Dreptul musulman

Dreptul musulman guvernează încă în ziua de astăzi circa trei sute de milioane de oameni.
Islamul este sistemul juridic aplicabil - într-o măsură mai mare sau mai mică - în toate statele
arabe, în Pakistan şi în Bangladesh, în Iran şi Afganistan sau Indonezia. Singura ţară din lumea
musulmană care a părăsit în întregime sistemul tradiţional, adoptând o legislaţie de tip european
este, astfel cum am arătat, Turcia, în ţara noastră, dreptul musulman a fost practicat o perioadă
destul de îndelungată de populaţia de origine turcă şi tătară din Dobrogea. După reintegrarea
Dobrogei la România au fost create la Constanţa şi la Tulcea, iar după 1913 - la Silistra,
Turtucaia, Bazargic şi Balcic, instanţe mahomedane, conduse de cadii. Ele erau competente să
soluţioneze cauze privitoare la organizarea familiei, puterea părintească, căsătorie, divorţ şi
succesiuni, potrivit dreptului musulman, pentru populaţia de religie islamică, redactarea actelor
de procedură şi a sentinţelor făcându-se în limba română. „Dreptul musulman nu va putea susţine
în profunzime comparaţia cu marile construcţii juridice pe care ni le-au lăsat Roma sau Napoleon
- scrie un jurist francez - Islamul (de la rădăcina selam - „supunere faţă de Dumnezeu”) este în
cele dintâi o religie, apoi un stat şi, în sfârşit, o cultură. Avem de-a face cu o alăturare de reguli
de comportare desprinse, ca sursă fundamentală, din Coran, cartea sfântă a musulmanilor, reguli
care poartă, tocmai din această cauză, un vădit caracter religios. De aceea, sancţiunea
nerespectării regulii de drept nu este niciodată înscrisă în cartea cea sfântă; ea este starea de păcat
în care cade musulmanul care nu respectă poruncile divinităţii, astfel că, cel puţin teoretic,
pedeapsa îi va fi aplicată de aceasta, cu ocazia judecăţii din urmă. Religia Isalmului comportă
două faţete diferite. Prima dintre ele este o 127 teologie care fixează dogmele, precizând ceea ce
trebuie să creadă fiecare musulman. Cea de-a doua este şariatul - care în româneşte s-ar traduce
prin ,,calea de urmat” - cuprinzând regulile de care fiecare credincios trebuie să ţină seama, spre
a pune în aplicare principiile fundamentale ale învăţăturii profetului. Şariatul este astfel un
sistem de reguli de conduită, care nu distinge între obligaţiile civile de plată, de restituire a
împrumutului etc., sau obligaţii diverse, cum ar fi cele de a ajuta pe cei săraci, de a ţine posturile,
de a spune rugăciuni etc.. Materia cea mai dezvoltată în acest corp de reguli este cea a
persoanelor. Aici, dreptul musulman îşi găseşte întreaga sa originalitate. De altfel, în Islam nu
individul, ci familia constituie subiectul esenţial de drept. Scopul căsătoriei este procrearea.
Pentru ca un bărbat să aibă cât mai mulţi copii, el poate avea concomitent un număr de până la
patru neveste, privilegiu de care nu se bucură însă, de obicei, decât cei înstăriţi. Potrivit dreptului
islamic, căsătoria este privită drept un contract ce se încheie nu între viitorii soţi, ci între părinţii
acestora, contract al cărui obiect sunt, pe de o parte, mireasa pe care o dau părinţii săi, iar pe de
altă parte, o sumă de bani, mahr, pe care o dau cei ai mirelui. Prin urmare, ea poate fi supusă, ca
orice contract, unor modalităţi. În dreptul şiit este permisă o formă de căsătorie temporală, care
produce toate efectele unei căsătorii obişnuite, mai puţin cele succesorale. La sunniţi, este
cunoscut repudiul condiţional sau la termen, stabilit chiar înainte de căsătorie. Toate acestea dau
posibilitatea musulmanului de a schimba cu uşurinţă mai multe neveste în decursul vieţii. O altă
caracteristică a dreptului musulman constă în faptul că nu toate domeniile vieţii sociale îşi găsesc
o reglementare asemănătoare. Legea, jurismul ce poate fi desprins din Coran - este incontestabil
insuficient dezvoltat, motiv pentru care cele mai multe state musulmane s-au văzut nevoite să
recepteze reglementari de tip occidental, spre a acoperi lacunele însemnate pe care le 128 conţine
dreptul coranic. Iată de ce acesta nu trebuie înţeles nici ca un sistem universal, nici ca unul
complet. La acesta trebuie adăugată marea diversitate ideologică existentă în lumea musulmană.
În interiorul comunităţii musulmane se întâlnesc un mare număr de rituri, de şcoli care
interpretează Coranul, fiecare într-o manieră proprie. Aceste rituri se împart în ortodoxe (sau
sunnite) şi eretice. Pornind de la principii comune, aceste rituri se deosebesc sub numeroase
aspecte de detaliu care implică şi o mare diversitate de soluţii juridice. Este uşor de înţeles în
aceste condiţii cât de firavă este unitatea dreptului musulman. Un alt aspect important îl
reprezintă predilecţia juriştilor musulmani pentru raţionamentul analogic(qiyas), care ocupă un
astfel de loc în dreptul musulman încât el a fost ridicat la rangul de izvor de drept. Juristul
musulman este obişnuit să gândească că dreptul e făcut din soluţii de speţă, date zi de zi, în
considerarea nevoilor temporare, de moment, mai degrabă, decât din principii generale puse à
priori, din care să se deducă apoi consecinţe în fiecare situaţie dată. Acest jurist îşi va refuza
orice abstracţiune, orice sistematizare, orice codificare, el va evita generalizarea şi chiar definiţia.
Lipsa oricărei discipline riguroase devine astfel poate caracteristica cea mai pregnantă a dreptului
musulman. Diviziunile de bază ale dreptului, aşa cum sunt întâlnite pe continentul european, în
drept public şi privat sau în ramuri de drept, sunt complet străine de dreptul Islamului.
Originalitatea dreptului islamic apare şi mai evidentă prin cercetarea sistemului izvoarelor.
Dreptul musulman este, în concepţia islamică, rodul revelaţiei divine. Regulile de comportare au
fost relevate, potrivit învăţăturii musulmane, de Dumnezeu, prin intermediul arhanghelului
Gabriel, profetului Mahomed. Din ordinul califului Abu-Bekr, învăţăturile profetului au fost
adunate de unul din discipolii acestuia, pe nume Zaid, într-o carte ce a căpătat denumirea de
Coran (termenul ar putea fi tradus prin cuvântul „istorisire”), devenită cartea 129 sfântă a lumii
mahomedane. Din cele peste 6200 de versete pe care le cuprinde, împărţite în 114 capitole, un
număr de cinci până la şase sute pot servi ca un material din care se pot extrage reguli de
comportare. Ele exprimă, în esenţă, într-o formă foarte concretă, decizii de speţă, diferite
consultaţii oferite de profet, la cerere sau pentru a preveni anumite dificultăţi şi se referă, în
marea lor majoritate, la materia relaţiilor de familie, succesiunilor, la condiţia femeii. Coranul
este un instrument legislativ incomplet. Lacunele de reglementare se cereau completate cu alte
izvoare, singura condiţie pentru a se elabora un sistem de drept capabil să răspundă necesităţilor
unei societăţi în plină expansiune. Recurgerea însă la alte izvoare complementare se lovea, în
concepţia musulmană, de dificultăţi insurmontabile. Coranul era considerat o operă relevantă şi
infailibilă. Nu se putea admite cu uşurinţă nici că ea a greşit, nici că este incompletă, după cum
era dificil de admis că lacunele din gândirea arhanghelului Gabriel, inspiratorul profetului, să fie
completate prin dispoziţii ce nu sunt de natură divină. Cuvântul inovaţie este un termen puţin
agreat de musulmani. Pentru ca o regulă ce nu se găseşte în Coran să aibă şansa a se impune,
trebuia făcut neapărat apel la tradiţie, la ceea ce există. Completările la Coran şi-au găsit de aceea
fundamentul în tradiţie. Corpul de reguli care o exprimă poartă numele de Sunna. Prin Sunna
însă musulmanii nu înţeleg decât acea tradiţie legată de viaţa si activitatea lui Mahomed. Ea
reprezintă modul de a fi şi de a se comporta al profetului, care trebuie să servească drept ghid
credincioşilor. Cu alte cuvinte, ea cuprinde comportările, gesturile, spusele sau chiar tăcerile
profetului, care pot servi drept principii de credinţă. În Sunna sunt, de asemenea, incluse
exemplele date de discipolii profetului, pe când erau în viaţă. Fiecare dintre principiile de
credinţă cuprinse în Sunna formează obiectul 130 unui hadith. În secolul al IX-lea au apărut
celebre culegeri de hadith, dintre care mai cunoscute sunt cele legate de numele lui El-Bokhari şi
ale lui Moslem. Fiecare hadith cuprinde două elemente: textul (matn) şi baza sa (isnad) care
exprimă lanţul de transmiteri succesive, de la profet până în zilele noastre. Verificarea
autenticităţii unui hadith presupune cercetarea fiecărei verigi a acestui lanţ, apreciindu-se spiritul
religios, vârsta, moralitatea, puterea de înţelegere şi memoria fiecărui transmiţător, precum şi alte
împrejurări, cum ar fi caracterul neîntrerupt al lanţului. Acestei critici a originii i se alătură o
critică de fond a fiecărui hadith. În acest caz operează însă un criteriu cantitativ, tipic pentru
gândirea musulmană: un hadith este considerat autentic atunci când există mai multe motive
pentru a-l admite decât pentru a-l respinge. De reţinut, că Islamul nu cunoaşte o autoritate
supremă religioasă, care să fie însărcinată cu interpretarea textelor sacre. Unitatea de interpretare
este asigurată în aceste condiţii prin idjma, cel de-al treilea izvor al dreptului musulman, care
oferă credinciosului criteriul cu ajutorul căruia el poate recunoaşte sensul exact al textelor sacre.
Acest criteriu este acordul unanim al comunităţii musulmane. Două maxime, atribuite profetului,
fundamentează recursul la consimţământul unanim. Prima se găseşte într-un hadith, care
proclamă: „Comunitatea mea nu va cădea niciodată de acord asupra unei erori”. A doua este un
text de Coran care afirmă: „Cel ce urmează o altă cale decât cea a drept-credincioşilor va merge
în Infern”. Aceste două texte sacre reprezintă, în concepţia musulmană, un temei suficient pentru
a justifica autoritatea de izvor de drept a idjmaei. Teoretic, ea este concepută ca reprezentând
acordul unanim al tuturor acelor credincioşi, denumiţi mujtahedini, care posedă calităţile cerute
pentru a-şi forma o opinie personală, exercitând idjtihadul, activitatea intelectuală de natură să
ducă la realizarea preceptelor cuprinse în Coran sau în Sunna. Idjma se transmite ca şi hadith-
urile, în mod oral, din generaţie în generaţie. 131 Practic, idjma poate fi cunoscută după tratatele
marilor jurisconsulţi. „Savanţii sunt moştenitorii profetului”, stabileşte o maximă. Acordul
marilor jurisconsulţi asupra unei probleme conferă soluţiei la care s-au oprit puterea unei norme
de drept. Marile cuceriri au adus la islamism nenumăraţi adepţi cu obiceiuri şi mentalităţi cu
totul diferite de cele ale cuceritorilor arabi. Cartea sacră şi Sunna nu puteau da răspuns în aceste
condiţii unui mare număr de probleme. Idjtihadul, efortul creator de drept, a căpătat astfel noi
dimensiuni şi a fost chemat să joace un rol cu totul deosebit de cel pe care îl avea de jucat atunci
când Islamul era practicat de o mică comunitate umană. Înţelepţii au trebuit să apeleze în
consecinţă din ce în ce mai mult la propria lor raţiune, îmbogăţindu-şi corpul de doctrină, dar
îndepărtându-se astfel, cum era firesc, de la ortodoxia primelor începuturi. Metoda cu ajutorul
căreia a avut loc idjtihadul a fost qiyas, raţionamentul prin analogie. Tehnica lui qiyas constă în
asimilarea unei situaţii ivite în practică cu o alta, avută în vedere într-un text sacru, ori într-un
haditlh. Nu trebuie văzut în qiyas o activitate de interpretare a legii. Într-adevăr, interpretarea
presupune desprinderea sensului exact al legii, pentru a o aplica cât mai corect anumitor situaţii
pe care le este destinată să le guverneze. Dimpotrivă, qiyas conduce la soluţionarea unor
probleme pentru care legea nu a fost făcută. Potrivit doctrinei tradiţionale, qiyas cuprinde patru
elemente: a) rădăcina - prescripţia legală de la care porneşte raţionamentul; b) ramura - aspectul
litigios ce urmează a primi o rezolvare; c) cauza - calitatea comună care apropie cei doi termeni
ce urmează a fi comparaţi; d) judecata - raţiunea în temeiul căreia regula este extinsă de la un
termen la celălalt. Astfel cum s-a observat, aceste elemente par identice cu cele ale silogismului
obişnuit, „rădăcina” fiind premisa majoră, „ramura” premisa minoră, „cauza” termenul mediu,
iar „judecata” concluzia. 132 Importanţa pe care o reprezintă idjma pentru dreptul musulman
este enormă. În timp ce Coranul şi Sunna sunt izvoare istorice şi, la drept vorbind, teoretice,
sursa principală rămâne idjma. Efortul creator de drept - idjtihad - rămâne însă, trebuie subliniat
acest fapt, o operă a vremurilor trecute. El s-a desfăşurat în primele secole ale expansiunii arabe,
dar a încetat când legitimitatea oricăror dezvoltări ale dreptului a fost contestată. Atunci poarta
efortului creator (bab-el-idjtihad) a fost închisă. Legea a fost considerată elaborată şi orice
încercare nouă de a o îmbogăţi a fost interzisă. Astfel se explică faptul că dreptul musulman se
învaţă şi se aplică de secole după aceleaşi cărţi. El a dat dovadă de un conservatorism fără
precedent. În dreptul musulman cutuma a jucat un rol important. Cutuma (orf) a contribuit de la
început la formarea sistemului juridic al Islamului. Pentru ca o cutumă să poată fi luată în
considerare, ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii, printre care şi pe aceea de a nu fi
contrară idjmaei. De remarcat că multe triburi musulmane, cum ar fi kabilii, berberii etc. ascultă
doar de propriile lor reglementări şi cutume. Culegerile de cutume poartă, de pildă, în Algeria
numele de Canoun, iar în Maroc de Azref, Abrid. sau Aghares. Considerând sistemul de drept ca
produs al revelaţiei, musulmanii nu pot, evident, concepe ca el să fie modificat sau înlocuit de
către puterea temporară. S-a admis, lotuşi, în toate timpurile, că această putere era competentă să
completeze acele domenii de reglementare care nu erau epuizate de dreptul sacru. Astfel,
împăraţii, regii şi prinţii musulmani au intervenit adesea cu măsuri legislative, adoptate cu avizul
principalului lor consilier în materie juridică, marele muftiu sau şeic-al-Islam. Mulţi autori
socotesc actele de intervenţie ale puterii de stat mai degrabă drept acte de reglementare decât
acte legislative. În timp, multe din ţările musulmane au adoptat codificări civile după 133
modelul european. Îndeosebi în ţările de rit şiit, procedeul de a crea noi reguli de drept,
prezumând acordul de voinţă al părţilor, a condus la consacrarea unor instituţii necunoscute sau
uneori contrare dreptului şariatului. Dreptul musulman este o cutie a surprizelor şi
contradicţiilor, ce are darul să te facă să cântăreşti de zece ori fiecare afirmaţie. El rămâne, însă,
potrivit Prof.univ.dr.Victor Dan Zlătescu, asemenea tuturor sistemelor tradiţionale, o
reglementare anacronică, sortit dispariţiei, ca urmare a profundelor transformări sociale pe care
le cunosc statele lumii a treia. Unul din criteriile ce definesc un mare sistem de drept este cel al
existenţei unor instituţii caracteristice. Astfel, în Islam căsătoria nu este privită ca o taină, e deci
eliberată de orice element mistic, fiind considerată un simplu contract. Se pare că, sub acest
aspect, dreptul musulman a păstrat tradiţia cutumelor arabe anterioare islamizării, potrivit cărora
căsătoria nu era altceva decât un contract prin care bărbatul îşi cumpăra soţia de la părinţii ei.
Aceasta din urmă nici măcar nu era parte în contract, ci doar un simplu obiect. Aceeaşi concepţie
domină - cel puţin în perioada iniţială - şi în dreptul islamic. Poligamia este regula. Bărbatul - cel
puţin în dreptul vechi - putea avea până la patru neveste, impedimentul la căsătorie intervenind
numai atunci când acesta dorea o a cincea. În statele musulmane moderne, poligamia tinde să
dispară şi - chiar dacă nu este prohibită expres de lege - persoanele care duc un mod de viaţă
modern sunt monogame. Printre motivele de divorţ întâlnim apostazia (trecerea la o altă credinţă
a unuia dintre soţi), adulterul, repudierea, divorţul prin consimţământul mutual şi cel pronunţat în
justiţie. Particularităţi interesante găsim şi în materie de drept succesoral. Regulile fundamentale
privind disoluţiunea succesorală îşi găsesc sorgintea în Coran şi în anumite hadith-uri.
Caracteristică este ordinea vocaţiunii succesorale. Se cunosc trei ordine de 134 moştenitori,
intitulate: zauil-faraid, hasbah şi zauil-arham. O ultima instituţie specifică pe care o vom reţine
este wakif-ul. Prin wakif sau habous (în ţările maghrebiene) se înţelege destinarea unui bun unei
opere cu caracter pios sau de interes general, care există sau care urmează să capete fiinţă,
constituitorul păstrându-si facultatea de a atribui uzufructul sau uzul bunului respectiv fie unor
beneficiari intermediari, fie chiar lui însuşi. Asemănarea cu trust-ul anglo-saxon este izbitoare.
Ca şi acesta, wakif-ul este folosit pentru a încuraja donaţiile în favoarea săracilor şi fundaţiilor de
moschei, şcoli, spitale, asigurarea bunului contra confiscărilor, păstrarea lor în familie etc.

Universitatea de Stat din Moldova

Catedra Teorie si Istoria Dreptului

Coordonator stiintific:Iurie Malanciuc,

magistru in drept
Autor:Spita Gabriela,
Grupa 106

Cuprins:
 1. Istoria dreptului musulman
2. Aparitia Califatului
3. Califatul Arab in secolele VII-X.Orinduirea sociala a
acestuia
4. Orinduirea statala Dreptul Califatului(particularitati
generale)
5. DREPTUL CONSTITUŢIONAL
6. STATUTUL JURIDIC AL PERSOANELOR
7. DREPTUL OBLIGAŢIILOR
8. PROCESUL JUDICIAR
9. Concluzie
10. Bibliografie

Istoria dreptului musulman

După unii autori, dreptul musulman face parte din dreptul statelor lumii a treia, în curs de
dezvoltare, care mai păstrează puternice elemente tradiţionale şi religioase. Dreptul musulman
reprezintă o continuitate a primelor legislaţii sumero-akadiene şi a legislaţiei greco-romane,în
zona cuprinsă între Maghreb şi Masrek, adică între estul şi vestul lumii arabe de azi.
 Dreptul musulman, ca sistem de norme ce exprimă în formă religioasă generală voinţa
nobilimii musulmane religioase, într-o oarecare măsură susţinută şi sancţionată de statul
musulman în baza sa, s-a format în Califatul Arab în secolele VII-X şi e bazat pe religia
musulmană-islam. Islamul porneşte de la faptul că dreptul existent a venit de la Allah, care într-
un anumit moment al istoriei l-a descoperit oamenilor prin intermediul lui Mahomed. Acest drept
e dat omenirii odată pentru totdeauna, de aceea societatea trebuie să se conducă după el şi să
nu creeze altul sub influenţa condiţiilor sociale ce se schimbă. E adevărat că teoria dreptului
musulman recunoaşte faptul că revelaţia divină necesită explicaţie, interpretare,pentru care au
trecut veacuri de muncă asiduă a juriştilor musulmani. Însă aceste eforturi n-au fost îndreptate
spre crearea unui drept nou, ci doar pentru a adapta dreptul dat la o întrebuinţare practică.
Deoarece dreptul musulman reflectă voinţa lui Allah, el cuprinde toate sferele vieţii
sociale, dar nu numai pe acelea care, de regulă, intră sub incidenţa dreptului. Dreptul
musulman , în sens larg, determină motivele pe care trebuie să le ştie un musulman, posturile
pe care trebuie să le respecte, pomana care trebuie dată. În acest sens, el e un sistem islamic
unitar de reglementare social-normativă, care cuprinde atât norme juridice,cât şi nejuridice
religioase şi obiceiuri.
Sistemul musulman este bazat pe postulate incontestabile ce acordă sistemului
statornicie. Juriştii musulmani condamnă tot ce e întâmplător şi nedeterminat. Motivele şi
intenţiile persoanei niciodată nu contează.
La examinarea dosarului, judecătorul nu apelează la cărţile religioase, ci la autorul care
le-a interpretat, autoritatea căruia îi este unanim recunoscută.
Dreptul ca o totalitate de anumite norme s-a format în primele două secole ale existenţei
islamului. Secolele următoare practic nu au admis nimic nou.
În cadrul dreptului musulman lipseşte divizarea clasică în drept public şi drept privat. Din
cadrul ramurilor principale fac parte drept civil, penal, judiciar şi dreptul familiei.
Shariah- legea islamică- reprezintă un sistem judiciar complex bazat în principal pe
sfântul Coran, (Coranul stabileşte principii de bază pentru comportamentul uman, dar nu
cuprinde un cod judiciar propriu-zis), pe învăţăturile profetului Mahomed, cât şi pe interpretări
ulterioare ale acestor învăţături. Legea Sharia a continuat să fie reinterpretată si adaptată la noi
circumstanţe sociale. După moartea profetului, Califii din dinastia Ummayazilor au completat
legea Sharia şi au adaptat-o la noile circumstanţe din imperiul islamic. Deoarece acest imperiu
ajunsese să cuprindă teritorii vaste în afara peninsulei arabice, elemente din legea greacă,
iudaică, creştină si persană sunt încorporate în Sharia.
În timpul dinastiei Abbasidilor, se formează două grupuri. Unii consideră că Sharia trebuie să fie
formată doar de învăţăturile profetului şi Coran. Celălalt grup consideră că Sharia poate include
învăţăturile unor judecători şi învăţati de seamă. În cele din urmă, sistemul adoptat în lumea
islamică are urmatoarea formă: un judecător încercând să rezolve un caz trebuie să consulte
întâi Coranul, apoi învăţăturile lui Mahomed. Dacă răspunsul nu se gaseşte în acestea, el
urmează opinia generală a judecătorilor musulmani sau dacă este un caz cu totul nou, îl rezolvă
prin analogie cu cel mai apropiat caz cunoscut.
Legea Sharia ajunge la forma clasică (tradiţională) în jurul anului 900, deşi continuă să
se dezvolte şi în următorii 1000 de ani. Legea Sharia tradiţională cuprinde printre altele: pentru
adulter - pedeapsa cu moartea; pentru furt - tăierea mâinii drepte; pentru consumul de alcool -
80 de lovituri de bici. Crima sau rănirea gravă se pedepseşte 'ochi pentru ochi'. Spre exemplu,
dacă o persoană atacă o alta persoană şi cea de-a doua persoană îşi pierde ochiul în atac, iar
prima este găsită vinovată de un judecător, cea de-a doua persoană are dreptul să îi scoată
acelaşi ochi primei persoane. Dacă însă a doua persoană răneşte mai mult pe prima persoană,
ea este aspru pedepsită. Această regulă descurajează victimele de la a retalia în acest fel şi de
obicei se ajungea la o înţelegere, acceptându-se bani sau obiecte de valoare în schimb.
Articolul 19 prevede:"Nu poate exista crimă şi astfel nici pedeapsă, decât în masura în care este
prevazută de shariah."Ori Coranul ne spune, de ex. (surata 17, verset 33), că rudele unei
victime inocente au dreptul să ucidă autorul crimei. Într-un stat modern aşa ceva nu este
admisibil, asta însemnând că shariah trebuie ori interpretată modernizator, ori pur şi simplu
abolită, căci în forma actuală ea NU este compatibilă cu drepturile omului, dar mai important,
NU este compatibilă cu statul de drept! Ea reia practic "legea talionului", acel "dinte pentru
dinte" din Vechiul Testament, abolit de Iisus Hristos şi abandonat de toate statele moderne
Pentru alte crime mai puţin serioase, criminalul trebuie să plătească o sumă de bani victimei, să
primească lovituri de bici sau să fie închis o perioadă de timp.
Legea Sharia descrie şi modul în care se desfăşoară procesul. Reclamantul sau o rudă
a sa depun plangere. Pârâtul se consideră nevinovat până la dovedirea contrariului, are dreptul
să nu spună nimic până la proces şi să fie reprezentat de un avocat. Un sistem de apeluri
permite ca acel caz să fie transferat la curţi superioare sau în cele din urmă la conducătorul
ţării. Mărturia unei femei valoreaza jumătate din cea a unui bărbat, motivul principal fiind că
femeile din acea perioadă erau mult mai puţin educate decât bărbaţii.
În materie de egalitatea sexelor, articolul 6 al Declaraţiei de la Cairo prevede că "femeia
este egală bărbatului în termeni de demnitate umană."Se recunoaşte aşadar o egalitate "în
demnitate" între sexe, însa nu şi în drepturi, şi asta nu întâmplător, căci Coranul prevede în
surata 4 verset 34 că femeile au datoria să fie supuse bărbaţilor lor, iar aceştia din urmă au
dreptul, în caz de comportament necorespunzator, să le bată., iar surata coranică 2 verset 222
spune textual ca bărbatul are un ascendent în materie de drepturi în ochii lui Alah, în
comparaţie cu femeia.
Începând cu secolul 19, Sharia este influenţată puternic de sistemul legal occidental.
Unele ţări (Turcia) abandonează complet Sharia, pe când altele o adaptează (interzicând
poligamia spre exemplu). Majoritatea specialiştilor în Sharia cred că aceasta poate fi adaptată
condiţiilor lumii moderne fără a abandona spiritul legii islamice. Astfel de sisteme judiciare
moderne bazate pe Sharia sunt folosite spre exemplu în Arabia Saudită şi Iran. Un număr mic
de autorităţi locale in Africa continuă încă să aplice Sharia tradiţională.

Aparitia Califatului
In secolul al VII-lea in triburile arabe,central asezarii carora era Peninsula Arabiei,s-a inceput
procesul de descompunere a orinduirii tribal de neam.S-a definitivat cel patrimonial,iar mai apoi
si diferentierea sociala.Seicii(conducatorii triburilor) si saizii(capii tribali) ocupa cele mai bune
terenuri.In proprietatea acestora trece un numar mare de vite.In aceasta perioada apar
sclavii.Dreptul de a ocupa functii in cadul obstii a devenit un privilegiu ereditar al celor mai
bogate familii. Fiecare arab trebuia sa-şi sacrifice viaţa pentru ginta sa, iar întreaga ginta era
obligată să apere pe oricine făcea partea din ea. Dacă unul din membrii ginţii era ucis, întreaga
gintă avea obligaţia să se răzbune pe ginta ucigaşului, până când acesta oferea o despăgubire.
Procesul de trecere a beduinilor la viaţa sedentară a fost îngreunat de lipsa de pământ prielnic
pentru agricultură.

Descompunerea relatiilor tribal de neam s-a realizat cel mai complex in Hidjaz(o regiune de pe
coasta Marii Rosii).Aici,in jurul oazelor s-au concentrate triburile semi-sedentare,care se ocupau
nu doar cu cresterea vitelor,dar si cu prelucrarea pamantului.In aceasta regiune se aflau
orasele comerciale si mestesugaresti ca Mekka,Iasrib prin care trecea marele drum al
caravanelor de la sud la nord.In aceste orase,puterea dominant o detineau bogatii negustori
camatari.Desi ei s-au izolat drept clasa privilegiata,nu rupeau totusi legaturile de neam cu
anumite triburi si grupari privilegiate.In aceste regiuni se aflau un numar mare de beduini
vitregiti de soarta.Se ruinau relatiile,legaturile si traditiile secular de ajutor reciproc,care cindva
relizau conexiunea dintre membrii triburilor.Un adevarat dezastru pentru oamenii simpli a fost
cresterea discordiei intre triburi.Atacurile acerbe militare permanente se soldau cu
omucideri,furtul de oameni si vite.

Prima regulă a cultului musulman este mărturisirea de credinţă(şahada). Constă în rostirea

zilnică — psalmodiată de cinci ori pe zi şi de muezin din înălţimea minaretului — a formulei:
"Allah este singurul Dumnezeu, iar Mahomed este profetul său". Prin rostirea acestei formule
credinciosul devine un om care "se dăruieşte lui Dumnezeu"(mustim; lb. turcă mii siilman), —
căci ea implică declaraţia de supunere (islam).

A doua, este rugăciunea canonică (şalăi) — rostită de cinci ori pe zi, şi numai în limba arabă,
oricare ar fi limba maternă a credinciosului.Ea trebuie rostită cu faţa îndreptată în direcţia (qibla)
oraşului sfânt Mecca, şi este pregătită de chemarea (adan) celui care, din minaret, îi cheamă pe
credincioşi la rugăciune muezinul (muadzin). Rugăciunea în comun (giuma — "adunarea") avea
loc vinerea la amiază — "ziua adunării" — la moschee (masdjid).

Rugăciunea rituală constă într-un ansamblu de gesturi şi de vorbe riguros fixate, care cuprindea
aplecări ale corpului şi prosternări,începea printr-o formulă de sacralizare şi se termina printr-un
salut de desacralizare.

Al treilea act ritual obligator, este opera de binefacere,ajutorarea aproapelui, act de

responsabilitate şi de solidaritate socială.Acest act filantropic constă fie într-un impozit obligator,
danie rituală — zakăt — fie într-o contribuţie voluntară (sadaqa). Zakăt are menirea de a
reaminti permanent că orice bogăţie, orice lucru, îi aparţine lui Dumnezeu, şi că deci individul nu
poate dispune de ele după bunul său plac, pentru că fiecare om este un membru al comunităţii.

A patra îndatorire, absolut obligatorie, era postul (siyam) Ramadanului.

Timp de 30 de zile, de la răsăritul până la apusui soarelui, toţi adulţii, musulmani, începând de
la vârsta de 14 ani, erau obligaţi să se abţină de a lua ceva în gură sau de a avea raporturi
sexuale.
De asemenea era interzisă
 inhalarea fumului de tutun;
 administrarea injecţiilor;
 de a mirosi vre-un parfum (inclusiv o floare).
Unirea triburilor arabe a fost unui din obiectivele însemnate ale învăţăturii lui Mahomed. Pentru
a realiza unirea triburilor arabe,Mahomed şi urmaşii săi au îndemnat la solidaritate între
musulmani.Trecerea oraşului Mecca (an.630) la islamism a avut un mare efect politic şi religios,
care a grăbit procesul de unire a triburilor arabe şi de adoptare a islamismului, astfel încât, la
moartea lui Mahomed(an.632), aproape întreaga Peninsulă Arabică era unificată politic şi
religios.
Astfel,intr-o situatie de o criza social-economica profunda apareau germenii unei societati
noi(de clasa).Si la fel cum a decurs si la alte popoare ideologia miscarii sociale care in mod
obiectiv se pronunta pentru un nou tip de societate,a imbracat o forma religioasa.

Aparitia unei religii noi-Islamul este legata indisolubil de numele lui Mahomed.Mahomed
proclama necesitatea unei orinduiri noi,care ar fi eliminate conflictele anterioare dintre
triburi.Toti arabii,indifferent de apartenenta lor la un anumit trib,au fost chemati la realizarea
unui singur popor.Conducatorul lor trebuie sa fie Profetul.Unica conditie de aderare la aceasta
uniune era recunoasterea noii religii si indeplinirea stricta a prescriptiilor sale.

Printre oamenii simpli,noile idei si-au gasit adepti inflacarati. Ei au acceptat Islamul,caci demult
si-au pierdut credinta in puterea “micilor” dumnezei tribali,care nu i-au aparat de saracie si
dezastru.

Caracterul de masa al miscarii initial a speriat la un moment dat pe cei bogati,dar nu pe mult
timp.Urmaind activitatile adeptile religiei islamice,aristrocratia a inceput sa realizeze faptul ca
noua religie nu contravene intereselor sale primare. In curind reprezentantii elitei triburilor de
neam si elita comerciala au intrat in component protipendandei musulmane de conducere.In
acea perioada (anii 20-30 ai sec.al VII-lea) a fost finalizat procesul de organizare a obtii
religioase musulmane,in frunte cu Mahomed.Gruparile militare create de acesta purtau razboaie
pentru unificarea tarii sub standardul Islamului.Activitatea acestei organizatii militar-religioase a
obtinut treptat un caracter politic.

Califatul Arab in secolele VII-X.Orinduirea sociala a acestuia

Moartea lui Mahomed a actualizat despre succesorii sai la postul de conducator spiritual
supreme al musulmanilor.Pe atunci,rudele sale cele mai apropiate si camarazii sai de
lupta(aristocratia tribal de neam sic ea comerciala),s-au consolidate in clasa privilegiata.Din
mediul acesteia au inceput sa fie alesi noi conducatori ai musulmanilor-califii(“inlocuitorii
profetului”).

Sub conducerea acestora,in secolele VII-VIII au fost cucerite teritorii immense,inclusive Orientul
Apropiat si Indepartat,Africa de Nord si alte regiuni.Unul din principalele stimulente ale miscarii
arabilor spre noile teritorii reprezenta excesul relative de populatie in Arabia.Locuitorii autohtoni
ai pamanturilor ocupate,aproape ca nu opuneau nici o rezistenta veneticilor,ei aflindu-se si
inainte sub ocupatia altor state care le exploatau in modul cel mai crunt.

Drept rezultat,pe pamanturile ocupate a aparut un mare stat nou- Califatul Arab.In component
acestuia a intrat si Arabia.Acordindu-i noii sale patria o noua religie,arabii,au primit in schimb
forte de preducere care se aflau la un nivel inalt de dezvoltare.Patrunzind in regiunile culturii
antice(Mesapotamia,Siria,Egipt),ei s-au aflat sub puterea unei transformari social
profunde,aflate in curs de dezvoltare,in care directive de baza era formarea feudalismului.Sub
influenta acestei transformari sociale profunde,aflate in curs de dezvoltare,in care directive de
baza era formarea feudalismului.Sub influenta acestei trasnformari,procesul de descompunere
a orinduirii primitive de obste la arabi s-a finalizat intr-un ritm avansat.Feudalismul din
Arabia,concomitant cu particularitaile principale,specific pentru societatea feudala o oricarei
tari,a comportat si trasaturi specifice.Nivelul de dezvoltare a feudalismului in anumite regiuni ale
Calificatului Arab era divers.Acest nivel se afla in dependent directa fata de nivelul social-
economic de dezvoltare al regiunilor pina la cucerire.Daca in Siria,Irak,Egipt,feudalismul a
dominat completamente societatea,atunci in majoritatea regiunilor din Arabia s-au patrat mult
racile ale orinduirii tribal de neam.

Orinduirea statala

Aparatul de stat al califatului a fost destul de centralizat.Acesta se datora in mare parte

concentrarii in miinele capului statului a unui imens fond funciar al tarii.Puterea suprema:
religioasa(inamat) si laica(emirat- se afla la discretia califului.Primii califi se alegeau de
aristrocratia musulmana din rindurile acesteia.Statul Arab a obtinut forma unei monarhii
centralizate teoretice.Puterea califului era in principiu nelimitata.Insa el trebuia sa tina cont de
feudalii cei mai mari mai puternici din tara,care deseori organizau lovituri de stat,detronind
conducatorii nefavorabili lor.

Dreptul Califatului(particularitati generale)

O data cu aparitia Califatului s-a format si dreptul acestuia-sariat(cale de urmat).Dreptul initial

cea mai importanta parte component a religiei.Izvoarele de baza erau:

 Coranul-cartea sfinta a Islamului.Prescriptiile din aceasta carte poarta caracterul unor

dicpozitii de ordin moral-religios.Islamul,de la radacina “selam” supunere fata de
Dumnezeu-este in cele dintii o religie,apoi un stat si in sfirsit o civilizatie.

Avem de a face cu un system juridic complex,cu o serie de regului de comportament

desprinse(drept sursa fundamental)din Coran-cartea sfinta a musulmanilor,reguli care poarta un
pregnant character religios.De aceea sanctiunea nerespectarii regulii de drept nu este niciodata
inscrisa in cartea cea sfinta:ea este stare de pacat in care cade musulmanul ce nu respecta
poruncile divinitatii.

Religia islamului comporta doua compartimente diferite.

Prima dintre ele este o teologie care fixeaza tot ceea ce trebuie sa creada fiecare
musulman,cea de-a doua este sariatul cuprinzind regulile de care fiecare credincios trebuie sa
tina cont,pentru a pune in aplicare principiile fundamentale ale invataturii profetului.Astfel
sariatul,este un system de reguli de conduit care nu distinge intre obligatiile ce revn
credinciosului fata de divinitate si cele catre stat ori fata de semenii sai.Materia cea mai
dezvoltata in acest corp de reguli,lasind deoparte cele referitoare la organizarea
statului,drepturile si obligatiunile supusilor sau normele penale,este cea a persoanelor.aici
dreptul musulman isi concretizeaza intreaga sa originalitate.In Islam,individual,ci familia
constituie subiectul esntial de drept.Pentru ca un barbat sa aiba cit mai multi copii el poate
avea,concomitant,un numar de pina la patru neveste.Casatoria este examinata ca un contract
ce se incheie nu intre viitorii soti,pe de o parte mireasa pe care o dau parintii sai,iar pe de alta
parte,o suma de bani pe care o dau cei ai mirelui.

Ce prezinta Coranul?Invataturile profetului Mahomed au fost adunate de unul din discipolii

acestuia,pre nume Zaid,Said.Din cele peste 6200 de versete pe care le cuprinde
volumul,impartite in 114 capitole,un numar de la cinci pina la sase sunte pot servi drept material
din care pot fi extrase reguli de comportament decizii de speta,diverse consultatii pentru a
preveni unele dificultati. Coranul este un instrument lingvistic incomplet. In adevăr,domeniul
instituţiilor publice (adică dreptul public) a fost aceia în care baza coranică a dreptului s-a arătat
cea mai fragilă, dat fiind că majoritatea problemelor ce s-au pus Comunităţii în continuă creştere
nau putut fi avute în vedere de Muhammad, şi tocmai aici jurisconsulţii au trebuit să acorde
locul cel mai însemnat practicii primilor suverani precum şi obiceiurilor locale anterioare.
Lacunele de reglementare coranică se cereau completate cu alte izvoare. Recurgerea însă la
alte izvoare complementare se lovea, în condiţia musulmană, de dificultăţi insurmontabile.
Coranul era considerat după cum s-a mai menţionat deja o operă relevată şi infocibilă. Islamul
nu cunoaşte o autoritate supremă religioasă, care să fie însărcinată cu interpretarea textelor
sacre.
Completarile la Coran si-au gasit fundamental in traditie.Corpul de reguli,care o exprima poarta
numele de Sunna.Prin Sunna musulmanul intelege traditia legata de viata si activitatea lui
Mahomed.Cu alte cuvinte ea cuprinde comportarile,gesturile,spusele sau chiar tacerile
profetului,care pot servi drept principia de credinta.Fiecare intre principiile de credinta cuprinse
in Sunna formeaza obiceiul unui Hadith.

Sunna-o totalitate de datini despre faptele si spusele lui Mahomed,expuse de catre adeptii sai.
Aceste datini se compun in mare parte din prescriptii referitor la dreptul succesoral-familial si
penal.In secolele ulterioare atitudinea lumii musulmane fata de acest izvor s-a
modificat.Musulmanii-siitii nu recunosc toate cadisurile.

Cel de-al doilea izvor – Indjima – hotaririle expuse de juristii cu autoritate in lumea musulmana
asupra problemelor ca nu au fost abordate in izvoarele expuse mai sus si primind mai tiriu
aprobarea teologilor-juristi remarcabili.Se presupune ca Mahomed era adeptul liberei gindiri a
judecatorilor(indjtihad).

Idjtihadul, efortul creator de drept a căpătat astfel noi dimensiuni şi a fost chemat să joace un rol
cu totul deosebit de cele pe care îl avea de jucat atunci când Islamul era practicat de o mică
comunitate umană. înţelepţii au apelat din ce în ce mai mult la propria lor raţiune, îmbogăţindu-
şi corpul de doctrină, dar îndepărtându-se de la ortodoxia primelor începuturi.Metoda cu ajutorul
căreia a avut loc idjtihadul o fost Qiyas, raţionamentul prin analogie, ce reprezintă una din cheile
de boltă pentru înţelegerea mentalităţii juridice musulmane.
Teoria lui qiyas,deci, celui de-al 4-lea izvor al dreptului musulman constă în asimilarea unei
situaţii ivite în practică cu o altă, avută în vedere într-un text sacru ori într-un hadith, pentru a
aplica celei dintâi soluţia dată în cea de-a doua. Nu trebuie să cădem în greşeala comisă de unii
autori occidental de a vedea în qiyas o activitate de interpretare a legii. Qiyasul mai degrabă
conduce la soluţionarea unor probleme pentru care legea nu a fost făcută.

Următorul izvor de drept este Fetva — adică hotărârile celor mai de vază . conducători
muslimuni. Către acestea se referă primii patru Califi şi întemeietorii celor 4 curente Sunnite:
Abu Hanifan Ibn Sabit (699-767),Malic Ibn Anas (713-795), Mahomed Ibn Idris aş {afli (767-820)
şi Ahniad Ibn Hambal (780-855).

Al şaselea izvor al dreptului musulman, căruia juriştii musulmani îi acordă o atenţie deosebită
şi care în viziunea lor asigură o anumită flexibilitate dreptului musulman şi adaptarea lui la
condiţiile nou-create este Fich, doctrina de drept. Către Fich se referă operele scrise de
cunoscătorii şariatului, încă în perioada evului mediu. Numărul acestor opere ajunge cifra de
6000.Preponderenţa celor 6 categorii de izvoare ia care ne-am referit mai sus nu exclude însă
rolul important pe care a fost chemat să joace cutuma în dreptul musulman. Cutuma (ORF) a
contribuit, de la primele începuturi, la formarea sistemului juridic al Islamului. Critica ştiinţifică a
doctrinei mahomedane pune în lumină faptul că numeroase cutume preislamice, care nu erau
contrare fiqhului, au fost înglobate în dreptul musulman prin intermediul idjmei. Se admite în
acelaşi timp ca multe din regulile fiqului pot fi completate şi, uneori, chiar înlocuite sau
modificate cu cutumele.Pentru ca o cutumă să poată fi luată în considerare, ea trebuie să
îndeplinească anumite condiţii printre care şi pe aceea de a nu fi contrară idjmei.După o
caracteristică superficială a izvoarelor dreptului musulman, inevitabil apare şi întrebarea: Care
este în aceste condiţii rolul şi locul actului legislativ? Este vorba de firmane (decretele Califilor)
şi canune (legile).
Considerând sistemul de drept ca produs al revelaţiei, musulmanii nu pot evident, concepe ca
el să fie modificat sau înlocuit de către puterea temporară, împăraţii, regii şi principii musulmani
au intervenit adesea cu măsuri legislative adoptate cu avizul principalului lor consilier în materie
juridică, marele muftiu sau şeic-al Islam. Mulţi autori consideră actele de intervenţie a puterii de
stat mai degrabă drept acte reglementate decât acte legislative.Este evident că statele
musulmane în epoca noastră, aparţinând în marea lor majoritate "lumii a IlI-ia" aflate în plin
proces de modernizare şi de dezvoltare economică, s-au văzut nevoite să-şi construiască
cadrul juridic, rupând uneori violent cu tradiţia. Aşa cum Turcia de exemplu a integrat dreptul
elveţian.

DREPTUL CONSTITUŢIONAL
Cu Abu-Bekr — primul "locţiitor al trimisului lui Dumnezeu"(halifa Rasul Allah) — şi cu următorii
trei şefi ai noii comunităţi politico religioase,au fost puse definitiv bazele instituţiei Călifarului.
Califul rămâne sursa unică a puterii politice.El poate delega să exercite efectiv, în numele său,
funcţia de conducere social-administrativă a statului unui prim-ministru, unui"vizir" (wazir), cea
judecătorească, unui judecător (qădi), iar cea militară unui "emir", un general (amir); în toate
aceste compartimente însă califul îşi rezerva autoritatea supremă. Instituţia călifarului a urmat
deci, timp de mai bine de un secol, modelul politic persan (apărut în epoca abbasidă). începând
din sec. IX, califii abbasizi şi-au asumat şi titlul religios de imam — „călăuză", conducător al
Rugăciunii rituale de vinerea a comunităţii islamice.Califul era executantul Legii stabilite de
Profet, pe care el se credea la început autorizat să o completeze, mai întâi cu dispoziţii date de
el, apoi cedând această prerogativă unor jurişti erudiţi şi totodată teologi — el continuând să
rămână apărătorul dogmei. Califul era un reprezentant al'comunităţii; alegerea lui nu era
validată decât după ce presta, în faţa principalilor demnitari ai statului, jurământul de supunere
Legii. Califii abbasizi au reuşit, prin diferite manevre, să obţină recunoaşterea principiului
dinastic în locul celui electiv,indicându-şi succesorul dintre membrii familiei: dar hotărârea
califului rămânea subordonată consimţământului notabililor şi doctorilor Legii (ulamă). Condiţiile
care i se cereau pentru a deveni calif erau: vârsta maturităţii şi aptitudini fizice şi mintale. Califul
putea abdica (ceea ce şi tăcea uneori, — din prudenţă, spre a nu fi asasinat), dar nu putea fi
destituit decât când manifesta atitudini de flagrantă injustiţie, sau dacă era atins de o grea
infirmitate.

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANELOR

Nomadismul beduinilor în continuă căutare de locuri de păşunat pentru turme era singura formă
posibilă de viaţă în condiţiile deşertului.Baza organizării sociale, a unui trib era clanul (qawm),
format din membrii familiilor unei tabere de corturi. Un număr de clanuri înrudite formau un trib
(qabila). Membrii clanului se supuneau autorităţii celui mai bătrân dintre ei.Şeful clanului sau al
tribului (shayikh), era ales de comunitate. În problemele clanului sau ale tribului său şeicul nu
decidea singur, ci ţinea seama de părerile adunării formate din toţi şefii familiilor. Nu putea lua
nici o măsură coercitivă, ci doar veghea asupra ordinii şi bunului mers al vieţii tribului. Tribul mai
avea şi un rais — care răspundea de operaţiile militare; un hakam—judecător sau mai degrabă,
arbitru; un prezicător (kahin); şi un poet (sair) al tribului.Pe întreg teritoriul Imperiului populaţia
se prezenta împărţită în patru categorii:

1)categoria dominant- era alcătuită din musulmanii cuceritori — în frunte cu califul şi familia lui,
cu aristocraţia militară şi curtea suveranului.

2)categoria convertiţilor la Islamism-

3)categoria "protejaţilor" (dhimmii)

4)sclavii.

Categoria protejaţilor era formată din membrii cultelor monoteiste --creştini, iudaici, mai târziu şi
zoroastrieni, — religii tolerate. Aceştia n-aveau voie să poarte arme, erau obligaţi la plata unui
tribut pentru protecţia acordata, îşi practicau în mod liber religia lor, iar in materie penală şi civilă
erau supuşi unei jurisdicţii proprii —dacă în conflict nu erau implicaţi şi musulmani. Funcţiile
militare,politice şi religioase le erau prohibite; în schimb aveau acces larg la funcţii
administrative. Un rol esenţial în viaţa socială a Călifarului o juca şi negustorimea. Totodată în
oraşe lipsea o producţie meşteşugărească dezvoltată, orientată spre piaţa internă şi orânduirea
corporativă.Ţărănimea iniţial se scinda într-o mulţime de grupuri etnice.

DREPTUL OBLIGAŢIILOR

In jurisprudenţa musulmană se deosebesc obligaţii:

a) Obligaţii contractuale — obligaţiile născute din contracte.

b) Obligaţii delictuale — obligaţiile născute din delicte, adică din fapte ilicite cauzatoare de
prejudicii.

a) Obligaţiile contractual în dreptul musulman sunt evidenţiate câteva feluri de contracte:

a)Contracte numite — cele ce sunt reglementate de le|e, ca vânzarea, schimbul, depozitul,
împrumutul, donaţia etc.

b)Contracte nenumite — sunt cele nenumite şi.nereglementatede lege, însă uzitate, ca de

exemplu, contractul de întreţinere.

c)Contracte consensuale — sunt contractele negociabile care iau naştere prin simplul acord de
voinţe al părţilor contractante,exprimat în forma pe care ele o aleg.

d)Contracte neconsensuale — sunt contractele, la încheierea cărora este necesară întrunirea

cărorva condiţii facultative expres prevăzute de lege.

e)Contracte bilaterale şi unilaterale.

f)Contracte oneroase şi gratuite.

în cele oneroase fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj; de exemplu, vânzarea-
cumpărarea sau schimbul.

La contractele gratuite numai una din părţi voieşte a procura,

rară echivalent, un avantaj celeilalte. De exemplu, donaţia.

g) Contractele reale — sunt convenţiile în care se cere, pe lângă

acordul de voinţă, remiterea unui lucru. De exemplu, depozitul, donaţia, gajul.

DREPTUL PENAL
Specialiştii în ştiinţe juridice muslimuni au elaborat multiple clasificări a infractiunilor analiza
cărora ne va permite să înţelegem mai bine specificul dreptului penal musulman.La baza
majorităţii clasificărilor stau 2 criterii de bază:

1.Gradul stabilităţii pedepsei pentru infracţiuni.

2.Caracterul intereselor şi drepturilor violate.

Cea mai mare ■ -pândite a avut-o clasificarea, conform căreia toate

infracţiunile se împart în 3 grupe:

I.Include infracţiunile, care prezintă cel mai mare pericol, care atentează la "drepturile Iui Allah" ,
adică interesele întregii comunităţi musulmane, şi care sunt pedepsite conform sancţiunilor fix
determinate — Hadd.

II.Include infracţiunile, care de asemenea atrag pedepse fixe, însă încalcă drepturile
persoanelor aparte — Kisas.

III. înglobează restul infracţiunilor — Tazir — pentru care nu-I stabilită măsura fixă de pedeapsă
şi care pot leza atât drepturile lui Allah (către acestea se referă încălcările tuturor obligaţiunilor
religioase) cât şi interesele particulare.

Furtul,ca atentat la una din valorile de baza ocrotite de religie,se pedepsea destul de
sever:persoanei vinovate i se taia mina. Acessta sanctiune se aplica in cazul cind averea
sustrasa era estimate nu mai putin de o valoare anumita si era permisa pentru
musulmani.Existau si alte limitari.
Drept infractiune se considera si consumarea alcoolului,care in mod obiectiv atenta la o
asemenea valoare,aparata de stat-ratiunea, ramura — aspectul litigios ce urmează a primi o
rezolvare; cauza —calitatea comună care apropie cei doi termeni ce urmează a fi comparaţi;
judecata — raţiunea în temeiul căreia regula este extinsă de la un termen la celălalt.

Pentru a se putea folos Sunna ne demonstreaza ca Mahomed personal pedepsea betivii cu 40

de lovituri de crengi de palmier.

In dreptul din perioada Califatului s-au bucurat de o oarecare dezvoltare si normele ce

reglementeaza relatiile referitore la proprietate. Au fost stabilite bazele formarii statutelor de
baza al dreptului funciar.Acestea sunt:

1. Hidjaz - pamanturile,unde conform traditiei,a trait Mahomed si pentru care a fost realizat
un regim special de drept:locuitorii de pe pamanturi plateau zeciuiala;
2. Vacuf-pamanturile date moscheelor,scolilor musulmane si altor organizatii,in scopuri
religioase si caritabile,se eliberau de achitarea impozitelor si se considerau
neinstrainabile.Vacuful putea fi restituit si din alt patrimoniu,mobil sau imobil;
3. Mulic-pamanturile,care in dependent de caracterul imputernicirilor proprietarilor
lor,puteau fi idntificate cu cele private;
4. Icta-donatiile temporare de pamant,impreuna cu taranii de pe acest pamant,pentru
servicii.Proprietarul acestor pamanturi avea dreptul la impozitele impuse taranilor.

Dreptul contractual nu se formase inca in sensul deplin al acestuia,insa in abordarea

solutionarii unor conflicte concrete,erau determinate niste principia:interzicerea de a inrobi
pe datornici,pedepsirea camatariei.

PROCESUL JUDICIAR

Administrarea justiţiei — pe care musulmanii au considerat-o totdeauna ca o chestiune

religioasă — a fost încredinţată de califii abbasizi sau de vizirii lor unuia din membrii corpului
de învăţaţi cunoscători ai dreptului canonic care devenea astfel "judecător" (qădi).

Primul judecător-şef (qădi al-qudăt) a fost învestit cu acest titlu spre sfârşitul sec. VIII.
Judecătorul trebuia să aibă o conduită ireproşabilă şi să fie versat în prescripţiile juridice —
care dealtminteri erau incluse în dreptul canonic. Hotărârile pronunţate de cădii nu aveau
putere de lege.(Dealtfel, nici normele juridice nu erau uniforme, variind de la o regiune la
alta, după obiceiurile locului). Cadiii judecau numai cazurile musulmanilor; ne-musulmanii
rămâneau, în materie de drept civil, sub jurisdicţia căpeteniilor lor naţionale, civile sau
religioase. Judecătorii erau de două categorii — cei care dispuneau de o autoritate
absolută,sau cei ale căror prerogative erau limitate. Cei dintâi, aveau datoria să-i protejeze
pe orfani, minori şi debili mintali, să administreze fundaţiile filantropice, să pedepsească
violarea iegilor religioase, să-şi delege substituţi în provincii şi să prezideze — în unele
cazuri Rugăciunea de vineri seaia; ceilalţi, aveau competenţe în limitele celor stabilite de
calif, de vizir sau de guvernator.Atunci când aplica pedepsele prevăzute de Lege în diferite
cazuri de infracţiune bine determinate, el impunea respectarea aspectului penai al dreptului
islamic. Când tranşa litigiile interyenite între doi musulmani, ei atingea uneori aspecte ale
vieţii private cotidiene; cadiul era, de exemplu, acela căruia venea să i se plângă soţia
maltratată sau neglijată de soţul ei.Rolul cadrului era mai ales local. în fiecare oraş, acţiunea
lui era indispensabilă bunei rânduieli a societăţii, dar hotărârile lui variau în funcţie de
apartenenţa lui la una sau alta dintre şcolile juridice recunoscute.Un element important al
organizării juridice era constituit, pe de altă parte, şi aceasta încă dintr-o epocă veche, de un
sistem de jurisdicţie a abuzurilor, care funcţiona pe scară foarte largă. Nu numai ca simplă
cale de apel deschisă oricărui musulman pentru a protesta împotriva neexecutării unei
sentinţe sau a contesta însăşi acea sentinţă, ci şi ca recurs împotriva oricărui abuz săvârşit
de vreun agent al regimului, de exemplu în cazul spolierii de către un emir sau al perceperii
de impozite ilegale. Era mijlocul ce permitea de a face apel în faţa califului împotriva
uneltirilor prefectului de poliţie, ale prefecţilor fiscali sau chiar ale emirilor, precum şi
împotriva deciziilor date de cădii. Cădea sub această jurisdicţie şi examinarea cazurilor în
care suveranul însuşi intenta acţiunea, oarecum în numele comunităţii islamice, şi chema,
de exemplu, în faţa unei adunări de demnitari pe vreun şef militar sau vreun administrator
vinovat de malversaţiuni, sau şi falşi profeţi şi mistici acuzaţi de erezie.Ne găsim deci aici în
faţa unui fel de justiţie de competente, şi a cărei exercitare el o încredinţa unor veritabile
curţi supreme, având uneori caracterul unor comisii de experţi sau intervenind, dimpotrivă,
în condamnările unor personaje politice şi religioase deosebit de celebre. Alcătuirea acestor
cărţi putea să varieze potrivit cu natura procesului, dar marele cadiu deţinea totdeauna în
ele rolul preponderent.

In general, procesul judiciar musulman dispune de următoarele semne distinctive:

1. Procedura judiciara în cazurile penale şi civile este una şi aceeaşi.

2.Inexistenţa formelor procesuale care ar fi obligatorii pentru kadii.

3.Simplitatea procesului.

4.Inexistenţa procurorilor şi avocaţilor.

5.Inexistenţa termenilor judiciare, cu excepţia unuia: kadi trebuie să ia decizia asupra

dosarului timp de o zi.

6.Procesul poartă un caracter de învinuire.

7.Rezolvarea personală a diferendelor judiciare.

8.Intentarea procesului judiciar avea loc na din numele statului, ci de persoane

cointeresate.

9.Procesul judiciar avea un caracter public, dosarele fiind examinate de regula in moschei,
unde puteau asista toţi doritorii.
Concluzie:
In concluzie pot afirma ca dreptul musulman reprezinta un sistem complex prin
intermediul caruia treptat,Orientul Apropiat a capatat o noua nuanta,sa dezvoltat
nivelul feudalismului astfel,intr-o situatie de o criza social-economica profunda a
aparut germenii unei societati noi(de clasa).Si la fel cum a decurs si la alte popoare
ideologia miscarii sociale care in mod obiectiv se pronunta pentru un nou tip de
societate,care a imbracat o forma religioasa.
Bibliografie:

Infractiunea si pedeapsa. Dreptul musulman

de Basim A.Abbas Al-Alibi,Valeriu
Bujor;Chisinau 2012
Istoria universala a statului si dreptului de
Andrei Smochina;Chisinau 2013
Istoria universala a statului si dreptului de
Andrei Smochina;Chisinau 2006
Istoria Universala a statului si
dreptului,Liliana Chirtoaca,Andrei
Gustiuc,Veronica Rosca;Chisinau 2001