Sunteți pe pagina 1din 180

CAPITOLUL I

ŞTIINŢELE JURIDICE CA SISTEM ŞI METODELE


SPECIFICE DE CERCETARE A ACESTUIA

1.1. SISTEMUL ŞTIINŢELOR JURIDICE

1.1.1. Consideraţii generale asupra sistemului ştiinţelor sociale

În limbajul comun, prin ştiinţă se înţelege „totalitatea cunoştinţelor


acumulate de omenire în decursul vremurilor”1; într-o altă definiţie, ştiinţa
reprezintă un “ansamblul cunoştinţelor dobândite”2. Ştiinţa se caracterizează prin
trei trăsături esenţiale: a) este o cunoaştere raţională, adică fundamentată şi
critică; b) se caracterizează prin coeziunea ei sistemică, fiind un ansamblu
ordonat de cunoştinţe; c) are un obiect determinat, care dă specificul fiecărei
ştiinţe.
Ca fenomen social, ştiinţa trebuie privită atât ca un sistem de cunoştinţe
(imagine statică), cât şi ca un sistem generator de noi valori spirituale (imagine
dinamică).
1
Definiţie conţinută în DLRM, Ed. Academiei, Bucureşti, 1958;
2
Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Ed. All Educational, Bucureşti, 2004, p. 1075;

1
Ştiinţele, în general, se clasifică în ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre societate
şi ştiinţe despre gândire.
Ştiinţele despre societate, la rândul lor, pot fi3:
a) ştiinţe de tip nomoteic, ce au ca obiect activităţile umane şi îşi propun
să stabilească legile şi relaţiile corespunzătoare ( economia, politologia,
psihologia, sociologia, etc.);
b) ştiinţele care-şi propun reconstituirea şi interpretarea trecutului (ştiinţele
istorice);
c) ştiinţa care studiază aspectele normative ale activităţii umane (ştiinţele
juridice, etica);
d) cercetarea epistemologică a ştiinţei4.

1.1.2. Locul ştiinţei dreptului în ansamblul ştiinţelor

Pentru a plasa ştiinţa dreptului în ansamblul ştiinţelor, trebuie să ne


referim la două trăsături esenţiale ale obiectului său: a) dreptul este un fenomen
social, un produs al vieţii în societate şi b) obiectul ştiinţei juridice are caracterul
unei reguli, al unei norme a acţiunii generale5. Pornind de la aceste trăsături,
deducem că ştiinţa dreptului aparţine grupului ştiinţelor despre societate, şi
anume subgrupului ştiinţelor normative, care au la bază ideea de finalitate şi
caută ceea ce trebuie să fie, nu fapte, ci soluţii.
Ştiinţa dreptului este o ştiinţă normativă în dublu sens: este o ştiinţă cu
privire la norme (studiază faptul normativ), dar şi o ştiinţă ce degajă o linie de
conduită.

3
Clasificare preluată din Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. “Actami”, Bucureşti, 1997, p.6;
4
Epistemologia reprezintă o disciplină filosofică ce studiază statutul teoriilor ştiinţifice. Din punct de vedere
etimologic, ea înseamnă “discurs despre ştiinţă” (din grecescul logos, discurs şi episteme ştiinţă); în limbile
moderne, este folosită ca sinonim al filosofiei ştiinţei (n.a.);
5
Dogaru, I, Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., Teoria generală a dreptului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p.9;

2
Ca ştiinţă cu statut şi poziţie specifice, ştiinţa dreptului analizează un
anumit domeniu al relaţiilor şi structurilor sociale, cel al participării oamenilor la
circuitul juridic, ca purtători de drepturi şi obligaţii juridice, cu toate consecinţele
ce decurg de aici. Ea are legătură cu celelalte ştiinţe normative (teologia, morala
şi etica), dar şi cu ştiinţele pozitive (ştiinţele politice, sociologia, economia,
psihologia, antropologia, lingvistica, medicina, etc.).

1.1.3. Caracteristicile ştiinţei juridice6

Ştiinţa dreptului prezintă o serie de trăsături caracteristice şi anume:


1. Ştiinţa dreptului este o ştiinţă umanistă; ocupându-se de
comportamentele umane în societate, ea este strâns legată de celelalte
ştiinţe despre om şi societate;
2. Dreptul este indisolubil legat de istorie, el este prin esenţa sa evolutiv,
dinamic, nici o normă neputând fi înţeleasă pe deplin decât făcând
recurs la istorie;
3. Dreptul este o ştiinţă critică; caracterul critic este cel care dă ştiinţei
dreptului caracterul său normativ;
4. Dreptul este o ştiinţă practică; cunoştinţele sale au valoare doar dacă
sunt orientate către aplicarea lor practică;
5. Ştiinţa juridică nu este universală, se ataşează de regulă studierii unui
sistem social determinat;
6. Ştiinţa juridică este parte integrantă a sistemului juridic; ea contribuie
la explicarea dreptului (ca sistem de norme) pentru a fi cunoscut şi
înţeles de toţi, pentru a nu deveni ficţiune pură.

6
Aşa cum sunt prezentate în Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op. cit., p. 19-20;

3
1.1.4. Structura sistemului ştiinţelor juridice

Sistemul ştiinţei dreptului este alcătuit din următoarele:


Teoria generală a dreptului7
Ştiinţele juridice de ramură
Ştiinţele juridice istorice
Ştiinţele participative (auxiliare dreptului)

Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomenele juridice particulare


caracteristice fiecărei ramuri a dreptului, criteriul lor de departajare şi organizare
fiind cel al obiectului şi metodei specifice de reglementare, identic cu cel care stă
la baza împărţirii sistemului dreptului în ramuri de drept.
Dreptul unui stat există sub forma unui sistem alcătuit din norme şi
instituţii juridice grupate în diferite ramuri: dreptul constituţional, dreptul civil,
dreptul administrativ, dreptul penal, etc. Lor le corespund, în planul ştiinţelor
juridice, ştiinţa dreptului constituţional, a dreptului civil, ş.a.m.d. Sistemul
ştiinţei dreptului are ca element de bază sub-sistemul ştiinţelor juridice de
ramură, dar nu se reduce la acesta.
Ştiinţele juridice istorice. În categoria ştiinţelor juridice istorice intră
ştiinţele care studiază istoria dreptului dintr-o anumită ţară (de exemplu, istoria
dreptului românesc), dezvoltarea generală a fenomenului juridic (istoria generală
a dreptului) şi cele care studiază doctrinele juridice, marile curente şi şcoli de
drept.
Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multe puncte de
vedere. Mai întâi pentru că se pune problema etnogenezei şi a parcursului istoric
al poporului român, iar dreptul, ca fenomen de suprastructură, se împleteşte
7
Problematica legată de Teoria generală a dreptului ca parte a sistemului ştiinţelor juridice va fi studiată pe larg
în secţiunea următoare (n.a);

4
organic cu viaţa social-economică şi politică. Un al doilea motiv pentru care se
impune studierea istoriei dreptului românesc este acela că alături de dreptul
roman constituie alfabetul ştiinţei dreptului. Prin intermediul acestei discipline
are loc familiarizarea cu terminologia juridică, realizând semnificaţia aparte a
unor concepte care au semnificaţii diferite faţă de vorbirea curentă. În al treilea
rând, fără a cunoaşte evoluţia lor istorică, instituţiile de drept nu pot fi înţelese în
toată plenitudinea lor. În fine, această disciplină relevă în bună măsură specificul
naţional al dreptului românesc.
Cercetarea istoriei dreptului este, de asemenea, importantă întrucât scoate
în evidenţă ideea de progres juridic, precum şi existenţa unor legi ale apariţiei,
devenirii sau dispariţiei unor forme de drept strâns legate de legile generale ale
dezvoltării sociale.
Ştiinţele participative (auxiliare). Fără a face propriu-zis parte din
sistemul ştiinţei dreptului, aceste discipline sunt indispensabile cunoaşterii unor
fenomene juridice sau corectei aplicări a normelor juridice. Din această categorie
fac parte: 1. sociologia juridică; 2. logica juridică; 3. psihologia juridică; 4.
medicina legală; 5. criminalistica; 6. criminologia şi altele.

1. Sociologia juridică

5
Raporturile dintre sociologie şi drept au cunoscut o multiplicare crescândă
în cadrul unor schimburi permanente, interferenţiale, între domeniile lor
de cercetare. Extinderea modernizării şi urbanizării în majoritatea ţărilor
lumii, diversificarea structurii şi domeniilor vieţii sociale au determinat o
creştere corelativă a reglementărilor juridice, ceea ce a impus necesitatea
studierii, atât de către specialiştii dreptului, cât şi de către sociologi, a
raporturilor complexe dintre societate şi drept, a rolului dreptului ca
instrument de reglementare a conduitei individuale şi de transformare a
vieţii sociale.
Dacă sociologia încearcă să explice sociabilitatea indivizilor şi
predictibilitatea comportamentelor şi acţiunilor lor, dreptul traduce într-un limbaj
tehnic normativ relaţiile şi acţiunile indivizilor şi grupurilor sociale, prevede
ceea ce trebuie să se întâmple în societate.
Prin metode ce-i rămân specifice (observaţia, chestionarul, interviul,
sondajul de opinie, ancheta sociologică), sociologia juridică îmbrăţişează
următoarele domenii: a) domeniul creării dreptului; b) domeniul cunoaşterii
legilor de către cetăţeni şi organele de stat; c) domeniul poziţiei subiecţilor
raporturilor sociale faţă de reglementările juridice în vigoare; d) domeniul
cercetării cauzelor concrete ale încălcării dreptului; e) domeniul limitelor
reglementărilor juridice, al raporturilor dintre sfera reglementărilor juridice si
extrajuridice, al fenomenelor juridice şi metajuridice de influenţare a conduitei
cetăţeneşti8.
Temele de cercetare sociologică sunt foarte variate, dintre ele putând
aminti: investigaţii cu caracter de expertiză legală, investigaţii cu privire la
reintegrarea socială a persoanelor ce au comis fapte antisociale, documentări
solicitate de organe cu competenţă normativă şi altele.
8
Popa, N., op.cit., p. 39;

6
Regulile de conduită reprezintă fapte sociale ce pot fi cunoscute şi
explicate prin metoda inductivă specifică sociologiei. Faptele cercetate de
sociologia juridică sunt substratul şi materia dreptului. Aplicarea şi chiar crearea
dreptului trebuie să fie fundamentate pe realitate, deci trebuie să recurgă la
cercetarea sociologică a acesteia. Sociologia poate oferi impulsul iniţial pentru
perfecţionarea sistemului juridic. Sunt bine cunoscute rezultatele unor cercetări
care au stat la baza unor măsuri legislative precum: legislaţia şi vârsta
adolescenţei, conceptul de faptă antisocială, şi altele.

2. Logica juridică
Logica juridică a fost definită drept “studiul gândirii juridice discursive în
toată întinderea acesteia, adică în toate operaţiile ei intelectuale pe care le
conferă în elaborarea, interpretarea şi aplicarea dreptului”9.
Obiectul logicii juridice este reprezentat de normele juridice, dar nu doar în
ele însele, ci în procesul intelectual al creării, interpretării şi aplicării lor.
Logica juridică s-a născut şi fiinţează din momentul în care oamenii au
început să-şi prefigureze ideea de Justiţie ca expresie a raţionalităţii
co-existenţei lor. Realitatea ei a fost, mai întâi, una de facto şi mult mai târziu a
devenit şi una de jure. În efortul lor de a-şi rândui, deci raţionaliza, poziţia lor în
lume şi raporturile lor cu această lume, oamenii au simţit nevoia de a-şi clarifica
şi reglementa raporturile dintre ei înşişi. Dacă au învăţat să “se suporte reciproc”,
mai degrabă dintr-un instinct comun al nevoii de supravieţuire, oamenii au ajuns
mult mai greu la găsirea suportului raţional al acestei co-existenţe, trecând mereu
prin experienţa tragică a interminabilelor stări conflictuale. Această luptă
continuă a omului cu natura, cu viaţa, cu semenii săi, chiar cu el însuşi, s-a
purtat nu numai cu mijloace fizice, ci şi cu instrumentul cel mai de preţ care-i
9
Kalinowski, G., De la specificite de la logique juridique, citat de Popa, N., op.cit., p.27;

7
stătea mereu la dispoziţie, tăcut, dar de o forţă încă inimaginabilă la începuturi:
propria lui minte.
Descoperirea de sine a omului întru raţiune a durat totuşi mult. Ea continuă
şi astăzi. Primele reglementări juridice ale relaţiilor dintre oameni au însemnat şi
primele încercări de a le întemeia raţional, de a le interpreta şi aplica în funcţie
de marea diversitate de interese. Existau şi există mereu atât interese comune, cât
şi interese diferite şi opuse. În contextul spectrului atât de larg al intereselor nu
este de mirare că oamenii au încercat şi încearcă mereu să “traducă” ( la propriu
şi la figurat ) ceea ce este reglementat de către ei înşişi şi totuşi atât de greu de
acceptat tot de către ei. Fie că au făcut-o, fie că o fac şi o vor face mereu, cu
voie sau fără de voie, oamenii vor căuta (şi vor găsi !) justificări ale acestor
“traduceri”, uneori atât de “personale”...
Actul de naştere propriu-zis al logicii juridice s-a “înregistrat” în momentul
în care s-a comis şi prima abatere de la lege, care a necesitat şi prima “cerere de
socoteală”, dar şi prima “dare de socoteală“. Raţiunea şi-a dezvăluit astfel şi
perversitatea, capacitatea ei de-a se întoarce împotriva ei însăşi: raţiunii
respectării unei anumite ordini în viaţa în comun a oamenilor i s-a contrapus
raţiunea încălcării acestei ordini. Astfel, logica s-a depăşit pe ea însăşi...
Valoarea logicii juridice pentru drept şi pentru ştiinţa dreptului rezidă atât
în faptul că ea explică raţionamentele juridice, cât şi în faptul că este un vector al
criticii sistemului juridic, dezvăluindu-i ilogismele şi contradicţiile interne10.
. Întrucât obiectivul logicii îl constituie condiţiile de validitate de îndeplinit

în ordonarea reciprocă a conţinuturilor de gândire şi gândirea juridică este


juridică raportată la cel ce gândeşte acţiunea juridică, la cel ce mânuieşte
concepte, categorii juridice, nu numai în aplicarea dreptului, ci şi în cunoaşterea

10
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 23;

8
şi elaborarea lui, rezultă că obiectivul logicii juridice este gândirea juridică, mai
precis, validitatea juridică.
Alături de validitate respectiv corectitudine logică în sens fundamental,
generic, există, prin urmare, şi o validitate în sens special, şi anume validitatea
juridică, în cazul dreptului. În acest context, problemele ce se pun se desfăşoară
pe două axe principale: a) accepţiunile speciale ale acestei validităţi speciale care
este validitatea juridică; b) nivelele de validitate ale normelor juridice.
Există cinci accepţiuni ale validităţii juridice11:
a) o lege sau o reglementare legală este validă prin faptul că este în
vigoare, nu a fost abrogată;
b) o lege sau o reglementare juridică este validă, în raport cu un anumit caz
sau o anumită situaţie, dacă şi numai dacă:
1. se aplică în acel caz (acea situaţie sau cauză, respectiv speţă );
2. este relevantă pentru a evalua şi, eventual, a găsi o soluţie la
respectivul caz sau speţă;
c) o reglementare (act juridic) produsă de o anumită instituţie juridică este
validă dacă acea instituţie are competenţa producerii ei; invers, va fi nevalidă
dacă producerea ei nu decurge din competenţele acelei instituţii;
d) o anumită decizie este validă dacă există o bază legală pentru a lua acea
decizie; respectiva decizie va fi nevalidă dacă nu există a asemenea bază legală.
e) două legi sau reglementări juridice sunt reciproc valide în raport cu o
anumită speţă dacă acestea nu implică sau generează comportamente ce se
exclud reciproc; ele vor fi reciproc nevalide în caz contrar. În acest sens se poate
discuta despre constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea unor articole de
lege, legi în întregul lor, ş.a.m.d., dacă şi numai dacă constituţionalitate
înseamnă validitate juridică, respectiv, neconstituţionalitate înseamnă
11
Bieltz, P., Logică juridică, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 1998, p.43;

9
nevaliditate juridică. Dacă cele două legi, reglementări, etc., nu îndeamnă la
comportamente ce se exclud reciproc, atunci ele (şi comportamentele generate)
nu sunt reciproc logic-inconsistente.
Există anumite relaţii ierarhice într-un sistem de norme juridice:
a) o normă “inferioară” (lex inferiori) trebuie să satisfacă anumite condiţii
impuse de normă “superioară” (lex superiori), care, la rândul său satisface
condiţiile unei norme de nivel mai înalt, ş.a.m.d., până la nivelul normelor
constituţionale (în cazul unui stat de drept);
b) normele de ultim nivel sunt condiţionate numai de cerinţa organizării
unitare şi consistente a sistemului respectiv de norme juridice, evident, dacă
privim lucrurile exclusiv din perspectiva logico-juridică. Spre exemplu, în
România există cel puţin trei nivele de validitate, de “sus” în “jos”:
1. Constituţia României;
2. Legile organice;
3. Legile ordinare.

3. Psihologia juridică
Psihologia intervine pe multiple planuri în analiza fenomenului
juridic: în filosofia dreptului, unde serveşte la elucidarea bazelor şi resorturilor
non-raţionale ale vieţii juridice; în dreptul penal, în cazuri care pun probleme de
psihopatologie, fiind vorba de a decide în ce măsură făptuitorul poate fi
responsabil, având exerciţiul facultăţilor sale mentale, sau responsabilitatea poate
fi exclusă datorită unor maladii psihice; de asemenea, orice practician trebuie să
uzeze de aprecieri psihologice când cântăreşte o mărturie ori intenţia culpabilă
sau voinţa internă reală într-un act juridic. Munca anchetatorului, pe lângă
componentele strict tehnice, implică o serie de aspecte psihologice, subiective,
foarte importante pentru succesul în profesie. Este cunoscută caracterizarea

10
anchetatorului care ar trebui să aibă înţelepciunea proverbială a biblicului
Solomon, răbdarea lui Hristos, logica lui Aristotel, rigurozitatea ştiinţifică a lui
Pasteur şi inventivitatea lui Edison.

4. Medicina legală
Din însăşi denumirea ei, reiese că medicina legală este o disciplină
medicală care are conexiuni cu ştiinţele juridice. Ea şi-a pus, încă de la
începuturile ei, cunoştinţele în slujba justiţiei, evoluând în paralel cu evoluţia
dreptului, căruia i-a pus la dispoziţie datele cele mai recente de care a dispus în
fiecare etapă a dezvoltării medicinii şi biologiei.
Expertizele medico-legale sunt solicitate pentru soluţionarea unor cauze
care interesează dreptul penal (punând la dispoziţia justiţiei datele ştiinţifice,
obiective, referitoare la starea sănătăţii, vătămarea unei persoane sau moartea
acesteia, putând să aducă probe care înlătură caracterul penal al faptei), dreptul
civil (rezolvând probleme legate de discernământul unor persoane în întocmirea
testamentelor, a diverselor contracte sau în interdicţia exercitării unor drepturi
civile), dreptul familiei (rezolvarea problemelor legate de contractarea sau
desfacerea unei căsătorii, cercetarea sau tăgada paternităţii) şi altele.

5. Criminalistica
Criminalistica este o ştiinţă judiciară cu caracter autonom şi unitar care
însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi
procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării
persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale12.

12
Stancu, E., Criminalistica, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 10;

11
Criminalistica are o importanţă deosebită întrucât, în condiţiile unei erupţii
infracţionale, în cele mai diverse şi mai neaşteptate zone sociale, legiuitorul şi
mai ales justiţia se pot opune crimei numai printr-o reacţie sigură şi fermă,
apelând la procedeele ştiinţifice moderne, prin care să combată eficient actele
criminale. Numai astfel poate fi consolidată ordinea socială, fără de care un stat
de drept nu poate exista.

6. Criminologia
Criminologia este ştiinţa care studiază fenomenul social al criminalităţii în
scopul prevenirii şi combaterii acestuia13. Ea studiază atât cauzele criminalităţii
(personalitatea infractorului şi mediul său social), cât şi metodele şi mijloacele
auxiliare crimei, alături de metodele de combatere şi eliminare a criminalităţii.

1.1.5. Teoria generală a dreptului. Locul şi rolul său în sistemul ştiinţei


dreptului
Fenomenul juridic este unul complex, el nu se limitează nici la formele
consecutive de drept (din perspectivă istorică), nici la formele dreptului pozitiv
dintr-o ţară sau alta; de aceea, cercetarea fenomenului juridic nu se poate
restrânge la acestea, el tinde spre globalizare, spre crearea unor concepte şi
categorii de maximă generalitate.
Studiul conceptelor, categoriilor, principiilor şi noţiunilor de bază ale
dreptului este realizat de Teoria generală a dreptului, care realizează, de fapt, o
introducere de principiu în drept. Aici sunt elaborate concepte precum cel al
dreptului, normei juridice, izvorului de drept, raportului juridic, etc., plecând de
la datele furnizate de ştiinţele juridice de ramură şi de cele istorice
13
Nistoreanu, Gh., Păun, C., Criminologie, Ed. “Europa Nova”, Bucureşti, 1996, p.34;

12
Mircea Djuvara arăta ca Teoria generală a dreptului “are un obiect formal,
nu material, […], ea studiază numai forma, indiferent de conţinutul însuşi al
relaţiunei juridice”14.
Metoda Teoriei generale a dreptului este generalizarea bazată pe studiul
fenomenului juridic; Teoriei generale a dreptului îi este proprie atât perspectiva
filosofică (studiul necesităţii şi posibilităţii principale a dreptului), cât şi
perspectiva propriu-zis ştiinţifică (studiul cauzelor concrete, a modului istoric
determinat al apariţiei şi formelor de manifestare a fenomenului juridic).
Denumirea de Teorie generală a dreptului este de dată relativ recentă;
înainte, această disciplină era numită “enciclopedie juridică” sau “enciclopedia
dreptului”, scoţându-se astfel în evidenţă locul acesteia în ansamblul ştiinţelor
juridice. Această enciclopedie trebuie să cuprindă permanenţele dreptului, să
studieze “articulaţiunea însăşi a gândirii juridice, căutând să determine în felul
acesta ce este esenţialul dreptului şi se regăseşte în toate ramurile şi
manifestaţiunile lui; ea distinge astfel dreptul de celelalte discipline ştiinţifice”15.
În prezent, Teoria generală a dreptului se regăseşte în toate planurile de
învăţământ din ţările europene, şi aceasta datorită profundului său caracter
formativ. Ea contribuie la crearea unei adevărate “mentalităţi juridice” în rândul
studenţilor printr-o abordare principială orientativă, o vedere unitară şi esenţială
asupra permanenţelor dreptului.

1.2. METODELE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE A


FENOMENULUI JURIDIC

14
Djuvara, M., Teoria generală a dreptului, citat de Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 6;
15
Djuvara, M., Teoria generală a dreptului, vol. I, Bucureşti, 1930, p.11;

13
Din punct de vedere etimologic, cuvântul “metodă” vine de la grecescul
“methodos”, care înseamnă “cale”, “drum”, dar şi “mod de expunere”16. Deci
prin metodă înţelegem un mod de cercetare, un sistem de reguli sau principii de
cunoaştere a realităţii, în termeni mai generali, un procedeu folosit pentru a
atinge un anumit scop.17 Metodologia reprezintă ansamblul metodelor folosite
într-o anumită ştiinţă, al cărui fundament îl constituie sistemul celor mai generale
legi şi principii ale ştiinţei respective sau, cu alte cuvinte, studiul principiilor şi
proceselor raţionale şi experimentale care trebuie să ghideze un demers ştiinţific.
Între diversele trepte metodologice (generală, particulară, singulară) se stabilesc
raporturi complexe.
“O bună cunoaştere, explicare şi interpretare a dreptului reclamă o
metodologie corespunzătoare pe baza căreia să se realizeze o înţelegere
ştiinţifică a mecanismului acţiunii sociale a dreptului, a funcţiilor lui, a esenţei
conţinutului şi formei sale, a legăturilor sale multiple cu societatea”18.
Metodologia juridică a fost definită ca “sistem al acelor factori de relativă
invarianţă într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect
raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul
cunoaşterii fenomenului juridic”19. Factorii de relativă invarianţă sunt în acest
caz principiile, normele sau criteriile metodologice şi ei formează conţinutul
metodologiei juridice; obiectul metodologiei juridice îl constituie raporturile,
legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode înainte, în timpul sau după
încheierea actului de cercetare ştiinţifică.

16
Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Ed. All Educational, Bucureşti, 2004, p. 679;
17
Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Ed. All Educational, Bucureşti, 2004, p. 677;
18
Popa, N., op.cit., p. 23;
19
Popa, N., Răducanu, A., Quelque considerations sur la notion de la methodologie juridique, Analele Univ.
Bucureşti, 1983, p. 34;

14
Metodele folosite în prezent în cercetarea ştiinţifică a fenomenului juridic
sunt: a) metoda logică; b) metoda comparativă; c) metoda istorică; d) metoda
sociologică şi e) metodele cantitative.
a) Metoda logică înglobează un ansamblu de procedee şi operaţiuni
specifice menite să surprindă structura şi dinamica sistemului juridic al unei
societăţi; dreptul fiind o ştiinţă deductivă, la baza folosirii metodei logice stă
silogismul.
b) Metoda comparativă se aplică în studiul sistemelor de drept ale
diverselor state, al trăsăturilor ramurilor, instituţiilor şi normelor acestora.
Metoda este cu atât mai utilă cu cât, în prezent, asistăm la dezvoltarea fără
precedent a legăturilor dintre state pe plan economic, cultural, politic.
Comparaţia ajută la construirea tipologiilor juridice şi a clasificărilor, furnizarea
de informaţii legiuitorului în legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme
de drept sau în documente juridice internaţionale.
c) Metoda istorică. Ea contribuie la dezvăluirea şi explicarea
evenimentelor trecute, a regularităţilor ce-şi exercită influenţa asupra dreptului şi
determină modificări în conţinutul reglementărilor şi fizionomii specifice ale
instituţiilor juridice. Dreptul, în general, reflectă nivelul dezvoltării culturale al
unei societăţi, dar, pe de altă parte, acumulează şi reziduuri tradiţionale care se
propagă astfel de la un popor la altul; dacă vorbim însă de acelaşi popor, dreptul
se propagă de la o epocă la alta, determinând un proces de contaminare juridică.
d) Metoda sociologică aplicată în drept dă o perspectivă nouă studiului
realităţii juridice, ca realitate socială, verificând modul în care societatea
influenţează dreptul şi suportă, la rândul ei, o influenţă din partea acestuia.
Sociologia aduce o viziune nouă asupra dreptului, definindu-l ca un fapt
social, şi încearcă să resistematizeze sursele evoluţiei şi influenţei dreptului

15
asupra societăţii, oferind ştiinţelor juridice o metodă raţională de studiere a
fenomenului social.
e) Metodele cantitative s-au impus în cercetarea ştiinţifică juridică datorită
nevoii de a conferi acestei cercetări noi valenţe, în strânsă legătură cu necesităţile
practice. Vorbim astăzi despre jurometrie, informatică juridică (ale cărei
cercetări sunt orientate spre elaborarea şi sistematizarea legislaţiei, evidenţa
legislativă sau a precedentelor judiciare, evidenţa criminologică, etc.), ce au
meritul de a contribui la perfecţionarea reglementărilor juridice, al sporirii
eficienţei lor sociale şi la îmbunătăţirea activităţii practice de realizare a
dreptului.

16
CAPITOLUL 2

NOŢIUNEA DREPTULUI

2.1. ETIMOLOGIE

Termenul “drept” este de origine latină, de la “dirigo” care, în sens figurat


însemna, printre altele, “a ordona”, “a potrivi”; de la “dirigo” a derivat adjectivul
“directus” (“direct”) care a dat naştere în limba română cuvântului “drept”.
Limba latină cunoştea însă şi cuvintele “jus”, cu sensurile de “drept (personal)”,
“normă de drept”, “lege”, “dreptate”, “autoritate”, şi “justitia”, ce însemna
“dreptate”, “spirit de dreptate”, care s-a transformat în limba română în “just”,
“justiţie”20.
Cuvântul “drept” este folosit în mai multe accepţiuni. În primul rând, el
înseamnă ştiinţa dreptului, înţeleasă ca un “ansamblu de idei, noţiuni, concepte
şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi

20
Dicţionar latin-român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973;

17
gândit”21. O altă accepţiune este cea de drept subiectiv, respectiv facultatea unui
subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anume interes,
legalmente protejat. Spre deosebire de dreptul subiectiv, dreptul obiectiv,
conceput ca un ansamblu de norme care organizează viaţa în comun, este o
tehnică a convieţuirii umane destinate să apere societatea de excese şi care
îmbină necesitatea şi libertatea. Totalitatea normelor juridice în vigoare dintr-un
stat poartă denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabil imediat şi continuu,
obligatoriu şi susceptibil a fi adus la îndeplinire prin constrângere statală.
Cuvântul “drept”, ca adjectiv, este asociat aprecierilor de natură morală
(pedeapsă dreaptă, om drept, etc.).
Peisajul lingvistic al acestui domeniu este completat şi de termenul
“juridic”, folosit fie ca adjectiv (raport juridic, act juridic), fie ca substantiv,
desemnând un “fenomen complex care funcţionează pe un fundal social,
constituind unul din modurile de reflectare pe plan social a existenţei umane”22.

2.2. PROBLEME LEGATE DE DEFINIREA DREPTULUI

Definirea dreptului, deşi foarte dificilă, este necesară. Încercările de a da o


definiţie corespunzătoare dreptului au fost numeroase. Romanii au început prin a
defini dreptul prin referire la categorii ale moralei: “jus est ars boni et aequi”23
(Celsus).
S-a încercat o definire a dreptului prin esenţa sa, care presupune a găsi ceea
ce este permanent, stabil şi definitoriu pentru realitatea numită drept, substratul
universal al juridicului. Giorgio del Vecchio spunea, în acest sens, că dreptul
21
Popa, N., op.cit., p.44;
22
Popa, N., op.cit, p46;
23
“Dreptul este arta binelui şi a echităţii” (n.a.);

18
pozitiv este “un fenomen comun tuturor popoarelor şi tuturor timpurilor, altfel
spus, un produs necesar al naturii umane”24. Rezultă că omul nu este doar un
animal social sau politic, ci şi unul juridic.
Definiţia “per genus proximus et differentiam specificam” 25 s-a dovedit, de
asemenea insuficientă, trebuind a fi completată cu o abordare dintr-o altă
perspectivă metodologică. Dificultatea a constat tocmai în găsirea genului
proxim şi a diferenţei specifice adecvate, de multe ori definiţiile obţinute nefiind
ale dreptului, ci ale normei juridice, care este doar o parte a sistemului dreptului.
O altă tendinţă a fost aceea a combinării între noţiunea de drept, ca
fenomen, şi cea a ideii dreptului, a finalităţii acestuia. Au existat, de asemenea,
definiţii explicative şi constructive ale dreptului.
Concluzia care se desprinde de aici este că, pentru a da o definiţie adecvată
dreptului, acesta trebuie privit din mai multe perspective concomitent.
Ca fenomen, dreptul poate fi definit ca “un ansamblu de reguli publice de
conduită, generale şi abstracte, având ca fundament coeziunea grupului social şi
fiind susceptibilă de regulă de sancţiune, care, structurând ansamblul raporturilor
intersubiective, asigură coexistenţa libertăţilor într-o societate organizată”26.
Din această definiţie rezultă principalele caracteristici ale dreptului ca
fenomen:
a) dreptul este un ansamblu de reguli de conduită;
b) regulile juridice vizează exteriorizarea conştiinţei;
c) regulile juridice sunt reguli publice;
d) regulile juridice sunt reguli generale şi abstracte,
e) regulile juridice tind să constituie un sistem juridic;

24
Giorgio del Vecchio, Philosophie du droit, Paris, 1953, în Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., Teoria
generală a dreptului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 31;
25
Prin gen proxim şi diferenţă specifică (n.a.);
26
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.42;

19
f) regulile juridice sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin
constrângere statală;
g) dreptul asigură o mediere între libertăţi.

2.3. ESENTA, CONŢINUTUL ŞI FORMA DREPTULUI

“Esenţa unui fenomen reflectă unitatea laturilor, trăsăturilor şi raporturilor


interne necesare, relativ stabile care constituie natura lăuntrică a fenomenului şi-l
fixează într-o clasă de fenomene adiacente”27.
A determina esenţa dreptului înseamnă deci determinarea calităţilor interne
ale acestuia, dintre care se desprinde în primul rând calitatea juridică a voinţei şi
interesului. Voinţa are o dublă semnificaţie: voinţa generală (a unor grupuri
sociale sau a întregii societăţi) determinată de anumite interese generale şi care
se exprimă în cutume sau legi şi voinţa individuală, care se manifestă în procesul
aplicării dreptului. Jean Jacques Rousseau face, în “Contractul social”, o
distincţie între cele două forme ale voinţei. El spune: “Este adeseori o mare
diferenţă între voinţa tuturor şi voinţa generală, aceasta nu priveşte decât
interesul comun, cealaltă are în vedere interesul privat şi nu este decât suma
voinţelor particulare; scădeţi din acestea năzuinţele opuse care se compensează şi
va rămâne, ca rezultat, voinţa generală.”28
Voinţa generală oficializată (voinţa juridică) constituie esenţa dreptului; ea
este exprimată în legi şi apărată de stat.
Dreptul are însă şi o raţiune practică, are legătură cu interesele
fundamentale ale structurilor sociale de bază şi ale indivizilor, fiind mult mai
eficient în comparaţie cu alte ansambluri de norme.

27
Popa, N., op.cit., p.73;
28
Rousseau, J.-J., Contractul social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 81;

20
Conţinutul dreptului este reprezentat de “ansamblul elementelor, laturilor şi
conexiunilor care dau expresie concretă voinţei intereselor sociale ce reclamă
oficializarea şi garantarea pe cale etatică”29. Componenta dominantă a
conţinutului dreptului este reprezentată de sistemul normelor juridice, dar nu
numai. Cercetarea actuală a conţinutului dreptului este marcată de tendinţa
explicării şi conceperii dreptului în sensul cuprinderii în acesta nu numai a
factorilor normativi, ci şi a celor sociali.
Forma dreptului desemnează aspectul exterior al conţinutului, modul său
de exteriorizare. Se poate vorbi de o formă internă a dreptului (care este chiar
interacţiunea ramurilor, gruparea normelor pe instituţii şi ramuri) şi o formă
externă, care se referă la modalitatea de exprimare a voinţei legiuitorului
(izvoarele dreptului), fie la modalităţile de sistematizare a legislaţiei (codificări,
încorporări); tot aici sunt incluse şi procedeele specifice tehnicii juridice.

2.4. FACTORII DE CONFIGURARE A DREPTULUI30

Factorii de configurare a dreptului sunt grupaţi în trei mari categorii: a)


cadrul natural; b) cadrul social-politic şi c) factorul uman. Ei îşi exercită
influenţa asupra aspectului evolutiv al dreptului (progresul juridic).
a) Cadrul natural
Cadrul natural influenţează dreptul prin toate componentele sale: mediul
geografic, factorii demografici, biologici, etc., acţiunea lor fiind întotdeauna
corelată cu un interes social.

29
Popa. N., op.cit., p. 78;
30
Vezi Popa, N., op.cit., p.63-72;

21
Influenţa mediului geografic se reflectă, spre exemplu, în măsurile
legislative care urmăresc protecţia mediului31 (cum ar fi combaterea poluării) sau
care stabilesc un regim juridic specific pentru diferite componente ale cadrului
fizic (spaţiul aerian, marea teritorială).
Factorul demografic influenţează, de asemenea, reglementările juridice. Se
cunosc măsuri legislative ce urmăresc scăderea natalităţii32 sau, dimpotrivă,
creşterea acesteia33.
Legea leagă producerea unor consecinţe juridice şi de diverse împrejurări
naturale (naştere, moarte, calamităţi naturale, curgerea timpului).
b) Cadrul social-politic
Evoluţia istorică a fenomenului juridic evidenţiază caracterul corelat al
acţiunii componentelor acestui factor: economicul, politicul, ideologicul,
culturalul, etc.
Factorul economic (condiţiile materiale ale societăţii) predomină în
ansamblul elementelor ce alcătuiesc sistemul social. Dreptul economic permite
ajustarea la cerinţele economice în temeiul unor scopuri bazate pe oportunitate.
Dreptul trebuie să garanteze proprietatea şi să reglementeze concurenţa.
Dreptul este influenţat şi de structurile organizatorice ale societăţii, nu doar
cele politice oficiale, ci şi grupurile de interes, grupurile de presiune, partidele
politice, care reprezintă structuri sociale nestatale. Ele influenţează într-o
manieră din ce în ce mai făţişă jocul politic, luarea deciziilor.
c) Factorul uman
Dreptul se raportează permanent la prezenţa omului în societate,
reglementând comportamentul acestuia în cadrul unor categorii diverse de

31
Spre exemplu, Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului, republicată în M.Of. nr. 70/2000, modificată şi
completată prin OUG nr. 91/2002;
32
Astfel de măsuri au fost luate, spre exemplu, în China;
33
Spre exemplu, Decretul nr. 770/1966 cu privire la întreruperea cursului sarcinii, publicat înB.Of. nr. 60/1966,
abrogat prin Decretul-Lege nr. 1/1989;

22
raporturi sociale, modelând şi stimulând acele comportamente adecvate valorilor
generale ale societăţii.
Dreptul reprezintă un model cultural al cărui specific constă în propunerea
(şi chiar impunerea) unui model de conduită considerată utilă din punct de
vedere social.
Dimensiunea umană se referă în primul rând, la drepturile fundamentale ale
individului, drepturi care garantează egalitatea între oameni, posibilitatea
manifestării nestingherite în temeiul demnităţii şi libertăţii. El creează, de
asemenea, cadrul politic şi jurisdicţional în care omul să-şi poată valorifica
interesele legitime.
Pe de altă parte, instituţia răspunderii este astfel reglementată încât, pe
lângă restabilirea ordinii de drept, să aibă în vedere şi omul, reintegrarea socială
a celui ce a încălcat norma de drept.
Dimensiunea umană a dreptului are în prezent tendinţa să se
internaţionalizeze prin cooperarea statelor în materia drepturilor esenţiale ale
omului.

2.5. ORIGINEA ŞI APARIŢIA DREPTULUI

Dreptul este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii şi de


particularităţile acesteia pe fiecare treaptă a dezvoltării ei. Problema care se pune
este de a determina dacă dreptul este veşnic, intrinsec omului, sau a apărut doar
într-un anumit moment al evoluţiei istorice.
Este îndeobşte cunoscut şi recunoscut că omul nu poate trăi decât în
societate şi că orice societate ori colectivitate umană, în general, are nevoie de
organizare, ordine şi disciplină, în care scop apar anumite reguli de conduită,

23
norme menite a organiza convieţuirea, a armoniza şi orienta într-un anumit mod
interesele lor.
Romanii susţineau că acolo unde este societate, există şi drept şi invers
(ubi societas ibi jus; ubi jus ibi societas), afirmând astfel că dreptul, ca şi
societatea, sunt veşnice. Tot în acest sens se pronunţă şi adepţii Şcolii Dreptului
Natural, al cărei principal reprezentant este Hugo Grotius. Ei pornesc de la ideea
lui Aristotel, că omul este un animal social (zoon politikon), are nevoia
instinctivă de a trăi în societate, dublată de nevoia de a crea norme.
Ideile Dreptului Natural îi influenţează şi pe legiuitorii Revoluţiei franceze
de la 1789, care afirmau că există un drept universal, imuabil, care nu este
altceva decât raţiunea naturală care guvernează toţi oamenii. Astfel, dacă ne
imaginăm dreptul ca fiind echivalent oricărei reguli de conduită, el există din
momentul apariţiei primelor forme de organizare socială.
În societăţile arhaice, concomitent cu primele faze de organizare în familie,
gintă, trib, au apărut în mod spontan şi primele norme în forme rudimentare, ce
s-au impus treptat ca deprinderi, obiceiuri, tradiţii, şi în respectarea cărora era
interesată întreaga colectivitate. Aceste reguli aveau un caracter complex, fiind
puternic impregnate de aspectul mistic, religios. Asigurarea respectării lor era
dată atât de motivaţii interne moral-religioase, cât şi de măsurile sancţionatorii
luate de colectivitate şi conducerea acesteia.
Normele de conduită au evoluat şi ele, perfecţionându-se şi adaptându-se
stadiului dezvoltării sociale. Între aceste norme se poate aprecia că apar şi
germenii dreptului, ai normelor juridice, care încep să se distingă de celelalte
norme, mai ales prin natura mai deosebită a obligativităţii respectării lor prin
recurgerea la forţa coercitivă a puterii publice, ce se conturează şi ea ca ceva
distinct.

24
Dintr-un alt punct de vedere, care afirmă că dreptul nu poate exprima decât
nevoile sociale ale unei colectivităţi constituite în formă politică, trebuie să
admitem că el a apărut mult mai târziu, în condiţii social-istorice determinate,
odată cu constituirea puterii publice ca putere de stat în ţările orientului antic, ca
şi în antichitatea greco-romană.
Este de esenţa oricărei comunităţi stabilirea pe cale normativă a unor
criterii de comportament, astfel încât comunitatea să se păstreze, să nu fie pusă
sub semnul întrebării chiar existenţa sa. Vechile norme ale comunităţilor
gentilice se bazau pe obiceiuri şi tradiţii, ele erau nemijlocit integrate în viaţa
ginţii şi, chiar dacă au cunoscut un proces de deformare, ele se impuneau prin
faptul că reprezentau ceea ce era considerat interesul general al comunităţii.
Scindarea societăţii în categorii cu poziţii diferite în viaţa productivă a dus
la apariţia unor situaţii calitativ noi. Cerinţele care exprimau interesele grupărilor
conducătoare nu mai erau considerate de întreaga societate ca interese proprii,
ele trebuiau introduse, impuse, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a
statului. Această putere enormă a statului de a crea dreptul, de a garanta
realizarea lui trebuie însă limitată de anumite principii: echitatea, asigurarea
drepturilor fundamentale ale omului, dreptatea socială, etc.
Evoluţia dreptului este în mod firesc împletită cu cea a formelor sale de
exprimare; primele legiuiri apar în Orientul Antic: Codul lui Hamurabi
(Babilon), Legile lui Manu (India), Codul lui Mu (China). În Europa sunt
consemnate documentar Legile lui Lycurg (Sparta secolelor X-IX îHr.), Legile
lui Dracon şi Solon (Atena, secolele VI-V îHr.), Legea celor XII Table (la
romani, secolul V îHr.), Legea Salică (la franci, secolele V-VI dHr.).

25
CAPITOLUL 3

DREPTUL ŞI STATUL

3.1. APARIŢIA STATULUI

Etimologic, cuvântul “stat” provine de la latinescul “statius” care, iniţial,


însemna o stare de repaus; romanii mai foloseau şi termenul “civitas,
semnificând cetate, stat, precum şi “res publica”, aproximativ cu acelaşi înţeles.
La greci, noţiunea de stat era desemnată de “polis”. Expresia “statio” apare
pentru prima dată în lucrarea lui Nicollo Machiavelli, “Principele”, în strânsă
legătură cu constituirea unităţii statale. Însă numai în secolul al XVII-lea ideea
de stat este tot mai mult folosită, iar termenul ca atare a început să pătrundă în
toate limbile.
În prezent, termenul de stat cunoaşte mai multe accepţiuni:
a) statul este mai întâi puterea centrală prin opoziţie cu colectivităţile
locale (regiuni, oraşe, etc.);
b) statul desemnează de asemenea guvernanţii, pentru a-i diferenţia de
guvernaţi; în acest sens statul se distinge de societatea civilă;

26
c) statul desemnează o societate politică organizată.
Apariţia statului, ca principală instituţie politică a societăţii, s-a produs cu
cel puţin şase milioane de ani în urmă. Însă, aşa cum arată Simion Bărnuţiu,
“întrebarea despre originea statului nu este istorică, ci filosofică”34. Ce
interesează este nu când a apărut statul, ci de ce. Această întrebare a generat
nenumărate răspunsuri, dar nici unul concludent, iar dezbaterile privind originea,
natura, funcţiile şi formele statului continuă şi astăzi în cercurile de specialişti
din domeniul politologiei, sociologiei, ştiinţelor juridice.
Hegel vedea statul drept o idee care transcende teritoriul, populaţia,
regulile sociale şi nu are decât existenţă conceptuală. Ideea de stat este cea care
comandă titularilor puterii cum să exercite această putere.
O altă concepţie care îşi are originile în Evul Mediu şi care este
sistematizată apoi de Thomas Hobbes, John Locke şi Jean Jacques Rousseau este
cea contractualistă. Teoria contractului social porneşte de la ideea că oamenii s-
au aflat la început într-o stare de natură, presocială, ce presupune libertatea
necondiţionată a fiecăruia. Trecerea de la această stare, la starea socială se face
printr-un contract social (un acord voluntar al indivizilor), prin care indivizii
renunţă la o parte din libertatea lor în favoarea corpului social, în schimbul
siguranţei oferite de acesta. Acest pact capătă un fundament juridic, iar statul
apare ca un produs al voinţei indivizilor.
Engels dezvoltă în lucrarea sa “Originea familiei, a proprietăţii şi a
statului” (1884) o altă ipoteză, cea a claselor sociale. Societatea lor era concepută
ca măcinată de contradicţii pe care nu le poate rezolva singură şi are nevoie de
un cadru impus din afară care să creeze şi să menţină ordinea, şi acest cadru este
statul. El apare astfel ca un instrument al luptei de clasă.

34
Bărnuţiu, S., Dreptulu naturale publicu, Iaşi, Tipariulu Tribunei Române, 1870, p. 11-12, citat de Dogaru, I.,
Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 84;

27
Au mai fost formulate şi alte teorii care încercau să explice geneza statului.
Astfel, spre exemplu, politologul Filner susţine concepţia patriarhală potrivit
căreia statul a luat naştere direct din familie, iar puterea monarhului derivă din
puterea părintească; Eugen Duhring şi Oppenheimer susţin teoria violenţei,
conform căreia statul a apărut ca rezultat al stărilor conflictuale dintre oameni, în
care tribul învingător îşi subordona tribul învins. Au mai existat teoria
organicistă (în care statul ar reprezenta anumite celule specializate pentru a
asigura funcţionalitatea organismului social), rasistă (statul există pentru că o
rasă trebuie să domine o altă rasă), etc. Toate aceste teorii, chiar dacă conţin o
parte de adevăr, sunt în realitate unilaterale, mai mult, unele au fost formulate
într-un anumit context istoric, reprezentând anumite mobiluri ideologice.
Oricum, apariţia statului nu trebuie separată de apariţia grupului social care
este capabil să producă reguli general obligatorii şi să le aplice prin constrângere.

3.2. DEFINIREA STATULUI

Statul, prin natura sa, este mai mult decât teritoriu şi populaţie, aşa cum s-
ar putea afirma dacă privim lucrurile superficial. El este, în primul rând, o
structură a ideilor, apare pentru că omul gândeşte şi structurează rodul acestei
gândiri; această structură se caracterizează prin autonomie şi voinţă proprie35.
Hegel pornea în definirea statului de la voinţă; el spunea: “Statul, ca
realitate a voinţei substanţiale pe care el o posedă în conştiinţa de sine particulară
înălţată la universalitatea sa, este raţionalul în şi pentru sine. Unitatea aceasta
substanţială îşi este scop sieşi, absolut, neclintit, în care libertatea are dreptul ei

35
Vezi Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 92-97;

28
suprem, după cum acest scop ultim îşi păstrează îndreptăţirea în faţa indivizilor,
a căror supremă datorie este ca ei să fie membri ai statului.”36
Deşi susceptibilă a fi criticată, întrucât nu operează clar distincţia între
planul existenţei individuale şi cel al existenţei structurale şi, de asemenea,
consideră statul ca un scop în sine, o putere legitimă prin ea însăşi, definiţia
aduce o abordare interesantă a noţiunii de stat, şi anume necesitatea ca statul să
fie definit şi altfel decât considerându-l un simplu fapt istoric.
“Statul este aşadar structura ideilor în cadrul grupului social-uman, apărut
ca o nevoie în procesul apariţiei gândirii logico-conceptuale, structură ca are
existenţă reală, de sine stătătoare în planul său existenţial, o voinţă şi o conştiinţă
proprii, ce se manifestă ca autoritate suverană, bazată pe legitimarea sa în
conştiinţa indivizilor.”37 Această abordare filosofică a statului nu este însă
suficientă, ea trebuie coroborată şi cu abordarea sociologică şi, bineînţeles,
juridică.
Din punct de vedere sociologic, statul reprezintă un grup uman, fixat pe un
teritoriu determinat şi în care ordinea socială, politică şi juridică, orientată spre
un bine comun, este stabilită şi menţinută de către o autoritate dotată cu putere
de constrângere.
Din punct de vedere juridic, statul este o construcţie juridică, făcută cu
scopul de a împlini idealurile poporului, independent de indivizii care acţionează
în numele lui.

3.3. CONŢINUTUL STATULUI

36
Hegel, G.W., Principiile filosofiei dreptului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 277-278, în Dogaru, I.,
Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.97;
37
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.98;

29
Teritoriul. Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol,
ape şi coloana de aer de deasupra solului şi a apelor, asupra căruia un stat îşi
exercită suveranitatea sa exclusivă. Se observă că, din punct de vedere juridic,
accepţiunea de teritoriu este mult mai cuprinzătoare decât înţelesul geografic al
acestui termen. Teritoriul capătă semnificaţia unui criteriu politic; statul îşi
stabileşte legăturile cu cetăţenii, îşi structurează aparatul şi îşi dimensionează
suveranitatea în legătură cu un anumit teritoriu.38
Populaţia. Prin populaţie se înţelege totalitatea persoanelor care locuiesc
permanent pe teritoriul statului şi care sunt legate între ele printr-o cetăţenie
comună. Legătura de cetăţenie este legătura juridică dintre populaţie şi puterea
de stat. Pe teritoriul unui stat se mai pot afla persoane care nu fac parte din
populaţia acelui stat şi anume: cetăţeni străini, persoane fără cetăţenie (apatrizi),
persoane cu dublă cetăţenie.
Forţa publică (puterea de stat). Pentru prima dată, distincţia dintre
autoritate şi putere s-a făcut la Roma. Puterea (potestas) era a poporului, iar
autoritatea o avea Senatul. Puterea, ca atribut al statului, este identificată cu
forţa, fiind, de altfel, denumită şi forţă publică sau putere de stat.
Principalele trăsături ale puterii de stat sunt:
1) Puterea de stat este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează

prin posibilitatea de a comanda, de a da ordine, şi obligaţia celui care le primeşte


de a se supune acestei comenzi;
2) Puterea de stat este o putere politică;
3) Puterea de stat este o putere organizată, în sensul că ea se desprinde de
persoana care o exercită;

38
Popa, N., op.cit., p 99;

30
4) Puterea de stat este o putere de comandă, ea instituie norme obligatorii,
dispoziţii obligatorii, fie sub forma normelor generale, fie sub forma dispoziţiilor
concrete;
5) Puterea de stat este unică, deţinând monopolul constrângerii, numai ea
are puterea să folosească constrângerea, dispunând în acest sens de un aparat
specializat;
6) Puterea de stat are vocaţia globalităţii; ea se aplică în societate asupra
tuturor aspectelor, în toate domeniile vieţii;
7) Puterea de stat este suverană; aceasta desemnează caracterul puterii de
stat de a fi supremă în interiorul statului şi de a fi independentă în exterior în
raport cu alte state.
Dintre toate aceste trăsături se distinge în mod clar suveranitatea, dreptul
statului de a conduce societatea şi de a stabili raporturi cu alte state. Ea are două
aspecte, suveranitatea internă şi cea externă.
Suveranitatea internă priveşte puterea de comandă a statului în interior şi
se materializează în elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu şi în
urmărirea aplicării lor în practica socială. Nici o altă putere socială nu este
superioară puterii statului, de aceea această latură a suveranităţii se mai numeşte
şi supremaţia puterii de stat.
Suveranitatea externă se referă la comportamentul statului în raporturile
sale cu celelalte state. Statul îşi organizează relaţiile internaţionale fără nici un
amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale altor state şi ţinând
seama de principiile dreptului internaţional. Ea mai este denumită şi
independenţa sau neatârnarea puterii de stat.
Exercitarea puterii de stat, organizarea acesteia aparţin statului; în planul
activităţii statale are loc o separare a puterilor în putere legislativă, executivă şi
judecătorească. Separaţia puterilor nu înseamnă lipsa de comunicare între ele sau

31
instaurarea unei stări de independenţă absolută a acestora. Ele trebuie să fie
distincte, dar să coopereze şi să se integreze armonios în sistemul social-politic
de organizare socială. Or este tocmai rolul dreptului, prin fixarea cadrului legal
de funcţionare a fiecărei puteri, să confere stabilitate şi siguranţă acestui sistem.
Pentru realizarea funcţiilor sale, statul îşi fixează un sistem de instituţii care
dau expresie concretă puterilor publice şi al căror mod de funcţionare, de
repartizare a competenţelor şi de atribuire a unor prerogative specifice este
conţinut în lege.

3.3. FORMA STATULUI

Forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii,


structura internă şi externă a acestui conţinut. Laturile componente ale formei de
stat sunt: forma de guvernământ, structura de stat (forma de organizare) şi
regimul politic.
A. Forma de guvernământ se referă la exercitarea puterii prin intermediul
organelor de stat, la împărţirea competenţei între ele. Din punct de vedere al
formei de guvernământ, statele sunt republici sau monarhii, ce au cunoscut în
istorie caracteristici extrem de numeroase.
B. Forma de organizare sau structura de stat reprezintă împărţirea internă
a statului în unităţi administrativ-teritoriale sau în părţi politice autonome şi
raporturile dintre stat considerat ca întreg şi părţile sale componente. Statele se
împart în state simple (unitare) şi compuse (federative).
Statul simplu (unitar) se caracterizează prin faptul că are o singură
constituţie, un singur rând de organe supreme, care îşi exercită competenţele lor
pe întreg teritoriul statului şi cu privire la întreaga populaţie, aceast având o
singură cetăţenie.

32
Statul federativ (compus) este constituit din două sau mai multe state
membre care în limitele şi în condiţiile stabilite prin constituţia federaţiei îşi
transferă o parte dintre atribuţiile lor suverane în favoarea statului compus şi dau
astfel naştere unui nou stat, distinct de statele ce îl compun. Statele componente
îşi păstrează însă identitatea şi cealaltă parte a atributelor lor suverane. Statul
federativ este caracterizat prin:
1) Existenţa unei constituţii a federaţiei;
2) O legislaţie comună a statelor federative;
3) Organe legiuitoare, administrative şi de justiţie la nivelul federaţiei;
4) Populaţia are două cetăţenii: cetăţenia statului federativ şi cetăţenia
statului federat;
5) Fiecare stat federat are o ordine constituţională proprie şi o legislaţie
proprie, sub rezerva respectării constituţiei statului federativ.
C) Regimul politic reprezintă amsamblul metodelor şi mijloacelor de
conducere a societăţii, cu referire imediată la raporturile dintre stat şi individ, la
modul concret în care un stat asigură şi garantează drepturile subiective. Din
acest punct de vedere vorbim de state cu regimuri politice democratice şi state cu
regimuri politice autocratice.
Democraţia ca formă de guvernare şi tip de funcţionalitate a regimului
politic se caracterizează prin faptul că puterea aparţine poporului, prin pluralism
politic, promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aplicarea
principiului majorităţii, libertatea şi recunoaşterea opoziţiei. Sub aspectul
modului se manifestă democraţia şi regimul democratic în regimul pluralist
deosebim: regimul parlamentar, regimul prezidenţial şi regimul mixt.
La polul opus se situează regimurile totalitare (autoritare sau dictatoriale)
în care statul se manifestă ca un organ dominator, el intervine în toate domeniile
vieţii sociale, căutând să domine şi să dicteze totul. Aceste regimuri

33
nedemocratice nu recunosc pluralismul politic, dreptul la opoziţie, principiul
separaţiei puterilor, drepturile şi libertăţile fundamentale.

3.5. RELAŢIA ÎNTRE STAT ŞI DREPT

Raportul între stat şi drept, şi mai precis, existenţa unui anume antagonism
între ele a peocupat multă vreme diferitele şcoli de filosofie juridică, iar
răspunsurile au fost diferite, adepţii doctrinei dreptului natural susţinând
existenţa unui antagonism între stat şi drept, care reflectă antagonismul dintre
autoritate şi libertate. Ei susţin că dreptul înseamnă mai mult decât dreptul
pozitiv şi este anterior şi superior organizării statale. Pe de altă parte,
pozitivismul juridic a încercat să instituie un echilibru între stat şi drept prin
reducerea dreptului la dreptul pozitiv.
Acest antagonism nu este însă firesc. Statul nu poate exista ca stat decât
atâta timp cât exprimă ideea dreptului, atâta timp cât conştiinţa sa politică este
reflexul conştiinţei sociale, cu alte cuvinte, atâta timp cât este expresia
conştiinţei morale a justiţiei, aşa cum trăieşte ea în societate. Statul este limitat
prin drept, dar dreptul nu trebuie văzut ca un obstacol în calea iniţiativei statale,
el trebuie să împiedice doar excesele în această direcţie.
Statul edictează normele juridice, care exprimă voinţa statală sau atribuie
normelor sociale care aspiră la consacrarea prin drept juridicitatea, le validează,
asigurând prin forţa sa coercitivă aplicarea lor. Fără garanţia forţei publice, a
constrângerii statale, dreptul şi-ar pierde specificul şi eficacitatea în raport cu alte
modalităţi de reglementare socială.

34
Acţiunea normelor juridice în timp şi spaţiu, cât şi asupra persoanelor este
reglată de voinţa statală care se pronunţă asupra intrării în vigoare a acestora, a
menţinerii lor în sfera dreptului pozitiv, a oportunităţii modalităţilor de abrogare,
precum şi asupra relaţiilor complexe care se instituie faţă de populaţia şi
teritoriul unui stat. Statul asigură organele, mecanismele, procedurile cu ajutorul
cărora se întruchipează reacţia societăţii faţă de cei care încalcă normele juridice.
Dreptul, văzut ca ansamblu de norme juridice, este un instrument
indispensabil pentru puterea statală când aceasta doreşte să ia decizii obligatorii
pentru cetăţenii unui stat. Prin drept, puterea statală capătă oficialitate şi
legitimitate, capacitatea de a-şi exercita prerogativele de conducere socială, de
armonizare a intereselor diverse din societate, de soluţionare a conflictelor
sociale, de promovare a justiţiei sociale şi a progresului social.

3.6. STATUL DE DREPT

Conceptul statului de drept a fost elaborat în Europa continentală la


sfîrşitul secolului al XX-lea de către doctrina juridică germană, însăşi expresia
"stat de drept" – "Rechtsstaat"- apare pentru prima dată în terminologia juridică
germană în secolul al XIX-lea , apoi doctrina franceză – "Etait et droit"-, pentru
ca treptat să se generalizeze pe continent sub diferite terminologii proprii
fiecărei limbi: "Estado de dereche" în spaniolă, "Stato di dirito" în italiană, etc.
Specialiştii apreciază că izvorul de la care a plecat teoria juridică în elaborarea
categoriei "Rechtsstaat" este filosofia kantiană referitoare la societatea civilă, în
care individului îi sunt garantate drepturile naturale; pentru Kant constrângerea
transformă starea precară a libertăţilor subiective în stat de drept39.

39
Lazăr, C., Teoria generală a dreptului, la www.idd.euro.ubbcluj.ro;

35
Statul de drept reprezintă statul în care puterea este limitată prin protecţia
libertăţilor individuale, prin supremaţia naţiunii şi reducerea competenţelor
statului. Fundamentul statului de drept îl constituie afirmarea unei primordialităţi
a individului în cadrul societăţii care presupune menţinerea statului într-o postură
de instrument afectat realizării de sine a individului, netransformarea statului şi
nici a dreptului într-un scop în sine. În centru construcţiei statului de drept stau
drepturile omului.
În altă ordine de idei, statul de drept are în conţinutul său o înţelegere
consensualistă a democraţiei. El nu trebuie să aibă o voinţă proprie, distinctă de
cea a naţiunii, ci doar trebuie să o traducă pe aceasta în termeni juridici.
În ceea ce priveşte raportul dintre statul de drept şi societatea civilă se
poate afirma că intervenţia statului în activităţile sociale trebuie să aibă un
caracter minimal şi subsidiar, doar în măsura în care trebuie să asigure libertatea
şi egalitatea membrilor societăţii, respectul drepturilor fundamentale ale acestora
prin neintroducerea unor discriminări juridice.
În statul de drept, în principiu, se produce o juridicizare completă a vieţii
socilae şi se obţine prin aceasta o atenuare a puterii; ea pierde caracterul de
constrângere directă, aceasta fiind înlocuită cu o constrângere a cărei utilizare
corectă este garantată de normă.
Pentru ca toate deziderate afirmate mai sus să fie efective, trebuie
îndeplinite două condiţii esenţiale:
1. structura ordinii juridice;
2. controlul jurisdicţional.
1. Structura ordinii juridice
Statul de drept se caracterizează printr-o ordine juridică ierarhizată, în care
normele sunt legate între ele intr-un tot organic, necontradictoriu; orice normă îşi
sprijină existenţa şi validitatea pe o normă superioară. Această ierarhizare este

36
făcută în scopul limitării puterii; diferitele organe ale statului nu pot acţiona
decât în baza unei abilitari juridice.
2. Controlul constituţional
Statul de drept presupune, pe de o parte, controlul legilor. Controlul
jurisdicţional al actului administrativ se realizează prin intermediul instanţelor
judecătoreşti sau prin intermediul unor instanţe administrative. Controlul
legalităţii actului administrativ consfinţeşte poziţia juridic-subordonată a
administraţiei, care este o condiţie esenţială a statului de drept.
Controlul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor asigură limitarea
puterii instituite şi implică, bineînţeles, un judecător cât mai independent de
puterea politică.
Statul de drept se înscrie în dezvoltarea istoriei ca o formă superioară de
organizare socială şi politică, dar prezintă şi o serie de aspecte vulnerabile:
a) posibilitatea inflaţiei legislative;
b) posibilitatea întârzierii elaborării normelor juridice în raport cu
dinamica vieţii sociale;
c) rezistenţa administraţiei la transpunerea în viaţă a unor acte normative;
d) organele judiciare nu pot stăpâni uneori fenomenul criminalităţii şi
existenţa erorilor judiciare;
e) folosirea abuzivă a puterii judecătoreşti, etc.

3.7. ROMÂNIA ÎN PROCESUL DE EXTINDERE A UNIUNII


EUROPENE

3.7.1. Consideraţii preliminare

37
După schimbarea regimului politic în decembrie 1989, România s-a
apropiat de Comunităţile Europene încă din primii ani. Acest proces a cunoscut
următoarele momente importante:
• 1991 a intrat în vigoare Acordul de comerţ şi cooperare
• 1993 s-a semnat Acordul european de asociere a României la
Comunităţile europene
• 1995 depunerea Cererii de aderare a României la Uniunea Europeană,
împreună cu Strategia naţională de pregătire a aderării
România a început negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană
în anul 2000, an în care a deschis 9 capitole de negociere şi a închis
provizoriu 6 capitole de negociere din cele 31.
Procesul de armonizare a legislaţiei româneşti ce reglementările
comunitare reprezintă unul dintre criteriile fundamentale ale aderării.
Armonizarea legislaţiei este o obligaţie juridică ce decurge din Acordul
European de asociere România-Uniunea Europeană. Armonizarea legislaţiei
naţionale cu acquis-ul comunitar este, în acelaşi timp, şi o condiţie fundamentală
a succesului în derularea procesului de negocieri pentru aderare.
Iniţial, procesul de armonizare a legislaţiei româneşti cu dreptul Uniunii
Europene s-a derulat pe baza Programului Naţional de Aderare a Românie la
Uniunea Europeană. Începând cu anul 2003, acest program a fost înlocuit cu alte
documente programatice interne ale României, urmărind, în mod esenţial,
îndeplinirea cerinţelor exprimate de Comisia Europeană în Raportul de ţară pe
anul 2002. În luna ianuarie 2004, Guvernul României a aprobat Programul
legislativ prioritar (la nivel de lege) pentru aderarea României la Uniunea
Europeană, care cuprinde 82 de măsuri esenţiale în procesul de integrare.
Ulterior, s-a adoptat Programul legislativ prioritar (la nivel de lege)
pentru aderarea la Uniunea Europeană pe semestrul II al anului 2004, care

38
a vizat, în special, adoptarea actelor normative de armonizare pe următoarele
criterii şi domenii:
A. Criteriul politic:
- reforma administraţiei publice (adoptarea Legii privind Statutul aleşilor
locali; adoptarea legii privind statutul special al funcţionarului public denumit
manager public);
- protecţia copilului (adoptarea Legii privind promovarea adopţiei naţionale);
- drepturile omului (sprijinirea tinerilor din mediul rural);
B. Capacitatea asumării obligaţiilor de stat membru al Uniunii Europene
(pe capitole de negociere):
- libera circulaţie a mărfurilor (siguranţa alimentelor, produsele cosmetice,
liberalizarea comerţului cu produse agricole transformate etc.);
- libera circulaţie a persoanelor (organizarea şi finanţarea rezidenţiatului,
stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală);
- libera circulaţie a serviciilor (societăţile de asigurare şi supravegherea
asigurărilor, falimentul societăţilor de asigurări, activitatea bancară);
- libera circulaţie a capitalurilor (adoptarea Legii privind cooperativele
agricole);
- dreptul societăţilor comerciale (simplificarea formalităţilor la înregistrarea
societăţilor comerciale etc.);
- concurenţa (ajutoarele de stat, zonele defavorizate etc.);
- agricultura (înfiinţarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură,
Industrie Alimentară şi Dezvoltare Rurală; instituirea sistemului de garanţii
privind importul şi exportul de produse agricole etc.);
- politica în domeniul transporturilor (circulaţia pe drumurile publice,
introducerea tarifelor de utilizarea a reţelei de drumuri etc.);
- impozitarea (modificarea şi completarea Codului fiscal);

39
- politica socială şi ocuparea forţei de muncă (informarea şi consultarea
salariaţilor, egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei, adoptarea Legii privind
exercitarea profesiei de asistent social);
- întreprinderile mici şi mijlocii (adoptarea Legii privind organizarea şi
funcţionarea cooperaţiei);
- educaţie, formare profesională şi tineret (formarea profesională a adulţilor,
adoptarea Legii privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Naţional de Formare Profesională a Adulţilor);
- politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale (regimul
concesiunilor, contractele de parteneriat public-privat, serviciile publice de
gospodărie comunală, serviciile publice de salubrizare a localităţilor etc.);
- protecţia consumatorilor (protecţia la încheierea executarea contractelor la
distanţă a serviciilor financiare);
- justiţie şi Afaceri Interne (adoptarea legilor privind organizarea şi
funcţionarea poliţiei judiciare; poliţiei comunitare pentru ordine publică la
nivelul comunităţilor locale; protecţia vieţii private în domeniul comunicaţiilor
electronice; ratificarea unor tratate în materie penală adoptate în cadrul
Consiliului Europei; organizarea şi funcţionarea parchetelor militare, statutul
militarilor, jandarmilor şi poliţiştilor de frontieră angajaţi pe bază de contract,
protecţia civilă, siguranţa naţională, regimul paşapoartelor etc.);
- relaţii externe (ratificarea Protocolului la Acordul dintre România şi SUA
privind încurajarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor);
- Politica Externă şi de Securitate Comune (adoptarea Legii privind regimul
sancţiunilor aplicate de Uniunea Europeană şi a Legii privind transpunerea în
legislaţia internă a unor Poziţii comune adoptate de Uniunea Europeană);
- control financiar (modificarea privind organizarea şi funcţionarea Curţii de
Conturi);

40
Un aspect important cu privire la procesul de armonizare legislativă este
acela al traducerii acquis-ului comunitar. Responsabilitatea pentru aceasta
acţiune revine Institutului European din România, care este coordonat de
Ministerul Integrării Europene40 şi de Parlamentul României, pentru ca, în
ianuarie 2007, aceasta să dobândească statutul de membru al Uniunii Europene.
Dintre clauzele de salvgardare stabilite în capitolul 31, având în vedere
timpul rămas până la data aderării, şi angajamentele asumate de România, care
trebuie monitorizate de Comisie, Uniunea Europeană a propus o clauză de
salvgardare specifică (valabilă şi pentru Bulgaria), potrivit căreia, dacă în urma
monitorizării de către Comisie a angajamentelor asumate de România şi, în
special, a rapoartelor de monitorizare, rezultă clar că stadiul adoptării şi
implementării acquis-ului indică riscul că România nu este pregătită să facă faţă
condiţiilor de stat membru de la data aderării (ianuarie 2007), Consiliul,
acţionând în unanimitate şi pe baza unei recomandări a Comisiei, poate decide
amânarea datei de aderare cu un an, până in ianuarie 2008.
De asemenea, s-a stabilit şi o clauză de salvgardare valabilă doar pentru
România, care poate fi activată cu majoritate calificată (majoritatea statelor din
Consiliu, cu 72,27% din voturi, reprezentând cel putin 62% din populaţia
Uniunii) şi care poate duce la amânarea cu un an a datei aderării, dacă nu se
respectă angajamentele din capitolele Justiţie şi Afaceri Interne şi Concurenţa.

3.7.2. Cadrul instituţional de aderare a României la Uniunea Europeană


Pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană s-au creat mai
multe instituţii, unele comune România - Uniunea Europeană şi altele naţionale.

40
De exemplu, In anul 2001, s-au tradus 58.000 pagini standard de Jurnal Oficial al Comunitiifii europene ~i s-au revizuit
8.000 pagini standard care au fost transmise autoritatilor comunitare competente la inceputul anului urrnator; In anul 2002, s-
au tradus 10.000 de pagini standard ~i au fost revizuite 30.000 pagini. Numarul total al paginilor revizuite la sfiir~itul anului
2002 a fost de peste 45.000 de pagini standard; la sfar~itul anului 2003, numarul total de pagini standard s-a ridicat la 80.000,
din care 15.612 au fost revizuite final

41
• Instituţiile comune au fost înfiinţate prin Acordul european de asociere.
Acestea sunt:
- Consiliul de asociere;
- Comitetul de asociere;
- Comitetul parlamentar de asociere.
• La nivel naţional s-au înfiinţat următoarele instituţii:
- Ministerul Integrării Europene;
- Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană;
- Delegaţia naţională pentru negocierea aderării României la UE;
- Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană;
- Compartimentele de integrare europeană din ministere şi alte instituţii publice;
- Comitetul de transparenţă pentru urmărirea utilizării fondurilor comunitare.
- Misiunea permanentă a României pe lângă UE;
- Institutul European din România.

3.7.2.1. Instituţii comune Uniunea Europeană - România


Consiliul de asociere
Supraveghează realizarea Acordului. El este alcătuit din: membri desemnaţi
ai Guvernului României; membri ai Consiliului Uniunii Europene şi ai Comisiei
Europene şi funcţionează potrivit propriilor reguli procedurale.
Preşedinţia este asigurată pe rând de către un membru al Guvernului şi un
membru al Consiliului.
Consiliul de asociere se întruneşte cel putin o dată pe an şi la lucrările sale
poate participa, în calitate de observator, reprezentantul Băncii Europene de
Investiţii.

42
Rolul Consiliului de asociere este de a examina orice problemă aparută în
cadrul Acordului, precum şi oricare altă problemă bilaterală sau internaţională de
interes comun.
Consiliul de asociere poate lua decizii obligatorii pentru Părţi, în domeniile
prevăzute de Acord, poate face recomandări şi soluţiona diferende.

Comitetul de asociere
A fost înfiinţat pentru a asista Consiliul de asociere în îndeplinirea sarci-
nilor sale. Este format din reprezentanţi ai Guvernului României şi reprezentanţi
ai Consiliului Uniunii Europene şi ai Comisiei Europene, la nivel de funcţionari
superiori şi pregătşte şedinţele Consiliului de asociere. Consiliul de asociere
poate delega Comitetului oricare din prerogativele sale.

Comitetul parlamentar de asociere


Reprezintă instituţia-forum, în cadrul căreia parlamentarii români şi cei
europeni se pot întâlni şi schimba idei cu privire la procesul de pregătire a
aderării. Reuniunile Comitetului parlamentar de asociere se încheie prin
adoptarea unui document final cu valoare politică (de recomandare).

3.7.2.2. Instituţii naţionale pentru pregătirea aderării României la Uniunea


Europeană

Ministerul Integrării Europene este principala autoritate a administraţiei


centrale de specialitate cu atribuţii exclusive în domeniul fundamentării şi
coordonării procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană,
precum şi în conducerea negocierilor de aderare. În prezent, Ministerul Integrării
Europene funcţionează în baza H.G. nr. 402/2004.

43
Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană are drept obiectiv
principal asigurarea coordonării procesului de pregătire pentru aderare, în planul
pregătirii sectoriale, al demersurilor politico-diplomatice şi al strategiei de
comunicare internă şi externă.
Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană este organul
operativ de lucru care coordonează, analizează şi dezbate documentele elaborate
de instituţiile cu responsabilităţi privind aderarea la Uniunea Europeană şi
discută orice alte probleme legate de bunul mers al procedurilor de pregătire a
aderării.
Delegaţia naţională pentru negocierea aderării României la UE a fost
înfiinţată prin H.G. nr. 273/200141 şi se ocupă în special de elaborarea
documentelor de poziţie şi a dosarelor de fundamentare a acestora, conduce
procesul de negociere, coordonează procesul de urmărire a îndeplinirii
angajamentelor asumate de România prin procesul de negociere, şi altele.
Compartimentele de integrare europeană din ministere şi alte instituţii
publice au fost înfiinţate în scopul descentralizării procesului de integrare
europeană, prin angajarea responsabilităţii organelor administraţiei publice
centrale de specialitate şi ale reprezentenţilor Guvernului în teritoriu.
Comitetul de transparenţă pentru urmărirea utilizării fondurilor
comunitare funcţionează pe lângă Ministerul Integrării Europene, ca organism
cu rol consultativ, fără personalitate juridică, preşedintele acestuia fiind ministrul
integrării europene.
Misiunea permanentă a României pe lângă UE a fost înfiinţată pentru
reprezentarea permanentă a României la Uniunea Europeană. Între funcţiile
diplomatice pe care le îndeplineşte, Misiunea permanentă are şi atribuţii
specifice procesului de integrare a României în Uniunea Europeană.
41
Publicată în M.Of.nr. 120/9.03.2001;

44
Institutul European din România este o instituţie publică aflată sub
autoritatea Ministerului Integrării Europene şi are ca principale atribuţii
efectuarea de studii pntru elaborarea elementelor de fundamentare a politicii în
domeniul integrării europene, contribuie la aplicarea politicilor construcţiei
instituţionale pentru integrare, promovarea spiritului şi valorilor comunitare,
coordonarea traducerii acquis-ului comunitar în limba română şi a legislaţiei
române în limbile de lucru ale Uniunii Europene.

45
CAPITOLUL 4

PRINCIPIILE DREPTULUI

4.1. NOŢIUNEA, CLASIFICAREA ŞI ROLUL PRINCIPIILOR


DREPTULUI. IMPORTANŢA PRACTICĂ A STUDIERII
ACESTORA

Principiile de drept sunt acele idei conducătoare ale conţinutului tutror


normelor juridice, idei ce au atât un rol constructiv, cât şi unul valorizator pentru
sistemul de drept42.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul “principiu” vine de la latinescul
“principium”, care înseamnă obârşie, început, element fundamental. Un principiu
se poate prezenta sub diferite forme: axiome, deducţii, generalizare de fapte
experimentale; atunci când generalizarea acoperă o totalitate a acestor fapte
experimentale suntem în prezenţa unui principiu general. Principiile generale ale
dreptului îmbrăţişează un mare număr de cazuri concrete, ele rezumă fie
42
Popa, N., op.cit., p.112;

46
aprecierile individuale ale realităţilor jurdice, fie elementele lor de drept sub
forma unor definiţii.
Principiile dretului au forţa şi semnificaţia unor norme superioare,
generale, ce pot fi formulate în textele actelor normative, de regulă în Constituţie
sau, dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina valorilor sociale
promovate. Avem în vedere aspecul normativ pentru că, în ultimă instanţă,
principiile sunt norme juridice de o mare generalitate de care trebuie să se ţină
seama atât în elaborarea dreptului, cât şi în aplicarea sa.
Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi de inspiraţie
filosofică, politică, socială (principiul separaţiei puterilor, pincipiul pluralismului
politic) sau să aibă un caracter preponderent sau chiar exclusiv juridic (principiul
legalităţii, principiul autorităţii lucrului judecat, etc.).
Principiile de drept se clasifică în principii generale ale drepului, principii
fundamentale de ramură şi principii ale unor instituţii ale dreptului.
Rolul principiilor de drept este subliniat mai ales în relaţia specifică
procesului de creaţie legislativă. Legiuitorul are în vedere principiile generale în
momentul în care construieşte soluţii juridice care să satisfacă necesităţile vieţii.
Principiile de drept contribuie însă în mod hotărâtor şi la cunoaşterea unui sistem
juridic. Ele reprezintă fundamentul oricărui sistem de drept căruia i se asigură
astfel unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerenţa şi capacitatea dezvoltării unei
forţe asociative.
Studierea principiilor generale ale dreptului are, pe lângă covârşitoarea
importanţă teoretică, şi evidentă utilitate practică. În primul rând, principiile de
drept trasează linia directoare pentru sistemul juridic, ele exercită o acţiune
constructivă, de orientare a activităţii legiuitorului. Pe de altă parte, ele au rolul
lor şi în administrarea justiţiei. Aplicarea legii trebuie făcută atât în “litera”, cât
şi în “spiritul” ei, ori principiile de drept alcătuiesc chiar “spiritul legii”. În

47
cazuri determinate, principiile de drept ţin loc de normă de reglmentare atunci
când, într-o cauză civilă sau comercială, legea tace, judecătorul soluţionând
cauza în temeiul principiilor generale ale dreptului.

4.2. PREZENTAREA ANALITICĂ A PRINCIPIILOR


GENERALE ALE DREPTULUI

4.2.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului


Acest principiu reprezintă premisa existenţei statului de drept.
Caracteristica fundamentală a statului de drept o constituie, astfel, cucerirea pe
cale legală a puterii şi apoi exercitarea sa în conformitate cu cerinţele legalităţii.
În statul de drept întinderea puterii trebuie să fie compensată de scurtimea
duratei sale, izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie voinţa
suverană a poporului, iar aceasta trebuie să-şi găsească formule juridice potrivite
de exprimare, astfel încât puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o
democraţie.
Guvernarea prin drept în cadrul statului de drept îşi are determinaţiile sale
calitative în raport de ansamblul condiţiilor interne şi internaţionale specifice
într-o etapă dată.

4.2.2. Principiul libertăţii


Principiul libertăţii se referă la persoana umană şi este cosubstanţial
acesteia; el are în vedere, bineînţeles, persoana umană considerată liberă. El este
sursa tuturor drepturilor individuale consemnate, în cadrul tuturor statelor, în
acte juridice fundamentale, cum sunt constituţiile. Libertatea este una singură,
dar căile sale de manifestare sunt numeroase: libertatea religioasă, libertatea

48
cuvântului, libertatea presei, etc. Aceste forme de exprimare a libertăţii au un
corespondent în diversele drepturi ale individului prevăzute în constituţii şi
apărate în reglementările legale subsecvente constituţiei.
Dreptul nu vizează însă decât o libertate-relaţie, deci o libertate limitată şi
de aici contradicţia de netrecut între caracterul etern al libertăţii fiinţei umane şi
regulile de circumstanţă ale dreptului pozitiv. Principiul libertăţii umane rămâne
un ideal dupa care se ghidează toate preceptele dreptului pozitiv.
Limitarea libertăţilor în societate nu poate depăşi totuşi un anumit prag,
pentru că nu este permisă de sentimentul libertăţii individuale, concepută în
sensul său absolut. Atunci când se atentează la libertate, societatea în ansamblul
său acţionează ca un individ. Constituţiile au tocmai rolul de a limita cât mai
mult efectele dreptului pozitiv în raport cu libertatea considerată ca principiu
suprem. Ele asigură existenţa libertăţilor într-o societate dată, pornind de la ideea
că libertatea unui individ încetează acolo unde începe libertatea celorlalţi.
În planul realizării efective a libertăţii sociale, rolul dreptului se
materializează în îngrădirea unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place,
în neutralizarea acelei suspiciuni difuze a autorităţilor politice faţă de grupările
non-conformiste şi înlăturarea tuturor barierelor şi a discriminărilor ce persistă în
calea asigurării şanselor de manifestare şi progres pentru toţi oamenii.

C. Principiul echităţii şi justiţiei


Principiul echităţii şi justiţiei are un sens preponderent social, el reglând
raporturile dintre oameni prin realizarea unui anumit echilibru între interesele
individuale şi cele comune.
Cuvântul “echitate” vine de la latinescul “aequitas” care înseamnă
potrivire, dreptate, cumpătare, nepărtinire. La romani cuvântul “aequitas” capătă

49
sens apropiat dreptului. În general la jurisconsulţii Romei ”aequitas” apare ca
scop şi ideal al dreptului, Celsus definind dreptul ca “ars boni et aequi”43.
Acţiunea principiului echităţii priveşte atât activitatea leguitorului, cât şi
activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului.
Justiţia vizează relaţiile externe dintre oameni, deosebindu-se de o morală
internă ce caracterizează individualitatea umană. Ea reprezintă acea stare ideală a
societăţii, realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi
împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor lor legitime. Prin finalitatea sa,
justiţia se situează printre principalii factori de consolidare a celor mai
importante relaţii sociale, întrucât ea întruchipează virtutea morală fundamentală
menită a asigura armonia şi pacea socială.
În decursul timpului, justiţia a fost concepută în mod diferit. Astfel,
conform teoriei aristotelice despre justiţie, aceasta este de două feluri:
comutativă (ce priveşte raporturile dintre particulari, în care dreptatea este un fel
de egalitate) şi distributivă (ce are în vedere raporturile dintre colectivitate şi
indivizi şi se aplică la sfera bunurilor posedate în comun atunci când acestea se
distribuie proporţional cu rangul, meritele şi aportul fiecăruia). Spre exemplu, în
cazul succesiunii, când moştenitorii sunt trataţi după numărul lor, dar şi după
calitatea lor. Astfel, dacă din cei trei fii ai lui de cuius unul a decedat lăsând doi
copii, moştenirea se va împărţi proporţional între cei patru moştenitori, în sensul
că cei doi fii vor lua câte o treime, cei doi nepoţi urmând să-şi împartă treimea ce
s-ar fi cuvenit tatălui lor.

43
“Arta binelui şi echităţii” (n.a.);

50
de cuius

A B C
1/3 1/3 1/3

A1 A2
1/6 1/6

A –fiu decedat
B, C – fii în viaţă
A1, A2 – fiii lui A, nepoţii lui de cuius

La romani justiţia se fonda pe principiul moral al dreptăţii, ei aşezând la


baza justiţiei acel “honeste vivere”44.
Morala creştină influnţează conţinutul ideii de justiţie prin crearea unei
întregi metafizici teologice bazate pe justiţia divină. Există o ierarhie a legilor: în
vârful piramidei se plasează legile eterne, divine, care dau conţinut legilor
naturii, la baza piramidei stând legile omeneşti (dreptul pozitiv).
Kant concepe justiţia ca un scop în sine, pe când Montesquieu consideră că
justiţia este o luptă.
În lucrarea sa “La giustizia” Giorgio del Vecchio subliniază faptul că ideea
de justiţie are un dublu aspect; ea constituie o schemă logică a juridicităţii şi
prezintă totodată o exigenţă practică de evaluare a acţiunilor umane. Justiţia este
44
“A trăi cinstit” (n.a.);

51
o victorie absolută asupra egoismului, iar cine zice justiţie, zice subordonare faţă
de o ierarhie de valori.
Unii autori contemporani vorbesc despre justiţie legală, care sesizează
obligaţiile datorate de toţi membrii colectivităţii faţă de stat (spre exemplu, plata
impozitelor).
Ideea de justiţie evoluează sub influenţa transformărilor social-politice din
societate. În statele democratice contemporane se vorbeşte de justiţia socială,
care este înscrisă ca o cerinţă a statului de drept.45

D. Principiul egalităţii

Principiul egalităţii este subordonat pricipiului justiţiei, aceasta din urmă


înglobând în sine toate celelalte principii care conduc la coeziunea socială.
În “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” principiul egalităţii este
aşezat lângă acela al libertăţii, pentru că “nu poate exista egalitate decât între
oameni liberi şi nici libertate decât între oameni a căror egalitate este consfinţită
juridic”46.
Principiul juridic al egalităţii presupune tratarea tuturor oamenilor în mod
egal, ceea ce înseamnă că în situaţii conflictuale soluţionarea juridică a acestora
nu trebuie să fie discriminatorie. Dacă nu avem în vedere acest aspect şi
considerăm că egalitatea presupune egalitate de avere sau nivelare a
conştiinţelor, vom observa că principiul egalităţii va duce la distrugerea
coeziunii sociale şi, în loc să aducă dreptate, el poate degenera în acte de
injustiţie socială47.
45
I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998, p.75;
46
Popa, N., op.cit., p.121;
47
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.81;

52
Jean Jacques Rousseau afirmă că “forţa lucrurilor tinde întotdeauna să
distrugă egalitatea, trebuie ca forţa legilor să tindă s-o menţină”48. De aici
rezultatul că nimeni nu este mai presus de lege; supunerea tuturor în faţa legii
este un principiu fundamental, care îşi găseşte expresia în egalitate şi libertate.

E. Principiul responsabilităţii
Responsabilitatea este un fenomen social, ea exprimă un act de angajare a
individului în procesul integrării sociale. Înţeleasă ca dimensiune a agentului ce
reglementează întregul său comportament, responsabilitatea nu poate fi redusă
doar la nivel moral (aşa cum s-a susţinut la un moment dat), ci există o corelaţie
a tuturor formelor de responsabilitate (morală, politică, juridică).
Dreptul nu trebuie privit şi apreciat doar prin responsabilităţile pe care le
are de a interveni “post festum”, moment în care sancţiunea se impune; el are
posibilitatea ca, prin conţinutul prescripţiilor sale, să contribuie la fundamentarea
unei atitudini culturale a individului faţă de lege, atitudine ce presupune grija
asumată faţă de integritatea valorilor sociale apărate pe cale legală (implicând
deci fenomenul responsabilităţii).49
Principiul responsabilităţii, legat de principiul libertăţii, este un principiu
fundamental al dreptului deoarece rezultă nemijlocit din voinţa liberă care este
temeiul dreptului; “toate determinările dreptului sunt determinaţii ale voinţei,
începând cu proprietatea, schimbul, faptele ilicite şi terminând cu societatea
civilă şi statul”50. Principiul responsabilităţii se va găsi la toate nivelurile
activităţii juridice.

48
Rousseau, J.J., Contractul social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.157;
49
Popa, N., op.cit., p.82;
50
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.82;

53
Viaţa în societate, din punct de vedere juridic, înseamnă acceptarea
coexistenţei voinţei mele libere cu alte voinţe libere. Încălcarea acestui precept
conduce la răspundere.

4.3. PRINCIPII FUNDAMENTALE DE RAMURĂ

Principiile generale ale dreptului nu există în mod abstract, ci au legătură


cu reglementările din ramurile de drept, constituie fundamentul principiilor de
ramură.
Ştiinţele juridice de ramură formulează o serie de principii specifice, din
care cităm cu titlu de exemplu:
a) în dreptul civil51:
1. principiul proprietăţii;
2. principiul egalităţii în faţa legii civile;
3. principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale;
4. principiul ocrotirii drepturilor subiective civile şi al garantării lor.

b) în dreptul penal52:
1. principiul reacţiei sociale împotriva infracţiunilor;
2. principiul legalităţii, incriminării şi pedepsei;
3. principiul umanitar;
4. principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de
pericol social;
5. principiul egalităţii în faţa legii penale;
51
Beleiu, Gh., Drept civil român, Casa de editură şi presă ŞANSA S.R.L., Bucureşti, 1993, p.29; Dogaru, I.,
Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.32;
52
I. Pascu, Drept penal-Partea generală, Ed. Fundaţiei “Andrei Şaguna”, Constanţa, 2002, p. 12;

54
6. principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală.

4.4. PRINCIPII ALE UNOR INSTITUŢII DE DREPT

Fiecare instituţie juridică (privită ca un grup de norme juridice care


reglementeză o anumită relaţie socială) poate fi caracterizată prin acţiunea unor
principii proprii, concordante cu cele ale ramurii de drept şi în dezvoltarea
acestora.
Acţiunea lor este circumscrisă la una, două sau mai multe instituţii juridice
aparţinând unei ramuri de drept. Raportându-ne la ramura dreptului civil, putem
cita cu titlu de exemplu: principiul forţei obligatorii a contractelor (“pacta sunt
servanda53”); principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii privind forma
actului juridic civil (“res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse
potest”54); principiul ocrotirii bunei credinţe (în materia drepturilor reale);
principiul răspunderii civile; principiul proximităţii gradului de rudenie (în
materie succesorală).55

În urma analizării principiilor se impun câteva concluzii. În primul rând, o


bună cunoaştere a unui sistem juridic nu poate să nu pornească de la examinarea
modului în care principiile sunt reflectate în acel sistem. De asemenea, în
contextul marilor transformări economice care au loc în prezent, principiile
dreptului apar şi ca supape care asigură deschiderea sistemului dreptului,
legătura sa cu realitatea; în perioade de transformări profunde, principiile
generale trec pe primul plan.

53
“Învoielile trebuiesc respectate” (n.a.);
54
“Lucrul convenit între unii nu poate fi nici vătămător nici de folos altora” (n.a.);
55
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 33;

55
CAPITOLUL 5

FINALITATEA ŞI FUNCŢIILE DREPTULUI

5.1. FINALITATEA DREPTULUI

Scopul social al dreptului (finalitatea sa socială) este binele comun, realizat


prin regularizarea raporturilor sociale, canalizarea activităţii oamenilor în cadrul
unor relaţii de interes major, în conformitate cu o voinţă generală.
Elementele formale ale binelui comun sunt: ordinea socială şi justiţia.
Ordinea socială nu poate fi negată, ea creează individului necesitatea
fundamentală, de care depinde chiar existenţa sa, necesitatea de a trăi în ordine.
Justiţia reprezintă elementul dinamic al binelui comun, ea face ca ordinea să fie
acceptată şi, la rândul său, ordinea face ca justiţia să fie dorită. Cu alte cuvinte,
ordinea este “justiţia solidificată”56.

5.2. FUNCŢIILE DREPTULUI

Funcţiile dreptului (de la latinscul “functio” ce înseamnă “muncă”,


“deprindere”, dar şi “aducere la îndeplinire”) sunt subordonate scopului social al
dreptului. Aceste funcţii pot fi definite ca “acele direcţii (orientări) fundamentale
ale acţiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem

56
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 63;

56
al dreptului (ramurile, instituţiile, normele dreptului, precum şi instanţele sociale
special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului)”57.
Probleamtica funcţiilor dreptului a fost tratată în mod diferit, de pe poziţiile
considerării dreptului ca un element indispensabil al echilibrului social şi al
asigurării coexistenţei libertăţilor în societate.58

5.3. PREZENTAREA ANALITICĂ A FUNCŢIILOR


DREPTULUI

A. Funcţia de instituţionalizare sau formalizarea juridică a


organizării social-politice
Dreptul cuprinde în sfera sa un domeniu vast, cel al organizării sociale,
asigurând cadrul de funcţionare legală a acestuia. Ne referim aici la organizarea
şi funcţionarea puterilor publice, instituţiilor politice fundamentale, la
mecanismul raporturilor ce se nasc în procesul conducerii politice.

B. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor


fundamentale ale societăţii
Dreptul, ca instrument al controlului social, previne dezorganizarea,
defineşte cadrul general de desfăşurare a proceselor sociale, garantând astfel
ordinea constituţională. El stabileşte principiile de bază ale convieţuirii sociale
prin sistemul său de norme, instituţii şi sancţiuni formalizate, prevenind
manifestarea unor excese individuale sau sancţionându-le dacă este cazul.
Norma de drept este o cale pentru realizarea unor valori ocrotite de lege.

57
Popa, N., op.cit., p. 131;
58
Popa, N., op.cit., p. 12-13;

57
C. Funcţia de conducere a societăţii
Actul normativ este un act de conducere socială, legea, în forma ei cea mai
generală, fiind forma universală de exprimare a dezideratelor sociale majore.
În primul rând, mobilurile ce pun în mişcare activitatea legiuitorului sunt
esenţialmente legate de nevoile reale ale societăţii, de practica raporturilor
interumane; dreptul este astfel determinat de scopuri ce se impun acţiunii. În al
doilea rând, ca efect al aplicării normelor de drept, se produce o modificare a
realităţii sociale prin aceea că dreptul oferă o formă specifică de manifestare a
raporturilor sociale, forma raporturilor juridice, cu toate consecinţele ce derivă
de aici.

D. Funcţia normativă
Dreptul nu este un scop în sine, el este destinat să asigure subordonarea
acţiunilor individuale faţă de o conduită tip.
Nici un proces de evoluţie, adaptare sau integrare în societate nu se poate
desfăşura haotic, ci într-un cadru reglementat, normat; dreptul are o poziţie
specifică în ansamblul celorlalte forme normative, deoarece acoperă cele mai
importante relaţii sociale şi astfel ne apare şi ca un mijloc eficace de organizare
şi conducere socială.

58
CAPITOLUL 6

NORMA JURIDICĂ

6.1. PRELIMINARII

Omul este angrenat într-o activitate continuă, generată fie de necesitatea


asigurării celor necesare traiului, fie de considerente morale, fie de influenţa
mediului înconjurător şi, în mod firesc, intră în legătură cu alţi oameni, cu
interesele şi preocupările lor. Se creează astfel între oameni o multitudine de
relaţii, de o extremă diversitate şi care, în totalitatea lor, formează viaţa socială.
O acţiune umană poate fi definită ca o “transformare sau mutaţie indusă
deliberat de un agent sau fiinţă umană în cursul firesc al evenimentelor, prin care
se obţine o stare finală sau un produs ce satisface anumite trebuinţe sau nevoi
umane istoriceşte determinate”59.
Nici o persoană nu este îndreptăţită ca prin acţiunile sale destinate
satisfacerii unor interese care îi sunt proprii, să prejudicieze interesele legitime
ale altor persoane. Cât timp activitatea omenească nu afectează interesele
legitime ale altor persoane sunt realizate acţiuni licite, în caz contrar vorbind de
acţiuni ilicite.
Prin natura ei, activitatea umană este normată, în sensul că nu se poate
desfăşura neorganizat, fără să se subordoneze unor scopuri sau criterii

59
Popa, C., Dimensiuni ale conduitei umane, perspectiva praxiologică, Ed. Politică, Bucureşti, 1986, p. 14, în
Popa, C., op.cit., p. 138;

59
prefigurate într-un sistem de principii şi norme. Sistemele de norme preexistă60
deciziei şi conduitei efective a individului. “Normele apar ca factori
circumstanţiali ai acţiunii, ce influenţează atitudinile şi deciziile, scopurile şi
aspiraţiile”61. Aşa cum am arătat, diversitatea relaţiilor sociale determină
existenţa unei multitudini de norme sociale între care există o strânsă relaţie,
numeroase forme de colaborare: norme etice, obişnuielnice, tehnice, politice,
religioase şi juridice.
Societatea umană funcţionează după nişte norme şi principii şi orientează
comportamentul oamenilor.
Termenul de “normă” este o categorie generală folosită de diferite ştiinţe:
juridice, economice, politice, sociologice, tehnice.
De la început trebuie să facem o distincţie între normele sociale şi normele
tehnice.

(1) Norma socială este o regulă sau standard de comportament împărtăşită


de două sau mai multe persoane cu privire la conduita ce trebuie considerată ca
social acceptabilă. Normele sociale sunt deci creaţii ale omului, sunt o expresie a
voinţei acestuia.

(2) Norma tehnică are în vedere cerinţa comportamentului uman faţă de


natură. Normele tehnice se întemeiază pe legile naturii şi au un caracter obiectiv,
deci nu depind de voinţa omului. Omul nu le poate schimba, dar le poate şi
trebuie să le cunoască pentru a le folosi în mod corect. Un exemplu de normă
tehnică este prelucrarea pământului în conformitate cu normele agrozootehnice;
sau normele de folosire a unei maşini, a unui agregat sau utilaj tehnic. Fără

60
Popa, C., Dimensiuni ale conduitei umane, perspectivă praxiologică, Ed. Politică, Bucureşti, 1986, p. 14 în
Popa, N., op.cit., p. 138;
61
Popa, C., op.cit., p. 26, în Popa, N., op.cit., p.141;

60
respectarea normelor tehnice nu se poate obţine rezultatul dorit. În societatea
modernă industrializată şi computerizată folosirea şi respectarea normelor
tehnice cu mare cuprindere este foarte importantă pentru ca activitatea umană să
se poată desfăşura normal şi cu un randament deosebit. De aceea, multe norme
tehnice au devenit obiect de reglementare juridică, devenind prin aceasta şi
norme sociale juridice. De exemplu, domeniul ecologic, cel al circulaţiei, al
transportului şi telecomunicaţiilor etc.

Normele sociale sunt create de oameni şi stabilesc conduita umană în cele


mai diverse domenii ale vieţii sociale. Existenţa normelor sociale este obiectiv
necesară, nici o societate neputându-se lipsi de ele, o societate anomică, adică
fără norme de comportare, fiind de neînchipuit.
Sistemul normelor sociale a crescut şi s-a dezvoltat pe măsura evoluţiei şi
dezvoltării societăţii, crescând deosebit de mult mai ales rolul normelor juridice
în societatea contemporană. Dar normele sociale nu li se impun oamenilor în
mod mecanic, în mod automat, ci trebuie să treacă prin conştiinţa lor, prin
liberul lor arbitru. Această libertate, acest liber arbitru al oamenilor, este relativ
în sensul kantian, adică este libertatea de a permite manifestarea concomitentă şi
a libertăţii celorlalţi. După filozoful german Kant, norma supremă a dreptului
cere să te porţi în aşa fel încât libertatea ta (expresie a voinţei autonome) să se
împace cu libertatea fiecăruia.62
Dreptul este acela care prin normele sale asigură o limitare reciprocă a
voinţelor libere ale oamenilor. Pe de altă parte, tot dreptul este acela care face
corectivul necesar, care aplică sanţiunea atunci când individul a ales o conduită
contrară normei sociale.

62
Lazăr, C., Teoria generală a dreptului-Note de curs, www.idd.euro.ubbcluj.ro;

61
Din acest ansamblu de norme sociale se detaşează normele juridice care,
prin conţinutul lor, fac posibilă realizarea activităţilor licite ale tuturor membrilor
societăţii.

6.2. NOŢIUNEA DE NORMĂ JURIDICĂ

Definiţia normei juridice este făcută în general prin referire la regula de


conduită, îmtrucât în marea lor majoritate normele conţin reguli de
comportament, atribuie drepturi şi stabilesc obligaţii corelative, fixează praguri
de comportament şi sancţiuni pentru cei ce le neglijează sau se comportă în
dispreţul acestui comportament.63
Normele juridice pot însă cuprinde, în afara normelor de conduită, şi alte
prevederi: principii generale de drept, definiţii, explicarea unor termeni legali,
descrierea unor instituţii, etc., conţinutul normelor juridice putând fi deci mai
cuprinzător decât regula de conduită propriu-zisă. Spre exemplu, Titlul I din
Constituţia României64, intitulat “Principii generale”, defineşte caracteristicile şi
principiile fundamentale ale statului român, arătându-se că România este stat
naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, este un stat de drept,
democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul
politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului
român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate. Tot aici se
arată că forma de guvernământ a statului este republica65, faptul că statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă,

63
Popa, N., op.cit., p.52;
64
Republicată în M.Of. nr 767 din 31 oct. 2003;
65
Art. 1 alin. (1) din Constituţia României, republicată;

62
executivă şi judecătorească în cadrul democraţiei constituţionale66 şi, de
asemenea, se fac referiri cu privire la suveranitatea statului, teritoriu, egalitatea
între cetăţeni, pluralismul politic, relaţiile internaţionale, etc.
De altfel, multe coduri sau legi încep printr-un capitol intitulat “Principii
generale” sau “Dispoziţii generale”, care stabilesc anumite principii ce
guvernează toată materia, toate celelalte norme trebuind aplicate şi interpretate în
lumina acestor principii.
În ceea ce priveşte definiţiile sau explicarea unor termeni legali, putem da
exemplu Codul familiei, care defineşte rudenia67, sau Codul penal unde în art.
140-154 găsim lămurirea înţelesului unor termeni. Aceste definiţii au şi ele
caracter normativ, întrucât interpretarea normelor care sunt în relaţie cu aceste
concepte trebuie să ţină seama de sensul ce li s-a dat prin definiţia din norma
respectivă.
Într-o definiţie, norma juridică reprezintă “o regulă generală, impersonală
şi obligatorie de conduită al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială,
regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin
constrângere”68.

6.3. TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE


66
Art. 1 alin. (4) din Constituţia României, republicată;
67
Potrivit art. 45 C.fam., “Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe
faptul că mai multe persoane au un descendent comun. În primul caz rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea
în linie colaterală. Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă.”;
68
Pop, N., op.cit., p.159;

63
A. Norma juridică are caracter general şi impersonal
Generalitatea şi impersonalitatea normei presupun că ea nu se adresează
indivizilor în concret, ci unui proiect de individ, unui om ideal ce reprezintă, în
optica majorităţii şi a statului, individul bun.
Caracterul general şi impersonal al normei juridice necesită unele nuanţări.
Astfel, faptul că norma juridică este generală şi impersonală nu înseamnă că ea
se aplică de fiecare dată pe tot teritoriul ţării sau asupra întregii populaţii. Există
norme juridice care se aplică numai pe anumite arii teritoriale (unităţi
administrativ-teritoriale, zone de frontieră) sau care vizează doar anumite
categorii de subiecte ( căsătoriţi, funcţionari publici, comercianţi).
În aceeaşi ordine de idei, generalitatea şi impersonalitatea unei norme
juridice nu presupun descrierea tuturor cazurilor şi nici a tuturor situaţiilor în
care se poate afla un subiect. Norma juridică conţine un model abstract pentru un
agent posibil al acţiunii sociale şi care are în vedere o generalizare de relaţii şi o
medie de comportament.
În sfârşit, există norme juridice care reglementează drepturi şi obligaţii
pentru organe unipersonale, spre exemplu Preşedintele României, întrucât nu se
are în vedere persoana care la un moment dat ocupă funcţia, ci funcţia ca atare.

B. Norma juridică are caracter tipic


Această trăsătură a normei juridice rezultă din generalitatea normei. Norma
de drept realizează o acţiune de valorizare a modelelor de societate posibile şi de
orientare a comportamentelor individuale şi de grup către realizarea unui anumit
tip de coexistenţă.69

69
Popa, N., op.cit., p.156;

64
Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabileşte drepturile şi
obligaţiile participanţilor la viaţa juridică, ale subiecţilor raporturilor juridice, în
mod generic. Norma juridică devine un criteriu unic de îndrumare şi apreciere a
conduitei oamenilor, un veritabil etalon sau standard funcţie de care o anumită
conduită este definită ca fiind licită sau ilicită. Acest criteriu de apreciere nu are
un caracter abstract, ci el reprezintă o unitate de măsură stabilită în conformitate
cu concepţiile despre justiţie, dreptate, ordine din societatea dată, valori al căror
conţinut cunoaşte o evoluţie şi se modifică de la o societate la alta, de la o
perioadă istorică la alta, se află într-o legătură organică cu dezvoltarea istorică.
Prescriind o conduită tipică, generică, norma este menită să se aplice, în
principiu, la un număr nelimitat de cazuri. Conduita prescrisă de normă trebuie
să fie respectată ori de câte ori sunt prezente condiţiile şi împrejurările pe care le
are în vedere, iar dacă ele nu apar, ea nu se aplică.
Subordonarea faţă de conduita tip prevăzută în norma juridică reprezintă o
cale importantă de socializare a individului, de învăţare a modului social de
existenţă.

C. Norma juridică implică un raport intersubiectiv


Norma juridică are în vedere numai raporturile intersubiective, nu este doar
o prescripţie general-abstractă şi tipică, ci imaginează omul în raport cu semenii
săi.
Viaţa socială cere fiecărui individ să fie concesiv, să se plieze pe
obiectivitatea vieţii în comun, ceea ce implică o permanentă limitare reciprocă
faţă de celelalte subiecte, o obligaţie posibilă a unui subiect faţă de altul.
Norma juridică are în vedere schimbul just între persoane aflate permanent
în relaţie, putând astfel vorbi de caracterul bilateral al normei de drept ( care este
prezent chiar şi atunci când, pe baza normelor juridice, iau naştere acte juridice

65
unilaterale, de exemplu testamentul, întrucât şi în acest caz sunt vizate relaţii,
legături, chiar dacă nu imediat).

D. Norma juridică este publică70


Pentru ca un conportament tipic prescris să poată fi urmat,el trebuie adus la
conoştinţă destinatarilor săi, trebuie deci făcut public. Voinţa leguitorului este
astfel transpusă într-un text şi acesta este publicat.

E. Norma juridică este obligatorie


Obligativitatea normei juridice vine în primul rând din legitimarea ei la
nivelul conştiinţelor71. Norma juridică instituie prevederi care nu sunt lăsate la
liberul arbitru al subiectul; el sunt impuse acestuia printr-o varietate de
modalităţi.
Obligativitatea normei juridice este dictată de scopul acesteia, astfel încât
ea urcă până la imperativ în dreptul public (penal, administrativ) şi coboară până
la permisiv în dreptul privat (civil,comercial).
Norma juridică se bucură, spre deosebire de toate celelalte norme sociale,
de exigibilitate (are garanţii exterioare, statale, de traducere în viaţă, chiar şi prin
constrângere). De asemenea, normele de drept se aplică imediat (din momentul
intrări în vigoare), continuu şi necondiţionat.
Obligativitatea normelor de drept este o trăsătură intrinsecă a tuturor
normelor juridice, indiferent de domeniul în care intervin (public sau privat), de
forţa juridică a actului în care sunt cuprinse (ca drept pozitiv), de câmpul
aplicabilităţii lor sau de frecvenţa aplicării lor în viaţă.

70
Vezi Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.238;
71
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.238;

66
6.4. SRUCTURA NORMEI JURIDICE

Norma juridică reprezintă elementul primar al sistemului de drept, prin care


mesajul legiuitorului ajunge la subiect. Legiuitorul descrie în norma juridică o
anumită conduită (un complex de drepturi şi obligaţii), conduită cerută
subiectului în anumite circumstanţe (împrejurări) în legătură cu care este fixată şi
a anumită formă de reacţie (sancţiune). Toate acestea alcătuiesc elementele
normei juridice, denumite şi structura normei juridice.
Structura normei juridice poate fi abordată din două puncte de vedere, unul
intern (alcătuirea logică a normei) de reprezintă structura logico-juridică a
normei, şi unul extern (modul de exprimare a elementelor logice ale normei în
cadrul ordinii juridice), caz în care vorbim de structura tehnico-legislativă.

A. Structura logico-juridică a normei juridice

Structura logică a normei juridice alcătuieşte partea statică, internă şi


stabilă a normei. Norma juridică are o structură trihotomică tipică ce cuprinde
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Modelul oricărei norme juridice ar puta fi formulat în felul următor:

În cazul în care … (ipoteza) … atunci trebuie …(dispoziţia) … altfel …(sancţiunea) … .

Un exemplu concret va fi edificator pentru înţelegerea acestei componenţe


trihotomice şi anume articolul 33 din Legea 50/1991 care prevede că:
"Persoanele fizice şi juridice care beneficiază de teren în condiţiile prezentei legi
(ipoteza) sunt obligate să solicite emiterea autorizaţiei de construire şi să înceapă
construcţia în termen de cel mult 1 an de la data deţinerii actului de concesionare

67
a terenului (dispoziţia). În caz de încălcare a obligaţiei prevăzute la alin. 1,
concesiunea îşi pierde valabilitatea (sancţiunea)."

a) Ipoteza descrie împrejurările în care intră în acţiune dispoziţia sau


sancţiunea normei. În ipoteză poate fi definită calitatea subiectului (soţ, copil,
tutore) sau subiectul poate fi caracterizat în mod generic (persoană fizică,
persoană juridică, etc.). Condiţiile de aplicare a normei juridice pot consta într-o
stare de drept (căsătoria), stare de drept (deces, sustragerea unui bun) sau un
amestec al celor două (spre exemplu, în cazul falsului intelectual, care poate fi
săvârşit de un funcţionar-stare de drept-care modifică un înscris-stare de fapt).
Ipoteza normei juridice poate fi determinată (când stabileşte exact
condiţiile de aplicare a dispoziţiilor; spre exemplu, în cazul art. 1365 C. civ. Care
reglementează rezoluţiunea vânzării, ipoteza este “dacă cumpărătorul nu plăteşte
preţul”, iar în cazul stabilirii dreptului la pensie pentru limită de vârstă, urmaş
sau invaliditate, prin lege se prevăd absolut toate condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană pentru a fi încadrată în una dintre aceste categorii şi a i
se stabili cuantumul pensiei), relativ determinată (când conţinutul concret al
împrejurărilor, descrise generic, este lăsat la aprecierea organului de aplicare; de
exemplu, în art. 113 C.pen. se prevede că “dacă făptuitorul, din cauza unei boli
ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe,
prezintă pericol pentru societate” se poate lua împotriva lui măsura de siguranţă
a obligării la tratament medical) sau subînţeleasă (în acest caz, ea nu este
formulată expres, dar rezultă din conţinutul reglementării; asemenea norme se
întâlnesc în special în dreptul penal, în cazul în care dispoziţiile privind abţinerea
de la săvârşirea unei activităţi au un caracter atât de general încât nu este
necesară nici o altă precizare referitoare la conţinutul abţinerii; spre exemplu, în
cazul infracţiunii de omor, art. 174 C.pen., se prevede numai că cel care ucide

68
este pedepsit în limitele prevăzute de lege, subînţelegându-se că interdicţia de a
ucide are un caracter general).

b) Dispoziţia stabileşte conduita ce trebuie respectată în prezenţa stării


descrise de ipoteză, drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile
sociale. Ea cuprinde comandamentul normei.
Dispoziţia poate să impună o conduită (spre exemplu, o obligaţie de a
repara un prejudiciu), să prevadă obligaţia de abţinere de la săvârşirea unei fapte
(de exemplu, de a nu conduce un vehicul sub influenţa alcoolului, de a nu fura,
etc.) sau poate să permită o anumită activitate (spre exemplu, „dobânditorul unui
fond de comerţ va putea să continue activitatea...”, potrivit art. 38 din Legea nr.
26/1996 privind Registrul comerţului).
La rândul său, dispoziţia poate fi determinată (când conduita prevăzută este
cerută în mod categoric de lege; spre exemplu, art. 30 din Codul familiei
stabileşte că „bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt,
de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor, orice convenţie contrară este
nulă”), relativ-determinată (în cazul în care stabileşte mai multe variante de
comportament între care subiectul poate opta liber; spre exemplu, art. 1365
C.civ., care dispune că „dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul, vânzătorul poate
cere rezoluţiunea vânzării”; vânzătorul poate să ceară sau nu rezoluţiunea
vânzării; alte exemple în acest sens sunt cuprinse în Codul familiei, în sensul că,
potrivit art. 40 alin. 1, soţii se pot înţelege, cu ocazia divorţului, asupra păstrării
numelui dobândit cu ocazia căsătoriei sau art. 36, care spune că la desfacerea
căsătoriei bunurile comune se împart între soţi potrivit învoielii acestora, iar dacă
soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa
judecătorească) sau subînţeleasă (spre exemplu, art. 185 C.proc.pen. prevede că
atunci „când pentru exercitarea unui drept procesual legal, legea prevede un

69
anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi
nulitatea actului făcut peste termen; dispoziţia, ce cuprinde obligaţia de a
respecta termenul, nu este formulată expres).
c) Sancţiunea conţine urmările nefavorabile care survin în condiţiile
nerespectării dispoziţiei sau ipotezei (sancţiune negativă) sau măsurile de
stimulare, de cointeresare a subiectului în vederea promovării conduitei dorite
(sancţiune pozitivă, recompensă).72
Dreptul se caracterizează prin sancţiuni formale73, prin reacţie organizată
statală faţă de comportamentul care lezează ordinea socială.
Acest element poate lipsi din structura logică a normei juridice, în situaţia
normelor „cu dispozitiv pur”74. Este cazul normelor constituţionale (care instituie
puterile statului) sau al multor norme din dreptul internaţional public.
Sancţiunile pot fi determinate (când stabilesc în mod cert întinderea
consecinţelor; spre exemplu, în materia contractului de vânzare-cumpărare, dacă
în momentul vânzării, lucrul vândut era pierdut în tot, vinderea este nulă, potrivit
art. 1311 C.civ.), relativ-determinate (cînd întinderea consecinţelor este lăsată la
aprecierea interpretului, legea stabilind un maxim şi un minim, de exemplu,
închisoarea de la 1 la 5 ani), alternative (când organul de aplicare poate opta între
două tipuri de sancţiuni; spre exemplu, închisoare sau amendă penală) şi
cumulative (când organul competent poate aplica în acelaşi timp două sancţiuni;
spre exemplu, închisoare şi interzicerea unor drepturi).
După ramura de drept în care intervin, sancţiunile pot fi civile, disciplinare,
administrative, financiare, penale.

72
Popa, N, op.cit., p. 163;
73
Spre deosebire de sancţiunile neformale (morale, satirice, religioase) care nu sunt proprii dreptului;
74
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.163;

70
După natura lor, sancţiunile pot fi privitoare la patrimoniul persoanei
(amenda), privitoare la drepturi (decăderea din drepturile părinteşti), privitoare la
acte (nulităţile), privitoare la persoană (privarea de libertate).

B. Structura tehnico-legislativă a normei juridice


Construcţia tehnico-legislativă a normei nu se suprapune întotdeauna
structurii logice a acesteia. Datorită mijloacelor de exprimare, putem întâlni
norme care sunt cuprinse în mai multe articole ale aceluiaşi act normativ sau
chiar în acte normative diferite.
Acest lucru îi determină pe unii specialişti din domeniul ştiinţelor juridice
de ramură să susţină o construcţie atipică a normei juridice din ramura
respectivă. Astfel, s-a spus că norma constituţională ar fi în general lipsită de
sancţiune, neţinându-se seama de faptul că sanCţiunea implicită a încălcării
oricărei norme constituţionale este neconstituţionalitatea actului. De asemenea,
există autori care consideră că normele de drept penal au o structură dihotomică,
şi anume ele conţin doar dispoziţia şi sancţiunea. Dispoziţia constă în
interzicerea unei conduite anume, iar sancţiunea constă în pedeapsa ce urmează
să se aplice în cazul nerespectării dispoziţiei.
Dacă împărţirea trihotomică (ipoteză, dispoziţie, sancţiune) alcătuieşte
structura internă şi stabilă a normei juridice, construcţia sa tehnico-legislativă
formează structura externă şi dinamică a acesteia.
Spre deosebire de structura logică, structura tehnico-legislativă a normei
juridice se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului şi structurii
logice a acesteia, la redactarea ei, care trebuie să fie clară, concisă, concretă.
Normele juridice nu sunt elaborate şi nu apar într-o formă distinctă, de sine
stătătoare, ci sunt cuprinse într-un act normativ care poate fi lege, hotărâre,

71
regulament, statut, etc. Acest act normativ este, la rândul său, structurat pe
capitole, secţiuni, articole.
Articolul este elementul structural de bază al actului normativ care conţine,
în principiu, prevederi de sine stătătoare. Dar nu orice articol de lege coincide cu
o regulă de conduită. Într-un articol pot să fie cuprinse mai multe reguli de
conduită sau, dimpotrivă, un articol poate să cuprindă doar un element al normei.
Pentru a stabili conţinutul nomei cu toate elementele sale logico-juridice este
necesar să coroborăm texte din articole şi chiar legi diferite. De regulă, cu ocazia
aplicării, organul de aplicare trebuie să coreleze texte din mai multe acte
normative.

6.5. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

Clasificarea normelor juridice se poate face în funcţie de o multitudine de


criterii şi are nu numai o semnificaţie teoretică, ci şi una practică.

A. Clasificarea după criteriul ramurii de drept (respectiv al obiectului


rglementării şi al metodei de reglementare)
În funcţie de acest criteriu se disting norme juridice de drept constituţional,
de drept civil, de drept penal, de drept administrativ, etc.

B. Clasificarea după criteriul forţei juridice a actului normativ


Se deosebesc norme juridice cuprinse în legi (actul normativ elaborat de
Parlament, cu forţă juridică supremă) şi anume legi constituţionale, legi organice
şi legi ordinare, în hotărâri guvernamentale sau ordonanţe şi în acte normative
elaborate de organele administrative locale.

72
C. Clasificarea după criteriul structurii logice
În funcţie de acest criteriu deosebim norme juridice complete şi
incomplete. Sunt complete normele juridice care cuprind, în articolul din actul
normativ în care sunt publicate, toate părţile constitutive (ipoteză, dispoziţie,
sancţiune). Normele incomplete nu au toate elementele constitutive şi din acest
motiv fac referire şi se completează cu reglementări prevăzute fie în acelaşi act
normativ, fie în alte acte normative. Ele se subclasifică în norme cadru (în alb) şi
norme de trimitere sau de referire.
Normele în alb urmează a se completa cu dispoziţii din acte normative ce
urmează să apară ulterior. Un exemplu în acest sens îl constituie art. 281 C.pen.
care incriminează infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii şi care
dispune: “exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activităţi pentru
care legea cere autorizaţie, ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele
legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se
sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte”. Această normă urmează a se
completa deci cu prevederile diferitelor legi speciale ulterioare la care face
referire textul, legi care reglementează exercitarea a diferite profesii sau
activităţi.
Normele de trimitere sau de referire se completează cu norme din acelaşi
act normativ sau din acte normative existente. Spre exemplu, art. 212 C.pen. care
incriminează pirateria face trimitere în alin. 2 la art. 182 C. pen. care
incriminează vătămarea corporală gravă. Sau art. 255 C.pen. care incriminează
darea de mită, face referire la art. 254 C.pen., care incriminează luarea de mită.

D. Clasificarea după criteriul sferei de aplicare


După sfera aplicării lor, normele juridice se clasifică în norme generale
(care se caracterizează prin aceea că au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-

73
un domeniu sau într-o ramură de drept, ele reprezentând dreptul comun pentru o
întreagă sferă de reglementare; spre exemplu, unele reglementări din dreptul
civil), norme speciale (care sunt aplicabile unei sfere restrânse de relaţii şi derogă
de la dreptul comun) şi norme de excepţie (care completează normele generale
sau speciale, fără ca exepţia să aducă atingere ordinii de drept; spre exemplu,
Codul familiei fixează vârsta minimă pentru căsătorie la 18 ani pentru bărbat şi
16 ani pentru femeie, excepţia constând în faptul că pentru motive temeinice se
poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani).
Normele speciale şi cele de excepţie sunt de strictă interpretare şi aplicare.

E. Clasificarea după gradul de precizie şi de specialitate


În raport de acest criteriu, normele juridice sunt de drept strict şi simple
directive (sau standarde).
Normele de drept strict sunt de strictă interpretare; spre exemplu, legea
fiscală care determină strict care sunt veniturile impozabile şi care este întinderea
impozitului.
Directivele (standardele) reprezintă criterii de judecare a acţiunilor
subiectului. Spre exemplu, regula bunei credinţe, standardul unui bun “pater
familias”, concurenţa loială, etc.

F. Clasificarea după modul de reglementare a conduitei


În raport de acest criteriu, normele sunt imperative (onerative şi
prohibitive), dispozitive (permisive), supletive şi de recomandare.
a) Normele imperative sunt cele ce se impun de o manieră absolută
tuturor celor cărora li se adresează; de la ele nu se poate deroga sub nici o formă.
În mod tradiţional sunt imperative normele interesând ordinea publică, normele
privind bunele moravuri, regulile de protecţie (cele care instituie un regim

74
favorizator pentru anumite categorii defavorizate, precum minorii, alienaţii, etc.)
şi regulile privind siguranţa publică.
Normele imperative pot fi la rândul lor onerative (cer subiectului să
săvârşească o anumită acţiune; spre exemplu, şoferul care comite un accident
este obligat să transporte victima la spital) şi prohibitive (interzic subiectului o
anumită acţiune; spre exemplu, de a se căsători sub o anumită vârstă).
b) Normele dispozitive (permisive) sunt acelea care, fără a obliga sau
interzice în mod categoric o acţiune, o conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul
să-şi aleagă singur o conduită, acţionând după propria apreciere. Putem
exemplifica cu dreptul părţilor dintr-un proces de a uza de căile de atac (apel
recurs, căi extraordinare de atac) împotriva unei hotărâri judecătoreşti nelegale şi
netemeinice.
c) Normele supletive reprezintă o categorie de norme permisive. În ipoteza
în care persoana nu a ales singură conduita în limitele stabilite de lege, norma
supletivă este aceea care stabileşte reglementarea ce urmează a se aplica. De
exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei, dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui pe
care urmează să-l poarte, legea dispune că fiecare va purta numele avut înaintea
căsătoriei.
d) Normele de recomandare doar recomandă o conduită subiecţilor, pe
care aceştia pot să o urmeze sau nu. Ele se întâlnesc rar în sistemul nostru de
drept. Un exemplu ar fi art. 5 al HG nr. 945/199075 privind privind inventarierea
şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat, în care se spune: “Se
recomandă ca prevederile prezentei hotărâri să se aplice în mod corespunzător de
către unităţile cooperatiste şi obşteşti.”

G. Clasificarea în raport de finalitatea sancţiunii


75
Publicată în M.Of. nr. 100 din 15 august 1990; în prezent această hotărâre de guvern este abrogată prin HG nr.
474/1999;

75
Potrivit acestui criteriu, normele juridice sunt punitive (nerespectarea
normei este însoţită de o pedeapsă) şi stimulative (garantează conformarea prin
stabilirea unei recompense; de exemplu, sponsorizarea unei activităţi culturale,
sportive, etc., duce la diminuarea impozitului).

CAPITOLUL 7

76
IZVOARELE (SURSELE DREPTULUI)

7.1. NOŢIUNEA GENERALĂ DE IZVOR DE DREPT.


CLASIFICARE

În general, prin izvor de drept se înţelege modalitatea specifică de


exprimare a conţinutului dreptului, în cadrul unui sistem de drept în diferite
epoci şi ţări.
Noţiunea de izvor al dreptului (sau sursă a dreptului) se foloseşte în teoria
generală a dreptului şi în ştiinţele juridice de ramură în mai multe accepţiuni.
Într-o primă clasificare, izvoarele de drept se împart în izvoare de drept în
sens material şi izvoare de drept în sens formal76. Izvoarele materiale ale
dreptului (izvoarele reale) sunt realităţi exterioare acestuia, care determină
acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile
practice (în cazul obiceiurilor). În această categorie intră factorii de configurare a
dreptului (cadrul natural, cadrul social-politic şi factorul uman), dreptul natural şi
raţiunea umană, conştiinţa juridică. Izvoarelor formale ale dreptului le este
caracteristică a anumită formă exterioară, ele fiind denumite şi forma de
exprimare a normei de drept.
Într-o altă accepţiune77 sursele dreptului sunt: a) surse materiale
(autorităţile abilitate să creeze dreptul); b) surse formale (formele de exprimare a
dreptului); c) izvoarele documentare (publicaţiile oficiale care cuprind textul
autentic al actelor de legislaţie, precum Monitorul Oficial în România) şi d)

76
Popa, N., op.cit., p. 190;
77
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 123-125;

77
surse reale ale dreptului (realităţile exterioare sistemului juridic care îi determină
conţinutul concret).
În literatura juridică au fost emise diferite teorii cu privire la clasificarea
izvoarelor formale ale dreptului. Astfel, în funcţie de izvorul material al normei
deosebim surse naţionale, internaţionale şi surse străine (ataşate ordinii juridice a
unui alt stat). O altă clasificare este în surse publice (edictate de autoritatea
publică) şi surse autonome (de exemplu regulamentele de ordine interioară ale
instituţiilor). În funcţie de sursa formală, izvoarele pot fi scrise (directe şi
indirecte78) şi nescrise. După criteriul ierarhiei normelor, sursele pot fi suverane,
subordonate şi subsidiare. S-a vorbit de asemenea de izvoare creatoare (care
creează norme noi) şi interpretative, de izvoare potenţiale şi actuale, izvoare de
constituire şi de calificare.
Din cele prezentate reiese cu claritate faptul că studiul izvoarelor dreptului
a preocupat şi continuă să preocupe gândirea juridică, având nu doar o
semnificaţie teoretică, ci şi una practică, în procesul creaţiei juridice şi cel al
aplicării şi realizării dreptului. În continuare ne propunem să analizăm pe scurt
izvoarele formale impuse de evoluţia de până acum a dreptului, şi anume:
cutuma, jurisprudenţa şi precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ şi
actul normativ.

7.2. EXAMINAREA IZVOARELOR FORMALE ALE


DREPTULUI

A. Cutuma (obiceiul juridic)

78
Sunt considerate izvoare directe actele normative (legea, hotărârea) deoarece acestea sunt elaborate nemijlocit
de organele de stat, câtă vreme obiceiul sau actele organuzaţiilor nestataşe, pentru a căpăta forţă juridică şi a
deveni izvoare de drept au nevoie şi de recunoaşterea sau sancţionarea lor de către autoritatea publică; ele au
valoare juridică numai indirect, prin intermediul unui act de stat. (n.a);

78
În succesiunea istorică a izvoarelor de drept, obiceiul juridic ocupă, fără
îndoială, primul loc. Obiceiul este cea mai originală formă de manifestare a
voinţei sociale. Chiar în formele cele mai rudimentare, primitive, de convieţuire
umană găsim unele reguli, care nu sunt impuse, în mod expres, dar de fapt sunt
respectate aproape din instinct. Aceste reguli apar prin respectarea constantă a
unor acte, repetări cărora li se impune o obligativitate.
Lato sensu, prin cutumă se înţelege tot ansamblul normelor juridice
degajate din practica socială fără intervenţia legiuitorului (obiceiul juridic şi
jurisprudenţa). Stricto sensu, cutuma reprezintă obiceiul juridic, un uzaj social
constant şi uniform, conştientizat ca obligatoriu la nivelul grupului social. Pentru
a fi percepută ca izvor de drept, cutuma trebuie să se caracterizeze prin repetiţie
(reluare, multiplicare), durată, constanţă şi claritate, la care se adaugă şi un
element psihologic, şi anume să fie concepută de colectivitate ca necesară,
obligatorie, de natura dreptului. Încetarea aplicării unei cutume se produce în
acelaşi mod, dar cu efect invers, prin non-uzajul ei treptat şi repetat, ceea ce în
limbaj juridic se cheamă desuetudine.
Puterea de stat are faţă de obiceiurile existente următoarele atitudini:
a) de recunoaştere, consacrare şi sancţionare, dându-le forţă juridică
acelora pe care le consideră utile consolidării ordinii de drept;
b) de receptare şi tolerare a acelora care prin semnificaţia şi importanţa lor
nu reclamă transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor
nu contravin ordinii de drept;

c) de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite şi apărate de


puterea de stat.79

79
Lazăr, C., Teoria generală a dreptului-Note de curs, www.idd.euro.ubbcluj.ro;

79
Trebuie să consemnăm aici faptul că nu toate cutumele care îndeplinesc
condiţiile de mai sus devin izvoare de drept. Mecanismul trecerii unui obicei din
sistemul general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat
de două momente importante: a) fie că statul, prin organele sale legislative,
sancţionează (recunoaşte) un obicei şi-l încorporează într-o formă oficială (aşa
cum este cazul art. 548, 600, 607, 970, etc. din Codul civil, care fac trimitere la
obiceiurile locale sau generale); fie că obiceiul este invocat de părţi, ca normă de
conduită, în faţa unei instanţe de judecată şi aceasta îl validează ca regulă
juridică.
Cronologic vorbind, cutuma a fost prima formă de manifestare a dreptului.
Primele norme juridice nu au fost altceva decât transformarea unor obiceiuri în
norme obligatorii garantate de puterea publică. Asemenea obiceiuri au fost:
răzbunarea sângelui, “legea” talionului şi răscumpărarea. De altfel, primele acte
normative scrise ale societăţii în stadiul ei iniţial erau culegeri ale obiceiurilor
preluate şi transformate potrivit intereselor conducerii noii societăţi.
Cutuma a rămas un izvor principal al dreptului de-a lungul antichităţii şi
Evului Mediu. Chiar dacă în epoca modernă rolul obiceiului juridic s-a redus, el
se menţine într-o măsură considerabilă în sistemul dreptului anglo-saxon şi în
fostele colonii, astăzi state independente. Cutuma continuă, de exemplu, să fie un
izvor al dreptului maritim datorită specificului formării normelor comerţului
maritim, în special ale activităţilor portuare. Cutuma continuă să fie un izvor al
dreptului internaţional, deşi în epoca contemporană s-a dezvoltat puternic
tendinţa de reglementare scrisă şi de codificare a acestuia.
Pentru a uşura cunoaşterea obiceiului au apărut în special în Evul Mediu
diferite categorii scrise ale cutumelor, fie sub forma unor acte cu caracter oficial,
fie ca opere ale unor jurişti, având un caracter privat. Exemple de culegeri:
“Oglinda saxonă” (Sachsenspiegel) din 1230 şi “Oglinda svabă”

80
(Schwabenspiegel) din 1273-1282 denumită şi “Kaiserrecht”, “Aşezămintele lui
Ludovic cel sfânt” din 1270, “Pravila rusă” din secolele IX-XIII ş.a. În a doua
jumătate a secolului al XIX-lea au fost adunate în Franţa cutumele locale. Pentru
recunoaşterea prevederilor cutumelor, în Elveţia s-a statornicit tradiţia ca acestea
să fie citite anual în adunările ţinuturilor (Landesgemeinde) sau ale parohiilor.
Istoria dreptului românesc cunoaşte obiceiul ca izvor al dreptului geto-dac,
care s-a menţinut în anumite limite şi după cucerirea romană (cutuma, suos
maiorum). Un rol deosebit de important l-a avut cutuma în perioada timpurie şi
apoi de-a lungul feudalismului. Este cunoscut sub acest aspect jus valachicum
sau obiceiul jus valachorum, adică dreptul românesc (valah) sau dreptul
românilor (valahilor) ca reglementare obişnuielnică recunoscută în rândul
populaţiei româneşti atât în ţările române, cât şi la românii din statele din jur
(Polonia, Serbia, Ungaria, Bulgaria). Odată cu formarea statelor româneşti
feudale, jus valachicum este recunoscut drept obiceiul pământului, ceea ce
consfinţeşte legătura acestui drept cu populaţia românească şi cu terioriul pe care
era ea aşezată. Într-un document din vremea lui Ştefan al II-lea din Moldova
(1445) se arată că un rob tătar va urma să trăiască după legea valahă. Obiceiul
pământului a devenit apoi una din sursele de inspiraţie pentru “Pravilniceasca
condică” (1780), pentru “Codul Calimachi” (1817) şi pentru “Legiuirea lui
Caragea” (1818).
În prezent, obiceiul (sub forma uzanţelor) joacă încă un rol important în
dreptul public (dreptul constituţional şi dreptul internaţional public); în dreptul
privaz este susţinută opinia că apelul la obicei nu poate fi făcut decât în limitele
legii. În orice caz, nu se recunoaşte calitatea de izvor de drept obiceiului care ar
conţine o regulă contrară ordinii publice şi bunelor moravuri şi nici cutumei care
ar abroga o lege în vigoare (în principiu).
Proba cutumei se poate face prin orice mijloc de probă.

81
B. Jurisprudenţa şi precedentul judiciar. Jurisprudenţa (practica
judiciară) este alcătuită din „totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de
către instanţele de toate gradele”80, sau, într-o altă definiţie, „autoritatea care se
degajă din precedentele judiciare”81.
În dreptul anglo-saxon, precedentul este autoritatea pe care o poate avea o
decizie judiciară în cazurile analoge celui în care a fost pronunţată. Dacă în
materia respectivă există drept legal, precedentul are valoarea de sursă
interpretativă a dreptului; dacă însă nu există lege, sau ea este insuficientă,
judecătorul creează drept, iar autoritatea deciziei sale este generală,
asemănătoare autorităţii legii.
Dreptul englez se manifestă sub forma dreptului statutar (statutary law),
alcătuit din actele Parlamentului şi ale organelor executive, şi dreptul comun
(common law) alcătuit din hotărâri judecătoreşti, precum şi cutumele consfinţite
de ele. În general, aici dreptul nu este codificat, iar judecătorul este considerat nu
un simplu interpret al legii, ci o autoritate care stabileşte cutuma, iar hotărârea sa,
cel puţin în cazul instanţelor superioare, constituie un precedent obligatoriu în
viitor nu numai pentru instanţa respectivă, ci pentru toate instanţele inferioare.
Astfel, judecătorul creează dreptul (judge made law).
În sistemul de drept romano-germanic, deşi la început jurisprudenţa a fost
considerată izvor de drept, în prezent ea nu mai are această valoare. Rolul
judecătorului este acela de a interpreta şi aplica la cazuri concrete legea. Potrivit
art. 4 C.civ, „este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, pe cale
de dispoziţii generale sau de reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse”. De
asemenea, potrivit regulilor de drept din ţara noastră, un judecător nu este, în
general, legat de hotărârea pronunţată de un alt judecător într-o cauză similară şi
80
Popa, N., op.cit., p.205;
81
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 133;

82
nici chiar de propriile sale hotărâri anterioare. În fixarea jurisprudenţei în
România, un rol important revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care are
dreptul să tranşeze conflictele dintre instanţele inferioare, astfel încât dreptul să
se aplice în mod unitar.
Rezerva faţă de recunoaşterea caracterului de izvor de drept jurisprudenţei
este fundamentată şi pe principiul separaţiei puterilor în stat, crearea legilor fiind
prerogativa organelor legiuitoare.

C. Doctrina (ştiinţa juridică) cuprinde interpretările, analizele,


investigaţiile pe care specialiştii dreptului le realizează asupra fenomenului
juridic.
Valoarea doctrinei diferă de la un sistem de drept la altul. În dreptul
musulman doctrinei i se recunoaşte valoarea de izvor de drept. În sistemul
romano-germanic (ca de altfel şi în celelalte sisteme de drept, cu excepţia celui
musulman), doctrina nu este izvor de drept, dar are un rol decisiv în procesul de
sistematizare şi de creare a dreptului (prin propunerile de lege ferenda făcute în
urma analizei critice a sistemului legislativ).

E. Contractul normativ este un gen de contract care nu priveşte în mod


nemijlocit drepturile şi obligaţiile unor subiecte determinate, ca participanţi la un
raport juridic (aşa cum este el înţeles în dreptul civil, potrivit art. 942 C.civ), ci
are în vedere reglementări cu caracter generic. În această calitate, el este un izvor
al dreptului pozitiv.
Contracte normative întâlnim în dreptul constituţional (în materia
organizării şi funcţionării structurii federative a statelor), în dreptul internaţional
public (sub forma tratatului), în dreptul muncii (contractul colectiv de muncă).
Este de menţionat aici tendinţa actuală de standardizare a numeroase operaţii

83
juridice prin „contractele tip” sau „contractele de adeziune”, unde părţile se
mulţumesc cu acceptarea şi individualizarea lor.

F. Actul normativ are, în prezent, cea mai mare importanţă în sistemul


izvoarelor dreptului.
Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice
învestite cu competenţă normativă (Parlament, Guvern, organe ale
administraţiei) care cuprinde norme general-obligatorii, a căror aplicare poate fi
realizată şi prin intervenţia forţei coercitive a statului.
Sistemul actelor normative este compus din legi, hotărâri şi ordonanţe ale
Guvernului, regulamente şi ordine ale miniştrilor, decizii ale organelor
administrative locale; locul central în acest sistem îl deţine legea, actul normativ
elaborat de Parlament, care exprimă voinţa şi interesele alegătorilor. Celelalte
acte normative trebuie să se subordoneze legilor.
Legea se distinge prin trei trăsături specifice:
a) are o procedură aparte de elaborare;
b) are întotdeauna caracter normativ (celelalte acte normative putând
avea şi caracter individual);
c) legea are competenţă de reglementare primară şi originară (relaţiile
sociale trebuie să-şi găsească reglementarea în primul rând în
conţinutul legilor).
În ierarhia legilor, pe primul plan se situează legile constituţionale (cele de
revizuire a Constituţiei), urmate de legile ordinare (potrivit art. 72 din Constituţia
României).
În ceea ce priveşte celelalte categorii de acte normative, ele vor fi studiate
în detaliu în cadrul cursului de drept constituţional şi drept administrativ.

84
7.3. IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

Cel mai important criteriu de clasificare e criteriul forţei juridice a


normelor dreptului comunitar astfel, având cinci categorii de izvoare:
A. Izvoare primare (principale sau originare)
B. Izvoare derivate (secundare)
C. Norme ce provin din angajamentele externe ale CE
D. Izvoare complementare
E. Izvoare nescrise

A. Izvoare primare/originare
Formează dreptul primar european şi sunt următoarele:
1) tratatele institutive:
• Tratatul de la Paris (CECA –1952)
• Tratatele de la Roma (CEE si EURATOM – 1958)
2) tratatele modificatoare:
• Actele prin care s-au pus bazele institutiilor comune:
a) Conventia cu privire la anumite institutii comune, semnata şi intrată în
vigoare în acelaşi timp cu Tratatele de la Roma;
b) Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru
Comunităţi şi Protocolul unic cu privire la imunităţi şi privilegii, semnate la
Bruxelles, la 8 aprilie 1965 şi intrate în vigoare la 1 iulie 1967;
c) "Tratatele bugetare", cu privire la creşterea puterii financiare a
Parlamentului European, semnate la Luxemburg, la 22 aprilie 1970 (intrat in

85
vigoare la 1 ianuarie 1971) şi la Bruxelles, la 22 iulie 1975 (intrat în vigoare la 1
iunie 1977);
d) Decizia din 21 aprilie 1970, cu privire la înlocuirea contribuţiilor
financiare prin resurse proprii Comunităţilor, fondată pe articolele 2692 din
Tratatul instituind C.E. şi 173 din Tratatul instituind C.E.E.A., intrată în vigoare
la 1 ianuarie 1971, înlocuită ulterior prin Decizia nr. 24 din 31 decembrie 1998;
e)Decizia din 20 septembrie 1976, cu privire la alegerea reprezentanţilor
Adunării prin sufragiu universal direct, fondată, în special, pe articolul 190 din
Tratatul instituind C.E.4, intrată în vigoare la 1 iulie 1978;
• Actele de aderare care adaptează şi completează tratatele anterioare:
a) Actele cu privire la aderarea la Comunităţile europene a Regatului
Danemarcei, a Irlandei şi a Regatului Unit al Marii Britanii, din 22 ianuarie
1972, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1973;
b) Actele cu privire la aderarea Republicii Elene la Comunităţi, din 24 mai 1979,
intrate în vigoare la 1 ianuarie 1981;
c) Actele cu privire la aderarea Regatului Spaniei şi a Republicii Portugheze, din
12 iunie 1985;
d) Actele cu privire la aderarea Republicii Austria, a Republicii Finlanda şi a
Regatului Suediei, din 24 iunie 1994.

3) tratate "compozite"

• Actul unic european, semnat la Luxemburg şi la Haga, la 17 şi 28


februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987,
• Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht, la 7 februarie
1992

86
• Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997
• Tratatul de de modificare a Tratului privind Uniunea Europeană, a
Tratatelor care instituie Comunităţile Europene şi a unor Acte conexe,
semnat în februarie 2001, la Nisa.
Sunt izvoare ale dreptului comunitar şi au un caracter compozit. Ele nu
constituie dreptul comunitar asimilat Tratatelor comunitare decât în masura în
care acestea, prin dispoziţiile pe care le conţin, modifică Tratatele comunitare (de
exemplu, Titlurile II, III, IV, VII din Tratatul de la Maastricht). In schimb,
celelalte dispoziţii, în special cele care sunt înscrise laTitlurile V, VI, care
corespund pilonilor doi şi trei, fac parte, în cel mai fericit caz, din categoria
dreptului comunitar complementar.
Tratatul de la Paris a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani.
Tratatele de la Roma sunt încheiate pentru a durată nedeterminată, ceea ce
exprimă dorinţa autorilor de a releva caracterul lor de angajament irevocabil.
Tratatul asupra Uniunii Europene nu prevede nici o procedură de denunţare
a Tratatului şi nici o procedură de excludere a unui stat.
Curtea de justitie a subliniat caracterul definitiv al limitării drepturilor
suverane ale statelor. Insă, nu se peate imagina situaţia în care unui stat care
doreşte să se retraga din Comunităţi să i se opună caracterul definitiv al
angajamentelor sale, iar retragerea să se poată interveni numai pe baza unui
acord încheiat între statele membre.
In realitate, amploarea efectelor concrete ale participarii statelor membre
la Comunităţi apare ca un veritabil factor de ireversibilitate a angajamentelor
comunitare.
In lipsa unei definiţii a sferei de aplicare teritorială a Tratatului asupra
Uniunii Europene, este bine ca referirile să se facă cu prudenţă în ceea ce
priveşte noţiunea de "teritoriu comunitar".

87
Teritoriul comunitar, la care, adeseori, face referire Curtea de Justitie a
Comunitătilor Europene, apare ca fiind un teritoriu funcţional, cu o geometrie
variabilă, potrivit competenţelor comunitare.
Dreptul comunitar se aplică oricărui teritoriu în care statele membre
acţionează în câmpul de competenţe atribuite Comunităţilor europene.

B. Izvoare derivate
A)Regulamentul
Este similar legilor din dreptul intern
Este obligatoriu în toate elementele sale, adică atât cu privire la scopul final
propus, cât şi cu privire la formele şi mijloacele prin intermediul cărora se poate
ajunge la îndeplinirea scopului final; orice aplicare incompletă e interzisă
Se adresează subiectelor de drept intern din toate statele membre
B)Decizia
Este obligatorie pentru destinatarii desemnaţi
Decizia, asemănător regulamentului şi spre deosebire de directivă, e obligatorie
în toate elementele sale, adică atât cu privire la scopul final, cât şi cu privire la
formele şi mijloacele prin intermediul cărora se poate ajunge la îndeplinirea ac.
scop; orice aplicare incompletă e interzisă
Spre deosebire de regulament şi asemănător directivei, e obligatorie pt.
subiectele de drept intern din anumite state membre, ca regulă generală
C)Directiva
Spre deosebire de regulament, cunoaşte tehnica legilor cadru completate cu
decrete de aplicare; directiva e obligatorie numai cu privire la scopul final
propus, lăsând la dispoziţia statelor membre posibilitatea de a folosi acele forme
şi mijloace pe care le consideră oportune

88
Este obligatorie, dar numai pentru subiectele de drept intern din anumite state
membre, ca regulă generală, pentru că, ca excepţie, aceeaşi directivă se poate
adresa şi subiectelor de drept intern din toate statele membre, dar, în ac. caz, ac.
lucru se specifică/precizează în conţinutul ei
D)Recomandările şi avizele
Nu sunt izvoare derivate în sensul celor de mai sus, adică acestea nu ţin, nu
leagă, nu obligă, şi au numai un rol orientativ pt. conduita subiectelor de dr.
cărora li se adresează

C. Norme care provin din angajamente externe ale Comunităţilor europene

Fac parte din categoria izvoarelor de drept internaţional şi sunt acorduri,


convenţii încheiate de CE cu alte subiecte de drept internaţional, în temeiul
calităţii lor de subiect de drept internaţional
Nivelul pe care îl ocupă ac. norme în ansamblul ordinii jur. internaţionale e un
nivel inferior izvoarelor primare, dar superior izvoarelor derivate
Clasificare:
1) acordurile încheiate de comunităţi cu statele terţe sau cu organizaţii
internaţionale
2) actele unilaterale adoptate de organele înfiinţate prin acordurile externe ale
Comunităţilor.
3) unele tratate încheiate de statele membre ale comunităţilor cu statele terţe
4) angajamente externe

D. Izvoare complementare

89
Sunt acele norme ce se găsesc în câmpul şi în prelungirea izvoarelor primare; fac
parte atât din categoria izvoarelor de drept intern, cât şi din categoria celor de
drept internaţional
Cu privire la izvoarele complementare, distingem 3 situaţii:
1) materii ce sunt reglementate exclusiv la nivelul CE, fiind de competenţa
exclusivă a ac.; în cazul ac. materii, orice amestec, sub aspectul reglementării, e
interzis
2) materii ce sunt în competenţa exclusivă a statelor membre ale CE; orice
amestec din partea CE e interzis, fiind considerat încălcare a tratatelor
institutive/modificatoare
3) materii guvernate de competenţa concurentă a CE şi a statelor membre, sub
aspectul reglementării, caz în care dacă există conflict, prioritatea aparţine
dreptului comunitar european
Clasificare:
1) Convenţia comunitară
2) Deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor
membre reunite în Cadrul Consiliului
3) Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie relative ale Comunităţilor
4) Dreptul complementar şi ordinea juridică comunitară

E. Izvoare nescrise

• metodele de interpretare ale Curţii de Justiţie


• principiile generale de drept ale statelor membre şi tehnice.

90
CAPITOLUL 8

TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE

91
8.1. PRELIMINARII

Elaborarea unei legi nu poate fi considerată ca o activitate oarecare de


stabilire a unor reguli, ca un scop în sine, întrucât, întotdeauna, actul normativ
constituie unul din mijloacele fundamentale prin care se reglementează, în cadrul
activităţii statale, întregul mecanism economico-social. Actul de voinţă exprimat
prin actul normativ trebuie obiectivat prin prisma realităţilor şi cerinţelor
societăţii, deoarece numai în felul acesta este absorbită de mediul social şi va
trece proba importantă a impactului cu viaţa pe care şi-a propus să o
reglementeze, astfel că îşi va putea exercita pe deplin funcţia sa de ordonare a
unui anume segment al vieţii sociale.
Punctul de plecare în elaborarea unui act normativ îl constituie fie existenţa
unui gol legislativ, determinat de apariţia unor reguli noi, a căror reglementare
este absolut necesară, fie a unor imperfecţiuni ale legislaţiei în vigoare,
determinate de transformările intervenite în realităţile sociale sau de orice alte
cauze.
Actul normativ este rezultatul activităţii desfăşurate de organe specializate,
abilitate prin Constituţie, legi sau regulamente, cu competenţă normativă, adică
cu dreptul de a elabora norme cu putere general-obligatorie82. Aceste organe
poartă denumirea de organe legiuitoare (sau „legiuitorul”).
Activitatea acestor organe este jalonată, pe de o parte, de anumite reguli de
tehnică juridică şi, pe de altă parte, de finalităţile generale impuse de buna
funcţionare a mecanismului social. Elaborarea unui act normativ necesită în
primul rând activităţi prealabile, al căror scop este desprinderea din realitatea

82
Popa, N., op.cit., p.215;

92
socială a soluţiilor care urmează a fi încorporate în propunerea de reglementare.
Este de asemenea necesară o amplă activitate de documentare în vederea
stabilirii elementelor definitorii ale viitoarelor reglementări, care să elimine
elementele de incertitudine şi de hazard. În prezent, dezvoltarea fără precedent a
relaţiilor sociale face ca sarcina organelor legislative să fie din ce în ce mai
dificilă, atât sub aspectul receptării comandamentelor sociale, cât şi sub aspectul
aprecierii acestora şi al perfecţionării tehnicii juridice.

8.2. NOŢIUNEA DE TEHNICĂ JURIDICĂ

Tehnica juridică reprezintă un proces complex, care cuprinde ansamblul de


mijloace, procedee şi artificii prin care necesităţile vieţii sociale capătă formă
juridică şi se realizează în cadrul convieţuirii în societate sau, cu alte cuvinte, cel
ce normează transmite în forme logice ideea dreptului existentă la un moment
dat în conştiinţa colectivă şi prin care se realizează normele astfel edictate83.
Realitatea de la care se porneşte este modul în care conştiinţa socială 84,
libertăţile trebuie să coexiste, iar metoda de a da formă juridică acesteia este nu
doar un act de voinţă, ci şi unul de cunoaştere.
Latura teoretică a procesului legislativ a preocupat întotdeauna pe jurişti,
problema cea mai importantă fiind de a stabili dacă dreptul este un „dat” în afara
oricărei elaborări umane sau este „construit de om”. Răspunsurile la această
întrebare au fost diferite, dar, aşa cum de exprima J. Dabin, „oricare ar fi modul
de formare sau de formulare a dreptului, acesta nu valorează, din punct de vedere
ştiinţific, decât prin suma de raţiune juridică pe care o cuprinde”85.

83
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 216-217;
84
Conştiinţa socială desemnează ansamblul reprezentărilor, mentalităţilor, cunoştinţelor, ideilor, concepţiilor
oamenilor şi în care se reflectă viaţa ei materială;
85
Dabin, J., Theorie generale du droit, Bruxelles, 1969, p. 53, citat de Popa, N., op. cit., p. 220;

93
În procesul elaborării normativ-juridice trebuie să se vorbească de unitatea
acţiunii ştiinţifice şi tehnice. Ştiinţa supune investigaţiei mediul social ce solicită
intervenţia legiuitorului (deci inclusiv „dat”-ul dreptului, dreptul natural, acel
fond de adevăruri morale şi economice, acel standard de justiţie care creează
validitatea obiectivă a unui sistem juridic şi obţine adeziunea subiecţilor la
acesta), iar tehnica determină modalităţile prin care această intervenţie devine
posibilă, prin acţiunea nemijlocită a legiuitorului.

8.3. NOŢIUNEA TEHNICII LEGISLATIVE

Între tehnica juridică şi tehnica legislativă există un raport ca de la întreg la


parte, tehnica legislativă fiind o parte constitutivă a tehnicii juridice, alcătuită
dintr-un complex de metode şi procedee menite să asigure o formă
corespunzătoare conţinutului (substanţei) reglementărilor juridice86.
Legiferarea cunoaşte două mari momente:
a) constatarea existenţei situaţiilor sociale ce reclamă reglementare
juridică;
b) desprinderea idealului juridic care trebuie să se aplice acestor situaţii, în
funcţie de conştiinţa juridică a societăţii87.
Activitatea de legiferare se desfăşoară în concordanţă cu politica legislativă
care, ca parte a politicii juridice88, stabileşte tehnicile şi metodele de a atinge
finalităţile sistemului juridic, modelul de societate pa care puterea publică şi-l
propune ca scop.

86
Popa, N., op.cit., p. 221;
87
Djuvara, M., Teoria generală a dreptului, vol. II, p.563;
88
Politica juridică cuprinde ideile directoare care determină orientarea dreptului în procesul elaborării, dezvoltării
şi aplicării sale. Concepută ca o ştiinţă şi ca o artă, politica juridică este capacitatea de a concepe şi formula ideile
directoare care determină această orientare a dreptului; Pescatore, P., op.cit., p. 232, în Dogaru, I., Dănişor, D.C.,
Dănişor, Gh., op.cit., p. 220;

94
8.4. PRINCIPIILE LEGIFERĂRII

La baza acţiunii de legiferare stau anumite principii:


a) principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor
juridice;
b) principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului;
c) principiul corelării sistemului actelor normative;
d) principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea
normativă.

a) Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a


normelor juridice asigură corespondenţa necesară între fapt şi drept, evidenţiind
necesitatea unui studiu aprofundat al realităţii.
Acest studiu trebuie să cuprindă, în principal, descrierea situaţiilor de fapt
ce urmează a fi transformate în situaţii de drept, analiza judecăţilor de valoare cu
privire la determinarea situaţiilor de fapt care trebuie transformate şi care se
găsesc în contact cu judecăţile de valoare din care se inspiră însăşi schimbarea,
anticiparea efectelor posibile ale viitoarelor reglementări, costul social al
proiectatei reforme legislative, oportunitatea sa; toate acestea conduc, de regulă,
la fundamentarea unor prognoze legislative pe termene scurte, medii sau lungi.
În realizarea acestui studiu se apelează la organisme juridice de specialitate.
b) Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica
dreptului contribuie la ordonarea raporturilor sociale, la garantarea securităţii şi
siguranţei juridice a acestore, la asigurarea unui sentiment de relativă stabilitate.
Produsul activităţii de legiferare trebuie să aibă o relativă autonomie, să fie

95
rezistent la presiunile modificatoare. Legiuitorul trebuie să ţină dreptul în
echilibru, asigurând stabilitatea firească a relaţiilor sociale reglementate juridic.
c) Principiul corelării sistemului actelor normative impune legiuitorului
să ţină seama de exitenţa corelaţiilor dintre diferite categorii de acte normative,
să ia în consideraţie implicaţiile unei noi reglementări asupra sistemului de drept,
inclusiv eventualele conflicte de reglementări.
d) Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea
normativă. Destinatarii normelor juridice sunt oamenii cu diferite nivele
culturale, iar aplicarea normelor juridice poate să se facă uneori cu dificultate.
Legiuitorul trebuie să ţină seama de aceste aspecte şi să elaboreze norme care să
prevină apariţia acestor impedimente, prin alegerea unei forme exterioare
adecvate a reglementării (de care depinde valoarea şi forţa ei juridică), prin
alegerea modalităţii reglementării juridice (imperativă, dispozitivă, permisivă,
etc.) şi a procedeelor de conceptualizare şi a limbajului normei.

8.5. ETAPELE PROCESULUI DE ELABORARE A ACTELOR


NORMATIVE

Elaborarea actelor normative presupune, în general, parcurgerea


următoarelor etape:
a) Iniţierea proiectului de act normativ, care aparţine celor care au
dreptul de iniţiativă legislativă (de a propune un proiect de lege în dezbaterea
Parlamentului). Potrivit art. 73 (1) din Constituţia României republicată,
iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui
număr de cel puţin 100 000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi
manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert

96
din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în Municipiul Bucureşti
trebuie să fie înregistrate cel puţin 5 000 de semnături în sprijinul acestei
iniţiative. Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele
fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
b) Dezbaterea proiectelor actelor normative are loc în formele stabilite
de Constituţie şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare al Parlamentului.
c) Adoptarea actului normativ, precedată de votarea sa, în condiţiile art.
74-76 din Constituţia României. Odată votată legea, ea este adoptată.
d) Promulgarea legii, pe care o face Preşedintele României în cel mult 20
de zile de la primirea legii. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere o
singură dată reexaminarea legii. Promulgarea este un act prin care se recunoaşte
că acesta este conţinutul autentic al textului care a fost votat de cele două
Camere, iar pe de altă parte, se dă dispoziţie ca legea să fie publicată în
Monitorul Oficial al României.

8.6. PĂRŢILE CONSTITUTIVE ALE ACTULUI NORMATIV

Actele normative au o structură determinată, alcătuită din:


a) expunerea de motive;
b) titlul actului normativ;
c) preambulul;
d) formula introductivă;
e) reglementarea propriu-zisă (corpul textului);
f) anexele;
g) semnătura;
h) locul, data semnăturii şi numărul actului normativ;

97
i) decretul de promulgare.

a) Expunerea de motive însoţeşte unele acte normative de o deosebită


importanţă şi cuprinde o prezentare succintă a actului normativ, a condiţiilor care
au impus elaborarea acestuia şi a finalităţilor urmărite;
b) Titlul este elementul de identificare a actului normativ. El poate fi
exprimat fie într-o formă substantivizată („Legea apelor”), fie într-una
descriptivă („Lege privind..”, „Lege cu privire la...”);
c) Preambulul conţine expunerea principiilor de filosofie politică, socială,
juridică ce au determinat intervenţia legiuitorului. Preambulul nu este
obligatoriu, el se regăseşte doar în conţinutul actelor normative de importanţă
deosebită;
d) Formula introductivă arată temeiul constituţional sau legal al adoptării
actului normativ, precum şi normele de competenţă ale organului emitent;
e) Reglementarea propriu-zisă (corpul textului) cuprinde următoarele
tipuri de dispoziţii:
1. dispoziţii generale, ce cuprind determinarea scopului, obiectului şi
sferei reglementării, alături de definirea unor noţiuni cu care legea
operează;
2. dispoziţii de conţinut, ce cuprind regulile ce stabilesc drepturi şi
obligaţii, ce stipulează un anumit comportament;
3. dispoziţii procedurale şi penalităţi ce stabilesc procedura de urmat
pentru aplicarea reglementării şi consecinţele nerespectării
obligaţiilor impuse;
4. dispoziţii finale ce se referă la data intrării în vigoare, la abrogarea
unor legi anterioare, etc.;

98
5. dispoziţii tranzitorii ce rezolvă anumite aspecte ale conflictului de
legi în timp.
f) Anexele sunt adăugate uneori corpului propriu-zis al actului normativ şi
fac corp comun cu acesta, având aceeaşi valoare juridică;
g) Semnătura se realizează conform regulilor de procedură proprii;
h) Locul, data semnăturii şi numărul actului normativ completează
semnătura; numărul întregeşte titlul pentru identificarea actului, stabilind ordinea
în care actele normative de acel tip au fost adoptate în timpul anului respectiv;
i) Decretul de promulgare însoţeşte legile, învestindu-le cu putere
executorie şi dispunând publicarea în Monitorul Oficial.89

8.7. ELEMENTELE DE STRUCTURĂ ALE ACTULUI


NORMATIV

Elementul structural al actului normativ îl reprezintă articolul. De regulă, el


cuprinde o dispoziţie normativă de sine-stătătoare, dar există şi situaţii când mai
multe articole alcătuiesc o normă de drept. Totodată, diversele componente ale
structurii logice a normei juridice pot fi regăsite în articole diverse; se pot folosi
şi norme de trimitere.
Articolele se identifică prin cifre arabe, iar enumerările ce se fac în cadrul
unui articol sunt punctate de regulă prin litere (a, b, c, ...). El poate fi alcătuit din
unul sau mai multe alineate, care de regulă nu se numerotează, dar există şi
excepţii. În situaţia în care, după apariţia unui act normativ, se introduc articole
noi fără să se modifice numărătoarea iniţială, se folosesc indici.

89
În privinţa părţilor constitutive ale actului normativ vezi Popa, N., op.cit., p. 233-234; Dogaru, I., Dănişor,
D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 224-226;

99
Pentru o mai bună sistematizare a actului normativ, articolele se pot grupa
în secţiuni, capitole, titluri, cărţi şi părţi.

8.8. CATEGORII ŞI CONSTRUCŢII JURIDICE

În analiza principiilor legiferării am arătat că, pentru a fi eficient, un act


normativ trebuie să fie accesibil şi realizat cu economie de mijloace. O cerinţă
esenţială în acest sens o reprezintă alegerea adecvată a procedeelor de
conceptualizare şi a limbajului normei.
Această cerinţă priveşte în mod nemijlocit construcţia normei, cuprinderea
în normă a elementelor structurale, fixarea tipului de conduită, stilul şi limbajul
juridic. Fiind rezultatul unui proces de abstractizare, norma juridică operează în
mod necesar cu o serie de concepte, categorii, definiţii, etc.90

A. Categorii juridice elementare


a) Conceptele91 juridice pot fi primare (reprezentări ale unor realităţi
extrajuridice, de exemplu naştere, deces) şi construite (create pentru a satisface
nevoile specifice ale sistemului juridic, de exemplu act juridic, contract),
determinate sau indeterminate. Ele pot fi utilizate cu sensuri diferite de la o
ramură de drept la alta.
b) Definiţiile lămuresc conţinutul esenţial al conceptelor într-o expresie
sintetică. Ele pot fi legal (cuprinse în textul actelor normative), doctrinale şi
jurisprudenţiale.
90
Popa, N., op.cit., p. 229;
91
Din punct de vedere filosofic, conceptul reprezintă o formă de cunoaştere în care se constituie rezultatele
abstractizării; din punct de vedere logic, numele de concept este întrebuinţat pentru acele noţiuni care reflectă
însuşirile esenţiale, necesare şi generale ale unei clase de obiecte şi care se disting de alte noţiuni printr-un mare
grad de generalitate. Cu alte cuvinte, conceptul este „ceea ce” cunoaştem despre un lucru şi corspunde esenţei
sale sau „cel prin care” cunoaştem un lucru, adică un semn care îl defineşte; Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe
umane, Ed. All Educational, Bucureşti, 2004, p. 174;

100
c) Procedeul cifrajului constă în utilizarea unor precizări cifrice în
textul legii, pentru determinarea duratei, a întinderii anumitor drepturi şi
obligaţii, a pedepselor, etc.;
d) Enumerările pot fi exemplificative sau limitative. Enumerările
exemplificative ilustrează un principiu general, iar interpretarea lor este
extensivă; enumerările limitative epuizează conţinutul principiului general pe
care îl detaliază şi primesc întotdeauna o interpretare strictă. Natura limitativă
sau exemplificativă a enumerării trebuie să rezulte cu claritate din modul
redactării textului.

e) Tipologiile şi clasificările
Tipologia reprezintă un procedeu prin care legiuitorul alege din
diversitatea relaţiilor posibile anumit tipuri curente, cu excluderea tuturor
celorlalte (de exemplu, pedepsele penale, contractele).
Clasificarea constă în operaţia logică pe care legiuitorul o face pentru
a subsuma anumite grupe de situaţii unor categorii generale cărora să le aplice un
regim strict (de exemplu, clasificarea bunurilor, a nulităţilor, etc.).

B. Prezumţiile, ficţiunile şi construcţiile juridice


Prezumţiile sunt definite în art. 1199 C.civ. drept: „consecinţele ce
legea sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”. Ele pot
fi legale sau judiciare.
Ca procedeu de tehnică legislativă, prezumţia poate fi integrată normei
sau poate afecta modalitatea de motivare a regulii. În primul caz, legiuitorul
stabileşte o regulă substituind un concept greu de definit printr-o dispoziţie
cifrică; spre exemplu, majoratul înseamnă maturitate de gândire, care este greu

101
de definit şi atunci se recurge la o prezmţie bazată pe o constatare statistică,
aceea că la 18 ani persoana este matură.
A doua modalitate este întâlnită în cazul normelor interpretative; prin
indicii exterioare se trage concluzia că părţile au avut o anumită atitudine
subiectivă; spre exemplu, în cazul prezumţiei de acceptare a succesiunii (art. 689
C.civ.), dacă moştenitorul face un act pe care nu l-ar putea face decât în calitate
de moştenitor, se presupune că el a acceptat succesiunea.
Ficţiunile reprezintă un procedeu prin care se consideră un fapt sau o
situaţie juridică în mod diferit de cum este în realitate, în vederea deducerii
anumitor consecinţe juridice determinate. Este cazul, spre exemplu, al
considerării copilului conceput ca născut, în vederea considerării sale ca
succesor.
Construcţiile juridice reprezintă ansamblul metodelor utilizate de
doctrină şi jurisprudenţă pentru a elabora anumite teorii sau sisteme doctrinale
ori jurisprudenţiale. Suntem în prezenţa unor construcţii juridice atunci cînd
vorbim de nulităţi sau de revocarea actelor administrative.

CAPITOLUL 9

102
SISTEMUL DREPTULUI

9.1. PRELIMINARII

Când vorbim despre drept, nu trebuie să înţelegem o simplă coexistenţă


accidentală a unui număr mai mare sau mai mic de norme juridice, ci un sistem,
o reţea de relaţii cu o anumită organizare şi ierarhizare. Normele juridice
aparţinând unei anumite sociatăţi sunt, în esenţa lor, unitare, deoarece sunt
elaborate în conformitate cu principiile constituţionale pe care le dezvoltă. Ori,
pincipiile constituţionale se află într-o reală unitate din punctul de vedere al
concepţiei care a stat la baza edictării lor, dar şi sub aspectul modului în care au
fost elaborate şi redactate.
În această lumină, sistemul dreptului apare ca un ansamblu organizat şi
logic, care implică relaţia întreg-parte. Ansamblul normelor juridice cuprinde
relaţii fundamentale, structurale, de principiu pentru normativitatea juridică, are
o coerenţă internă care îi asigură funcţionalitatea, aplicabilitatea, exprimă
interdependenţa dintre normele juridice, formează un tot care nu se reduce la
părţile sale componente. Caracteristica sistemului constă în prezenţa obligatorie
a unei structuri comune, care reuneşte elementele componente. În cadrul unităţii
dreptului, normele juridice se repartizează potrivit unor criterii ştiinţifice, în
grupe distincte, cunoscute în literatura juridică sub denumirea de instituţii
juridice sau ramuri de drept.
Studierea sistemului de drept prezintă importanţă teoretică şi practică.
Astfel, cunoaşterea temeinică a structurii acestui sistem face posibil ca
autoritatea legiuitoare, precum şi celelalte autorităţi îndreptăţite, în limitele
prevăzute de lege, să elaboreze reguli obligatorii de conduită, să procedeze la

103
completarea unor lacune din dreptul pozitiv, să elimine normele de drept
perimate şi să asigure echiibrul dreptului pozitiv, armonia dintre normele de
drept în vigoare, pe de o parte, şi instituţiile şi ramurile de drept, pe de altă parte.
În acelaşi timp, cunoaşterea acestui caracter unitar al sistemului legislativ asigură
o corectă interpretare şi aplicare a regulilor de conduită.

9.2. INSTITUŢIILE JURIDICE

O singură normă de drept, izolată, nu poate reglementa complet o anumită


relaţie socială, de aceea ea „cooperează” cu alte norme care privesc aceeaşi
relaţie. Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme
juridice o formează instituţia juridică, care apare astfel ca un ansamblu de norme
juridice care reglementează relaţii sociale apropiate.
Dintre definiţiile care s-au dat instituţiei juridice în literatura de
specialitate, două ne reţin atenţia. În concepţia lui Nicolae Popa, instituţia
juridică reprezintă „o totalitate de norme juridice organic legate, aparţinătaore
unei ramuri de drept, norme ce reglementează un grup de relaţii sociale înrudite,
după metoda de reglementare specifică ramurii respective”92. Această definiţie
evidenţiază faptul că finalitatea instituţiei juridice este subordonată finalităţii
ramurii căreia îi aparţine, precum şi ideea că metoda de reglementare a relaţiilor
sociale specifică instituţiei juridice este aceeaşi cu metoda de reglementare
caracteristică ramurii din care instituţia respectivă face parte.
O altă definiţie care ne-a atras atenţia este cea propusă de Ion Dogaru, D.C.
Dănişor şi Gh. Dănişor, potrivit căreia „instituţia juridică este un sistem

92
Popa, N., op.cit., p. 244;

104
proiectiv, deschis, ierarhizat şi durabil de norme juridice, constituit în jurul unei
finalităţi particulare, subordonată finalităţii sistemului juridic”93.
Această definiţie prefigurează principalele trăsături ale instituţiei juridice:
a) instituţia juridică este un sistem de norme, nu este doar o totalitate, ci un
întreg, care adaptează faptele sociale în funcţie de finalitatea propusă;
b) instituţia juridică este un sistem durabil care se referă la instituţia însăşi
şi nu la faptele sociale care-i servesc drept bază. Durabilitatea instituţiei vine din
drept, iar dispariţia insituţiei juridice poate fi determinată numai de dispariţia
genului de relaţii sociale pe care le reglementează;
c) instituţia juridică are o finalitate proprie, subordonată finalităţii ramurii
de drept din care face parte şi care, la rândul său, este subordonată finalităţii
sistemului de drept în ansamblul său;
d) insituţia juridică reglementează un grup distinct de relaţii sociale, cea ce
nu înseamnă însă că relaţiile sunt neapărat distincte de altele (spre exemplu,
căsătoria nu se deosebeşte de concubinaj în fapt, doar dreptul le face distincte);
e) instituţia juridică reprezintă o totalitate ierarhizată, într-o instituţie
juridică va exista întotdeauna un principiu normativ superior, care este rezultatul
direct al finalităţii instituţiei şi care îşi subordonează celelalte norme din sistem.

9.3. RAMURILE DREPTULUI

Cea mai largă grupare de norme juridice o constituie ramura de drept.


Ramura de drept este ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile
dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, în baza unei metode specifice de

93
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 250;

105
reglementare şi a unor principii comune.94 Spre exemplu, ramura dreptului
constituţional, civil, penal, administrativ, financiar, comercial, etc.95
Dreptul constituţional cuprinde totalitatea normelor juridice ce stabilesc
principiile fundamentale ale structurii social-economice şi ale organizării de stat,
sistemil, principiile de organizare şi de funcţionare ale organelor statului, precum
şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile sociale ce formează obiectul administraţiei de stat. El
se referă la organizarea administraţiei de stat, la raporturile ce se stabilesc între
diferitele organe administrative şi între ele şi alte organe de stat, precum şi la
modalităţile de exercitare a competenţei cu care sunt înzestrate organele
administraţiei de stat.
Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează activitatea financiară a organelor de stat, întocmirea bugetului,
perceperea impozitelor stabilite, modul de cheltuire a mijloacelor băneşti ale
statului, creditul, asigurările, etc.
Criteriile de delimitare a ramurilor dreptului sunt: obiectul reglementării
juridice, respectiv relaţiile sociale care cad sub incidenţa normelor juridice din
ramura respectivă şi care, putem spune, este criteriul prioritar; metoda de
reglementare, modalitatea practică de influenţare a conduitei în cadrul
respectivelor relaţii sociale; principiile comune ramurii de drept. Obiectul
reglementării juridice şi principiile comune ramurii de drept constituie criterii
obiective, pe când metoda de reglementare este un criteriu subiectiv.

94
Popa, N., op.cit., p. 243;
95
Vezi şi Ceterchi, I., Introducere în Teoria Generală a Dreptului, Ed. ALL, Bucureşti, 1998, p. 112-114;

106
Această împărţire a sistemului de drept în ramuri, deşi artificială, prezintă
în special o importanţă metodologică pentru activitatea didactică şi de cercetare
ştiinţifică şi pentru construirea unei bune tehnici legislative.96
Spre ilustrare, ne propunem să analizăm comparativ două ramuri de drept
prin prisma criteriilor de diferenţiere enumerate mai sus.
A. Dreptul civil este definit ca „acea ramură care reglementează raporturi
patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice
aflate pe poziţii de egalitate juridică”97. Obiectul de reglementare îl reprezintă
deci relaţiile sociale cu conţinut patrimonial şi relaţiile sociale personale,
nepatrimoniale. Metoda de reglementare este cea a egalităţii (echivalenţei)
părţilor.
B. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din România, este
format din „totalitatea normelor juridice legiferate de puterea legislativă care
stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile
şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti
împotriva persoanelor care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai
importante valori sociale ale statului de drept”98. Obiectul dreptului penal îl
reprezintă relaţiile de apărare socială ce pot fi: relaţii de cooperare sau de
conformare faţă de exigenţele vieţii sociale şi relaţii de conflict sau de
contradicţie. Metoda de reglementare este cea a subordonării părţilor.
În ceea ce priveşte principiile comune caracteristice celor două ramuri de
drept, facem trimitere la cele arătate în capitolul „Principiile dreptului”.
Sistemul de drept caracteristic unei anumite societăţi nu este static, ci
cunoaşte un amplu proces evolutiv. O tendinţă a acestei evoluţii, sesizată în
literatura de specialitate, este aceea a apariţiei unor ramuri noi (spre exemplu,

96
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 260;
97
Beleiu, Gh., Drept civil român, Casa de editură şi presă ŞANSA S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 25;
98
Pascu, I., Drept penal, partea generală, Ed. Fundaţiei “Andrei Şaguna”, Constanţa, 2002, p. 7;

107
dreptul asigurărilor), ceea ce dovedeşte în mod incontestabil dependenţa
sistemului dreptului de evoluţia relaţiilor sociale. De asemenea, este demnă de
semnalat tendinţa de autonomie pe care o capătă anumite eglementări în măsura
în care sunt chemate să dea expresie principiilor unor discipline ştiinţifice
moderne.

9.4. SISTEMATIZAREA ACTELOR NORMATIVE

Actele normative nu au valoare în mod izolat, ci doar dacă se încadrează


într-un sistem legislativ şi dacă se subordonează finalităţii acestuia.
Sistemul legislativ cuprinde totalitatea actelor normative, acte normative
aflate într-o stare de reală şi acută interferenţă.99
A sistematiza actele normative înseamnă tocmai a le înscrie într-un astfel
de sistem. Această activitate se impune pe de o parte datorită necesităţii
cunoaşterii mai facile a reglementărilor şi, pe de altă parte, nevoii de a
preîntâmpina sau elimina contradicţiile între diversele acte normative.
Sistematizarea actelor normative cunoaşte două forme principale:
încorporarea şi codificarea.
a) Încorporarea este o formă iniţială (inferioară) de sistematizare şi constă
în simpla reunire sistematică, pe baza unei scheme logice, a unor texte legale
disparate.
Criteriile utilizate pot fi alfabetice, cronologice, ramuri de drept sau
instituţii juridice. În reaşizarea acestor încorporări nu se aduc modificări
materialului normativ, ci doar se corectează eventualele erori materiale sau
greşeli gramaticale.

99
Popa, N., op.cit., p. 236;

108
Încorporarea poate fi oficială (colecţii de legi, decrete, hotărâri publicate
periodic, realizate de organe de drept) sau neoficială (îndrumare legislative
realizate de persoane particulare).
b) Codificarea reprezintă o formă superioară de sistematizare, prin cearea
unui act normativ nou (cod), ce cuprinde norme juridice aparţinând aceleiaşi
ramuri de drept sau unei părţi importante a acesteia.
Activitatea de codificare implică mai multe etape:
1. identificarea materialului normativ incident relaţiilor sociale specifice ce
urmează să fie reglementate prin cod;
2. prelucrarea materialului normativ prin îndepărtarea normelor perimate,
completarea lacunelor, introducerea unor norme noi, ordonarea logică a
materialului normativ şi utilizarea unor mijloace moderne de tehnică legislativă;
3. adoptarea legii de sinteză conform procedurii stabilite pentru legile
organice.
Deşi are forma juridică a unei legi, codul este un act legislativ unic, cu o
organizare internă aparte în care normele juridice se succed logic, după un sistem
bine gândit, care reflectă structura internă a ramurii de drept respective. Orice
cod trebuie să se caracterizeze prin claritate, precizie, integralitate în expunere,
logică, caracter practic şi un stil adecvat.
Astfel, Codul civil cuprinde:
1. reguli generale aplicabile întregului drept civil;
2. reguli generale aplicabile obligaţiilor;
3. reguli generale aplicabile contractelor;
4. reguli speciale aplicabile diferitelor contracte.
Codul penal este divizat în Partea generală (care cuprinde reguli generale)
şi Partea specială (ce cuprinde reguli speciale pentru fiecare infracţiune). Pentru

109
reglementarea unei situaţii juridice concrete se aplică de regulă diferite norme, ce
aparţin unor niveluri diferite de abstractizare.

9.5. DREPTUL PUBLIC ŞI DREPTUL PRIVAT


Separarea celor două tipuri de drept există încă de la începuturile dreptului
şi cum era şi normal, romanii au fost primii care au definit cele două tipuri de
drept: „publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad
singulorum utilitate pertinent” care în traducere aproximativă ar fi că: „dreptul
public este atunci când el este în slujba imperiului roman, privat atunci când
serveşte interesele individului în parte”.
Împărţirea romană a dreptului în drept public şi privat este încă de
actualitate, din mai multe considerente:
a) Normele dreptului privat sunt mult mai stabile decât cele ale
dreptului public. În decursul timpului noţiunile drept privat nu au cunoscut mari
modificări de la romani până în prezent.
b) Calitatea de subiect de drept public diferă de cea reglementată de
dreptul privat. Această afirmaţie face referire la faptul că pentru a putea fi în
postura de subiect al dreptului public persoana în cauză trebuie să aibă capacitate
de exerciţiu, cu alte cuvinte, în ţara noastră, să aibă vârsta majoratului. Unele
drepturi ce decurg din noţiunea de drept public necesită şi alte condiţii
suplimentare pentru a fi exercitate: dreptul la vot necesită şi cetăţenie, etc.
c) Raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea că
întotdeauna unul dintre subiectele sale este statul sau o autoritate publică,
iar părţile nu se află în poziţie de titulare egale de drepturi şi obligaţii. Prin
această afirmaţie se face distincţia şi între forma de manifestare a actului de drept
public care, bucurându-se de prezumţia de legalitate are caracter obligatoriu şi
executoriu, fiind în general unilateral. Pe de altă parte în dreptul privat părţile se

110
află în poziţie de titulare egale de drepturi şi obligaţii, pe baza principiului
egalităţii părţilor în raporturile civile, iar forma de manifestare este cea a
consensualismului, părţile implicate căutând să ajungă la un consens în ce
priveşte obligaţiile şi drepturile ce decurg dintr-un raport juridic, ceea ce
presupune bilateralitate.
d) Sub aspectul tehnicii juridice, adică a modului de redactare a
conţinutului normelor juridice se înregistrează importante distincţii după
cum norma aparţine dreptului public sau privat. În cele două sfere, publică
respectiv privată normele diferă radical. Pentru dreptul public ele sunt
imperative, rigide, impun o anumită conduită, pe când în dreptul privat ele sunt
permisive, flexibile şi permit ca părţile să negocieze de comun acord finalitatea
acestora.
Dreptul pozitiv se împarte în drept public şi drept privat, această
diferenţiere având la bază diferite alte criterii, printre care cele mai importante
sunt criteriul interesului şi cel al situaţiei voinţei individuale.
Conform criteriului interesului, suntem în prezenţa dreptului public atunci
când interesul apărat prin norma juridică este general, şi în prezenţa dreptului
privat atunci când interesul apărat prin norma juridică este particular, propriu
unei persoane sau unui grup restrâns.
Potrivit celui de-al doilea criteriu, dreptul privat apare ca egalitar, el
sprijină voinţa autonomă a individului, iar normele sale nu sunt de regulă
imperative; dimpotrivă, dreptul public se relevă ca fiind inegalitar, el se exprimă
prin acţiunea unilaterală a guvernanţilor, iar normele sale sunt imperative; toate
regulile sale sunt de ordine publică.
Indiferent care este criteriul folosit pentru realizarea distincţiei între dreptul
public şi dreptul privat, există o serie de caractere distinctive ale celor două
branşe ale dreptului, care au o deosebită valoare teoretică şi practică.

111
Pe de altă parte, nu se pot ignora interdependenţele ce există între cele două
domenii; dreptul public domină tot mai mult deptul privat, care la rândul său
exercită o influenţă mare asupra dreptului public. Chiar în interiorul dreptului
privat se simt influenţe reciproce între diferite ramuri.
Dreptul civil este dreptul comun faţă de dreptul comercial sau faţă de orice
ramură de drept privat. Pe de altă parte, dreptul comercial a ajuns la formule mai
flexibile decât cele ale dreptului civil în anumite materii şi aceste formule îşi
extind influenţa lor asupra dreptului civil.
În dreptul public este evident că domină dreptul constituţional.
Ramurile dreptului ce intră în componenţa dreptului public au ca obiect de
reglementare: relaţiile sociale din domeniul organizării puterilor publice,
distribuirea competenţelor în stat, forma statului (dreptul constituţional);
organizarea puterii executive la nivel central şi local (dreptul administrativ);
apărarea socială împotriva faptelor infracţionale ce pun în pericol ordinea de
drept (dreptul penal); relaţiile de muncă şi de protecţie socială (dreptul muncii);
relaţiile financiar-bancare (dreptul financiar); relaţiile ce privesc buna
desfăşurare a procesului judiciar (dreptul procesual civil şi penal).
Ramurile ce intră în componenţa dreptului privat reglementează relaţiile
sociale patrimoniale şi personale nepatrimoniale la care participă particularii
(dreptul civil, dreptul comercial, etc.).

9.6. DREPTUL INTERNAŢIONAL ŞI DREPTUL INTERN

Dreptul internaţional se împarte în drept internaţional public şi drept


internaţional privat.
Dreptul internaţional public reprezintă „totalitatea normelor juridice create
de state (şi alte subiecte de drept internaţional) pe baza acordului de voinţă

112
exprimat în tratate şi alte izvoare de drept în vederea reglementării raporturilor
dintre ele, norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată prin respectarea lor
de bunăvoie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate de către
state în mod individual sau colectiv”100.
În ceea ce priveşte raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern
român, art. 11 din Constituţia României prevede în alin. (1) că statul român se
obligă să îşi îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din
tratatele la care este parte, iar potrivit art. 11 alin. (2) tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Tot în această ordine de
idei, în art. 20 alin. (2) din Consituţie se prevede că dacă există neconcordanţă
între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale,
cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile.
Dreptul internaţional privat reprezintă totalitatea normelor care
soluţionează conflictele de legi ori conflictele de jurisdicţii, precum şi cele
privind condiţia juridică a străinului.101
Soluţionarea conflictului de legi constă în determinarea legii aplicabile
atunci când raportul juridic este susceptibil să fie reglementat de legile mai
multor state.
A soluţiona un conflict de jurisdicţii înseamnă a determina ţara ale cărei
instanţe sunt competente să soluţioneze litigiul privind un raport juridic cu
elemente de extraneitate, în situaţia în care instanţe a două sau mai multe ţări par
a fi chemate să soluţioneze un litigiu.

100
Dobrescu, D., Năstase, A., Coman, F., Drept internaţional public, Casa de Editură şi Presă ŞANSA S.R.L.,
Bucureşti, 1994, p. 51;
101
Pricopi, A., Toma, D., Fuerea, A., Drept internaţional privat, Ed Paco, Bucureşi, 1995, p.7;

113
Condiţia juridică a străinului constă în totalitatea normelor juridice care
stabilesc drepturile şi obligaţiile pe care le are străinul, persoană fizică au
juridică, cu alte cuvinte capacitatea sa de folosinţă.

9.7. DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI DREPTUL


COMUNITAR
Dreptul Uniunii Europene-dreptul comunitar-este calificat ca fiind o
specie sui generis a dreptului în general. El reprezintă totalitatea normelor
juridice comunitare incontestabile, care reglementează activitatea instituţiilor
Uniunii Europene, acţiunile şi politicile acesteia şi ale statelor membre. Este
identificat de multe ori prin sintagma acquis comunitar, acquis european sau
doar acquis102 şi este structurat pe 30 de capitole, fiecare reprezentând un
domeniu distinct de reglementare, dar şi de negociere pentru statele care îşi
depun candidatura de aderare la Uniunea Europeană.
Dreptul comunitar, ca instrument de bază al construcţiei europene pe baza
metodei supranaţionale, se deosebeşte în multe privinţe de dreptul internaţional
public. Aceste aspecte ar fi următoarele:
- Specificul elaborării normelor comunitare. Este bine cunoscut că, la nivel
internaţional, nu există o autoritate legiuitoare suprastatală şi că normele juridice
internaţionale sunt adoptate, fie pe cale cutumiară, fie pe cale convenţională, prin
acordul de voinţă al subiectelor dreptului internaţional, în special statele. Prin
urmare, subiectele dreptului internaţional sunt creatoare, destinatare şi apărătoare
ale normelor juridice internaţionale. Dreptul comunitar, numai sub aspectul
adoptării tratatelor institutive şi a celor modificatoare, eventual a Constituţiei

102
Ceea ce a fost obţinut, recunoscut şi nu poate fi contestat; ansamblu de cunoştinţe, avantaje, drepturi, etc. ; a se
vedea Le petit Larousse, dictionnaire encyclopedique, 1995, şi Dicţionarul francez-român, Ed. Ştiinţifică, 1972 ;

114
pentru Europa, care va fi tratatul fundamental al Uniunii Europene, acceptă
modalitatea de adoptare specifică dreptului internaţional public, adică având ca
fundament acordul de voinţă al statelor. Spre deosebire de această situatie,
dreptul comunitar este fundamentat şi pe izvoare care emană de la instituţiile
Uniunii Europene, în special de la legislativul acesteia, concretizat în
Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene.
- Obiectul de reglementare al dreptului comunitar. Dreptul internaţional
public reglementează relaţiile dintre subiectele sale, în special statele; dreptul
comunitar are o sferă mult mai largă de reglementare care vizează inc1usiv
raporturi dintre persoanele fizice sau juridice, publice sau private, din interiorul
statului. Este adevărat că multe norme de drept internaţional reglementează
aspecte cu privire la persoanele particulare mai ales în domeniul drepturilor
omului. Aceasta nu înseamnă că dreptul internaţional ar reglementa relaţii dintre
aceste persoane, ori dintre ele şi state, ci relaţiile dintre state şi alte subiecte de
drept internaţional, cu privire la statutul acestor persoane. Cu alte cuvinte,
participarea persoanelor particulare la raporturi de drept internaţional este una
mediată de stat, în sensul că numai în măsura în care statul acceptă regu1ile
respective, pot avea o asemenea poziţie (de exemplu, posibilitatea persoanei
fizice de a se adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului). În spaţiul juridic al
Uniunii Europene, dreptul comunitar reglementează raporturi dintre persoane
private fără a fi necesară medierea de către statele membre.
- Izvoarele dreptului internaţional public sunt tratatul internaţional şi cutuma,
ca izvoare principale. Dreptul comunitar este fundamentat şi pe alte izvoare,
proprii numai acestuia, deosebit de complexe. Este drept, sistemul complicat al
izvoarelor dreptului comunitar urmează a fi serios reformat în conformitate cu
prevederile Proiectului Constituţiei pentru Europa, dar şi aşa, acestea se vor
deosebi fundamental de cele ale dreptului international public.

115
- Subiectele dreptului comunitar sunt: Uniunea Europeană; statele membre ale
acesteia; instituţiile Uniunii şi persoanele particulare; fizice sau morale care au
reşedinţa sau sediul legal pe teritoriul Uniunii. Subiectele dreptului internaţional
public sunt: statele, organizaţiile interguvernamentale şi popoarele care-şi
exercită dreptul la autodetenninare. Persoanele particulare, fizice sau juridice, nu
sunt recunoscute ca având personalitate juridică internaţională. Chiar dacă se
discută despre calitatea de subiect de drept internaţional a altor entităţi (persoane
fizice, organizaţii particulare, omenirea în ansamblul ei), deocamdată, dreptul
internaţional nu le recunoaşte decât în mod excepţional o anumită poziţie în
raporturile internaţionale.
- Dreptul comunitar este un drept aplicabil direct în statele membre ale
Uniunii Europene; dreptul internaţional public este un drept coordonator, ceea
ce înseamnă ca normele de drept internaţional public sunt obligatorii numai
pentru subiectele care le-au acceptat. Dreptul comunitar, în elaborarea lui aplică
principiul democratic al supunerii minorităţii faţă de majoritate (chiar faţă de o
dublă majoritate), rareori unanimitate. Spre deosebire, dreptul internaţional
public aplică doar principiul consensului; o regulă de drept internaţional public
nu poate fi impusă unui stat fără acordul lui de voinţă.
- Justiţia comunitară, concretizată în Curtea de Justiţie, Tribunal şi, în
perspectivă, tribunalele specializate, are un caracter obligatoriu în spaţiul
Uniunii Europene. În dreptul internaţional public nu există o justiţie
internaţională cu competenţă generală şi obligatorie pentru subiectele dreptului
internaţional public. Curtea Internaţională de Justiţie are o competenţă facultativă
stabilită chiar de Statutul ei. Este adevarat că există şi excepţii de la această
particularitate a dreptului internaţional. De exemplu, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. Există chiar o tendinţă de creare a unor instanţe
internaţionale cu competenţă generală şi obligatorie. De exemplu, adoptarea la

116
Roma, la 17 iulie 1998, a Statutului Curţii Penale Internaţionale, cu competenţă
generală de a judeca cele mai grave infracţiuni internaţionale.
- Ordinea juridică în cadrul Uniunii Europene este mult mai elaborată decât
cea internaţională. Dreptul comunitar nu poate fi pus sub semnul întrebării, aşa
cum se mai întâmplă cu dreptul internaţional public şi această constatare este
categoric o consecinţă a particularităţilor enunţate anterior.

9.8. RAPORTUL DREPT COMUNITAR-DREPT NAŢIONAL

Aplicarea imediată, directa şi prioritară a dreptului comunitar reprezintă


principiul fundamental al ordinii juridice a Uniunii Europene.
Dreptul comunitar este aplieat imediat, pentru că tratatele institutive, dar
şi cele modificatoare au fost incluse în dreptul naţional, în special prin
dispoziţiile constituţionale. În consecinţă, şi celelalte dispoziţii comunitare
adoptate de instituţiile Uniunii Europene au aplicare imediată, chiar dacă statele
pot adopta măsuri naţionale de aplicare, ca o competenta executivă şi nu
decizională. Din perspectiva intrării în vigoare a Constituţei Europei (noiembrie
2006), aplicarea directă a dreptului Uniunii devine principiu constituţional.
Dreptul comunitar este aplicat direct, pentru că nu sunt necesare alte acte
naţionale (de ratificare, de transformare sau de introducere) pentru a pune în
aplicare izvoarele comunitare. Prin urmare, judecătorii, dar şi justiţiabilii, pot
invoca direct dreptul comunitar, atât în aplicarea verticală, cât şi în cea orizontală
a acestuia. Este evident că dispoziţiile comunitare, pentru a fi aplicabile direct,
trebuie să răspundă unor criterii precum claritatea, precizia şi, mai ales,
neafectarea de condiţii.

117
Dreptul comunitar este aplicat cu prioritate, pentru că altfel ar dispărea
raţiunea lui de a fi - realizarea constructiei europene prin unitatea ordinii juridice.
De altfel, pornind de la metoda supranaţională, statele membre ale Uniunii
Europene au acceptat "regula jocului" potrivit căreia au transferat unele
competenţe decizionale (legislative) către instituţiile europene. A lipsi dreptul
comunitar de prioritate în raport cu dreptul intern, în domeniile transferului de
suveranitate, ar însemna abandonarea filozofiei construcţiei comunitare, ca
integrare automată a dreptului comunitar în ordinea juridică naţională.
Statele membre ale Uniunii Europene consacră chiar prin Legile lor
fundamentale aplicarea acestui principiu. Chiar şi în Romania, ca ţară cu statut
de candidat la aderarea în Uniunea Europeană, Constituţia revizuită în anul 2003,
tocmai din nevoia pregătirii României pentru aderarea la Uniunea Europeană şi
din punct de vedere constituţional, precizează în art. 148:
,,(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul
transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în
comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se
face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu
majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,
precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate
faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului
de aderare".

9.9. MARILE SISTEME DE DREPT

Dreptul, ca fenomen social, a cunoscut o importantă evoluţie şi poartă


amprenta epocilor istorice pe care le-a parcurs.

118
Pornind de la existenţa dinamică a dreptului, ştiinţa juridică încearcă să
ordoneze şi să clasifice pe anumite categorii, tipuri sau familii dreptul existent
de-a lungul istoriei.
În prezent se poate vorbi de existenţa a patru mari sisteme (familii) de
drept:
a) marea familie romano-germanică (cunoscută şi sub denumirea de
sistemul romano-germanic, continental sau latin) se caracterizează prin
descendenţa sa romană şi prin forma de exprimare ( legi şi tendinţe de
codificare). În general, se consideră că sistemele juridice de tradiţi romano-
germanică se clasifică în: sisteme care cunosc o mai pronunţată influenţă
franceză ( au ca model Codul civil francez de la 1804, spre exemplu în Belgia,
Luxemburg, Italia, Portugalia, Spania); sistemul germano-elveţiano-italian (bazat
pe Codul civil german, introdus în Grecia, Italia, Elveţia); sistemul ţărilor
nordice (sisteme de tradiţie romanistă cu puternice influenţe germanice şi de
common law)
b) familia sau sistemul anglo-saxon, specific Angliei, SUA, Australiei,
Indiei, Noii Zeelande şi altor ţări care au adoptat sistemul englez; această familie
se caracterizează prin preeminenţa formei necodificate, cutumiare şi
jurisprudenţiale. Există şi drept scris, care nu reprezintă însă o parte importantă a
reglementărilor. Sistemul anglo-saxon are trei ramuri principale: a) Common
Law, alcătuit din reguli stabilite pe cale judecătorească (precedente
judecătoreşti); b) Equity, alcătuit din reguli de drept pronunţate anterior
unificării jurisdicţiilor engleze, de către curţi speciale, pentru atenuarea
discrepanţelor dintre regulile de common law; c) Statutary Law, ce reprezintă
ramura alcătuită din reguli de drept create prin lege.
c) familiile sau sistemele de drept filosofice sau religioase, tradiţionale,
în care se încadrează sistemul islamic, hindus şi cel chinez tradiţional Din acest

119
ansamblu se desprinde familia dreptului musulman, care a fost iniţial integrată
organic doctrinei religioase a islamului. În prezent se fac eforturi de modernizare
a dreptului musulman, dar instituţiile sale rămân în continuare tradiţionale
Sursele principale ale sistemului juridic musulman sunt Coranul şi Sunna.
Evoluţia dreptului musulman este sigurată prin ijtihâd (jurisprudenţa), giyâs (un
fel de analogie folosită nu pentru interpretare, ci pentru a crea regului) şi ijmâ
(sursa de drept care se formează prin acordul unanim al doctorilor legii islamice).
e) familia dreptului socialist care se mai aplică pe scară din ce în ce mai
restrânsă în ţări din fosta URSS, China, Cuba, Vietnam.

CAPITOLUL 10

120
REALIZAREA DREPTULUI

10.1. PRELIMINARII

Dreptul nu este un scop în sine, nici produsul unei voinţe subiective, ci o


realitate instrumentală, supusă realizării unui scop, ceea ce înseamnă că el se
modifică odată cu modificarea scopului social, adică ori de câte ori binele comun
se recristalizează la nivelul conştiinţei colective. Rezultă de aici că a vorbi de
realizarea dreptului înseamnă a vorbi despre îndeplinirea scopului, a finalităţii
sale, adică a binelui comun.
Realizarea dreptului constituie un proces de mare complexitate care se
desfăşoară în funcţie de o serie de factori: tipul sistemului social, natura relaţiilor
politice, a organizării statale, tipul de relaţii economice, gradul de civilizaţie şi
cultură, condiţiile naţionale şi internaţionale. În acelaşi timp, ea implică în cel
mai înalt grad personalitatea fiecărui individ al cărui comportament este
reglementat de normele juridice, libertatea individului care poate să respecte sau
nu prevederile legale.
Ca un ansamblu de norme practice, dreptul are valoare normativă, el
enunţând „ceea ce trebuie, nu ceea ce este”103. În primul rând, finalitatea sa se
atinge prin educarea indivizilor, a destinatarilor normei, lucru care este însă
destul de dificil, dată fiind diversitatea gradului de cultură şi de înţelegere a
acestora. Însă, din păcate, norma de drept este, prin natura ei, pasibilă de a fi
încălcată, de aceea atingerea finalităţii dreptului trebuie să implice şi o acţiune de
constrângere din partea statului, care să asigure restabilirea ordinii prin
sancţionarea individului. Nu trebuie să înţelegem de aici că statul îndeplineşte

103
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 345;

121
doar funcţia de constrângere. Dimpotrivă, el are şi o funcţie preventivă, chiar
stimulativă, sancţionând în mod pozitiv pe cei care respectă regulile de drept.
Existenţa şi realizarea dreptului apar astfel drept condiţii ale ordinii
publice, în care se înscrie ordinea de drept, care reprezintă desfăşurarea întregii
vieţi sociale în conformitate cu prevederile normelor juridice.

10.2. NOŢIUNEA REALIZĂRII DREPTULUI

Realizarea dreptului poate fi definită drept „un proces prin care normele
generale şi abstracte se concretizează într-un anumit tip de societate prin
conformarea conduitei subiecţilor faţă de prescripţiile lor şi printr-un ansamblu
de acţiuni menite să asigure aplicarea acestora în vederea binelui comun”104.
În fapt, realizarea dreptului este o confruntare a modelului general de
conduită, construit de legiuitor, cu realitatea concretă. Ea implică participarea
unor subiecte multiple (cetăţeni, autorităţi ale statului, alte instituţii), precum şi
asigurarea acelui cadru organizat care permite acestor subiecte sa-şi valorifice
deplin şi fără nici un obstacol, prerogativele legale.
Ideal ar fi ca dreptul să se realizeze fără a fi necesară nici o constrângere
exterioară, ceea ce presupune ca individul să atingă un grad înalt de conştiinţă,
iar dreptul să fie perfect raţional. Or, dreptul pozitiv este departe de a fi raţional,
el depinde de condiţiile sociale. Din acest punct de vedere, se poate afirma că
dreptul presupune doar o ridicare a mediei de înţelegere şi de conformare faţă de
normă.
Rolul statului în acest proces constă în a acţiona în vederea ierarhizării
valorilor sociale în scopul obţinerii unui anumit tip de ordine şi al determinării
unui număr semnificativ de indivizi să se conformeze acesteia.
104
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 347;

122
10.3. FORMELE REALIZĂRII DREPTULUI

Din cele arătate până acum se desprinde concluzia că dreptul se realizează


prin două forme concrete:
1) prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale de către subiecţii de
drept;
2) prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente.

1) Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor


legale de către subiecţii de drept
Cea mai simplă modalitate o reprezintă realizarea normelor prohibitive.
Pentru îndeplinirea interdicţiei pe care o conţin aceste norme este suficient ca
persoanele vizate să se abţină de la săvârşirea faptelor interzise şi astfel
prohibiţia, interdicţia stabilită de legiuitor, a fost realizată.
Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea normelor depinde, în
primul rând, de modul în care se impune la nivelul conştiinţei colective o
anumită ierarhizare a valorilor şi intereselor. Are loc o conştientizare a binelui
comun, a scopului social, pe care indivizii îl percep ca pe natura lor şi, de aceea,
se conformează prescripţiilor normative.
Cea de-a doua cauză care duce la realizarea dreptului prin respectarea şi
executarea prescripţiilor juridice este teama de constrângere. Pentru ca
sancţiunea să-şi atingă scopul, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii:
a) să poată fi aplicată;
b) subiectul de drept să aibă suficientă educaţie pentru a înţelege justeţea
sancţiunii în cazul în care încalcă norma;

123
c) însemnătatea relativă a avantajelor presupuse a fi obţinute prin
încălcarea normelor de drept să nu fie disproporţionată faţă de cele obţinute prin
conformare.105
O a doua modalitate de realizare a dreptului poate fi constatată în cazul
normelor juridice permisive şi onerative în situaţia în care cetăţenii şi subiectele
colective de drept trebuie să îşi asume o iniţiativă, să desfăşoare unele activităţi
care se concretizează în elaborarea de acte individuale, în temeiul unor acte
juridice, fără însă a fi nevoie de încheierea unui act scris, într-o formă oficială, şi
nici de participarea organelor de stat (de exemplu, îndeplinirea obligaţiilor
cotidiene prevăzute de Codul familiei de către soţi, sau cumpărarea unui produs
dintr-un magazin).
Pentru ca dreptul să fie respectat de către cetăţeni, acesta trebuie să
cunoască regulile sale, iar statul trebuie să ia măsurile ce se impun în vederea
popularizării actelor normative şi aducerii lor la cunoştinţa generală.
Problematica juridică trebuie să fie tradusă într-un limbaj accesibil.
Ca volum şi intensitate, această formă de realizare a dreptului este mult mai
bogată decât cealaltă formă (aplicarea dreptului), dar din punctul de vedere al
tehnicii juridice, actiivtăţile implicate în realizarea ei sunt relativ mai simple, se
pot desfăşura şi în fapt (fără încheierea unui act scris, fără îndeplinirea unor
condiţii de fond sau de formă mai speciale), dar, bineînţeles, sunt compatibile şi
cu realizarea prin crearea şi desfăşurarea unor raporturi juridice.

2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către


organele de stat competente
Pentru a fi în prezenţa unei ordini juridice, statul trebuie să fie capabil nu
doar să creeze norme, ci şi să determine realizarea lor efectivă, atât prin acţiuni
105
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 350;

124
care să stimuleze subiecţii să se conformeze voluntar normelor, cât şi prin
organizarea constrângerii instituţionalizate efective. Aplicarea dreptului de către
stat implică două tipuri de acţiuni: stimulative şi represive.

10.4. NOŢIUNEA APLICĂRII DREPTULUI

În esenţă, aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem


de acţiuni statale, în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor
normelor de drept.106
Aplicarea dreptului este nemijlocit legată de naşterea unui raport juridic în
care întotdeauna o parte este un organ de stat ce-şi exercită prerogativele potrivit
cu competenţa ce-i este rezervată prin lege.
Organele de stat se manifestă ca purtătoare ale puterii de stat, iar prin
intermediul actelor de aplicare sunt concretizate drepturile şi obligaţiile unor
subiecţi în cadrul raporturilor juridice determinate (respectiv constatarea acestora
şi nicidecum restabilirea ordinii de drept încălcate şi aplicarea sancţiunilor
normei de drept.
Aplicarea dreptului se concretizează într-un rezultat specific, actul de
aplicare, care are aceeaşi esenţă ca şi actul normativ, dar se deosebeşte de acesta
prin următoarele:107
a) poate fi emis de orice organ al statului şi, în limite determinate, chiar şi
de organizaţii nestatale;
b) are caracter individual, concret determinat;
c) este elaborat în mod diferit de la o ramură la alta şi, chiar în cadrul
aceleiaşi ramuri, de la o instituţie la alta;

106
Popa, N., op.cit., p. 258;
107
Popa, N., op.cit., p. 261-263;

125
d) are un conţinut, un scop şi o finalitate deosebită;
e) îşi epuizează efectele printr-o singură executare;
f) apare întotdeauna prin voinţa unilaterală a unui organ al statului;
g) devine obligatoriu, în principiu, în momentul comunicării lui părţilor
interesate;
h) controlul legalităţii sale poate fi un control ierarhic sau unul
judecătoresc.

10.5. ETAPELE APLICĂRII DREPTULUI

Indiferent dacă actul de aplicare este administrativ sau judiciar, activitatea


de aplicare presupune anumite etape:
1) determinarea stării de fapt;
2) alegerea şi interpretarea normei de drept;
3) elaborarea şi emiterea actului de aplicare;
4) executarea actului de aplicare.

1. Determinarea stării de fapt, ale cărei probleme principale constau în


realitatea şi proba faptelor, este prima etapă în activitatea de aplicare. Verificarea
şi clasificarea circumstanţelor cauzei sunt făcute de către organul de aplicare
numai în lumina ipotezei uni norme juridice, deci se vor reţine doar acele
împrejurări care au relevanţă în cauză (faptele juridice).108
Stabilirea stării de fapt diferă de la un act de aplicare la altul, sfera
aspectelor faptice fiind foarte diversă.

108
Vezi explicaţiile de la capitolul “Raportul juridic”;

126
2. Alegerea normei juridice (critica normei), corecta încadrare juridică a
stării de fapt, conferă actului de aplicare trăsături de legalitate.
În vederea unei calificări juridice corespunzătoare, organul de aplicare
îndeplineşte o serie de operaţiuni prealabile: nominalizarea normei juridice,
verificarea autenticităţii sale, a forţei sale juridice, a acţiunii sale şi a raporturilor
sale cu alte norme juridice, determinarea conţinutului exact al normei.
Interpretarea normei de drept reprezintă un moment important în această
etapă şi constă din operaţiuni de lămurire şi concretizare a conţinutului regulii de
drept cuprinsă în norma ce urmează a reglementa raportul respectiv.109

3. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare


Aceste două operaţiuni reprezintă rezultatul unui demers raţional şi al unei
manifestări de voinţă din partea organului de stat, realizat în baza legii şi în
vederea aplicării sale la un caz concret.
Actele de aplicare apar într-o varietate de forme: ele trebuie să respecte
anumite condiţii de formă, studiate pe larg atât de dreptul administrativ, cât şi de
dreptul procesual civil şi penal.

4. Executarea actului de aplicare


De multe ori, actul de aplicare este executat de bunăvoie de către subiecţii
de drept vizaţi de acesta. În lipsa conformării voluntare, statul este îndreptăţit să
treacă la aplicarea acestuia prin constrângere.

10.6. DELIMITAREA DOMENIULUI DE APLICARE A


DREPTULUI

109
Pentru mai multe amănunte facem trimitere la capitolul “Interpretarea normelor juridice” al lucrării de faţă;

127
Coordonatele fundamentale ale aplicării (acţiunii) normelor juridice sunt:
timpul, spaţiul şi persoana, la care se adaugă şi dimensiunea sistematică.110

10.6.1. Aplicarea în timp a dreptului


Legea ( norma juridică) este aplicabilă, atâta timp cât este în vigoare, adică
între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare; deducem, deci că
trei sunt aspectele care conturează domeniul de aplicare în timp a normelor
juridce: a) intrarea în vigoare a legii; b) acţiunea normei şi c) ieşirea din vigoare
a normelor juridice.

a) Intrarea în vigoare a legii


Intrarea în vigoare a legii determină momentul începând cu care ea devine
aplicabilă. Norma devine obligatorie, în principiu, de la data aducerii ei la
cunoştinţa publică, întrucât nimeni nu poate fi ţinut să respecte o normă pe care
nu ar putea-o cunoaşte.
În România legea intră în vigoare la trei zile de la data publicării ei în
Monitorul Oficial111, ceea ce asigură certitudinea cu privire la data intrării în
vigoare. Există însă şi excepţii: astfel, există legi care prevăd în textul lor un
termen de la împlinirea căruia intră în vigoare (ca o dată ulterioară publicării sau
după trecerea unei perioade de timp); spre exemplu, art. 511 din noul Cod penal
prevede: „Prezentul Cod intră în vigoare la un an de la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I.”. De asemenea, ordonanţele de urgenţă
ale Guvernului intră în vigoare după depunerea lor spre dezbatere în procedură
de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în
Monitorul Oficial al României, potrivit art. 114, al. (5) din Constituţie.

110
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.360;
111
Potrivit art. 78 din Constituţia României, republicată;

128
Din momentul intrării în vigoare, legea devine obligatorie pentru
destinatarii săi: nimeni nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii (nemo
censetur ignorare legem), odată ce ea a fost publicată şi a intrat în vigoare. Se
admit totuşi două excepţii de la această regulă:
1. atunci când o parte a teritoriului rămâne izolată de restul ţării printr-o
cauză de forţă majoră, situaţie în care necunoaşterea poate fi obiectivă;
2. în materia convenţiilor, atunci când o persoană încheie un contract
necunoscând consecinţele pe care le face să decurgă din acesta, ea poate cere
anularea contractului pentru eroare de drept112.

b) Acţiunea în timp a normelor juridice


Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică este activă, ea
acţionează pentru viitor, acţiunea sa fiind guvernată de două principii:
1. principiul neretroactivităţii legii;
2. principiul neultraactivităţii legii.

1. Principiul neretroactivităţii legii presupune neaplicarea ei unor situaţii


juridice ale căror efecte au fost pe de-a-ntregul consumate sub imperiul legii
anterioare; el este consacrat ca atare în art. 1 din Codul civil: ”Legea dispune
numai pntru viitor, ea n-are putere retroactivă”, precum şi în art. 11 113 din Codul
penal: „Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu
erau prevăzute ca infracţiuni”.
Argumentele care impun principiul neretroactivităţii normei juridice ţin de
stabilitatea ordinii de drept, de echitatea şi legalitatea aplicării normei şi de
raţiunea prezenţei normei în viaţa socială.
De la acest principiu există însă şi excepţii:
112
Popa, N., op.cit., p. 177;
113
În noul Cod penal, această dispoziţie este cuprinsă în art. 5 alin. (1);

129
 Legea penală mai favorabilă şi legea dezincriminatoare
Art. 15 al. (2) din Constituţia României prevede: „Legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile”;
excepţia este de asemenea consacrată în Codul penal în art. 12114, care spune că
legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt
prevăzute de legea nouă (legea dezincriminatoare), şi în art. 13115, care dispune
că în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a
cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică cea mai favorabilă.
Raţiunea pentru care legea dezincriminatoare şi legea penală mai favorabilă
retroactivează rezidă în ideea de umanism care străbate întregul nostru drept şi
care este conformă cu idealul de justiţie.

 Legea interpretativă
Prin lege interpretativă se înţelege o lege care precizează sensul unei legi
anterioare obscure; ea face corp comun cu legea interpretată, deci, în principiu,
retroactivează.

 Legile de competenţă şi procedură


Regulile de competenţă şi procedură stabilite printr-o lege nouă se aplică
nu numai cauzelor viitoare, ci şi cauzelor deja deduse judecăţii, aflate pe rol
înaintea intrării lor în vigoare.

 Retroactivitatea expresă116

114
În noul Cod penal, această reglementare este cuprinsă în art. 5 alin. (2) Teza I;
115
Art. 6 alin. (1) în noua reglementare;
116
În prezent, retroactivitatea expresă prezintă doar interes didactic, fiind contrară dispoziţiilor constituţionale
(n.a.);

130
Această formă a retroactivităţii rezultă chiar din textul normei juridice,
legiuitorul prevăzând expres că legea se va aplica retroactiv.

2. Principiul neultraactivităţii legii implică faptul că o lege veche nu-şi


poate extinde efectele după ieşirea sa din vigoare.
Şi de la acest principiu există excepţii:
 Situaţiile contractuale în curs
Ele rămân, în principiu, reglementate de legea veche, pe baza principiului
libertăţii contractuale, însă judecătorul poate deroga de la ea dacă interesul social
pe care îl afirmă astfel este atât de imperios încât să justifice afectarea stabilităţii
convenţiilor.

 Legea penală temporară


Potrivit art. 16 Cod penal „Legea penală temporară se aplică infracţiunii
săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau
judecată în acel interval de timp”.117

c) Ieşirea din vigoare a normelor juridice


Încetarea activităţii normelor juridice are loc prin patru modalităţi:
1) abrogarea;
2) căderea în desuetudine;
3) ajungerea la termen;
4) caducitatea.

1. Abrogarea reprezintă cauza de încetare a acţiunii normei de drept


datorată intrării în vigoare a unei norme noi. Abrogarea unui act normativ nu
117
Art. 9 alin. (1) C.pen., în noua reglementare;

131
poate fi făcută decât printr-un act ce are în ierarhia normelor juridice aceeaşi
poziţie sau o poziţie superioară.
În funcţie de modul de manifestare a voinţei organului ce face abrogarea,
ea poate fi expresă sau tacită.
Abrogarea expresă este acea formă a abrogării care rezultă dintr-o
modificare explicită a voinţei organului abrogator de a scoate din vigoare norma
juridică; ea este directă atunci când în cadrul dispoziţiilor finale ale legii noi se
prevăd în amănunt dispoziţiile anterioare abrogate şi indirectă atunci când se
precizează doar generic că dispoziţiile contrare legii se abrogă.
Abrogarea tacită (implicită) este acea formă a abrogării care nu rezultă
dintr-o manifestare expresă de voinţă a organului abrogator, ci din adoptarea
unei norme contrare celei existente.
Dacă luăm în considerare criteriul întinderii abrogării, ea poate fi totală
(când este scos din vigoare întregul act anterior) şi parţială (atunci când doar
anumite dispoziţii ale actului normativ îşi încetează forţa obligatorie, celelalte
rămânând în vigoare).
Trebuie făcută o deosebire între abrogare şi derogare. Derogarea reprezintă
o reglementare diferită, o abatere sau o excepţie de la reglementarea existentă, pe
care însă nu o abrogă, ci îi îngustează, putem spune, sfera de aplicare.

2. Căderea în desuetudine este situaţia în care, deşi formal, o normă


juridică este în vigoare, dată fiind schimbarea condiţiilor social-economice care
au generat apariţia sa, ea nu se mai aplică întrucât a încetat temeiul normei (ratio
legis). Stările de lucruri care au determinat necesitatea adoptării unor acte
normative au încetat să mai existe, astfel încât acţiunea lor nu-şi mai are nici o
justificare şi nici nu mai poate fi susţinută, fiind depăşită de noile realităţi ale
vieţii. Ea are loc şi nu poate fi evitată şi ignorată în perioada revoluţionară de

132
trecere de la dictatură la democraţie, pentru acele acte normative şi reglementări
ale vechiului regim, care fără să fi fost abrogate în mod expres, nu mai
corespund nevoilor realităţii.

3. Ajungerea la termen. Anumite legi prevăd chiar în textul lor momentul


ieşirii din vigoare. Există legi care prin natura lor sunt temporare (de exemplu,
legile de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe), altele capătă acest caracter
prin voinţa legiuitorului (spre exemplu, Decretul Lege nr. 60/1990 privind
pensionarea cu reducere de vârstă a unor salariaţi, care s-a aplicat pe o durată de
6 luni, începând cu 1 martie 1990).

4. Caducitatea intervine atunci când dispar relaţiile sociale (circumstanţele


de fapt) reglementate prin norma de drept respectivă.

10.6.2. Aplicarea în spaţiu a legii


Principiul care domină materia aplicării legii în spaţiu este cel al
teritorialităţii, potrivit căruia legea se aplică în limitele teritoriului statului al
cărui legislativ a edictat-o Acest principiu se bazează pe ideea suveranităţii
statale.
În statele unitare, aplicarea legii în spaţiu nu ridică probleme deosebite; în
principiu, actele normative ce emană de la organele centrale se aplică pe întregul
teritoriu, iar cele care emană de la organele unităţilor administrativ-teritoriale, în
limitele unităţii respective.
În cazul statelor federale primează principiul preeminenţei legii federale (în
caz de conflict între legea federală şi cea a unui stat federat se aplică cea
federală), dar au existat şi excepţii.

133
În cazul conflictelor de legi aplicabile unor raporturi juridice cu elemente
de extraneitate în dreptul internaţional privat, se face apel la normele conflictuale
care determină legea aplicabilă. La noi acest lucru este reglementat de Legea nr.
105/1992.
Există şi excepţii de la principiul teritorialităţii: fie legea naţională nu se
aplică pe teritoriul statului anumitor bunuri ori persoane, fie legea română se
aplică şi în afara teritoriului naţional.
Efectul extrateritorial al normei juridice poate apare fie pe baza autonomiei
de voinţă a părţilor (în dreptul internaţional privat), fie independent de voinţa
acestora; astfel, legea penală are uneori aplicare extrateritorială; potrivit art. 4
Cod penal, legea română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului
României, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o
cetăţenie, îşi are domiciliul în România (principiul personalităţii legii penale);
art. 5 alin. 1 Cod penal prevede că legea română se aplică infracţiunilor săvârşite
în afara teritoriului României contra securităţii statului român sau contra vieţii
unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale
sau sănătăţii unui cetăţean român, chiar atunci când faptele sunt săvârşite de
către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe
teritoriul României (principiul realităţii legii penale); în sfârşit, art. 6 alin. 1 Cod
penal prevede că legea română se aplică şi altor infracţiuni decât cele prevăzute
la art. R alin. 1 Cod penal dacă: a) fapta este incriminată şi de legea penală a ţării
unde a fost săvârşită şi b) făptuitorul se află în România (principiul universalităţii
legii penale).
Legea română nu se aplică pe teritoriul României unor bunuri şi persoane,
fiind vorba aici de sediile misiunilor diplomatice şi de personalul diplomatic,
precum şi alte excepţii prevăzute de lege.

134
10.6.3. Aplicarea legii asupra persoanelor
Aşa cum am arătat în capitolul dedicat analizei normei juridice, aceasta
este generală şi impersonală, chiar dacă nu întotdeauna se adresează tuturor
subiectelor de drept. La baza aplicării normei juridice stă principiul egalităţii; în
conformitate cu art. 16 alin. (1) din Constituţia României, „cetăţenii sunt egali în
faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări”.
În principiu, toate persoanele aflate pe teritoriul unui stat se supun legilor
statului respectiv, dar există şi excepţii, aşa-numitele privilegii şi imunităţi, care
pot fi de drept intern şi de drept extern.
Privilegiile de drept intern sunt cuprinse în art. 84 alin. (2), 69 alin. (1),
108 din Constituţie şi se referă la membrii Parlamentului, la Preşedintele
României şi la membrii Guvernului.
Privilegiile de drept internaţional sunt apanajul personalului diplomatic sau
consular, în temeiul Convenţiei de la Viena din 1963.
Străinii aflaţi pe teritoriul unui stat au un regim juridic aparte. Sunt
cunoscute trei forme de reglementare a acestuia:
1) regimul naţional, ce constă în recunoaşterea unei egalităţi în drepturi
între cetăţeni şi străini (cu excepţia drepturilor politice);
2) regimul special, care constă în acordarea pentru străini a unor drepturi
nominalizate în acorduri internaţionale sau în legislaţia naţională;
3) regimul instituit prin clauza naţiunii celei mai favorizate, în temeiul
căreia un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela
conferit cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizat; clauza are o
natură contractuală, acest regim fiind consacrat în acorduri bilaterale.

10.6.4. Aplicarea dreptului în ordinea sistematică

135
Sistemul de drept este, aşa cum am arătat, un ansamblu de reguli aflate într-
un raport de subordonare ierarhică.
Astfel, dacă o normă vine în conflict cu o alta, situată pe o poziţie
superioară în ierarhie, se va aplica cea de-a doua.
De asemenea, dacă o normă specială vine în conflict cu o normă generală,
se va aplica prima dintre ele (cu condiţia ca ambele să fie pe aceeaşi poziţie în
ierarhia normelor), potrivit adagiilor specialia generalibus derogant118 şi
generalia specialibus non derogant119.
O problemă interesantă se ridică atunci când o normă generală este
ulterioară unei norme speciale. Potrivit principiului efectului imediat al legii noi,
ar trebui să se aplice norma generală; potrivit principiului specialia generalibus
derogant, ar trebui să se aplice cea specială. Uneori această problemă este
rezolvată chiar de către legiuitor, în dispoziţiile tranzitorii, dacă nu, se analizează
fiecare caz în concret.

118
Legea specială derogă de la legea gnerală (n.a.);
119
Legea generală nu derogă de la legea specială (n.a.);

136
CAPITOLUL 11

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

11.1. NOŢIUNEA ŞI NECESITATEA INTERPRETĂRII


NORMELOR JURIDICE

Un moment de cea mai mare importanţă în procesul realizării dreptului îl


reprezintă interpretarea normelor juridice, ce presupune cunoaşterea cu exactitate
a conţinutului prevederilor lor. În materie de interpretare, bibliografia juridică
este deosebit de generoasă, toate lucrările de specialitate scoţând în evidenţă

137
conţinutul bogat al acestei operaţiuni juridice, semnificaţiile momentelor sale
succesive, formele şi metodele specifice de interpretare.
În esenţă, interpretarea normelor juridice poate fi definită drept o
operaţiune logico-raţională de lămurire a conţinutului unei norme juridice, în
scopul aflării şi explicării înţelesului real al acesteia, potrivit voinţei
legiuitorului.
Interpretarea este o operaţiune constant necesară în cadrul oricărui proces
de aplicare a legii, în vederea determinării şi precizării principiului aplicabil unei
situaţii, folosind un ansamblu de procedee specifice, sau, cu alte cuvinte,
„interpretarea înglobează ansamblul operaţiunilor necesare pentru a face regulile
de drept susceptibile de a fi aplicate în cazul concret”120. Rezultă de aici că
această operaţiune logico-raţională de interpretare a legii se caracterizează printr-
o finalitate practică, reprezentată nu doar de clarificarea normei juridice, ci şi de
stabilirea compatibilităţii acesteia cu o anumită situaţie de fapt.
Necesitatea interpretării este justificată în primul rând de generalitatea
normei juridice, dar şi de specificitatea limbajului juridic, de dinamica
finalităţilor dreptului şi de contradicţiile interne ale sistemului juridic, sistem
care prezintă în mod necesar lacune.121
a) Generalitatea normei. Legea conţine reguli de conduită generale,
abstracte şi obligatorii pe care oamenii, destinatarii legii, trebuie să le respecte.
Indiferent cât de clară ar fi legea, ea nu poate să prevadă toate cazurile concrete
la care urmează să se aplice, deci operaţiunea de interpretare este necesară în
cadrul oricărui proces de aplicare a normelor juridice.

120
Pescatore, P., Introduction a la science du droit, Centre Universitaire de L’Etat, Luxembourg, 1978, p. 326,
citat de Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p.379;
121
Vezi Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 380-382;

138
b) Specificitatea limbajului juridic. Crearea şi aplicarea normelor juridice
este în esenţă un fapt de comunicare şi, pentru a avea eficacitate practică (pentru
a fi cunoscută şi înţeleasă), ea trebuie să fie exprimată în limbajul uzual.
Limbajul folosit într-un text de lege este prezumat a fi utilizat în sensul
uzual. Când legiuitorul utilizează termenii într-un alt sens decât cel obişnuit, el
este obligat să-i definească. Prin această definiţie stipulativă, termenii sunt
reformulaţi pentru a corespunde voinţei legiuitorului. Spre exemplu, termenul
teritoriu înseamnă în limbajul uzual întindere de pământ delimitată prin hotare,
pe care se exercită o anumită autoritate, iar în sensul legii penale, potrivit art.
142 C.pen., el înseamnă întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere,
cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi
spaţiul aerian al acesteia; o infracţiune se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi
dacă este comisă pe o navă ori aeronavă română (art. 143, alin. 1 C.pen122.).
c) Dinamica finalităţilor dreptului. Este bine cunoscut faptul că, în
prezent, societatea omenească evoluează într-un ritm alert şi, de regulă, dreptul,
al cărui proces evolutiv este mai lent, se adaptează greu la schimbarea extrem de
rapidă a ordinii sociale şi, mai ales, a celei economice. Norme deja existente sunt
chemate să construiască o ordine socială de multe ori diferită de cea care le-a
generat şi, în acest caz, interpretul este cel care reorientează norma în raport cu
noua finalitate a dreptului.
d) Contradicţiile interne ale sistemului juridic. În orice sistem juridic
pot apare contradicţii între dispoziţiile aceluiaşi act normativ, între dispoziţiile
cuprinse în diferite acte normative şi între dispoziţiile unor acte normative şi
principiile generale ale dreptului123, apariţia acestor contradicţii având o
cauzalitate multiplă. Rolul interpretării este de a elimina aceste contradicţii în
conformitate cu principiul ierarhizării normelor juridice, care rezolvă conflictul
122
Art. 10 alin. (3) în noua reglementare
123
Dogaru, I., Elemente de teorie generală a dreptului, Ed. Oltenia, Craiova, 1994, p. 227;

139
între două norme, dând dreptul judecătorului să lase neaplicată o dispoziţie în
favoarea alteia, situată pe o poziţie superioară în ierarhie.
e) Lacunele legii. Interpretarea are misiunea să acopere lacunele legii, care
nu este perfectă; judecătorul este obligat să soluţioneze orice cauză dedusă
judecăţii prin găsirea unei norme aplicabile, iar în lipsa uneia exprese, prin
recurgerea la principiile generale ale dreptului. Astfel, oricărei situaţii de fapt îi
va corespunde în ordinea juridică o normă pe care o va reglementa. Potrivit art. 3
din Codul civil, „judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu
prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca
culpabil de denegare de dreptate”.

11.2. PRINCIPIILE INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

În procesul interpretării nu se pot da reguli stricte, care să conducă în mod


automat la o interpretare corectă. Doctrina şi practica aplicării dreptului au
relevat însă o serie de principii, cu grad de generalitate diferit, ce au un rol
important în interpretarea normelor juridice.
1. Legea trebuie interpretată în litera şi spiritul ei, ţinându-se seama de
voinţa legiuitorului şi urmărindu-se o înlănţuire logică a faptelor şi a aprecierilor
juridice.
2. Orice interpretare trebuie să se facă subiectum materiam, adică în
conformitate cu cadrul în care este pusă dispoziţia respectivă, cu instituţia
juridică şi ramura de drept unde aceasta se găseşte.
3. Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să facă distincţie (ubi
lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Spre exemplu, în cazul art. 45
alin. (3) din Constituţia României nu se face distincţie între minorul sub 14 ani şi

140
cel între 14 şi 18 ani; în aceeaşi ordine de idei cităm şi art. 14 alin. 1 din Decretul
nr. 31/1954, care precizează: „domiciliul minorului este la părinţii săi sau la
acela dintre părinţi la care acesta locuieşte statornic”.
4. Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio este
strictissimae interpretationis). Această regulă se poate aplica spre exemplu
pentru stabilirea sensului exact al art 142 din Codul familiei care se referă la
punerea sub interdicţie judecătorească: „Cel care nu are discernământ pentru a se
îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori debilităţii mintale, va fi
pus sub interdicţie. Pot fi puşi sub interdicţie şi minorii”.
Între regulă şi excepţie există un raport exprimat prin adagiile specialia
generalibus derogant124 şi generalia specialibus non derogant125.
5. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne,
au prioritate reglementările internaţionale.

În materia contractelor există de asemenea o serie de reguli generale de


interpretare:
a) prioritatea voinţei părţilor;
b) contractul produce, pe lângă efectele expres arătate, şi alte efecte ce ţin
de natura însăşi a contractului;
c) interpretarea coordonată a clauzelor contractului;
d) clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care pot produce un
efect juridic (art. 978 C.civ), potrivit principiului actus interpretandus
est potius ut valeat quam ut pereat;

124
Legea specială derogă de la legea gnerală (n.a.);
125
Legea generală nu derogă de la legea specială (n.a.);

141
e) oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectul
contractului se reduce numai la lucrurile la care se pare că părţile şi-au
propus a contracta;
f) când părţile, pentru a explicita înţelesul unor clauze, apelează la un
exemplu, nu trebuie să se reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul
exemplului.

11.3. FELURILE INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

În teoria dreptului s-au cristalizat mai multe forme ale interpretării


normelor juridice, clasificarea făcându-se în funcţie de trei criterii:
a) în funcţie de forţa sa (obligatorie sau neobligatorie) distingem între
interpretarea oficială şi neoficială.
Interpretarea oficială este obligatorie şi este făcută de o autoritate publică
(fie organul care a emis norma de drept, fie organele care aplică norma).
Interpretarea oficială se subclasifică astfel în interpretare autentică (atunci când
provine de la organul emitent al normei cu caracter de lege), judiciară sau
cauzală (când este făcută de un organ judecătoresc) şi administrativă (când se
face de către un organ al administraţiei).
Interpretarea neoficială nu este obligatorie şi este făcută de o persoană
particulară.
b) în funcţie de metoda de interpretare deosebim: interpretarea
gramaticală, interpretarea logică, interpretarea sistematică, interpretarea
istorică şi interpretarea teleologică;

142
c) în sfârşit, în funcţie de rezultatul interpretării, distingem între
interpretarea literală (declarativă), interpretarea extensivă şi interpretarea
restrictivă.

11.3.1. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială a normelor juridice

A. Interpretarea oficială
Interpretarea oficială este acea formă a interpretării realizată de către
autorităţile publice care au atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice,
fie în procesul aplicării lor.126 Ea poate fi autentică, judiciară şi administrativă.
a) Interpretarea autentică este cea care emană de la însuşi legiuitorul,
într-o formă generală şi obligatorie. Ea reprezintă interpretarea unui act de
legislaţie de către autoritatea care a emis actul originar; organele care emit acte
normative procedează uneori la interpretarea acestora prin acte normative
interpretative. Actul interpretativ are acelaşi efect cu actul originar, deci este
general şi obligatoriu.
Actul interpretativ face corp comun cu actul interpretat şi se aplică de la
data intrării în vigoare a actului interpretat. Efectele interpretării autentice sunt
aşadar retroactive.

126
Popa, N., op.cit, p. 274;

143
b) Interpretarea judiciară (cazuală) este realizată de către judecător în
procesul de aplicare a legii la un caz concret; ea este întotdeauna o interpretare
de caz.127 Interpretarea dată are forţă juridică obligatorie numai pentru cauza
respectivă şi doar faţă de participanţii la această cauză.
Interpretarea judiciară are un caracter complex, nefiind doar o aplicare
imediată, mecanică a normei, ci şi o refacere a ei. Aşa cum s-a arătat, sistemul
juridic în vigoare are o serie de lacune, determinate în primul rând de faptul că
situaţiile concrete sunt mult prea diverse pentru ca o construcţie logică să le
poată cuprinde. Astfel, judecătorului îi revine obligaţia, impusă de dreptul
obiectiv însuşi, de a completa aceste lacune, ceea ce îi conferă de drept puterea
de a crea dreptul Această putere creatoare este limitată însă la caz, ea neavând
generalitatea legii.
Instanţele sunt libere şi suverane în interpretarea normelor juridice,
judecătorul fiind supus doar legii şi propriei conştiinţe. Ele nu au de suportat nici
un amestec din afara sistemului judiciar atunci când interpretează legea, nici din
partea puterii executive, nici din partea puterii legislative şi, pe de altă parte, sunt
libere de orice imixtiune din interiorul sistemului judiciar, nefiind obligate să
ţină seama de interpretarea dată de jurisdicţiile superioare şi nici de propria
interpretare.
c) Interpretarea administrativă este cea făcută de organele administraţiei
cu prilejul organizării şi executării în concret a legii. Această formă de
interpretare are un caracter specific, nefiind nici autentică, nici o interpretare de
caz.

127
Popa, N., op.cit., p. 275;

144
B. Interpretarea neoficială (doctrinală) este cuprinsă în principal în
operele ştiinţifice (în doctrină). Ea nu are forţă obligatorie, însuşirea sau
respingerea sa fiind lăsată la latitudinea organului de aplicare a legii.
Interpretarea facultativă se regăseşte şi în pledoaria avocatului, analiza
cauzei pe care o reprezintă putând fi luată în considerare de instanţă sau putând fi
respinsă (atât acceptarea, cât şi respingerea interpretării apărătorului netrebuind a
fi motivate de către judecător).
Deşi nu are forţă juridică obligatorie, interpretarea neoficială, mai ales cea
doctrinală, a exercitat întotdeauna o imensă influenţă asupra dezvoltării
dreptului.

11.3.2. Interpretarea gramaticală, logică, sistematică, istorică şi teleologică

A. Interpretarea gramaticală
Interpretarea gramaticală are ca obiect stabilirea sensului normei juridice
prin analiza sintactică şi morfologică a textului ei, precum şi printr-o analiză de
vocabular (prin stabilirea sensului termenilor cuprinşi în enunţ).
Analiza gramaticală a textului normei juridice constă în stabilirea sensului
cuvintelor, a modului de folosire a acestora în text (dacă legiuitorul le foloseşte
în accepţiunea lor comună sau într-o accepţiune specific juridică).
Când legiuitorul renunţă la sensul uzual al termenilor, el precizează noua
semnificaţie într-o definiţie legală (stipulativă). De multe ori legiuitorul defineşte
chiar în conţinutul actului normativ sensul unor cuvinte sau expresii, dă definiţii
unor instituţii. Interpretul trebuie să ia în consideraţie înţelesul specific al unor
termeni pentru norma din ramura de drept la care se raportează în momentul în
care rezolvă cauza (penală, civilă, etc.).

145
Interpretarea gramaticală implică analiza propoziţiilor sub aspectul
legăturii dintre cuvinte şi analiza sintactică a frazei. O atenţie deosebită se acordă
conjuncţiilor, întrucât concluziile la care conduce utilizarea lor sunt diferite. Spre
exemplu, dacă textul spune că o faptă se pedepseşte cu închisoare de la ... la ... şi
interzicerea unor drepturi, ne aflăm în faţa unei pedepse cumulative; dacă textul
spune că o faptă se pedepseşte cu închisoare sau amendă, ne aflăm în faţa unei
pedepse alternative. Tot pe baza unei interpretări gramaticale se ajunge şi la
stabilirea sensului real al art. 13 din Decretul nr. 31/1954128: „Domiciliul unei
persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală.” Şi
anume: dacă persoana fizică are o singură locuinţă statornică, aceea este
domiciliul său, dacă persoana are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său
este acolo unde are locuinţa principală. Concluzia aceasta se desprinde din
folosirea în text a particulei sau.

B. Interpretarea logică
Metoda logică de interpretare constă în folosirea procedeelor logicii
formale generale, a raţionamentelor inductive sau deductive, a procedeelor
demonstraţiei pentru desluşirea înţelesului normelor.129
În utilizarea metodei logice de interpretare, interpretul se foloseşte de o
serie de argumente ale logicii formale.
a) Argumentul „per a contrario” (qui dicit de uno, negat de altero). Acest
argument valorifică regula potrivit căreia, atunci când se afirmă ceva, se neagă
contrariul sau, cu alte cuvinte, se întemeiază pe legea terţului exclus (în cazul
noţiunilor contradictorii, doar una poate fi adevărată, cealaltă fiind cu necesitate
falsă, fiind exclusă o treia posibilitate).

128
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în B.Of. nr. 8/1954;
129
Dogaru, I., op. cit., p. 396;

146
Spre exemplu, în art. 72 alin. (2) din Constituţia României se arată că legile
constituţionale sunt cele de revizuire a Costituţiei şi în alin. (3) se enumeră
domeniile care se reglementează prin lege organică; rezultă, per a contrario, că
toate celelalte domenii sunt reglementate prin legi ordinare.
De asemenea, în art. 5 din Codul civil se arată că: „nu se poate deroga prin
convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi
bunele moravuri”; per a contrario, se poate deroga, prin convenţie sau act
unilateral, de la legile celelalte, care nu interesează ordinea publică şi bunele
moravuri (evident, dacă nu este vorba de norme imperative).
Valoarea practică a acestui argument este relativă, el trebuind să fie utilizat
cu circumspecţie, căci nu tot ceea ce nu este interzis expres este permis
întotdeauna.
b) Argumentul „a fortiori” constă în aceea că raţiunea plicării unei norme
juridice este şi mai puternică într-o altă ipoteză decât cea indicată expres în
norma respectivă.
Astfel, dacă dreptul de proprietate (care este cel mai important drept real,
poate fi dobândit prin uzucapiune, cu atât mai mult poate fi dobândit un
dezmembrământ al acestui drept-usus, fructus, etc.).
c) Argumentul „a majori ad minus” (cine poate mai mult, poate şi mai
puţin). Un exemplu putem găsi în cadrul dreptului penal, în cazul infracţiunii de
însuşire a bunului găsit. Astfel, potrivit art. 216 C.pen.130, constituie infracţiunea
de însuşire a bunului găsit „fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit
autorităţilor sau celui care l-a pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său”.
În acest caz, legea penală permite celui ce a găsit un bun să nu-l predea timp de
10 zile, fără ca fapta să constituie infracţiune, dar, implicit permite şi mai puţin
(găsitorul putând preda bunul şi înainte de scurgerea celor 10 zile).
130
Art. 259 în noua reglementare;

147
De asemenea, este admis că dacă procurorul poate introduce orice acţiune
civilă, cu excepţia celor personale (art. 45 C.proc.civ.), cu atât mai mult el va
putea cere judecarea unui proces civil în lipsa părţilor, situaţie în care, în lipsa
cererii procurorului, procesul s-ar suspenda (art. 242 alin. 1 teza 2 C.proc.civ).
În istoria dreptului, acest principiu a cunoscut o singură excepţie, când se
putea face mai mult, dar nu se putea face mai puţin. Este vorba de drepturile pe
care le avea femeia măritată asupra imobilului dotal, înainte de Justinian. Ea
putea vinde imobilul, dar nu-l putea ipoteca, ipotecarea fiind un act juridic civil
cu efecte mai restrânse decât vânzarea.131
d) Argumentul „a minori ad majus” care semnifică faptul că dacă legea
interzice mai puţin, implicit ea interzice şi mai mult. Astfel, în cazul infracţiunii
de furt (art. 208 C.pen.132) legea pedepseşte luarea unui bun mobil din posesia
sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe
nedrept, deci, implicit, va sancţiona şi luarea mai multor bunuri, în aceleaşi
condiţii.
e) Argumentul „ad absurdum” (al reducerii la absurd) constă în stabilirea
adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei pe care o contrazice.
Interpretul demonstrează că orice altă interpretare dată textului normei juridice,
în afară de cea oferită de el, conduce la concluzii contrare legii. Această
interpretare se poate aplica art. 28 din Codul familiei: „Soţii sunt obligaţi să
poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat. Dacă soţii s-au învoit să
poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat la încheierea
căsătoriei, fiecare dintre soţi nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale
administrativă, decât cu consimţământul celuilalt soţ.” Dacă, prin absurd, unul
dintre soţi ar cere schimbarea numelui fără consimţământul celuilalt soţ, ar fi
încălcate dispoziţiile art. 26 C.fam., care dispune: „soţii hotărăsc de comun acord
131
Popa, N., op.cit., p. 281;
132
În noua reglementare furtul simplu este încriminat în art.249 Cpen.;

148
în tot ce priveşte căsătoria”, or numele „priveşte căsătoria” şi s-ar ajunge astfel la
o concluzie contrară legii.
f) Argumentul „a pari” are ca temei că pentru situaţii identice soluţia
juridică trebuie să fie aceeaşi. Aici avem de-a face cu deducerea unei reguli pe
cale de analogie. Acest argument este folosit pentru completarea lacunelor legii.
Astfel, dacă se face apel la normele dreptului scris, suntem în prezenţa analogiei
legii, iar dacă se apelează la principiile generale ale dreptului, suntem în prezenţa
analogiei dreptului.

C. Interpretarea sistematică
Metoda sistematică priveşte modalitatea de stabilire a sensului normei
juridice prin încadrarea sa în economia actului din care face parte sau prin
raportarea sa la economia altor acte normative.
Pentru ca metoda sistematică să fie eficientă, interpretul va trebui să
stabilească locul normei supuse interpretării în cadrul sistemului dreptului
pozitiv şi chiar raportul acesteia cu principiile fundamentale ale dreptului,
apartenenţa normei la o anumită ramură de drept, dacă norma supusă interpretării
este generală sau de excepţie (raportată la actul normativ în care este prinsă),
dacă actul normativ este general sau special, precum şi locul normei juridice
supuse interpretării în cadrul articolului, secţiunilor, capitolelor, cărţii, părţii sau
titlului din lege.133
Spre exemplu, normele juridice din partea specială a Codului penal n-ar
putea fi aplicate corespunzător voinţei legiuitorului dacă n-ar fi permanent
raportate la normele juridice conţinute în partea generală a Codului.

D. Interpretarea istorică
133
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 395;

149
Metoda istorică urmăreşte să explice înţelesul normei juridice prin luarea în
consideraţie a ceea ce se cheamă occasio legis, împrejurările social-juridice care
au stat la baza elaborării legii.
Interpretul va apela la documente, va cerceta lucrările preparatorii ale
actului normativ, expunerile de motive, interpretările, amendamentele propuse,
reacţiile din presa vremii, etc.
Utilizând această metodă, interpretul va putea desprinde motivul practic
care a inspirat o anumită reglementare, scopul reglementării, etc., cu alte cuvinte,
voinţa legiuitorului care a edictat norma.

E. Interpretarea teleologică
Această metodă de interpretare desluşeşte sensul unei norme juridice
neclare prin luarea în considerare a scopului legii, a raţiunii ei (ratio legis), care
mai este denumită şi „spiritul legii”.
Interpretul trebuie să sesizeze clar această raţiune a legii, să-şi dea seama
care este rezultatul social sau politic pe care legea îl urmăreşte, care sunt
abuzurile pe care doreşte să le împiedice sau interesele pe care doreşte să le
protejeze. Spre exemplu, normele juridice cu privire la adopţie trebuie
interpretate ţinând seama că adopţia se face în interesul adoptatului.

11.3.3. Interpretarea literală, extensivă şi restrictivă

A. Interpretarea literală (declarativă)


Este întâlnită când se constată că textul interpretat exprimă exact ceea ce
legiuitorul a vrut să reţină prin acea lege.
De o asemenea interpretare s-a bucurat, în practica judiciară, art. 845
C.civ., care dispune: „valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în linie

150
dreaptă cu sarcina unei rendite viagere sau cu rezervă de uzufruct va fi socotită
în porţiunea disponibilă şi excedentele, de este, se va trece în masa succesiunii.
Imputaţia şi raportul nu pot fi cerute de succesibilul în linie dreaptă care a
consimţit la aceste înstrăinări.”

B. Interpretarea restrictivă
Apare atunci când în urma operaţiunii de interpretare se constată că legea
spune mai mult decât a voit legiuitorul, cu alte cuvinte formularea este prea largă
faţă de ipotezele care se pot încadra în text.
Astfel, o interpretare restrictivă trebuie dată art. 1 alin. 2 din Legea nr
31/1990 care dispune: „Societăţile comerciale cu sediul în România sunt
persoane juridice române”, în sensul că priveşte doar societăţile comerciale
înfiinţate potrivit acestei legi.

C. Interpretarea extensivă
Apare atunci când se constată că norma juridică interpretată exprimă mai
puţin în raport cu intenţiile legiuitorului; textul trebuie extins şi asupra unor
cazuri care nu se încadrează în litera textului.
Spre exemplu, cităm cazul art. 21 din Decretul nr. 31/1954, care
reglementează ceea ce în doctrină se numeşte comorienţi astfel: „În cazul în care
mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă
una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”. În ultima vreme
este larg împărtăşită opinia potrivit căreia textul este aplicabil şi în cazul în care
moartea a survenit în împrejurări diferite, dar în acelaşi moment, fără a se putea
stabili dacă o persoană a supravieţuit alteia.134

134
Vezi Beleiu, Gh., Drept civil român, Casa de Editură şi Presă ŞANSA S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 56;

151
CAPITOLUL 12

RAPORTUL JURIDIC

12.1. PRELIMINARII

În accepţiunea comună, prin raport se înţlege o relaţie, o legătură între


diferiţi termeni.
DLRM atribuie termenului de raport mai multe sensuri dintre care, pentru
lucrarea de faţă, prezintă interes următoarele:
1. legătura între două sau mai multe persoane, obiecte, fenomene, noţiuni
pe care gândirea omenească o poate constata şi stabili;
2. o legătură între două sau mai multe persoane, instituţii.
Dintre aceste accepţiuni, dreptul o reţine pe cea de „legătură între două sau
mai multe persoane ... sau instituţii”, deci are în vedere doar oamenii, priviţi

152
individual, ca persoane fizice, sau colectiv, ca persoane juridice, deoarece sunt
susceptibile de a avea voinţă.
Raporturile juridice sunt acele relaţii sociale care se află sub incidenţa
reglementărilor juridice. Studiul raporturilor juridice subliniază aspectele
sociologice ale mecanismului de reglementare juridică, raporturile de drept fiind,
înainte de toate, raporturi sociale în care intră oamenii. Pentru ca un raport
juridic să se nască şi să se desfăşoare este necesară existenţa unor premise şi
anume: norma juridică, subiectele de drept (ambele fiind premise generale,
abstracte) şi faptele juridice în sens larg (premisă specială, concretă).

12.2. PREMISELE RAPORTULUI JURIDIC

A. Norma juridică reprezintă premisa fundamentală a naşterii unui raport


juridic, în care îşi găseşte principalul mijloc de realizare. Ea defineşte faptele
care au valoare juridică, precum şi caracterul licit ori ilicit al acestora, cu alte
cuvinte defineşte domeniul comportării posibile sau datorate, în cadrul unor
raporturi sociale asupra cărora statul are interesul să acţioneze într-un anumit
fel.135
Raportul juridic este principalul mijloc de realizare a dreptului, dar nu
unicul. În prezent, tot mai mulţi autori sunt de părere că există norme care se
realizează fără a se naşte raporturi juridice. Este vorba aici de normele care
reglementează aşa-numitele drepturi absolute şi universale (opozabile erga
omnes) şi de normele prohibitive. Drepturilor opozabile erga omnes le
corespunde obligaţia generală şi negativă ce incumbă tuturor celorlalte subiecte
de a nu face nimic de natură a împiedica exercitarea lor de către titulari. În
această categorie intră, spre exemplu, drepturile personale nepatrimoniale şi
135
Popa, N., op.cit., p. 286;

153
drepturile reale. Normele prohibitive impun abstenţiuni de la săvârşirea unor
fapte ce pun în pericol ordinea de drept. Aceste norme se realizează prin faptul
că cetăţenii se abţin de la săvârşirea acţiunilor interzise, că numai încălcarea lor
duce la apariţia raportului juridic, moment în care, se înţelege, menirea normelor
juridice prohibitive nu a fost realizată. Tot pe această linie, se vorbeşte, în
dreptul penal şi administrativ, de existenţa a două categorii de raporturi juridice:
de conformare şi de conflict. Raportul juridic de conformare reprezintă
respectarea de bunăvoie sau de teama unei pedepse a conduitei prescrise de
norma de drept, iar raportul juridic de constrângere reprezintă relaţia în care se
concretizează pedeapsa. Această clasificare a dat naştere în prezent unor
controverse.136
Oricum, raportul juridic constituie modalitatea cea mai frecventă prin care
energia normelor de drept se întrupează în viaţa socială.137 În ansamblul
premiselor ce condiţionează raportul juridic, norma juridică exercită rolul
fundamental.

B. Subiectele de drept. Aşa cum precizam în deschiderea acestui capitol,


doar oamenii (priviţi individual, ca persoane fizice, sau colectiv, ca persoane
juridice) pot avea voinţă (voinţa juridică fiind esenţa dreptului) şi pot intra în
raporturi juridice. În consecinţă, existenţa subiectelor de drept este o premisă
generală, abstractă şi indispensabilă unui raport juridic. Studiul aprofundat al
subiectelor de drept, văzute de astă dată ca elemente ale raportului juridic, vor fi
analizate în detaliu în secţiunea „Elementele raportului juridic”.

136
Pentru mai multe amănunte, a se vedea Pascu I., Drept penal-Partea generală, Ed. Fundaţiei “Andrei
Şaguna”, Constanţa, 2002; Iorgovan, A., Drept administrativ, Bucureşti, 1993, p. 152-154; Popa, N., op.cit.,
p.287;
137
Popa, N., op.cit., p. 288;

154
Premisele enunţate până acum sunt suficiente pentru existenţa raportului
juridic abstract. Pentru existenţa însă a unui raport juridic concret sunt necesare
cele două premise de mai sus, plus o împrejurare de care legea să condiţioneze
naşterea unui astfel de raport, respectiv un fapt juridic.

C. Faptele juridice în sens larg. Faptul juridic reprezintă o împrejurare


care are efecte juridice, care creează, modifică sau stinge raporturi juridice.
Lato sensu, prin fapt juridic se înţeleg atât acţiunile omeneşti, săvârşite cu
sau fără intenţia de a produce efecte juridice, cât şi evenimentele, faptele
naturale.
Stricto sensu, prin fapt juridic de desemnează numai faptele omeneşti
săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (efecte ce se produc prin
efectul legii) şi faptele naturale.
Aşa cum am văzut, acţiunile omeneşti pot fi săvârşite cu intenţia de a
produce efecte juridice (numite şi acte juridice) sau fără. În prima categorie
putem include, cu titlu de exemplu, încheierea unui contract de vânzare-
cumpărare, iar în a doua, vătămarea integrităţii corporale a unei persoane din
neglijenţă sau imprudenţă.
Evenimentele sau faptele naturale sunt acele împrejurări care se produc
independent de voinţa omului şi de care legea leagă naşterea de raporturi juridice
concrete (spre exemplu, naşterea, moartea, cutremurele, inundaţiile, etc.).
Faptul juridic în sens larg este sinonim cu noţiunea de izvor al raportului
juridic concret.
Uneori, raportul juridic ia naştere pe baza unui singur fapt juridic, dar
realizarea conţinutului acestui raport juridic se îndeplineşte în condiţiile în care,
la faptul juridic deja apărut se adaugă un nou fapt juridic sau mai multe (spre
exemplu, în dreptul penal, la comiterea infracţiunii, ca prim fapt juridic, se

155
adaugă alte fapte: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii
penale, pronunţarea sentinţei, executarea pedepsei, reabilitarea). Alteori, pentru
naşterea unui raport juridic nu este suficient doar un singur fapt juridic, ci o
multitudine de fapte (de exemplu, repartizarea unei suprafeţe locative implică
decizii ale organelor administrative, încheierea contractului, etc.).

12.3. DEFINIREA RAPORTULUI JURIDIC

Raportul juridic este definit ca „acea legătură socială, reglementată de


norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi
determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii
statale”138.

12.4. TRĂSĂTURILE RAPORTULUI JURIDIC

A. Raportul juridic este un raport social, se stabileşte întotdeauna între


oameni. Desfăşurarea relaţiilor sociale reglementate de normele juridice, în
conformitate cu prevederile acestora, dă naştere unei ordini sociale specifice,
ordinea juridică.
B. Raportul juridic este un raport de suprastructură, ce se poate
manifesta într-un grad de independenţă relativă faţă de raporturile materiale,
putând exista şi ca o creaţie a normei de drept (spre exemplu, raporturile juridice
procesuale). În acest cadru, dreptul reglementează raporturi politice, raporturi din
sfera vieţii culturale, familiale, etc.

138
Popa, N., op.cit., p. 289;

156
C. Raportul juridic este un raport voliţional, sau mai bine zis, dublu
voliţional, întrucât în cadrul lui se întâlnesc două voinţe: voinţa statală,
exprimată în norma de drept, care consacră drepturile şi obligaţiile
participanţilor, şi voinţa subiectelor.
Uneori, în momentul naşterii unui raport juridic, predomină una sau alta
dintre aceste voinţe. În ramura dreptului civil, al familiei, etc., majoritatea
raporturilor juridice se nasc pe baza actului de voinţă individual. În alte ramuri,
precum dreptul administrativ, penal, etc., esenţială este voinţa de stat, exprimată
în norme de drept.
D. Raportul juridic este un raport valoric, în el îşi găsesc concretizarea
valorile esenţiale ale societăţii.
E. Raportul juridic este o categorie istorică. Fiecare tip de organizare
socială generează raporturi juridice proprii, ce au la bază un tip aparte de relaţii
sociale. În decursul istoriei, raporturile juridice variază, se dezvoltă, în legătură
directă cu evoluţia generală a societăţii.

12.5. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC

Sub aspect structural, raportul juridic este alcătuit din trei părţi constitutive
şi anume:
a) subiectele raportului juridic;
b) conţinutul raportului juridic;
c) obiectul raportului juridic.
Aceste elemente numai împreună sunt de natură a configura raportul juridic
şi, în lipsa unuia dintre ele, nu se poate vorbi de existenţa raportului juridic.

157
12.5.1. Subiectele raportului juridic (subiectele de drept)139
Subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii, fie individual, fie
grupaţi în forme organizate. Ele se clasifică în subiecte individuale (persoane
fizice) şi subiecte colective (persoanele juridice, statul, organele statului).
Subiectele raportului juridic pot fi active şi pasive.

1. Persoana fizică
Persoana fizică este fiinţa umană privită din punctul de vedere al capacităţii
sale de a fi subiect de drept. Ea apare în raporturile juridice ca subiectul cu raza
de participare cea mai largă.
Fiinţa umană este considerată ca fiind o persoană fizică, deci cu
personalitate juridică, doar dacă este în viaţă. Personalitatea juridică este
dobândită la naştere şi încetează la moarte.
Existenţa persoanei fizice poate fi pusă sub semnul întrebării în cazul
dispariţiei acesteia, neştiindu-se cu certitudine dacă este în viaţă sau nu. Legea a
avut însă în vedere şi această situaţie, prevăzând posibilitatea declarării
dispariţiei unei persoane pe cale judecătorească şi, de asemenea, cea a declarării
morţii persoanei fizice, în anumite condiţii. Declararea judecătorească a morţii
produce aceleaşi efecte ca şi moartea fizică, respectiv încetarea personalităţii
juridice.140
Probleme interesante se ridică şi în cazul persoanelor alienate, care nu-şi
pierd personalitatea juridică, ci numai capacitatea de a-şi exercita singure
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii.
Pentru a fi recunoscută ca persoană în sens juridic şi pentru a putea intra în
raporturi juridice, persoana fizică trebuie să poată fi identificată în societate.

139
Noţiunile de subiect al raportului juridic şi subiect de drept sunt considerate ca sinonime de majoritatea
auorilor care se ocupă de studiul raportului juridic. (n.a.)
140
Pentru mai multe amănunte vezi art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 36-43 din Decretul nr. 32/1954;

158
Atributele de identificare a persoanei fizice sunt cetăţenia, numele, domiciliul,
codul numeric personal, starea civilă.
Cetăţenia reprezintă „ansamblul normelor juridice care reglementează
legătura politico-juridică dintre o persoană fizică şi un stat, în temeiul căreia
persoana fizică, în calitate de cetăţean, este titularul anumitor drepturi şi obligaţii
care constituie statutul sau condiţia sa juridică”141
Numele reprezintă „acel atribut de identificare a persoanei fizice care
constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie şi societate, prin
cuvintele stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie”142. Stricto sensu,
prin nume se înţelege numele de familie (numele patronimic); lato sensu, prin
nume se desemnează numele de familie şi prenumele.
Domiciliul este „acel atribut de identificare a persoanei fizice care o
individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie
juridică”143. În art. 13 din Decretul nr. 31/1954 se precizează că „domiciliul
persoanei fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”.
Acest mod de identificare a persoanei fizice este completat prin noţiunea de
reşedinţă (locuinţă temporară a persoanei fizice).
Starea civilă este mijlocul de individualizare a persoanei fizice prin
indicarea calităţilor având această semnificaţie”144, cum ar fi: căsătorit sau
necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, din căsătorie, din afara căsătoriei, etc.

Capacitatea juridică
Omul, ca subiect de drept, participă la raporturile juridice ca titular de
drepturi şi obligaţii în baza recunoaşterii acestei calităţi de către normele de
drept. Această aptitudine juridic recunoscută poartă denumirea de capacitate
141
Filipescu, I.P., Drept internaţional privat, vol. I, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 32;
142
Beleiu, Gh., Drept civil român, Casa de Editură şi Presă ŞANSA S.R.L., Bucureşit, 1993, p. 316;
143
Beleiu, Gh., op.cit., p. 327;
144
Beleiu, Gh., op.cit., p. 335;

159
juridică, sub cele două aspecte ale sale: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.
 Capacitatea de folosinţă
Art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 defineşte capacitatea de folosinţă
drept „capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”.
Capacitatea de folosinţă înfăţişează următoarele caractere juridice: a)
legalitatea145 (nu poate fi reglementată decât prin lege, sub toate aspectele sale);
b) generalitatea (este o aptitudine generală şi abstractă a omului de a avea toate
drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege, potrivit art 5 alin 2 din Decretul nr.
31/1954); c) inalienabilitatea146 (nu poate forma obiect de renunţare, în tot sau în
parte, şi nici obiect de înstrăinare); d) intangibilitatea147 (nu i se pot aduce
limitări, îngrădiri, decât prin texte exprese de lege); e) egalitatea, consacrată
expres în art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954148, în Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice ale omului, Convenţia pentru drepturile copilului, etc.
şi f) universalitatea149 (este recunoscută, atribuită tuturor oamenilor).
Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează la
moartea acesteia (fizică sau declarată printr-o hotărâre judecătorească). De
asemenea, sunt recunoscute şi drepturile copilului, potrivit art. 7 alin. 2 din
Decretul nr. 31/1954, care spune că: „Drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţie, însă numai dacă el se naşte viu”.
Conţinutul capacităţii de folosinţă constă în aptitudinea omului de a avea
toate drepturile şi obligaţiile recunoscute de lege şi are două laturi: latura activă
145
Vezi art. 4 alin. 1 din decretul nr. 31/1954:”Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”; art. 5 alin.
1 din Decretul nr. 31/1954: “Persoana fizică are capacitate de folosinţă…”;
146
Art. 6 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 dispune: ”Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la
capacitatea de folosinţă.”;
147
Potrivit art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: “Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă … decât
în cazurileşi condiţiile prevăzute de lege”;
148
Art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 dispune: “sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau
originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii”;
149
Decretul nr. 31/1954 dispune în art. 4 alin. 1: “Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”, iar în
art. 6 alin. 1: “Nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosinţă”;

160
(aptitudinea omului de a avea drepturi) şi latura pasivă (aptitudinea persoanei
fizice de a avea obligaţii).
În anumite cazuri legea prevede anumite îngrădiri ale capacităţii de
folosinţă a persoanelor fizice, fie cu caracter de sancţiune (penală sau civilă), fie
cu caracter de protecţie (incapacităţi).
 Capacitatea de exerciţiu
Capacitatea de exerciţiu este definită drept „acea parte a capacităţii juridice
a omului care constă în aptitudinea acestuia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaţiile prin încheierea de acte juridice”150.
Capacitatea de exerciţiu se caracterizează şi ea prin legalitate, generalitate,
inalienabilitate, intangibilitate şi egalitate.
Capacitatea de exerciţiu are trei ipostaze: a) lipsa capacităţii de exerciţiu; b)
capacitatea de exerciţiu restrânsă; c) capacitatea de exerciţiu deplină.
Sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu minorii sub 14 ani şi alienaţii ori
debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească; capacitatea de exerciţiu
restrânsă aparţine minorilor între 14 şi 18 ani; capacitatea de exerciţiu deplină
caracterizează majorii şi femeia căsătorită înainte de 18 ani.
Capacitatea de exerciţiu se dobândeşte deci la data când persoana devine
majoră şi încetează odată cu încetarea capacităţii de folosinţă (prin moarte), prin
punerea sub interdicţie judecătorească sau prin desfiinţarea căsătoriei înainte ca
femeia să fi împlinit 18 ani.

2. Persoanele juridice
Potrivit art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954 este persoană juridică orice
organizaţie „care are o organizare de sine-stătătoare şi un patrimoniu propriu
afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc”.
150
Vezi art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954;

161
Elementele constitutive ale personalităţii juridice ale persoanei juridice
sunt deci: organizarea de sine-stătătoare, patrimoniul propriu distinct, afectat
realizării unui scop propriu determinat, în acord cu interesul general.
Capacitatea juridică a persoanei juridice este alcătuită tot din capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, care încep amândouă de la data când
persoana juridică dobândeşte personalitate juridică în condiţiile legii şi încetează
concomitent la data încetării persoanei juridice însăşi, tot în condiţiile legii.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice are un caracter juridic specific
faţă de cel al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi anume specialitatea ei,
vare constă în posibilitatea de a avea doar acele drepturi şi obligaţii care se
circumscriu principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice,
adică acelea care sunt în acord cu scopul pentru care persoana juridică a fost
înfiinţată.
Exercitarea drepturilor, precum şi asumarea şi exercitarea obligaţiilor
persoanei juridice, prin încheierea de acte juridice, se realizează de către
organele de conducere ale persoanei juridice.
Din categoria persoanelor juridice putem enumera societăţile comerciale,
întreprinderile, regiile autonome, companiile (participante la raporturi de drept
privat), instituţiile, organele statului (în anumite condiţii), organizaţiile nestatale.
Persoanele juridice de drept privat se identifică prin denumire, sediu,
naţionalitate, numărul de înregistrare în Registrul Comerţului, cod fiscal, telefon,
marcă, emblemă, etc.
Denumirea persoanei juridice este acel mijloc de identificare a subiectului
colectiv de drept care constă în cuvântul ori grupul de cuvinte stabilit, cu această
semnificaţie, în condiţiile legii.
Sediul indică locul stabilit, în condiţiile legii, unde se desfăşoară activitatea
persoanei juridice.

162
Naţionalitatea indică apartenenţa la un anumit stat.

3. Statul
Statul participă în calitate de subiect de drept atât în raporturi juridice
interne, cât şi în raporturi juridice de drept internaţional.
În dreptul intern, statul apare ca subiect de drept în raporturi de drept
constituţional, de drept penal, succesoral, civil (ca persoană juridică, în
conformitate cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954).
În dreptul internaţional, calitatea de subiect de drept a statului se
întemeiază pe suveranitatea sa.

4. Organele statului
Învestite cu competenţă (prin Constituţie şi legile de organizare şi
funcţionare a fiecărei categorii de organe şi a fiecărui organ în parte), organele
statului participă ca purtătoare ale autorităţii statale într-un domeniu sau altul,
cum ar fi: exercitarea conducerii de stat în diferite domenii, asigurarea
constrângerii de stat în cazurile necesare, restabilirea ordinii de drept, etc.
În anumite categorii de raporturi juridice, care nu privesc în mod nemijlocit
realizarea competenţei lor, dar se află, într-un fel sau altul, în legătură cu acestea,
organele statului pot să apară şi ca persoane juridice.

12.5.2. Conţinutul raportului juridic


Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor subiecţilor într-un raport juridic determinat, drepturi şi obligaţii
prevăzute de normele juridice.
Dreptul subiectiv este prerogativa concedată unei persoane de către ordinea
juridică şi garantată pe căi de drept, de a dispune de o valoare care îi este

163
recunoscută ca aparţinându-i, fie ca a sa, fie ca datorată.151 Atunci când titularul
dreptului subiectiv este o autoritate, vorbim de competenţă.
Dreptul subiectiv prilejuieşte titularului său (persoană privată, fizică sau
juridică) o seamă de posibilităţi: să aibă o anumită atitudine faţă de dreptul său,
să solicite o atitudine corespunzătoare din partea subiectului obligat, să solicite
apărarea dreptului său pe cale statală, în cazul în care a fost încălcat.
Drepturile subiective se clasifică în absolute şi relative, în raport de modul
de determinare a subiecţilor obligaţi să respecte dreptul subiectiv. Este absolut
dreptul subiectiv opozabil erga omnes, care trebuie să fie respectat de toţi ceilalţi
(sfera persoanelor obligate a-l respecta este nedeterminată); drepturile relative se
caracterizează prin aceea că subiectul obligat este determinat de la bun început.
Oricărui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie corelativă.
Obligaţia juridică reprezintă măsura dreptului subiectiv şi constă în a
respecta sau a îndeplini prerogativele cuprinse în dreptul subiectiv sau
competenţa altuia, sub ameninţarea unei constrângeri juridice. Obligaţiile pot fi
de tip activ (a da, a face) sau de tip pasiv (a nu face).

12.5.3. Obiectul raportului juridic


Prin obiectul raportului juridic se înţeleg acţiunile pe care titularul
dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicită în procesul desfăşurării raportului
juridic şi la care este obligat subiectul pasiv, cu alte cuvinte, conduita pe care
părţile o datorează în conformitate cu dispoziţiile legii.

151
Pescatore, P., citat de Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 290;

164
CAPITOLUL 13

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

13.1. NOŢIUNEA DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ

Deşi noţiunea de răspundere juridică este de o importanţă capitală, nu


putem spune că în prezent dispunem de o teorie care să analizeze şi să explice pe
deplin această noţiune. Reglementând relaţiile sociale prin norme de drept,
legiuitorul are întotdeauna în vedere condiţiile în care norma poate şi trebuie să
se realizeze, capacitatea normei de a modela conduitele; în acelaşi timp, însă,
legiuitorul are de fiecare dată în atenţie şi violarea normei prin conduite
neconforme. Răspunderea este un fapt social şi se rezumă la reacţia organizată,
instituţionalizată, pe care o declanşează o faptă socotită condamnabilă. Ea este
întotdeauna legală, de ordin normativ, întrucât nimeni nu-şi poate face dreptate
singur. În acest fel, există garanţii ferme că scopul răspunderii, acela de a
conserva sistemul realităţii sociale, se poate realiza.
Mult timp s-a considerat că dreptului nu i-ar fi caracteristică decât
categoria de răspundere, că el nu poate acţiona decât după ce s-a săvârşit fapta
periculoasă, reducându-se astfel dreptul la dreptul penal şi confundându-se
răspunderea cu sancţiunea. Însă răspunderea juridică şi sancţiunea sunt noţiuni
diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a doua.

165
Răspunderea se apropie şi de responsabilitate, ca principiu fundamental al
dreptului, prin faptul că orice subiect de drept trebuie să răspundă de actele sale,
asumându-şi consecinţele angajamentelor pe care şi le ia sau ale nerespectării
unor obligaţii juridice.
Răspunderea juridică este o componentă esenţială a oricărei forme de
organizare socială, deosebindu-se de răspunderea politică, ce nu este neapărat
angajată datorită unor încălcări ale dreptului şi nu atrage întotdeauna consecinţe
juridice precise, tangibile.
Răspunderea juridică se materializează întotdeauna sub forma unor
obligaţii juridice şi a unor drepturi corelative precise, chiar dacă nu întotdeauna
evaluabile precis în daune-interese, deci răspunderea juridică ne apare ca un
raport juridic.
Răspunderea juridică poate fi definită ca „un complex de drepturi şi
obligaţii conexe care, în conformitate cu legea, se nasc ca urmare a săvârşirii
unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin
aplicarea sancţiunilor juridice”.152
Prin trăsăturile sale, prin natura sa şi prin consecinţele pe care le produce,
răspunderea juridică apare ca o formă agravată a răspunderii sociale.
Indiferent de forma pe care o îmbracă răspunderea juridică, există unele
principii comune tuturor formelor de răspundere, şi anume: legalitatea
răspunderii, principiul răspunderii pentru vină, principiul răspunderii personale,
prezumţia de nevinovăţie, principiul proporţionalităţii sancţiunii în raport de
gravitatea faptei, de circumstanţele săvârşirii sale, etc.

152
Popa, N., op.cit., p. 322;

166
13.2. FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE

Formele răspunderii juridice de diferenţiază în funcţie de ramurile de drept


cărora le sunt caracteristice, asigurând cadrul juridic care permite aplicarea
sancţiunii şi constrângerii statale.
În continuare vom analiza succint principalele forme ale răspunderii
juridice şi anume: răspunderea juridică cu caracter politic, răspunderea civilă,
răspunderea penală, răspunderea administrativă şi răspunderea disciplinară.

A. Răspunderea juridică cu caracter politic


Deţinătorii unui mandat politic sunt ţinuţi să răspundă pentru actele lor.
Această răspundere a aleşilor este parţială şi fragmentară, necomparându-se cu
alte forme de răspundere în ceea ce priveşte decizia.

B. Răspunderea civilă
Dreptul civil distinge între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea
civilă delictuală.
Răspunderea contractuală incumbă debitorului unei obligaţii contractuale
de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea acelei obligaţii,
executarea ei cu întârziere sau în mod necorespunzător, întrucât această
executare îi este imputabilă.
Răspunderea civilă delictuală este reglementată în art. 998-1003 Cod civil,
făcându-se distincţie între răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea pentru
fapta altuia şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi ruina
edificiului.

167
C. Răspunderea penală
Răspunderea penală este definită ca un „raport juridic penal de
constrângere născut ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, între stat, pe de o
parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează
dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor,
de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l
constrânge sa o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru
fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicabile, în vederea restabilirii ordinii de
drept şi restaurării autorităţii legii.”153
Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul dominant
care guvernează forma de răspundere este cea al legalităţii infracţiunilor şi
pedepselor, potrivit căruia nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală
pentru fapta care, la momentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca
infracţiune (nullum crimen sine lege) şi, pe de altă parte, persoanei care a
săvârşit o infracţiune trebuie să i se aplice numai pedeapsa prevăzută de lege
pentru acea infracţiune şi numai în condiţiile prevăzute de lege (nulla poena sine
lege).

D. Răspunderea administrativă (a puterii publice)


Această formă de răspundere presupune o responsabilitate a statului faţă de
proprii săi cetăţeni pentru prejudiciile cauzate de actele puterii publice şi poate fi
angajată în două modalităţi: fie statul este supus regulilor dreptului comun în
materia răspunderii, el apărând în faţa propriilor instanţe judecătoreşti ca orice
subiect de drept, fie se creează un sistem specific, al răspunderii administraţiei

153
Pascu, I., Drept penal-Partea generală, Ed. Fundaţiei “Andrei Şaguna”, Constanţa, 2002, p. 217;

168
publice, distinct de răspunderea civilă, şi un sistem special de instanţe de
contencios administrativ, distincte de instanţele judecătoreşti ordinare.154

E. Răspunderea disciplinară
Răspunderea disciplinară este angajată prin încălcarea de către funcţionarii
publici a obligaţiilor de serviciu. Asemenea fapte se cheamă abateri şi se
sancţionează cu:
a) avertisment scris;
b) suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu
poate depăşi 10 zile lucrătoare;
c) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei
în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile;
d) reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%;
e) reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de
conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%;
f) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă155.

13.3. CONDIŢIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Pentru a fi angajată în oricare din formele sale, este necesară îndeplinirea


cumulativă a următoarelor condiţii ale răspunderii juridice: a) conduita ilicită; b)
vinovăţia şi c) legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu sau rezultatul
periculos.
a) Conduita ilicită reprezintă un comportament (acţiune sau inacţiune)
care nesocoteşte o prevedere legală.

154
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 442-443;
155
Potrivit art. 264 alin. (1) din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, publicată în M.Of. nr. 72/2003;

169
Nerespectarea prescripţiei cuprinse într-o normă de drept prezintă pericol
social, aduce atingere ordinii de drept, perturbând echilibrul vieţii sociale.
Conduita ilicită poate îmbrăca forme diferite: forma infracţiunii156, forma
contravenţiei, forma abaterii disciplinare şi forma cauzării de prejudicii, criteriul
de delimitare fiind gradul diferit de pericol social.
b) Vinovăţia este atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită faţă de
fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia.
Vinovăţia îmbracă un aspect intelectiv (facultatea psihică a omului de a-şi
da seama de semnificaţia socială a faptelor sale şi de rezultatele acestora) şi
volitiv (ce constă într-un proces psihic de conducere conştientă a acţiunilor în
vederea obţinerii unui anume rezultat).
Vinovăţia îmbracă două forme: intenţia şi culpa. Intenţia, la rândul ei, este
directă (când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui
prin săvârşirea acelei fapte) şi indirectă (atunci când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui).
În ceea ce priveşte culpa, se cunosc şi aici două modalităţi: imprudenţa (când
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că
el nu se va produce) şi neglijenţă (când autorul nu prevede rezultatul faptei sale,
deşi trebuia şi putea să-l prevadă).
c) Legătura de cauzalitate. Legătura de cauzalitate este legătura de
determinare în baza căreia prejudiciul cauzat este consecinţa directă a
comportamentului ilicit.
Organul de stat abilitat să stabilească o anumită formă de răspundere
trebuie să determine cu toată precizia legătura cauzală, ţinând seama de
circumstanţele exacte ale cauzei, elementele necesare care caracterizează
producerea acţiunii, consecinţele acesteia şi să înlăture elementele accidentale,
156158
În noul Cod penal, care va intra în vigoare în 2005, infracţiunile se împart în crime şi delicte;

170
condiţiile care s-au suprapus lanţului cauzal şi au putut să accelereze sau să
întârzie efectul, să agraveze sau să atenueze urmările.

13.4. LIMITELE RĂSPUNDERII JURIDICE

Ideea unei răspunderi generalizate, deşi ar corespunde pe deplin moralei


sociale, nu este întotdeauna transpusă în practică, existând anumite limite în
angajarea răspunderii juridice, limitări impuse fie de prevederile legale, fie de
anumite lacune ale sistemului de drept.
Astfel, în dreptul constituţional se cunosc limitări ale răspunderii şefului
statului, ale membrilor Parlamentului; în dreptul internaţional vorbim de
imunitatea de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici şi a funcţionarilor
internaţionali; asemenea limitări întâlnim atât în dreptul civil (răsfrângându-se
asupra celor ce nu au exerciţiul deplin al facultăţilor mentale, fie datorită vârstei,
fie datorită stării sănătăţii), cât şi în dreptul penal. Caracterul lucrării de faţă nu
ne permite o analiză detaliată a tuturor acestor limitări ale angajării răspunderii
juridice. Acest lucru urmează a fi realizat pe larg în cadrul studiului disciplinelor
juridice de ramură.

13.5. SANCŢIUNEA

Termenul „sancţiune” este utilizat în limbajul juridic în funcţie de ramura


de drept; spre exemplu, în dreptul penal, el înseamnă „pedeapsă”, dar
accepţiunea termenului poate fi mult mai largă; în drept, când spunem
„sancţiune”, spunem de asemenea realizarea regulii juridice, ca şi a
prerogativelor consacrate şi protejate. Trebuie, de asemenea, făcută o diferenţiere

171
între sancţiune ca o consecinţă a violării regulilor juridice şi sancţiunea legii de
către statul suveran. De asemenea, trebuie să distingem sancţiunea de
constrângere.
În drept cunoaştem mai multe tipuri de sancţiuni157: sancţiuni civile,
sancţiuni autonome şi private, sancţiuni penale, sancţiuni administrative şi
sancţiuni internaţionale.
a) Sancţiunile civile pot să se refere la materia actelor private (nulitatea,
inopozabilitatea, rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea), a drepturilor patrimoniale
(daune-interese, sancţiunea drepturilor reale şi a obligaţiilor) şi a drepturilor
personale şi familiale (daune-interese, publicarea unor decizii în presă, decăderea
din drepturile părinteşti, etc.).
b) Sancţiunile autonome şi private nu sunt admise decât cu importante
restrângeri şi întotdeauna supuse controlului judiciar, la cererea celui interesat.
Din această categorie menţionăm sancţiunile statutare şi regulamentare şi
sancţiunile convenţionale (sau clauzele penale).
c) Sancţiunile penale sau pedepsele sunt dominate de principiul legalităţii
(nulla poena sine lege).
Sistemul pedepselor cuprinde pedepse principale (detenţiunea pe viaţă,
închisoarea de la 15 zile la 30 de ani şi amenda penală), pedepsele
complementare (interzicerea unor drepturi şi degradarea militară), care se aplică
numai pe lângă o pedeapsă principală, şi pedepse accesorii.
În afară de pedepse, sistemul sancţiunilor de drept penal mai cuprinde şi
măsuri educative (specifice minorilor) şi anume mustrarea, libertatea
supravegheată, internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut
medical-educativ158; măsuri de siguranţă, menite să prevină fenomenul

157
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 446-449;
158
În noua reglementare, măsurile educative sunt: mustrarea, libertatea sub supraveghere, libertatea sub
supraveghere severă, internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-educativ.

172
infracţional (obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de
a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie sau o altă ocupaţie,
interzicerea de a se afla în anumite localităţi, interdicţia de a reveni în locuinţa
familiei pe o perioadă determinată, expulzarea străinilor şi confiscarea specială).
d) Sancţiunile administrative ţin de dreptul public, unele fiind comune cu
dreptul privat (nulitatea, inopozabilitatea, daune-interese, etc.), altele apropiindu-
se mai mult de dreptul penal (sancţiunile contravenţionale)
e) Sancţiunile internaţionale reprezintă încă un deziderat, ele nefiind
organizate şi eficiente. Din această categorie putem enumera: ruperea relaţiilor
diplomatice şi economice, embargoul, intervenţii armate, etc.159

CAPITOLUL 14

ELEMENTE DE DREPT PROCESUAL

14.1. PRELIMINARII

159
Pentru mai multe amănunte referitoare la sancţiuni a se vedea şi Barac, L., Elemente de teoria dreptului, Ed.
All beck, Bucureşti, 2001, p. 185-242;

173
Legile de drept material recunosc şi garantează persoanelor fizice şi
juridice o serie de drepturi subiective, cărora le corespund obligaţii corelative.
Ideal ar fi ca întreaga viaţă socială, sub toate aspectele ei, să se desfăşoare cu
respectarea legilor, astfel încât drepturile subiective să fie realizate şi obligaţiile
îndeplinite fără a fi nevoie de intervenţia forţei coercitive a statului. Din păcate
însă, este imposibil ca participarea oamenilor la viaţa socială să nu dea naştere la
diferende, la litigii.
Prin situaţie litigioasă sau contencios (de la latinescul „contendere”, a fi în
litigiu) se înţelege un dezacord între două sau mai multe părţi asupra drepturilor
şi obligaţiilor reciproce. Cu alte cuvinte, contenciosul este „ansamblul litigiilor
juridice, al modalităţilor prin care se soluţionează contestaţiile juridice cu privire
la realizarea drepturilor subiective”160. Atunci când în litigiu se află particularii,
vorbim de contencios civil sau comercial; când una dintre părţi este un serviciu
public administrativ şi litigiul se naşte în urma adoptării unui act administrativ
necorespunzător sau refuzului administraţiei de a rezolva o cerere referitoare la
un drept recunoscut de lege, vorbim de contencios administrativ; când este vorba
de a contesta legea însăşi, vorbim de contencios constituţional.
Uneori litigiul apărut se rezolvă printr-un compromis tacit, fiecare dintre
părţile implicate în raportul antagonic renunţând la o parte din pretenţiile proprii;
compromisul în viaţa curentă constituie o practică socială.
Există şi modalităţi nejurisdicţionale de soluţionare a diferendelor ce apar
şi în care compromisul este conştientizat, formulat (conciliere, mediere, arbitraj).
Spre exemplu, în dreptul procesual civil în această categorie se înscriu în primul
rând dispoziţiile art. 1704 Cod civil, care consacră tranzacţia ca un contract prin
care părţile preîntâmpină un proces ce poate să se nască (în cazul în care
procesul este deja început, suntem în prezenţa unei tranzacţii judiciare
160
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 407;

174
reglementate de art. 271-273 Cod civil); este vorba apoi de concilierea prevăzută
de Legea nr. 15/1991 pentru soluţionarea conflictelor colective de muncă (atât
cea directă, cât şi cea organizată de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei). Procesul, odată început, se poate stinge prin tranzacţie judiciară,
menţionată mai sus, sau prin împăcare (art. 618 alin. 2 Cod proc.civ).
Însă, în cea mai mare parte a cazurilor, contenciosul este soluţionat prin
intermediul procedurilor jurisdicţionale. Instanţele judecătoreşti pot avea însă şi
atribuţii în lipsa unui litigiu juridic, atunci când face aplicarea unor proceduri
necontencioase. Spre exemplu, instanţele au atribuţii de publicitate imobiliară
(Legea nr. 36/1995), înregistrează partidele politice (Legea nr 27/1996,
modificată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 3/1996), se ocupă de încuviinţarea
adopţiei (Legea nr. 11/1990), etc. Tot de competenţa instanţelor sunt şi
contractele judiciare, prin care instanţele dau forma unei hotărâri judecătoreşti
unui contract intervenit între părţi. În general, aceste contracte îmbracă forma
unei hotărâri de expedient, prin care se consfinţeşte o tranzacţie judiciară, dar ele
pot interveni şi în materia renunţării la judecată sau pot privi formele judecăţii.

14.2. ACŢIUNEA ÎN JUSTIŢIE ŞI PROCESUL

14.2.1. Acţiunea în justiţie


Acţiunea în justiţie poate fi calificată drept o putere legală, o cale de drept
sau un mijloc juridic care permite agenţilor publici sau particularilor să se
adreseze justiţiei pentru a obţine respectarea dreptului, angajarea răspunderii şi
sancţiunea, în cazul încălcării dreptului.161 În funcţie de natura dreptului pe care
tinde să-l protejeze, a răspunderii pe care tinde s-o angajeze şi a sancţiunii pe
161
Dogaru, I., Dănişor, D.C., Dănişor, Gh., op.cit., p. 415;

175
care tinde s-o realizeze, acţiunea poate fi civilă, penală, în contencios
administrativ.

A. Acţiunea civilă a fost definită drept „ansamblul mijloacelor procesuale


prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil,
prin recunoaşterea sau realizarea lui în cazul în care este încălcat sau contestat,
ori a unor situaţii juridice ocrotite de lege”162. Acţiunea civilă este prototipul
acţiunii în justiţie şi nu se confundă cu cererea de chemare în judecată. Cererea
de chemare în judecată este numai una din formele de manifestare a acţiunii, şi
anume aceea prin care se declanşează procesul civil, deoarece constituie actul de
învestire a instanţei. Elementele proprii ale acţiunii civile sunt părţile, obiectul şi
cauza.
Părţile sunt persoanele fizice sau juridice care îndeplinesc condiţiile
necesare pentru exercitarea acţiunii civile (afirmarea unui drept actual,
capacitatea procesuală, calitatea procesuală şi interesul) şi între care s-a legat
raportul juridic dedus judecăţii. Au calitatea de parte şi persoanele sau organele
care nu sunt implicate în raportul de drept material litigios, dar cărora legea le
recunoaşte în mod expres posibilitatea să exercite acţiunea, de exemplu
procurorul, în condiţiile art. 45 C.proc.civ.
Obiectul acţiunii este reprezentat de protecţia unui drept subiectiv sau a
unor interese pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie.
Cauza reprezintă scopul către care se îndreaptă voinţa celui care reclamă
sau se apără, scopul care exprimă şi caracterizează voinţa juridică a acestuia de a
afirma pretenţia sa în justiţie, scop explicat cu împrejurările şi motivele speciale
care au determinat partea să acţioneze.163

162
Ciobanu, V.M., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p 250;
163
Definiţia aparţine lui E. Herovanu, citat de V.M. Ciobanu în op.cit., p. 263;

176
B. Acţiunea penală reprezintă calea de drept ce are ca scop să asigure
tragerea la răspundere penală şi pedepsirea inculpatului (persoana care a săvârşit
o infracţiune şi care este parte în procesul penal întrucât împotriva ei s-a pus în
mişcare acţiunea penală). Acţiune a penală este exercitată de Ministerul Public în
numele şi interesul societăţii. Subiect activ poate fi doar statul, iar subiect pasiv
al raportului juridic de drept procesual penal este inculpatul. În anumite condiţii
precis determinate de lege, acţiunea penală se pune în mişcare doar la plângerea
prealabilă a părţii vătămate.

C. Acţiunea în contencios administrativ. Potrivit art. 48 din Constituţia


României „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins ori a
interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele
exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.” Legea organică ce
reglementează contenciosul administrativ este Legea nr. 29/1990, modificată
prin Legea nr. 59/1993 şi care precizează că orice persoană fizică sau juridică,
dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de lege, printr-un act
administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i
rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa
instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului, recunoaşterea
dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Calitatea de reclamant poate aparţine oricărei persoane fizice sau juridice
care se consideră vătămată într-un drept al sau recunoscut de lege, dar acţiunea
poate fi promovată şi de autoritate publică (de exemplu, prefectul poate cere
instanţei anularea actelor administraţiei publice locale). Calitatea de subiect
pasiv al acţiunii în contencios o are orice autoritate administrativă. Există şi acte

177
administrative care nu pot fi anulate pe calea contenciosului administrativ, aceste
excepţii fiind limitativ prevăzute de Legea nr. 29/1990.

14.2.2. Procesul

1. Procesul civil reprezintă modalitatea specifică prin care se înfăptuieşte


justiţia, sau, cu alte cuvinte, „activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi,
organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de
către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau
stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a
hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii conform procedurii
prevăzute de lege”164. Procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea
silită.
Faza judecăţii este declanşată prin cererea de chemare în judecată care
învesteşte instanţa competentă şi sfârşeşte prin rămânerea irevocabilă a hotărârii
pronunţate asupra litigiului. Ea cunoaşte mai multe etape:
 etapa scrisă, în cadrul căreia părţile se încunoştiinţează reciproc asupra
pretenţiilor şi apărărilor, precum şi în legătură cu probele ce urmează a fi
administrate;
 etapa dezbaterilor în şedinţa de judecată, ce cunoaşte, de regulă, mai
multe termene;
 etapa deliberării judecătorilor şi pronunţarea hotărârii.
În acest moment s-a finalizat judecata în prima instanţă, de fond, dar partea
nemulţumită poate declanşa etapa apelului; după pronunţarea hotărârii în apel
este posibil să intervină etapa recursului şi, în sfârşit, poate exista şi o etapă a

164
Ciobanu, V.M., op.cit., p. 148;

178
căilor extraordinare de atac (contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în
interesul legii şi recursul în anulare).
Faza executării silite intervine în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse
în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri
executorii, în măsura în care debitorul nu-şi exercită de bună voie obligaţia.

2. Procesul penal reprezintă activitatea reglementată de lege desfăşurată


într-o cauză penală de către organele judiciare, cu participarea părţilor şi a altor
persoane. Ca titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi
în mod complet a infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a celor care le-au
săvârşit, în aşa fel ca prin aceasta să se asigure ordinea de drept, precum şi
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.
Procesul penal cunoaşte şi el mai multe faze:
Faza urmăririi penale prin care se înţelege activitatea desfăşurată de
organele de urmărire penală pentru strângerea şi verificarea probelor necesare cu
privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea
răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună
trimiterea lor în judecată.
Faza judecăţii care cuprinde de asemenea judecata în primă instanţă, care
poate fi urmată de apel, recurs sau etapa căilor extraordinare de atac.
Faza punerii în executare a hotărârilor penale, în care se pun în execuţie
sancţiunile penale aplicate prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă şi
irevocabilă (pedepse principale, complementare, măsuri de siguranţă, dispoziţii
civile).

143.MODALITĂŢI NEJUDICIARE DE SOLUŢIONARE A


LITIGIILOR

179
Tranzacţia este un contract prin care părţile pun capăt unui litigiu născut
sau previn unul posibil; potrivit art. 1711 C.civ., tranzacţiile au între părţile
contractante puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Concilierea constă în obţinerea unui acord între părţi în cursul procedurii,
graţie intervenţiei unui terţ, în general un judecător. Concilierea se aplică atât în
dreptul intern (în caz de divorţ, în cazul conflictelor colective de muncă), dar şi
în dreptul internaţional.
Medierea se aseamănă cu concilierea, tinzând să găsească o soluţie uni
diferend fără intervenţia unei decizii judiciare, dar mediatorul are un rol mai
activ, căci el este cel care caută elementele unui acord pe care să-l propună
părţilor şi care să poată face posibilă rezolvarea diferendului.
Arbitrajul constă în a supune un litigiu, prin acordul părţilor, deciziei
uneia sau mai multor persoane alese de ele, care dau o soluţie obligatorie pentru
părţi. Se observă deci că arbitrajul are o structură mixtă (jurisdicţională şi
contractualistă).

180