Importanța echilibrului ecologic

E chilibrul ecologic reprezintă ansamblul stărilor și interrelațiilor dintre elementele componente ale
unui sistem ecologic, care asigură menținerea structurii, funcționarea și dinamica ideală a
acestuia.

Prin echilibru ecologic se înțelege starea în care un sistem biologic (individ, populație, biocenoză) sau
mixt (ecosistem) se menține în aproximativ aceleași limite, prezentând slabe fluctuații în timp și spațiu
ca urmare a interdependenței indivizilor sau a părților care îl compun.

Echilibrul ecologic de obicei același lucru cu echilibrul natural, reprezintă starea în care se află un
ecosistem natural în care lanțul trofic este corect echilibrat.

Existența echilibrului ecologic a fost constatată empiric încă din trecut, dar analizată și fundamentată
teoretic în secolul al XX-lea, ca urmare a distrugerilor provocate de intervențiile umane în lanțul trofic și
de dezvoltarea unei științe a echilibrului natural al viului, ecologie.

Ca urmare a dezechilibrului ecologic provocat de țările industrializate atât pe teritoriul lor cât și pe
teritoriul altor state s-a putut constata că natura nu dispune întotdeauna de mijloace pentru refacerea
echilibrului ecologic, în foarte multe situații fiind necesară intervenția recuperatoare a omului.

Apa este parte integrantă din patrimoniul public și constituie un factor determinant în menținerea
echilibrului ecologic.

Menținerea echilibrului ecologic presupune adoptarea unei strategii, aplicarea unor instrumente de
ordin economic, tehnic, juridic și instituțional care să asigure protejarea efectivă și durabilă a mediului
înconjurător.
Ecologie
Ecologia (din cuvintele grecești: oekos - casă și logos - știință, adică "știința studierii habitatului") este o
știință biologică de sinteză ce studiază interacțiunea dintre organisme, plante și mediul în care ele
trăiesc (abiotici și biotici). Pentru aceasta ecologia analizează îndeaproape structura, funcția și
productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populații, biocenoze) și a sistemelor mixte
(ecosisteme). Cu timpul, în a doua jumătate a sec. XX prin conștientizarea importanței condițiilor de
mediu, semnificația termenului ecologie s-a lărgit peste sensul restrâns din domeniul biologiei, devenind
și un sinonim pentru ideea de protecție a mediului înconjurător. Totodată, se leagă strâns de ecologie
domeniul promovării unei economii ecologizate, unde principiile ecologice devin și principii
fundamentale în dezvoltare.

În ecologie se folosesc multe metode împrumutate din alte discipline: metode matematice pentru a
modela evoluția populațiilor, metode fiziologice pentru a înțelege viața organismelor, metode geologice
pentru a descrie proprietățile solului, etc.

Primul savant care a reliefat principiul interacțiunii în lumea vie a fost Charles Darwin. Darwin a observat
că diferitele specii se influențează reciproc prin activitățile lor și că de aceste interacțiuni reciproce
depinde succesul unei specii în lupta pentru existență, adică numărul său de supraviețuitori, de urmași.
Ideile lui Darwin au fost dezvoltate de zoologul Ernst Haeckel care a fost primul care a formulat termenul
de ecologie în anul 1866. Ecologia după Ernst Heinrich Haeckel (1866): ”Studiul interacțiunilor dintre
organismele vii și ambient și organismele vii între ele în condiții naturale” (de la cuvântul elin οικος =
casă, cămin).

2
Ecosisteme
Ecosistem este o noțiune introdusă în domeniul ecologiei, pentru a desemna o unitate de funcționare și
organizare a ecosferei alcătuită din biotop și biocenoză și capabilă de productivitate biologică.
Ecosistemul cuprinde și relațiile dintre biotop și biocenoză și relațiile dintre organismele biocenozei.
Pentru ca un ecosistem să fie funcțional este necesar să conțină trei elemente de bază: producenții,
consumenții și reducenții (cu unele excepții ultimul element poate să lipsească în unele ecosisteme).

Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici prezenți într-un spațiu bine determinat care asigură
existența viețuitoarelor.

Biocenoza cuprinde comunitatea de populații ( plante, animale, micro-organisme ) caracteristice unui

biotop, aflate în relațiile specifice ( apărare, răspândire si hrănire ).

Cum influențează biocenoza biotopul:

- viețuitoarele au rol în circuitul substanțelor în natură;

- organismele moarte modifică proprietățile solului, îmbogățindu-l în săruri minerale;

- eroziunea solului reduce intensitatea vântului;

- coroana arborilor reduce cantitatea de radiații care ajunge la nivelul solului.

Un ecosistem nu are granițe definite, astfel el poate avea dimensiuni foarte mari (deșertul Sahara), sau
dimensiuni foarte mici (un iaz).

După locul în care se găsesc, ecosistemele sunt în general clasificate în:

-Ecosisteme acvatice

-Ecosisteme terestre

3
O altă clasificare a ecosistemelor:

 ecosistem autotrof - ecosistem în care predomină activitatea plantelor verzi, și care se poate
autosusține.
 ecosistem heterotrof - ecosistem în care predomină activitatea organismelor consumatoare.
 ecosistem tânăr - ecosistem în care producția plantelor verzi întrece consumul organismelor
heterotrofe.
 ecosistem matur - ecosistem în care producția plantelor verzi este aproximativ egală cu cea a
organismelor consumatoare.
 ecosistem natural - ecosistem care a apărut spontan, prin lupta pentru existență a speciilor
vegetale și animale, în care omul nu a avut nici un rol în modificarea densității, abundenței și
diversității organismelor.
 ecosistem antropogen - ecosistem în care intervenția omului este parțială sau totală.
 ecosistem uman - ansamblul planetar în interacțiune al populațiilor umane, împreună cu factorii
de mediu.

Zona de întrepătrundere a două ecosisteme, de exemplu o pășune naturală și un ecosistem agricol, se

numește ecoton.

Totalitatea ecosistemelor formează ecosfera

Ecosistemele sunt naturale și artificiale.

Ecosisteme naturale:

- terestre ( pădurea );

- acvatic ( lac natural ).

Ecosisteme artificiale:

- terestre ( livada );

- acvatice ( lac artificial ).

4
Lanțul trofic

Lanțul trofic este un șir care enumeră relațiile de hrănire dintre organismele componente ale unui
anumit ecosistem. Fiecare organism depinde, pentru a se hrăni, de membrul anterior al lanțului său
trofic. Este o unitate funcțională de transformare a substanței și de transfer de energie, alcătuită dintr-
un șir de specii, pornind de la o bază trofică și sfârșind cu un răpitor de vârf sau un ultrahiperparazit.

Lanțul trofic mai poate fi definit ca o unitate trofodinamică de transformare și circulație a hranei, în care
substanța organică circulă de la o specie la alta într-un singur sens. Fiecare organism care intră în
componența lanțului trofic formează o verigă trofică.

Numărul verigilor într-un lanț trofic este variabil; frecvent sunt 3-5 verigi, rareori ajungând la un număr
mai mare.

Prima verigă o constituie producătorii, care de obicei sunt plantele. Rolul lor este să transforme materia
anorganică în materie organică.

Ultima verigă o constituie mereu descompunătorii, care sunt micro-organismele, al căror rol este de a
transforma materia organică în cea anorganică.

A doua verigă o constituie animalele ierbivore, sau consumatorii primari, care se hrănesc cu plante (cu
organe ale plantelor sau cu produse de natură vegetală, cum ar fi frunze, ramuri, rădăcini, fructe,
semințe, nectar, polen, în funcție de care ele se împart în patru categorii: ierbivore, frugivore, granivore,
nect arivore).

Ierbivorele (mamifere copitate, insecte și larvele lor) consumă organele vegetative ale plantelor.

Frugivorele (ex.: sturzul de vâsc) se hrănesc, cu predilecție, cu fructele plantelor.

Granivorele (ex.: forfecuța) se hrănesc cu semințe.

Nectarivorele (insectele lepidoptere și himenoptere, iar dintre păsări - Colibri) se hrănesc cu nectarul și
polenul, favorizând polenizarea încrucișată a florilor și înmulțirea plantelor.

A treia verigă o constituie consumatorii secundari, a patra- cei terțiari, iar a cincea-cei cuaternari, verigile
3-5 fiind reprezentate de animale polifage (se hrănesc cu hrană amestecată, denumite și omnivore) și
zoofage (denumite și carnivore sau carnasiere).

În principiu se disting 3 tipuri de lanturi trofice:

1. lanțul prădătorilor (fitofag-carnivor) – se caracterizează prin faptul că talia organismelor crește

de la verigile inferioare spre cele superioare.
2. lanțul saprofagelor – este alcătuit din organismele saprofage care consumă materialul vegetal
sau animal mort.
3. lanțul paraziților – prezintă un număr redus de verigi, de obicei 2 sau 3: gazdă – parazit și,
uneori, hiperparazit. Talia organismelor la un astfel de lanț scade de la gazdă spre parazit sau
hiperparazit.

5
Protecția mediului
Protecția mediului reprezintă ansamblul reglementărilor, măsurilor și acțiunilor care au ca scop
menținerea, protejarea și îmbunătățirea condițiilor naturale de mediu, ca și reducerea sau eliminarea,
acolo unde este posibil, a poluării mediului înconjurător și a surselor de poluare.

Protecția mediului presupune:

 Gospodărirea rațională a resurselor;

 Reconstructia ecologică a mediului;
 Evitarea poluării mediului;
 Evitarea dezechilibrului prin conservarea naturii;
 Descoperirea cauzelor care afectează mediul;
 Proiecte complexe, rațional fundamentate.

Regimul juridic român privind deșeurile

Ordonanța de Urgență nr. 195/2005 sancționează faptele contravenționale privind deșeurile ce pot
aduce atingere protecției mediului. Potrivit acestei ordonanțe de urgență, persoanele fizice sau juridice
ce ce aruncă sau depozitează deșeuri pe orice fel, pe maluri, în albiile râului, în apele de suprafață și în
zonele umede pot fi sancționate contravențional. Pentru persoanele fizice, amenda este de la 5.000 la
10.000 lei, iar pentru persoanele juridice amenda este de la 30.000 la 60.000 lei.

6
ANPM
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului este o instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată
de la bugetul de stat, se inscrie in contextul european si international al cooperarii, pentru apararea
principiilor si implementarea legislatiei in domeniul protectiei mediului.

Constienta de nevoia de cooperare, de reprezentare în domeniul protecţiei mediului în relaţiile interne

şi externe, conform mandatului acordat de către Ministerul Mediului şi Padurilor, ANPM monitorizează
stadiul îndeplinirii angajamentelor în domeniul protecţiei mediului, asumate prin planurile de
implementare negociate cu Comisia Europeană în procesul de aderare la Uniunea Europeană.

Alaturi de celelalte entitati implicate in procesul de realizare al raportarilor catre Uniunea Europena si
institutiile Uniunii Europene, Agentia Nationala pentru Protectia Mediului, are rolul de a urmari
indeplinirea obiectivelor de raportare, conforme cu Directivele Uniunii Europene, la termenele si cu
obiectivele stabilite in acest sens.

Un rol important, in sensul celor aratate mai sus, este participarea ANPM, la intilnirile Agentiei Europene
de Mediu, in calitate de membru al boardul-ului de conducere al AEM, alaturi de reprezentanti din
partea celorlalte Agentii Europene de Mediu, dar si al tarilor care au calitatea de observator la lucrarile
Agentieie Europene de Mediu. ( de ex. TURCIA ).

ANPM este in acelasi, timp impreuna cu Punctul Focal National de la nivelul Ministerul Mediului si
Padurilor, responsabil pentru transmiterea raportarilor pe domeniile de mediu catre Agentia Europeana
de Mediu.

Agentia Nationala pentru Protectia Mediului, desfasoara si o activitatea de cooperare si cu tari care nu
sunt membre ale UE, mentionam in acest sens Republica China si Turcia, Norvegia prin participari la
manifestari expozitionale de profil in tara si in strainatate, participarea in proiecte finantate bilateral.
ANPM isi exprima dorinta de cooperare pe plan international, manifestindu-si disponibilitatea si dorinta
de a impartasi experienta in domeniul protectiei mediului.