Sunteți pe pagina 1din 5

GÂNDIREA POLITICĂ MEDIEVALĂ

Evul Mediu timpuriu (500 – 1000):


Istoricii gândirii politice păstrează adeseori vocabularul latin al scriitorilor creştini,
ţinând astfel să sublinieze că traducerea ar putea duce la o înţelegere greşită. Cuvântul
sacerdotium înseamnă deopotrivă instituţia bisericii şi responsabilitatea ei morală superioară
sau pe termen lung, imperium sau regnum (după cum este vizat un imperiu sau un regat)
înseamnă atât instituţia autorităţii civile, cât şi funcţiile ei particulare, de menţinere a ordinii şi
de protejare a societăţii în general faţă de forţele din afară, ce ar urmări, eventual, să o
distrugă.
În centrul gândirii politice a Evului Mediu timpuri stau trei factori modelatori ai
societăţii şi ai idealurilor ei: biserica instituţională, organizată ierarhic, şi şeful ei, episcopul
Romei, papa; influenţa în declin a Romei imperiale cu dreptul şi instituţiile ei; barbarii
germanici care creaseră separat o divinitate regală şi care aveau o concepţie proprie despre
conducerea militară şi personală, loialitatea fiind ataşată acestei persoane, nu funcţiei
deţinute de ea.
Roma reprezenta loialitatea şi obligaţia faţă de o idee; Europa barbară reprezenta
loialitatea şi obligaţia faţă de neam şi faţă de regalitatea personală; papalitatea, susţinută de
argumentele unor teologi ca Augustin, reprezenta loialitatea şi obligaţia ultimă faţă de
Dumnezeu, nu faţă de oameni sau de instituţii pământeşti. Augustin a pledat pentru ideea că
o comunitate adevărată şi dreaptă era cea care venera şi adora după cuviinţă pe Dumnezeu.
Curând, această teză va fi golită de sensul ei spiritual şi răstălmăcită în sensul unei scheme
de împărţire a jurisdicţiilor şi dominium-ului (stăpânirii) între două instituţii: biserica şi statul,
care realizau unitatea creştinătăţii potrivit sferelor de influenţă, considerate a fi în armonie
asupra aspectelor spirituale şi respectiv temporale ale vieţii creştine.
În anul 494 papa Gelasius I i-a scris împăratului bizantin că existau două puteri prin
care era cârmuită lumea – autoritatea sacră a clerului şi puterea regală. Responsabilitatea
preoţilor era mai importantă, pentru că la Judecata de Apoi ei aveau să dea socoteală pentru
cârmuitorii de oameni. Gelasius susţinea că însăşi demnitatea imperială era acordată prin
mila Domnului şi că preoţii ascultă de legile împărăteşti privitoare la ordinea publică, dar
împăratul se supune clericilor investiţi cu administrarea Sfintelor Taine. Această teorie a lui
Gelasius, care în esenţă preconiza conducerea lumii de către două spade, cea spirituală
având o autoritate fundamental superioară celei temporale, va marca începutul unei
îndelungate tradiţii de conflict între biserică şi stat, între sacerdotium şi regnum, adică între
sfere de autoritate din cadrul aceleiaşi societăţi.
În opoziţie cu această concepţie, stătea ideea germanică a regalităţii divine. Erau trei
teze esenţiale: 1) autoritatea monarhilor a fost rânduită de Dumnezeu spre binele omenirii; 2)
suveranitatea lor este nelimitată şi invizibilă (deşi moralmente ei sunt datori să se
conformeze legii divine); 3) orice împotrivire faţă de poruncile lor este nelegitimă.
În secolele VII – VIII-lea regalitatea era controlată de biserică prin ceremoniile de
încoronare oficiate de cler. Autoritatea regală a fost creştinizată, iar regii germanici erau
priviţi în termenii Vechiului Testament. Biserica a devenit principalul depozitar al gândirii şi
opiniei culte, la toate nivelurile societăţii. În mod inevitabil, oamenii bisericii au pătruns în
administraţia regatelor şi a altor formaţiuni feudale. De multe ori, ei au fost singurii
administratori competenţi, disponibili pentru îndeplinirea dregătoriilor seculare. În consecinţă,
intrarea în biserică era o cale importantă de promovare socială. Folosirea limbii latine ca
lingua franca a lumii creştine şi poziţia-cheie deţinută de biserică în selecţia celor ce puteau
dobândi competenţă în folosirea ei constituie un indiciu şi totodată o explicaţie a puterii pe
care o va dobândi biserica.
În anul 800, Carol cel Mare, cel mai puternic rege occidental al francilor, a fost
încoronat de papă la Roma. Acest gest a resuscitat ideea occidentală a Imperiului Roman,
Carol fiind deopotrivă împărat al Occidentului şi rege franc. Biserica susţinea că investirea
împăratului era prerogativa ei divină.

1 Istoria ideilor şi a gândirii politice


Curtea lui Carol cel Mare de la Aachen, centru al administraţiei şi al vieţii intelectuale
europene (în mare parte irlandeză şi engleză) a contribuit la crearea unui imperiu creştin,
caracterizat printr-un sistem juridic şi educaţional unic şi prin unitate liturgică. Acest imperiu a
durat însă foarte puţin. Odată cu moartea Carol cel Mare, în 814, marele „Sfânt Imperiu
Roman” a fost împărţit în trei regate guvernate de fii săi.
Sfârşitul secolului al IX-lea şi secolul al X-lea au devenit cu adevărat „epoca de
întuneric”, în urma invaziei popoarelor fino-ugrice şi a vikingilor, care au nimicit complet
bruma de structură civilizată a societăţii create de biserică şi de regalitatea germanică. În
această perioadă de destrămare şi după ce a fost reînviată tradiţia supremaţiei imperiale
asupra aspectelor clericale şi laice ale societăţii (sub Otto al III-lea, la sfârşitul secolului al X-
lea), contraatacul bisericii a îmbrăcat forma contrafacerii unor documente, printre care
faimoasa Donatio Constantini („Donaţia lui Constantin”). Aceasta era menită să facă de
necontestat legalitatea pretenţiilor papei asupra Italiei Centrale şi a provinciilor romane
occidentale. În document de spune că împăratul Constantin cel Mare, după convertirea sa la
creştinism în 313, a acordat papei Imperiul spre guvernare, recunoscând supremaţia
spirituală a bisericii, deja implicată în actul convertirii sale. Constantin s-ar fi retras după
aceea la Bizanţ (Constantinopol). Povestea se bazează pe o mai veche legendă, potrivit
căreia papa Silvestru I nu doar l-a botezat pe Constantin, ci l-a şi vindecat în chip miraculos
de lepră, iar împăratul, drept mulţumire i-a cedat cârmuirea Romei. Şi cum cetatea papală
era capitala vechiului Imperiu Roman, oricine urma la conducerea ei putea revendica
autoritatea temporală universală a cezarilor. Prin secolul al XIV-lea s-ar fi recunoscut că
documentul este o contrafacere.
În secolele al X-lea şi al XI-lea, puterilor regale din Europa le-a luat locul fărâmiţarea
caracteristică feudalismului. Formaţiunile politice feudale erau bazate pe o legătură reciprocă
între un cavaler militar şi cavalerii săi vasali, înzestraţi, în schimbul serviciilor militare, cu
pământuri asupra cărora instaurau în cele din urmă o dominaţie locală şi autonomă,
impunând, la rândul lor, propriilor vasali diverse obligaţii în natură şi servicii. Feudalismul
întruchipează o idee de obligaţie şi loialitate strict personală şi ierarhică, în cadrul căreia
egalitatea juridică este inexistentă şi raporturile reciproce de onoare sunt totul. Virtual, şerbii
şi iobagii sunt trataţi mai degrabă ca nişte bunuri, decât ca supuşi guvernaţi. Toate funcţiile
considerate în mod normal ca ţinând de autoritatea publică întruchipată de cârmuirea
centrală, au fost preluate de stăpânii locali, în ochii cărora apăreau ca nişte drepturi private şi
profitabile anexate pământurilor lor. Aceşti stăpâni mărunţi priveau bisericile şi mănăstirile de
pe teritoriile lor ca fiind parte a domeniilor lor şi numeau ca episcopi şi abaţi proprii oameni,
de multe ori prea puţin interesaţi de îndatoririle şi funcţiile lor spirituale. Astfel, regii Europei îi
alegeau pe episcopi, îi înzestrau cu proprietăţi (fiefuri) şi îi investeau cu însemnele funcţiilor
lor spirituale, inelul şi toiagul.
Secolele al XI-lea şi al XII-lea
Începând cu secolul al XI-lea, gândirea şi practica politică medievale au datorat mult
valurilor succesive de mişcări înnoitoare din interiorul bisericii, care au încercat să realizeze
idealurile bisericii şi ale statului.
Controversa investiturii a provocat o izbucnire fără precedent de pamflete politice,
care a marcat un nou început în tradiţia medievală a gândirii politice. Credinţa în autoritatea
supranaturală a regilor era îndeajuns de răspândită pentru a contribui în cele din urmă la
înfrângerea pretenţiilor politice ale papalităţii. Problema în discuţie era dacă între
conducătorii spirituali şi cei temporali exista o delimitare clar definită a autorităţii.
Papa Grigore al VII-lea (1073 – 1085) a declanşat un amplu proces de reformare,
dând imboldul pentru ceea ce va deveni culegerea sistematică de drept canonic a lui Graţian
(„Decretum Gratiani”, c. 1140), cuprinzând contribuţii de secole ale conciliilor bisericii şi
gândirea teologică a Părinţilor bisericii, împreună cu decretele emise de papi, menite. Toate
acestea erau menite să susţină efortul papalităţii de a dobândi controlul centralizat asupra
aparatului administrativ al bisericii, interzicând, printre altele, investitura laică a episcopilor.
În acelaşi timp, împăraţii germani din dinastia Hohenstauffen, îndeosebi Frederic I
(Barbarossa, 1152 - 1190) au încurajat o masivă resuscitare a dreptului imperial roman: o
elaborare prin glose şi comentarii a Codului lui Iustinian (534), prin care (în paralel cu

2 Istoria ideilor şi a gândirii politice


redescoperirea, în secolul al XIII-lea, a scrierilor etice şi politice ale lui Aristotel) importante
revizuiri şi inovaţii teoretice, realizate în concordanţă cu schimbările economice din societate,
vor contribui la transformarea gândirii şi a practicii politice medievale.
Astfel, începând din secolul al XI-lea, dreptul roman şi dreptul canonic au constituit
baza teoretică a unor teorii politice despre natura guvernământului şi statutul celor guvernaţi.
Modelului augustinian al omului păcătos, dependent şi iraţional i-a luat locul un om mai
raţional, mai natural, a cărui raţiune nu era coruptă de păcat.
Secolul al XIII-lea
În acest secol, regii puternici care urmăreau să centralizeze jurisdicţia şi administraţia
în cadrul unor regiuni unificate şi prospere au avut de înfruntat o serie de papi puternici şi
înarmaţi cu argumente juridice, precum Inocenţiu al III-lea (1198 – 1216), Grigore al IX-lea şi
Inocenţiu al IV-lea. În decretalul Per Venerabilem (1202), Inocenţiu al III-lea a susţinut că
papalitatea avea dreptul de confirmare a alegerilor pentru funcţia imperială, pe temeiul că ea
transferase imperiul de la grecii bizantini la germani, în timpul lui Carol cel Mare; această
afirmaţie nu echivala chiar cu o revendicare a supremaţiei papale directe asupra autorităţii
seculare, dar decretalul Novit enunţa în plus puterea papalităţii de a arbitra între regii aflaţi în
război unul cu altul, având în vedere autoritatea bisericii în cauzele unde era vorba de
comiterea unui păcat (pro ratione peccati). Aceasta putea duce la o capacitate nelimitată de
intervenţie papală în treburi seculare. Unii dintre teoreticienii propapali susţineau că puterea
papalităţii era de jure, în timp ce puterile seculare deţineau spada de facto pentru exercitarea
constrângerii în societatea umană, în fine la porunca bisericii. Prin urmare, erezia era
identificată ca atare de biserică, dar pedepsită de cârmuitorii temporali ca un delict civil. Cele
„două chei” ale bisericii erau interpretate în sensul că în ultimă instanţă papii puteau fi
chemaţi să împartă dreptatea, pentru că împăratul sau monarhul nu aveau un superior
secular. Numai în monarhii relativ puternice, cum au fost Franţa sau Anglia, monarhii erau în
măsură să folosească dreptul cutumiar indigen şi să lărgesc în mod unitar jurisdicţia regală
în aşa fel încât, prin ceea ce unii au numit „accident juridic”, vasalii feudali erau înlocuiţi de
către tribunale centralizate ale regelui; numai aceste monarhii erau în măsură să conteste
dominaţia papalităţii. Din acest punct de vedere, Germania şi Italia erau dezavantajate. În
Franţa şi Anglia, în texte ale publiciştilor acestor monarhii, apropierea de o teorie a unui stat
modern timpuriu autonom şi secular este evidentă.
În secolul al XIII-lea s-au conturat două teorii rivale privind originea statului şi a
suveranităţii. Una susţinea monarhia autonomă ca reprezentând voinţa lui Dumnezeu în
privinţa societăţii umane, regele fiind mandatarul puterii lui Dumnezeu; cealaltă punea
accentul pe suveranitatea populară interpretată prin prisma autoguvernării comunale, de
breaslă sau orăşeneşti sau prin prisma transferului puterilor originare ale colectivităţii către
un împuternicit reprezentând decizia majoritară a corporaţiei.
Ultima teorie se crede că a provenit din mai vechea cutumă germanică referitoare la
dreptul la rezistenţă în grup al indivizilor în faţa unei cârmuiri abuzive, cutumă care s-a
amalgamat cu anumite principii ale dreptului roman. Ea se inspira şi din practica acelor zone
urbane unde se formase o burghezie comercială şi meşteşugărească, la început în vederea
protejării comerţului, ulterior lărgindu-se în autoguvernare şi în cele din urmă într-o guvernare
colectivă a comunei, cum s-a întâmplat în Franţa şi Nordul Italiei. În acelaşi timp, abaţiile,
capitulurile de canonici ale catedralelor şi ordinele monastice cerşetoare au perfecţionat
practica alegerii abaţilor, episcopilor sau a reprezentanţilor respectivelor comunităţi; s-a mers
chiar până la susţinerea că proprietatea asupra bunurilor bisericii era colectivă, episcopul
sau chiar papa fiind doar administratori ai bunurilor date comunităţilor, gestionând aceste
interese materiale spre binele comunităţii.
Ideea de bun comun şi-a găsit justificarea teoretică definitivă în chestiuni spirituale şi
temporale odată cu redescoperirea scrierilor de politică şi etică ale lui Aristotel. Toate aceste
evoluţii au contribuit la promovarea principiului de drept public roman, potrivit căruia regele
este o persona publică, ce guvernează spre binele comunităţii. S-a avansat argumentul că
autoritatea publică avea dreptul să ceară prin persoana regelui contribuţii la binele comun în
situaţii de necesitate sau pentru apărarea regatului – în fond, în folosul general. Cuvântul
status, un sens apropiat de ideea modernă de stat, prin care era desemnat binele comunităţii

3 Istoria ideilor şi a gândirii politice


ca întreg, exprimat în legi şi cutume uniforme, limitat geografic de o sferă de jurisdicţie la
care pot să apeleze toţi membrii societăţii, pe orice treaptă s-ar afla, apare de-abia în secolul
al XIII-lea. Monarhii suverani ajung să fie consideraţi şi să se autoconsidere ca fiind
autoritatea legislativă supremă în cadrul comunităţii, unii argumentând că voinţa regelui este
lege, dar că nu legea, ci conştiinţa îi dictează acestuia să vegheze la binele comunităţii şi să
facă noi legi, luând aminte la sfatul consiliului său, în timp ce alţii susţineau că legea este
făcută de comunitate, iar regele o aplică în numele ei. Cu timpul, ideea de regalitate
personală şi de loialitate faţă de ea şi-a pierdut din importanţă în favoarea ideii că monarhul
reprezintă o funcţie cu anumite îndatoriri. Henry de Bracton (? – 1268), căruia i se atribuie
De legibus et consuetudinibus angliae (1239?) a mers chiar până la a susţine că regele nu
poate înstrăina funcţiile judiciare şi administrative ale coroanei. Apelul, vizând îndeosebi
nevoile financiare crescânde ale coroanei în îndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau, se adresa
supuşilor care nu erau nici nobili, nici vasali ai regatului şi care, către sfârşitul secolului al
XIII-lea erau percepuţi ca venind în Parlament cu plena potestas (deplinătatea puterilor)
respectivelor comunităţi.
Papalitatea folosea şi ea această noţiune de reprezentanţi împuterniciţi în corporaţiile
ecleziastice din interiorul ierarhiei. Dar, în ciuda amplorii conducerii reprezentative în biserică
şi stat, cel mai adesea ultimul cuvânt îl aveau papa şi monarhul. Fiecare se îndepărta decisiv
de feudalism înspre ideile de suveranitate, dominium, legitimitate, obligaţie, justificate de
teoria lui Aristotel că omul e de la natură o fiinţă politică, trăind în mod firesc într-o
comunitate care era mai mult decât unitatea de supravieţuire a familiei şi a statului; omul
trăia într-o „politie” naturală, ale cărei caracteristici erau raţionale. Toma d’Aquino a oferit,
probabil, cea mai bună expunere teoretică a idealurilor contemporane de regalitate şi bună
guvernare pentru generaţia sa şi nu numai. Cel mai semnificativ este însă faptul că teoria
politică în forma ei cea mai sistematică era scrisă de teologi care căutau, în acest punct de
maximă înflorire a scolasticii, să ofere o summa care să conţină într-o singură lucrare
totalitatea cunoştinţelor umane şi adevărul divin nu numai cu privire la politică, ci şi la
aspiraţia omului spre lumea de dincolo, spre mântuire. Înăuntrul acestei tradiţii teologice
apare pentru prima dată o tratare a domeniului politic în care se pot recunoaşte trăsături ale
statului modern. Regnum-ul are drept la existenţă; este un fenomen natural sancţionat de
Dumnezeu, necesar bunăstării indivizilor şi care există pentru binele întregului. Loialitatea
este definită prin obiectul ei – binele general, care este diferit de binele indivizilor. Începând
din secolul al XIII-lea se manifestă tendinţa de transformare a regnum-ului, privit până atunci
ca o ramură funcţională a unei comunităţi creştine unificate, într-un organism colectiv
autonom, autosuficient şi care nu se cere legitimat decât de el însuşi.
Secolele al XIV-lea – al XVII-lea
Această poziţie raţională, seculară a provocat o împotrivire violentă din partea
pretenţiilor, acum şi mai mari, ale papalităţii la plena potestas în probleme spirituale şi
temporale. Papa era denumit în mod explicit vicarul lui Hristos pe pământ şi se punea
accentul pe regalitatea lui Hristos. Cea mai cuprinzătoare formulare a acestei teorii papale
hierocratice despre guvernământ apare în scrierile de drept ale canonicului augustinian Giles
da Roma, De ecclesiastica potestate (1301) şi în Unam sanctam (1302) a papei Bonifaciu al
VIII-lea. Încercării de reactualizare a concepţiei lui Augustin despre guvernământul legitim,
concepţie potrivit căreia biserica era cea care sancţiona proprietatea şi cârmuirea seculară, i
–au opus scrierile la fel de radicale ale lui Jean de Paris (1250/4 – 1304), care, în special în
De potestate regia et populi, punea accentul pe ideea de drepturi ale individului la proprietate
privată, anterioare instituirii guvernămintelor sau a oricărei organizări ecleziastice. Această
orientare a fost dusă la extrem de Marsilio da Padova (1275 – 1342), care în tratatul său
antipapal Defensor pacis (1324) definea scopul statului ca fiind asigurarea păcii şi a vieţii
materiale îndestulate pentru supuşi. Cârmuirea potrivit legii întocmite de poporul suveran era
superioară cârmuirii exercitate de un singur om, astfel încât suveranitatea aparţine
înţelepciunii şi experienţei colective a poporului. Principele nu este decât executorul voinţei
poporului, voinţă care, atunci când este formulată legal, este singura deţinătoare a forţei
coercitive în societate. Transferul autorităţii de la popor la principe nu este irevocabil. În plus,
politica este un tărâm autonom, separat de obligaţiile religioase, necoercitive. Clerul este

4 Istoria ideilor şi a gândirii politice


subsumat în regnum, biserica fiind alcătuită din totalitatea credincioşilor uniţi în congregaţie,
asupra numirilor ecleziastice şi chiar asupra excomunicării existând un control laic.
Această transformare a regnum-ului într-un stat autonom nu s-a produs doar sub
influenţa lui Aristotel şi a teoriei corporaţiei din dreptul roman, ci şi datorită implicării
crescânde, în întreaga Europă, a unei burghezii înstărite, instruite şi competente
administrativ. Monopolul clerical asupra învăţământului şi, deci, al administraţiei intrase în
declin în secolul al XIV-lea. Ansamblul colectiv, statul, era considerat acum ca având
propriile drepturi de supravieţuire, principele suveran fiind deja capabil să ia măsuri
extraordinare în vederea binelui comun, cu mult înainte ca Machiavelli să fi făcut din raison
d’Etat elementul central al „noii politici” preconizate de el în secolul al XVI-lea. Ideea de stat
ca abstracţie situată deasupra celor care guvernează, ca şi a celor guvernaţi, având un scop
superior celui al oricăror indivizi din teritoriile sale, îşi are originea în această epocă, în
special în scrierile unor jurnalişti italieni, precum Bartolo da Sassoferrato. Totuşi, încă nu
este clar dacă o astfel de totalitate abstractă există în afara prezenţei fizice a reprezentanţilor
întruniţi ai corporaţiei.
Ideea de drept public superior reglementărilor, drepturilor şi intereselor private s-a
conturat treptat, prin declinul localismului şi prin apariţia unei autorităţi publice centrale şi
sigure, regele fiind gândit ca agent al statului. Despre oraşele italiene din Evul Mediu târziu
de poate spune că, de fapt, îşi erau proprii lor principi. Teoria corporaţiei, împreună cu
laicizarea societăţii (ceea ce nu însemna că oamenii încetaseră de a mai fi cucernici), cu
separarea eticului de politic şi cu dezvoltarea, în paralel, a gândirii constituţionale în cadrul
ecleziologiei* şi în cel al teoriei politice seculare, au fost duse mai departe în cursul
încercărilor conciliariste** de soluţionare a Marii schisme*** din biserică, de la sfârşitul
secolului al XIV-lea.
Tensiunea dintre afirmarea dreptului neîngrădit la cârmuire al suveranului şi afirmarea
concomitentă a pretenţiilor comunităţii de a se apăra în faţa abuzurilor puterii a jucat un rol
central în dezvoltarea teoriei constituţionale a bisericii şi a statului, până în secolul al XVII-lea
inclusiv. Teoreticienii medievali au pus bazele teoriei ulterioare a consimţământului; în
secolul al XIV-lea erau deja prezente liniile majore ale unei teorii a comunităţii, având dreptul
de a forma un guvernământ independent de sancţiunea bisericii şi de a schimba forma unui
astfel de guvernământ fără dizolvarea comunităţii.
Teoria opusă, a unei ierarhii instituite de sus, persistă şi ea în secolul al XVII-lea.
Principalele dezbateri asupra surselor legitimităţii şi ale suveranităţii, a naturii obligaţiei, a
dreptului la împotrivire şi a sferelor de autoritate menţionate în texte teologice, ecleziastice şi
laice de după secolul al XII-lea, erau cunoscute gânditorilor din perioada Reformei, ca şi
teoreticienilor statului modern timpuri, din secolul al XVII-lea.

*
Teoria şi practica guvernării bisericii, dezvoltată de papi şi de juriştii canonici medievali începând cu secolul al
XII-lea
**
Adunarea reprezentativă a bisericii se numea conciliu
***
A nu se confunda cu schisma Orientului, din 1054, când patriarhul Bizanţului şi papa de la Roma s-au
excomunicat reciproc.
Marea schismă a Occidentului a împărţit biserica între 1378 – 1417, existând simultan trei papi (la Roma, Avignon
şi Pisa). Schisma a luat sfârşit în urma conciliului de la Constanz (1414 – 1418), în urma căruia cel care îl
prezida, Martin al V-lea, a fost recunoscut ca unic papa (1417).

5 Istoria ideilor şi a gândirii politice