Umbra Lui Mircea.

La Cozia
de Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu este un poet romantic autentic, atât în poeziile patriotice,

cât şi în elegii şi meditaţii. El cultivă cu strălucire motivele romantice ale ruinelor,
mormintelor, peisajelor nocturne şi fantastice, reînviind eroii istoriei naţionale. Grigore
Alexandrescu a preluat din romantismul european modalităţile artistice, pe care însă le-a
adaptat spiritualităţii româneşti, transpunându-le în idealurile înflăcărate ale generaţiei
de la 1848 şi urmărind sensibilizarea contemporanilor pe”htru împlinirea idealurilor de
libertate şi independenţă naţională.

Alături de Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri în Moldova,

Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Cezar Bolliac în Muntenia şi Timotei Cipariu,
George Bariţiu, Andrei Mureşanu în Transilvania, Grigore Alexandrescu se înscrie în
generaţia scriitorilor paşoptişti, care au cultivat tema evocării istorice, a naturii
meleagurilor româneşti, fiind animaţi de un adevărat şi înflăcărat patriotism.

Poezia Umbra lui Mircea. La Cozia a fost scrisă în urma unei călătorii pe care
Alexandrescu a făcut-o pe la mănăstirile din Oltenia, împreună cu prietenul său, Ion
Ghica. Deşi a fost scrisă în 1842, poezia va fi publicată în 1844, în revista „Propăşirea”,
editată de Mihail Kogălniceanu.

Poezia îmbină lirismul obiectiv cu lirismul subiectiv care se definesc prin

pronume şi verbe la persoana a III-a şi la persoana I, precum şi prin adresarea directă
(pronume şi verbe la persoana a II-a): „îl”, „el” „stau”, „se întind”, „izbesc”, „mă-
mpresoară”, „noi”, „citim”, „privim”, „Ascultaţi!” etc.

Titlul este alcătuit din două părţi, ce par că nu au o legătură strânsă, deoarece
sunt separate de punct şi fiecare dintre ele este scrisă cu majusculă. Umbra lui
Mircea evocă personalitatea istorică a domnitorului muntean, Mircea cel Bătrân. „La
Cozia” este numele mănăstirii ctitorite de marele voievod, lăcaş care a inspirat poezia şi
unde, se pare, că a fost scrisă.

Tema poeziei este istoria nationala , dezvoltata pe linia valorii de model pentru
tanara generatie . Motivele literare sunt : umbra,fantome,luna,noaptea,mormant.

Poezia este structurată în 16 strofe şi este construită prin îmbinarea subtilă a

mai multor specii romantice. Astfel, primele şapte strofe se constituie într-un pastel
romantic, descriind cadrul natural nocturn în care apare fantoma lui Mircea cel Bătrân,
următoarele cinci strofe conţin elemente de odă şi imn prin care se slăvesc faptele de
vitejie ale domnitorului.
 Următoarele două strofe constituie o meditaţie, în care poetul exprimă idei
filozofice despre timpul trecător, cu identificarea momentelor importante din trecut şi
prezent, precum şi o viziune asupra viitorului, iar ultimele două strofe revin, simetric, la
imaginea iniţială a pastelului, împlinind astfel perfecţiunea artistică a poeziei.

Primele şapte strofe compun un pastel romantic, în care cele dintâi imagini
vizuale sunt umbrele turnurilor aplecate peste undele şi valurile Oltului, care lovesc
ritmic „Zidul vechi al mănăstirei”, singurul element auditiv al liniştii înserării.

Poezia începe cu un anapest (picior metric alcătuit din trei silabe, dintre care
primele două sunt neaccentuate, iar a treia accentuată), „Ale turnurilor umbre peste
unde stau culcate”, care dau poeziei gravitate evocatoare şi, prin aceasta, muzicalitate
interioară versurilor, fapt ce l-a determinat pe George Călinescu să considere că
Alexandrescu face parte „dintre aceia care au contribuit la apropierea poeziei de
muzică”.

Printr-o personificare metaforică, poetul aseamănă generaţiile de oameni care

s-au succedat de-a lungul timpului pe aceste meleaguri cu undele curgătoare ale râului
– „Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate”. Imaginea vizuală este redată prin forma
reflexivă a verbelor „se întind”, „se prelungesc” care se referă la umbrele turnurilor,
părând că ating „ţărmul dimpotrivă”.

Cadrul nocturn este specific romantismului prin atmosfera misterioasă care

induce emoţie şi înfiorare. Imaginile vizuale sunt construite printr-o enumeraţie a
complementelor circumstanţiale de loc – „dintr-o peşteră”, „din râpă”, „de pe muche”, „de
pe stâncă”, „pântre iarbă” – şi prin folosirea verbelor la prezentul etern (gnomic) – „iese”,
„mă-mpresoară”, „se cobor”, „se mişcă”, „să strecoară”, „trece”.

Atmosfera fantastică şi înfricoşătoare este ilustrată de „ceasul nălucirei”, un

element tipic romantic fiind apariţia fantomei încoronate care iese din mormânt: „O
fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc”. Natura este umanizată, deoarece toate
elementele sale participă emoţional la întâmplările miraculoase: „Muşchiul zidului se
mişcă… pântre iarbă să strecoară / O suflare, care trece ca prin vine un fior / […] Râul
înapoi se trage… munţii vârful îşi clătesc”.

Imaginile sunt hiperbolizate pentru a realiza măreţia copleşitoare cu care

„marea fantomă” porunceşte şi la un semn „Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez”.
Autoritatea personalităţii istorice a lui Mircea cel Bătrân este ilustrată prin propoziţii
scurte, puncte de suspensie: „Iese… vine către ţărmuri… stă… / În preajma ei
priveşte…”. Verbul la imperativ, „Ascultaţi!”, este o adresare directă a poetului către
toate componentele naturii înconjurătoare şi înfiorate.

Printr-o întoarcere graduală în trecut, procedeu artistic tipic romantismului, poetul incită
la contemplaţie, pentru a se vedea cum „marea fantomă” a dat speranţă românilor şi a
îngrozit – totodată – pe toţi duşmanii de odinioară: „Transilvania-l aude, ungurii se
înarmez”.
 Această idee este construită printr-o hiperbolă, deoarece porunca voievodului
se aude peste Carpaţi, fiind repetată, amplificat, „din stâncă-n stâncă”. De remarcat în
această strofă este cezura, care împarte versul în două emistihuri, propoziţiile sunt
scurte şi marcate prin puncte de suspensie: „Iese… vine către ţărmuri… stă… În
preajma ei priveşte”.

În stil romantic, eul liric se adresează direct Oltului, martorul permanent al

„vitejiilor trecute”, care privise cu mândrie legiunile militare şi căruia îi erau cunoscute
„Virtuţi mari, fapte cumplite” ale acestui trecut glorios. Oltul este personificat, poetul
recurgând la vocativ şi la o interogaţie retorică: „Oltule, care-ai fost martur vitejiilor
trecute / […] Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?”.

Portretul de erou al naţiunii române este construit de Alexandrescu prin

întrebări retorice asupra identităţii acestui viteaz, fiind o manieră artistică strălucită
aceea a comparării lui Mircea cel Bătrân cu cele mai strălucite personalităţi istorice:
„Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpân, / Traian, cinste a Romei ce se luptă cu
Natura, / Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?”.

Ultima strofă a acestei secvenţe lirice confirmă identitatea marelui voievod

român, iar la auzul numelui său întreaga natură este personificată şi el este recunoscut
de toate elementele naturii – dealul, Oltul, valurile, Dunărea şi marea – care-i repetă
numele cu evlavie şi admiraţie: „Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează”.

Următoarea secvenţă lirică – alcătuită din cinci strofe – este o odă închinată
marelui domnitor român, căruia poetul i se adresează direct, în numele tuturor
românilor: „Sărutare, umbră veche! Priimeşte-nchinăciune / De la fiii României care tu o
ai cinstit”. Poetul omagiază râvna neobosită a lui Mircea cel Bătrân, care a fost neobosit
în a lupta pentru libertatea şi independenţa ţării.

Patriotismul domnitorului este exprimat metaforic – „întreprinderea-ţi fu

dreaptă, a fost nobilă şi mare” – ilustrează ideea că Mircea a purtat războaie drepte, de
apărare a ţării, din dragoste pentru poporul său, care îl venerează şi astăzi: „De aceea
al tău nume va fi scump şi nepătat”.

Epitetul triplu „dreaptă”, „nobilă” şi „mare” accentuează eroismul patriotic şi

dăruirea cu care voievodul a luptat pentru independenţa ţării. Un alt procedeu romantic
constă în exprimarea retorică sub formă de maxime, ilustrând valoarea etică a
exemplului patriotic al lui Mircea cel Bătrân şi având valoare generalizatoare: „Veacurile
ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit”.

Generaţiile care au învăţat despre faptele de vitejie ale personalităţilor istorice

îi venerează pe eroii neamului, dar în antiteză cu aceştia, contemporanii poetului se simt
slabi şi mărunţi: „Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură / Ne-ndoim dac-aşa
oameni întru adevăr au stat”.
 Următoarea secvenţă lirică este alcătuită din două strofe şi se constituie într-o
meditaţie filozofică privind scurgerea timpului. Trecutul este măreţ, „vremi de fapte
strălucite”, dar şi plin de tristeţe şi amărăciune din pricina multelor războaie purtate,
acestea fiind „bici groaznec, care moartea îl iubeşte” sau „a cerului urgie”. Prezentul
este superior datorită progresului şi civilizaţiei, care au înfrăţit naţiile „prin ştiinţe şi prin
arte”, asigurând pace şi linişte omenirii.

Ultimele două strofe ale poeziei constituie un pastel şi readuc imaginea

iniţială a tabloului nocturn, în care stăpâneşte liniştea peste întreaga natură.
Personificată, noaptea îşi întinde mantia „peste dealuri”, norii „se întind ca un veşmânt”,
comparaţia având rolul de a recompune atmosfera misterioasă de la începutul poeziei.
Peste întreaga natură se instalează „groază şi tăcere”, atunci când „umbra intră în
mormânt”.

Turnurile „cele-nalte” sunt personificate printr-o comparaţie, „Ca fantome de

mari veacuri pe eroii lor jălesc” şi constituie mărturia istorică a gloriei şi patriotismului
conducătorilor români într-un trecut plin de măreţie. Valurile Oltului lovesc ritmic „zidul
vechi al mănăstirei” fiind personificate, fiind asemănate cu „mândre generaţii
spumegate”, idee care subliniază încă o dată permanenţa şi continuitatea românilor pe
aceste meleaguri.

Poezia Umbra lui Mircea. La Cozia are versuri lungi, de 15 silabe (vers

decapentacasilab), manieră prozodică folosită înainte de poeţii Văcăreşti şi ulterior de
Eminescu în „Memento mori”. Ritmul alternează, regăsindu-se în poezie atât dactilul cât
şi iambul, ceea ce conferă o muzicalitate aparte.

George Călinescu apreciază în mod deosebit această măiestrie artistică a

poetului Grigore Alexandrescu: „Dar marile efecte sunt scoase din prelungirea la maxim
a cezurei, cu acel efect de eliminaţie prelungită a aerului pe care îl scoatem la
harmonium”.

Creaţia literară a lui Grigore Alexandrescu s-ar putea defini prin câteva
caracteristici, meditativă, elegiacă şi satirică, fapt ce l-a determinat pe criticul Paul
Cornea să afirme despre acest scriitor că este „un romantic printre clasici şi un clasic
printre romantici”.