MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA DE NORD BAIA MARE

CATEDRA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ
SPECIALIZAREA TEOLOGIE ORTODOXĂ DIDACTICĂ

Legea morală a Vechiului Testament

Moralitatea poruncii a noua din Decalog
- lucrare de seminar -

Coordonator:
Pr. Prof. Univ. Paul Adrian Student:
Paşca Laura

Baia Mare
 2007
INTRODUCERE

La baza tuturor legilor morale şi sociale stă Decalogul. Nu există lege

mai veche decât Decalogul, dar nici lege mai actuală. El nu poate fi privit ca
o parte specială a legislaţiei mozaice, el este sâmburele, rădăcina şi temelia
întregii legislaţii a Vechiului Testament, celelalte legi ceremoniale, politice
ori sociale nefiind decât dezvoltări ale Decalogului. Acesta, la rândul său,
culminează şi se desăvârşeşte în Legea Iubirii de Dumnezeu şi de aproapele
(Deut. 6,5).
Decalogul oglindeşte, pe de o parte, şi legea firească a raţiunii umane.
În acest sens scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani: „Când
neamurile, măcar că n-au lege, din fire fac ale legii, prin aceasta ei, care n-
au lege îşi sunt singuri lege…” (Rom. 2,14-15).
Decalogul a fost şi rămâne un bun îndreptar pentru educaţia vieţii
moral-sociale a omului de pretutindeni.1 El promovează virtuţi alese şi idei
înalte: umanism, dreptate, egalitate, pace, care se reduc la legea supremă a
dragostei faţă de aproapele.2 Prin forma clasică a preceptelor lui şi imensa
lor valoare pentru viaţa omului putem spune că nici un document religios,
moral sau social nu a exprimat atât de multe lucruri în atât de puţine cuvinte,
precum Decalogul.
Promulgat în Vechiul Testament şi desăvârşit în Noul Testament,
Decalogul este un mijloc de instruire şi educare pentru om. În Decalog îşi
găseşte omenirea formulate dorinţele şi idealurile cele mai înalte de viaţă

1
Adrian Gh. Paul, Introducere în studiul Teologiei Morale, Editura Mega, Cluj – Napoca, 2006, p. 91
2
Prelipceanu, Pr. Prof. Vlad, Decalogul, lege morală universală şi permanentă, în Mitropolia Moldovei
şi Sucevei, nr. 1-2/1957, p. 245 - 246

2
dreaptă şi fericită. Iată de ce Decalogul rămâne permanent valabil în
omenire, fără a putea fi înlocuit sau desfiinţat.

CAPITOLUL I

Cele zece porunci

Cele zece porunci sau decalogul este cea dintâi lege scrisă a Vechiului
Testament şi, totodată, cea mai înaltă lege morală dată până la Domnul
nostru Iisus Hristos.3 Numele Decalog îşi are temeiul în Ieşire capitolul 34,
versetul 28 şi în Deuteronom, capitolul 4, versetul 13. Importanţa
Decalogului se poate lesne observa din grija deosebită cu care a fost revelat.
Capitolul al 19-lea din Ieşire relatează pregătirea prealabilă primirii
Legii în vreme ce în capitolul 31 se spune că Dumnezeu a dat lui Moise
tablele cele de piatră pe care chiar degetul lui Dumnezeu scrisese cele zece
porunci „După ce a încetat Dumnezeu de a grăi cu Moise, pe Muntele Sinai,
i-a dat cele două table ale legii, table de piatră, scrise cu degetul lui
Dumnezeu”(Ieş 31,18).
Simpla scriere a celor zece porunci, simpla fixare a lor în scris nu
oferea suficientă garanţie de aceea Decalogul a fost săpat în piatră prin
lucrarea lui Dumnezeu (Ieş. 24,12; 31,18; 34,1,28; Deut. 4,13; 9,9; 10,2-4).
Chiar şi aşa, când a coborât prima dată din Muntele Sinai cu cele două table
ale legii şi a văzut că evreii îşi făcuseră idoli, Moise a sfărâmat de pământ
tablele de piatră dar, după ce Dumnezeu a rânduit să fie pedepsiţi cei care s-
au făcut vinovaţi de idolatrie (Ieş. 32,27-29), i-a poruncit lui Moise să facă

3
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Oradea, 1996, p. 325

3
alte table în locul celor pe care le-a sfărâmat: „Zis-a Domnul către Moise:
"Ciopleşte două table de piatră, ca cele dintâi, şi suie-te la Mine în munte şi
voi scrie pe aceste table cuvintele care au fost scrise pe tablele cele dintâi,
pe care le-ai sfărâmat”(Ieş. 34,1).4
Decalogul, în forma sa, este o lege simplă cuprinzând un număr mic
de porunci care privesc, însă, întreg domeniul vieţii religios-morale.
Formulările sale pline de simplitate, uşor de reţinut şi de înţeles, redactate ca
un tot organic, structurat metodic dar şi cuprinzând toate prescripţiile
principale, fundamentale, au făcut din el quintesenţa întregii Legi5.
Cele zece porunci vor fi reluate pe cuprinsul Pentateuhului, şi nu
numai, şi li se vor aduce dezvoltări şi explicaţii, vor fi adaptate la condiţii
sociale, fără însă a se interveni la fondul lor. Dumnezeu fixează El Însuşi
pedepse pentru cei care încalcă prevederile Decalogului, pedepse care susţin
esenţa de legământ a Decalogului, credincioşia, fidelitatea faţă de Lege
însemnând chiar apartenenţa la poporul lui Dumnezeu în vreme ce
încălcarea poruncilor însemna autoexcluderea din acest popor, pedeapsa cu
moartea prevăzută pentru încălcarea flagrantă a Legii susţinând acest lucru.6

4
Prelipceanu, Pr. Prof. Vlad, op. cit., p. 246- 247
5
Prelipceanu, Pr. Prof. Vlad, op.cit., p. 247
6
Ibidem, p. 248

4
 CAPITOLUL II

Porunca a noua din Decalog

Decalogul se împarte în două, şi anume: pe tabla întâi se găsesc cele

dintâi patru porunci care cuprind datoriile poporului Israel faţă de Dumnezeu
şi care se pot rezuma în porunca cea mai înaltă: ″Sa iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta″
(Deut. 6,5), iar pe tabla a doua celelalte şase porunci, care cuprind datoriile
faţă de aproapele, rezumate în porunca „Sa iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi” (Levitic 19,18).7
În Decalog sunt redate fundamentele vieţii religios morale pentru
toate timpurile şi toate neamurile. Cele zece porunci alcătuiesc un îndreptar
de căpetenie al vieţii morale creştine, fără care nu-i cu putinţă nici un fel de
virtute şi vrednicie. Etica Decalogului constă în mod fundamental în
respectarea alterităţii lui Dumnezeu şi a aproapelui. Două pericole aeninţă
existenţa acestui respect: idolatria şi pofta nemăsurată după bunurile altora.8
Prin porunca a noua: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui
tău” (Ieşirea 20,16), se interzice mai întâi mărturia mincinoasă împotriva
semenului, iar în al doilea rând orice minciună care se opune adevărului.
De aceea porunca enunţată mai sus interzice minciuna ca act ce se
opune adevărului şi, mai ales, mărturia mincinoasă împotriva aproapelui. Nu

7
Adrian Gh. Paul, op. cit., p. 91
8
Ibidem, p. 90-91

5
minciuna, ci adevărul trebuie să fie izvorul şi temeiul oricărui efort uman
demn de respect. Cel care iubeşte adevărul va demasca şi va evita orice
minciună care lezează demnitatea aproapelui. Aceasta trebuie să fie
recunoscută şi apărată ca şi propria noastră demnitate, mai ales atunci când
este pusă sub semnul întrebării, datorită unor mărturii mincinoase.9
Minciuna sub toate formele ei, de la minciuna cu premeditare şi până
la minciuna diplomatică, o întâlnim în orice clasă socială. Dacă prima este
condamnată, cea din urmă este, de cele mai multe ori, justificată şi
considerată un mijloc necesar pentru a aplana sau a depăşi anumite situaţii
neplăcute. O minciună, însă, sub orice formă ar fi ea, este o tăgăduire a
adevărului, o prezentare a lucrurilor altfel de cum sunt ele în realitate.10
Minciuna se săvârşeşte cu vorba, cu scrisul, cu fapta sau şi numai cu
anumite semne, sau cu tăcerea. De pildă, cineva ştie că ceea ce se spune
despre altul nu este adevărat şi, totuşi, nu arată adevărul, ci tace, zambeşte
sau face un semn de întărire a celor spuse. Minciuna poate lua diferite
chipuri. Iată pe cele mai însemnate dintre ele: mărturia mincinoasă, obiceiul
de a adăuga câte ceva la adevărul lucrurilor, viclenia, prefăcătoria,
lingusirea, făţărnicia, grăirea de rău, clevetirea sau calomnia.11
Din orice motiv s-ar spune şi în orice chip s-ar săvârşi, minciuna este
păcat mare deoarece în primul rând credinciosului îi este dat de Dumnezeu
să caute, să cunoască şi să mărturisească adevărul, având ca tălmaci al
gândurilor şi simţămintelor sale, graiul. Minciuna, făcând rea întrebuinţarea
de grai, nesocoteşte acest dar de mare preţ cu care este înzestrat numai omul,
şi prin aceasta înjoseşte pe omul mincinos şi păgubeşte pe ceilalţi semeni.

9
Irineu Bistriţeanul, Poruncile dumnezeieşti, Editura Patmos, Huedin 2000, p. 35 - 37
10
Pr. Conf. univ. dr. Adrian Gh. Paul, Viziune ortodoxă asupra moralităţii Decalogului
vechitestamentar, în Ortodoxia Maramureşeană, Nr. 15, 2010, p. 275
11
Irineu Bistriţeanul, op. cit., p. 36 - 38

6
Minciuna este primejdioasă, fiindcă se furişează pe nesimţite în sufletul
omului, prinde rădăcini şi numai cu mare greutate poate fi scoasă.
În al doilea rând, dupa învăţătura Sfintei noastre Biserici, omul este
creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin minciună se întunecă în
om chipul lui Dumnezeu care este adevărul veşnic şi se întipăreşte chipul
diavolului care este tatăl minciunii.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Adevărul prin excelenţă: „Eu
sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6) şi a venit în lume să
mărturisească adevărul suprem. Noi, creştinii, suntem numiţi cu numele Lui
şi botezaţi în numele Sfintei Treimi şi de aceea avem datoria să spunem
adevărul, ceea ce este datoria elementară a creştinului.12
Omului îi este dat să trăiască împreună cu alţii. Viaţa de obşte poate
înflori însă numai dacă oamenii au încredere unii în alţii, iar încrederea între
ei se arată limpede prin dragostea de adevăr. Minciuna, dimpotrivă,
înabuşind adevărul, roade încrederea dintre oameni, otrăveşte legăturile de
dragoste şi de dreptate dintre ei şi astfel face cu neputintă înflorirea vieţii de
obşte.13
“Omul pârâtor, trădător şi martor mincinos, este fiara prefăcută şi mult
împleticită, tulbură judecăţile, desparte pe bărbat de femeie, încurcă pe
stăpânitori, face dezbinări, întărâtă pe oameni unul asupra altuia, desparte
prietenii, varsă sânge, păgubeşte, răpeşte, nedreptăţeşte, dezbracă orfanii,
întristează văduvele, dărâmă case, risipeşte sate, pustieşte oraşe şi pierde
popoare întregi” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Minciuna este lucrul diavolului, care printr-o minciuna i-a făcut pe cei
dintâi oameni să calce porunca lui Dumnezeu şi de atunci îndeamnă mereu
12
Pr. Conf. univ. dr. Adrian Gh. Paul, Viziune ortodoxă asupra moralităţii Decalogului
vechitestamentar, p. 275
13
Irineu Bistriţeanul, op. cit., p. 36 - 39

7
la acest păcat. De aceea, în Sfânta Scriptură diavolul este numit: “Tatăl
minciunii” (Ioan 8, 44).14
Dumnezeu urăşte minciuna: “Buzele cele grăitoare de minciună sunt
urâciune înaintea Domnului” (Pilde 12, 22). Fiind faptă urâtă, minciuna nu
poate rămâne fără pedeapsă. Dacă uneori scapă de pedeapsa oamenilor, nu
poate scăpa însă nicidecum de pedeapsa lui Dumnezeu, căci: “Partea…
tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care
este moartea a doua” (Apoc. 21, 8).
De aceea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă să ne ferim de păcatul
minciunii: “Nu vă minţiţi unul pe altul” (Col. 3, 9). Sau: “Lepădând
minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem
mădulare” (Efes. 4, 25). Deci, porunca a noua din Decalog, oprind mărturia
mincinoasă şi orice fel de minciună, cere fiecărui creştin să spună adevărul şi
să se străduiască pentru biruinţa adevărului. “Cel ce voieşte să iubească viaţa
şi să vadă zile bune să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu
grăiască vicleşug” (I Petru 3, 10).
Minciuna vine de la diavolul şi aceasta ne-o spune chiar Mântuitorul
când zice: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele
tatălui vostru. El de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru
adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte
dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Diavolul
este atât de perfid, încât se strecoară în suflet şi îndeamnă să mărturisim
împotriva Adevărului.15
Datoria adevărului nu cere întotdeauna mărturisirea tuturor celor
ştiute. Ea este îngrădită prin datoria de a păstra nedescoperite lucrurile care
14
Ibidem
15
Pr. Conf. univ. dr. Adrian Gh. Paul, Viziune ortodoxă asupra moralităţii Decalogului
vechitestamentar, p. 276

8
ni s-au încredinţat pe temeiul încrederii în cuvântul nostru că vom păstra
tăcerea (datoria discreţiei, adică a păstrării celor încredinţate spre a nu fi
destăinuite). De asemenea trebuie păstrate nedestăinuite şi lucrurile în
legatura cu slujba fiecăruia, după cum cere legea. Destăinuirea lucrurilor
încredinţate spre păstrare se poate face numai la cererea autorităţilor
îndreptăţite, sau când prin tăcerea asupra lor se pagubeşte viaţa de obşte.
Numai destăinuirile creştinului la Sfânta Taină a Spovedaniei nu pot fi date
în vileag niciodată de către duhovnic.16

16
Irineu Bistriţeanul, op. cit., p. 38 - 40

9
 CONCLUZII

În lumea creştină, Decalogul îşi păstrează toată vigoarea şi importanţa

în latura credinţei şi a moralei, formând baza catehismului, care expune
învăţătura morală creştină în punctele sale principale.
Decalogul  în forma în care s-a redactat încă de la început şi, deci, în
cea în care ni s-a transmis  a constituit o noutate absolută în ansamblul
vremii redactării sale. Sigur că fondul Decalogului nu este nou, principiile
sale fiind revelate de către Dumnezeu progresiv încă din faza edenică a
existenţei omului.
Esenţa Decalogului – chiar dacă el îmbracă o formă negativă, adică se
constituie într-un nu spus răului – este, totuşi legea iubirii, o oarecare
înclinaţie spre bine, spre iubire, spre dialog şi dăruire către aproapele
păstrându-se ca remanenţă din perioada edenică a existenţei omului când
trăirea în chiar lumina iubirii dumnezeieşti determina cristalizarea
structurilor lăuntrice umane în formă consecventă voii lui Dumnezeu, ca
potenţialitate a sfinţeniei.

10
 BIBLIOGRAFIE

1. Irineu Bistriţeanul, Poruncile dumnezeieşti, Editura Patmos, Huedin

2000
2. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Oradea, 1996

3. Paul, Adrian, Gh. Introducere în studiul Teologiei Morale, Editura

Mega, Cluj – Napoca, 2006

4. Paul, Pr. Conf. univ. dr. Adrian Gh., Viziune ortodoxă asupra

moralităţii Decalogului vechitestamentar, în Ortodoxia Maramureşeană, Nr.

15, 2010
5. Prelipceanu, Pr. Prof. Vlad, Decalogul, lege morală universală şi

permanentă, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 1-2/1957

11