Sistemul articular

Artrologia este ramura a anatomiei care se ocupă cu studiul articulaţiilor.

Articulaţiile sunt formaţiuni anatomice a căror funcţie constă în unirea
elementelor osoase. Cu toate că oasele pot fi legate şi de muşchi, artrologia se
limitează la studiul elementelor conjunctive care unesc oasele. Muşchii situaţi
între 2 oase nu au rolul de a le uni, ci de a le mobiliza.

Clasificarea articulaţiilor
Se realizează după două criterii:
- după tipul materialului prin care sunt unite oasele
- după amplitudinea mişcărilor care au loc în articulaţii.
După primul criteriu există 3 categorii de articulaţii:
- fibroase sau sinartroze,
- cartilaginoase sau amfiartroze,
- sinoviale sau diartroze.
După criteriul mobilităţii se deosebesc:
- articulaţii fixe,
- articulaţii semimobile şi
- articulaţii mobile.

Articulaţiile fibroase (sinartroze)

Liantul dintre oase este constituit de ţesut fibros dens, sub formă de
ligamente sau membrane. Oasele sunt strâns unite mişcările fiind extrem de
reduse sau absente. Sunt de trei tipuri:
1. sindesmoza: oasele sunt unite prin intermediul unui ligament interosos
(ligamentele galbene dintre lamele vertebrale).
2. suturile sunt articulaţii fibroase în care oasele sunt separate de un strat
subţire de ţesut fibros. Apar numai la craniu fiind de trei tipuri.
a. sutură dinţată – marginile celor două oase au aspect dinţat invers
conformat.
b. sutura solzoasă – oasele sunt tăiate oblic şi suprapuse asemeni unor
solzi.
c. sutura plană – oasele vin în contact în margini plane.
3.) gomfoza este articulaţia dintre o cavitate articulară conică şi o
suprafaţă osoasă, invers conformată (articulaţia alveolelor şi rădăcinilor
dentare).
Articulaţiile cartilaginoase (amfiartroze)
 Unesc oasele prin cartilaj fibros sau hialin. Permit numai mişcări reduse,
fiind semimobile. Prezintă două subtipuri:
1.) sincondroză – oase unite prin cartilaj. Acest tip de articulaţie are
existenţă limitată în timp, evoluând în direcţia sudării definitive a oaselor ex:
articulaţia dintre oasele ce compun coxalul.
2.) simfizele sunt articualţii care unesc oasele prin fibrocartilaj ex:
discurile intervertebrale.

Articulaţii sinoviale sau diartroze

Sunt acele articulaţii în care legătura directă dintre oase dispare, între
acestea interpunându-se o cavitate care conţine lichid. Sunt articulaţii mobile,
fiind cea mai răspândită categorie se articulaţii din organismul uman.
La realizarea unei articulaţii sinoviale participă o multitudine de
formaţiuni anatomice.
Suprafeţele articulare sunt elementele osoase implicate în articulaţie.
Suprafeţele articulare sunt de două tipuri: plane – permit mişcări limitate şi
sferoidale – permit mişcări ample. Suprafeţele articulare sunt acoperite de
cartilaj articular.
Cartilajul articular este un cartilaj hialin alb-sidefiu fără vase sangvine
sau terminaţii nervoase.
Formaţiuni care asigură concordanţa articulară – au rolul de a mări
corespondenţa dintre 2 suprafeţe articulare în vederea unei mai bune funcţionări
a articulaţiei. Sunt de două tipuri:
1. labrul sau cadrul articular este un cadru circular care înconjoară
periferic unele cavităţi articulare sferoidale mărindu-le suprafaţa de recepţie. Ex.
articulaţia coxo-femurală.
2. fibrocartilaje intraarticulare se găsesc în interiorul articulaţiilor, între
oase. Sunt de două feluri: discuri şi meniscuri de formă semilunară.
Mijloacele de unire ale suprafeţelor articulare sunt de 2 feluri: capsulă
articulară şi ligamente articulare.
Capsula articulară este un manşon care înconjoară complet articulaţia,
inserându-se la limita cartilajului articular delimitând astfel o cavitate numită
cavitate articulară. Cavitatea articulară conţine lichid sinovial vâscos, gălbui, cu
rol de lubrifiant al elementelor articulare.
Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care unesc oasele. Sunt
rezistente şi inextensibile.
Clasificarea articulaţiilor sinoviale se realizează după trei criterii:
 a. după numărul oaselor participante se disting:
- 1. articulaţii simple (formate doar din două oase) şi
- 2. articulaţii complexe (edificate de mai mult de două oase).
b. după forma suprafeţelor articulare se deosebesc 7 grupe de articulaţii
sinoviale:
- 1. diartroze plane realizate între două suprafeţe articulare plane, care
permit doar existenţa unor limitate mişcări de alunecare (articulaţiile oaselor
carpului).
- 2. articulaţia trohleană este realizată între o suprafaţă articulară în formă
de scripete (o depresiune înconjurată de doi versanţi) şi o suprafaţă articulară
invers conformată acesteia (o proeminenţă înconjurată de doi versanţi); se
întâlneşte la articulaţia cotului.
- 3. articulaţiile trohoide se prezintă sub forma unui cilindru osos conţinut
într-un inel osteofibros, în interiorul căruia se roteşte cilindrul (articulaţia radio-
ulnară proximală).
- 4. articulaţiile condiliene sunt reprezentate de două suprafeţe articulare
în formă de segmente de cilindru rotunjite ale unui os, cărora le corespund două
cavităţi invers conformate, sub forma a două depresiuni, ale celuilalt os
(articulaţia genunchiului).
- 5. articulaţia în şa este realizată de două suprafeţe articulare concav -
convexe, concavitate unui os răspunzând convexităţii celuilalt şi invers
(articulaţia trapezului cu metacarpul policelui).
- 6. articulaţiile elipsoidale sunt reprezentate printr-o suprafaţă în formă
elipsoidală care este recepţionată într-o cavitate articulară invers conformată
care se prezintă sub forma unei depresiuni (articulaţia radio-carpiană).
- 7. articulaţii sferoidale (cotilice), sunt acele diartroze la care unul dintre
oase prezintă o proeminenţă sferică (cap), căreia îi corespunde o cavitate de
recepţie a celuilalt os (articulaţia şoldului).
c. după numărul axelor de realizare ale mişcărilor se deosebesc:
- 1. articulaţii uniaxiale, unde mişcarea este limitată la un singur plan,
- 2. articulaţii biaxiale, care permit mişcarea în două planuri
perpendiculare,
- 3. articulaţii triaxiale, la nivelul cărora pot avea loc mişcări în toate cele
trei planuri ale spaţiului.
Biomecanica articulară (mişcările în articulaţii) Amplitudinea şi tipul
mişcărilor produse într-o definită articulaţie este determinată de morfologia
suprafeţelor articulare ale respectivei articulaţii. În articulaţii pot avea loc trei
tipuri principale de mişcări:
- 1. Alunecarea reprezintă deplasarea suprafeţelor articulare una în raport
cu cealaltă, producându-se în articulaţiile plane.
- 2. Rostogolirea (învârtirea) este echivalentul deplasării unei roţi,
constând în deplasarea unei suprafeţe articulare sferice la nivelui altei suprafeţe
corespunzătoare, având ca rezultat deplasarea unui segment în raport cu celălalt
(articulaţia genunchiului).
- 3. Rotaţia este răsucirea unui os în jurul axului longitudinal propriu,
fiind vorba despre o mişcare circulară având ca rezultat învârtirea unui os în
raport cu celălat (articulaţia radio-ulnară proximală).
Ca urmare a diferitelor mişcări, segmentele corporale se aşază în diferite
poziţii, în funcţie de tipul mişcării.
După aceste raporturi deosebim următoarele poziţii opozite:
- flexie-extensie,
- adducţie-abducţie,
- pronaţie-supinaţie
- circumducţie, aceasta din urmă neavând mişcare opozită.
Flexiunea este mişcarea prin intermediul căreia două segmente corporale
se apropie unul de altul.
Extensiunea este mişcarea inversă flexiunii, având ca efect îndepărtarea
respectivelor segmente corporale.
Adducţia este mişcarea de apropiere a unui membru sau segment de
membru de planul sagital al corpului.
Abducţia este mişcarea opusă, având ca efect îndepărtarea respectivului
membru sau segment de membru de planul sagital al corpului.
Pronaţia reprezintă rotaţia unui segment de membru în jurul propriului ax,
având ca efect apropierea policelui de corp.
Supinaţia este mişcarea contrarie, de rotaţie, în urma căreia policele se
îndepărtează de planul corpului.
Circumducţia este o mişcare complexă rezultată din executarea succesivă
a abducţiei, extensiei, adducţiei şi flexiei, în urma cărora osul efectuează o
mişcare sub forma unui trunchi de con, cu vârful situat la nivelul articulaţiei.
Conducerea în articulaţii (factori limitativi ai mişcărilor în articulaţii)
Amplitudinea mişcărilor posibile într-o articulaţie poate fi limitată de trei tipuri
de elemente anatomice: oase, ligamente şi muşchi, de natură a determina
existenţa a trei tipuri de conducere articulară:
 1. Conducere osoasă au acele articulaţii unde amplitudinea mişcărilor este
limitată de elemente osoase, aici având loc mişcări reduse.
2. Conducerea ligamentară se întâlneşte la nivelul acelor articulaţii în care
factorii limitativi ai mişcărilor sunt ligamentele. În acest tip de articulaţii
amplitudinea mişcărilor este mai mare decât la nivelul articulaţiilor cu
conducere osoasă.
3. Conducerea musculară are loc în acele articulaţii unde amplitudinea
mişcărilor este limitată de elemente musculare, aici având loc cele mai ample şi
mai variate mişcări.

Lanţul articular reprezintă un şir de articulaţii implicate în realizarea unei

anumite mişcări, în organism nefuncţionând de obicei o singură articulaţie, ci un
grup de articulaţii, subordonate unei anumite funcţii motrice.