Sunteți pe pagina 1din 4

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga este un scriitor reprezentativ al epocii interbelice, al direcției moderne,


primul poet român care sincronizează literatura română cu cea europeană prin expresionism.
Este poet filosof, între filosofie și poezia lui există legături profunde (primul care realizează
această legătură în spirit).
Opera lirică a lui Blaga se definește ca succesiune a ipostazelor eului ce reflectă raportul
dintr sine și lume: „eul stifial”-eul expresionist, „eul problematizant”-eul anonim, „Eul
reconciliant”(Marin Mincu).
Cele trei etape din lirica sa sunt subordonate celor trei ipostaze ale eului poetic. Primele
două voulme, „Poemele luminii” 1918 și „Pașii profetului” 1921, ilustrează eul stifial caracterizat
prin voința de contopire cu taina, între eul liric și univers există un echilibru, dat de sentimentul
apartenenței la marele mister cosmic, la care ființa participă frenetic. În volumele „În marea
trecere” 1924 și ”Lauda somnului„1929 se oglidește eul anonim, raportul eu liric-univers este
anulat, omul resimțind acut îndepărtarea de condiția adonică a ființei, devenind, așa cum
remarcă Ion Pop, „poetul tristeții metafizice”. În volumul „Nebănuitele trepte”, 1943, și în
„Postume” se descoperă ultima ipostază aeului, eul reconciliant, care aduce împăcarea cu sine
și resemnare.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” face parte din volumul „Poemele luminii”
1918, este o artă poetică, operă literară în versuri, în care autorul își exprimă crezul liric,
propriile covingeri despre arta literară și despre aspectele esențiale ale acesteia. Autorul își
exprimă în mod direct concepția despre poezie (principiile de creație, elementele de laborator
poetic, surse de inspirație, teme, modalități de creație și de expresie, rolul social al poeziei) și
despre rolul poetului (relația poet-creație-inspirație, raportul poetului cu lumea sau divinitatea,
rolul său social). „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” ilustrează crezul artistic a lui Lucian
Blaga, concepția lui despre poezie și menirea artistului în relație cu misterul cosmic.
Modernismul este o orientare manifestată în perioada interbelică, opusă
tradiționalismului, care se definește prin impunerea unor noi principii de creație, teoreticianul
find Eugen Lovinescu. Acesta o dezvoltă ideologic în cadrul cenaclului și revistei „Sburătorul”,
precum și în lucrările „Istoria literaturii române contemporan” și ”Istoria civilizației române
moderne”. Sunt cunoscute încercările criticului de a realiza sincronizarea literaturii române cu
cea europeană prin teoriile abordate: principiul sincronismului, teoria mutației valorilor
estetice, teoria imitației, trecerea de la o literatură preponderent rurală la o literatură citadină,
trecerea poeziei de la epic la liric și a prozei de la liric la epic, iar în ceea ce privește proza,
preferința pentru romanul psihologic și tipul intelectualului ca personaj.
Influențele expresioniste (exacerbarea eului creator, vitalismul, raportarea la absolut),
intelectualizarea emoției, tensiunea lirică, imagismul puternic, metaforismul și înnoirile
prozodice (valorificarea tehnicii ingambamentului, a versului liber cu metrică variabilă)
încadrează poezia în modernism.
De asemenea, Blaga instituie concepte teoretice precum cunoașterea luciferică,
paradisiacă, metafora revelatorie, plasticizantă, spațiul mioritic. În poezia „Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii” această exacerbare a eului se realizează prin utilizarea insistentă a
pronumelui personal „Eu”, care deschide atât poezia, cât și volumul, fiind reluată în text în
poziție mediană, atât la final de vers, cât și la început de vers: ” dar eu,/eu cu lumina mea”
O altă trăsătură a modernismului o constituie cultivarea metaforei, Lucian Blaga
instituind în studiul „Geneza mtaforei” conceptele de metaforă revelatorie și metaforă
plasticizantă. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii” este menită să releveze un mister
esențial în timp ce metaforele plasticizante sporesc limbajul artistic.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în fața marilor taine ale universului,
definirea unui raport între eul liric și univers. Blaga modifică însuși conceptul de poezie, care nu
mai este înțeles ca meșteșug artistic la fel ca la Arghezi, ci ca modalitate fundamentală de
situare a eului de univers, de „a fi în și prin poezie” (Marin Mincu).
Un element de compoziție relevant îl constituie titlul întrucât pe de o parte susține
caracterul de artă poetică a textului și pe de altă parte vizează direct raportarea eului la lume.
Este constituit dintr-o metaforă revelatorie prin care este definit universul ca o taină ca o
entitate desăvârșită , „corola de minuni” trimite la ideea de perfecțiune prin raportarea la
forma circulară, dar și la mister prin conținutul semantic al substantivului „mister”. De
asemenea titlul cuprinde și mărci ale eului liric: pronumele și verbul la persoana a I („Eu”, „nu
strivesc”), poezia încadrându-se în lirismul subiectiv. prin intermediul verbului la formă
negativă, „nu strivesc”, se exprimă atitudinea de protejare a misterului, eul poetic definindu-se
ca adept al cunoașterii luciferice.
Compozițional poezia are trei secvențe, prima și a doua fiind marcate prin inițiala
majusculă („Eu”, ”Lumina”),
Cea dintâi secvență poetică este formată din primele cinci versuri și ilustrează definirea
cunoașterii de tip luciferic (intuitivă, poetică), misterul fiind sporit cu ajutorul trăirii interioare și
al artei, prin detașarea de un demers opus, tradițional.
Incipitul este constituit de reluarea titlului, celălalt verb la fomră negativă „nu ucid”,
exprimă atitudinea poetică față de tainele lumii, refuzul cunoașterii logice, raționale, așa cum
afirmă în volumul de aforisme ”Pietre pentru templul meu”: „Câteodată datoria noastră în fața
unui mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult încât să-l prefacem într-un mister și
mai mare”. Se instituie astfel o relație de opoziție între cele două tipuri de cunoaștere,
luciferică/ paradisiacă (rațională), misterul fiind parțial redus cu ajutorul logicii, sau chiar anulat.
„Calea mea” devine o metaforă a destinului poetic asumat, prin care se sporește misterul
universal.
”Corola de minuni” definește armonia, frumusețea insondabilă alumii. Metaforele
plasticizante care devin totodată simbol, „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte” reprezintă
manifestări ale tainelor în univers, înfățișări concrete ale misterului, care infuzează în „toate
palierele: vegetal, animalier/uman, mineral”. Florile sunt elemente vegetale simbolizând o
existență ingenuă, punctul de maximă revelație a misterului, forma externă a frumosului, forța
regenerativă în accepția lui Ion Barbu, fiind „simboluri ale stării primordiale edenice”. Ochii
devin simboluri ale conștiinței umane reflexive, ale cunoașterii, comunicării spirituale, al
neîcetatei tentații de descifrare a misterului, punct de transcendență. Buzele sugerează
cuvântul, logosul, dar și afectul, iar mormintele oglindesc marea taină a morții, văzută în
accepția lui Blaga ca „marea trecere”, transcenderea către un plan superior de existență, așa
cum observă Marin Mincu, „enumerarea atributelor lumii este făcută nu la întâmplare, ci în
ordinea crescândă a elementului de mister cuprins în ele. Sentimentul major este acela de
contopire până la identificare cu misterele universale, cu substanța ascunsă a lumii, la care eul
poetic se simte participând”.
Un alt element relevant îl constituie relația de opoziție pentru că se definește
atitudinea eului poetic, de protejare a misterului, în atiteză cu ceilalți, care îl distrug prin
încercarea de a-l descifra. Această relație de opoziție este dezvoltată în cea de-a doua secvență
lirică, se realizează atiteză dintre cunoașterea de tip luciferic și cea de tip paridisiac, accentuată
prin cele două metafore „lumina mea” și „lumina altora”, dar și prin scrierea cu majusculă”.L
anivel gramatical această opoziție este ilustrată prin conjucția adversatică „dar”, care plasează
în opoziție mediană cel mai scurt („dar eu”) și cel mai lung vers („eu cu lumina mea sporesc a
lumii taină”), versul liber redând fluxul ideatic și afectiv. Relația de opoziție se manifestă și în
ceea ce privește regimul verbelor și semantica aferentă : „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”,
„îmbogățesc”, „iubesc”, raportat la verbul specific tipului de cunoaștere paradisiacă „sugrumă”.
Astfel opoziția lumină-întuneric, lumina mea-lumina altora relevă simbolic relația cunoaștere
poetică-cunoaștere logică.
Lumina devine simbol central al textului, fiind reprezentativă, cu valențe multiple, și
pentru întregul volum, „Poemele luminii”. Se remarcă autodefinirea eului poetic în două moduri
diferite, prin antiteză, lumina mea/lumina altora, dar și prin analogie, prin comparația amplă cu
luna. Astrul selenar este un motiv literar care nu mai reprezintă un element al decorului
nocturn, sau element protector al cuplului din poezia romantică, ci un factor potențator al
misterului, „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/nu micşorează, ci tremurătoare/măreşte şi
mai tare taina nopţii,/aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/cu largi fiori de sfânt mister”. În
accepția lui Mircea Eliade, luna devine „simbolul marii epifanii dramatice a timpului”.
Verbele la timpul prezent (prezent la etern/ prezentul gnomic), dispuse în serii
antonimice cu forme afiramtive și negative, plasează eul poetic într-o relație definită cu lumea,
care stă sub semnul misterului: opțiunea pentru cunoașterea poetică.
Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă, cu rol conclusiv, deşi exprimată prin
raportul de cauzalitate (“căci”). Cunoaşterea poetică se definește ca un act al contemplaţiei
(“tot…se schimbă…sub ochii mei”) şi al iubiri (“căci eu iubesc”). Întreaga operă este motivată
prin iubire. Sfârşitul discursului liric exprimă participarea la misterul universal. Dezmărginirea
este o trăsătură expresionistă, în acest context verbul “a iubi” capătă o altă semnificaţie decât
la romantici, înseamnă a cunoaşte. Verbul capătă o semnificaţie metafizică, ontologică. Lirismul
generează o emoţie de tip intelectual.
Iubirea devine astfel un element suprem al cunoașterii; repetarea conjucției „și” (cu
valoare adverbială) în polisindeton egalizează simbolurile reluate prin simetrie,care însumate
formează „corola de minuni a lumii”.
Elementele de recurență în poezie sunt „misterul” și „lumina”, devenind totodată
elemente structurante ale discursului liric. Câmpul semantic al misterului se instituie prin
lexeme cy valoare de metafore revelatorii:„ tainele”, „nepătrunsul ascuns”, „întunecata zare”,
„sfânt mister”, „neînțelesuri”, misterul lumii rezidă în asocierea înțelesului cu neînțelesul, Blaga
însuși întrebându-se: „Este ceva mai plin de înțeles ca neînțelesul?”
Prozodic poezia este alcătuită din două zeci de versuri libere, cu metrică variabilă,
valorificând tehncia ingambamentului, ritmul interior, redând fluxul ideilor și frenezia trăiriii
poetice.
Forma modernă reprezentând o eliberare de rigorile clasice, devine o cale directă de
transmitere a ideii și sentimentului poetic.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o artă poetică modernă,
interesul fiind deplasat de la principiile tehnicii poetice la relația poet-lume și poet creație.
În concluzie viziunea despre lume a poetului, Lucian Blaga, reflectă dorința de potențare
a misterului cosmic prin iubire și, prin creație, omul poate restabili corespondențele dintre
univers și sine, ?? tinud-se un fragment dintr-un mister ce se autoregenerează continuu. Astfel
poetul devine el insuși o formă de manifestare a tainei. Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii” ilustrează direcția modernistă prin atitudinea poetică în fața marilor taine ale
universului, prin ilustrarea raportului eu-lume, prin problematica abordată și prin cultivarea
formelor de prozodie moderne.

S-ar putea să vă placă și