Ministerul Educației și Cercetării

IP Centrul de Excelență în Informatică și Tehnologii Informaționale

Lucru Individual Nr.1

Disciplina : Filosofie

Tema: Ontologia în operele lui Mihai Eminescu

Profesor : Faina Violeta

Elaborat : Bostan Ecaterina
Grupa: S-1841
 Date Biografice despre Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a jucat un rol determinant şi chiar decesiv în

evoluţia culturii române mai ales dacă luăm în considerare faptul că nu a
scris pentru gloria cotidiană specifică timpului în care a trăit, ci pentru
gloria Spiritului în eternitate.

Ca majoritatea celor care au vrut şi au putut să ducă lupte exorcizante în

vederea atingerii dimensiunii poetice şi catafatice a culturii române şi a
fundamentelor acestora, a ales să cânte acea simfonie a suferinţei înspre
bucurie, atât de caracteristică fondului nostru identitar.

Iar când spunem acest lucru, înţelegem mai cu seamă destinul ţării noastre ca popor, evoluţia
noastră istorică, ceea ce, într-un fel a permis ca suferinţa şi sacrficiul să devină virtuţile de bază ale
românilor, care au fost atât de bine valorificate în multe din operele literare din spaţiul românesc.
Personalitatea filosofică a Lui Mihai Eminescu
❑ Cei mai mulţi dintre noi tindem să uităm că Mihai Eminescu era în fond filosof de profesie. O
asemenea afirmaţie este cât se poate de îndreptăţită atâta vreme cât ne aducem aminte că
Eminescu a studiat filosofia cinci ani la Viena (1869-1872) şi Berlin (1872-1874). Să nu uităm
nici că a avut ocazia de a audia cursurile unor filosofi renumiţi precum Zimmerman, Zeller,
Bonitz şi mulţi alţii, ceea ce a fost esenţial în definirea perspectivelor filosofice eminesciene.

❑ Vocaţia filosofică a lui Mihai Eminescu a fost atât de marcantă încât ea a atras şi atenţia lui Emil
Cioran, care de regulă refuza să se aplece prea mult asupra preocupărilor filosofice româneşti,
fiind un adept incurabil al abordărilor occidentale.

❑ Pentru a-l înţelege mai bine şi mai concret pe Mihai Eminescu în profunzimea sa filosofică am
putea face trimitere la următoare abordare a lui Eminescu în ceea ce priveşte filosofia: Filosofia
este aşezarea fiinţei lumii în noţiuni, spre a căror stabilire judecata nu se serveşte de altă
autoritate decât de a sa proprie, prin asta este înlăturată orice captatio benevolentiae.
 Personalitatea filosofică a Lui Mihai Eminescu
❑ Personalitatea filosofică a lui Mihai Eminescu este una extrem de bogată, în fapt ea ne
demonstrează universalitatea sa, deschiderea către anumite unghiuri filosofice, mistice şi
raţionaliste mai puţin cunoscute. Printr-o asemenea deschidere Eminescu a arătat că o gândire liberă
şi filosofică cu adevărat este aceea care poate să stabilească punţi de legătură între culturi antipodice
la prima vedere, dar complementare prin salutul pe care îl aduc Universului.

❑ Nu în ultimul rând, cel pe care îl numim poetul nostru naţional a reuşit să arate că actul filosofic pur se
realizează doar în momentul în care învăţăm să fim independenţi faţă de prejudecăţi şi orientaţi către o
axiologie a vieţii interioare care contribuie la estetizarea lumii în care trăim. Şi în ultimă instanţă am
putea situa filosofia lui Mihai Eminescu la următorul nivel: acea stare a conştiinţei care duce la vederea
realităţii, mergând de la vizibil la invizibil şi de la invizibil la vizibil.

❑ Fundamentul concepţiei ontologice eminesciene (care include un şir de reflecţii adânci despre existenţă sub
toate aspectele ei, micro- şi macrocosmice, vizibile şi abisale, subordonate idealului de căutare a Fiinţei) este
dialectica de sorginte autohtonă „starea de urât” – „starea de dor” sau trăirea în zarea dorului, care traduce
aspiraţia de reintegrare a sinelui şi de refacere a totalităţii, concepţie care va fi confirmată prin apelul la diferite
surse filozofice, religioase sau culturale: creaţiile mitologice, intuiţiile vechilor gânditori indieni din marile
poeme vedice, sistemele filozofice ale grecilor antici şi operele marilor filozofi ai Europei: Kant, Hegel,
Heidegger, Schopenhauer ş.a.
Conceptele ontologice fundamentale
Conceptele ontologice fundamentale (Fiinţă, Absolut) cumulează în opera lui Eminescu mai multe semnificaţii ce descind
din surse filozofice diferite, marcând complexitatea şi mobilitatea viziunii existenţiale a poetului. Astfel, în orizontul
idealismului ontic, care concepe materia lumii drept reflex al unei idei („hieroglifa” eminesciană a reflectării universului
într-un bob de rouă), relevând, prin urmare, esenţa ei nemuritoare , Eminescu ilustrează ideea dublei naturi ontologice a
fiinţei umane: materie (fenomenalitate supusă mişcării ciclice, Timpului cosmic) şi spirit (scânteie desprinsă din ochiul
Absolutului).
Omul este, prin urmare, o fiinţă hibridă (cum ar spune fenomenologia modernă) sau, cum afirmă Eminescu, dezvoltând
concepţia hegeliană a Fiinţei, o entitate supusă unei contradicţiuni interne: „Omul conţine în el o contradicţiune adâncă.
Fiecare om are în sine ceea ce numim noi o destinaţiune internă. Facultatea, puterea, voinţa chiar de a dezvolta mereu, de a
produce prin sine însuşi o viaţă nouă. Nu e nici un om mulţumit de-a rămâne etern pe acelaşi punct – omul e oarecum
naşterea eternă. Această devenire eternă află în om o putere numai mărginită. Din această contradicţiune a puterii mărginite
şi a destinaţiunii nemărginite rezultă ceea ce numim viaţa omenească. Viaţa e lupta prin care omul traduce destinaţiunea sa,
intenţiunile sale în lumea naturii” .

Această viziune ontologică idealistă prefigurează o ispititoare posibilitate de a accede la Absolut, la

spiritul Etern, individul uman fiind descendent, deci, consubstanţial Ideii Absolute. Tendinţa eminesciană de
„transcendere a devenirii”, expresie a idealului de revelare a esenţei Fiinţei şi de refacere a integrităţii
acesteia, presupune parcurgerea treptelor evolutive de la individ spre Archaeus (esenţa Fiinţei care se află în
fiecare dintre noi). Căutarea Fiinţei constituie obiectul neliniştilor metafizice ale eului eminescian,
modalităţile de revelare a ei fiind gândirea – o gândire creatoare cu statut aproape demiurgic – („Ca s-explic
a ta fiinţă, de gândiri am pus popoare”) şi intuiţia poetică.
 Întrucât destinaţiunea nemărginită a omului, dată de scânteia divină, este limitată de puterea mărginită, ce ţine de
naturasa materială, statutul individului este închiderea în cercul strâmt, metaforă a închiderii în limite, dar şi în-
cercarea, aventură existenţială care presupune depăşirea limitei, ieşirea din cerc, or, individul (partea) e oricând întreg,
purtând latent în sine toate funcţiile acestuia. Datorită „forţei demiurgice din structura sa ontică” (e în om nemărginire),
fiinţa umană are capacitatea de a se dez-mărgini, în termenii Ioanei Em. Petrescu, de a ieşi din cerc, de a se în-cerca în
misterele universului, „fiinţa fiind atât cât se-ncearcă”.

Doar că fiecare îşi are propria măsură şi propria putere de în-cercare (idee fundamentală pe care o desprindem din
poemul Luceafărul, operă ce relevă călătoria spre adâncurile Fiinţei) – atât omul, cât şi geniul se-ncearcă, dar fiecare
reuşeşte în măsura propriei puteri. Hyperion, ca, de altfel, toţi eroii poemului, apare într-o dublă ipostază: în raport cu
Cătălina, el ajunge la individual, în măsura proprie lui (generalului din el), până la ipostaza celui ce luceşte şi stă sub
semnul dăruirii luminii siderice – Luceafărul; iar în raport cu Demiurgul, îşi afirmă statutul de geniu (Hyperion – „pe de-
asupra mergătorul”), străbătând vidul pentru a reface totalitatea Fiinţei.

Cătălina are şi ea o natură dublă, fiind marcată atât de individual, care a călăuzit-o să-l descopere pe „cel ce s-ar
potrivi cu ea” – Cătălin, dar şi de universal, care „i-a stimulat cunoaşterea de sine prin ceea ce era în afara sinelui”
(Luceafărul). Cătălin cunoaşte şi el un proces de metamorfozare („este altul” după experienţa erotică cu Cătălina),
proces care nu are un caracter artificial, ci reprezintă „calea tipică eminesciană de cunoaştere prin iubire”, eroul „fiind
supus”, aşa cum afirmă Dan C. Mihăilescu, unui proces de hyperionizare .
În scenariul ontic din Luceafărul,Absolutul este identificat de Eminescu cu nedeterminarea pură, care „visează, la rândul
ei, să-şi descopere sensul şi se proiectează, cosmogonic, într-o lume-oglindă”, statut pe care îl are „gândirea umană” –
„oglinda prin care divinitatea informă ajunge să se înţeleagă pe sine” . Este expresia acelei tensiuni care se stabileşte
între Fiinţa umană şi Absolut, expresie a idealului de cunoaştere reciprocă.
 Itinerarul ontologic al eului eminescian oscilează, astfel, între două dimensiuni fundamentale: Fiinţa şi Nefiinţa care,
în modelul organicist al poetului, se condiţionează reciproc, or, „îi este de ajuns omului eminescian să privească în toată
strălucirea ei fiinţa, ca să întrevadă deodată şi umbrele nefiinţei, căci cea dintâi dă naştere, în mod hegelian, opusului său,
nimicul, pentru ca cele două să fie mediate de conceptul de devenire”; iar „marele contrapunct existenţial eminescian” este
„neliniştea căutării sensului vieţii şi neliniştea găsirii nonsensului vieţii”. În acest demers existenţial paradoxal, dar
axiomatic, neliniştea se identifică cu dorul, ca trăire eminesciană esenţială (manifestându-se în ipostaza dorului nemărginit,
în raport cu Fiinţa, şi a dorului nebun,în raport cu Nefiinţa) şi ca fundament al viziunii ontologice / poetice a scriitorului.

Metamorfozele produse la nivelul concepţiei ontologice eminesciene au antrenat mutaţii şi la nivel poetic, în contextul
consubstanţialităţii celor două concepţii, or, sentimentul eului de a fi în lume (eul eminescian având statutul poetului-
Demiurg) determină organizarea, „figurarea retorică” a universului (Ioana Em. Petrescu), prin intermediul gândirii /
limbajului (corespondent al inteligenţei divine). Astfel, armonia eu – univers şi statutul demiurgic al eului creator, care îşi
gândeşte / creează, prin cuvânt, cosmosul, antrenează sentimentul încrederii poetului în puterile orfice ale cuvântului
(„expresie spontană a sufletului vizionar”, pe care îl descoperă la predecesori – sfinte firi vizionare), având statutul de
Logos sfânt, prin care se exprimă gândirea divină („Căci nu e limbă vagă, cuvântul nu-i profan, / Ce scrie al gândirii
puternic ocean” (Săracă-i a ta limbă), şi sentimentul încrederii în actul creator, fapt ce pune în evidenţă gândirea mitico-
arhetipală a scriitorului şi natura „ideal-orfică” (Mihai Cimpoi) a universului creat de el.
➢ Fascinaţia armoniei, ca principiu ordonator al ontopoeticii eminesciene, este abandonată odată cu descoperirea rupturii
ontologice, care implică sciziune şi la nivelul limbajului – „ruptură” dintre latura internă şi externă a logosului. Relevarea
artificialităţii limbajului a determinat afirmarea unui scepticism gnoseologic în aprecierea actului creator, înţeles acum ca
suferinţă, ca proces tragic de căutare a modalităţilor de relevare a „adevărului Fiinţei”, în condiţiile în care acest adevăr nu
poate fi cuprins într-un concept. Acest moment marchează începutul „luptei cu cuvântul”, scopul suprem fiind ieşirea din
limbajul efemer, „desprinderea de Logosul poetic şi găsirea ca ipoteză a unui Logos ultim, atemporal, a unui cuvânt oprit
care să nu intre niciodată în rostire”. „Tensiunea spre un cuvânt viitor” este materializată în Odă (în metru antic), versul
eminescian nu credeam să-nvăţ a muri vreodată fiind conceput de Nichita Stănescu ca un „supracuvânt”, or, noţiunea
cuprinsă în el nu constituie „o intuiţie-limită care-şi depăşeşte sistemul de referinţă, putând fi oricând propriul său sistem
de referinţă pe care-l depăşeşte şi-l neagă”.

➢ Deopotrivă este conştientizată autoreferenţialitatea limbajului poetic: din mii şi mii de vorbe consist-a noastră
limbă, ceea ce-i oferă poetului Eminescu certitudinea că evadarea din limbaj este una iluzorie. Această situaţie
paradoxală constituie „criza” poetică modernă, care antrenează o atitudine ironică în raport cu propria-i scriitură,
idee sugerată de poezia Ca o făclie, unde discursul poetic este înţeles ca un spaţiu al redundanţei, al „mortificării
sensului”, din moment ce alţii au spus aceste lucruri de zeci de mii de ori.

➢ În viziunea lui Eminescu, ieşirea din limbaj este posibilă doar la nivelul lui, prin apelul la intertext (inclusiv din
propria operă), capabil să revitalizeze textul. Efectul şi finalitatea acestui fenomen ţin, în special, de ludic –
plasarea sub semnul întrebării a propriilor texte, a limbajului lor poetic (un control instituit asupra limbajului).
Procedeul ne face să ne gândim la poetica modernă („anxietatea influenţei”) şi postmodernă („jocul de-a
literatura”), dar, spre deosebire de aceasta, la Eminescu ea reprezintă o modalitate de raportare critică, dramatică
la propria-i creaţie (lucru firesc pentru un spirit înalt cugetător şi dornic de perfecţiune).
Concluzie
Mihai Eminescu, indiscutabil, poet cu cel mai profund substrat filosofic, nu putea să nu-l
ispitească pe mentor spre a-l îndruma în cariera universitară.
Apelul lui Eminescu la propriul intertext, într-o manieră ironică, nu echivalează însă cu o
anulare a imaginilor anterioare, consacrate, ci este o modalitate de plasare în relief a propriului
univers poetic – poetul face o critică a limbajului, dar rămâne în spaţiul lui – expresie a viziunii
moderne a scriitorului, or, „poezia începe să se privească pe sine însăşi, se conştientizează pe sine”.
Această viziune modernă va fi una dintre coordonatele dialogului contemporan cu opera lui
Eminescu, scriitorii români moderni şi postmoderni (Stănescu, Cărtărescu ş.a.) continuând „lupta cu
limbajul” şi căutările în sfera lui, conjugate cu „anxietatea influenţei”, ludicul, ironia etc.
Admiraţia lui Mihai Eminescu pentru Immanuel Kant este totală, iar repetatele sale tentative
de a defini şi explica apriorismul kantian este o dovadă nu numai a pasiunii sale filosofice, dar şi a
maturităţii sale de cugetare, Poetul înfăţişându-se cu toată independenţa de gândire atunci când
interpretează pe Kant.