Sunteți pe pagina 1din 85

MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

CUPRINS

PARTEA I. Bazele fundamentale ale managementului


Cap. 1. Introducere
1.1. Definiţii ale managementului
1.2. Prezentare generală
1.2.1. Definiţie şi obiect
1.2.2. Organizarea şi progresul tehnic
1.2.3. Metodele şi instrumentele de cercetare
1.2.4. Amplasarea organizării în economia realizării unei investiţii
1.2.5. Investiţiile şi structura lor
Cap. 2. Sisteme şi cibernetică
2.1. Sisteme şi structuri
2.2. Elemente fundamentale privind concepţia sistemică
2.2.1. Corelaţia sistem-proces
2.2.2. Evoluţie şi locomoţie
2.2.3. Sistem, entropie, probabilitate
2.3. Elemente de analiza sistemelor
2.3.1. Concepte de bază
2.3.2. Sistem deschis simplu
2.3.3. Sisteme deschise cu retroacţiune (cibernetice)
2.3.3.1.Sistem de bază
2.3.3.2.Sistem cibernetic simplu (cu 4 elemente)
2.3.3.3.Sistem cibernetic complet (cu 7 elemente)
2.4. Sisteme de producţie
2.4.1. Introducere. Definiţii. Generalităţi
2.4.2. Clasificarea sistemelor de producţie
2.4.3. Structuri de sisteme de producţie
2.4.3.1.Sistem reductibil
2.4.3.2.Sisteme complexe
2.5. Sisteme informaţionale
2.5.1. Locul sistemului informaţional intr-un sistem de producţie
2.5.2. Noţiuni fundamentale
2.5.3. Structura şi funcţiile sistemului informaţional

PARTEA a II-a. Întreprinderea de construcţii


Cap. 3. Structuri organizatorice
3.1. Reprezentarea structurilor organizatorice
3.2. Tipuri de structuri organizatorice
Cap. 4. Conducerea sistemului întreprinderii
4.1. Conducerea şi atributele conducerii
4.1.1. Introducere
4.1.2. Structura procesului conducerii
4.2. Decizia atribut fundamental al conducerii
4.2.1. Generalităţi
4.2.2. Condiţiile deciziilor
4.2.3. Clasificarea de bază a deciziilor
4.3. Principii de conducere
4.4. Metode de conducere
4.4.1. Introducere
4.4.2. Metode de conducere

i dr. ing. Păun ALAN


CUPRINS

4.4.3. Conducerea şi entropia sistemelor de producţie


4.4.4. Profilul conducătorului

PARTEA a III-a. Mediul exterior al întreprinderii de construcţii


Cap. 5. Industria construcţiilor
5.1. Structura de bază a sistemului industriei construcţiilor (SIC)
5.2. Structura investiţiilor
Cap. 6. Industrializarea construcţiilor
6.1. Definiţie
6.2. Căile industrializării construcţiilor
6.3. Efectele industrializării construcţiilor
Cap. 7. Documentaţiile tehnico-economice în construcţii
7.1. Definiţie
7.2. Fazele de realizare şi conţinutul documentaţiilor tehnico-economice
7.2.1. Introducere
7.2.2. Etapa de pregătire a investiţiei
7.2.3. Etapa de bază
7.2.4. Etapa de încheiere
7.3. Documentaţia de ofertare
7.3.1. Introducere
7.3.2. Etapele derulării ofertării
7.4. Analiza eficienţei tehnico-economice a variantelor de investiţie
7.4.1. Indicatori şi indici
7.4.2. Indicatori de bază
7.4.3. Indicatori ai obiectivelor de investiţii
7.4.4. Indicatori ai producţiei de construcţii-montaj

PARTEA a IV-a. Subsistemul de planificare al întreprinderii de construcţii


Cap. 8. Subsistemul de planificare
8.1. Planificarea, subsistem al întreprinderii
8.1.1. Amplasare şi structură
8.1.2. Atribuţii şi activităţi
8.2. Planificarea
8.2.1. Dinamica indicatorilor stabiliţi şi entropia aferentă
8.2.2. Graficele de coordonare
8.2.3. Încărcarea subunităţilor unei antreprize cu sarcini de producţie
8.3. Elementele de baza ale producţiei de C+M
8.4. Procesul de munca, element fundamental al producţiei de C+M
8.4.1. Elementele procesului de muncă
8.4.2. Clasificarea proceselor de muncă
8.4.3. Indicatoarele de norme de deviz (IND)
8.4.3.1. Definiţie. Conţinut.
8.4.3.2. Norma de deviz
8.4.4. Relaţii fundamentale
8.4.5. Reprezentarea proceselor de muncă
8.4.6. Concepte de eşalonarea proceselor de muncă
8.5. Noţiuni de bază din organizarea construcţiilor
8.5.1. Formaţii de muncă
8.5.2. Spaţii de muncă
8.5.3. Reguli generale pentru o bună organizare a execuţiei lucrărilor de C+M
8.6. Principiile fundamentale ale programării execuţiei lucrărilor de C+M

dr. ing. Păun ALAN ii


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

8.7. Comasarea si detalierea proceselor de muncă


8.7.1. Comasarea proceselor de muncă
8.7.2. Detalierea procesului de muncă
Cap. 9. Metode de planificare
9.1. Metoda GANTT
9.1.1. Generalităţi
9.1.2. Bazele graficului GANTT
9.1.3. Stabilirea elementelor de bază ale graficului GANTT
9.1.4. Stabilirea elementelor de intrare în grafic
9.1.5. Eşalonarea execuţiei proceselor de muncă
9.1.6. Exemplu
9.1.7. Graficele anexe
9.1.8. Nivelarea resurselor
9.1.9. Indicatorii de calitate ai planificării
9.2. Durate probabiliste
9.3. Rezerva finală de timp
9.4. Exemplu

iii dr. ing. Păun ALAN


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

PARTEA I
BAZELE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZĂRII

Cap. 1. INTRODUCERE

1.1. Definiţii ale managementului

a. *** : „Managementul este doar o parte a ştiinţei economice”


b. Marshall : „Ştiinţa economică este studiul omenirii în activităţile obişnuite ale vieţii.”
c. *** : „Organizarea este o parte a managementului” (microeconomia).

Ştiinţele Ştiinţele Manage-


Ştiinţa ORGANIZAREA
societăţii economice mentul

Managementul este ştiinţa şi arta de a conduce eficient, de a optimiza valorificarea tuturor


resurselor în vedere obţinerii succesului.

Managementul este ştiinţă, pentru că :


- are domeniu de referinţă
- are principii proprii
- operează cu metode şi tehnici specifice pentru atingerea unor obiective ale unor or-
ganisme economico-sociale.

Managementul este artă pentru că :


- pune în valoare cea mai importanta resursă, singura cu efect creator care este omul.

Managementul este ştiinţă şi artă deopotrivă pentru că, pe lângă cele arătate, caută să cultive :
- acceptarea unor responsabilităţi economice, sociale şi morale la cei care-l aplică,
responsabilităţi care antrenează :
• selecţie în valori
• generează competenţa care menţine competiţiile pe toate planurile şi obţine-
rea succesului.

STRATEGIA este o ORIENTARE GENERALĂ, ÎNTR-O ETAPĂ DATĂ care presupune


STABILIREA SARCINILOR FUNDAMENTALE pentru :
• atingerea obiectivelor etapei şi
• desemnarea acţiunii principale care are în vedere :
◊ momentul de declanşare a acţiunii
◊ mijloacele pentru optimizarea acţiunilor viitoare.

Strategia se subordonează POLITICII.

1 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA I – BAZELE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZĂRII

TACTICA reprezintă ansamblul formelor şi metodelor de conducere împreună cu folosirea


mijloacelor corespunzătoare pentru ATINGEREA OBIECTIVELOR CU MAXIMUM DE
EFICIENTĂ. Sau, altfel spus, tactica se defineşte ca suma mijloacelor pentru a reuşi într-o
acţiune.

DEZVOLTAREA este un PROCES de mobilitate, schimbare cu caracter deliberat pentru


atingerea obiectivelor economico-sociale.

Dezvoltarea este asociată cu termenul de CREŞTERE ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ care se


materializează prin diferite proiecte.

DEZVOLTARE PROIECTE
Dezvoltarea are două etape :
♦ dezvoltarea virtuală şi
♦ dezvoltarea reală.

Dezvoltarea virtuală se petrece în două momente :

A) Parcurgerea ciclului :

creativitate idee de proiect testul realităţii

B) Definirea suprastructurii şi infrastructurii proiectului, integrarea în alte proiecte şi


în spaţiu şi instituţionalizarea proiectului.

(A) + (B) = DV (dezvoltare virtuală, potenţială, fără creştere economică).

Trecerea de la dezvoltarea virtuală (DV) la cea reală (DR) se realizează prin intermediul ma-
nagementului (M) :

DV M DR

Influenţa managementului în acest proces se referă mai ales la :


♦ reducerea timpului
♦ folosirea raţională a resurselor
♦ concordanţa dintre DV şi DR
♦ obţinerea unui PROFIT maxim.

Raţiunea de a fi a managerului o reprezintă succesul firmei pe care o conduce, succesul său


personal. Reţete nu există în acest domeniu. Unii specialişti s-au încumetat să propună nişte
ecuaţii ale succesului. Una dintre acestea fiind :

iniţiativa şi rigoarea conducătorilor + eficacitatea administrării +


+ modernitatea procedeelor + disciplina muncitorilor

dr. ing. Păun ALAN 2


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

Alte argumente atrag atenţia că strategia de succes se va putea constitui atunci când :
• întreprinderea se va baza pe competenţă şi experienţă, aceasta din urmă fiind valabilă nu-
mai în măsura în care este dublată de acumulări înnoitoare;
• întreprinderea se va susţine pe folosirea sistemelor informatice moderne. Acest lucru va
permite dezvoltarea activităţilor mari consumatoare de informaţii în principal a celor de
concepţie tehnică şi economică şi apoi vehicularea informaţiilor în timp real ca o condiţie
pentru reacţiile decizionale prompte în condiţiile generate de competitivitate şi concurenţă;
• întreprinderea se va transforma într-o organizaţie de specialişti de înaltă calificare. În aces-
te condiţii întreprinderea îşi va reduce sensibil nivelele intermediare de conducere, va pro-
mova colaborarea şi va utiliza în proporţie redusă sistemele de autoritate ierarhica;
• întreprinderea va pune în valoare conceptul de sincronizare prin care diferitele echipe de
lucru, flexibile şi suple, să conlucreze într-un climat de autodisciplina şi responsabilitate
pentru a obţine, în realizarea obiectivelor, maximum de eficienţă economico-socială.

1.2. Prezentare generală


1.2.1. Definiţie şi obiect

Organizarea este ştiinţa care se ocupă cu studiul regulilor, metodelor şi tehnicilor care au ca
scop asigurarea şi folosirea cât mai raţională a tuturor resurselor şi capacităţilor de transfor-
mare, necesare realizării anumitor obiective, urmărind obţinerea unor rezultate finale optime.

Una din noţiunile de baza ale organizării este resursa. Prin resursă înţelegem oameni, materi-
ale, utilaje, energie şi informaţie. Oamenii, reprezintă componenta cea mai importantă a resur-
selor oricărei firme, fiind totodată factorul activ care acţionează în societate afişând compor-
tamente şi o scară a valorilor în funcţie de nivelul socio-cultural propriu. Celelalte resurse au
şi un echivalent sintetic, banii.

a. Organizarea este o ştiinţă


Este o ştiinţă pentru că are un domeniu propriu de cercetare, are metode şi instrumente
adecvate pentru cercetare şi are la bază două mărimi de stare şi anume :
- cantitatea, C şi norma de timp, NT (un sistem normativ) în baza cărora se calculează
volumul de muncă pasiv (înglobat) : VMp = C × NT
- resursa utilizată, R şi durata de realizare a unui proces, D în baza cărora se calculează
volumul de muncă activ (depus) : VMa = R × D
Volumul de muncă pasiv, VMp, poate fi considerat ca un moment rezistent care trebuie
învins cu un moment activ, în care „forţa” este resursa (omul sau maşina) cu care se efec-
tuează procesul de muncă, notat cu R, iar „braţul forţei” este durata de folosire a resursei,
notat cu D. Produsul acestora va da volumul de muncă activ (efectiv), VMa.
Asupra acestor mărimi se pune condiţia : VMa ≥ VMp.

b. Organizarea este o tehnică de optimizare


Din ecuaţia VMa = VMp rezultă „n” soluţii din care doar una este optimă.
De exemplu: procesul de muncă este o săpătură manuală care se măsoară în mc, iar NT es-
te precizată în tabelul cu norme de timp din IND1, fiind de 3 om×ore/mc. Atunci pentru o
cantitate de C = 4 mc de săpătură, volumul de muncă necesar va fi:

VMp = 4mc x 3 om×ore/mc = 12 om×ore

1
IND = Indicator de Norme de DEVIZ

3 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA I – BAZELE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZĂRII

Întrucât resursa este o variabilă discretă (numai numere întregi) numărul total de variante
posibile la rezolvarea ecuaţiei, în condiţiile exemplului de mai sus, la limită poate fi 12,
dar de regulă sunt mai puţine de 12, iată câteva:
12 om×ore = 1 om × 12 ore 12 om×ore = 4 om × 3 ore
12 om×ore = 2 om × 6 ore 12 om×ore = 6 om × 2 ore
12 om×ore = 3 om × 4 ore 12 om×ore = 12 om × 1 ore

Ultima posibilitate trebuie privită cu suspiciune întrucât trebuie să ne punem întotdeauna


întrebarea, când alegem resursa, dacă în spaţiul destinat săpăturii (front de lucru) vor înca-
pe toţi cei 12 oameni ? Aceasta este încă o restricţie care va diminua numărul soluţiilor
posibile.

Dacă săpătură ar fi mecanizată NT se măsoară în utilaj×ore/mc, iar VMp se va măsura în


utilaj×ore.

Numărul total de soluţii teoretic posibile este 12, dar din acestea se va căuta cuplul optim
R × D care rezolvă problema ţinând cont şi de restricţii. Generalizând, putem afirma, în
concluzie, că organizarea este şi o ştiinţă a optimizării fiind în permanenţă în căutarea so-
luţiei optime pentru contextul dat.

Un alt aspect important al problemei de optim în conducerea sistemelor este timpul de


răspuns util. Unui răspuns optim tardiv, îi este preferată o soluţie din mulţimea suboptima-
lă dar obţinută în timp util. Pentru a satisface aceste pretenţii aparatul matematic folosit
este cel al cercetării operaţionale ajutat inevitabil de mijloace moderne de calcul electronic
de mare performanţă. Nu mai puţin important este faptul că, în situaţii când calculele ma-
tematice pentru găsirea optimului sunt prea laborioase, este utilă precizarea probabilităţi-
lor de a fi optim a portofoliului de soluţii suboptime. Organizarea este mai puţin o ştiinţă a
certitudinii şi mai mult a maximelor de probabilitate.

Din literatura de specialitate tehnică şi economică se pot sintetiza trei direcţii principale de
dezvoltare pentru problemele de optim:
− Optimul tehnologic
− Optimul economic (eficienţa economică a unităţilor productive)
− Optimul praxiologic.

Optimul tehnologic – găsirea metodei celei mai bune de punere în operă a unui proiect,
sub aspectul asigurării calităţii şi a controlului acesteia, sub aspectul desfăşurării procese-
lor de muncă, sub aspectul productivităţii realizate, etc.

Optimul economic – care asigură cea mai mare eficienţă economică; care corespunde în
cel mai înalt grad intereselor economice urmărite.

Optimul praxiologic, priveşte optimul din punct de vedere al acţiunii raţionale a conduce-
rii şi organizării, praxiologia fiind teoria generală a acţiunii umane eficiente (Jan
Kotarbinski : „Tratat despre lucrul bine făcut”).

c. Organizarea se bazează pe o concepţie sistemică


Şi se bazează pe următorul concept sistemic :

dr. ing. Păun ALAN 4


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

X Y
G(s) Z
Resurse
Resurse interne Rezultate Obiective
externe

Între elementele acestui model existând relaţia : Y = G(s) × X, iar Y → Z (Y tinde către Z).

d. Organizarea este o ştiinţă integratoare


Pentru a-şi realiza scopul ea apelează la cunoştinţe din mai multe domenii, drept urmare la
intersecţia dintre aceste domenii (ştiinţe) şi organizare au luat naştere noi ştiinţe.
Acest lucru poate fi ilustrat astfel :
T – tehnologia
S M – matematica
E – economia politică
T C – cibernetica
F
OM S – sociologia
OP F – fiziologia omului
EG O – organizarea
O
O ∩ T = OP – organizarea producţiei
CI CO
O ∩ M = CO – cercetările operaţionale
ER O ∩ E = ER – economia de ramură
M
C O ∩ C = CI – cibernetica sistemelor industriale
O ∩ S = OM – organizarea muncii
E
O ∩ F = EG – ergonomia

e. Organizarea este o ştiinţă economică complexă


Acest lucru se explică :
- prin legăturile cu alte ştiinţe legate de producţie
- prin suprapunerea peste modul de producţie, conform schematizării de mai jos :

mijloacele de muncă
Mijloacele
de producţie
obiectele muncii

Forţa de muncă
Forţele de
producţie Energia Organizarea
Informaţia ştiinţifică producţiei
Modul de
producţie Tradiţiile culturale
Organizarea
industriale
muncii
Relaţiile de
producţie Organizarea
conducerii

5 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA I – BAZELE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZĂRII

Organizarea conducerii (conducerea) : studiază relaţiile de subordonare şi de colaborare


dintre oameni, în timpul proceselor de transformare, precum şi metodele şi tehnicile de di-
rijare a colectivelor umane spre realizarea obiectivelor propuse, cu folosirea eficientă a tu-
turor resurselor disponibile.

Organizarea este ştiinţa care studiază modurile de atingere a anumitor obiective, de către
diferite sisteme, cu folosirea resurselor în aşa fel încât creşterea entropiei (de orice fel) să
fie minimă în raport cu rezultatele obţinute.

Entropia organizatorică este măsura gradului de dezordine dintr-un sistem oarecare.

1.2.2. Organizarea şi progresul tehnic

Prin progres tehnic înţelegem totalitatea acţiunilor practice îndreptate spre realizarea bunurilor
necesare societăţii omeneşti cu un consum minim de resurse de orice fel şi cu folosire cât mai
largă a cunoştinţelor tehnice existente.

Între organizare şi progresul tehnic este o strânsă legătură pentru că organizarea este, în prin-
cipal, aceea care ajută la realizarea progresului tehnic.

Căile progresului tehnic sunt :


- introducerea tehnologiilor perfecţionate, adică industrializarea construcţiilor realizată
prin cele trei metode principale : mecanizare, automatizare, prefabricare,
- Concentrarea şi specializarea producţiei,
- Tipizarea pieselor, ansamblelor şi produselor,
- Reducerea continuă a greutăţii elementelor,
- Îmbunătăţirea continuă a fluxurilor tehnologice printr-o organizare raţională,
- Definirea precisă a sarcinilor şi atribuţiilor fiecărui participant în procesul de producţie,
- Modernizarea produselor existente,
- Introducerea în producţie a unor noi produse cu parametrii superiori,
- Folosirea eficientă a forţei de muncă (creşte productivitatea),
- Organizarea corespunzătoare a locurilor de muncă,
- Ritmicizarea producţiei.

1.2.3. Metodele şi instrumentele de cercetare

Organizarea foloseşte un ansamblu de metode şi tehnici de cercetare în vederea dezvoltării ei


şi atingerii obiectivelor propuse.

Metoda ştiinţifică este un complex de reguli în continuă schimbare folosit de către cercetători
în scopul descoperirii de noi adevăruri. Acest complex de reguli în forma sa cea mai simplă
este reprezentat prin folosirea succesivă într-o anumită ordine a unor mijloace fundamentale
cum ar fi :
- informaţia critică (culegerea de informaţie critică din literatura de specialitate),
- observarea atentă a fenomenului,
- formularea de ipoteze (care presupune o cunoaştere prealabilă, intuiţie, imaginaţie şi
şansă),
- experimentul,

dr. ing. Păun ALAN 6


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

- raţionamentul.

Regulile metodei ştiinţifice pot fi transpuse într-o schemă logică sau schemă bloc astfel :

PROBLEMA

INFORMARE

MODEL

MĂSURI (Sistemul
de măsură)

EXPE-
RIMENT

RAŢIONAMENT

FORMULARE
FINALĂ

EXPLOATARE
Inducţia şi deducţia matematică. Prin deducţie înţelegem trecerea de la un adevăr general la
unul particular (care se realizează fără erori), iar prin inducţie înţelegem trecere de la un ade-
văr particular la unul general care, de regulă, se face cu erori; presupunându-se că un fenomen
poate avea loc într-o infinitate de cazuri este necesar, pentru ca inducţia să fie corectă, ca mo-
delul să corespundă pentru un număr de cazuri n=1 şi apoi n=2, 3, …, oricât de mare şi nea-
părat să verifice pentru n=n+1

Instrumentele de cercetare pot fi diverse :


- matematice (clasice şi moderne) :
− cercetarea operaţională,
− teoria stocurilor,
− teoria grafelor,
− etc.
- diverse :
− calculatoare electronice,

7 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA I – BAZELE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZĂRII

− tehnologiile,
− intersecţiile cu alte ştiinţe (ergonomia, fiziologia, econometria, ş.a.)

1.2.4. Amplasarea organizării în economia realizării unei investiţii

Ocupă un loc central în activitatea economică a realizării investiţiilor.

PLANIFICARE

CERCETARE RESURSE

PROIECTARE

ORGANIZARE

EXECUŢIE

PUNERE ÎN FUNCŢIUNE

EXPLOATAREA INV.

FONDUL DE CONSUM
(BUNURI)

Organizarea este importantă şi în pregătirea inginerească pentru că ea întregeşte profilul ingi-


nerului care este format în următorul lanţ de discipline :

Pregătire Pregătire Pregătire Pregătire de orga- (SUA


generală tehnică tehnologică nizare şi conducere 25 – 30 %)
(48–50 %) (20 %) (25–27 %) (5 %)

1.2.5. Investiţiile şi structura lor

Investiţiile reprezintă totalitatea fondurilor de orice fel cheltuite de o companie, persoană fizi-
că sau de societatea omenească, în ansamblul ei, pentru dezvoltarea economiei şi ridicarea
nivelului de trai.
Structura investiţiilor.

dr. ing. Păun ALAN 8


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

Principalele categorii de cheltuieli care se produc odată cu realizarea unei investiţii sunt :
- cheltuieli care nu se materializează în noile capacităţi de producţie (licenţe de fabri-
caţie, cheltuieli de cercetare, prospectare, proiectare, despăgubiri de recolte, scoaterea
de terenuri din circuitul agricol sau fondul forestier, etc.),
- cheltuieli cu utilajele, adică acele echipamente, instalaţii, … producătoare directe de
bunuri,
- cheltuieli cu construcţiile sau cheltuieli de construcţii montaj.
Prin utilaj producător direct de bunuri materiale înţelegem acel utilaj sau alt mijloc de produc-
ţie care rămâne pe loc după ce constructorul a plecat şi care realizează efectiv bunurile pentru
care s-a a fost înfiinţată investiţia respectivă. Utilajele cu care constructorul realizează lucrări-
le de investiţii sau cheltuielile cu exploatarea acestor utilaje şi intră în categoria cheltuielilor
de construcţii montaj. Se va urmări întotdeauna ca partea cea mai importantă a fondurilor de
investiţii să fie îndreptată spre utilajele producătoare de bunuri.

Corelaţia dintre diferiţii factori care contribuie la realizarea investiţiilor este arătată în schema
de mai jos :

MEDIUL EXTERIOR INTRARE

BENEFICIAR

CERCETARE + PROIECTARE

AVIZARE

PLANIFICARE

AVIZARE BANCĂ

EXECUTANT
(CONSTRUCTOR)

BENEFICIAR

MEDIUL EXTERIOR IEŞIRE

9 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA I – BAZELE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZĂRII

Cap. 2. SISTEME ŞI CIBERNETICĂ

2.1. Sisteme şi structuri

Un sistem este o reuniune de elemente materiale şi/sau ideale şi o mulţime de legături care
există între aceste elemente.

Noţiunea de sistem are un caracter relativ, în sensul că orice sistem poate fi descompus în
subsisteme şi la rândul său, poate fi privit ca subsistem al unui sistem mai complex.

Astfel, de exemplu o întreprindere poate fi descompusă în sisteme (secţii, ateliere, locuri de


muncă) şi la rândul ei, întreprinderea poate fi privită ca un subsistem al unei ramuri sau al
economiei naţionale.

Pe acest principiu, de descompunere a sistemului real în subsisteme, se bazează analiza de


sistem pentru a studia conexiunile dintre subsisteme în raport cu obiectivele lor şi în funcţie
de resursele existente, după care sunt reintegrate într-un nou sistem, mai performant, a cărui
reproiectare constituie obiectivul principal al analizei de sistem.

Fie M mulţimea de elemente materiale şi/sau ideale m1, m2, …, mn , M={m1, m2, …, mn}, şi L
mulţimea de legături dintre aceste elemente L={l12, l23, l25, …, lij, …, lmn}

m1 • l23 • m2 Convenim să notăm cu S* sistemul în general, iar cu S sistemul


l23 concret. Cu aceste notaţii putem formaliza : S*={M,L}. Cel mai
l24 simplu sistem poate fi reprezentat astfel :
• m3
m4 • l34 X Y
G(s)

pentru care se poate scrie relaţia : S={X,Y | G(s)}. (2.1)

Cele două mulţimi descrise mai sus, M şi L, pot fi dependente de timp [M(t), L(t)] şi astfel se
poate spune că dacă : M(t2) = M(t1) ∧L(t2) = L(t1) | t2 # t1, avem un sistem static, iar dacă
M(t2) # M(t1) ∧/ ∨ L(t2) # L(t1) | t2 # t1, avem un sistem dinamic.

O structură reprezintă modul de alcătuire a unui sistem. Un sistem static va fi reprezentat


printr-o structură statică caracterizată prin : M(t) = Ct1 ∀ t ∧ L(t) = Ct2 ∀ t , iar o structură
dinamică corespunde unui sistem dinamic.

Structura dinamică poate fi :


- aparentă, atunci când : M(t2) = M(t1) ∧ L(t2) # L(t1) | t2 # t1 (nu se schimbă numărul de
elemente, ci doar legăturile dintre ele),
- efectivă, atunci când : M(t2) # M(t1) ∧ / ∨ L(t2) # L(t1) | t2 # t1.

LEGENDĂ :
∧ − operatorul şi logic
∨ − operatorul sau logic
∀ − operatorul oricare ar fi (pentru orice)
| − operatorul pentru care

dr. ing. Păun ALAN 10


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

2.2. Elemente fundamentale privind concepţia sistemică


2.2.1. Corelaţia sistem-proces

În orice sistem se produc transformări, totalitatea transformărilor dintr-un sistem se numeşte


proces (sau procese aferente sistemului respectiv). Transformările pot fi :
- de loc (mutări, ripări, transporturi, …),
- de calitate (întăriri betoane, acumulare de cunoştinţe, …),
- de cantitate (sortare agregate, pierderi prin transport, …).

Din totalitatea proceselor ce pot apare în diferite sisteme o categorie aparte o formează proce-
sele de producţie, acelea care asigură transformarea unor obiecte ale muncii în produse sau
rezultate care să satisfacă anumite necesităţi ale societăţii omeneşti.

Procesele de producţie conţin toate tipurile de transformări, iar inginerul trebuie asigure rea-
lizarea acestor transformări cu maximum de eficienţă.

Definirea sistemelor (structurilor), respectiv a proceselor necesită următoarele etape :


- delimitarea sistemului prin trasarea unei „graniţe” între el şi mediul înconjurător (me-
diul exterior), tot ceea ce pătrunde din mediul exterior în sistem se numesc intrări în
sistem, respectiv tot ceea ce iese din sistem în mediul exterior se numesc ieşiri din sis-
tem.
- despărţirea timpului în timp istoric, T, numit şi timp propriu-zis, şi timp dinamic, t.

T – este timpul derulat faţă de un moment oarecare, stabilit în mod convenţional şi, în general,
marcat cu ajutorul calendarelor, – ∞ < T < + ∞ .
t – este timpul afectat desfăşurării procesului (durata procesului), t0 ≤ t ≤ t1, unde t0 = 0, de
obicei.

2.2.2. Evoluţie şi locomoţie

Un proces reversibil este acela care poate fi parcurs fază cu fază şi în sens invers.

Sistem ireversibil este acela în care, deşi nu este reversibil, fazele se pot repeta ciclic, regulat
sau nu, fiind posibil să se treacă de mai multe ori prin acelaşi ciclu.

Procese irevocabile sunt acelea care se desfăşoară fără repetări în timp, un sistem putând avea
o anumită stare o singură dată. Toate procesele vieţii, inclusiv cele de producţie, sunt irevoca-
bile.

O lege a evoluţiei este o compoziţie care descrie un atribut ordinal al unui sistem E şi care
arată că E(t1) < E(t2), dacă t1 < t2. Contrariul este o lege a involuţiei.

2.2.3. Sistem, entropie, probabilitate

Orice organism viu (om, societate, etc.) este un sistem care îşi menţine propria sa structură
ordonată absorbind din mediul exterior energie liberă (entropie joasă) pentru a compensa de-
gradarea entropică pe care o suferă în continuu. Entropia creşte mai repede în prezenţa vieţii
decât în absenţa ei. Ca urmare în natură ordinea tinde să se transforme treptat în dezordine.

11 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA I – BAZELE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZĂRII

X Y
G(s) Z

HX HZ
HG
HX – entropia aprovizionării
HG – entropia transformărilor
HZ – entropia obiectivelor

Entropia nu este probabilitate, ea se calculează pe baza probabilităţilor. O relaţie generală este :

n
H=-k× ∑ i =1
pi × loga pi
n


i =1
pi = 1

k – constantă sau funcţie cu caracter de constantă,


pi – probabilitatea ca fenomenul să se găsească în starea i,
a – o bază arbitrară.

Probabilitatea este raportul (la limită) dintre numărul de cazuri în care un fenomen apare efec-
tiv, Ne, şi numărul total de cazuri în care fenomenul poate să apară, Na :

lim Ne
p=
Na → ∞ Na

Între entropie, probabilitate, sistem, procese, etc. se pot stabili următoarele legături fundamen-
tale :

Entropie Probabilitate

Stare a sistemului Procese în sistem

Organizare Planificare

Toate sistemele inventate de om constituie instrumente exosomatice care îi permit acestuia să


obţină din mediul extern o cantitate mai mare de energie liberă cu un consum mai mic de
energie proprie decât dacă şi-ar folosi numai instrumente endosomatice. (Exemplu : săparea
unei gropi cu mâinile; mâinile fiind mijloace endosomatice, date de natură).

2.3. Elemente de analiza sistemelor


2.3.1. Concepte de bază

Conceptul de bază al analizei sistemelor îl constituie noţiunea de sistem. Acest concept este
folosit în mod frecvent în diferite domenii de activitate existând astfel: sisteme de afaceri,
sisteme politice, sisteme informatice, sisteme de producţie, sisteme biologice, sisteme educa-
ţionale etc. Toate aceste sisteme au în comun faptul că sunt alcătuite dintr-un număr de ele-

dr. ing. Păun ALAN 12


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

mente ce interacţionează atât între ele cât şi cu mediul înconjurător în vederea realizării unui
obiectiv.

Prima definiţie riguroasă a conceptului de sistem aparţine fondatorului Teoriei Generale a


Sistemelor (TGS), Ludwig von Berthalanffy, care considera că sistemul este o mulţime de
elemente între care există relaţii sau raporturi neîntâmplătoare care interacţionează în ve-
derea realizării unui obiectiv comun, care poate fi o lege a naturii sau un obiectiv stabilit de
către om.

În domeniul economiei, întreprinderea poate fi definită ca un sistem alcătuit dintr-o mulţime


de elemente, între care există o serie de relaţii tehnologice, economice, sociale, informaţional-
decizionale, interumane etc. şi care au ca obiectiv predeterminat realizarea unor produse şi
/sau servicii a căror desfacere trebuie să asigure obţinerea unui profit ce trebuie maximizat.

În general pentru a putea defini un sistem din orice domeniu de activitate trebuie stabilite cu
precizie elementele componente şi conexiunile existente între elementele sistemului pe de o
parte şi între sistem şi mediu pe de altă parte, precum şi obiectivul sistemului.

Un sistem, în absenţa obiectivului său reprezintă numai o mulţime de elemente interconectate.


La rândul ei, o mulţime de elemente neconectate nu va avea nici o semnificaţie pentru analiza
sistemelor.

Relaţiile dintre elemente includ şi comunicaţiile dintre ele şi limitează comportamentul aces-
tora în cadrul sistemului. În acest sens, sistemul trebuie izolat pentru a putea pune în evidenţă
restricţiile care există şi care acţionează şi influenţează comportamentul elementelor compo-
nente, relaţiile dintre acestea şi scopul sistemului.

Identificarea acestora nu este uşor de realizat, ea depinzând decisiv de observatorul sistemu-


lui, care introduce un anumit grad de subiectivitate numit principiul incertitudinii.

Conform acestui principiu, un acelaşi sistem poate fi descris în mod diferit de doi observatori
diferiţi. Astfel, dacă un sistem tehnic poate fi în general descris la fel de către observatori cu
niveluri de pregătire apropiate, nu acelaşi lucru se poate întâmpla când ei sunt diferiţi din
punct de vedere obiectiv sau subiectiv în ceea ce priveşte viziunea pe care o au asupra siste-
mului.

În cazul analizei sistemelor economice, mult mai complexe decât cele tehnice, gradul de in-
certitudine cu care sunt percepute este mult mai ridicat şi de aceea este necesară introducerea
unui factor al percepţiei multiple a sistemului, care reprezintă viziunea proprie analistului
asupra sistemului. În acest sens, în modelarea conceptuală se introduce o definiţie de bază
(rădăcină) a sistemului, care, pe lângă reformularea obiectivului sistemului include şi viziunea
analistului în raport cu care se face descrierea sistemului şi care evidenţiază caracteristicile
esenţiale ale sistemului analizat.

Cum orice sistem poate fi descris din mai multe punte de vedere rezultă că este posibilă exis-
tenţa mai multor definiţii-rădăcină pentru unul şi acelaşi sistem.

Analistul de sistem trebuie să aleagă o anumită viziune asupra sistemului, proprie percepţiei
sale, a sistemului său de valori şi să exploreze implicaţiile viziunii alese asupra sistemului
privit ca obiect al analizei în cadrul unui proces complex de modelare.

13 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA I – BAZELE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZĂRII

Elementele unui sistem sunt entităţi de diferite tipuri şi cu caracteristici diferite, cum ar fi oa-
meni, echipamente, procese de producţie, tehnologii, organizare etc., implicate într-o mulţime
de activităţi specifice sistemului. Entitatea este un element de abstractizare a realităţii caracte-
rizată prin atribute care o descriu şi o definesc funcţional. Elementele sistemului pot fi ele
însele considerate ca sisteme în sensul definirii acestui concept.

În TGS există o legitate, formulată pentru prima dată de Churchmann, care afirmă că orice
sistem poate fi considerat în alte condiţii ca subsistem, fapt ce evidenţiază caracterul relativ al
acestor două concepte de bază în analiza sistemelor.

Sistemul alcătuit din unul sau mai multe elemente îl putem considera ca subsistem al unui
sistem mai complex. Apare astfel problema existenţei şi definirii unor elemente primare sim-
ple despre care să nu mai putem afirma că sunt sisteme sau subsisteme, ci doar elemente
componente ale unui sistem/subsistem. În celălalt sens apare problema existenţei şi definirii
unui hipersistem care să includă toate sisteme existente, iar el să nu mai fie inclus într-un alt
sistem de ordin superior. Este clar că răspunsul la cele două probleme este negativ şi că numai
în mod abstract, imaginativ, din necesităţi practice de cercetare, vom considera existenţa aces-
tor cazuri - limită de sisteme.

În analiza sistemelor, descompunerea unui sistem în subsisteme se face până la un nivel de la


care mai departe acest lucru nu mai este posibil sau faptul în sine nu mai este relevant şi nici
util scopului analizei. Elementele la care ne oprim cu descompunerea sunt esenţiale în analiza
de sistem şi sunt numite sisteme-atomi, sau utilizând concepte TGS, black-boxes (cutii ne-
gre).

Astfel, o întreprindere productivă, considerată ca sistem în cadrul analizei, poate fi descompu-


să structural în subsisteme care să reprezinte şantiere, puncte de lucru, locuri de muncă, pro-
cese, activităţi, operaţii, iar din punct de vedere funcţional, în subsisteme care să reprezinte
funcţiile de bază ale acesteia cum ar fi: studiul pieţii, aprovizionare, producţie, desfacere, fi-
nanciar-contabil, gestiunea calităţii etc.

În cazul subsistemului de aprovizionare, descompunerea poate să meargă până la nivel de


activitate, iar în cazul subsistemului de programare operativă a producţiei până la nivel de
activitate sau chiar operaţie.

Tehnica de descompunere a sistemelor în elementele lor componente, este numită decompo-


ziţie funcţională/structurală şi reprezintă un instrument fundamental ce vizează îndeosebi
aspectele analitice din cadrul analizei de sistem. Descompunerea sistemului în subsisteme se
poate realiza cu ajutorul unor proceduri în funcţie de obiectivul sistemului, sau de comporta-
mentul acestuia.

Elementele-atomi ale unui sistem sunt conectate între ele în timp şi spaţiu, prin intermediul
unor fluxuri informaţional-decizionale şi a unor fluxuri de resurse materiale, umane, tehnolo-
gice etc., într-o varietate de moduri, realizând aşa numitele relaţii/conexiuni care pot fi fizice,
logice, temporale, cauzale, continue, tranzacţionale, interne, externe etc. Legătura/conexiunea
reprezintă interacţiunea dintre două componente, evoluţia uneia depinzând de stările celeilal-
te.

dr. ing. Păun ALAN 14


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

Observarea acestor conexiuni este în mod evident supusă principiului incertitudinii şi depinde
de nivelul şi tipul de specializare al observatorului.

În cadrul unui sistem pot să existe atât conexiuni cu caracter intern între subsisteme, care să
reliefeze aspectele tehnologice, informaţional-decizionale, financiar-contabile etc., cât şi co-
nexiuni cu caracter extern care se manifestă între subsisteme şi mediul sistemului.

Pentru un sistem productiv conexiunile între subsisteme trebuie analizate în funcţie de urmă-
toarele aspecte:
¾ modul de interconectare a compartimentelor
¾ perioadele în care au loc schimburile de informaţii între subsisteme
¾ gradul lor de subordonare
¾ modul de coordonare, conform normelor prevăzute, pentru buna funcţionare a în-
tregului sistem
¾ existenţa unor decizii flexibile în conducerea şi funcţionarea sistemului.

Conexiunea sistemului cu mediul său este reliefată de mulţimea elementelor care alcătuiesc
vectorul de intrare (input-uri) şi vectorul de ieşire (output-uri). Complexitatea conexiunilor la
nivel de sistem este dată de complexitatea rezultatului compunerii conexiunilor interne, exis-
tente între elementele sistemului şi între subsistemele acestuia, cu conexiunile externe existen-
te între subsisteme şi mediul respectiv, între sistem şi mediul acestuia.

Conexiunile externe, esenţiale pentru desfăşurarea normală a activităţilor unei întreprinderi


productive, sunt materializate în special prin fluxurile de resurse materiale achiziţionate de la
furnizori, prin fluxurile de produse şi servicii livrate anumitor segmente de piaţă, precum şi
prin fluxurile informaţionale recepţionate din mediu sau transmise în mediu (piaţa, instituţii
guvernamentale, competitori etc.).

Orice sistem este supus unor schimbări permanente în cadrul ciclului de viaţă, care pun în
evidenţă conceptul de sistem dinamic. Această caracteristică provine din influenţa schimbări-
lor asupra interacţiunilor dintre elementele componente şi a conexiunilor dintre sistem şi me-
diu, în vederea atingerii obiectivelor sistemului.

Sistemul interacţionează cu mediul său, care este format din elemente ce nu fac parte din sis-
tem, dar care îl pot influenţa. Distincţia dintre sistem şi mediul său este realizată de conceptul
de graniţă/frontieră, care la rândul ei poate fi considerată un sistem format dintr-o mulţime de
elemente al căror comportament este exclusiv determinat atât de obiectivele sistemului cât şi
de comportamentul unor elemente vecine din mediu sau din interiorul sistemului.

În timp ce graniţa unui sistem poate fi de natură fizică, este mai bine să se determine o graniţă
în termeni de cauză-efect. Dacă un anumit aspect al unui sistem este complet determinat de
influenţe din afara sistemului, atunci acel aspect este în afara graniţelor sistemului. În termi-
nologia sistemică, tot ceea ce este în afara graniţelor sistemului, dar care îl poate influenţa,
constituie mediul sistemului.

Frontiera reprezintă un concept relativ deoarece poate fi definită în funcţie de obiectivele ana-
lizei de sistem şi are totodată un caracter subiectiv deoarece reflectă viziunea (punctul de ve-
dere al) analistului, şi aici făcându-şi simţită prezenţa principiul incertitudinii. Delimitarea
incorectă sau prea restrictivă a frontierei poate să conducă la plasarea unor elemente relevante

15 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA I – BAZELE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZĂRII

ale sistemului în mediul acestuia şi prin urmare, o serie de cauze, fenomene şi procese fiind
excluse din domeniul analizei se poate ajunge la concluzii eronate.

Sistemul A realizează un anumit tip de produse, pe care sistemul B le cumpără pentru a fi


încorporate în produsele sale pe care le va vinde pe piaţă. Conexiunea dintre cele două siste-
me este reprezentată mai jos:

Ya Yb Mediu/piaţă
A B

frontiera sistemului A
Analistul de sistem a determinat frontiera sistemului A la nivelul ieşirilor acestuia. Sistemul B
fiind confruntat cu dificultăţi privind desfacerea producţiei pe piaţă, va solicita produsele fir-
mei A în mod neritmic, perturbând activitatea acesteia.

Elementele situate de-a lungul frontierei au memorie şi inteligenţă proprie şi sunt capabile să
reacţioneze la influenţele mediului asupra sistemului. Elementele aflate în apropierea frontie-
rei sunt mai predispuse de a fi influenţate de mediu, în timp ce celelalte elemente rămân mai
mult sau mai puţin neafectate, referitor la ceea ce sistemul realizează într-o anumită perioadă.

Gradul de cuplare/conectare al unui element este diferit de la element la element şi reflectă


modul în care comportamentul acestuia depinde de comportamentul celorlalte elemente situa-
te pe frontieră sau în interiorul sistemului analizat (figura de mai jos).

Element puternic
conectat A B

SISTEM
C Influenţe din
F MEDIU
E
X

Element izolat D

GRANIŢA SISTEMULUI

Rolul elementelor de pe graniţa sistemului este de a înlesni ca sistemul să facă faţă cu uşurinţă
influenţelor din mediul său, care se manifestă cu predilecţie la nivelul frontierei sale.

Elementul A este puternic conectat iar comportamentul său este în totalitate determinat şi poa-
te fi previzionat pe baza informaţiilor referitoare la elementele B, C şi D cu care este conectat.
Elementul C este liber-conectat deoarece este influenţat de mediu şi de comportamentul ele-
mentului B, care la rândul lui este conectat doar cu mediul. Elementul X, care nu este conec-
tat cu nici un alt element sau cu mediul, este un element izolat.

dr. ing. Păun ALAN 16


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

Un element puternic conectat nu va aparţine graniţei, după cum elementele liber-conectate se


află numai pe graniţa sistemului. Stabilirea gradului de conectare depinde de modul în care
observatorul este capabil să facă predicţii asupra comportamentului fiecărui element .

Un sistem este puternic conectat, dacă majoritatea elementelor sale sunt puternic conectate şi
este slab conectat, dacă conţine mai multe elemente izolate, iar influenţele reciproce se mani-
festă între câteva elemente care au un grad de cuplare redus.

Predictibilitatea comportamentului elementelor unui sistem şi a conexiunilor dintre acestea


este direct proporţională cu gradul de conectare a sistemului. Astfel, pentru investigarea unui
sistem puternic conectat este suficientă cunoaşterea unui număr mic de elemente, în timp ce
pentru stabilirea conexiunilor specifice care se manifestă în cadrul unui sistem slab conectat
este necesară cercetarea detaliată a fiecărui element component.

Elementele aflate pe frontieră sunt de asemenea predictibile, comportamentul acestora fiind


determinat pe baza investigării legăturilor existente între elementele respective cu alte ele-
mente din sistem şi cu mediul.

Relaţiile dintre elemente influenţează scopurile sistemului şi restricţionează comportamentul


lor în realizarea obiectivului, precum şi comportamentul sistemului în raport cu mediul.

În privinţa obiectivelor sistemului, principiul incertitudinii acţionează în sens invers celui de-
scris anterior. Este practic imposibil de a determina obiectivele sistemului doar din interiorul
lui fără a observa interacţiunea cu mediul şi comportamentul lui în acest caz. Scopurile siste-
mului pot fi cunoscute numai din afara acestuia. De aici poate fi observată interacţiunea sis-
temului cu mediul şi poate fi înţeles comportamentul elementelor sale. Aici este esenţial rolul
analistului de sistem de a evidenţia din exterior, obiectivele generale ale sistemului, el având
experienţa şi instruirea necesară precum şi un punct de vedere neutru. Elementele unui sistem,
conştiente şi inteligente, pot cel mult să facă inferenţe pe termen scurt asupra modului în care
comportamentul lor este limitat.

Deoarece scopurile nu sunt direct cunoscute de către elementele sistemului, afirmaţii ale unor
elemente din sistem de tipul “scopul elementului E este x”, sunt tratate doar ca ipoteze de lu-
cru în analiza de sistem.

Obiectivele locale ale elementelor nu se însumează pur şi simplu pentru a furniza obiectivul
global. Analistul de sistem, persoană neutră în raport cu sistemul analizat, are menirea de a
evidenţia în mod obiectiv scopul sistemului, pe baza relaţiilor din interiorul sistemului şi a
celor stabilite între sistem şi mediu.

Cunoaşterea şi perfecţionarea conexiunilor interne şi externe ale sistemului constituie un obi-


ectiv principal al analizei de sistem în vederea îmbunătăţirii performanţelor sistemului anali-
zat.

Performanţa reflectă gradul de îndeplinire a obiectivelor sistemului şi serveşte totodată meca-


nismului de control prin care acesta aduce corecţiile necesare pentru luarea deciziilor. Orice
sistem pentru a funcţiona în sensul realizării obiectivelor sale are nevoie de anumite resurse.
Distribuţia acestor resurse în cadrul sistemelor, în general nepredictibilă, poate fi unificată sau
neunificată, iar resursele pot fi proprii sau atrase, completabile sau necompletabile din afara
sistemului. Distribuţia lor poate îmbrăca forma unor puncte de concentrare a acestora numite

17 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA I – BAZELE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZĂRII

servere. Buna funcţionare a sistemelor, creşterea şi dezvoltarea acestora sunt determinate în


mare măsură de distribuţia resurselor, de disponibilitatea lor în spaţiu şi timp. Modul în care
sunt distribuite şi utilizate aceste resurse influenţează direct realizarea scopului sistemului.

Managementul eficient al resurselor unui sistem reprezintă un obiectiv important pe care ana-
liza de sistem îşi propune să-l evidenţieze în proiectarea unor sisteme performante.

2.3.2. Sistem deschis simplu

Un sistem deschis simplu se poate imagina sub forma următoare:

Mediu exterior X Y Mediu exterior


(intrare) MEI G(s) (ieşire) MEE
Graniţă Structură de Graniţă
transformare

Intrări Transformări Ieşiri

Sistemul sub această formă poate fi formalizat prin relaţia:

S = ⎨X,Y | A⎬, (2.5)

A - reprezentând starea sistemului.

Relaţia (2.5) este o reprezentare de natură conceptuală a unui sistem.

Starea sistemului, A, este mulţimea proprietăţilor relevante (importante) pe care sistemul le


atestă la un moment dat. Din punct de vedere matematic starea sistemului este reprezentată
prin matricea de stare G(s). Între elementele sistemului se defineşte relaţia:

Y = G(s) × X (2.6)

2.3.3. Sisteme deschise cu retroacţiune (cibernetice)


2.3.3.1. Sistem de bază

O clasă importantă de sisteme o reprezintă sistemele cibernetice, respectiv cele ce au capaci-


tatea de a se autoregla prin intermediul unor factori conştienţi de natură umană. Aceste siste-
me au încorporat în structura lor un subsistem de decizie sau de reglare. Proprietatea de au-
toreglare e caracterizată de capacitatea sistemelor de a reacţiona la acţiunea factorilor pertur-
batori interni sau externi şi de a-şi păstra autocontrolul pe diferite perioade de timp. Acestea
mai sunt numite şi sisteme deschise cu retroacţiune (cibernetice).

Acesta poate fi modelat astfel :


X Y
T(s)

Δx
R(s)

dr. ing. Păun ALAN 18


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

unde :
T(s) - transmitanţa (transformanta) sistemului
R(s) - reactanţa (conducerea) sistemului.

În conformitate cu relaţia (2.6) putem scrie :

Y = T(s) × [X + Δx]
Δx = R(s) × Y
Y = T(s) × [X + R(s) × Y]
Y = T(s) × X + T(s) × R(s) × Y
Y - T(s) × R(s) × Y = T(s) × X
[I - T(s) × R(s)] × Y = T(s) × X , unde I este operatorul identic (matricea unitate).

Y = [I - T(s) × R(s)]-1 × T(s) × X (2.7)

sau, în cazul unor operatori scalari :

T(s)
Y= ×X (2.7’)
1 – T(s) × R(s)

dar cum Y = G(s) X, rezultă :

T(s)
G(s) = (2.8)
1 – T(s) × R(s)

Structura de transformare, G(s), trebuie să fie pozitivă : G(s) ≥ 0, în consecinţă :

1 – T(s) × R(s) ≥ 0

De unde rezultă condiţia de stabilitate a sistemului:

1
R(s) ≤ (2.9)
T(s)

Din această relaţie se pot trage două concluzii fundamentale şi anume :

1. Existenţa regulatorului (conducerii) asigură realizarea unor valori mai mari ale ieşirilor Y
decât în cazul sistemelor fără retroacţiune. Prin urmare orice sistem trebuie condus.
2. Pentru ca G(s) să aibă valori reale este necesar să fie respectată condiţia (2.9). Prin urmare
conducerea trebuie să fie cu atât mai bună cu cât sistemul este mai slab, respectiv conduce-
rea trebuie să fie cu atât mai flexibilă cu cât sistemul T(s) este mai puternic.

19 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA I – BAZELE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZĂRII

2.3.3.2. Sistem cibernetic simplu (cu 4 elemente)

X Y
A(s) E(s)

Z
C(s) D(s)

unde :
A(s) - subsistemul de alimentare,
E(s) - subsistemul efector,
T(s) = A(s) U E(s) - reuniunea cibernetică dintre A(s) şi E(s), şi reprezintă subsistemul
de transformare (transmitanţa),
D(s) - subsistemul detector,
C(s) - subsistemul comparator,
R(s) = C(s) U D(s) - reuniunea cibernetică dintre C(s) şi D(s), şi reprezintă subsistemul
de reglaj

În orice sistem obiectivele, Z, se introduc numai prin conducerea sistemului respectiv.

2.3.3.3. Sistem cibernetic complet (cu 7 elemente)

X1 Y
A(s) E(s)
Δx
ΔE
X2
O(s) D(s)

R(s)

C(s)

Z
P(s)

unde :
P(s) - organul programator
R(s) - organul regulator (conducător) al sistemului
O(s) - organul compensator.
P(s) – organul programator, poate fi o funcţie oarecare π(t)
♦ dacă π(t) = const. pentru toţi t, atunci avem un sistem automat simplu

dr. ing. Păun ALAN 20


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

π
♦ dacă (t) ≠ const. pentru oricare t, atunci avem un sistem (automat) cu
program.

Programul este totalitatea instrucţiunilor sau proceselor ce trebuie aduse la îndeplinirea de un


sistem în vederea atingerii unui scop (obiectiv) dat.

2.4. Sisteme de producţie


2.4.1. Introducere. Definiţii. Generalităţi

Sistemele de producţie sunt sisteme cibernetice care realizează transformarea unei mulţimi de
elemente, intrări (resurse externe), într-o mulţime specifică de elemente, ieşiri (rezultate) în
vederea atingerii unor anumite obiective, folosind în acest scop o anumită capacitate de pro-
ducţie (resurse interne). Astfel pentru un sistem de producţie în construcţii intrările, structura
de transformare, ieşirile şi obiectivele s-ar putea grupa după cum urmează :

Intrări Capacitatea de producţie Ieşiri Obiective


(resurse externe) (resurse interne) (rezultate)


X Y
G(s) Z

¾ materiale ¾ oameni ¾ produse ¾ produse


¾ energie ¾ maşini ¾ rezultate ¾ indicatori
¾ bani ¾ instalaţii ¾ durate ¾ durate
¾ timp ¾ echipamente ¾ termene ¾ termene
¾ informaţie ştiinţifică
¾ cadru legal
¾ structură organizato- Se analizează pe perechi
rică
¾ sistem informaţional
¾ sistem de circulaţie
¾ mediul ambiant
¾ restricţii

Se analizează pe necesar şi existent

Se ordonează după priorităţi

21 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA I – BAZELE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZĂRII

2.4.2. Clasificarea sistemelor de producţie

Factorii caracteristici ai sistemelor de producţie :

Feed-forward
Z
Comanda • Cine comandă ?

X1 • Cine execută ?
materialele Y
X2 T(s)
energia
• Cine dă energia ?
Feed-back
Controlul • Cine controlează ?

Clasificarea sistemelor de producţie în construcţii :

Sistem Comandă Execută Energie Control


Manual om om om om
Mecanic om maşină maşină om
Automat maşină maşină maşină om

Concluzii :
- omul este indispensabil oricărei producţii materiale,
- omul este singurul producător de valoare,
- adaptarea lui G(s) la X şi invers pentru a da o soluţie bună problemei fundamentale de
comandă : Y = G(s) × X şi Y → Z (Dezasortarea)

2.4.3. Structuri de sisteme de producţie


2.4.3.1. Sistem reductibil

OMUL – MAŞINA – MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

X Y
maşina
Mediul înconjurător
(mediul extern)
omul

Z Graniţa

dr. ing. Păun ALAN 22


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

2.4.3.2. Sisteme complexe

a. Sisteme în serie

X1 Y1 Y2 Ym-1 Ym
S1 S2 Sm
X2 X3 Xm

Y 1 = S1 × X 1
Y 2 = S 2 × X 2 = S 2 × Y 1 = S 2 × S 1 × X1
Y 3 = S3 × X 3 = S3 × Y 2 = S3 × S2 × S1 × X 1
………………………………………
Ym = Sm × Xm = Sm × Ym-1 = Sm × Sm-1 … × S3 × S2 × S1 × X1
⎡ m ⎤
Ym = ⎢∏ S i ⎥ × X 1
⎣ i =1 ⎦

b. Sisteme în paralel

X1 Y1
S1
Y1 = S1 × X1
X2 Y2 Y2 = S2 × X2
S2
XT YT ………………….
X3 Y3
S3
Y i = S i × Xi

………………….
Xn Yn
Sn Yn = Sn × Xn

n
XT = X1 + X2 + X3 + …. + Xn = ∑X
i =1
i

⎡ n ⎤
YT = Y1 + Y2 + Y3 + …. + Yn = ⎢∑ S i × X i ⎥
⎣ i =1 ⎦

c. Sisteme mixte

Prin extensie am putea spune că rezultatul final al unei astfel de combinaţii poate fi o
reuniune cibernetică a produselor Si × Xi :

⎡m ⎤
YT = ⎢U S i × X i ⎥
⎣ i =1 ⎦

23 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA I – BAZELE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZĂRII

2.5. Sisteme informaţionale


2.5.1. Locul sistemului informaţional intr-un sistem de producţie

X Y
T(s) T(s) – Reprezintă Sistemul Operaţional (Executant) – SO,
I(s)
R(s) – Reprezintă Sistemul Decizional (Conducerea) – SD,
I(s) – Reprezintă Sistemul Informaţional – SI.
R(s)

Sistemul operaţional (condus) este cel în care se desfăşoară fenomene şi procese, cu rolul de a
transforma nişte elemente, reprezentate de intrările în sistem (X), în produse sau alte rezultate
reprezentate de ieşirile din sistem (Y).

Sistemul decizional (de conducere) are funcţia de coordonare a ansamblului de activităţi în


funcţie de obiectivul general şi/sau obiectivele derivate (Z).

Sistemul informaţional are rolul de a evidenţia fenomenele şi procesele atât în cadrul sistemu-
lui condus (operaţional), cât şi în cel de conducere (decizional).

Acestea reprezintă o descompunere corespunzătoare unei convenţii căreia nu îi trebuie dată o


interpretare ad literam deoarece între cele trei subsisteme există conexiuni în ambele sensuri.

2.5.2. Noţiuni fundamentale


a. Ştirile reprezintă totalitatea comunicărilor (mesajelor, intrărilor cu caracter informaţi-
onal) emise sau recepţionate de un sistem într-un anumit interval de timp.
b. Informaţiile reprezintă mulţimea ştirilor care aduc cunoştinţe noi într-un sistem dat,
modificând starea acestuia. (caracter relativ)

Ştirile şi informaţiile sunt fenomene nefizicale care – pentru a putea fi transmise – trebuie
transpuse (codificate) la semnale reale şi trecute pe un suport.

Semnal : unitate de energie specific structurată, de mică putere, ce are capacitatea de a pune în
funcţiune sisteme de energie cu mult mai mari.

Suport : element fizic (material) pe care se înregistrează o informaţie codificată (semnal).

Mesaj : ansamblul format dintr-o informaţie codificată şi suportul acesteia.

Sistem informaţional : ansamblul de procedee şi mijloace de colectare, transmitere, prelucrare


şi depozitare a informaţiilor necesare luării deciziilor în cadrul procesului de conducere a unui
sistem dat.

dr. ing. Păun ALAN 24


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

2.5.3. Structura şi funcţiile sistemului informaţional

Structura: Funcţiile:

Date

Sistemul informaţional
Informaţii Culegere
(fluxuri)
Proceduri
Stocare
(programe)
Personal Prelucrare

Tehnologii Comunicare

Datele sunt simboluri care caracterizează starea unui fenomen sau proces la un moment dat
sau pot defini un obiect al lumii reale. Ele sunt generate de către sistemul operaţional sau în
cadrul sistemului operaţional şi sunt percepute fie de om, fie de un echipament de culegere şi
înregistrare a acestora.

Informaţia şi cunoştinţa sunt două noţiuni redundante între care există o diferenţă prin rapor-
tarea noţiunii la temporalitate : informaţia este o activitate, cunoaşterea este o stare ce rezultă
din transmiterea informaţiei. Se poate considera că informaţia este un produs rezultat din pro-
cesul de prelucrare, analiză şi interpretare a rezultatului destinat satisfacerii informaţionale a
sistemului decizional.

Fluxurile informaţionale reprezintă cantitatea de informaţii care parcurge un anumit circuit


informaţional.

Circuitul informaţional reprezintă totalitatea punctelor, locurilor sau compartimentelor prin


care trec informaţiile din momentul generării lor sau intrării lor în unitate, până în momentul
ieşirii sau arhivării lor. Circuitul informaţional reprezintă drumul parcurs de informaţii în ca-
drul unei unităţi.

Mijloacele de culegere, stocare, prelucrare şi transmitere a informaţiilor au cunoscut un pro-


ces permanent de dezvoltare ajungându-se la aşa numitele sisteme informatice (Tehnologiile).

Sistemul informatic este un ansamblu de mijloace şi metode de culegere, stocare, prelucrare şi


transmitere a informaţiilor. El este parte componentă a sistemului informaţional.

25 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA I – BAZELE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZĂRII

BIBLIOGRAFIE

1. M. Rafiroiu: “Organizarea întreprinderilor de IF”, vol. 1,2, Lito IPT, 1983


2. P. Alan : “Managementul şi organizarea întreprinderilor de construcţii – curs predat la
secţiile : CH, ISPM, APAS, IF”
3. M. Păun: “Analiza sistemelor economice”, Ed. All, Bucureşti, 1997
4. E. Beiu, M. Stoica, I. Radoslav, ş.a. : “Organizarea, conducerea, economia şi legislaţia
construcţiilor”, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1979.
5. Şileţchi M., Lascu A. : “Informaţia, entropia şi procesele sociale”, Ed. Academiei RSR,
Bucureşti, 1978
6. A. Földvary : “Management în construcţii”, Centrul de multiplicare UPT, Timişoara
1992
7. Robert H. Roy : „Concepţii în management”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1983
8. H. Koontz, C. O’Donnell : “Management – principes et méthodes de gestion”, Ed.
McGraw-Hill, Paris, 1980
9. Mihail Dumitrescu : „Introducere în management şi management general”, Ed.
Eurounion, Oradea, 1995
10. D. Oprea, G. Meşniţă : „Sisteme informaţionale pentru manageri”, Ed. Polirom, Iaşi,
2002
11. D. Oprea : „Analiza şi proiectarea sistemelor informaţionale economice”, Ed. Polirom,
Iaşi, 1999
12. Dennis Lock – Coordonator : „Manual GOWER de managemaent”, Ed. CODECS, Bu-
cureşti, 2001
13. Richard Newton : „The PROJECT MANAGER – Mastering the art of delivery”,
Prentice Hall – Financial Times, Pearson Education Limited, Edinburgh, 2005
14. I Stăncioiu, Gh. Militaru : „Management – Elemente fundamentale”, Ed. Teora, Bucu-
reşti, 1998
15. Gerald A. Cole : „ Management – Teorie şi practică”, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2004
16. Traducere PMI Romania Chapter : „Ghidul cunoştinţelor în managementul proiectelor
(Ghidul PMBOK®) – Ediţia a 4-a”, Ed. Zeta books, Bucureşti, 2010

dr. ing. Păun ALAN 26


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

PARTEA a II-a
ÎNTREPRINDEREA DE CONSTRUCŢII

Cap. 3. STRUCTURI ORGANIZATORICE

3.1. Reprezentarea structurilor organizatorice

Pentru a putea reprezenta o structură trebuie să reprezentăm elementele acesteia şi legăturile


dintre aceste elemente.

Legăturile reprezintă ansamblul legilor de compoziţie ale sistemului şi a interdependenţei din-


tre elementele structurii acestui sistem. Legăturile pot fi:
ƒ legături ierarhice existente între şefi şi subordonaţi evidenţiind o subordonare adminis-
trativă (linie ierarhică)
ƒ legături funcţionale ce există între două sau mai multe persoane şi/sau organisme care
au aceeaşi competenţă profesională, exprimând linii de competenţă profesională su-
prapuse sau nu peste liniile ierarhice
ƒ legături de cooperare putând exista între două persoane sau organisme aflate la acelaşi
nivel ierarhic, dar pe linii ierarhice diferite
ƒ legături de stat major de natură consultativă şi informaţională între “statul major”
(grup de experţi din afara întreprinderii) şi conducerea acelei întreprinderi, exprimând
colaborarea în vederea luării unor decizii importante.

Exemplificând, putem spune că un maistru este subordonat ierarhic şefului de şantier, este
subordonat funcţional conducerii întreprinderii şi are relaţii de cooperare cu alţi maiştri din
cadrul unităţii.

Structurile organizatorice pot fi reprezentate prin:


a) Grafe, în care elementele grafului (nodurile) sunt persoane sau organisme, iar legăturile
sunt reprezentate prin arce. În fig.3.1 sunt evidenţiate: structura organizatorică sub formă
de graf şi felurile de legături posibile. Trebuie menţionat că intensitatea legăturii lij ≠ lji la
toate tipurile de legături, cu excepţia celor de cooperare unde ljk = lkj. Din graf se poate citi
şi ponderea ierarhică a diferitelor elemente ale structurii, respectiv numărul de persoane
şi/sau organisme subordonate direct unui conducător de la un nivel ierarhic oarecare.
Exemplu: la nivelul 3 avem elementele 5,6,7,8,9 cu ponderile ierarhice 2,3,4,2,2.
Legendă
l12 1 S 1 legături ierarhice
l14 legături funcţionale
l21 l41
2 3 4 S 2 legături de cooperare
l47 NIVELURI legături de stat major
IERARHICE
5 6 7 8 9 3 S Statul major

10 11 4 l12 = intensitatea legăturii


pi=2 pi=3 pi=4 pi=2 pi = ponderea ierarhică
Fig. 3.1

b) Reprezentarea prin matrici. Se ştie că oricărui graf i se poate asocia o matrice (vezi fig.
3.2), care nu are elemente pe diagonală principală iar intensităţile legăturilor care nu există
sunt egale cu zero. Dimensiunea matricei este dată de numărul elementelor structurii.

27 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a II-a – ÎNTREPRINDEREA DE CONSTRUCŢII

j
i 1 2 … j … k
1 l12 … l1j … l1k
2 l21 … l2j … l2k
M M M
i li1 li2 … … lik
M M M … M M
k lk1 lk2 … lkj …

Fig. 3.2

c) Reprezentări prin organigrame. Acestea sunt de fapt nişte grafe în care intensitatea legătu-
rilor nu este evidenţiată. Poate avea două forme:
ƒ organigrame piramidale (vezi fig. 3.1)
ƒ organigrame pe niveluri (în formă de greblă) în care se pot evidenţia detalii privind
natura elementelor structurii (vezi fig.3.3).

1 d) Reprezentarea prin state de funcţiuni, care


sunt nişte tablouri în care putem găsi evi-
2 3 4 denţiate: posturile, funcţiile, limitele de sa-
larizare, iar în cazul în care precizează şi
numele persoanei care ocupă postul, aceste
state de funcţiuni sunt “nominative”.
5 6 7 i j k

Fig. 3.3

3.2. Tipuri de structuri organizatorice

Practica organizării şi conducerii unităţilor productive a permis cristalizarea unor tipuri orga-
nizatorice adecvate naturii producţiei şi mediului în care fiinţează unitatea. Astfel deosebim:
a) Structura “liniară”: în care fiecare angajat are un singur şef (conducător) de la care pri-
meşte dispoziţii şi faţă de care răspunde pentru activitatea sa. Această structură se mai
numeşte “Fayoliană”, după cel care a sintetizat-o prima oră şi este reprezentată schematic
în figura de mai jos.
Structura liniară nu are compartimente
1 funcţionale şi nici legături funcţionale,
decât ierarhice accentuându-se unicita-
2 tea conducerii.
Avantaje: simplitate, stabilitate, clarita-
3 te, conducere unică, coordonare maxi-
mă, control simplu şi direct.
Fig. 3.4 Dezavantaje: rigiditate, lipsa legăturilor
de cooperare, circulaţie anevoioasă a
informaţiei (linii ierarhice lungi), cere conducătorilor de compartimente cunoştinţe multilate-
rale pentru a suplini lipsa compartimentelor specializate (cercetare-dezvoltare, marketing) şi
legăturile funcţionale aferente.

dr. ing. Păun ALAN 28


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

Structura liniară se foloseşte cu mai mult succes unde natura producţiei şi a produsului nu este
completă.

b) Structura funcţională: în care un subordonat poate avea mai mulţi şefi, în raport cu sar-
cinile specifice sau competenţa profesională corespunzătoare. O astfel de structură este
sugerată în figura 3.5 şi are:
Avantaje: circulaţia mai rapidă a infor-
1 maţiilor, operativitate în rezolvarea pro-
blemelor, flexibilitate structurală, bună
2 coordonare funcţională, uşurinţă în for-
marea legăturilor de cooperare;
3 Dezavantaje: diluarea simţului de răs-
pundere, complicaţii în evaluarea apor-
tului personal al fiecărui angajat, lipsa
Fig. 3.5
de claritate a unor legături, dificultate în
evaluarea intensităţii legăturilor, organizarea structurii mai dificilă, interferându-se cu simţul
de răspundere a subordonaţilor.

c) Structura funcţional-liniară (“staff-line”), cu sau fără stat major.


Este o combinaţie între cea funcţională şi cea liniară în care fiecare angajat este subordo-
nat ierarhic unui şef, putând primi sarcini – pe legături funcţionale – şi de la alţi şefi, co-
municând şefului ierarhic toate sarcinile primite.

Avantajele şi dezavantajele se compun în consecinţă, ceea ce a asigurat cea mai mare răspân-
dire a unor astfel de structuri, ele răspunzând cel mai bine problemelor complexe ale produc-
ţiei. Randamentul maxim s-a observat acolo unde producţia era de serie mare sau producţie de
masă.

Dacă structura beneficiază de o legătură de stat major cu un grup de specialişti care constituie
“statul major” şi care în cazul unor organizaţii de dimensiuni mai mari (corporaţii etc.), poate
ajuta consiliul de administraţie în care pot fi şi persoane invitate, cu toate că nu sunt acţionari
ai firmei respective, dar sunt experţi într-un domeniu şi sunt remuneraţi pentru aportul lor.

În cazul acestor structuri, vezi fig. 3.6, care beneficiază şi de aportul unui “stat major” apare
avantajul unui acces mai rapid şi mai uşor la informaţii ştiinţifice şi economice mai pretenţi-
oase.

Fig. 3.6

În cazul unităţilor de construcţii unde producţia este de regulă un sortiment larg de unicate de
complexitate mare structurile mai des întâlnite sunt de tip funcţional sau funcţional-liniar.

29 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a II-a – ÎNTREPRINDEREA DE CONSTRUCŢII

Oricăreia din structurile amintite mai sus, în principiu, li se pot mări performanţele pozitive
prin informatizare. Astfel apar în structură şi vor influenţa funcţionarea acesteia, calculatoare-
le de diverse mărimi şi capacităţi. În figura 3.7 este sugerată situaţia când în întreprindere
există un calculator central cu terminale în compartimentele structurii organizatorice prin care
se poate conversa la fiecare nivel ierarhic şi obţine sintezele de date necesare, prin prelucrarea
datelor de rutină. Datele de excepţie trec prin “filtru” şi ajung direct în structură unde deciden-
ţii vor dispune ţinând seama şi de sinteze.

Avantajele care se obţin prin această informatizare sunt: claritate, control simplu rapid şi di-
rect, conducere şi coordonare maximă, circulaţie rapidă a informaţiilor, bună coordonare
funcţională, uşurinţă în formarea legăturilor de cooperare, răspunsuri aproape instantanee din
partea calculatorului privind starea sistemului în acel moment.

Dezavantajul constă în, costurile ridicate, întreţinere dificilă, necesar de personal pregătit pen-
tru folosirea acestor mijloace informatice, rigiditate mărită a structurii (în triunghiul organiza-
toric).
BANCA DE DATE

SINTEZE

DECIZII
STRUCTURA

ORGANIZATORICĂ

DATE DE
RUTINĂ DATE DE EXCEPŢIE

DATE PRIMARE

SUBSISTEME EFECTORII

Fig. 3.7

dr. ing. Păun ALAN 30


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

Cap. 4. CONDUCEREA SISTEMULUI ÎNTREPRINDERII

4.1. Conducerea şi atributele conducerii


4.1.1. Introducere

Conducerea este un complex de acţiuni realizat de o persoană, un organ sau un organism cu


denumirea de conducător şi care are drept scop menţinerea sistemului întreprinderii pe o anu-
mită traiectorie de funcţionare dată (conform unui program) urmărind realizarea unor obiecti-
ve finale prestabilite.
X Y
T(s)

R(s)
Z
Conducerea are următoarele atribute:
1. Prevederea
2. Organizarea
3. Comanda (Antrenarea)
4. Controlul
5. Coordonarea. Notaţii :
MEI – Mediul Exterior Intrare
Y = G(s) * X. MEE – Mediul Exterior iEşire

Prevederea este atributul prin care conducerea evaluează dinamica viitoare atât a obiectivelor
cât şi a resurselor, precum şi în mod deosebit evoluţia viitoare a sistemelor pe care le coman-
dă.

Feed forward
Z Prevederea Organizarea
Feed-back

ε = Y–Z
Antrenarea
θ1=4÷5 %
θ2≈15 %
X Y
M G(s)
E M
I E
E
Coordo- θ1≤ε≤θ2 Con- ε≤θ1
nare
trol
ε>θ2

Atributele conducerii

31 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a II-a – ÎNTREPRINDEREA DE CONSTRUCŢII

Organizarea este atributul prin care se concep toate structurile de transformare inclusiv toate
resursele exterioare şi interioare necesare pentru a asigura realizarea obiectivelor prevăzute
conform programului prestabilit.
Comanda este atributul prin care conducerea face cunoscută dispoziţiile sale, organismelor
subordonate şi le determină pentru a realiza concret în practică dispoziţiile date.
Controlul este atributul prin care se verifică permanent starea sistemului şi rezultatele activită-
ţii acestuia care se compară cu obiectivele stabilindu-se căile viitoare de urmat.
Coordonarea este acţiunea prin care toate dezacordurile dintre diferitele resurse sunt remedia-
te în mod dinamic pentru a asigura folosirea lor optimă.

4.1.2. Structura procesului conducerii

Procesul muncii de conducere este un proces de muncă ca oricare altul caracterizându-se


printr-o tehnologie proprie. Aceasta poate fi reprezentată prin schema de mai jos :

Coordo-
Obiective
PREVEDEREA

nare

θ1≤ε≤θ2
Prognoze

ε>θ2 Analiza ε≤θ1


Planificare abateri-
lor

CONTROLUL
Resurse
ORGANIZAREA

Controlul propriu-zis
Variante
ANTRENAREA
Portofoliu de

Alegerea
variante

variantei

Formularea Transmite- Însuşirea


optime

comenzii rea

4.2. Decizia atribut fundamental al conducerii


4.2.1. Generalităţi

Decizia este linia de acţiune conştient aleasă dintr-un număr oarecare de posibilităţi în vederea
atingerii unui anumit scop. Orice decizie trebuie să fie luată:
1. în baza unei analize temeinice a mai multor variante.
2. prin elaborarea variantelor atât prin avantajele şi dezavantajele momentane cât şi
prin consecinţele lor în viitor.
3. se iau în considerare toţi factorii perturbatori cunoscuţi.

dr. ing. Păun ALAN 32


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

4. să fie luată pe o variantă optimă (din D optimal).


5. să se găsească mijloacele de aducere la îndeplinire.

Deciziile pot fi clasificate în:


- decizii în condiţii de certitudine – când toate circumstanţele fenomenului la care se
referă sunt cunoscute
- decizii în condiţii de incertitudine – când circumstanţele fenomenului la care se re-
feră sunt necunoscute sau doar parţial cunoscute
- decizii în condiţii de siguranţă – când consecinţele actului de decizie sunt perfect
previzibile
- decizii în condiţii de risc – când consecinţele actului de decizie sunt imprevizibile.

4.2.2. Condiţiile deciziilor

Pentru ca deciziile să fie luate corespunzător şi să aibă eficienţa scontată trebuie respectate
următoarele condiţii:
- să fie în concordanţă cu obiectivele sistemului
- să fie în condiţii de cunoaştere cât mai bună
9 a cadrului problemei
9 a circumstanţelor externe
9 a circumstanţelor interne
9 cunoscând poziţiile celor interesaţi.
- să fie luate în baza unui model care să evalueze cât mai corect fenomenul
- să meargă pe varianta optimă
- să fie luate repede şi la timp
- să fie realizabile
- să fie exprimate clar, concis şi concret.

4.2.3. Clasificarea de bază a deciziilor

1. În raport cu orizontul şi mărimea sistemului la care se referă:


a) decizii strategice care se referă la probleme de mare importanţă ale între-
prinderii – afectează perioadă îndelungată de timp şi se iau de consiliile de
administraţie
b) decizii tactice care privesc anumite subsisteme ale întreprinderii pentru pe-
rioade de un trimestru, maximum două
c) decizii operative – se referă la probleme mici (puncte de lucru, loturi), pe
perioade de maxim o lună şi se iau de către conducătorii individuali.

2. În raport cu natura programării:


a) decizii programate (care se iau la anumite momente în timp conform cu un
calendar de termene prestabilit)
b) decizii neprogramate – se iau la faţa locului în momentul în care a apărut
fenomenul perturbator.

33 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a II-a – ÎNTREPRINDEREA DE CONSTRUCŢII

4.3. Principii de conducere

1. Principiul obiectivului urmărit – toate subsistemele trebuie să aibă obiective unice pe


care să le realizeze în timp.
2. Principiul unităţii de comandă (conducere) – în fiecare sistem sau subsistem să existe
un singur organ de conducere.
3. Principiul muncii colective – toate deciziile şi acţiunile importante trebuie realizate în
colectiv (ştiind că experienţa colectivă reprezintă mai mult decât suma experienţelor
componente).
4. Principiul unităţii de acţiune – conform căruia toate resursele, toată energia subsiste-
melor componente trebuie să acţioneze deodată şi în aceeaşi direcţie pentru a asigura un
rezultat optim.
5. Principiul nivelurilor ierarhice – fiecare persoană trebuie să cunoască cu precizie care
este conducătorul de care este ataşat şi care sunt persoanele sau organismele subordona-
te.
6. Principiul corespondenţei dintre responsabilităţi şi autoritate – autoritatea poate fi mi-
litară sau civilă. Cea civilă poate fi: politică, administrativă (ierarhică), funcţională, pro-
fesională, morală, morală, tehnică, tehnologică, materială, organizatorică.
7. Principiul menţinerii responsabilităţii – dacă o sarcină a fost trasată unui subsistem,
aceasta va rămâne în sarcina subsistemului până al terminarea lucrărilor.
8. Principiul folosirii optime a resurselor – resursele să fie îndreptate cu prioritate către
sistemul cu randamente maxime de transformare.
9. Principiul nivelului deciziilor – deciziile să fie luate cât mai aproape de subsistemul în
care au apărut perturbaţiile.
10. Principiul numărului optim de niveluri de conducere – într-o unitate să existe numă-
rul minim de niveluri ierarhice care să asigure un maxim de fiabilitate a funcţionării sis-
temului.
11. Principiul numărului optim de subordonaţi – nici unui conducător să nu i se ataşeze
mai mulţi sau mai puţini subordonaţi decât poate efectiv conduce.
12. Principiul interdependenţei minime – pe cât posibil fiecare sistem să-şi poată realiza
obiectivele fără a avea nevoie de ajutorul altor sisteme.
13. Principiul flexibilităţii structurale – fiecărui sistem să i se permită să-şi adapteze
structurii în raport de condiţiile în care să acţioneze.
14. Principiul disponibilităţii de alternative – în orice problemă să existe o gamă cât mai
largă de posibilităţi din care să se aleagă cea optimă.
15. Principiul controlului – niciodată controlul şi execuţia să nu fie realizate de aceleaşi
organisme.

4.4. Metode de conducere


4.4.1. Introducere

În general sistemele de producţie se pot împărţi în:


- sisteme cu maximizarea rezultatelor Y (care pot fi şi nelimitate)
- sisteme cu obiective Z, în general limitate.

Sisteme cu obiective nelimitate se cunosc doar în teorie pentru că în practică valoarea maximă
a realizărilor unui sistem este întotdeauna limitată cel puţin de o mulţime de restricţii externe
la care se pot adăuga adeseori şi o mulţime de restricţii interne. În sistemele cu maximizarea
rezultatelor singura condiţie de care trebuie să ţină cont conducerea este aceea a corelării
permanente dintre resursele X şi matricea de stare G(s) : Y = G(s)×X.

dr. ing. Păun ALAN 34


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

În cazul sistemelor cu obiective maximizarea rezultatelor în limita obiectivelor date necesită


acordarea unei ordini de prioritate în dezvoltarea unor subsisteme: mai întâi capacitatea de
producţie G(s) apoi în paralel cu aceasta se dezvoltă sistemul de conducere R(s) cu sistemele
informaţionale aferente, în al treilea rând se măresc resursele X şi apoi se intervine asupra
obiectivelor Z cu toate că, după cum se ştie (din coeficientul de mobilizare pe obiective), cu
cât obiectivele cresc pentru aceeaşi capacitate şi rezultatelor cresc.

4.4.2. Metode de conducere

- conducerea personală (unipersonală) – în care o singură persoană este conducătorul sau


coordonatorul întregii activităţi.
- conducerea colectivă – realizată de sau prin mai multe persoane. Ea poate fi:
9 consultativă – în care hotărârile se iau în baza majorităţii voturilor
9 colegială – în care prin dezbateri îndelungate se ajunge treptat la o concluzie comună.
- conducerea previzională – se bazează pe prospectarea permanentă a viitorului şi mai ales a
consecinţelor posibile a hotărârilor luate cu diferite prilejuri.
- conducerea prin obiective – constă în a fixa obiective cu termene şi responsabilităţi preci-
se, uneori şi cu indicarea metodelor specifice de rezolvare, limitându-se durata de acţiune.
- conducerea prin excepţie – problemele de rutină se rezolvă în general la nivelurile inferi-
oare, conducerea de la nivelurile superioare ocupându-se numai de problemele deosebite.
- conducerea prin resurse – se foloseşte în special în cadrul coordonării sistemelor de pro-
ducţie folosind resursele atât cele interne cât şi cele externe ca metodă de dinamizare sau
frânare a unor subsisteme după caz.
- metoda sistemică – conducătorul este permanent implicat în procesul de producţie, acţio-
nând atât prin reacţie înainte (prevedere – organizare – comandă) cât şi prin reacţie înapoi
(control – coordonare).
- conducere entropic – sistemică – în care se acceptă ca o realitate faptul că fenomenele
perturbatoare produc permanent dereglări în sistem, că orice program are un caracter pro-
babilist şi că funcţionarea sistemului nu poate fi asigurată decât prin reglarea permanentă
de-a lungul unei traiectorii necesare.

4.4.3. Conducerea şi entropia sistemelor de producţie

„Un sistem care nu se poate conduce nu poate fi condus.”

Avându-se în vedere pe de-o parte creşterea continuă a entropiei organizaţiei în paralel cu


necesitatea de asigurare a unei autonomii relative fiecărui subsistem este necesar să se aplice
în practică următoarele măsuri:
- reducerea entropiei obiectivelor,
- reducerea entropiei resurselor externe (prin asigurarea de rezerve de materiale, com-
bustibil etc.),
- reducerea entropiei resurselor interne prin asigurarea pieselor de schimb (pe baza de
evaluări statistice) şi programe de lucru pe a doua zi pentru toate formaţiile de lucru,
- perfecţionarea conducerii prin folosirea intensivă şi extensivă a metodelor enumerate,
- asigurarea unui grad limitat de autonomie fiecăruia dintre sistemele componente (en-
tropia relativă poate varia până la 15-20%).

35 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a II-a – ÎNTREPRINDEREA DE CONSTRUCŢII

4.4.4. Profilul conducătorului

Pentru a fi bun conducător un om trebuie să îndeplinească următoarele calităţi (trăsături) :


9 să aibă o bună pregătire profesională;
9 să fie un creator şi un inovator;
9 să fie autoritar, dar flexibil;
9 să aibă calităţi organizatorice, morale, psihologice, fizice;
9 sunt capabili să facă faţă unei stări de fapt, unei situaţii critice;
9 sunt abordabili de către subordonaţi;
9 deleagă sarcini şi oferă posibilitatea altora să acţioneze;
9 schiţează modul de acţionare, trasând liniile de acţiune;
9 încurajează entuziasmul colegilor.

Caracteristicile unui conducător :


- inteligenţă;
- încredere în sine; - cunoştinţe în domeniu;
- pregătire generală; - autoritate;
- nivel ridicat al culturii; - energie;
- sănătate; - eleganţă, prestanţă;
- altele. - flexibilitate, adaptabilitate;

Procesul conducerii este unul dintre cele mai observate şi studiate concepte ale lumii moderne
şi în acelaşi timp, unul dintre cele mai puţin înţelese procese sociale. Este determinat de gra-
dul în care comportamentul unui membru al grupului este perceput ca o încercare de a influ-
enţa opiniile şi acţiunile unui alt membru al grupului sau a altor grupuri. Pentru a defini un
comportament de conducător este necesar ca acest comportament să fie perceput ca o încerca-
re de a influenţa, aceasta acţiune fiind acceptată de toţi.

În concluzie putem spune :


− Comportamentul de conducător înseamnă o încercare de a influenţa alt membru al grupului.
− Comportamentul de conducător trebuie recunoscut, acceptat de către membrii grupului.

Bibliografie

1. M. Dumitrescu, ş. a. : „Proiectarea structurilor de organizare şi conducere ale unităţilor


economice”, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1978, Bucureşti,
2. C. Hidoş : „Proiectarea structurilor organizatorice”, Ed. Politică, 1974, Bucureşti
3. Charles Coates : „Managerul total”, Ed. Teora, 1999, Bucureşti
4. H. James Harrington, James S. Harrington : „Management total în firma secolului 21”,
Ed. Teora, 2001, Bucureşti
5. Peter F. Drucker : „Managementul strategic”, Ed. Teora, 2001, Bucureşti
6. Peter F. Drucker : „Inovare şi spirit întreprinzător”, Ed. Teora, 2000, Bucureşti

dr. ing. Păun ALAN 36


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

PARTEA a III-a
MEDIUL EXTERIOR AL ÎNTREPRINDERII DE CONSTRUCŢII

Cap. 5. INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR

5.1. Structura de bază a sistemului industriei construcţiilor (SIC)

Din cauza activităţii specifice a acestui sector de activitate, structura lui poate fi reprezentată
(sugerată) sub forma :

S.E.N (Intrare)

BENEFICIAR

CERCETARE

PROIECTARE

AVIZARE –
APROBARE

PLANIFICARE

FURNIZORI BENEFICIAR BANCĂ

CONSTRUCTOR

LEGENDĂ
BENEFICIAR
Linie de flux principal
Linie de flux obişnuit
S.E.N (Ieşire)

Beneficiar : este o persoană juridică sau fizică în cadrul şi în folosul căreia se realizează in-
vestiţia, reparaţia sau sistematizările şi care are dreptul sau poate să încheie contracte cu terţi
pentru realizarea acestora.
Cercetarea : este o persoană juridică în cadrul căreia se execută acţiuni îndreptate spre obţine-
rea de informaţii şi/sau cunoştinţe noi în cadrul unui domeniu dat şi care are dreptul să încheie
contracte cu terţi pentru executarea acestora.

37 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a III-a – MEDIUL EXTERIOR AL ÎNTREPRINDERII DE CONSTRUCŢII

Proiectant : este o persoană juridică sau o persoană fizică autorizată a cărei activitate o consti-
tuie elaborarea de documentaţii tehnico-economice complexe, respectiv elaborarea în mod
sistematic a lucrărilor de studii şi proiectare.
Avizare-aprobare : un colectiv uman format din persoane competente din punct de vedere
profesional căruia i s-a delegat autoritatea de a verifica documentaţiile, de a formula avize şi
de a da aprobări şi acorduri.
Planificarea : Organism sau colectiv uman a cărui activitate are drept scop eşalonarea în timp
a lucrărilor de investiţii şi resurselor necesare în corelaţie cu resursele existente (disponibile).
Banca : este o persoană juridică care are drept scop gospodărirea şi manipularea cu maximum
de eficienţă a fondurilor băneşti şi realizarea de servicii financiar-bancare.
Furnizor : este o persoană juridică sau fizică care pune la dispoziţia unui client pe baza unui
act legal şi contraplată o serie de bunuri materiale sau ideale inclusiv forţă de muncă şi utilaje
pentru a fi folosite de către client în vederea rezolvării sarcinilor de producţie.
Constructorul : este o persoană juridică care în calitate de antreprenor general, de specialitate
sau subantreprenor execută pe bază de contract lucrări de investiţii, reparaţii şi sistematizare.
Antreprenor general (AG) : o organizaţie de construcţii-montaj
Beneficiar care preia spre execuţie de la un anumit beneficiar pe bază de
contract de antrepriză toate lucrările prevăzute în documentaţia
Antreprenor
de specialitate

tehnico-economică, cu excepţia celor considerate ca fiind de


Antreprenori

general strictă specialitate.


Antreprenor de specialitate (AS) : o organizaţie de construcţii-
Subantrepre- montaj care preia spre execuţie de la un anumit antreprenor ge-
nori neral sau direct de la beneficiar pe bază de contract execuţia
unor lucrări de profil foarte îngust (de specializare strictă).
Subantreprenorii (SA) : o organizaţie de construcţii-montaj care preia spre execuţie de la un
anumit antreprenor general sau de specialitate pe bază de contract de subantrepriză lucrări
care depăşesc capacitatea de producţie a acestuia sau care formează un profil prea îngust.
Investiţia : reprezintă totalitatea cheltuielilor de achiziţie sau dezvoltare a unor fonduri (mij-
loace) de producţie sau fixe, a unor noi capacităţi de producţie sau pentru dezvoltarea fonduri-
lor (mijloacelor) existente.
Reparaţiile : reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate cu menţinerea în stare de funcţionare
sau readucerea în stare de funcţionare a mijloacelor fixe.
Sistematizare : reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate pentru îmbunătăţirea modului de
folosire a unor bunuri de orice fel.

dr. ing. Păun ALAN 38


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

5.2. Structura de cheltuieli a investiţiilor


Utilaje Tehnologice şi
Direct Instalaţii Funcţionale
productive Echipamente
Proiectare
Investiţii în Licenţe (de fabricaţie)
etapa de Exproprieri
pregătire Despăgubiri
Altele
Investiţiile

Investiţii Utilizate de beneficiar


în etapa - Pregătirea investiţiei,
de bază - Urmărire,
- Conducere,
Indirect
- Pregătire personal,
productive
- Dotări

Utilizate de constructor
- Construcţii şi instalaţii,
- Organizare
Mecanice
Investiţii în Rodaje
Tehnologice
etapa de Punere în funcţiune
încheiere
Atingerea parametrilor proiectaţi

Din analiza structurii se pot trage următoarele concluzii :


1. Cheltuielile de investiţii sunt foarte complexe şi reflectă în mod indirect modul în care se
pregăteşte, se realizează şi se pune în funcţiune o investiţie,
2. Alcătuirea structurii investiţiilor necesită un proces de optimizare prin care să se asigure
acea pondere pentru fiecare cheltuială care asigură pe de o parte o valoare maximă a chel-
tuielilor direct productive (din total cheltuieli) şi în acelaşi timp o capacitate maximă de
producţie a noii investiţii cu cheltuieli ulterioare de întreţinere şi exploatare minime.

39 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a III-a – MEDIUL EXTERIOR AL ÎNTREPRINDERII DE CONSTRUCŢII

Cap. 6. INDUSTRIALIZAREA CONSTRUCŢIILOR

6.1. Definiţie

Prin industrializare se înţelege acţiunea de a introduce, în general, tehnica mecanică (maşinis-


tă) în locul muncii manuale; transformarea proceselor de muncă preponderent manuale şi/sau
sezoniere în procese de muncă mecanizate şi/sau automate (prin procese cu caracter industri-
al).

În mod particular, industrializarea construcţiilor este acţiunea de transformare a proceselor de


muncă (cu caracter sezonier şi/sau manual) aparţinând producţiei de construcţii-montaj, în
procese cu caracter industrial (ritmice, mecanizate sau automatizate).

De-a lungul timpului s-a trecut de la munca preponderent manuală şi cu caracter sezonier la
munca mecanizată a proceselor cu volume mari de muncă şi la industrializarea unor faze din
execuţia construcţiilor, astfel că azi majoritatea proceselor de muncă sunt mecanizate sau au-
tomatizate, iar industrializare a căpătat o pondere din ce în ce mai mare.

Industrializarea construcţiilor nu trebuie înţeleasă ca un simplu transfer al procedeelor din


industrie, ci ca o acţiune mult mai complexă, datorată caracterului particular al producţiei de
construcţii. Astfel :
− spre deosebire de industrie, obiectul muncii este fix, iar mijloacele şi forţele de
muncă sunt mobile,
− obiectul muncii este foarte complex (sute şi uneori mii de procese de muncă diferi-
te) şi indivizibil (foarte greu de asigurat specializarea),
− obiectele muncii sunt unicate sau se execută în serii mici, ceea ce necesită reorga-
nizarea la fiecare nou obiect,
− capacitatea de producţie (organizarea de şantier) trebuie creată din nou la fiecare
nou şantier,
− orice s-ar face, foarte multe procese de muncă rămân strâns legate de condiţiile
meteorologice şi – prin aceasta – de unele restricţii sezoniere.

6.2. Căile industrializării construcţiilor

1. Tipizarea
2. Prefabricarea
a. Simplă
b. Complexă
i. Preconfecţionare
ii. Preasamblare
1. parţială
2. totală
3. Introducerea tehnologiilor avansate
4. Mecanizare, automatizare şi cibernetizare
5. Introducerea metodelor moderne de organizare şi conducere
6. Calificarea superioară a personalului.

dr. ing. Păun ALAN 40


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

6.2.1. Tipizarea 

Tipizarea (premisă a industrializării) este ansamblul de acţiuni îndreptate în scopul executării


de produse asemănătoare. Ea se poate referi la :
− obiecte întregi (staţii de pompare, bazine de aspiraţie şi/sau refulare, podeţe sau
poduri pentru subtraversarea drumurilor sau căilor ferate etc.),
− părţi de construcţii (goliri de fund la baraje, deversoare, secţiuni de canale, etc.),
− elemente de construcţii (jgheaburi, aripi de ploaie, elemente de acoperire la staţii
de pompare, etc.),
− detalii de construcţii (secţiuni, prinderi, ancoraje, etc.).

Prin tipizare se trece de la producţia de unicate la producţia de serii mici şi mijlocii, trebuind
să se aibă în vedere ca – prin combinarea elementelor tipizate – să se poată realiza o varietate
cât mai mare a ansamblurilor.

6.2.2. Prefabricarea 

Cale principală a industrializării construcţiilor, prefabricarea este un ansamblu de acţiuni ce


are drept scop să realizeze – în ateliere industriale sau de şantier – produse care să încorporeze
un volum de muncă cât mai mare, reducând astfel volumul de muncă de pe şantier.

Prin prefabricare :
− se reduce : volumul total de muncă omenească în ansamblu, volumul de muncă de
pe şantier, durata de execuţie a lucrărilor, cheltuielile de organizare şi consumurile
de resurse,
− se asigură : realizarea unei producţii ritmice, creşterea productivităţii muncii, îm-
bunătăţirea calităţii, specializarea şi buna calificare a lucrătorilor,
− se permite : mecanizarea, automatizarea sau cibernetizarea lucrărilor paralel cu
îmbunătăţire substanţială a condiţiilor de muncă,
− se creează premiza pentru : reducerea complexităţii lucrărilor de pe şantier, ridi-
carea gradului de finisare, mai buna folosire a spaţiilor de producţie, mai buna or-
ganizare a producției şi a muncii.

Prefabricarea se poate referi la orice fel de produse, realizate din orice fel de materiale (beton,
beton armat, metal, lemn, ceramică, etc.) şi poate fi :
a) prefabricare simplă, prin care se realizează doar elemente de construcţie ce se asam-
blează pe şantier,
b) prefabricare complexă, prin care se realizează părţi complete de obiecte, cu toate dotă-
rile necesare, şi care apoi se asamblează pe şantier.

Prefabricarea poate fi realizată :


− în ateliere sau poligoane de şantier, sau
− în ateliere cu profil industrial,
în funcţie de natura, diversitatea, numărul şi distanţele de transport ale produselor.

6.2.3. Introducerea tehnologiilor avansate 

Dacă tipizarea reprezintă premiza, iar prefabricarea – calea principală a industrializării - in-
troducerea tehnologiilor avansate constituie baza materială a acesteia. Printre tehnologiile
moderne recent introduse sau în curs de introducere se amintesc următoarele : folosirea sone-

41 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a III-a – MEDIUL EXTERIOR AL ÎNTREPRINDERII DE CONSTRUCŢII

tei Delmag (automobilă) pentru înfigerea piloţilor; protejarea taluzurilor canalelor cu dale
mari armate cu fier beton sau cu fibre de sticlă; executarea lucrărilor de terasări şi nivelări cu
ghidaj laser; executarea mecanizată a drenajelor cu tuburi ceramice;

6.2.4. Mecanizarea, automatizarea, cibernetizarea 

Acestea sunt procedeele principale ale industrializării.


a) Mecanizarea este acţiunea de înlocuire a muncii manuale prin lucrul maşinilor şi utilajelor,
muncitorilor revenindu-le sarcina de a dirija, întreţine şi conduce aceste maşini. Cu alte cuvin-
te, mecanizarea este înlocuirea sistemelor de producţie manuale cu sisteme de producţie me-
canice.

Mecanizarea poate fi simplă, atunci când afectează doar o parte (cea mai importantă) din ope-
raţiile procesului de muncă.

Mecanizarea poate fi complexă, atunci când cuprinde toate operaţiile componente ale unui
proces de muncă.

b) Automatizarea este forma cea mai perfecţionată de mecanizare a proceselor de muncă, în


care toate operaţiile sunt efectuate de maşini, omul având doar rolul de pregătire şi suprave-
ghere.

Automatizarea poate fi parţială, atunci când se referă la modul de conducere sau dirijare a
lucrului utilajelor mecanice. Aceasta se realizează prin acţionări şi/sau hidraulice, pneumatice,
aşa cum se poate vedea pe multe utilaje de construcţii, stații de prepararea betoanelor, etc.

Există însă automatizare totală atunci când procesul de producţie este în întregime automat.
De exemplu, staţiile de preparare a betoanelor de ciment la care dozarea cimentului, agregate-
lor şi apei, prepararea betonului, etc. se realizează de către echipamente, fără intervenţia omu-
lui, a cărui singură sarcină este să selecteze programul de producerea unei clase de beton dori-
te.

c) Cibernetizarea este acţiunea de a introduce cibernetica într-un domeniu oarecare. În mod


curent, prin cibernetizare se înţelege trecerea de la prelucrarea manuală a datelor la prelucra-
rea lor automată (cu calculatorul).

6.2.5. Introducerea metodelor moderne de organizare şi conducere 

În prezent nu se mai poate concepe o producţie cu caracter industrial, fără folosirea metodelor
moderne de organizare şi conducere, acestea reprezentând baza teoretică a industrializării.

De exemplu, nu se poate organiza un grup de utilaje ce efectuează prin mecanizare complexă


lucrări de terasamente, fără a folosi metode moderne de programare şi optimizare.

În general, în procesele de industrializare se folosesc pe larg metodele moderne ale cercetării


operaţionale (pentru optimizări de orice fel), algoritmi de calcul (pentru programele de calcul
automat), principii, metode şi tehnici de conducere (diferite de la procesele manuale, la cele
mecanice sau automate), metodele ergonomiei (pentru adaptarea utilajelor la om), etc.

dr. ing. Păun ALAN 42


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

6.2.6. Calificarea superioară a personalului 

Condiţie şi consecinţă a industrializării, calificarea superioară a personalului realizează tocmai


legătura inversă în modelarea cibernetică a sistemelor de producţie, în care, pentru acest caz,
G(s) ar reprezenta tocmai ansamblul celorlalte căi.

Se vede deci că însuşi procesul de industrializare este un proces cibernetic.

Calificarea superioară a personalului se realizează prin specializare, completarea calificării


(reciclare), policalificare şi recalificare.

6.3. Efectele industrializării construcţiilor

a. creşterea productivităţii muncii,


b. creşterea calităţii elementelor de construcţie şi a construcţiilor în ansamblu,
c. reducerea duratelor de execuţie,
d. reducerea consumurilor de materii prime şi materiale,
e. creşterea calificării forţei de muncă,
f. îmbunătăţire condiţiilor de lucru pentru oameni (de tip industrie),
g. cresc costurile,
h. creşte consumul energetic.
P1 i
Fie Ei – coeficientul acţiunii i, calculat cu ajutorul relaţiei : E i = (i=1,…,m)
P0 i
în care P0i este producţia înainte de acţiune, iar P1i producţia după acţiune.

Având în vedere că orice nouă acţiune afectează nu numai sistemul de bază (de la care s-a
pornit) dar şi sistemul dezvoltat prin acţiuni anterioare, se poate imagina relaţia recursivă din
figura de mai jos, în care X1, X2,…, Xn reprezintă stările sistemului înainte de luarea măsuri-
lor, iar Y1, Y2,…, Yn reprezintă stările sistemului după luarea măsurilor.
X1 X2 X3 Xm Ym
E1 E2 E2
Y1 Y2 Ym-1
Pornind de la relaţia de recurenţă : Yi = Ei × Xi , (i=1,…,m), care, de altfel este analogă cu
relaţia de mai sus, ştiind că fiecare Xi este egal cu Yi-1 se va putea scrie sistemul de relaţii :
Y1 = E1 × X1
Y2 = E2 X2 = E2 × E1 × X1
.
.
.
Yn =En × En-1 × … × E2 × E1 × X1
⎡ n ⎤
adică se va ajunge la o relaţie de tipul : Yn = ⎢∏ Ei ⎥ × X 1
⎣ i =1 ⎦
Întrucât fiecare Ei este supraunitar, rezultă imediat că fiecare acţiune nou introdusă potenţează
în mod deosebit toate acţiunile anterioare.

43 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a III-a – MEDIUL EXTERIOR AL ÎNTREPRINDERII DE CONSTRUCŢII

Cap. 7. DOCUMENTAŢIILE TEHNICO-ECONOMICE ÎN CONSTRUCŢII

7.1. Definiţie

Documentaţia tehnico-economică reprezintă totalitatea pieselor scrise şi desenate întocmite în


vederea pregătirii executării şi punerii în funcţiune a unei lucrări de orice fel, constituind un
ansamblu de informaţii organizat sistematic cu privire la cantităţile de executat, costurile afe-
rente şi resursele necesare.

Documentaţia tehnico-economică este compusă din :


- piese scrise – ce reprezintă documente, acte, … de orice fel pe care se cosemnează
calcule şi informaţii privitoare la execuţia lucrărilor,
- piese desenate – ce reprezintă planşe, schiţe, … pe care se consemnează toate elemen-
tele geometrice, fizico-mecanice, … necesare pentru execuţia concretă a obiectelor
respective.

Documentaţia tehnico-economică este :


1. o bază de comparaţie a diferitelor variante în vederea alegerii variantei optime,
2. un mijloc de stabilire a sarcinilor fizice şi valorice ale producţiei de C+M,
3. este o structură de transformări normate ale intrărilor (materiale, energie, etc.) în ieşiri
(elementele şi obiectele de construcţie, …) prin intermediul cantităţilor de executat şi a
consumurilor normate (matricea de transformare).
(1) Y = G(s) * X ⇒ X = Z/G(s) (2), dar Y → Z
(3) X = N(s) * Z
N(s) – matricea normată

Relaţia (1) în condiţiile când Y → Z ne conduce la relaţia (2) care nu este rezolvabilă
matematic, soluţia putând fi obţinută cu ajutorul normelor de consum N(s) cuprinse în
indicatoarele de norme de deviz şi pe baza cărora avem relaţia (3).
4. asigură baza de informaţii pentru sistemul comparator în vederea urmăririi corespon-
denţei dintre sarcinile planificate şi cele realizate,
5. serveşte şi ca mijloc de reglare pentru conducerea şantierelor de producţie prin compa-
raţia dinamicii reale a execuţiei cu dinamica planificată.

7.2. Fazele de realizare şi conţinutul documentaţiilor tehnico-economice


7.2.1. Introducere

Documentaţia tehnico-economică se realizează în trei faze importante :


- Etapa pregătitoare care se desfăşoară din momentul în care apare necesitatea unei
noi capacităţi la un beneficiar şi până în momentul finanţării lucrărilor,
- Etapa de bază care se desfăşoară între momentul finanţării lucrărilor până în momen-
tul punerilor în funcţiune,
- Etapa de încheiere care se desfăşoară din momentul punerii în funcţiune până la atin-
gerea integrală a tuturor parametrilor proiectaţi

dr. ing. Păun ALAN 44


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

7.2.2. Etapa de pregătire a investiţiei

Se bazează pe următoarea schemă logică :


1
Studiu de MARKETING - SM

2
Studiu de AMPLASAMENT - SA

3
Nota de comandă (cu
conţinut diferenţiat pe Studiu de fezabilitate
grupe de lucrări) - NC

4
Analiză – avizare – aprobare NC

Con-
5 6
tracta- Acorduri şi avize organe Grafice pentru eşalona-
re PT şi foruri de specialitate rea proiectării

7
PROIECT DE EXECUŢIE – PE

8 Autorizaţii
Analiză – avizare – aprobare PE

9 12 15
Analiză utila- Contracte de C+M DETALII DE
je tehnologice EXECUŢIE
şi funcţionale DDE
Aviz pentru des- 13
chiderea finanţării
Contractări utila- 10 lucrărilor de C+M
je tehnologice şi
funcţionale
14
Finanţare C+M
Finanţare 11
utilaje

45 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a III-a – MEDIUL EXTERIOR AL ÎNTREPRINDERII DE CONSTRUCŢII

7.2.3. Etapa de bază

Se bazează pe următoarea schemă logică :

16
Predarea amplasamentului

17
Planificarea şi organizarea execuţiei lucrărilor
Pentru
actua- 18
lizare EXECUŢIA
propriu-zisă a lucrărilor
de C+M
Pentru
remedi-
19
Recepţii parţiale şi/sau pe faze erea
defici-
enţelor
20
Probe şi rodaj mecanic

dr. ing. Păun ALAN 46


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

7.2.4. Etapa de încheiere

B
Construcţii-montaj (C+M) Utilaje şi echipamente
tehnologice
21 23
Perioada de garanţie Probe şi rodaje tehnologice

22 24
Recepţia finală a Recepţia punerii în funcţiune
lucrărilor de C+M

25
Perioada de atingere a para-
metrilor proiectaţi

26
Recepţia definitivă a utilaje-
lor şi echipamentelor

7.3. Documentaţia de ofertare


7.3.1. Introducere

Legi :
1) Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 34/2006 - privind achiziţiile publice
2) GHID pentru atribuirea contractelor de achiziţie publică, aprobat prin Ordinul nr.
155/2006 al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea
Achiziţiilor Publice.

47 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a III-a – MEDIUL EXTERIOR AL ÎNTREPRINDERII DE CONSTRUCŢII

7.3.2. Selectarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică

MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII


Estimarea valorii contractului de achiziţie publică

Valoarea estimată este mai


mică decât pragul valoric NU
prevăzut la art. 13 OUG nr.
34/2006 ?

DA Autoritatea contractantă achi-


ziţionează un plan sau un
proiect în domeniul amenajă- NU
rii teritoriului, al proiectării
urbanistice, al arhitecturii sau
45

al prelucrării datelor ?
Autoritatea contractantă
se află într-unul din cazu- NU
rile prevăzute la art. 19
Valoarea estimată DA din OUG 34/2006 ?
DA este mai mică decât
echivalentul în lei a Autoritatea contractantă
5000 EURO ? DA se află într-unul din cazu- NU
rile prevăzute la art. 11
din OUG 34/2006 ?
NU
dr. ing. Păun ALAN

Autoritatea contractan-
DA tă anticipează o parti- NU
cipare numeroasă a
ofertanţilor ?

DA
Cumpărare directă Cerere de ofertă Concurs de soluţii Negociere cu o Negociere Licitaţie Licitaţie
singură sursă competitivă restrânsă deschisă

dr. ing. Păun ALAN 48


PARTEA a III-a – MEDIUL EXTERIOR AL ÎNTREPRINDERII DE CONSTRUCŢII

7.3.3. Etapele derulării ofertării


OFERTARE
CERERE SECRETARIAT INGINERI DIRECTORI PERSONAL
OFERTĂ MUNCITOR

DIRECTOR FORMULAR CERERE


PRODUCŢIE ANALIZĂ OFERTARE LUCRĂRI
-SCHIŢĂ
-NECESAR MATERIALE

OFERTARE ÎNREGISTRARE PROIECTARE


NU
-PROIECT

OFERTARE ARE NU NECESAR DA PROIECTARE


PROIECT PROIECT

DA
-ANTEMĂSURĂTOARE
ARE Ante- NU PROIECTARE
OFERTARE
măsurătoare
-ÎNCADRĂRI ÎN IND
DA -VERIFICARE ÎNCADRĂRI
OFERTARE INTRODUCERE
ÎN DocTec

OFERTARE Bază preţuri,


-BAZĂ DE PREŢURI
Coeficienţi aprobaţi ACTUALIZATĂ
de Dir. Producţie

OFERTARE CALCUL DEVIZ

OFERTARE
VERIFICARE DOSAR CU :
NU
- pliant firmă
DA - scrisoare intenţie
- certificare ISO
OFERTARE LISTARE + ÎN- - recomandări
DOSARIERE - centralizator preţuri
- listă detaliată preţuri
DIRECTOR - specificaţii tehnice
- diferite scheme funcţionale
PRODUCŢIE
ANALIZĂ
NU
DA
TRANSMITERE
LA BENEFICIAR

dr. ing. Păun ALAN 46


7.4. Analiza eficienţei tehnico-economice a variantelor de investiţie
7.4.1. Indicatori şi indici

INDICATORUL este o mărime care caracterizează nişte sisteme (fenomene) sau legătura acestora cu
alte sisteme (fenomene). Din punct de vedere al organizării putem spune că un indicator este o mărime
exprimată printr-un număr sub formă absolută sau relativă, constantă pe o anumită perioadă de timp, şi
care are un caracter normativ, deoarece trebuie realizată printr-o activitate specifică.

Indicatorii sunt întotdeauna mărimi de bază faţă de care se face orice referire atunci când se analizează
valorile realizate, având deci şi caracter de criterii. Indicatorul este o mărime de bază.

REALIZAREA (valoarea realizată) corespunzătoare unui anumit indicator, este o mărime exprimată
în acelaşi fel ca şi indicatorul la care se referă, arătând nivelul cantitativ sau calitativ atins la un mo-
ment dat. Realizarea este o mărime curentă.

INDICELE este o mărime relativă obţinută ca raport dintre o mărime curentă şi una de bază. Pot fi
individuali sau de grup. Indicii individuali sunt : simpli, când exprimă nivelul realizărilor faţă de indi-
catori pe o anumită perioadă, şi de lanţ când exprimă creşterea relativă a unui indice dintr-o perioadă
faţă de acelaşi indice dintr-o perioadă anterioară. Indicii de grup pot fi : medii, când sunt calculaţi ca
valoare medie a mai multor indici, sau agregaţi când sunt calculaţi ca medii ponderate. Astfel, în ge-
neral, un indice poate fi exprimat astfel :

Ri
ii = (7.1)
Ro

unde: Ri şi Ro reprezintă indicatorul, respectiv realizarea fenomenului i .

În multe cazuri un indice poate fi el însuşi indicator.

În domeniul construcţiilor se folosesc atât indicatori general valabili în toate domeniile activităţii eco-
nomice cât şi indicatori specifici activităţii de construcţii-montaj.

Indicatorii, ca atare, sunt folosiţi ca instrumente, iar prelucrarea şi interpretarea lor poate asigura in-
formaţii deosebit de utile în analiza complexă a întreprinderilor de construcţii, cu privire la următoare-
le aspecte:
1. Situaţia financiară (cifră de afaceri, capital social, venituri, cheltuieli, profit, ş.a.):
2. Capacităţi de producţie (consumuri specifice, productivitatea muncii, ş.a.);
3. Poziţia faţă de piaţa concurenţială;
4. Relaţia cu beneficiarii (termene, durate, investiţia totală, ş.a.);
5. Relaţia cu salariaţii (numărul de salariaţi, salarii, timp de lucru, ş.a.);
6. Structura organizaţională;
7. Calitatea managementului.

Din punct de vedere al implicării în problematica întreprinderii de construcţii, indicatorii pot fi grupaţi
în trei grupe:
I. indicatori de bază, cu caracter general, care servesc la analiza eficienţei tehnico-economice
a oricărui tip de unitate economică, indiferent de ramura în care activează;
II. indicatori ai obiectelor de investiţii, ca produs al activităţii întreprinderii de construcţii;
III. indicatori ai producţiei de construcţii-montaj, cu caracter specific a activităţii între-
prinderii de construcţii.

47 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a III-a – MEDIUL EXTERIOR AL ÎNTREPRINDERII DE CONSTRUCŢII

7.4.2. Indicatori de bază

a) Capitalul social (Cs) sau averea întreprinderii reprezintă totalitatea bunurilor, valori imobi-
liare şi mobiliare, cu care firma s-a înregistrat la înfiinţare, aduse ca aport în societate de către acţio-
nari.
Poate fi modificat prin aporturi, diferenţe din reevaluări, beneficii, ca urmare a hotărârii adu-
nării generale a acţionarilor (A.G.A.).
b) Cifra de afaceri (CA) reprezintă suma totală a veniturilor realizate din încasarea de la bene-
ficiari a contravalorii lucrărilor executate şi vânzării de produse specifice către terţi într-o perioadă de
timp determinată.
c) Producţia globală (PG) sau producţia exerciţiului este indicatorul care dimensionează în-
treaga activitate a întreprinderii, într-un interval de timp şi cuprinde:
• Producţia marfă (PM), adică totalitatea producţiei executată de o unitate productivă, care a fost
predată beneficiarilor conform contractelor şi pentru care s-a încasat întreaga contravaloare;
• Producţia neterminată (PNT), respectiv totalitatea proceselor de muncă din care nu au fost exe-
cutate decât o parte din operaţii;
• Producţia nedecontată (PND), totalitatea proceselor de muncă executate integral dar pentru care
producătorul nu a încasat valoarea aferentă;
• Producţia imobilizată (PIM), respectiv, imobilizările corporale şi necorporale realizate în regie
proprie.
PG = PM + PNT + PND + PIM (7.2)

În relaţia 7.2, PNT şi PND reprezintă fonduri blocate, adică o proastă circulaţie a banilor şi, deci,
o slabă activitate economică. De aceea, aceste forme ale producţiei trebuie reduse la minimul
posibil.

Apelând la semnificaţia termenilor din relaţia Y = G(s) × X şi Y → Z se poate afirma că:


PG = Y, ca realizare şi PG = Z, ca indicator (7.3)

d) Numărul total de salariaţi (NTS) reprezintă forţa de muncă permanentă angajată cu carte de
muncă în cadrul întreprinderii.
e) Salariul mediu brut (SMB) reprezintă media aritmetică a tuturor drepturilor salariale, neafec-
tate de impozite, taxe şi alte reţineri de acest gen.
N ts

∑S
i =1
i
S MB = (7.4)
N TS
f) Numărul total de acţiuni emise (NAE) reprezintă totalitatea titlurilor de valoare ce atestă
participarea la capitalul societăţii pe acţiuni, care conferă dreptul de a primi dividende.
Cs
N AE = (7.5)
V NA
unde VNA = valoarea nominală a acţiunilor.
g) Suprafaţa terenului (ST) este suprafaţa cuprinsă în interiorul împrejmuirilor unde întreprin-
derea îşi desfăşoară activitatea. Valoarea terenului poate fi inclusă în capitalul social, dacă este propri-
etatea întreprinderii.

7.4.3. Indicatori ai obiectivelor de investiţii

1. INDICATORII FIZICI sau NATURALI reflectă dimensiunile caracteristice ale procesului


investiţional şi a rezultatelor obţinute de pe urma realizării acestora fără a evidenţia efortul, adică chel-
tuiala de muncă necesară producerii lor. Aceştia se calculează în faza de proiectare şi se compară apoi
cu realizarea.

dr. ing. Păun ALAN 48


a) Capacitatea de producţie (CP) , arată potenţialul de producţie al unui obiectiv de investiţie
într-o perioadă dată. Poate fi exprimată în: tone/an; m3/oră; etc.
b) Durata de realizare a investiţiei (DRI) – este stabilită încă în faza de studiu de fezabilitate şi
evidenţiată în „Graficul de eşalonare a investiţiei” (fig.7.1.).
c) Durata de recuperare din profit a investiţiei (Drp) este perioada de timp în care sunt recu-
perate toate categoriile de cheltuieli efectuate până la punerea în funcţiune şi în intervalul de atingere a
parametrilor tehnico-economici proiectaţi. Deoarece este vorba de recuperarea unor cheltuieli, aceasta
se poate face numai din venituri / profit (fig. 7.1).
d) Durata de serviciu (Ds) este intervalul de timp în interiorul căruia o investiţie poate fi ex-
ploatată raţional (cu executarea unor lucrări de întreţinere şi/sau reparaţii curente), înainte de a i se
face o reparaţie capitală sau a fi înlocuită.
e) Consumul specific de materii prime şi materiale 1 [Cs1(i)]
C (i )
Cs1 (i ) = [m3/km drum; kg/m2 Ad] (7.6)
Dc
unde: C(i) = cantitatea de material i din extrasul de materiale, în unităţi fizice ;
Dc = dimensiunea caracteristică, aleasă în funcţie de natura lucrării (de exemplu: m2 Ad sau
m3 Vc, pentru construcţii civile şi industriale; m pod; km drum; km c.f; etc.).
f) Suprafaţa ocupată (So) este suprafaţa de teren care a fost scoasă definitiv din circuitul agri-
col sa forestier, pentru deservirea exclusivă a noii investiţii (pentru obiective existente, So = ST).
g) Suprafaţa construită (Sc) este suprafaţa acoperită cu construcţii şi/sau instalaţii.
h) Indicele (gradul) folosirii suprafeţei disponibile (Ifsd):
Sc
I fsd = <1 (7.7)
So
i) Indicele folosirii capacităţii de producţie (Icp):
Cp PR
I CP = ≥1 (7.8)
Cp NEC
unde: CpPR = capacitatea de producţie proiectată,
CpNEC = capacitatea de producţie necesară.
Durata de atingere a parametrilor proiectaţi
Durata lucrărilor de construcţii montaj

Recepţia definitivă

Curba diferenţei între


Punerea în funcţiune
Durata organizării de şantier

venituri şi cheltuieli
Durata probelor şi rodajelor

Profit
maxim
şi instalaţii

- t
CHELTUIELI

-
CUMULATE

Drp

Topt
DRI DS
Fig. 7.1. Desfăşurarea în timp a unei investiţii

49 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a III-a – MEDIUL EXTERIOR AL ÎNTREPRINDERII DE CONSTRUCŢII

2. INDICATORII VALORICI sau ECONOMICI reflectă relaţia între efortul de inves-


tiţie şi efectele valorice obţinute sau, altfel spus, reflectă numai niveluri de eficienţă economi-
că a acţiunilor de investiţii.
a) Investiţia totală (I) este valoarea totală a unui deviz general, exprimând cheltuielile totale
necesare execuţiei şi punerii în funcţiune a unui obiectiv de investiţie.
b) Cota de construcţii-montaj (C+M) reprezintă partea din devizul general, care însumează
valorile lucrărilor construcţii, montaj şi instalaţii în construcţii.
c) Investiţia specifică (is) exprimă efortul de investiţii necesar pentru realizarea unei unităţi de
produs, reprezentată prin raportul dintre investiţia totală şi capacitatea de producţie.
I
is = (7.9)
Cp
d) Consumul specific de materii prime şi materiale 2 [Cs2(i)]
C (i )
Cs 2 (i ) = (7.10)
I
e) Profitul total (brut) (PrT) reprezintă diferenţa dintre veniturile încasate şi cheltuielile efec-
tuate cu factorii de producţie consumaţi în perioada de serviciu (Ds) a investiţiei (fig. 5.7).
f) Economia anuală (E) sau profitul anual , adică totalitatea câştigurilor obţinute (sau pierderi-
lor eliminate) prin punerea în funcţiune a noii investiţii.
PrT
E= (7.11)
Ds
g) Rentabilitatea (r) sau gradul de rentabilitate exprimă capacitatea investiţiei de a produce
profit. Poate fi exprimată prin următoarele relaţii:

E
r= × 100 (7.12)
PG
E
r= ×100 (7.13)
Ccp
PrT
r= (7.14)
I × Ds
Prmax
rmax = (7.15)
I × Topt
unde: Ccp = costul complet de producţie anual,
Topt= perioada la care se obţine profitul maxim Prmax

7.4.4. Indicatori ai producţiei de construcţii-montaj

Majoritatea indicatorilor descrişi sunt valabili şi pentru producţia de construcţii, la care se adaugă alţii
specifici:
a) Producţia de bază (Pb) reprezintă rezultatul proceselor de muncă prin care se realizează în
mod nemijlocit obiectele de construcţii, constituind principalul obiect de activitate al întreprinderii.
b) Producţia secundară (Ps) reprezintă producţia de materii şi/sau materiale realizată în cadrul
unei întreprinderi ce are alt profil de bază, destinată activităţii de bază şi vânzării către terţi.
Ps = Nsb + Csv (7.16)
unde: Nsb = necesar pentru producţia de bază proprie, conform extraselor de materiale,
Csv = cantitate destinată vânzării către terţi.
c) Producţia industrială (Pi) reprezintă producţia creată în sectorul industrial al întreprinderii,
sau creată prin procedee industriale
Pi = Nib + Civ (7.17)

dr. ing. Păun ALAN 50


unde: Nib = necesar pentru producţia de bază proprie, conform documentaţiei economice a proiecte-
lor contractate,
Civ = cantitate destinată vânzării către terţi.
d) Productivitatea muncii (Pm) exprimă eficienţa muncii cheltuită în procesul de producţie, exprimată
prin producţia executată de un om pe o perioadă de timp.
PG
Pm = (7.18)
Nmpm
PM
sau Pm = (7.19)
Nmpm
unde: Nmpm = numărul mediu de personal muncitor
T
Nmpm = ∑ Npm(t ) (7.20)
t =1
T = durata perioadei (în zile)
Npm(t) = numărul de personal de muncitor din ziua t.
e) Cheltuieli la 1000 lei producţie-marfă (C1000):
Ce
C1000 = × 1000 (7.21)
Cd
unde: Cd = totalitatea cheltuielilor de construcţii montaj (exclusiv profitul) cuprinse în devizele anali-
tice pe stadii fizice: Cd = PM – Pr.
Ce = totalitatea cheltuielilor de construcţii montaj realizate efectiv, conform documentelor
primare (contabile).
f) Profitul pe 1000 lei fonduri fixe (Pr1000)
E
Pr1000 = × 1000 (7.22)
YFF
g) Numărul de personal TESA (NTESA), este personalul tehnico-economic, de supraveghere şi
administrativ, stabilit prin state de funcţiuni.

51 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a III-a – MEDIUL EXTERIOR AL ÎNTREPRINDERII DE CONSTRUCŢII

Bibliografie :

dr. ing. Păun ALAN 52


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

PARTEA a IV
SUBSISTEMUL DE PLANIFICARE AL ÎNTREPRINDERII DE CONSTRUCŢII

Cap. 8. SUBSISTEMUL PLANIFICARE

8.1. Planificarea, subsistem al întreprinderii


8.1.1. Amplasare şi structură

Planificarea ca subsistem face parte dintre subsistemele de intrare ale întreprinderii şi serveşte ca
bază pentru acţiunile de reglaj înainte ale sistemului întreprinderii.

LEGENDA :

P - subsistemul de planificare
A - subsistemul de alimentare
T - subsistemul de transformare
D - detectorul
R - reglajul (regulator)

Fig. 8.1

Acest subsistem nu poate fi disociat de subsistemul de conducere cu care acţionează în strânsă legă-
tură în cadrul unui mecanism ce poate fi schematizat astfel (Fig. 8.2) :

Fig. 8.2

Această modelare reprezintă ideea că toţi indicii şi indicatorii stabiliţi ca urmare a programării pro-
ducţiei sunt dinamici.

8.1.2. Atribuţii si activităţi

a). Sarcini generale

1. Planificarea generală - prin care se asigură eşalonarea în timp a tuturor obiectivelor (grafice
sintetice, coordonatoare, programe de execuţie, etc.);
2. Reglajul - reprogramarea producţiei sau a indicatorilor pe baza informaţiilor obţinute prin ur-
mărirea continuă a modului de desfăşurare a acesteia.
Realizarea acestor sarcini constituie activitatea cunoscută sub numele PLUP (Programarea,
Lansarea şi Urmărirea Producţiei).

53 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a IV-a – SUBSISTEMUL PLANIFICARE

b). Atribuţii (sarcini) specifice

1. Planificarea - elaborarea planurilor pe investiţii (anuale, trimestriale) şi defalcarea lor pe subu-


nităţile care le execută;
2. Programarea - eşalonarea proceselor de muncă, întocmirea graficelor de asigurare cu resurse,
stabilirea termenelor intermediare şi finale;
3. Prognoza - privind evoluţia capacităţilor, a obiectivelor şi a resurselor;
4. Asigurarea cooperării cu alte firme - stabilirea posibilităţilor de cooperare, contracte de coope-
rare, urmărirea cooperării; (contracte de subantrepriză sau cu antreprenori de specialitate);
5. Reglajul sau replanificarea - modificarea programelor de la atribuţia 2 în conformitate cu des-
făşurarea reală a lucrării.

8.2. Planificarea
8.2.1. Dinamica indicatorilor stabiliţi şi entropia aferentă

Fie Ip un indicator oarecare, stabilit (de exemplu PG - producţia globală)

Să presupunem că acesta are


următoarea planificare pe
trimestre :
Tr. I........ 15 %
Tr. II....... 25 %
Tr. III...... 35 %
Tr. IV...... 25 %
TOTAL 100 %

Dp - Domeniul de planificare
Fig. 8.3

Toate valorile intermediare ale realizărilor trebuie să se găsească în intervalul Dp.


Această concepţie este valabilă numai în microeconomie, la nivelul întreprinderii, unde datorită du-
blului reglaj este posibil ca la sfârşitul diferitelor intervale de timp să avem valori planificate "actu-
ale" diferite faţă de valorile iniţiale. (La graficul din Fig. 8.3 trebuie avut în vedere şi cazul când se
lucrează cu Rezerva Finală de Timp - RFT).

8.2.2. Graficele de coordonare

Se întocmesc două tipuri de grafice coordonatoare :


- GEI - graficul sintetic de eşalonare a investiţiei, se întocmeşte de comun acord între beneficiar,
proiectant şi constructor; şi prevede toate termenele de începere, intermediare şi finale pentru toate
activităţile de concepţie, proiectare, asigurare de utilaje şi echipamente, precum şi de construcţie
propriu-zisa.

dr. ing. Păun ALAN 54


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

- GC - graficele de coordonare - se întocmesc în comun de antreprenorul general cu antreprenorii


de specialitate şi cu subantreprenorii, cu acordul beneficiarului. Aceste grafice stau la baza acţiuni-
lor de cooperare.

8.2.3. Încărcarea subunităţilor unei antreprize cu sarcini de producţie

Pentru a se obţine o încărcare cu sarcini, cât mai uniformă a tuturor subunităţilor antreprizei este
necesar să se respecte următoarele principii:
1. Să se facă extrapolarea tendinţelor de evoluţie a fiecărei subunităţi în parte;
2. Să se analizeze nivelul de mobilizare a resurselor interne a fiecărei subunităţi;
3. Să se evalueze capacităţile reale de producţie pentru fiecare subunitate;
4. Să se coreleze sortimentele de producţie din sarcina fiecărei subunităţi cu structura şi dotarea sa
specifice;
5. Încărcarea să se facă în mod uniform şi mobilizator pe fiecare subunitate.

Caracterul mobilizator trebuie să aibă asigurate, după părerea noastră, cel puţin două laturi:
- motivaţia muncii,
- conducerea să fie cât mai bună şi flexibilă (reducându-se inerţiile).

8.3. Elementele de baza ale producţiei de C+M

a. Micromişcarea - deplasarea sau rotirea unidirecţională a unei părţi a corpului omenesc


(mână, cap, picior, etc.). Ea se efectuează de om şi în afara procesului de muncă.
b. Mişcarea - reuniunea de micromişcări, efectuate de o parte sau chiar de corpul omenesc
în totalitate şi care are drept scop o anumită acţiune (apucare, strângere, apăsare, lovire, ridicare,
etc.).
c. Mânuirea - ansamblul de mişcări pe care le efectuează un muncitor conform unor anumite
reguli, cu ajutorul unui mijloc de muncă asupra unui obiect al muncii, pentru a pregăti sau executa o
parte a unei acţiuni mai complexe (tăierea unei scânduri cu fierăstrăul, baterea unui cui cu ciocanul
... ).
d. Operaţia - o parte a unei acţiuni mai complexe, compusă din mai multe mişcări şi/sau
mânuiri, realizată de unul sau mai mulţi executanţi - pe un loc de muncă - şi cu mijloace de muncă
specifice - care, în cadrul unei anumite tehnologii, acţionează asupra unui obiect al muncii dat,
obţinându-se întotdeauna valoare şi uneori valoare de întrebuinţare (preparare beton, transport mor-
tar, fasonare fir beton, montarea unui prefabricat, etc.). În sensul cel mai larg, operaţia duce la reali-
zarea unei valori de întrebuinţare numai atunci când poate fi decontată faţă de un anumit beneficiar.
e. Procesul de muncă - o activitate omenească, compusă din mai multe operaţii, efectuate de
o formaţie de lucru, pe un front de lucru dat, într-un interval de timp, prin care se obţine un bun ma-
terial sau ideal care are întotdeauna valoare de întrebuinţare (prepararea, transportul şi punerea în
opera a betonului; săpatul şi evacuatul pământului; achiziţionarea, transportul, montarea şi punerea
în funcţiune a unei pompe etc.). Un proces de muncă poate fi compus din una sau mai multe opera-
ţii, de aici o relativă apropiere între noţiuni.
f. Elementul (produsul) - 1. - un bun material rezultat din efectuarea mai multor procese
de muncă de acelaşi fel sau diferite între ele;
2. - cea mai mică parte dintr-un obiect al unei investiţii delimi-
tate spaţial şi, care, împreună cu celelalte elemente ale obiectului îi asigură acestuia funcţionalitatea
proiectată (o fundaţie izolată, un stâlp, o grindă, etc.).
g. Subansamblul - o grupare de elemente, asemănătoare între ele sau identice, care se pot
executa în paralel sau succesiv, cu continuitate şi se referă la aceeaşi parte de lucrare (fundaţii,
stâlpi susţinere, jgheaburi de beton armat ...).

55 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a IV-a – SUBSISTEMUL PLANIFICARE

h. Ansamblul - o reuniune de mai multe subansambluri sau elemente (izolate) dintr-un obi-
ect de investiţie, care au funcţiuni omogene sau conţinut asemănător al proceselor de munca prin
care sunt realizate (fundaţie SP, bazin aspiraţie etc.)
i. Categoria de lucrări - un grup de procese de muncă care au acelaşi specific de execuţie
(specialitate inginerească) şi care sunt cuprinse în acelaşi indicator de norme de deviz (Ts, C, D, P,
If, Ac, I, S... ).
j. Obiectul - orice construcţie distinctă, delimitată spaţial (natural sau artificial) şi caracteri-
zată printr-o destinaţie funcţională bine determinată (o casa de pompe, un baraj cu anexele sale, un
stăvilar...).
k. Complexul de obiecte - ansamblul format din două sau mai multe obiecte legate între ele
prin anumite funcţiuni şi servicii comune, având o anumită destinaţie funcţională bine definită (un
sistem de irigaţii sau de desecări, un complex de lucrări de amenajare a unui torent).

8.4. Procesul de munca, element fundamental al producţiei de C+M


8.4.1. Elementele procesului de muncă

a) natura procesului de muncă - precizată de categoria de lucrări şi de capitolul de norme de


deviz de care acesta aparţine;
b) conţinutul procesului de muncă - descris în norma de deviz (N.D.);
c) unitatea de măsură - precizata tot în N.D.;
d) normele de consum de resurse - NCR - date sub formă tabelară în N.D.;
e) cantitatea de proces de muncă - C(i) - calculată prin antemăsurătoare;
n
f) volumul de muncă (necesar) al procesului de muncă, VM (i), :

VMn(i) = C(i) × NT(i) , [ i = 1,m ]

unde :
NT(i) - norma de timp pentru resursele nestocabile (forţă de muncă, utilaje), respectiv
NCR(i,j),
C(i) - Cantitatea de executat, determinată prin antemăsurătoare;

g) durata de execuţie - D(i), care poate fi : calculată, impusă sau aleasă; dacă se aleg efecti-
vele atunci durata se poate calcula cu relaţia :

VM n (i)
D(i) = [ i = 1,m ]
R(i)

h) resursele necesare :

VM n (i)
R(i) = [ i = 1,m ]
D(i)

8.4.2. Clasificarea proceselor de muncă

dr. ing. Păun ALAN 56


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

Procesele de muncă pot fi clasificate după mai multe criterii, şi anume :

a) După natura sistemelor de producţie :


• manuale, când întregul proces de producţie este executat manual,
• mecanice,
• automate
b) După complexitate :
• simple - executantul trebuie să asigure numai forţa şi mijloacele de muncă, obiec-
tul muncii fiind preexistent în natură (săpături, derocări...);
• complexe - executantul trebuie să asigure toate forţele de producţie;
c) După legăturile reciproce :
• independente
• condiţionate
d) După ritmul de execuţie
• ritmice - cantităţile executate pe unitatea de timp - egale între ele;
• neritmice - cantităţile executate pe unitatea de timp diferă de la o unitate de timp
la alta.

8.4.3. Indicatoarele de norme de deviz (IND)


8.4.3.1. Definiţie. Conţinut.

Indicatorul de norme de deviz (IND) este o culegere de norme de deviz (ND) grupate pe categorii
de lucrări (liste de tehnologii standardizate);

8.4.3.2. Norma de deviz

a) Norma de deviz de bază (propriu-zisă)


Norma de deviz precizează consumurile specifice medii de materiale, manoperă, utilaj, necesare
realizării unei unităţi de măsură dintr-o lucrare.
O normă de deviz (ND) conţine următoarele elemente :
• indicativul ND
• denumirea ND
• Unitatea de măsură a ND
• consumurile specifice ale ND

Indicativul normei de deviz conţine următoarele elemente :


) o litera mare - ce reprezintă IND din care face parte ND : Ts, C, If, H1,…
) o a doua literă mare - ce reprezintă capitolul de lucrări din care face parte ND : A, B, Z01,
Z02, Z03, C, E, …
) un grup de una - două cifre arabe - ce reprezintă numărul de ordine din cadrul capitolului : 01,
02, 10, 23, …
) o literă - ce reprezintă variantele de execuţie : a, b, c, …
) o cifră arabă - subvarianta de execuţie : 1,2, ...

57 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a IV-a – SUBSISTEMUL PLANIFICARE

Exemplu : C A 01 a 1 C Z01 02 b 1 Ts A 01 a 1

Subva-
Vari- rianta
Nr. anta tehno-
Capi- or- tehno- logică
tolul dine logică

IND

b) Norme asimilate - În cazuri excepţionale, când procesul de lucru real diferă neesenţial
de conţinutul unei norme de deviz din indicator, se poate asimila acesteia.
Notare : SIMBOL (asimilat) - adică se scrie simbolul, iar alăturat, în paranteză, se scrie asi-
milat.

c) Norme derogate : În acest caz în conţinutul ND are loc o înlocuire sau eliminare a unei
resurse la oricare din capitolele : material, manoperă sau utilaj.
Notare : SIMBOL (i,m)
(i,fm)
(i,u)

d) Norme compuse - apar când procesul de lucru real poate fi realizat din două sau mai
multe procese gata normate din indicator. În acest caz simbolul este format prin adiţia simbolurilor
proceselor componente, la nevoie afectate cu ponderea (%) cu care participă la norma compusă.
Aceste ponderi vor afecta cele trei capitole de resurse. Ex. :

IzF01A1 + 2×IzF04I1 + IzF04B1 + 2×IzF22A1 + ...

e) Norme locale - Se întocmesc în cazuri excepţionale, pentru tehnologii şi materiale noi,


când nici una din posibilităţile de mai sus nu pot încadra procesul de muncă real.

Consumurile specifice ale normelor locale se pot determina prin comparare directă şi corelare direc-
tă cu norme republicane aprobate şi apropiate.

Simbolul unei norme locale poate avea până la 12 caractere şi se poate determina astfel:

NL - T s C7 7 1 a 0 1

Nr. crt. al variantei de normă (consumuri) şi de preţ


sortimente de materiale
Codul organizaţiei elaboratoare a normei de deviz

Capitolul din indicatorul şi catalogul în care se înca-


drează norma şi preţul unitar pe articole de deviz

Indicatorul de norme de deviz

Norma de deviz locală – NL

dr. ing. Păun ALAN 58


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

8.4.4. Relaţii fundamentale

a) Necesarul total de resursă i pe un proces j:

(1) NRT(i,j) = C(j) × NC(i,j) , [ i =1,m; j = 1,n ]

b) Necesarul total de resursă i :

n
(2) NTR(i) = ∑ NR T (i, j) , [ i = 1,n ]
j =1

Pentru manoperă, norma de consum, NC(i,j), se înlocuieşte cu norma de timp, NT(j), iar resursele,
R(i,j), se înlocuiesc cu efectivul e(j). Aceasta ne permite să calculăm :

c) Volumul de muncă pasiv (necesar) al procesului j :

n
(3) Vm (j) = C(j) × NT(j) , [ j = 1,n ]

d) Volumul de muncă efectiv (activ) al procesului j :

a
(4) Vm (j) = e(j) × D(j) , [ j = 1,n ] dar

a n
(5) Vm (j) ≥ Vm (j) , [ j = 1,n ]

- dacă este cunoscut efectivul, atunci :

n
Vm (j)
(6) D(j) = , [ j = 1,n ]
e(j)

- dacă este cunoscută durata de execuţie a unui proces de muncă oarecare j, atunci :

Vmn (j)
(7) e(j) = , [ j = 1,n ]
D(j)

Toate relaţiile sunt valabile pentru un anumit interval de timp.

Din relaţia (4) se observă că unul şi acelaşi volum de muncă poate fi realizat (obţinut) prin mai mul-
te cupluri : resurse-durate. Alegerea cuplului resurse-durate reprezentând, de fapt, o acţiune de op-
timizare. Problema de bază în cadrul acţiunii de optimizare este că:
- trebuie să ne încadrăm în duratele disponibile pentru execuţie,
- necesarele de resurse de-a lungul diferitelor intervale de timp trebuie să fie cât mai uni-
forme.

La acestea se adaugă şi necesitatea corelării modului de eşalonare în timp cu structura internă a sis-
temului, respectiv a corelării planificării cu organizarea şi invers.

59 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a IV-a – SUBSISTEMUL PLANIFICARE

8.4.5. Reprezentarea proceselor de muncă

Metodele de reprezentarea proceselor de muncă pot să fie :


◊ Metode matematice
- carteziene
- vectoriale
◊ Metode specifice organizării
- ciclografică
- GANTT

a) Reprezentarea matematică carteziană

a.1) PROCESE RITMICE

Dacă reprezentăm un proces oarecare, j, într-un sistem de axe de coordonate Cantitate-timp, obţi-
nem următoarea formă de reprezentare :

Fig. 8.4

Dacă notăm cu ωj unghiul făcut de dreaptă cu axa timpului putem să definim relaţii de legătură între
cantităţi şi durate, după cum urmează :

C(j) = tg ωj × (t1j – t0j)


C(j) = tg ωj × D(j) ⇒ C(j)=r(j)×D(j) , j=1,n
r(j)= tg ωj

Tangenta unghiului ωj joacă rol de ritm de execuţie. Din relaţiile de mai sus rezultă :

C(j) C(j)
r(j)= , D(j)= , j = 1,n
D(j) r(j)

unde prin r(j) am notat ritmul de execuţie al procesului j.

S-au folosit următoarele notaţii :


C(j) – Cantitatea de executat din procesul j,
D(j) – Durata de execuţie a procesului j,
r(j) – ritmul de execuţie al procesului j.

dr. ing. Păun ALAN 60


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

a.2) PROCESE NERITMICE

Fig. 8.5

C1(j)= tgωj1 × t 1j − t 0j ( )
C2 ( j ) = C1(j)+tgωj2 × t 2j − t 1j ( )
..................................................
C p ( j ) = C p-1(j)+tgω jp × t jp − t jp − 1 ( )
sau în general :
Ck(j)= Ck-1(j)+tgωjk × t kj − t kj −1 ( )
Înlocuind în relaţiile de mai sus pe C1(j)....Cp-1(j), obţinem o relaţie de forma :
p
C p ( j) = ∑ tgωjk × ( t kj − t kj −1 )
k =1
Această relaţie pune în evidenţa că toate cantităţile realizate la diferite intervale de timp (deci nive-
lurile) sunt dependente de ritmuri şi durate.

Prin urmare : cu cât ritmul şi duratele vor fi mai mari cu atât cantităţile executate vor fi mai mari.

Ritmurile sunt în realitate variabile în timp, iar nouă ni se par constante numai din cauză că obser-
vaţia fenomenelor se face discret şi nu continuu, din această cauză pentru procesul neritmic cantita-
tea totală se poate scrie :
p
C p ( j) = ∑ rk ( j ) × ( t kj − t kj −1 ) = C(j)
k =1
dar tot pentru cantitatea totală mai putem scrie :
( )
C ( j ) = C p ( j ) = tgωech × t jp − t 0j = rech ( j ) × t jp − t 0j ( )
C p ( j) C( j )
rech ( j ) = = , [ j = 1,n ]
( t jp − t 0j ) ( t jp − t 0j )

61 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a IV-a – SUBSISTEMUL PLANIFICARE

b) Reprezentarea matematică vectorială

b.1) PROCESE RITMICE

D - reprezintă direcţia de bază (axa de referin-


ţă);
O(i) - este punctul de aplicaţie al vectorului re-
prezentând procesul de muncă i;
C(i) - cantitatea de executat din procesul i;
ωi - Fig. 8.6 echivalentul ritmului prezentat anterior.
Dacă axa D reprezintă şi axa timpului, se va putea scrie :

ti0 = O(i ) ; ti1 = C (i ) × cosωi ; i = 1, m ,

iar ritmul r(i) va fi : r(i) = tg ωi ; i=1,m .

b.2) PROCESE NERITMICE

Fig. 8.7 Fig. 8.8

Ck(i) - cantitatea de executat pe procesul de muncă i în intervalul k.

Fără a mai face dezvoltări matematice, se poate deduce imediat că - odată ce este vorba despre vec-
tori - aceştia pot fi înlocuiţi oricând cu rezultanta lor (Fig. 8.8). De aici se poate trage concluzia de-
osebit de importantă pentru toate procesele de programare şi anume : ORICE PROCES DE MUNCĂ
NERITMIC POATE FI TRANSFORMAT ÎNTR-UN PROCES DE MUNCĂ RITMIC ECHIVALENT
ŞI VICE-VERSA.

Această proprietate stă la baza optimizării planificării execuţiei lucrărilor.

c) Reprezentarea ciclografică

Reprezentările matematice, şi în special cea carteziană, au avantaje mari din punct de vedere al evi-
denţei dinamicii procesului de muncă. Ea are însă marele dezavantaj că este practic imposibil de a fi
folosită la reprezentarea - pe acelaşi grafic - a mai multor procese de muncă diferite între ele sau cu
unităţi de măsură diferite.

Acest dezavantaj este suplinit de reprezentarea ciclografică, care este în fond tot o reprezentare ma-
tematică de tip cartezian, în care apare însă o schimbare : în ordonată, în loc de cantitatea de proces
de muncă se trece volumul de muncă, a cărui unitate de măsură este aceeaşi pentru orice proces de
muncă.

dr. ing. Păun ALAN 62


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

Fig. 8.9

Devine evident însă că nici această reprezentare nu elimină toate dezavantajele reprezentărilor ma-
tematice, mai ales dacă se ţine seama de complicaţiile de ordin grafic legate de găsirea de modalităţi
diferite de reprezentare pentru zeci şi chiar sute de procese de muncă.

d) Reprezentarea GANTT

- în ordonată în loc de cantităţi se înscrie numărul de ordine sau denumirea procesului de


muncă; reprezentarea procesului de muncă se face sub formă de bare; cantitatea de executat se în-
scrie deasupra barei iar resursele necesare sub bară.

d.1) PROCESE RITMICE b.2) PROCESE NERITMICE

Fig. 8.10 Fig. 8.11

63 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a IV-a – SUBSISTEMUL PLANIFICARE

8.4.6. Concepte de eşalonarea proceselor de muncă

a) Metoda paralela
- definiţie ,
- reprezentare :

- comentariu

p
Tmax = max D( j )
j = 1, n
n
p
Rmax = ∑ R( j , t ) ; t ∈ [T0 , T1 ]
j =1

b) Metoda succesiva
- definiţie,
- reprezentare :

n
s
Tmax = ∑ D( j ) ;
j =1

R s
max = max R( j , t ) t ∈[T0 , T1 ]
j =1,n

- comentariu

c) Metoda mixta
- definiţie, - reprezentare:

Lanţuri de procese :

- definiţie, - conţinut, - comentariu

L1={A2,A4,A1}; L2={A3,A5}

DL( l i ) = ∑ D( j )
j ∈l i
; i = 1, p
m
Tmax = max DL( l i ) ;
l i =1, L
n
m
Rmax = max
t ∈[ T0 ,T1 ]
∑ R( j , t )
j =1

dr. ing. Păun ALAN 64


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

d) Concluzii

p m s
Tmax ≤ Tmax ≤ Tmax Comentariu asupra pro-
p m s cesului de optimizare
Rmax ≥ Rmax ≥ Rmax

8.5. Noţiuni de bază din organizarea construcţiilor


8.5.1. Formaţii de muncă

Formaţia de muncă (sau lucru) este reuniunea a două sau mai multe persoane dotate cu mijloace de
muncă necesare, organizate în cadrul unui sistem de producţie cu scopul realizării unor bunuri
materi-ale.

Formaţia minimă de muncă este numărul minim de muncitori de grade de calificare diferită care
pot executa încă eficient un proces de muncă dat.

Echipa este formaţia alcătuită din una sau mai multe (număr întreg) formaţii minime. Există 3 mă-
rimi caracteristice:
- limita inferioară = 1 formaţie minimă
- limita superioară - funcţie de capacitatea de conducere a şefului de echipă, de mărimea şi
dispersia frontului de lucru.
- mărimea optimă este mărimea pentru care randamentul este maxim.

Brigada = mai multe echipe care execută un grup de procese de muncă sau o categorie de lucrări
(subansamble, ansamble, obiecte).

Există brigăzi de specialitate şi brigăzi complexe.

Grup de utilaje = mai multe utilaje de acelaşi fel sau diferite între ele care numai împreună pot exe-
cuta în mod eficient un grup de procese de muncă sau o categorie de lucrări.

Lotul de construcţii = mai multe brigăzi (execută obiecte sau complexe de obiecte).

Şantierul de construcţii = mai multe loturi.

Antrepriza de construcţii = mai multe şantiere. Şantierul şi antrepriza pot fi echivalente.

Întreprinderea de construcţii = mai multe şantiere sau antreprize (Trustul).

65 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a IV-a – SUBSISTEMUL PLANIFICARE

8.5.2. Spaţii de muncă

Definiţie : Spaţiile de muncă sunt suprafeţe, teritorii, etc., cu toate dotările şi lucrările aferente, pe
care se desfăşoară un proces de producţie (operaţie, proces de muncă etc. ...).

Locul de munca este spaţiul pe care îşi desfăşoară activitatea unul sau mai mulţi muncitori (aparţi-
nând unei formaţii de muncă) ce execută împreună o anumită operaţie cu mijloace de muncă aferen-
te.

Locul de muncă formează (împreună cu oamenii ce lucrează pe el) un sistem de producţie ireducti-
bil, reprezentat schematic ca mai jos, din care rezultă interacţiunea dintre cei trei factori: omul, ma-
şina şi mediul exterior.
"maşina" = mijloacele de muncă.

Frontul de lucru = mai multe locuri de muncă


pe care îşi desfăşoară activitatea o echipă în
vederea realizării unui proces de muncă.

Toate acestea presupun existenţa unui ansamblu de condiţii :


¾ operaţiile sau procesele de muncă precedente terminate,
¾ spaţiul necesar degajat,
¾ resursele asigurate,

 Fronturile de lucru pot fi :


• curente - în care activitatea se desfăşoară conform planului de execuţie,
• tampon (de rezerva) - folosite în cazul unor perturbaţii care nu permit folosirea celor cu-
rente.

8.5.3. Reguli generale pentru o bună organizare a execuţiei lucrărilor de C+M

Se referă la ordinea (în general) recomandată de atacare a obiectelor :


1. Organizarea de şantier (faza I),
2. Alimentarea cu energie şi utilităţi,
3. Canalizări şi evacuări,
4. Construcţii de protecţie sau sprijin,
5. Drumuri şi alei,
6. Împrejmuiri etc.
7. Construcţiile organizării de şantier,
8. Celelalte obiecte începând cu cel mai mare sau cel mai util pentru organizarea de şantier
ţinând seama şi de tehnologia folosită în timpul construcţiei şi de termenele de dare în
funcţiune,
9. Asigurarea de fronturi de lucru tampon.

dr. ing. Păun ALAN 66


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

8.6. Principiile fundamentale ale programării execuţiei lucrărilor de C+M

1. Definirea şi structurarea sistemelor de producţie


• fronturi de lucru tehnologii
• formaţii de muncă
2. Încadrarea în durata normată (Dn)
Dn = intervalul de timp necesar pentru executarea cu maximum de eficienţă a lucrărilor în
condiţii :
• medii de organizare
• ritm mediu de producţie
• la nivel mediu de dotare cu mijloace de mecanizare
• graficul timp - cost (graficul de mai jos)
• durate :
◊ minimă, Dm (condiţionată de tehno-
logia de execuţie, limitarea fronturilor
de lucru)
◊ optimă, Do
◊ normată, Dn
◊ calculată, Dc
◊ disponibilă, Dd
◊ planificată, Dp
În graficul alăturat s-a notat cu :
Cm - Cheltuieli maxime;
Co - Cheltuieli optime;
Dm - Durata minimă.

3. Folosirea metodelor şi procedee-


lor de execuţie de mare productivitate,
4. Respectarea strictă a tehnologiei optime de execuţie (aleasă la punctul 1),
5. Introducerea întreruperilor şi condiţionărilor tehnologice :
• întreruperi organizatorice
• condiţionări tehnologice
6. Asigurarea cu resurse şi a fronturilor de lucru tampon :
a) asigurarea continuităţii frontului de lucru pentru toate capacităţile de producţie implică
două aspecte:
- un aspect economic şi anume :

continuitate = productivitate ⇒ durata mica

- un aspect social - muncitorul îşi ştie "pâinea" asigurată,


b) Ocuparea permanentă (imediată) a frontului de lucru devenit liber ⇒ scurtarea duratei de
execuţie
c) Introducerea în fiecare front de lucru a maximumului de capacitate de producţie posibilă.

67 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a IV-a – SUBSISTEMUL PLANIFICARE

Concluzie : Dacă a) şi b) sunt respectate atunci durata de


execuţie depinde de mărimea capacităţii de
producţie.

7. Utilizarea la maximum a tuturor fronturilor de lucru nou create,


8. Utilizarea cât mai continuă (intensivă şi extensivă) a tuturor resurselor nestocabile (oameni şi
maşini),
9. Corelarea optimă dintre planificare (procese) şi resurse - organizare (structuri),
10. Optimizarea folosirii resurselor (alocare, nivelare, programare),
11. Optimizarea costurilor de producţie, în paralel cu reducerea duratelor,
12. Alegerea metodei cea mai potrivită pentru programarea execuţiei lucrărilor.

8.7. Comasarea si detalierea proceselor de muncă


8.7.1. Comasarea proceselor de muncă

Acţiunea prin care mai multe procese de muncă de acelaşi fel sau diferite între ele care aparţin unui
acelaşi element sau subansamblu de construcţie şi care se pot executa simultan sau succesiv fără
întrerupere se reunesc într-o singură activitate. Scopul comasării este de a reduce numărul de activi-
tăţi cu care se lucrează la programare.

Acţiunea de comasare se desfăşoară după un model general, dar diferit în raport de natura procesu-
lui de muncă ce se comasează. Avem patru tipuri de comasări:

a) procese de acelaşi fel

Nr. Canti- NT Volumul de muncă


Denumire UM
crt. tatea [om×ore/UM] [om×ore]
1 Săpături 0-2 m m3 20 2,0 40
2 Săpături 2-4 m m3 20 2,5 50
3 Săpături 4-6 m m3 10 3,0 30
- Săpături fundaţii m3 50 120/50* 120
*)
Norma de timp echivalentă NTech

b) procese pe acelaşi obiect al muncii

Nr. Canti- NT Volumul de muncă Obs.


Denumire UM
crt. tatea [maşină×ore/UM] [maşină×ore]
1 Săpături mecanice m3 2000 0,05 100 excavator
2 Transporturi auto t 3400 0,10 340 basculantă
3 Împrăştiat cu buld m3 2000 0.01 200 buldozer
4 Compactat m3 2000 0,08 160 TPO
- Terasamente dig m3 2000 100/2000* 100 grup utila-
je

*)
Norma de timp echivalentă NTech

dr. ing. Păun ALAN 68


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

În cazul proceselor de muncă mecanice unde apare o varietate de mijloace de muncă, volumele de
muncă nu se adună, ci se alege volumul de muncă al utilajului conducător, celelalte volume de
muncă servind la proiectarea grupului de utilaje.

c) procese de muncă pe aceeaşi unitate

Nr. Canti- NT Volumul de muncă


Denumire UM
crt. tatea [om×ore/UM] [om×ore]
1 Barieră vapori m2 100 0,10 10,0
2 Termoizolaţie m2 98 0,15 14,7
3 Şapă suport m2 98 0,05 4,9
4 Hidroizolaţie m2 100 0,05 5,0
5 Protecţie h-iz m2 100 0,03 3,0
- Termohidroizolaţie m2 100 37,6/100* 37,6
*)
Norma de timp echivalentă NTech

d) procese de muncă diferite între ele

Nr. Canti- NT Volumul de muncă


Denumire UM
crt. tatea [om×ore/UM] [om×ore]
1 Săpături manuale m3 20 2 40
2 Sprijiniri m2 16 4 64
3 Betoane m3 14 6 84
4 Umpluturi m3 6 1 6
- Fundaţie m3 14 194/14* 194
*)
Norma de timp echivalentă Ntech

La procese de muncă diferite care asigură execuţia unui element de construcţie sau a unui suban-
samblu se vor alege ca unităţi de măsură şi cantitate cele care se referă la elementul de construcţie
realizat propriu-zis.

8.7.2. Detalierea procesului de muncă

Detalierea este acţiunea prin care procesele de muncă, ale căror cantităţi sau volume de muncă de-
terminate pentru întregul obiect, se defalcă pe elemente sau subansamble de construcţie diferite sau
care nu se execută în acelaşi interval de timp.

Scopul este asigurarea unei împărţiri corespunzătoare a proceselor de muncă pentru a putea efectua
o programare cât mai realistă. Detalierea nu este necesară atunci când documentaţia de deviz este
întocmită separat pe subansambluri.

69 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a IV-a – SUBSISTEMUL PLANIFICARE

Cap. 9. METODE DE PROGRAMAREA PRODUCŢIEI

9.1. Graficul (metoda) GANTT


9.1.1. Generalităţi

Metoda Gantt este o metodă de planificare a execuţiei caracterizată prin empirism şi în acelaşi timp
o metodă bazată pe logica "bunului simţ tehnologic" dobândit de specialist. Metoda foloseşte drept
instrument de lucru graficul Gantt care se bazează pe o versiune modificată a reprezentării Gantt.
Volumele de muncă în acest grafic se determină fie cu ajutorul normelor de timp (NT), fie cu cel al
normelor de producţie (NP).
 NT este o normă de muncă ce exprimă timpul (socialmente) necesar pentru executarea de
către un om sau de către o formaţie de muncă a unei unităţi de măsură dintr-un proces de muncă sau
dintr-un produs.
 NP reprezintă o normă de muncă ce exprimă cantitatea de proces de muncă sau de produ-
se pe care trebuie să o execute un om sau o formaţie de muncă într-o anumită unitate de timp.
Cu ajutorul NT şi NP volumul de muncă necesar se poate calcula astfel :

Vmn = C × NT
1 1
Vmn = C× ⇒ NT =
NP NP

9.1.2. Bazele graficului GANTT

Graficul GANTT diferă faţă de reprezentarea Gantt prin:


• sistemul de coordonate este înlocuit cu un tabel numit graficul Gantt;
• Ordonata este îndreptată în jos;
• pentru fiecare activitate se rezervă o bandă orizontală în tabel.

Macheta graficului GANTT este următoarea :

GRAFIC DE EŞALONARE A EXECUŢIEI LA OBIECTUL :___________________

Întocmit în baza __________ Unitatea de măsură a timpului ut = ____ [ore]

NT Volume de muncă
Nr. Denumire Canti-
UM [om×ore/UM] Vm VM e d Obs.
crt. activitate tate [maş×ore/UM] [om×ore] [om×ut]
1.
2.

unde :
e - reprezintă efectivul;
d - durata de execuţie a procesului

dr. ing. Păun ALAN 70


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

9.1.3. Stabilirea elementelor de bază ale graficului GANTT

Numărul de activităţi, m, se determină prin operaţiile de comasare şi/sau detaliere.

Durata disponibilă, Dd, pentru executarea lucrărilor se calculează în baza duratei normate sau în ba-
za termenelor efective de începere şi respectiv de punere în funcţiune a investiţiei.

Se calculează o rezervă de timp : RT = (0,15...0,20) x Dd

Durata programată (de calcul) va fi : Dp = Dd - RT

Numărul provizoriu, n1, de intervale de timp pentru programare se determină astfel :


n1 ≤ 2 × m (normă)
30 ≤ n1 ≤ 60 (recomandare)

Unitatea de măsură a timpului, ut, se calculează, într-o primă aproximaţie, astfel :


⎡D ⎤
ut1 = ⎢ d ⎥ + 1
⎣ n1 ⎦
unde :
Dd - durata disponibilă în [ore],
ut1 - va reprezenta numărul de ore pe unitatea de eşalonare, acest număr de ore se rotunjeşte
astfel încât ut să reprezinte un număr întreg (multiplu) de schimburi de lucru. Cu alte cuvinte prin
rotunjirea lui ut1 se obţine ut.

Se calculează numărul definitiv de intervale, n :


⎡D ⎤
n =⎢ d ⎥+1
⎣ ut ⎦

9.1.4. Stabilirea elementelor de intrare în grafic

Denumirea activităţii, UM şi cantitatea se determină prin procesele de comasare şi detaliere pe baza


cărora se construieşte lista de activităţi. NT se iau, pentru comasare, din indicatoarele de norme de
deviz (IND). Volumele de muncă se vor determina cu relaţiile :

⎡ om ⎤
Vm = NT × Cant ⎢ ma ş × ore ⎥
⎣ ⎦
Vm ⎡ om ⎤
VM = ⎢ ma ş × ut ⎥
ut ⎣ ⎦
⎡ om ⎤
VM a = ∑ VM i ⎢ ma ş × ut ⎥
i ∈activit ⎣ ⎦

71 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a IV-a – SUBSISTEMUL PLANIFICARE

9.1.5. Eşalonarea execuţiei proceselor de muncă

Întrucât la programare trebuie, pe de o parte, să ne încadrăm într-o anumită durată planificată, Dp,
iar, pe de altă parte, numărul de oameni şi/sau de utilaje trebuie să fie cât mai constant în timp, este
necesar să se stabilească în prealabil limitele profilului resurselor. În acest scop se determină întâi o
resursă medie, Rmed, cu relaţia :

VmT
Rmed =
n
unde :
VmT – suma volumelor de muncă exprimate în ut
n – numărul de intervale

Cu ajutorul lui Rmed se vor determina limitele maximă şi minimă ale profilului resurselor :

Rmin = 0,6 x Rmed


Rmax = 1,6 x Rmed

9.1.6. Exemplu

Pentru lucrarea din figură să se facă programarea execuţiei cu metoda Gantt :

Umplutură
Dren
Tuburi

Beton radier

Se dau : Durata disponibilă, Dd=14 ut.

Se calculează o rezervă finală de timp :

RT = 0,15 × Dd ≅ 2 ut

deci , Dp=Dd-RT=14-2=12 ut

dr. ing. Păun ALAN 72


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

La planificare rotunjirile se fac după regula celor 10 %, astfel dacă avem : D=A,B
unde :
A - partea întreagă,
B - partea zecimală,
atunci :
• dacă B ≤ 0,1 x A se face rotunjire în jos, D = A;
• dacă B > 0,1 x A se face rotunjire în sus, D = A+1.

La procesele de muncă care au atât parte manuală cât şi parte mecanică se va urmări ca partea me-
canică (utilajele) să fie folosită optim, indiferent de consecinţele asupra forţei de muncă ce va trebui
asigurată în raport cu ritmul impus de utilaje.

La aproximarea duratelor se va ţine cont nu numai de limitele profilului resurselor, ci şi de mărimea


fronturilor de lucru (care uneori sunt limitate), de formaţiile de muncă existente şi de mărimea op-
timă a formaţiilor de lucru.

9.1.7. Graficele anexe

Graficul de eşalonare conţine doar procesele care au loc în sistem, el servind la stabilirea structurii
şi alcătuirii sistemului de producţie care are un caracter dinamic în timp. Pentru cunoaşterea şi alcă-
tuirea structurii se întocmesc graficele anexă astfel :
1) graficul necesarului de forţă de muncă pe total şi pe meserii;
2) graficul necesarului de utilaje, maşini de construcţii şi mijloace de transport pe sorto-tipo-
dimensiuni (întocmit după acelaşi model ca şi graficul de forţă de muncă);
3) graficul necesarului de materiale pe sortimente, întocmit (ca extras de materiale) pe fieca-
re interval de timp în parte.

73 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a IV-a – SUBSISTEMUL PLANIFICARE

9.1.8. Nivelarea resurselor

Dacă la programare se constată că există vârfuri ale necesarului de resursă care depăşeşte limitele
date de profil, acestea trebuie eliminate (dacă tehnologia de execuţie o permite) prin una din urmă-
toarele două metode :
1) Metoda RAMPS, care constă în scrierea unui model matematic rezolvabil cu procedeele
cercetării operaţionale şi care se bazează în practică pe deplasarea unor activităţi din perioadele de
vârf spre perioadele de minim în necesarul resurselor.
2) Metoda schimbării ritmului de execuţie, care se bazează pe înlocuirea activităţilor ritmice
cu activităţi neritmice echivalente.

9.1.9. Indicatorii de calitate ai planificării

1) coeficientul de aplatizare, ca :

VmT 50
Ca = ef adică , pentru exemplul nostru, Ca = ≅ 0,52
Rmax × n 8 × 12
unde :
VmT − volumul de muncă total (col. 7)
ef
Rmax − cel mai mare necesar de resursă efectiv (8)
n − numărul de intervale
Se recomandă ca : Ca ≥ 0,65

2) Indicele planificat de îndeplinirea normelor

VmT 50
I in
p = ef adică , pentru exemplul nostru, I pin = =1
Vm 50
unde :
Vmef − suma numărului de resurse necesare
pe diferite intervale de timp
Se recomandă :
0,95 ≤ I inp ≤ 1,05

9.2. Durate probabiliste

Din cauza factorilor perturbatori care apar în procesul de producţie, duratele reale ale proceselor de
muncă diferă faţă de cele calculate prin relaţia clasică de raport între volumul de muncă şi resurse.
Studiul statistic al duratelor arată că acestea au în general o distribuţie de tip Betta, în jurul valorii
medii deterministe.

dr. ing. Păun ALAN 74


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

Durata probabilistă presupune că una şi aceeaşi activi-


tate executată de aceeaşi formaţie de lucru, la momente
diferite de timp, poate fi executată în durate diferite.

Reprezentarea grafică a distribuţiei duratelor arată ca


în figura alăturată.

Notaţiile făcute au următoarea semnificaţie :


a - durata optimistă (cea mai scurtă durată);
b - durata pesimistă (cea mai lungă durată);
d - durata deterministă;
A - aria totală cuprinsă sub grafic.

Dacă notăm cu dp durata probabilistă atunci avem :



A = ∫ f (t )dt - aria totală cuprinsă sub grafic;
0
a
a = ∫ f (t )dt ≅ 0,01 × A - durata minimă (optimistă);
0

b = ∫ f (t )dt ≅ 0,01 × A - durata maximă (pesimistă);
b
a +4×d +b - durata probabilistă pentru o
dp = distribuţie simetrică sau puţin asimetrică (SIMPSON);
6
3× a + 2 × b - durata probabilistă pentru o distribuţie nesimetrică
dp =
5 (BETTA).

Se poate aprecia, pe baza unor coeficienţi, că pentru a şi b avem următoarele relaţii :

a=αxd 1
α = ; 0,7 ≤ α ≤ 0,8
I in
max
1
b = a x kp kp = ; 1≤ kp ≤ 5
C ftl

unde :
in
- I max indicele maxim de îndeplinirea normelor de deviz;
- Cftl - coeficientul de folosirea timpului de lucru;
- α - coeficientul de optimism;
- kp - coeficientul de pesimism.

75 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a IV-a – SUBSISTEMUL PLANIFICARE

Pentru distribuţiile de tip BETTA, cel mai des întâlnite în domeniul construcţiilor, se pot scrie rela-
ţiile :
3α d + 2α d k p 3+ 2kp Nivel de organizare kp
dp = =α × ×d =γ ×d
5 5 Perfect 1,00
3+ 2kp Excepţional 1,26
⇒ dp = γ × d ; γ =α ×
5 Foarte bine 1,58
Bine 2,00
unde γ este coeficientul de multiplicare probabilistă a durate-
Mijlociu 2,50
lor.
Acceptabil 3,15
Pentru kp sau stabilit, în raport de nivelul de organizare, nişte Slab 4,00
valori experimentale, conform tabelului alăturat. Foarte slab 5,00

9.3. Rezerva finală de timp

Pentru a se putea asigura terminarea lucrărilor în durata disponibilă nu este suficient să se planifice
procesele de muncă cu durate majorate (probabiliste) ci se impune ca durata planificată (programa-
tă) să fie mai mică decât durata disponibilă, Dd (Dp<Dd). Deci se poate calcula o rezervă finală de
timp Rf = Dp - Dd. În acest scop se dă formula empirică pentru Dp :
m - numărul total de procese de muncă ce trebuie să fie
executate;
A Z - valoarea variabilei normale întâmplătoare, care se alege în raport de
Dp = × Dd
A+ B probabilitatea cu care dorim ca lucrarea să fie terminată în interiorul Dd
A = 1, 4 × m × (3 + 2 k )
4
p
conform tabelului de mai jos :
B = Z × (k p − 1) P, [%] 50 69 84 93 98 100
Z 0 0,5 1,0 1,5 2,0 3,0

Elementele probabiliste ale profilului resurselor se calculează cu relaţiile :


pr
Rmed = γ × Rmed
pr pr În varianta probabilistă Ca>0,5 recomandându-se, dacă este posibil, ca
Rmax = 1,6 × Rmed Ca>0,65.
pr pr
Rmin = 0,6 × Rmed
Reguli de eşalonare în planificarea probabilistă.

În general avem situaţia :

unde : dp-d reprezintă prelungirea probabilistă.

dr. ing. Păun ALAN 76


MANAGEMENTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNTREPRIDERILOR DE CONSTRUCŢII

Pentru planificarea proceselor de muncă în condiţii probabiliste trebuie să ţinem cont de următoare-
le reguli :

a) Dacă termenele de începere a două activităţi sunt condiţionate de o anumită aşteptare sau între-
rupere tehnologică atunci şi durata aşteptării sau întreruperii va fi majora-
tă la fel ca şi celelalte durate;

b) Când două procese de muncă sunt strict consecutive cel de-al doilea proces se va planifica să
înceapă numai după epuizarea prelungirii probabiliste a primului proces;

c) Dacă două procese pot începe simultan pot să fie prevăzute simultan şi
în varianta
probabilistă.

Observaţie !
Prelungirea probabilistă a duratelor se va face întotdeauna în sus.

9.4. Exemplu

Pentru următoarea lucrare să se facă eşalonarea execuţiei cu metoda Gantt folosind durate probabilis-
te :

......................... Dop argilă Se dau : Dd=17 ut


.........................
......................... Dren kp=3,15
Tub a=0,8
Radier din beton

A = 1,4 × 4 6( 3 + 2 × 3,15) ≅ 20
B = 2( 3,15 − 1) = 4,3
20
Dp = × Dd ≅ 14 ut
20 + 4,3

77 dr. ing. Păun ALAN


PARTEA a IV-a – SUBSISTEMUL PLANIFICARE

dr. ing. Păun ALAN 78