Protecţia concurenţei prezintă un interes deosebit la nivelul economiei naţionale, dar şi european

care s-a confruntat şi se confruntă cu abuzul de poziţie dominantă, înţelegerile şi concentrările

anticoncurenţiale, practici neloiale care au drept rezultat înrăutăţirea mediului concurenţial.
Concurenţa este chintesenţa economiei de piaţă. Ea semnifică posibilitatea de a alege dintre mai
multe alternative de produse sau servicii oferite. Acolo unde există concurenţă se ajunge la o mai
eficientă alocare a resurselor deoarece producătorul urmăreşte permanent raportul dintre acestea
şi cheltuieli. Totuşi, producătorul nu influenţează piaţa de unul singur, ci o face numai prin
raporturile de concurenţă cu alţi producători care determină întotdeauna o scădere a preţurilor şi
implicit creşterea pieţei prin stimularea cumpărărilor.
Concurenţa modifică sistemul de valori al consumatorilor în sensul creşterii exigenţei, a nevoii de
informare, a vitezei de reorientare spre alţi ofertanţi.
În lupta pentru cucerirea pieţei, ofertanţii aplică o serie de principii, precum concepte sofisticate în
materie de strategii de întreprindere şi de marketing, concepte pentru câştigarea de cote de piaţă
dominante în segmentele vizate, un angajament simultan către o calitate înaltă şi o productivitate
puternică fără a se face rabat la strategia exigenţei înalte privind performanţele sau o orientare
către ramurile economice care presupun utilizarea tehnologiilor înalte şi diminuarea treptată a
activităţilor în domeniile aflate în declin.
Adeseori, din dorinţa de a obţine o poziţie dominantă pe piaţă, de a atrage cât mai mulţi clienţi şi
de a elimina concurenţii actuali şi potenţiali, agenţii economici recurg la o serie de acţiuni şi fapte
ilegale care au un efect negativ asupra mediului concurenţial.
Din păcate, aceste efecte sunt resimţite nu numai de ceilalţi competitori, dar şi de consumatori şi
chiar de societate în ansamblu. De aceea, toate aceste fapte ilegale sunt sancţionate de către lege.
În acest sens, în ţara noastră este în vigoare Legea Concurenţei nr. 21/1996 care îşi propune să
protejeze, să menţină şi să stimuleze concurenţa şi mediul concurenţial normal.
Cercetarea ştiinţifică în domeniu este axată pe descoperirea de noi legităţi şi norme specifice şi pe
îmbunătăţirea celor existente şi este orientată spre găsirea unor strategii cât mai eficiente în
vederea luării deciziilor.
Trebuie subliniat faptul că politica de concurenţă nu este un scop în sine, ci unul din mijloacele
pentru atingerea unui ţel care, cel mai adesea, este definit ca fiind satisfacerea intereselor
consumatorilor. Pe fondul preocupărilor fireşti înscrise pe calea spre progres, dezvoltare şi
modernizare a producţiei şi distribuţiei, precum şi de creare a unei jurisprudenţe specifice privind
raporturile contractuale între agenţii economici, necesitatea creării mediului concurenţial şi a
respectării comportamentelor loiale ale celor care se confruntă în lupta pentru câştigarea unor
poziţii favorabile pe piaţă devine tot mai acută şi mai reală. Una dintre condiţiile esenţiale pentru
naşterea şi consolidarea unei economii de piaţă este existenţa unui mediu concurenţial funcţional.
2. Politica concurenţei şi practicile anticoncurenţiale
Concurenţa poate fi definită ca fiind ansamblul relaţiilor dintre agenţii economici generate de
dorinţa acestora de a obţine un loc cât mai bun pe piaţă şi un preţ cât mai avantajos1.
Privită din punct de vedere economic, concurenţa este întotdeauna legată de tranzacţiile efectuate
pe piaţă, de cerere şi ofertă şi de procesul de schimb.
Astfel, concurenţa este strâns legată de libertatea de a alege. Este cunoscut faptul că ,,forţa
regulatoare cea mai importantă a economiei de piaţă este concurenţa”.2
Astfel ,,concurenţa este însăşi forma activă a liberei iniţiative, liberă iniţiativă generată de
proprietatea privată, aceasta constituind, la rândul ei, o trăsătură esenţială a economiei de piaţă, al
cărei mecanism este concurenţial. Ea reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea dintre agenţii
economici vânzători ofertanţi pentru a atrage de partea lor clientela. Totodată, concurenţa exprimă
comportamentul specific interesat al tuturor subiecţilor pe proprietate, comportament care se
realizează în mod diferit, în funcţie de cadrul concurenţial şi particularităţile diverselor pieţe.”
Definim politica concurenţială ca fiind un ansamblu de reglementări, obiective şi instituţii care
acţionează pentru asigurarea unui climat concurenţial normal, în care agenţii economici să poată să
se manifeste în mod liber, pe baza propriilor lor decizii şi comportamente orientate sistematic
pentru obţinerea avantajelor valorice, ca expresie a eficienţei activităţii lor pe piaţa considerată.
Exercitarea concurenţei constituie un drept al tuturor agenţilor economici. Ca orice drept
recunoscut şi protejat de lege, dreptul la concurenţă trebuie exercitat cu bună credinţă şi potrivit
uzanţelor cinstite (articolul 1- Legea nr. 11 din 1991) fără să încalce dreptul şi libertăţile agenţilor
economici precum şi ale cetăţenilor.
În ultimii ani s-a pus un accent din ce în ce mai mare pe politica concurenţei deparece funcţionarea
normală a pieţei depinde, în mare măsură, de concurenţă, iar lupta împotriva infracţiunilor din
acest domeniu a devenit o preocupare generală ce a cunoscut ,,o reglementare ascendentă’’.
Problema concurenţei neloiale şi a practicilor anticoncurenţiale s-a pus pentru prima dată la
Bruxelles la data de 14 decembrie 1900 odată cu introducerea articolului 10 bis în Convenţie,
articol care prevedea că toate ţările din Uniune vor beneficia de protecţie acordată împotriva
concurenţei neloiale.
Acest articol a suferit modificări cu prilejul revizuirii de la Washington în 2 iunie 1911, ţările
contractante angajându-se să le asigure cetăţenilor protecţie efectivă împotriva concurenţei
neloiale. Însă, revizuirea de la Haga din 6 noiembrie 1925 a prevăzut obligativitatea ţărilor
contractante de a asigura cetăţenilor care fac parte din Uniune protecţia asupra actelor
anticoncurenţiale.
3. Diferenţa dintre concurenţa neloială şi practicile monopoliste
Primul dintre aspectele vizate este cel al finalităţilor: concurenţa neloială presupune captarea
clientelei concurentului lezat, în timp ce practicile monopoliste presupun captarea pieţei ca atare,
ceea ce în subisidiar conduce şi la dobândirea clientelei concurenţilor lezaţi.
Al doilea aspect vizat este cel al rezultatelor: concurenţa neloială duce la deformarea competiţiei în
timp ce practicile monopoliste duc la suprimarea concurenţei.
Concurenţa neloială reprezintă încălcarea unor norme deontologice, în timp ce practicile
monopoliste duc la dezechilibre socio-economice.
Concurenţă neloială gravitează în jurul conceptului de “clientela”, în timp ce practicile monopoliste
au în vedere conceptul de “piaţă”. Totuşi, tendinţa recentă în cazul ambelor practici anti-
concurentiale este de a le evalua prin prisma atingerilor aduse consumatorilor.
4. Elementul comun celor două practici
Ambele presupun existenţa unui raport de concurenţă între agenţii economici agresor şi agenţii
economici agresaţi, aflaţi pe aceeaşi piaţă relevantă.
În dreptul comparat, o asemenea concepţie a fost deja consacrată legislativ în Elveţia, prin intrarea
în vigoare în martie 1988 a noii Legi împotriva concurenţei neloiale (Bundesgesetz gegen den
unlauteren Wettbewerb).
Conform art.1, legea are drept scop să garanteze concurenţă loială şi nedenaturată în interesul
tuturor participanţilor.
Art. 2 vorbeşte de comportament neloial şi ilicit ca fiind orice comportament sau practică
comercială care este înşelătoare sau care contravine în orice alt mod regulilor de bună credinţă şi
care influenţează raporturile între concurenţi sau între furnizori şi clienţi, formulare diferite în
partea ei finală de ceea ce prevede legea noastră.
Cum s-a remarcat în doctrina elveţiană, prin această prevedere s-a extins sfera de aplicare a legii
la toţi participanţii la piaţă (agenţii economici, indiferent că se află în raporturi de concurenţă sau
nu, şi consumatori)
În consecinţă, sfera de aplicare a legii elveţiene ar trebui descrisă printr-un criteriu negativ: nu
intră în sfera domeniului economic (şi deci a concurenţei) relaţiile pur private şi unele raporturi
comerciale în care intră funcţionarii publici, determinate de aplicarea unor măsuri poliţieneşti
Motivul extinderii sferei de aplicare a reglementărilor privind concurenţă neloială este următorul:
aceste reglementări nu protejează numai interesul concurenţilor individuali de a participa la relaţii
comerciale bazate pe moralitate, ci şi interesul tuturor participanţilor la piaţă şi în cele din urmă al
întregii comunităţi de a exista o concurenţă funcţională. Legea concurenţei neloiale nu este
impregnată numai de individualism, ci şi de concepţie a dreptăţii sociale.
Lărgirea sferei conceptului de concurenţă permite luarea în considerare a acţiunilor terţilor care
sunt importante pentru concurenta, dar care nu intră direct în jocul concurenţial (cum ar fi
organele mass-media, institutele de teste comparative). Simplul risc ca aceste acţiuni să producă
un rezultat anti-concurential este suficient, independent de folosirea sau nu a unor mijloace
specifice.
În ceea ce priveşte câmpul de aplicare a dispoziţiilor care combat concurenţa neloială, acesta este
domeniul economic, care este în foarte larg, incluzând ansamblul activităţilor de producţie,
distribuţie şi consum de bunuri şi servicii (inclusiv profesiile liberale), caracterizate printr-un schimb
de prestaţii făcute în scop de câştig. De asemenea, intră în sfera domeniului economic prestaţiile
de natură economică ale colectivităţilor publice, în măsura în care influenţează piata, independent
de existenţa unui raport de concurenţă.
Cât priveşte caracterul neloial al acţiunii, el constă în încălcarea unor reguli de comportament
economic, independent de existenţa unei forme de vinovăţie. Totuşi, vinovăţia joacă un rol în ceea
ce priveşte acţiunea penală şi acţiunea în repararea prejudiciului.
Încălcarea regulilor de conduită economică reflectă un comportament contrar bunei-credinţe.
Pentru a aprecia buna-credinţă în acest caz special, judecătorul trebuie să aibă în vedere două
criterii:
– un criteriu etic (constând în morala comercială, în regulile de deontologie profesională şi în
uzanţele comerciale, codificate sau nu, morala care constituie un liant între concurenţi şi clienţi şi
care asigură menţinerea unei încrederi indispensabile schimburilor economice) şi
– un criteriu economic (abuzul de libertate economică denaturează concurenţa normală).
În înţelesul larg pe care l-a dobândit conceptul de concurenţă după modificarea din 1986, dreptul
elveţian al concurenţei neloiale protejează mai multe categorii de interese, şi anume cele ale
concurenţilor (care dpdv istoric au fost protejate întotdeauna, pe baza unei concepţii care se axa
exclusiv pe protecţia personalităţii economice a persoanei lezate).
Actul de concurenţă neloială poate aduce atingere unui concurent, mai multor concurenţi sau chiar
unui întreg domeniu economic, cele ale clienţilor (aceştia sunt destinatarii eforturilor depuse de
concurenţi şi au interesul de a putea alege în mod liber între prestaţiile oferite, pe cele care
corespund cel mai bine nevoilor lor).
Protecţia intereselor clienţilor, mai ales când ei sunt consumatori, răspunde unei cerinţe de politică
socială, şi anume protecţia părţii mai slabe economiceşte.
Faptele prevăzute de Legea nr.21/ 1996 ca fapte monopoliste pot fi calificate şi drept fapte de
concurenţă neloială, dacă impactul lor asupra pieţei este mai redus. Aceasta deoarece ambele
categorii de fapte sunt contrare uzanţelor cinstite.
Drept urmare, principalul criteriu de distincţie între faptele monopoliste şi cele de concurenţă
neloială este dat de magnitudinea puterii economice a autorului încălcării uzanţei cinstite
În ultimele trei decenii, dreptul concurenţei a fost influenţat tot mai mult de ideea protecţiei
consumatorilor, consumatorul alăturându-i-se astfel agentului economic ca subiect pasiv al faptului
anormal de concurenţă. Dar nu numai protecţia consumatorului a influenţat dreptul concurenţei,
acţiunea a fost şi inversa.
Astfel, s-a observat o tendinţă a legiuitorului de a include în sfera consumatorilor şi micii agenţi
economici, micii comercianţi. Legislaţia modernă privind sancţionarea faptelor comerciale neoneste
a fost adoptată pentru a proteja consumatorii, dar aceste sancţiuni se aplică frecvent şi
comportamentelor care nu sunt îndreptate împotriva consumatorilor, ci împotriva altor agenţi
economici, pornind de la ideea ca eradicarea unor asemenea comportamente de pe piaţa este cel
mai bine promovată de o interdicţie generală a activităţii neoneste, chiar dacă nu sunt afectaţi
consumatorii în cazuri particulare
Drept urmare şi agenţii economici urmăresc aplicarea legislaţiei privind protecţia consumatorilor
pentru ca în acest fel se ajunge la suprimarea practicilor neloiale.
Pe de altă parte standardele privind protecţia consumatorilor nu mai au un caracter pur local, ele
trebuie privite în contextul internaţional.
Se poate astfel afirmă că legislaţia privind protecţia consumatorilor are o natură dublă, pe de o
parte urmăreşte să corecteze disfuncţiile pieţei iar pe de altă parte promovează valori sociale
(sănătatea şi siguranţa consumatorului, justiţia socială şi prevenirea exploatării)
Această legislaţie urmăreşte de asemenea să promoveze informarea completă şi la timp a
consumatorului, mai ales în legătură cu bunurile complexe şi să intervină în raportul de forţe dintre
consumator şi agent economic, în cazul care primul este lipsit de puterea efectivă de negociere a
condiţiilor contractuale.
Din această ultimă perspectivă, se naşte şi o poziţie critică: intervenind prea mult în sprijinul unor
grupuri de consumatori considerate mai vulnerabile, statul dovedeşte un anume paternalism, în
dauna considerentelor de eficientă a pieţei
De aceea, orice control exercitat asupra practicilor concurenţiale neoneste trebuie să ia în
considerare atât interesele consumatorilor, cât şi cele ale agenţilor economici, încercând totodată
să armonizeze poziţiile diferitelor părţi interesate (de ex. între grupurile de consumatori cu interese
diferite).
Ca sub-ramura a dreptului concurenţei, dreptul concurenţei neloiale (ca şi dreptul anti-monopol, de
altfel) îşi justifică autonomia datorită promovării unui scop de ordine publică economică, şi anume
păstrarea jocului liber al concurenţei. Din această perspectivă, el se deosebeşte de dreptul civil,
deoarece conduce la înlăturarea (sau trecerea lor pe un plan secund) unor principii de bază ale
acestuia (libertatea consimţământului pârţilor, anularea sau modificarea în urma intervenţiei
autorităţilor statului a unor clauze licite prin obiect şi cauza la data încheierii lor, dar devenite
ulterior ilicite datorită modificării condiţiile economice în raport cu cele iniţiale), atunci când
libertatea concurenţei apare ameninţată prin executarea unui contract. Se poate afirma astfel că
dreptul concurenţei, ca drept special în raport cu dreptul civil, promovează o nouă ordine publică
economică, care se adăugă ordinii publice tradiţionale
Nu există un drept exclusiv al comerciantului asupra propriei clientele. Atragerea acestei clientele
de către un alt comerciant este licită atât timp cât ea nu este acompaniată de acte de concurenţă
neloială. Deturnarea clientelei este până la un punct un rezultat al jocului cererii şi ofertei, dar
libertatea concurenţei nu poate fi fără limite. Libertatea concurenţei este un corolar al libertăţii
comerţului.
Libertatea comerţului este o libertate fundamentală, care trebuie însă exercitată cu respectarea
libertăţii altora.
În lipsa oricărui control, ar putea apare şi dezvolta practici contrarea uzanţelor comerciale cinstite,
câştigătorul luptei de concurenţă nefiind cel mai bun, dar fiind în mod cert lipsit de scrupule. Cu
alte cuvinte, prejudiciul concurenţial (transferul clientelei de la un agent economic la altul) este
licit, dar numai dacă sunt respectate uzanţele comerciale loiale
Libertatea comerţului implică libertatea preţului. Astfel un comerciant nu săvârşeşte un act de
concurenţă neloială atât timp cât vinde produsele sale la un preţ inferior celui al concurenţilor, cu
condiţia ca acest preţ să nu fie derizoriu sau contrar uzanţelor comerţului
În dreptul francez nu există un fundament juridic special al concurenţei neloiale. Nu există o
reglementare specială a faptelor de concurenţă neloială. De aceea, se consideră ca acţiunea în
concurenţă neloiala – ca instrument prin care se asigură se respectarea concurenţei loiale – este o
acţiune bazată pe răspunderea delictuală pentru fapta proprie (art. 1382-1383 C.civ.fr.).
Acest fundament al acţiunii în concurenţă neloială, chiar dacă nu permite decât sancţionarea a
posteriori (prin intervenţia instantie) a comportamentelor neloiale, este văzut ca un avantaj
datorită supleţii sale, articolele din C.civ. privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
putând fi folosite pentru a sancţiona o mare varietate de asemenea comportamente.
Dar, doctrina şi jurisprudenţa franceză au stabilit în timp ca acţiunea în concurenţă neloială are o
sferă mai largă decât acţiunea în răspundere civilă delictuală, deoarece sancţiunile pentru
săvârşirea faptelor de concurenţă neloială nu urmăresc numai să repare un prejudiciu, ele sunt în
aceeaşi măsură preventive (pot avea drept obiect încetarea unui fapt care distorsionează artificial
concurenţa loială), protejând victima împotriva deturnării eventuale a propriei clientele.
De asemenea, prejudiciul în materia concurenţei neloiale are o anumită specificitate, fiind apreciat
mai puţin riguros decât în materie civilă. Evoluţia recentă a jurisprudenţei franceze a fost în sensul
de a recunoaşte existenţa unui prejudiciu în această materie în lipsa oricărei pierderi de clientelă.
Astfel, a fost admisă acţiunea unei societăţi comerciale care nu avea clientelă (s-a admis chiar şi
acţiunea introdusă de o asociaţie fără scop lucrativ, care desfăşura o activitate profesională) sau
care nu avea clientelă comună cu autorul faptei. Noţiunea de clientelă comună a autorului şi
victimei faptului de concurenţă neloială tinde să fie înlocuită cu cea de “clientelă finală identică”.
În consecinţă, s-a afirmat în doctrină ca regulile concurenţei neloiale protejează nu numai
concurenţii, dar şi concurenţa.
S-a mai afirmat că acţiunea în concurenţă neloială are drept scop să moralizeze relaţiile între
profesionişti (comercianţi), să asigure respectarea unei anume morale profesionale, fiind o acţiune
de tip disciplinar şi având ca obiectiv principal să asigure respectarea uzanţelor profesionale.
Astfel, acţiunea în concurenţă neloială protejează nu numai concurenţii direct lezaţi, dar şi
consumatorii.
O asemenea abordare există în sistemul german, olandez şi cel belgian, care combină funcţia
deontologică a acţiunii în concurenţă neloială cu dreptul (interesul general) consumatorilor şi
utilizatorilor finali de a face uz de acţiunea în concurenţă neloială pentru a obliga agenţii economici
să îşi respecte obligaţiile deontologice. În consecinţă, pot fi astfel sancţionate fapte care nu ar fi
condamnabile între concurenţi.
Alţi autori, pornind de la observaţia că acţiunea în concurenţă neloială este în principal de tip
represiv şi nu de tip indemnitar, considera totuşi că scopul acţiunii nu este atât disciplinar, în
sensul de a sancţiona încălcarea unor uzanţe profesioanle ale agenţilor economici, ci este o acţiune
cu caracter represiv care ia în considerare o sferă mai largă de interese, atât interesul agenţilor
economici pentru a aavea un mediu concurenţial normal, cât şi interesele consumatorilor.
În consecinţă, există o distincţie între caracterul disciplinar şi cel represiv, distincţie care justifică
introducerea acţiunii în concurenţă neloială şi de către alte persoane decât agenţii economici (în
speţă, consumatorii) .
Mai mult chiar s-ar putea distinge între caracterul represiv şi cel indemnitar al acţiunii, deşi
acţiunea represivă are în multe cazuri şi un caracter indemnitar (de ex., publicarea hotărârii de
condamnare într-un ziar)
Autorii italieni au propus un alt fundament al acţiunii în concurenţă neloială, şi anume protecţia
unui drept, şi anume dreptul de proprietate asupra clientelei. Ideea a fost preluată în Franţa şi
promovată de G. Ripert.
În acest sens, s-a afirmat că acţiunea în concurenţă neloială recunoaşte un drept privativ asupra
unei valori concurenţiale care nu este protejată printr-o lege specială.
Comerciantul are dreptul de a propune clientelei anume bunuri/ servicii, individualizându-le ca fiind
ale sale, dar nu are siguranţa ca clientela va răspunde avansurilor sale. Cât priveşte
fundamentarea acţiunii pe un drept privativ, nici acest lucru nu s-ar putea susţine, deoarece
dreptul privativ presupune interdicitia oricărei concurente, în timp ce acţiunea în concurenţă
neloială există tocmai pentru că există concurenţă liberă, în anumite limite.
În timp ce drepturile privative sunt apărate în general prin acţiunea în contrafacere (care
presupune atingerea adusă acestor drepturi), încălcările aduse concurenţei asigură repararea unui
prejudiciu cauzat printr-un act ilicit. Teoria a fost abandonată de jurisprudenţă, deoarece se bază
pe ideea că autorul şi victimă a o clientelă comună.
În fine, există şi opinia conform căreia fundamentul acţiunii constă în sancţionarea unui fapt ilicit.
Aceast fundamentare a acţiunii este cea mai potrivită, fiind în concordanţă cu caracterul ei de
acţiune în răspundere civilă delictuală.
Ilicitul constă în abuzul libertăţii comerţului care vine din partea agentului economic şi nu în
încălcarea unei obligaţii generale de a nu vătăma pe alţii, deoarece faptul de concurenţă presupune
prin definiţie un “prejudiciu” adus concurenţilor. Este însă vorba de o faptă ilicită pentru a cărui
existenţă nu se cere un element intenţional.
5. Reglementări interne
Legea nr. 11/1991 diferenţiază faptele de concurenţă neloială în funcţie de gravitatea lor, ceea ce
nu este prea raţional (astfel, faptele de confuzie sunt considerate cele mai grave şi sunt
sancţionate penal, în timp ce alte fapte de concurenţă neloială sunt considerate contravenţii şi
sancţionate cu amendă). Legea nr. 11/1991 a transpus aproape ad-literam textele din Codul
comercial Carol al II-lea, adoptat în 1938 dar care nu a intrat niciodată în vigoare. Legea nr.
11/1991 enumeră fapte de concurenţă neloială, dar enumerarea este exemplificativă.
Pentru determinarea existenţei unui fapt de concurenţă neloială trebuie pornit întodeauna de la
definiţia generală a acestuia din art. 2 şi anume faptul de concurenţă neloială este orice act sau
fapt contrar uzanţelor “cinstite” în activitatea comercială (în sens larg).
6. Reglementări internaţionale:
Convenţia de la Paris din 20.03.1883 pentru protecţia proprietăţii intelectuale (art. 10 bis) şi Actul
adiţional de la Bruxelles din 1900. România a ratificat această convenţie prin Legea din
13.03.1924.
7. Calificarea faptelor de concurenţă neloială
Până la intrarea în vigoare a legii din 1991, singurul text privitor la sancţiunea penală a concurenţei
neloiale, era art. 301 C.P.
Odată cu intrarea în vigoare a legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, art . 301
C.P. ar trebui considerat implicit abrogat.
În art. 1 din legea 11/1991 se proclamă obligaţia comercianţilor de a-şi exercita activitatea „cu
bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite”.
În art. 2 al legii se arăta că, constituie concurenţă neloială, orice act sau fapt contrar uzanţelor
cinstite în activitatea comercială sau industrială, legea sancţionând faptele de concurenţă neloială
ca şi contravenţii şi ca infracţiuni.
Potrivit art.4 din lege, constituie contravenţii următoarele fapte:
a) oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea
unei asemenea oferte;
b) dezvăluirea de către salariatul unui comerciant de date secrete privind activitatea acestuia de
către un concurent;
c) încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unei
prestaţii în mod avantajos cu condiţia aducerii de către clientela altor cumpărători cu care
comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare;
d) încheierea de contracte prin care cumpărătorul ar urma să primească un premiu care depinde
exclusiv de tragere la sorţi sau de hazard;
e) comunicarea sau răspunderea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui
concurent sau asupra mărfurilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunul mers al întreprinderii;
f) oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit – de daruri ori alte avantaje
salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia pentru că prin purtarea neloială să poată
afla procedeele sale comerciale, pentru a cunoaşte sau folosi clientela acestuia ori pentru a obţine
orice alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent;
g) comunicarea sau răspunderea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra întreprinderii
sale sau activităţii acestuia, menite să inducă în eroare şi să-i creeze o situaţie de favoare în dauna
unor concurenţi;
h) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu aceasta clientelă în
cadrul funcţiilor deţinute anterior la acel comerciant;
i) concedierea unor salariaţi ai unui comerciant, în scopul înfiinţării unui societăţi concurente, care
să preia clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comercial în scopul dezorganizării
activităţii sale.
Ca infracţiuni de concurenţă neloială în art.5, legea sancţionează următoarele fapte:
1) întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor desene speciale sau a unor ambalaje de natură a
produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.
2) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare sau vânzarea unor
mărfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, originea şi caracteristice mărfurilor,
precum şi cu privire la numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a induce în eroare
pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.
8. Răspunderea pentru faptele de concurenţă neloială
Potrivit art. 3 din legea 11/1991, săvârşirea oricăreia din faptele incriminate atrage răspunderea
civilă contravenţionala sau penală a autorului
Răspunderea civilă
Potrivit art. 6 din lege, cel ce săvârşeşte un act de concurenţă neloială, va fi obligat să înceteze sau
să înlăture actul şi să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite, după caz.
Dacă prin faptele de concurenţă neloială s-a cauzat un prejudiciu patrimonial sau moral, cel
prejudiciat se va putea îndrepta împotriva autorului cu acţiune în răspundere civilă.
Acţiunea în concurenţă neloială este o acţiune în responsabilitate delictuală specială.Temeiul acestei
acţiuni îl constiuie încălcarea unei obligaţii sociale de respectare unor anumite reguli morale în
raporturile de concurenţă, ceea ce înseamnă un exerciţiu excesiv al libertăţii de concurenţă.
Acţiunea în concurenţă neloială urmăreşte în primul rând încetarea sau interzicerea faptelor de
concurenţă neloială şi apoi repararea prejudiciului cauzat.
Ea tinde în principal, „să reprime starea de fapt a cărei perpetuare ar conduce la un prejudiciu
sigur”, iar despăgubirea se va acorda în plus, dacă se va face dovada ca reclamantul a suferit un
prejudiciu.
Datorită specificului raporturilor de concurenţă, acţiunea în concurenţă neloială este o acţiune în
responsabilitate civilă specială.
Particularităţile acesteia sunt următoarele:
– existenţa unui act de concurenţă şi caracterul neloial al acestei concurent;
– existenţa unui interes născut şi actual, condiţie a oricărei acţiuni în justiţie;
– dovada prejudiciului este necesară doar pentru obţinerea unei despăgubiri nu şi pentru admiterea
acţiunii;
– reparaţia urmărită va fi în principal o reparaţie în natură pentru restabilirea situaţiei anterioare,
interzicerea săvârşirii în viitor a actelor de concurenţă neloială şi suprimarea sau distrugerea
materialului care a servit la săvârşirea actelor de concurenţă neloială (semne distinctive, materiale
publicitare);
-dacă s-a cauzat un prejudiciu, acţiunea va putea avea ca obiect plata de despăgubiri băneşti,
specificul acţiunii în concurenţă neloială permiţând anularea celor două forme de reparaţiune;
-acţiunea în concurenţă neloială este o acţiune în realizarea unui drept îmbrăcând în principal forma
acţiunii de interzicere;
-dreptul la acţiune aparţine atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice care exercită un
drept sau o industrie, cu condiţia ca între acestea şi autorul faptelor să existe un raport de
concurenţă, adică să exercite un comerţ sau o industrie identică sau similară;
– răspunderea comerciantului şi a salariatului sau, care a săvârşit actul de concurenţă neloială în
exerciţiul atribuţiilor sale, precum şi a persoanelor care au cauzat împreună prejudiciu este
solidară.
9. Aspecte procedurale
Competenţa în judecarea acţiunii în concurenţă neloială revine, potrivit art. 7 din legea 11/1991,
tribunalului locului săvârşirii faptei sau a cărei rază teritorială se găseşte sediul pârâtului sau
autorului faptei, în general. În lipsa unui sediu, competenţa revine tribunalului domiciliului pârâtului
sau autorului faptei.
Art.13 din lege dispune ca aceste dispoziţii se vor completă cu cele din C.P.C. şi C.P.P.
Legea se aplică, potrivit art.14 şi străinilor care săvârşesc acte de concurenţă neloială pe teritoriul
României.
Ori de câte ori fapta de concurenţă neloială constituie infracţiune, cel vătămat va putea promova
acţiunea în reparaţiune, fie la instanţa civilă competentă, fie constituindu-se parte civilă în procesul
penal.
Instanţa mai înainte sesizată, va suspenda acţiunea civilă până la pronunţarea instanţei sesizate,
cu judecarea infracţiunii de concurenţă neloială (art.19, al.2, C.P.P).
Dacă cel vătămat a ales instanţa penală, el nu va putea sesiza instanţa civilă cu o acţiune în
concurenţă neloială decât în următoarele cazuri potrivit art.20 C.P.P:
-când prin hotărârea rămasă definitivă instanţa penală a lăsat nesoluţionata acţiunea civilă;
– când acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, iar paguba nu a fost integral reparată atunci
pentru diferenţa va putea fi promovată o nouă acţiune;
– când paguba s-a născut ori s-a descoperit după pronunţarea hotărârii de către instanţa penală;
Dacă instanţa penală judecă şi acţiunea civilă, în cadrul procesului penal, ea va putea pronunţa
următoarele soluţii:
– în cazul condamnării, achitării sau încetării procesului penal, instanţă poate soluţiona şi acţiunea
civilă sau poate dispune rejudecarea separată;
– în cazul în care pronunţă achitarea pentru lipsa unuia dintre elementele constitutive ale
infracţiunii sau existenţa unei cauze care înlătura caracterul penal al faptei, instanţa poate obligă la
repararea daunelor conform legii civile;
– dacă pronunţă achitarea pentru ca fapta nu este prevăzută de legea penală, ori încetarea
procesului penal pentru că lipseşte una dintre condiţiile prevăzute de lege, instanţa penală nu
soluţionează acţiunea civilă, iar cel păgubit se poate adresa cu o acţiune separată instanţei civile.
Dovada concurenţei neloiale poate fi făcută prin orice mijloc de proba admis de lege.
Sarcina probei revine reclamantului, conform regulii înscrise în art 116 C.civ.
Potrivit art.12 din legea nr.11/1991, dreptul la acţiune în concurenţă neloială se prescrie în termen
de 1 an de la data la care cel lezat a cunoscut sau trebuia să cunoască dăuna şi pe cel care a
cauzat-o, însă nu mai târziu de 3 ani de la data sancţionării faptei.
Şi prejudiciul moral va fi supus reparaţiei, conform art.9 din legea nr.11/1991.
Aşa cum prevede art. 6 din legea nr. 11/1991, cel care a săvârşit un act de concurenţă neloială va
putea fi obligat la încetarea actului şi înlăturarea efectelor acestuia, independent de repararea
daunelor pricinuite.
Pentru luarea unor măsuri urgente, acţiunea poate fi promovată în condiţiile ordonanţei
prezidenţiale, conform art.581-582 C.P.C aşa cum prevede art. 9 din legea nr.11/1991.
Art. 10 din Legea nr. 11/1991 prevede că distanţele vor putea dispune odată cu hotărârea asupra
fondului, vânzarea mărfurilor sechestrate, după distrugerea în prealabil a eventualelor menţiuni
false. Din suma obţinută mai întâi se vor plăti despăgubirile.
Pronunţând condamnarea sau admiterea acţiunii civile, instanţă poate dispune publicarea hotărârii
în presă, pe cheltuiala autorului actului de concurenţă neloială, conform art. 11 din legea
nr.11/1991.
Independent de acţiunea în concurenţă, atingerile aduse numelui comercial, denumirii, reputaţiei,
ca drepturi personale nepatrimoniale, lasă celui vătămat deschisă calea acţiunii întemeiată pe
dispoziţiile art.54 din Decretul nr.31/1954. Astfel, cel vătămat, poate cere că instanţa să oblige pe
autor la încetarea faptei, iar în caz de refuz să-l oblige la plata unei amenzi către stat pentru fiecare
zi de întârziere. Instanţa poate dispune orice măsuri menite să ducă la restabilirea dreptului
încălcat.
10. Convenţia Uniunii de la Paris şi reprimarea concurenţei neloiale
Protecţia străinilor împotriva concurenţei neloiale în România, precum şi a formelor române în
străinătate se rezolvă în funcţie de apartenenţa la Convenţia Uniunii de la Paris pentru protecţia
proprietăţii industriale.
Convenţia Uniunii de la Paris a fost ratificată de România în forma revizuită la Washington prin
Lege din 13.03.1924, cu efecte de la 6.10.1920.
Ulterior, România a ratificat şi revizuirile următoare iar în prezent se aplică forma revizuită în 1967
la Stockholm.
Urmare a apartenenţei la Uniune, întreprinderile din România au dreptul la tratamentul naţional şi
unionist pe întregul teritoriu al Uniunii. Acelaşi tratament se aplică străinilor, membrii ai Uniunii, pe
teritoriul României.
Principiul tratamentului naţional înseamnă asimilarea străinului – resortisant al Uniunii cu
naţionalul, fără nici o conditiede reciprocitate.
Tratamentul naţional este completat cu tratamentul unionist. Principiul tratamentului unionist
înseamnă asigurarea unui minim de protecţie tuturor resortisanţilor Uniunii prin stabilirea unor
reguli uniforme aplicabile pe întregul ei teritoriu..
Art. 10 bis al Convenţiei dispune ca „Ţările Uniunii sunt obligate să asigure cetăţenilor ţărilor
acesteia protecţie efectivă împotriva concutentei neloiale”.
Constituie un act de concurenţă neloială orice act de concurenţă contrar uzanţelor ştiute în materie
industrială sau comercială.
Sunt interzise potrivit art. 10 bis pct 3:
Orice fapt de natură a avea confuzie, prin orice mijloc, cu întreprinderea, produsele sau activitatea
industrială sau comercială a unui concurent;
Afirmaţiile false, în exercitarea comerţului, de natură a discredita întreprinderea, produsele sau
activitatea industrială a unui concurent;
Indicaţiile sau afirmaţiile a căror folosire, în exercitarea comerţului este susceptibilă să inducă
publicul în eroare, în ceea ce priveşte natura, modul de fabricare, caracteristicile, aptitudinea
pentru întrebuinţarea sau calitatea mărfurilor.
Principiul tratamentului naţional este consacrat în legislaţia noastră prin Legea nr 28 /1967 privind
mărcile de comerţ şi de serviciu, legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţii, Legea nr.11/1991
privind combaterea concurenţei neloiale (art.14).
Dacă străinul nu va putea invoca nici beneficiul Convenţiei de la Paris şi nici pe acela al unei
Convenţii bilaterale prestaţia împotriva concurenţei neloiale va fi asigurată conform Legii nr.105 din
1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Potrivit principiului consacrat de art.2 al legii, străinii sunt asimilaţi cetăţenilor români în ceea ce
privesc drepturile civile.
Potrivit art.117 al legii „pretenţiile de reparaţii întemeiate pe un act de concurenţă neloială sau pe
un alt act care provoacă restrângeri nelegitime liberei concurenţe sunt supuse legii statului pe a
cărui piaţă s-a produs rezultatul dăunător”.
Art.118 dispune că: „Poate fi aplicată, de asemenea, la cererea persoanei prejudiciate, în locul legii
arătate la art.117:
a) legea statului de sediu al acestei persoane, dacă atacul de concurenţă neloială a produs daune
care o privesc în exclusivitate
b) legea contractului dintre părţi, dacă actul de concurenţă neloială a fost săvârşit şi a adus
prejudicii raportului dintre ele;”
Aşa cum prevede art.119 „Instanţele din România pot acorda despăgubiri, conform art.117 şi
art.118, întemeiate pe o lege străină, numai în limitele stabilite de legea romană pentru prejudicii
corespunzătoare.”
11. Instituţia responsabilă la nivel comunitar
Instituţia responsabilă la nivel comunitar de modul în care este implementată politica în domeniul
concurenţei este Comisia Europeană. Aceasta ia deciziile formale prin majoritate simplă, asemenea
unui organism colectiv.
Aceste decizii sunt pregătite de Direcţia Generală pentru Concurenţă care raportează Comisarului
responsabil cu politica concurenţei.
Comisia poate fi sesizată într-o problemă privind concurenţa fie prin notificare, fie urmare a unei
plângeri înaintate de o firmă sau de un stat, fie poate acţiona din proprie iniţiativă (ex officio)
pentru a investiga anumite situaţii specifice sau chiar un întreg sector economic.
Comisia poate penaliza orice încălcări ale regulilor privind concurenţa, penalizările putând
reprezenta până la 10% din veniturile
companiei incriminate.
Ultimul arbitru şi cel care poate decide dacă acţiunea Comisiei a fost în limitele puterilor stabilite în
mod legal este Curtea Europeană de Justiţie (CEJ).
CEJ este îndreptăţită să acţioneze atât în cazul unor solicitări făcute de instanţele naţionale, cât şi
în cazul unor acţiuni iniţiate împotriva Comisiei în faţa Tribunalului de Primă Instanţă. Cu totul
remarcabil pentru o instanţă juridică, CEJ solicită Comisiei, în anumite împrejurări, mai degrabă
argumente de ordin economic decât de ordin formal(juridic).
Rolul Parlamentului European e redus la a evalua acţiunile Comisie printr-un raport anual şi de
asemenea, la a face observaţii privind evoluţiile importante din acest domeniu. Intervenţiile
Consiliului de Miniştrii se rezumă la a autoriza exceptările în bloc, precum şi la a face modificări în
bază legală a politicii concurenţiale.
În afara Comisiei, în cadrul politicii în domeniul concurenţei acţionează şi autorităţile naţionale
investite cu competenţe în acest domeniu.
12. Obiectivele în domeniul concurenţei în UE
Obiectivele mari pe care le are în vedere politică în domeniul concurenţei în UE
sunt următoarele:
● Integrarea pieţelor prin fluidizarea comerţului peste frontiere şi a alocării resurselor în funcţie de
cele mai avantajoase condiţii;
● Protejarea întreprinderilor mici şi mijlocii, care contribuie la menţinerea unui mediu competitiv;
● Protejarea consumatorilor: maximum de beneficii pentru consumatori;
● Favorizarea atingerii obiectivului coeziunii economice şi sociale;
● Dezvoltarea unor întreprinderi de dimensiuni optime pentru a face faţă concurenţei în plan global.
Acquis-ul din sectorul concurenţei acoperă atât politicile antitrust, cât şi politicile de control al
ajutorului de stat, include norme şi proceduri de combatere a comportamentului anticoncurenţial al
societăţilor comerciale precum înţelegerile restrictive între agenţii economici şi abuzul de poziţie
dominantă şi de împiedicare a acordării de către guverne a ajutoarelor de stat care distorsionează
concurenţa pe Piaţa Internă.
În general regulile de concurenţă sunt direct aplicabile în întreaga Uniune, iar Statele Membre
trebuie să coopereze îndeaproape cu Comisia în aplicarea acestora, adoptând o politică economică
în concordanţă cu principiile economiei de piaţă deschisă, bazată pe concurenţă loială.
Politica antitrust este un termen american prin care se desemnează totalitatea reglementărilor,
măsurilor pe care le pot lua guvernul şi organismele sale, precum şi a mijloacelor de care acestea
se pot folosi pentru a limita şi controla formarea trusturilor, creşterea capacităţii diferitelor firme
sau grupuri de firme de a exercita practici restrictive pe piaţă, de a impune un comportament de
monopol pe căi considerate anormale sau ilegale.
13. Practicile anticoncurenţiale
Practicile anticoncurenţiale constau într-o gamă largă de practici în afaceri, prin intermediul cărora
o firmă sau un grup de firme se angajează pentru a restrânge concurenţa pe piaţă, cu scopul de a-
şi menţine sau de a-şi întări poziţia pe piaţă şi a-şi mări profiturile, fără efortul de a reduce costul
sau de a spori calitatea unui produs:
o înţelegeri sau a practici concertate abuzive, incluzând şi pe cele determinate de poziţia
dominantă, apropiată celei de monopol;
o concentrările economice potenţial generatoare de poziţii puternice şi comportamente
tendenţioase în dominaţia pieţei;
o ajutoarele de stat acordate în avantajul privilegiat al unor operatori economici;
o comportamentele întreprinderilor reprezentante ale monopolului statului sau ale altor drepturi
exclusive acordate de către autorităţile publice.
Politică Comună în Domeniul Concurenţei este prima politică supranaţională, în care instituţiile
comunitare au fost cele mai active şi consecvente, pe o tendinţă ascendentă şi care ,,generează
consonanţe de natură federală pentru ţările membre’’.
Prevederile privind această politică sunt înscrise ca obligaţii ferme şi au avut cel mai mare impact
asupra ţărilor care au aderat recent la UE, inclusiv asupra României.
În baza Tratatului de la Amsterdam privind instituirea UE, politica în domeniul concurenţei este
reglementată în special prin articolele 2, 3, 12, 31, 36, 73, 80, 81, 82, 85, 86, 87, 88, 92, 93, care
privesc atât cadrul general, cât şi mecanismele concurenţiale în Piaţa Unică( a bunurilor, serviciilor,
capitalului şi forţei de muncă) cu un accent special pe piaţa bunurilor, respectiv: protecţia
împotriva practicilor anticoncurenţiale.
Promovată riguros şi instituţionalizată prin reglementări şi organisme, politica concurenţei în
Uniunea Europeană a căpătat astăzi dimensiunile necesare pentru a deveni condiţia hotărâtoare a
funcţionării economiei de piaţă. Beneficiarul unei asemenea politici a creării mediului concurenţial
normal şi a protecţiei concurenţei este consumatorul.
Reglementarea concurenţei în România printr-o lege organică, Legea Concurenţei nr.21/1996 a
devenit necesară în vederea creării disciplinei specifice pieţei libere care reglează echilibrul şi
determină efectele favorabile dezvoltării normale a economiei şi protecţiei consumatorilor.
Adoptarea Legii Concurenţei, în vigoare de la 1 februarie 1997, a reprezentat un pas decisiv în
crearea în România a unui mediu economic cu caracter concurenţial şi în impunerea regulilor în
acest sens. Prin Legea Concurenţei nr. 21/1996 şi prin legislaţia secundară emisă în aplicarea
acesteia, România şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute în Acordul de Asociere încheiat cu Uniunea
Europeană privind politica în domeniul concurenţei, asigurându-se un grad înalt de compatibilitate
referitor la modul de tratare şi reglementare a înţelegerilor, practicilor concertate, abuzului de
poziţie dominantă şi controlului concentrărilor economice.
Legislaţia în domeniul concurenţei a urmat linia legislaţiei europene, art. 5 care sancţionează
înţelegerile anticoncurenţiale şi art. 6 care sancţionează abuzul de poziţie dominantă fiind
corespondentele art. 81 şi art. 82 din Tratatul CE.
Astfel, conform articolului 5, alin. (1)10 ,,sunt interzise orice înţelegeri exprese ori tacite între
agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect
sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o
parte a acesteia”. Alineatul 2 al articolului prezintă excepţiile de la interdicţia stabilită la alineatul
precedent.
Conţinutul legii se adresează:
a. agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici, persoane fizice şi persoane juridice, de
cetăţenie, respectiv de naţionalitate română sau străină, care prin actele şi faptele lor comerciale
provoacă efecte de îngrădire a concurenţei pe piaţa
liberă;
b. organelor de administraţie publice centrale şi locale, pentru deciziile prin care acestea intervin în
operaţiunile pieţei, având efecte asupra concurenţei, excepţie făcând situaţiile când măsurile sunt
luate pentru apărarea unui interes major. Obiectivul Legii
Concurenţei este asigurarea condiţiilor comportamentale specifice pentru stimularea şi protejarea
concurenţei, iar scopul final este dezvoltarea unei economii echilibrate, eficiente şi competitive pe
piaţa mondială. Toate acestea reprezintă o garanţie pentru bunăstarea socială şi protejarea
consumatorilor: ,, comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit
uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale’’.
Pentru aplicarea legii, în sensul administrării investigaţiilor şi sancţiunilor acordate abaterilor, dar şi
al promovării politicii de încurajare şi protecţie a concurenţei, de creare a condiţiilor pentru
instaurarea regulilor jocului pieţei libere în România, s-au înfiinţat cele două instituţii: Consiliul
Concurenţei şi Oficiul Concurenţei.
Legislaţia referitoare la concurenţă din România tratează pe larg următoarele trei
tipuri de comportamente anticoncurenţiale:
1.Înţelegerile între întreprinderi
Din punct de vedere economic, înţelegerile se clasifică în:
● acorduri orizontale, care privesc agenţii economici situaţi la acelaşi nivel al proceselor
economice(de exemplu, acorduri între producători, acorduri între distribuitori);
● acorduri verticale, care privesc agenţii economici situaţi la niveluri diferite ale
aceluiaşi proces economic(de exemplu, acorduri între producătorii şi distribuitorii aceluiaşi produs).
Acordurile dintre agenţii economici intră sub incidenţa interdicţiilor prevăzute de articolul 5 al Legii
Concurenţei atunci când există probabilitatea de a avea un impact negativ substanţial asupra
formelor de manifestare a concurenţei pe piaţă, cum ar fi concurenţa prin preţ, prin calitatea şi
cantitatea produselor, prin inovaţie, prin diversitatea şi noutatea ofertei. Acordurile pot avea
asemenea efecte prin reducerea considerabilă a competiţiei între părţile înţelegerii sau între părţile
acesteia şi terţi.
Abuzul de poziţie dominantă
Articolul 6 din Legea 21 precizează: ,, este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii
dominante deţinute de unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească sau pe o parte
substanţială a acesteia, recurgând la practici anticoncurenţiale care au ca obiect sau pot avea ca
efect afectarea comerţului sau prejudicierea consumatorilor’’.
Fuzionările şi alte forme de concentrări între întreprinderi
Fundamentul politicii de control al achiziţiilor şi fuziunilor în România este reprezentat de articolele
10-15 din Legea Concurenţei.
Astfel ,, sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei
poziţii dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea
semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia’’.
Împotriva deciziilor prin care se aplică amenzi cominatorii se poate face plângere, în termen de 15
zile de la luarea la cunoştinţă, la preşedintele Consiliului Concurenţei sau, după caz, la şeful
Oficiului Concurenţei, care se pronunţă prin decizie motivată. În situaţia în care organele
administraţiei publice nu se conformează deciziei Consiliului Concurenţei, acesta are posibilitatea de
a ataca acţiunea la Curtea de Apel Bucureşti.
14. Practică judiciară
Tribunalul judeţean Cluj, s.c. nr 64/1993. Speţa este redată şi în cartea prof. univ. dr. Ioan Turcu,
Teoria şi practica dreptului comercial român vol II .
Reclamanta SC ABC SRL desfăşura activităţi de intermedieri de vânzări cumpărări deimobiliare
avându-l pe pârâtul C.I. ca şi angajat cu care a semnat un contract de muncă. Printr-un act
adiţional încheiat între cele douã părţi s-a stabilit că pentru o perioadă de 3 ani de la angajare, C.I
să nu desfăşoare activităţi similare cu cele ale reclamantei, orice abatere de la această obligaţie
atrăgând rezilierea contractului de muncă şi plata unei sume de bani. Pârâtul şi-a constituit după
aproximativ 2 ani o societate comercială, care derula activităţi similare cu cele ale SC ABC SRL.
Din actele existente la dosar rezultă faptul că a şi exercitat asemenea activităţi de intermediere.
SC ABC SRL a formulat cerere de chemare în judecată.
Ulterior cele două pârâte s-au înţeles ca în schimbul achitării de către C.I a cheltuielilor de judecată
şi a încetării de către acesta a activităţilor de intermediere prin noua societate si se renunşe la
plata sumei de bani stabilite prin actul adiţional.
Instanţa a luat act de înţelegerea intervenită între pârâţi.
În cazul de faţă, fapta lui C.I, în situaţia în care acesta avea contract de muncă doar cu SC ABC
SRL, poate fi catalogată ca şi contravenţie, fiind încălcate prevederile art. 4 lit. a) din Legea
298/2001, cu toate că actul adiţional dintre cele două părţi nu respectă în tocmai condiţiile cerute
de Codul Muncii pentru a ne afla în prezenţa unei clauze de neconcurenţă. Se reţine că un salariat
exclusiv săvârşeşte cu intenţie acţiuni concurenţiale faţă de propriul angajator, fără a-lînştiinţa şi în
mod evident fără a obţine în vreun fel acordul acestuia.
15. Concluzii finale
În concluzie, singurul mod de control eficient al practicilor comerciale restrictive este respectarea
cu stricteţe a legislaţiei cu privire la concurenţă, deoarece doar respectarea legislaţiei în domeniul
concurenţei asigură protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei în vederea promovării concuren
ei loiale.
BIBLIOGRAFIE
1. Birsan, Maria- ,,Integrarea economică europeană. Volumul II’’, Editura Fundaţiei CDIMM,
Maramureş, 1999; Căpăţână, Octavian- ,, Noţiunea concurenţei comerciale’’- Revista de drept
comercial, nr. 1/1992;
2. Colectivul de Economie – ,, Microeconomie – note de curs – ediţia a II- a, revizuită’’ , Editura
Universităţii de Vest, Timişoara 2006; Dobrotă, Niţă – ,, Dicţionar de economie’’- Editura
Economică, Bucureşti, 1999;
3. Gavrilă Ilie, Gavrilă Tatiana, Popescu Anisia – ,, Mediul concurenţial şi politica Uniunii Europene
în domeniul concurenţei’’, Colecţia Prelegeri Nr. 14 , Editura Economică, Bucureşti, 2006;
4. Moşteanu, Tatiana- ,,Concurenţa. Abordări teoretice şi practice’’, Editura Economică, Bucureşti
2000;
5. 23 http://www.finantesiafaceri.ro/articol.php?articol=475
6. Pop, Octavian- ,,Infracţiunea de concurenţă neloială’’, Editura Mirton, Timişoara, 2002;
7. http://ec.europa.eu/energy/observatory/electricity/doc/qreem_2009_quarter3.pdf
8. http://www.sar.org.ro/art/campanii_actuale/compania_nationala_de_electricitate_
9. %C3%A2%E2%82%AC%E2%80%9C_idee_buna_sau_masura_anti_reforma_-316-ro.html
10. http://www.sar.org.ro/art/policy_briefs/anti_reforma_in_sectorul_energie-371- ro.html
11. Colectivul de Economie – ,, Microeconomie – note de curs – ediţia a II- a, revizuită’’ , Editura
Universităţii de Vest, Timişoara 2006,
12. Căpăţână, Octavian- ,, Noţiunea concurenţei comerciale’’- Revista de drept comercial, nr.
1/1992
13. Gavrilă Ilie, Gavrilă Tatiana, Popescu Anisia – ,, Mediul concurenţial şi politica Uniunii Europene
în domeniul concurenţei’’, Colecţia Prelegeri Nr. 14 , Editura Economică, Bucureşti, 2006,