CAPITOLUL II

OBIECTUL ȘI METODA CONTABILITĂŢII

2.1. Introducere în studiul contabilităţii

Din antichitate s-a folosit contabilitatea pentru a ţine evidenţa vânatului. La Muzeul de
Antichităţi Naţionale din Saint Germain-en-Laye sunt oase încrustate, cu o vechime de 20-30 mii
de ani considerate de istorici ca fiind folosite pentru ţinerea unei "contabilități a vânatului". Însă
atestarea contabilităţii ca teorie este cunoscută la sfârșitul Evului Mediu, ca urmare a existenţei
în epocă a senioriilor, a organizaţiilor religioase ce erau importante puteri economice. În 1494
călugărul franciscan Fra Luca di Borgo, pe numele său adevărat Luca Pacioli publică prima
operă tipărită care tratează contabilitatea - "Summa di Aritmetica, geometria, proporzioni et
proporzionalita", cu un capitol dedicat contabilităţii, numit "Traetatus particularis de computis et
scripturis" (Tratat de conturi și înscrisuri). În această lucrare este descrisă de fapt metoda
contabilităţii: partida dublă. El defineşte contabilitatea ca evidenţiind "tot ce aparţine
negustorului, avere mobilă și imobilă, precum și afacerile sale mari și mărunte, în ordinea în care
au avut ele loc".
Ca urmare a dezvoltării economice ce a avut loc în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, a apărut necesitatea pentru asociaţi să cunoască situaţia economică a societăţilor lor;
astfel, marile întreprinderi au recurs la analiza patrimoniului în mod periodic, cu ajutorul
bilanţului și a contului de rezultate. Tot de atunci marile întreprinderi au început să calculeze
costul producţiei și rezultatului analitic, în vederea stabilirii unor preţuri cât mai reale.

1
 De-a lungul timpului, foarte mulți autori au încercat să justifice încadrarea contabilității
în rândul științelor economice, printre care alături de cei mai sus amintiți se pot enumera De
Fages1, J. Dumarchey2, Rene De la Porte3 etc.
În România, temelia teoriei contabilităţii a fost pusă de profesorul Spiridon Iacobescu
care considerată că la baza teoriei contabilităţii stă principiul egalităţii schimbului patrimonial,
prin patrimoniu, autorul înţelegând „totalitatea drepturilor și obligaţiilor pecuniare ale unei
persoane fizice sau juridice”4.
Teoriile contabilității sunt constituite într-un ansamblu de norme, principii și postulate
elaborate pe baze ştiinţifice cu ajutorul cărora se realizează obiectul de studiu al contabilităţii.
După părerea noastră teoria contabilităţii este partida dublă și de la acesta pot pleca toate
interpretările legate de obiectul de studiu și de metodele de cercetare. În acest sens, consider că
atât teoriile conturilor - teorii personaliste (conturile corespund persoanelor participante la
tranzacţii, fie ele reale sau imaginare) și teorii materialiste (consideră contul ca având un
conţinut material, arătând că ele reflectă existenţa și mişcarea elementelor de activ și de pasiv ),
cât și teoriile bilanţului prin teoria bilanţului static, teoria bilanţului dinamic, teoria organică, etc.
decurg din existenţa partidei duble. Contabilitatea nu ar putea fi tratată ca ştiinţă economică de
sine stătătoare dacă nu am lua în considerare faptul că metodele proprii folosite de aceasta au la
bază realizarea dublei reprezentări a patrimoniului sau a unei entităţi. Astfel teoria contabilităţii -
partida dublă – presupune reprezentarea sub dublu aspect atât a bunurilor economice care
formează substanţa materială a patrimoniului, cât și a surselor de formare sau de provenienţă a
acestora.

1
Autor francez care a scris lucrarea „Les concepts fondamentaux de la comptabilite” (Paris 1926)
2
„La theorie positive de la comptabilite” (Lyon 1914)
3
„Concepts raisones de la comptabilitae” (Paris 1930);
4
Spiridon Iacobescu

2
 Având în vedere cercetările și studiile înaintașilor noștri în dezvoltarea științei
contabilității, considerăm că partida dublă este teoria contabilității, care nu poate fi pusă la nivel
de egalitate cu celelalte principii general acceptate.

2.2. Obiectul de studiu al contabilităţii

Pentru definirea obiectului de studiu al contabilităţii, de-a lungul timpului s-au conturat
mai multe concepţii: concepţia administrativă, concepţia juridică, concepţia economică și
concepţia financiară.
Potrivit concepţiei administrative (E. Pisani, G.Massa, V. Gitti) obiectul
contabilităţii îl constituie reflectarea și controlul în expresie valorică a faptelor administrative, în
vederea sprijinirii conducerii pentru a obţine cu minimum de eforturi maximum de efecte
economice.
Concepţia juridică (Fr. Hügli, R. Reisch, J.C. Kreibig, S.Sabino, S.Iacobescu)
consideră ca obiect al contabilităţii patrimoniul unui subiect de drept (persoană fizică sau
juridică) privit prin prisma relaţiilor juridice (drepturile și obligaţiile subiectului) faţă de valorile
materiale pe care le deţine. Schematic, conform acestei concepţii, patrimoniul poate fi
reprezentat:

Patrimoniul juridic

Bunuri economice Persoana fizică sau juridică

Drepturi şi obligaţii
(ca obiecte de (exprimate în bani)
drepturi şi obligaţii
exprimate în bani)

Ecuaţia partidei duble conform acestei teorii este:

Bunuri economice = Drepturi și obligaţii

Conform concepţiei economice ( J. Fr. Schär, R.P. Coffy, A. Gilbert, I. Evian)

obiectul contabilităţii îl constituie circuitul capitalului privit sub aspectul destinaţiei lui(capital
fix și capital circulant) și al modului de dobândire (capital propriu și capital străin). Schematic,
această concepţie se poate prezenta:

Capital fix Capital propriu

3
 Capital circulant
Capital străin

Concepţia financiară este susţinută de Statele Unite ale Americii și de ţările cu o

economie dezvoltată. Conform acestei concepţii, obiectul contabilităţii îl constituie existenţa,
starea și mişcarea resurselor patrimoniale privite sub aspectul utilizării și al provenienţei
acestora. Astfel, bunurile economice cuprind utilizări durabile (permanente) și utilizări ciclice
(temporare), iar drepturile și obligaţiile reprezintă resurse care se împart în resurse permanente și
resurse temporare. Ecuaţia partidei duble conform acestei concepţii se poate reprezenta sub
forma:

Utilizări = Resurse

Resurse patrimoniale

UTILIZĂRI RESURSE
=
- Durabile - Permanente
- Ciclice - Temporare

Conform concepţiei economico-juridice, "patrimoniul reprezintă totalitatea

drepturilor și obligaţiilor cu valoare economică, aparţinând unei persoane fizice sau juridice,
precum și bunurile la care se referă"5. Standardele Internaţionale de Contabilitate nu fac nici o
referire teoretică cu privire la conceptul de „patrimoniu”, iar părerile exprimate de specialişti în
legătură cu utilizarea sau neutilizarea acestui concept în prezentarea teoretica a ştiinţei
contabilităţii sunt împărţite. De completat
Din punct de vedere al capitalului adus de titularul de patrimoniu, există două tipuri de
patrimoniu, și anume:
- patrimoniu privat;
- patrimoniu public.
Patrimoniul se referă la totalitatea bunurilor economice, precum și a drepturilor și
obligaţiilor legate de aceste bunuri economice ce aparţin unui titular de drept, aflate la un
moment dat în proprietatea sau folosinţa acestuia, precum și mişcarea și transformarea
acestora ca urmare a proceselor economice consumatoare de resurse și producătoare de
rezultate, toate acestea exprimate valoric.

4
 Prin urmare, potrivit acestei concepţii, încă din definirea obiectului de studiu intervine
teoria contabilităţii – partida dublă, deoarece drepturile și obligaţiile titularului de patrimoniu se
referă la bunurile economice din cadrul acestuia.
Existenţa patrimoniului presupune coexisteţa a trei elemente principale, care sunt în
deplină concordanţă, și anume:
- bunurile economice care formează substanţa materială a patrimoniului;
- drepturile și obligaţiile legate de substanţa materială a patrimoniului;
- persoana fizică și juridică ca titular de patrimoniu (statul).
Pentru a nu exista divergenţe în folosirea diferitelor concepţii, precum și pentru a
exprimarea unitară a bunurilor economice (utilizărilor), respectiv drepturilor și obligaţiilor
(resurselor), generic s-au adoptat noțiunile de activ și de pasiv. Astfel ecuaţiile mai sus arătate
vor deveni:

ACTIV = PASIV

PATRIMONIUL

PERSOANA FIZICĂ SAU JURIDICĂ

ACTIV PASIV

Bunurile economice pot fi privite din două puncte de vedere:

a) din punct de vedere existenţial – bunurile economice cuprind toate bunurile ce au
conţinut material și care se află sub forma mijloacelor de muncă și obiectelor muncii.
Din acest punct de vedere, în categoria bunurilor economice care pot face parte dintr-un
patrimoniu se por enumera:
- terenurile, construcţiile, mijloacele de transport, echipamentele de producţie,
instalaţiile de lucru, mobilierul și aparatura birotică, bunuri care fac parte din
categoria mijloacelor de producţie;
- stocurile de forma materiilor prime, materialelor consumabile, obiectelor de
inventar, semifabricatelor, produselor finite, mărfurilor etc.;
- hârtiile de valoare de forma acţiunilor și plasamentelor;

5
 - elemente de natura mijloacelor băneşti;
- creanţelor instituţiei care decurg din drepturile acesteia faţă de alte persoane
fizice și juridice pentru livrarea de bunuri, lucrări sau servicii pentru care
instituţia trebuie să primească un echivalent valoric sau o contraprestaţie;
- valori economice fără conţinut material și nemonetare de forma programelor
și proiectelor de dezvoltare și informatice.
a) din punct de vedere economic bunurile ce fac parte dintr-un patrimoniu
trebuie să aibă valoare de întrebuinţare sau utilitate și valoare;
Astfel nu pot fi înregistrate în contabilitate bunuri care nu pot fi evaluate cu ajutorul
etalonului valoric. Spre exemplu, nu pot fi înregistrate într-un patrimoniu resursele naturale din
subsol, decât în măsura în care acestea au fost extrase și evaluate.
Conform standardelor internaţionale de contabilitate pot fi recunoscute ca bunuri
economice de natura activelor imobilizate și investiţiile făcute pentru protejarea mediului sau
pentru asigurarea protecţiei muncii.

Sursa de provenienţă a bunurilor economice o reprezintă drepturile și obligaţiile.

Drepturile reflectă dreptul de proprietate al titularului de patrimoniu faţă de bunurile din
patrimoniul său, pentru care nu trebuie să plătească un echivalent valoric sau să efectueze o
contraprestaţie. În contabilitate, drepturile sunt exprimate cu ajutorul noțiunii de capital
propriu.
Obligaţiile reflectă datoriile patrimoniului faţă de terţe persoane fizice sau juridice,
pentru bunurile economice, lucrările și serviciile achiziţionate de la acestea, pentru care trebuie
să plătească un echivalent valoric, sau să efectueze o contraprestaţie.

6
 BUNURI ECONOMICE DREPTURI SI OBLIGATII
▼

2.3. Trăsăturile obiectului contabilității

a) Contabilitatea este știința care se ocupă cu evidență, calculul, analiza și controlul
elementelor patrimoniale care exprimă poziția și performanța financiară a întreprinderii
(patrimoniului).
 Ca ştiinţă a evidenţei contabilitatea oferă o teorie și o metodă proprie de cercetare, cu
ajutorul căreia tranzacțiile economice și financiare sunt înregistrate într-o anumită
ordine, pe baza unor principii, reguli și procedee ce permit aplicarea teoriei partidei
duble.
 Ca ştiinţă a calculului economic, contabilitatea măsoară și determină costurile
ocazionate de activităţile economice și financiare și determină rezultatele obţinute ca
urmare a proceselor economice consumatoare de resurse și producătoare de rezultate
economice.
 Cu ajutorul analizei, contabilitatea stabilește modul în care trebuie reflectate operațiile
economice și financiare ale patrimoniului, evoluţia situaţiei economice și financiare ale
acestuia, precum și evoluția poziției și performanței financiare a întreprinderii.
 Controlul, ca funcţie importantă a conducerii, are ca surse principale de date informațiile
cuprinse în contabilitate (alături de evidenţa tehnico-operativă); aceasta asigură în
principal păstrarea integrităţii patrimoniale și utilizarea valorilor economice dintr-un
patrimoniu cu eficiență, eficacitate și economicitate.
b) Contabilitatea studiază raporturile de schimb proprii patrimoniului.
 Primul raport de schimb defineşte starea patrimoniului la un moment dat sau poziția sa
financiară a întreprinderii și este reprezentat de ecuația:

7
 BUNURI ECONOMICE = DREPTURI + OBLIGAȚII
ACTIV = PASIV

- cel de-al doilea raport de schimb se referă la valorile economice aflate în mişcare, ca
urmare a proceselor economice ecuaţia raportului de schimb devine:

UTILIZĂRI = RESURSE

CHELTUIELI +/- REZULTAT = VENITURI

 Constituind un al doilea raport de schimb pentru a găsi o definiţie comună a raporturilor

de schimb de mai sus, s-au definit structurile de activ și pasiv: în care, în activ sunt
reprezentate bunurile economice, iar în pasiv, drepturile și obligațiile.
Astfel, ecuația prezentată mai sus, de forma :

Activ = Datorii + Capitaluri, devine:

Activ = Pasiv

 Al treilea raport de schimb se referă la situația financiară a patrimoniului; operațiile

economice și financiare care produc modificări în patrimoniu se grupează astfel:
 operații de investire;
 operații de finanțare;

8
  operații de exploatare.

Ecuația situației financiare se prezintă astfel:

Resurse - Utilizări = Utilizări pe - Datorii pe

permanente permanente termen scurt termen scurt

Situația financiară este:

 favorabilă dacă resurse financiare permanente > utilizări permanente;
 nefavorabilă dacă resursele financiare permanente < utilizările permanente

Definiţie: Obiectul contabilității constă în evidența, calculul, analiza și controlul structurilor

patrimoniale prezentate sub dublul lor aspect (utilizări/resurse, bunuri
economice/drepturi și obligații, alocare/finanțate, destinație/ proveniență), cât
mișcarea și transformarea lor ca urmare a proceselor economice consumatoare de
resurse și producătoare de rezultate.

2.3. Metoda contabilității

Metoda unei științe arată calea și mijloacele cu care aceasta poate cunoaște și realiza
obiectul său de studiu. Orice știință dezvoltă mijloace proprii pentru cunoașterea obiectului său
de studiu.
Metoda contabilității cuprinde principii, reguli, procedee tehnici de lucru pe care le
aplică în vederea stabilirii poziției și a performanțelor financiare ale patrimoniului.

9
 Caracteristicile metodei contabilității:
 cuprinde în sfera sa de cercetare toate elementele patrimoniale, privite din punct de
vedere al conținutului material și al surselor de formare al acestora, dar și din punct de
vedere al rezultatelor obținute în urma proceselor economice și financiare;
 toate elementele patrimoniale le prezintă cu ajutorul etalonului valoric;
 între bunurile economice, pe de-o parte și procesele economice pe de altă parte există o
condiționare reciprocă, și anume, fără bunuri economice nu pot avea loc procesele
economice, deci nu se obțin alte bunuri economice;
 între procesele economice, ca faze distincte ale circuitului economic, există o
interdependență reciprocă; există procese de aprovizionare, de producție, de desfacere
ce nu pot avea loc fără ca unul din ele să se desfășoare;
 există interdependență între bunurile și procesele economice pe de-o parte și sursele de
proveniență ale acestora pe de altă parte, în sensul că orice modificare în volumul și
structura primelor, determină modificări în volumul și structura surselor de proveniență.

2.3.1. Teoria contabilității – partida dublă

Partida dublă a fost privită de-a lungul timpului ca un principiu fundamental al

contabilității de unii autori, iar de alții, ca teorie a contabilității. Așa cum arăta Bernard Colasse,

10
partida dublă "o definește deoarece nici un alt sistem de informare nu face apel la acest
principiu”. Explicarea teoriei partidei duble face apel la informația de fluxuri și cea de stocuri.
b) Explicația bazată pe fluxuri (informația de flux) Conform acestei interpretări,
relațiile dintre doi agenți economici determină apariția a două fluxuri de sens contrar și de
aceeași mărime, unul real de la societatea furnizoare la cea beneficiară și un flux monetar de la
client la furnizor. Această explicație este specifică partidei duble în contabilitatea națională.

AGENTUL ECONOMIC Flux real AGENTUL ECONOMIC

A B
Flux monetar

.
În contabilitatea proprie, fiecare agent economic va înregistra fluxul care intră ca
utilizare, iar fluxul care iese ca resursă. Explicația acestui tip de interpretare constă în faptul că:
agentul economic A –furnizorul, oferă resursele sale aflate în stare materială (utilizare) agentului
economic B-client, în schimbul obținerii de numerar (resurse); agentul economic B-clientul
consumă resursele sale în numerar (utilizare) pentru a-și cumpăra bunuri în stare materială
(resurse).

Agentul economic A Agentul economic B

resursă –monedă resursă – mărfuri
utilizare – mărfuri utilizare - monedă

În micro contabilitate informațiile de flux sunt redate cu ajutorul contului de

rezultate, tabloul soldurilor intermediare de gestiune și tabloul de finanțare, iar în macro
contabilitate informația de flux este redată cu ajutorul conturilor naționale și a tablourilor de
intrări-ieșiri, de finanțare și economic de ansamblu.
Informațiile de flux se referă la operațiile efectuate într-o perioadă de timp, de agenții
economici, fie la nivelul economiei naționale, fie la nivelul unui agent economic.
Ecuația partidei duble aplicată la nivelul unui agent economic pentru informațiile de flux
este de forma:

Cheltuieli  Rezultat = Venituri

La nivelul economiei naționale, ecuația poate fi reprezentată astfel:

Utilizări + capacitate de finanțare / - necesar finanţe = Resurse

La nivelul agenților economici, fluxurile se referă la mișcările și transformările bunurilor

economice din patrimoniu în cadrul proceselor economice consumatoare de resurse și
producătoare de rezultate, și sunt redate cu ajutorul ecuației:

11
 Cheltuieli +/- Rezultate = Venituri

Situația financiară care prezintă informațiile de flux la nivelul agenților economici este
“Contul de profit și pierderi” care are în stânga cheltuielile, iar în dreapta veniturile. În Sistemul
Conturilor Naționale informația de flux este redată cu ajutorul “Conturilor naționale”, care
prezintă în stânga utilizările, iar în dreapta resursele.
O particularitate legată de redarea informațiilor în cele două sisteme este aceea că, în
timp ce în contabilitatea microeconomică fluxurile se referă la transformările interne determinate
de procesele economice interne de transformare a bunurilor dintr-o stare în altă stare, în
contabilitatea macroeconomică, fluxurile se referă la tranzacțiile ce au loc între agenții
economici din economia națională.

b) Explicația bazată pe stocuri (informația de stoc)

Explicația bazată pe stocuri pleacă de la existența întreprinderii, ca organism economic,
în care interacționează trei factori: persoana juridică ca deținător al activelor și pasivelor
întreprinderii; bunurile economice ca elemente de activ; drepturile și obligațiile ca elemente de
pasiv. Aceste elemente au fost prezentate în contabilitatea microeconomică, drept componente
ale patrimoniului. Conform concepției economico-juridice, "patrimoniul reprezintă totalitatea
drepturilor și obligațiilor cu valoare economică, aparținând unei persoane fizice sau juridice,
precum și bunurile la care se referă".
Standardele Internaționale de Contabilitate nu fac nici o referire teoretică cu privire la
conceptul de „patrimoniu”, iar părerile exprimate de specialiști în legătură cu utilizarea sau
neutilizarea acestui concept în prezentarea teoretică a științei contabilității sunt împărțite.
Lucrarea de față nu-și propune să facă o analiză a acestor păreri, însă având în vedere ca
S.I.C. (I.A.S.) fac referire la situațiile financiare, la informațiile prezentate în aceste situații,
precum și la modul cum acestea trebuie prezentate, și nu la conceptele teoretice legate de știința
contabilității, considerăm că definirea și utilizarea acestui concept, nu intră în contradicție cu
cerințele I.A.S.-urilor.
De asemeni, trebuie amintit că în teoria contabilă, patrimoniul este definit și cu ajutorul
concepției juridice și economice; potrivit concepției juridice, patrimoniul reprezintă “toate
drepturile și obligațiile cu conținut economic ale unui subiect de drept”, iar potrivit concepției
economice, patrimoniul reprezintă “totalitatea bunurilor economice exprimate în bani, inclusiv
rezultatele folosirii lor, ce aparțin unei persoane fizice sau juridice”. În cadrul general ce
însoțește I.A.S.-urile se stabilesc conceptele ce stau la baza întocmirii și prezentării situațiilor
financiare, și în care se precizează despre “relevanța economicului asupra juridicului”.
Conform acestei noi concepții prevăzute în Standardele Internaționale de Contabilitate,
situațiile financiare trebuie să prezinte credibil evenimentele și tranzacțiile în “concordanță cu
fondul lor și cu realitatea economică, și nu doar cu forma lor juridică”.
La punctul 35 al cadrului general această concepție este explicată astfel: în cazul unei
tranzacții între doi agenți economici, în care agentul A cedează un activ agentului B prin care se
transferă dreptul de proprietate pe baza documentelor justificative, iar în contract există stipulații
prin care agentului A îi revin beneficii viitoare de pe urma activului cedat.
Această explicație este prezentată pentru a demonstra că organizarea contabilității pe
baza Standardelor Internaționale de Contabilitate nu intră în contradicție cu teoria contabilă și
implicit cu utilizarea categoriei economice de patrimoniu.

12
 În teoria contabilă, patrimoniul este împărțit fictiv în două părți, într-o parte fiind
bunurile economice ce au componentă materială, iar în cealaltă parte drepturile și obligațiile
titularului de patrimoniu, dar legate exclusiv de bunurile economice mai sus amintite. Atât
bunurile economice, cât și drepturile și obligațiile ce aparțin unui patrimoniu au valoare
economică.
Bunurile economice se regăsesc în activ, iar drepturile și obligațiile în pasiv, astfel
ecuația dublei reprezentări este:

ACTIV = PASIV

Această ecuație arată starea patrimoniului la un moment dat, fără însă a cuprinde
fluxurile din care a rezultat această stare a patrimoniului. Agenții economici prezintă situația
patrimoniului la închiderea exercițiului financiar cu ajutorul unei componente a situațiilor
financiare “Bilanț contabil”, iar Sistemul Conturilor Naționale prezintă informația de stoc cu
ajutorul “Bilanțului economiei naționale”
Pentru reflectarea tuturor operațiilor legate de transferările bunurilor ca urmare a
proceselor interne, dar și a tranzacțiilor legate de relațiile cu mediul economico-social se
utilizează dubla înregistrare.
Dubla înregistrare derivă din dubla reprezentare și pornește de la faptul că pe parcursul
mișcării și transformărilor bunurile economice sunt privite permanent sub dublul aspect și anume
din punct de vedere al destinației pe de-o parte și al provenienței pe de altă parte sau ca utilizări
și resurse. Astfel ecuația dublei înregistrări este de forma:

Debit = Credit, poate fi interpretată și astfel:

destinaţie / investire / utilizare = provenienţă / finanţare / resursă

În macro contabilitate, funcționează "dubla partidă dublă". Conform acestui principiu,

orice tranzacție între doi agenți economici este reflectată de două ori: odată în contabilitatea
cumpărătorului și o dată în contabilitatea furnizorului, iar în cadrul fiecărui agent în patru
conturi.
Deci, o tranzacție economică dintre doi participanți (subiecți) generează patru
înregistrări:
 două înregistrări ce se referă la natura operației;
 două înregistrări ce reflectă contrapartida financiară a acestora.
Spre exemplu, dacă o societate comercială plătește salariile angajaților în valoare de 40
milioane, iar aceștia cumpără de la societate produse în valoare de 20 milioane, operațiile vor fi
reflectate astfel:

Conturi nefinanciare

Utilizări “ Sectorul SQS” Resurse Utilizări “Sectorul Gospodării” Resurse

13
Salarii 40 mil. Vânzări 20 mil.Cumpărări 20 mil. Salarii 40 mil.

S.D. 20 mil. S.C. 20 mil.

Conturi financiare

FNC Sectorul SQS FND FNC Sectorul “Gospodării” FND

Monedă – 40 mil. Monedă + 40 mil.

Monedă + 20 mil. Monedă – 20 mil.

FNC - 20 mil. FND +20. mil.

În contabilitate partida dublă este reprezentată prin dubla reprezentare a stării și mișcării
elementelor și tranzacțiilor, precum și prin dubla înregistrare a operațiilor economice și
financiare.
1. Trăsătura esențială a partidei duble este reflectarea patrimoniului sub aspectul
destinației/utilizării bunurilor economice pe de-o parte și pe de altă parte al
provenienței/finanțării acestor bunuri; pentru realizarea acestui obiectiv metoda contabilității
folosește dubla reprezentare a stării și mișcării patrimoniului.

2. Elementele patrimoniale sunt într-o continuă mișcare și transformare ca urmare a

derulării proceselor economice, însă echilibrul se menține permanent, ca urmare a altei trăsături -
dubla înregistrare.
Dubla înregistrare  este determinată de dubla reprezentare, deoarece pe parcursul desfășurării
proceselor economice elementele patrimoniale sunt privite permanent
sub dublul aspect ce apare sub forma unui raport de echivalență între
doi termeni, unul care evidențiază modul de utilizare, iar cel de-al
doilea, care evidențiază proveniența;
 mișcarea și transformarea bunurilor economice în cadrul circuitului
economic determină operații economice și financiare de ieșire dintr-o
fază și intrare în altă fază, dintr-un loc de gestiune în altul etc.(figura 2);

14
 Figura nr. 1

 potrivit acestei trăsături, orice operație economică este analizată ca un

raport de echivalență între destinația proveniența sa, intrarea-ieșirea sa,
alocarea-finanțarea sa;
 pornind de la ecuația dublei reprezentări de forma:

Se poate crea o ecuație specifică dublei înregistrări, de forma:

2.3.2. Principiile contabile

Principiile contabile sunt, de fapt, principii ale evaluării elementelor în situațiile
financiare, însă în literatura de specialitate le întâlnim sub această denumire. În literatura de
specialitate au fost identificate următoarele grupe de principii6:
1. Principiile înregistrării și ținerii contabilității, unde pot fi identificate:
- Înregistrarea completă și continuă
- Uniformitatea înregistrării contabile
- Fundamentarea documentară a înregistrării contabile
- Ținerea contabilității
2. Principiile partidei duble, care se referă la:
- Principiul dublei reprezentări
- Principiul dublului calcul al rezultatului contabil
- Principiul înregistrării cronologice și sistematice
- Principiul înregistrării analitice și sintetice
- Principiul entității contabile
- Principiul continuității activității
- Principiul specializării exercițiului sau delimitării perioadelor contabile
3. Principiile responsabilității, care cuprind:
- Principiul permanenței metodelor contabile și al evaluării în contabilitate
- Principiul intangibilității bilanțului de deschidere
- Principiul necompensării
- Principiul costului istoric
- Principiul stabilității unității monetare
6
M. Ristea, C.G. Dumitru, Contabilitate aprofundată, Ed. Universitară, 2005, pag. 40 -

15
 Normele contabile românești au reținut următoarele principii:

1. Principiul continuității activității

În regulamentul de aplicare al legii contabilității din țara noastră, principiul continuității

activității este definit astfel: " unitatea își continuă în mod normal funcționarea într-un viitor
previzibil, fără a intra în stare de lichidare sau de reducere sensibilă a activității". Norma I.A.S.
nr. 9 prevede că: "Întreprinderea este considerată, în mod normal, ca fiind în activitate, ceea ce
înseamnă că ea urmează să funcționeze într-un viitor previzibil. Se admite că întreprinderea nu
are nici intenția, nici obligația să intre în stare de lichidare sau să se reducă sensibil dimensiunea
activităților sale". În condiții normale de desfășurare a activității economice, elementele
bilanțiere sunt evaluate la valoarea actuală, de piață, în timp ce în momentul în care intervine
reducerea activității sau lichidarea societății, elementele bilanțiere se vor reevalua la valori
lichidative.
Continuitatea activității atât la nivel microeconomic cât și la nivel macroeconomic
asigură recuperarea cheltuielilor făcute pentru realizarea activității, precum și obținerea unor
venituri (profit) în vederea reluării proceselor economice, dezvoltării activității economice,
acumulării.

2. Principiul independenței exercițiilor

Acest principiu este definit de regulament ca presupunând "delimitarea în timp a

veniturilor și cheltuielilor aferente activității unității patrimoniale pe măsura angajării acestora și
trecerii lor la rezultatul exercițiului la care se referă".
Normele I.A.S. explică principiul independenței exercițiului astfel: "Veniturile și
cheltuielile sunt contabilizate pe măsură ce veniturile sunt sigur de realizat, iar cheltuielile,
angajate (și nu cu ocazia încasării lor sau a plăților) și înregistrate în situațiile financiare ale
exercițiului vizat”.
În contabilitatea entității acest principiu presupune în primul rând decuparea activității în
perioade denumite exerciții financiare. În general, exercițiul financiar este egal cu anul
calendaristic și are perioade de la 01.01. pana la 31.12. La sfârșitul exercițiului, în contabilitatea
agenților economici au loc lucrări de închidere ce culminează cu elaborarea situațiilor financiare,
ce cuprind bilanțul anual, contul de rezultate, notele și raportul de gestiune.

3. Principiul permanenței metodelor

Acest principiu este definit de legea contabilității, ca fiind "continuarea aplicării regulilor
și normelor privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor
patrimoniale și a rezultatelor, asigurând compatibilitatea în timp a informațiilor contabile.
Directiva a 4-a europeană explică acest principiu prin aceea că "modurile de evaluare nu
pot fi modificate de la un an la altul", iar Normele Contabile I.A.S.. arată că "metodele contabile
se presupune că vor rămâne aceleași de la un exercițiu contabil la altul."
Față de definirea principiului permanenței metodelor în actualul sistem contabil
românesc, se impun unele precizări: acest principiu nu se referă la înregistrările în contabilitate,
deoarece acestea sunt normalizate de către Ministerul Finanțelor Publice, ceea ce realizează

16
utilizarea unor tipuri de înregistrări pentru toate unitățile instituționale; este vorba deci despre
continuarea folosirii acelorași metode de evaluare a stocurilor (FIFO, LIFO, sau cost mediu
ponderat), de calcul a amortizării (metoda liniară, degresivă, accelerată). Aplicarea, însă, a noului
sistem bazat pe standarde permite utilizarea acestui principiu și la nivelul înregistrărilor din
contabilitate, deoarece fiecare standard permite folosirea a două tratamente, fie a celui de bază,
fie a celui alternativ.
Păstrarea acelorași metode de evaluare în contabilitate permite comparabilitatea în timp și
spațiu a informațiilor contabile prezentate de bilanț, cont de rezultate și notele la situațiile
financiare.
4. Principiul necompensării

Principiul necompensării este definit de Legea contabilității ca fiind principiul potrivit

căruia "elementele de activ și de pasiv trebuie să fie evaluate și înregistrate în contabilitate
separat, nefiind admisă compensarea între posturile de activ și cele de pasiv ale bilanțului,
precum și între veniturile și cheltuielile din contul de rezultate.

5. Principiul prudenței

Prudența este principiul potrivit căruia nu este admisă:

o supraevaluarea elementelor de activ și a veniturilor și
o subevaluarea elementelor de datorii și capitaluri și a cheltuielilor, ținând cont de
deprecierile și riscurile posibile generate de desfășurarea activității entității.
Aplicarea acestui principiu presupune ca în cazul în care la finele exercițiului financiar se
înregistrează valori diferite ale bunurilor economice sau ale drepturilor sau obligațiilor acestea să
fie tratate astfel:
 în cazul creșteri valorii activelor față de valoarea la care au fost înregistrate inițial
în contabilitate, această creștere de valoare să nu se contabilizeze;
 în cazul scăderii valorii unor active ca urmare a deprecierii acestora, scăderea de
valoare se va înregistra ca un provizion pentru depreciere;
 în cazul creșterii valorii elementelor de pasiv, diferența de valoare se va înregistra
ca o cheltuială a entității, iar în cazul scăderii unui element de pasiv, această
diferență nu se va contabiliza;
6. Principiul intangibilității bilanțului de deschidere
Bilanțul de deschidere al exercițiului financiar trebuie să corespundă cu bilanțul de
închidere la exercițiului precedent.
În cazul în care s-au descoperit erori de reflectare a elementelor patrimoniale în situațiile
financiare, ulterior datei depunerii situațiilor financiare, acestea să se modifice în exercițiul
următor, fără să afecteze datele din bilanțul de închidere precedent.
Alături de aceste principii ale întocmirii situațiilor financiare, contabilitatea mai folosește
principii care ajută la delimitarea activității din contabilitate de alte activități sau discipline
economice, cum ar fi:
a)Principiul entității
La nivel microeconomic, principiul entității pornește de la ideea că orice unitate
economică este separată patrimonial de alte unități economice sau de proprietarii săi. Astfel, în
contabilitatea unei unități economice sunt înregistrate numai acele operații ce generează raporturi
juridice de proprietate în cadrul cărora se dobândesc și se gestionează bunuri.

17
 De asemenea se face distincție clară între bunurile ce aparțin proprietarilor ca persoane
fizice independente și bunurilor ce aparțin patrimoniului, dobândite fie prin participarea
proprietarilor la capitalul societății, fie prin atragerea de investiții financiare de la alte unități
economice.
Ca urmare a existenței acestui principiu, bilanțul și contul de rezultate prezintă numai
bunurile, drepturile și obligațiile, precum și cheltuielile și veniturile legate de unitatea
patrimonială respectivă.
b) Principiul cuantificării monetare
Din punct de vedere al contabilității, moneda este etalonul ce permite măsurarea și
comensurarea fluxurilor și stocurilor patrimoniale. Contabilitatea nu poate reflecta decât acele
bunuri, drepturi și obligații ce pot fi exprimate valoric cu ajutorul etalonului monetar. Spre
exemplu, în contabilitate nu pot fi înregistrate zăcămintele solului și subsolului, chiar dacă
aparțin unui
c) Principiul contabilității pe bază de angajamente
Organizarea contabilității de angajamente se referă la faptul că tranzacțiile și alte
evenimente sunt recunoscute în contabilitate în momentul în care acestea se produc și nu pe
măsură ce numerarul sau echivalentele de numerar sunt încasate sau plătite
Principiul contabilității pe bază de angajamente decurge din principiul independenței
exercițiilor. Acest din urmă principiu presupune că toate cheltuielile și veniturile entității să
înregistrate în contabilitate în momentul în care se produc și nu în momentul plății, respectiv,
încasării acestora.
La punctul 26, I.A.S.1 prevede că “în baza contabilității de angajamente, tranzacțiile și
evenimentele sunt recunoscute în momentul când apar (și nu pe măsură ce numerarul sau
echivalentele acestuia sunt încasate sau plătite),sunt înregistrate în evidențele contabile și sunt
raportate în situațiile financiare ale perioadelor la care se referă. Cheltuielile sunt recunoscute în
contul de profit și pierderi pe baza unei asocieri directe între costurile suportate și obținerea unor
elemente specifice de venit (corelare)”. Conform I.A.S. 18 veniturile sunt recunoscute în
contabilitate în momentul în care sunt îndeplinite simultan următoarea condiții:
 “societatea a transferat cumpărătorului riscurile și avantajele semnificative ce decurg din
proprietatea asupra bunurilor”
 “societatea nu mai gestionează bunurile vândute la nivelul la care ar fi făcut-o, în mod
normal, în cazul deținerii în proprietate a acestora și nici nu mai deține controlul efectiv
asupra lor;”
 ”mărimea veniturilor poate fi evaluată în mod rezonabil;”
 ”este probabil ca beneficiile economice asociate tranzacției să fie generate către
întreprindere;”
 ”costurile tranzacției pot fi evaluate în mod rezonabil”
Aceasta definire a recunoașterii veniturilor presupune ca veniturile să fie înregistrate în
contabilitate în momentul facturării lor, când are loc transferul dreptului de proprietate. Tot în
acest standard se prevede că și cheltuielile se vor recunoaște în momentul recunoașterii
veniturilor; cu alte cuvinte, înregistrarea cheltuielilor în contabilitate se va face tot în momentul
facturării, adică în momentul transferului dreptului de proprietate.
Acest mod de reflectare al cheltuielilor și veniturilor în contabilitatea microeconomică,
acționează și la nivel macroeconomic, deoarece informațiile pe de-o parte sunt preluate din
contabilitatea macroeconomică și pe de altă parte, pentru că tranzacțiile reflectate de conturile
naționale sunt prezentate la nivelul unui exercițiu financiar.

18
 d)Principiul evaluării separate a elementelor de activ și de pasiv
Principiul presupune ca fiecare poziție din bilanț să fie evaluată separat, pentru a stabili
valoarea individuală a fiecărui element de activ, de datorii și de capitaluri.
e)Principiul comparabilității informațiilor
Principiul comparabilității se aplică informațiilor contabile prezentate în situațiile
financiare. Situațiile financiare trebuie întocmite pe baza acelorași metode de evaluare, astfel
încât la finele fiecărui exercițiu financiar să se poată compara informațiile în timp.
f)Principiul materialității
Orice element care are o valoare semnificativă să fie prezentat distinct în situațiile
financiare. Elementele care nu sunt semnificative, dar fac parte din aceeași structură să fie
însumate și prezentate într-o poziție globală.
În Standardele de contabilitate acest principiu mai poartă denumirea de „Principiul
pragului de semnificație” și este explicat astfel: „o valoare este semnificativă dacă omiterea sa ar
influența în mod vădit decizia utilizatorilor situațiilor financiare”.
g)Principiul prevalenței economicului asupra juridicului.
În situațiile financiare, pentru ca informațiile să fie credibile, acestea trebuie înregistrate
în contabilitate „în concordanță cu fondul lor și cu realitatea economică, și nu doar cu forma
lor juridică”.7
În ceea ce privește prevalența economicului asupra juridicului, cadrul general explică
printr-un exemplu astfel „o întreprindere înstrăinează un activ altei părți într-un astfel de mod
încât documentele să susțină transmiterea dreptului de proprietate părții respective; cu toate
acestea, pot exista contracte care să asigure întreprinderii dreptul de a se bucura în continuare
de beneficii economice viitoare de pe urma activului respectiv.
În astfel de circumstanțe, raportarea unei vânzări nu ar reprezenta, credibil, tranzacția
încheiată…”. (cadrul general de aplicare a Standardelor Internaționale de Contabilitate )
Respectând acest principiu, în contabilitate se vor înregistra bunurile care produc
beneficii viitoare entității. Ținând seama de această trăsătură, normalizatorii români au elaborat
normele de înregistrare a leasingului.

2.3.3. Procedeele metodei contabilității

 procedee comune tuturor științelor
 observarea
 raționamentul
 comparația
 clasificarea și gruparea
 analiza
 sinteza

 procedee comune științelor economice

- documentele și documentarea
- evaluarea
- calculația
- inventarierea
 procedee proprii contabilității

7
IAS 1

19
  bilanțul și contul de rezultate
 balanța de verificare
 contul

2.3.3.1. Procedee comune tuturor științelor

a) Observarea este procedeul cu ajutorul căruia contabilitatea își culege datele din
mediul economico - social în vederea prelucrării pentru obținerea indicatorilor din conturile
naţionale, bilanţul economiei naţionale, agregate macroeconomice.
În prezent, contabilitatea naţională utilizează metodele de observare puse la dispoziţie în
special de statistica economică. Printre metodele de observare se pot distinge:
- Sistemul raportărilor statistice (dările de seamă statistice ), cu ajutorul căruia se culeg
datele de agenţii economici. În prezent, nu mai există obligativitatea pentru toţi agenţii
economici de a elabora aceste dări de seamă, ci numai pentru o parte (un eşantion) din aceştia,
desemnaţi de comisia de statistică.
Având în vedere că există obligativitatea pentru toate unitățile instituţionale din
economie, mai puţin pentru cele aflate în sectorul "gospodăriile populaţiei", de a organiza
contabilitate în partidă dublă, considerăm totuși că datele acestea ar putea fi preluate în totalitate
din contabilitate și prelucrate în conturile naţionale, în vederea obţinerii unor indicatori
macroeconomici cât mai aproape de realitate.
În concluzie considerăm că această metodă de observare în prezent este impropriu numită
"dare de seamă statistică", ci mai degrabă seamănă cu un sondaj, care înlocuieşte observarea
totală cu o observare parţială, ce trebuie să cuprindă un eşantion reprezentativ, adică unităţile
instituţionale supuse observării să aibă aceleași structuri, trăsături esenţiale și valori tipice.
Totuși utilizând această metodă apar erori de sondaj (de reprezentativitate) și deci datele
prelucrate nu sunt reale. În condiţiile aplicării Standardelor Internaţionale de Contabilitate și
a armonizării legislaţiei fiscale care impune utilizarea reţelelor informatice, considerăm că
este posibilă utilizarea observării totale în preluare bazelor de date.
- Ancheta statistică. Aceasta se utilizează pentru culegerea datelor de la populaţie în
vederea întocmirii conturilor sectorului "gospodăriile populaţiei". Aceasta se face prin
distribuirea de chestionare speciale prin poştă sau direct, populaţiei ce răspund benevol
întrebărilor cuprinse în chestionar. Populaţia aleasă nu este reprezentativă, deci acest tip de
observare are un grad mare de eroare. Pentru a suplini aceste erori, Comisia Naţională de
Statistică primeşte date și de la Organele de poliţie, Ministerul de Finanţe prin Direcţiile
teritoriale ale administraţiei publice etc., în vederea obţinerii unor date cât mai aproape de
realitate.
b) Raționamentul și comparația
Raționamentul reprezintă o formă logică, fundamentală, constând într-o înlănțuire de
judecăți. Contabilitatea naţională utilizează raţionamentul pe tot parcursul prelucrării datelor,
începând încă din faza de observare. Astfel datele necesare pentru întocmirea conturilor
naţionale trebuie astfel aranjate încât în final să se obţină indicatori cu o putere mare de
informare și cât mai aproape de realitate.
Comparația este procedeul pe baza căruia, cu ajutorul raţionamentului se stabilesc
asemănări și deosebiri între fenomenele cercetate. Contabilitatea naţională utilizează comparaţia
în primul rând pentru a stabili ce fel de activităţi desfăşoară fiecare unitate instituţională cercetată
și în ce sector instituţional se încadrează fiecare din acestea. Apoi utilizează comparaţia, în final,

20
după determinarea indicatorilor din conturile naţionale, în vederea comparării în timp a datelor și
pentru a determina modificările produse. Ca și raţionamentul, și comparaţia se regăsesc pe tot
parcursul prelucrării datelor în contabilitatea naţională.
c) Gruparea și clasificarea
Gruparea reprezintă un ansamblu de elemente și structuri reunite în funcţie de
caracteristicile lor comune.
Clasificarea reprezintă ordonarea elementelor și structurilor într-o anumită ordine.
Contabilitatea naţională utilizează gruparea și clasificarea pentru a ordona unităţile
instituţionale din economia naţională în funcţie de activitatea principală desfăşurată, de
funcţia și de scopul activităţii, pe grupe cât mai omogene și reprezentative, în vederea
asigurării prelucrării informaţiilor. Clasificările cele mai importante ale activităţilor
economico-sociale se realizează pe ramuri și au un caracter instituţional, ceea ce permite
utilizarea unei metodologii de prelucrare cât mai unitare și de asemeni permite efectuarea
comparaţiilor în spaţiu.
Activităţile economico-sociale se grupează în sistemul conturilor naţionale în categorii,
diviziuni, grupe și clase de activităţi.
Categoriile de activităţi au cel mai scăzut grad de omogenitate. Spre exemplu în
categoriile de activităţi sunt incluse activităţile de producţie, de desfacere, de prestări servicii,
etc..
Diviziunile cuprind activităţi ce se separă în categorii ale activităţii și deci au un grad de
omogenitate mai mare. Grupele de activităţi cuprind ramurile de producţie și sunt separate la
rândul lor în diviziuni, iar clasele de activităţi sunt formate din grupe de activităţi și au conţinutul
cel mai omogen.
Activităţile economice în economia naţională se separă pe categorii ce au la bază domenii
de activitate. Spre exemplu, activitatea ce are ca rezultat obţinerea producţiei animale și vegetale
se grupează în categoria "Agricultură, silvicultură, vânătoare și pescuit" sau activitatea ce are ca
rezultat obţinerea de resurse minerale se grupează în categoria "Industria extractivă".
Contabilitatea naţională grupează unităţile instituţionale pe ramuri de activitate ţinând
cont de activitatea principală (preponderentă).
d) Analiza și sinteza
Analiza este o metodă generală de cercetare a realităţii bazată pe descompunerea unui
întreg (proces, fenomen economic) în elementele lui componente și pe studierea separată a
fiecăruia dintre acestea.
Sinteza este o metodă ştiinţifică prin care se reunesc, în întregul din care s-au descompus,
elementele obţinute printr-o analiză prealabilă.
Analiza și sinteza sunt procedeele principale utilizate de contabilitatea naţională în
vederea obţinerii indicatorilor macroeconomici și a studierii influenţelor diferitelor componente
ale acestora. Sinteza este utilizată în prelucrarea informaţiilor primite de la unităţile instituţionale
grupate și clasificate în funcţie de cerinţele metodologice, după care urmează sintetizarea datelor
în aşa fel încât indicatorii rezultaţi să fie cât mai puţini la număr (indicatorii sau structurile din
conturile naţionale), dar cu o putere mare de informare. În urma obţinerii indicatorilor în
conturile naţionale la nivelul economiei naţionale, contabilitatea naţională analizează
componentele acestora și influenţele componentelor asupra întregului.
e) Documentarea este procedeul cu ajutorul căruia se înregistrează datele pe suporturi
scrise, și care are rolul de a justifica operaţiile economice și financiare și de a le consemna în
vederea păstrării lor.

21
 Contabilitatea naţională utilizează acest procedeu la culegerea datelor din mediul
economico-social și apoi, după prelucrare în documentele de sinteza proprii precum - conturile
naţionale, tabloul de intrări-ieșiri, tabloul de finanţare, tabloul economic de ansamblu, bilanţul
economiei naţionale.
f) Agregarea și consolidarea
Agregarea este definita de D.E.X. ca fiind o stare rezultată din unirea mai multor
elemente. Macroeconomia utilizează agregarea pentru însumarea unor elemente ce au
caracteristici comune, în vederea obţinerii indicatorilor macroeconomici, ca de exemplu,
cheltuieli agregate, venituri agregate etc. Pentru Sistemul Conturilor Naţionale acest procedeu
este unul din procedeele de bază, fundamentale, datorită prezenţei sale pe tot parcursul
procesului de prelucrare a bazelor de date. Astfel, în S.C.N. se foloseşte agregarea pentru a
însuma elementele de la nivel microeconomic, în vederea obţinerii indicatorilor din conturile
naţionale, dar și pentru însumarea indicatorilor microeconomici la nivelul fiecărei ramuri și
sector instituţional. În cartea “Economia pozitivă” scrisă de Richard G.Lipsey și K. Alec
Chrysral este explicată agregarea în măsurarea producţiei totale. Pentru însumarea varietăţilor de
produse trebuie însumate valorile acestora determinându-se producţia naţională totală.
De asemenea aceştia explică agregarea la nivelul ramurilor sau sectoarelor instituţionale,
prin exemplificarea agregării în industrie; astfel, în macroeconomie, structura industrială a
economiei se consideră fixă - când producţia industrială creşte sau descreşte, și sectoarele
industriale sunt în expansiune sau se reduc.
De asemenea nu se iau în calcul preţurile relative ale diverselor bunuri și servicii; pentru
aceasta economia este considerată ca fiind alcătuită din numeroase întreprinderi competitive,
care produc toate același tip de produs. Aceste întreprinderi sunt agregate într-un singur sector
productiv, iar comportamentul acestuia este cel ce va determina producţia naţională și venitul
naţional.
Consolidarea, în sens literar, este definită ca fiind acţiunea de a face un element durabil,
solid sau de a marii capacitatea de rezistenţă a unui element. În literatura economică, noţiunea de
consolidare a fost prezentată și explicată mai ales în contabilitatea microeconomică; astfel
Normele de consolidare emise de Ministerul Finanţelor din 2 iunie 2000, definesc consolidarea
ca fiind “tehnica ce permite realizarea conturilor unice pentru un grup de societăţi independente,
cu personalitate juridică și care depind, din punct de vedere financiar de un centru de decizie
comun”.
În Sistemul Conturilor Naţionale , consolidarea se foloseşte sau ar trebui să se folosească
în realizarea conturilor naţionale fie pe activităţi (aşa cum sunt prezentate în contabilitatea
naţională germană) , fie la nivelul sectoarelor instituţionale, în condiţiile utilizării ca baze de date
informaţiile preluate din situaţiile financiare ale agenţilor economici. Extinderea și explicarea
acestor procedee face obiectul unui capitol separat al lucrării de faţă.

2.3.3.3. Procedee proprii contabilității

Sistemul Conturilor Naţionale utilizează procedeele proprii contabilităţii precum: contul

și bilanţul.
a) Contul este un procedeu specific contabilităţii cu ajutorul căruia se evidenţiază
mişcarea elementelor patrimoniale ca urmare a desfăşurării operaţiilor economice și sociale. La
nivel microcontabil, contul evidenţiază mişcările unui element patrimonial.

22
 La nivel macrocontabil, contul evidenţiază o activitate - producţie, venituri, utilizare a
veniturilor, acumulare.
Dacă la nivel microcontabil contul este structurat în "debit" și "credit", părţi ale contului ce
înregistrează creşterile sau micşorările elementului patrimonial în mod sistematic, la nivel
macrocontabil, contul este structurat în "utilizări" și “resurse". Pe de-o parte sunt înregistrate
resursele activităţii desemnate de cont și pe de altă parte sunt înregistrate utilizările necesare
pentru obţinerea resurselor.
În contabilitatea întreprinderii soldul contului exprimă diferenţa dintre creşterile și
micşorările elementului patrimonial reprezentat și se preia ca sold iniţial al aceluiași element
în perioada următoare. În macrocontabilitate, soldul unui cont se preia ca resursă de contul
următor, deoarece conturile în contabilitatea naţională se întocmesc în "cascadă" și deci
soldul final al unui cont devine sold iniţial pentru contul următor.
În microcontabilitate se deschid atâtea conturi câte elemente patrimoniale sunt, în timp ce
în contabilitatea naţională se deschid atâtea conturi în funcţie de câte activităţi sunt considerate
de fiecare economie naţională și de numărul de sectoare instituţionale.
Din contabilitatea microeconomică, contul care se aseamănă cel mai mult cu conturile
naţionale este contul de rezultate, care înregistrează pe de-o parte cheltuielile și pe cealaltă parte
veniturile, iar soldul sau - profit sau pierdere - are aceeași natură cu soldul conturilor naţionale -
capacitate sau necesar de finanţare.
De asemenea, o altă asemănare explicată mai detaliat la principiul partidei duble, este
aceea că și conturile din contabilitatea întreprinderii și conturile naţionale utilizează dubla
înregistrare.
c) Bilanţul este procedeul pe baza căruia se asigură dubla reprezentare a
structurilor patrimoniale, atât la nivel de întreprindere, cat și la nivelul economiei naţionale.
Astfel în activul bilanţului sunt reflectate bunurile economice, iar în pasivul bilanţului sunt
reflectate drepturile și obligaţiile.
Bilanţul economiei naţionale este un document de sinteză întocmit la nivelul Ministerului de
Finanţe, pe activităţi și pe total economie, rezultând Bilanţul centralizat al economiei
naţionale.

2.3.4. Politicile contabile

Politicile contabile se referă la stabilirea procedurilor necesare, de la întocmirea
documentelor justificative și până la întocmirea situațiilor financiare trimestriale și anuale.
Procedurile trebuie elaborate de către specialiști în domeniul economic și tehnic, care
cunosc în amănunțime activitatea desfășurată de entitate, precum și strategia adoptată de aceasta.
În elaborarea procedurilor contabile trebuie să se țină seama:
 de conceptele de bază ale contabilității,
 de contabilitatea de angajamente,
 de celelalte principii ale contabilității.
Politicile contabile elaborate de fiecare entitate trebuie să asigure întocmirea și
prezentarea unor situații financiare care să cuprindă informații relevante și credibile.
Credibilitatea informațiilor prezentate în situațiile financiare reiese din respectarea mai multor
cerințe, precum:
 reprezentarea imaginii fidele a entității, prin modul în care informațiile prezintă
rezultatele și poziția financiară;

23
  neutralitatea informațiilor, în sensul prezentării lor reale, neinfluențate de anumite
interese (sunt nepărtinitoare);
 reflectă substanța economică a evenimentelor și a tranzacțiilor și nu doar forma legală;
 sunt prudente și
 sunt complete în toate aspectele materiale.
În cazul în care intervin modificări ale politicilor contabile, acestea trebuie menționate în
notele explicative. Modificarea politicilor trebuie explicate prin prisma influenței modificărilor
asupra rezultatelor raportate și tendința reală a acestora.

24