UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA IAȘI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE ȘI GEOLOGIE

DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE

GEOGRAFIA ECONOMICĂ ȘI A RESURSELOR NATURALE

Suport de curs pentru anul I, studii de licență

- partea I -

Marinela ISTRATE

IAȘI
2020

1
Cuprins
Geografia Economică. Definiție. Concepte.
Succesiunea Etapelor De Dezvoltare Economică A Societății Umane.
Resursele naturale
Importanța Resurselor Naturale. Clasificarea resurselor naturale
Clasificarea statelor după gradul lor de dezvoltare economică
Efectele uman-geografice ale organizării social-economice în diferitele etape
de evoluţie ale omenirii
- Societatea liberală de piaţă
- Societatea centralizat planificată
- Societatea mixtă (liberală + centralizată)
Resursele Energetice Ale Terrei. Resursele energetice neregenerabile
(epuizabile)
Rezervele de hidrocarburi (petrol + gaze naturale)
Resursele de uraniu ale Globului. Energia nucleară

2
GEOGRAFIA ECONOMICĂ. DEFINIȚIE. CONCEPTE. SUCCESIUNEA
ETAPELOR DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ A SOCIETĂȚII UMANE.

1.1. Geografia economică – obiect de studiu, interdisciplinaritate,

concepte
Obiect de studiu: localizarea formelor de producţie şi consum a diverselor activităţi economice
– agricultura, industria, comerţul, transporturile, turismul. Studiază spațiul unde se produc
bunurile și serviciile, fluxurile pe care le produc acestea, precum și factorii de producție,
condițiile și resursele punerii lor in valoare.
Ramură autonomă majoră a domeniului mai larg al geografiei umane, Geografia Economică se
pindividualizează în prima jumătate a secolului al XX-lea, constituind o parte integrantă a
procesului de maturizare ştiinţifică prin specializare a disciplinelor academice, caracteristic
perioadelor modernă şi contemporană.

Geografia economică este o subdisciplină care folosește o abordare geografică pentru a studia
economia. Numele său ar sugera că geografia economică se află undeva între disciplinele
geografie și economie sau la intersecția acestora. Acest lucru este adevărat într-o oarecare
măsură. De fapt, atât geografii, cât și economiștii folosesc termenul „geografie economică”.
Majoritatea economiștilor tradiționali consideră economia ca o mașină care funcționează
conform anumitor principii și al cărei comportament poate fi prezis folosind tehnici de modelare.
Prin urmare, matematica este principalul „limbă” pe care economiștii „vorbesc”, în timp ce
geografii consideră geografia ca fiind esențială pentru înțelegerea modului în care funcționează
economiile.

Astfel, într-un fel sau altul, geografii în general și cei care abordează Geografia Economică, în
special, contribuie la construirea unei imagini mult mai bogate, și poate mai exacte, a economiei
contemporane globalizate. „Setul de abordări oferite de domeniul geografiei economice este cel
mai bine plasat pentru a ne ajuta să apreciem și să înțelegem lumea economică modernă în toată

3
complexitatea ei” (Coe și colab., 2007). Au fost identificate următoarele concepte cheie care fac
parte din abordarea economico-geografică:
 Spațiu (unde se întâmplă un anumit proces?)
 Loc (specificitatea sau unicitatea anumitor locuri); mediul social, contextul cultural,
instituțional și politic influențează (și, la rândul lor, sunt influențate de) procesele
economice. Multe valori occidentale, de exemplu, pot fi străine altor culturi, societăți sau
națiuni. Prin urmare, modul în care sunt construite și realizate economiile poate să fie
foarte diferit în diferite locuri.
 scara de analiză (globală, continentală, națională, regională, locală)

Ramurile Geografiei economice sunt:

1. Sectorul primar (Agricultură, Silvicultură, Industrie Extractivă)
2. Sectorul secundar (industria de prelucrare și construcțiile)
3. Sectorul terțiar (serviciile)
La acestea se adaugă sectorul quaternar care poate include activități precum informatica,
cercetarea și managementul superior.

4
 Figura 1 Ramurile geografiei economice.

1.2. Succesiunea etapelor de dezvoltare economică

1. Prima revoluție industrială (1750) a folosit puterea apei și aburului pentru a mecaniza
producția.
2. A doua revoluție industrială (sfârșitul sec. XIX) - electricitatea - folosită pentru a crea
producția de masă.
3. A treia revoluție industrială - electronica și tehnologia informației - utilizate pentru a
automatiza producția.
4. A patra revoluție industrială se bazează pe cea de-a treia, apare robotica și inteligența
artificială - revoluția digitală care a apărut în a doua jumătate a secolului XX. Se caracterizează
printr-o fuziune a tehnologiilor care estompează liniile dintre sferele fizice, digitale și biologice.

5
 1.2.1. Prima revoluție industrială

A constat în mecanizare, prin folosirea puterii apei și aburului pentru a mecaniza producția.
Prima revoluţie industrială (începând cu 1750) a schimbat peisajul economic şi social al lumii.
Au apărut şi s-au dezvoltat centrele industriale şi miniere, s-au construit noi căi şi mijloace de
transport.
În secolul al XVIII-lea Marea Britanie beneficia de un ansamblu de condiții excepționale,
favorabile dezvoltării tehnice:
- creșterea rapidă a populației
- creșterea producției agricole
- dominația asupra comerțului mondial, ceea ce asigura afluxul materiilor prime (bumbac)
- acumularea unui capital comercial și financiar
- existența unui mediu intelectual foarte evoluat, favorabil apariției unor invenții
Zonele cele mai avansate din punct de vedere industrial devin bazinele carbonifere și orașele
port. Inventarea mașinii cu abur (1769) de către James Watt asigură dezvoltarea industriei
cărbunelui (110 mil. Tone în 1784 și 56 mil. Tone în 1850) și a siderurgiei (14.000 tone fontă în
1789 și 6 mil. Tone fontă în 1870). Apar căile ferate (1825) și industria textilă cunoaște o
dezvoltare rapidă (lână și bumbac).

Figura 2 Revoluția industrială. Sursa: Gilbert, 1968.

6
 1.2.2. A doua revoluție industrială

Cea de-a doua revoluţie industrială a apărut la începutul secolului XX, când Henry Ford a arătat
ce înseamnă o linie de asamblare adevărată şi a inaugurat astfel epoca producţiei în masă. Aceste
procese au dus la îmbogăţirea şi urbanizarea populaţiei occidentale.
A constat, de asemenea, în introducerea producției de masă și a diviziunii muncii; electricitatea -
folosită pentru a crea producția de masă (Electrificarea).
Energia electrică este utilizata pentru iluminat, comunicare la distanta – telegraf, telefon,
transport – prima linie ferata electrificata (Berlin 1879), in metalurgie si chimie (electroliza in
productia de aluminiu), industria materialelor electrice (Siemens fondeaza prima firma la Berlin,
1858 ).
Productia in serie si concurenta au permis scaderea preturilor ceea ce a detereminat vanzari mai
mari si ca urmare, profituri mari. Bancherii dobandesc pozitia cheie in structurile economice,
sociale si politice. Cartelurile si trusturile transnationale acordau imprumuturi statului si
investeau in caile ferate, industrie. Clasa de mijloc urbana (burghezia) a avut rolul de motor al
modernizarii, fiind adeptă a princiilor liberale.

1.2.3. A treia revoluție industrială

A constat în digitizare: electronică și tehnologia informației - utilizate pentru a automatiza

producția (Digitizarea). Dezvoltările tehnologice realizate după cel de-al Doilea Război Mondial
atât în domeniul maşinilor-unelte şi automatizării proceselor de fabricaţie, cât, mai ales, în
domeniul microelectronicii şi calculatoarelor, au condus la cea de-a treia revoluţie industrială. Se
consideră că începutul acesteia a fost în anul 1969, când s-a realizat şi utilizat primul Controler
Programabil Logic (PLC), Modicon 084, fapt ce a revoluţionat sistemele de automatizare
industriale. Acesta este un dispozitiv programabil utilizat pentru comanda mașinilor și proceselor
industriale.
Caracteristica de bază a celei de-a treia revoluţii industriale este utilizarea sistemelor electronice
şi tehnologiei informaţiei, precum şi a roboţilor în automatizarea producţiei. Din punct de vedere
energetic, începe sa crească semnificativ utilizarea energiei nucleare.

1.2.4. A patra revoluție industrială

Aceasta se bazează pe cea de-a treia, revoluția digitală care a apărut în a doua jumătate a
secolului XX. Se caracterizează printr-o fuziune a tehnologiilor care estompează liniile dintre
sferele fizice, digitale și biologice; introducerea sistemelor cyber-fizice și conectivitatea
obiectelor (Conectivitatea). Există trei motive pentru care transformările de astăzi nu reprezintă
doar o prelungire a celei de-a treia revoluții industriale, ci mai degrabă sosirea unui al patrulea și
distinct: viteza, amploarea și impactul sistemelor. Viteza descoperirilor actuale nu are precedent
istoric. În comparație cu revoluțiile industriale anterioare, evoluția celei de-a patra se produce
mai degrabă într-un ritm exponențial decât într-un ritm liniar. În plus, este vorba de perturbarea
aproape a oricărei industrii din fiecare țară. Iar lărgimea și profunzimea acestor schimbări anunță
transformarea întregului sistem de producție, management și guvernare.

Pentru a-şi construi colosala fabrică din River Rouge, Henry Ford a trebuit să contracteze
împrumuturi imense. Dacă ar fi trăit acum, nu ar fi avut nevoie decât de un laptop şi de dorinţa

7
de a inova. Ca orice revoluţie, şi cea pe care o trăim acum se va lăsa cu victime. Mass-media şi
comerțul cu amănuntul au fost deja puternic lovite de avântul tehnologiei digitale, la fel cum pe
vremuri fabricile de confecţii au contribuit la suprimarea războiului de ţesut manual, iar apariţia
Ford Model T a dus la eliminarea potcovarilor de pe piaţa muncii. În cazul anumitor producători
auto, productivitatea per angajat s-a dublat în ultimul deceniu. De acum încolo, să ne aşteptăm ca
cea mai mare parte a forţei de muncă din organizaţii să fie concentrată nu aşa cum suntem
obişnuiţi, lângă linia de asamblare, ci în birouri de design, inginerie, IT, logistică, marketing etc.
Chiar şi salariaţii din producţie vor fi mult mai instruiţi decât cei de acum. Afectată va fi nu doar
maniera, ci şi locul în care vor fi realizate obiectele.
Până recent, companiile preferau să se mute în state cu mână de lucru ieftină, dar acest argument
începe să-şi piardă gradual din importanţă. Producătorii preferă să se întoarcă pe pieţele bogate
nu pentru că pretenţiile salariale ale chinezilor au crescut, ci pentru că vor să fie cât mai aproape
de clienţii lor, ca să poată avea un răspuns rapid la orice modificare a cererii.
Apoi, există obiecte atât de sofisticate, încât ca patron preferi să ai în acelaşi loc şi unitatea de
proiectare, şi pe cea de producţie. Potrivit unei analize a Boston Consulting Group, până în 2020,
între 10% şi 30% din bunurile importate momentan de SUA din China în domenii precum
transport, IT sau instalaţii mecanice vor fi produse pe piaţa internă, ceea ce va duce la creşterea
producţiei americane cu sume semnificative, cuprinse între 20 şi 50 de miliarde de dolari.
Pentru informatii suplimentare, accesați: https://www.weforum.org/agenda/2016/01/the-fourth-
industrial-revolution-what-it-means-and-how-to-respond

A patra revoluție industrială. 8 previziuni despre schimbarea lumii.

1. Medicină personalizată
2. Transformarea energiei
3. Manipulare genetică
4. Electronică next-gen
5. Realitatea virtuală și realitatea augmentată
6. Internetul lucrurilor
7. Roboții și „tirania” inteligenței artificiale
8. Smartphone-ul și gadgeturile purtabile

„Până în 2020, aproximativ 22% dintre automobilele din toată lumea vor fi conectate la internet
(290 milioane de vehicule), iar, până în 2024, mai mult de jumătate din traficul de internet
domestic va fi utilizat de electrocasnice și alte echipamente electronice”, Fulvia Montresor,
Director al World Economic Forum (https://stiintasitehnica.com/patra-revolutie-industriala-8-
previziuni-despre-schimbarea-lumii/)

8
Figura 3 Evoluța tehnicii de la prima la a patra revoluție industrială. Sursa : Banabic, 2018

9
Resursele naturale
1.3. Importanța Resurselor Naturale
Economia globală a lumii în care trăim este pe cale să depăşească limita de suportabilitate a
pământului, împingând civilizaţia din faza timpurie a secolului XXI mai aproape de o posibilă
prăbuşire decât a fost vreodată. Consumăm resursele regenerabile mai rapid decât durează
regenerarea lor. Pădurile se împuţinează, pajiştile se deteriorează, apele scad, locurile de pescuit
intră în colaps şi solurile se erodează, petrolul se epuizează într-un ritm rapid. Civilizaţia
secolului XXI nu este cea dintâi care ia calea unei economii ce nu poate fi susţinută de mediul
înconjurător. Multe alte civilizaţii anterioare au cunoscut acest fenomen; unele au putut schimba
cursul şi au evitat declinul economic, altele nu au reuşit (sumerienii, maiaşii, locuitorii Insulei
Paştelui etc.).

Ziua Suprasolicitării Pământului - Ziua în care planeta si-a consumat resursele pentru anul in
curs (”Overshoot Day”)
Ziua în care am tot consumat - «Overshoot Day» - este calculată din 2003 de ONG-ul american Global
Fooprint Network (cu sediul la Oakland, în California) și are ca scop să ilustreze consumul tot mai rapid,
de către umanitate, a resurselor naturale. Anul acesta a fost 22 august.
Altfel spus, pentru 2020, ne-ar fi trebuit să avem de 1,6 ori resursele pământului pentru a dispune de ceea
ce populația mondială are nevoie. Data este calculată în funcție de amprenta ecologică a activităților
umane și de capacitatea ecosistemelor de a se regenera pentru a absorbi deșeurile produse de om, în
special a dioxidului de carbon. Această depășire se produce când presiunea umană depășește capacitățile
de regenerare a ecositemelor naturale. Consumul de resurse naturale efectiv este însă foarte diferit de la o
ţară la alta, de la o regiune la alta. Organizaţia internaţională pentru protecţia mediului WWF a anunţat că
în emiratul Quatar, de pildă, acest moment al "suprasolicitării pământului", când consumul depăşeşte
resursele, a fost atins deja după primele 42 de zile din an. În Indonezia, în schimb, abia după 342 de zile.
Pentru Germania, data de 3 mai a reprezentat ziua în care cerinţele au devenit mai mari decât pot acoperi
resursele naturale.
Dacă ar fi să facem un calcul, populaţia globului ar avea nevoie, în acest moment, de mai mult decât de o
singură planetă, mai precis de 1,75 de planete. Dacă toată omenirea la același nivel de trai ar trăi ca în
Germnaia, ar fi nevoie chiar de 3 planete. Şi dacă toţi oamenii globului ar avea acelaşi necesar de energie
ca cetăţenii SUA, ar fi nevoie de 5 planete pentru a asigura aceste nevoi.

10
 1.4. Clasificarea resurselor naturale

Figura 4 Clasificarea resurselor naturale.

Resursele naturale inepuizabile (de fapt, inepuizabile la scara societăţii umane) cuprind diverse
surse de energie precum energia solară şi energiile derivate din aceasta (energia hidraulică,
energia eoliană şi energia valurilor), energia geotermică şi energia mareică. Au un potenţial
foarte mare, uneori foarte bine valorificat (de ex., energia hidraulică). În mod categoric,
economia mondială se va orienta în următoarele secole spre utilizarea cu precădere a acestui tip
de resurse naturale.
Resursele epuizabile regenerabile. În această categorie intră resursele biologice (vegetale şi
animale), resurse de sol, unele gaze din atmosferă (oxigenul), resursele de apă dulce continentală
ş.a. Valorificarea acestora trebuie să fie extrem de raţională, să limiteze intervenţiile antropice
degradante, risipa şi pierderile şi să asigure regenerarea naturală.
Resursele epuizabile neregenerabile. Acestea sunt resursele litosferei (minerale şi de
combustibili), unele gaze din atmosferă. Valorificarea lor trebuie să aibă în vedere prelungirea la
maximum posibil a termenului de epuizare, reducerea pierderilor în exploatare, reciclarea pe cât
posibil a materialelor uzate, înlocuirea lor cu cele din categoriile de mai sus.

Ghețarul Okjökull a fost declarat mort în 2014. Micul ghețar din vestul Islandei avea aproximativ
800 de ani

11
 1.5. Putem vorbi de „blestemul resurselor”?
Problemele generate de dependența unei țări de resurse naturale pot fi considerate manifestări ale
„blestemului resurselor” (sursa: Lester Brown, Probleme globale ale omenirii).

1.5.1. Scăderea performanței economice

Cauza slabei dezvoltări economice este instabilitatea prețurilor resurselor minerale pe piețele
internaționale, care se manifestă prin creșteri și scăderi imprevizibile ale prețurilor resurselor
naturale și se reflectă în primul rând în instabilitatea veniturilor din exporturi pe care le
înregistrează statul. Instabilitatea veniturilor din exportul de resurse naturale generează de
asemenea instabilitate fiscală. În perioadele când veniturile din exportul de resurse sunt mari
guvernul crește cheltuielile publice și tinde să apeleze la împrumuturi externe pentru finanțarea
investițiilor publice. Doar că veniturile viitoare din exportul de resurse naturale nu sunt sigure,
pentru că intervin și perioade de declin a prețurilor pe piețele internaționale și implicit scad
veniturile din exporturi. Astfel, statul se confruntă cu o creștere a nivelului de îndatorare publică
care pare a fi surprinzătoare pentru o țară bogată în resurse naturale. Problema construirii unor
bugete naționale robuste devine o problemă extrem de importantă în special pentru țările în curs
de dezvoltare care depind de exporturile de resurse ca și principală sursă a veniturilor publice.

1.5.2. Slăbirea guvernului, creșterea sărăciei și a nivelului de corupție

Guvernul devine mai corupt, statul devine mai slab și mai puțin responsabil. Bogăția de resurse
poate să slăbească guvernământul care devine mai puțin capabil să rezolve conflictele și să
furnizeze servicii sanitare și de educație. Dacă o țară deține o resursă foarte valoroasă și care

12
poate fi extrasă fără foarte multă pregătire sau fără investiții financiare mari (de exemplu pietrele
prețioase) aceasta creează oportunități pentru formarea de grupări rebele care ajung să fie
suficient de puternice încât să controleze anumite teritorii și să pună sub semnul întrebării
activitatea instituțiilor statului. O altă problemă legată de dependența de resurse naturale este
faptul că în loc să servească toți cetățenii în mod egal, guvernele corupte tind să îi favorizeze pe
cei bogați din moment ce săracii nu își permit să plătească mita necesară. În unele state resursele
sunt controlate de către armată, oferind armatei mai multă independență și mai multă influență
asupra guvernului

1.5.3. Creșterea probabilității de apariție a unui conflict armat

Exploatarea și comercializarea resurselor naturale este asociată cu un grad ridicat de apariție a

războaielor civile. Grupările rebele pot vedea în exploatarea resurselor naturale o oportunitate
pentu finanțarea activității lor, deoarece firmele care exploatează aceste resurse pot fi șantajate
ușor. Deoarece firmele din minerit nu pot să își mute activitatea în altă parte pentru că sunt legate
de localizarea fixă a resursei, și pentru că adesea obțin profituri foarte mari, ele aleg să plătească
grupurile de rebeli pentru că în continuare rămân cu profituri substanțiale. Aceste caracteristici,
plus localizarea celor mai multe firme în zone rurale îndepărtate, fac din resurse o sursă ideală de
venit pentru grupările rebele. Conflictele armate afectează negativ dezvoltarea umană prin
pierderile de vieți umane, prin distrugerea vieților oamenilor, a bunurilor și a oportunităților.
Soluție: Instituirea unor norme
Una din principalele probleme identificate este faptul că ceea ce le revine ţărilor în curs de
dezvoltare nu se apropie nici pe departe de valoarea reală a resurselor lor. Prosperitatea ţărilor în
curs de dezvoltare bogate în resurse depinde de cât de mult obţin acestea în schimbul resurselor
lor. La polul opus, prosperitatea corporaţiilor bogate din ţările industrializate avansate depinde de
cât de puţin plătesc pentru aceste resurse. Acesta este conflictul natural şi inevitabil identificat în
centrul paradoxului bunăstării.

1.5.4. Regiunile bogate în resurse încearcă deseori să devină independente (pentru a nu-
şi împărţi bogăţiile cu restul ţării):
- provincia Katanga (Congo), bogată în cobalt, cupru, radiu, uraniu, diamante,s-a declarat
independentă în 1960 şi a fost reanexată în 1963, după lupte grele;
- Biafra (Nigeria), bogată în petrol s-a desprins în 1967 şi a fost reanexată în 1970;
- Bougainville (Papua-Noua Guinee), care deţine zăcăminte de aur, argint şi cupru. Militează
pentru independenţă din 1989.

13
Clasificarea statelor după gradul lor de dezvoltare economică
Vest/Est, Nord/Sud
Ţările dezvoltate cu economie de piaţă alcătuiesc aşa-numita lume occidentală. Este o denumire
care a intrat in limbajul curent, după cel de-al doilea război mondial. Prin „Occident” se inţelege,
mai degrabă, o mentalitate, o filozofie social-politică, un mod de viaţă, decat o anumită zonă
geografică sau populaţie. In perioada „războiului rece”, opinia publică internaţională asocia
termenul de „Occident (Vest)” cu societatea capitalistă şi democraţia, in opoziţie cu cel de
„Orient (Est)” care semnifica societatea comunistă şi dictatura. Din punct de vedere geografic,
lumea dezvoltată se plasează la „Nord”, in opoziţie cu lumea subdezvoltată aflată la „Sud”. Toţi
aceşti termeni au un caracter convenţional.
1. Țări dezvoltate
2. Țări emergente (lumea a II-a)
3. Țări în curs de dezvoltare/sărace (lumea a III-a)

14
 3.1. Țările dezvoltate, motoare ale procesului de industrializare.
Această grupă de țări deține cea mai mare pondere în produsul mondial brut, în investițiile
externe de capital, 2/3 din exporturile mondiale. Structura economică a acestor țări este
caracterizată prin ponderea superioară a sectorului terțiar și a celui secundar. Revoluția
managerială permite îmbunătățirea eficienței economice, dezvoltarea ramurilor economice de
vârf, venituri/locuitor cu mult superioare mediei mondiale. Exemple: SUA, Canada, UE (Marea
Britanie, Franța, Germania, Italia, Spania, Suedia etc.), Japonia, Australia s.a.
Statele din Europa Centrală și de Est au un nivel mai scăzut de integrare. După 1990 aceste state
s-au confruntat cu numeroase crize, fiind în imposibilitatea de a asigura capitalul autohton
necesar dezvoltării economice – necesitatea investițiilor străine directe a devenit foarte acută.
Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia – procesul de redresare economică a fost mai rapid datorită
implementării timpurii a măsurilor de reformă economică.

Țările dezvoltate. Grupul G8 (G7).

Franţa, Statele Unite, Marea Britanie, Germania, Canada, Italia, Japonia şi Rusia sunt ţările care
fac parte din acest club închis, care se reuneşte periodic pentru a discuta despre problemele
planetei. De altfel, pe plan mondial mai există şi alte asociaţii de acest gen, cum ar fi G20, dar
nici unul nu are celebritatea grupului G8. G8 nu este încă un "Guvern" planetar, dar tot ce decide
el are influenţă pe toată planeta. Principalul domeniu de activitate al grupului G8 este economia
mondială. G8 a avut ca precursor Grupul celor Șapte (G7), format din țările G8 fără Rusia. La 2
martie 2014, în legătură cu implicarea Rusiei în conflictul din Ucraina, participanții din șapte țări
(fără Rusia), împreună cu reprezentanții UE, s-au întrunit la Bruxel în formatul G7, efectiv
excluzând Rusia din acest grup. Din 2014 încoace grupul G8 efectiv cuprinde șapte state și EU
ca al optulea participant.

Figura 5 Organizațiile G8 și G20. Sursa: La Documentation française.

15
Ţările dezvoltate, cu economie de piaţă, alcătuiesc aşa-numita lume occidentală. Este o
denumire care a intrat in limbajul curent după cel de-al doilea război mondial. Prin „Occident” se
inţelege, mai degrabă, o mentalitate, o filozofie social-politică, un mod de viaţă, decat o anumită
zonă geografică sau populaţie. In perioada „războiului rece”, opinia publică internaţională asocia
termenul de „Occident (Vest)” cu societatea capitalistă şi democraţia, in opoziţie cu cel de
„Răsărit (Est)” care semnifica societatea comunistă şi dictatura. Din punct de vedere geografic,
lumea dezvoltată se plasează la „Nord”, in opoziţie cu lumea subdezvoltată aflată la „Sud”. Toţi
aceşti termeni au un caracter convenţional.
In prezent, in randurile ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă sunt incluse oficial 29 de state.
Cele mai multe (22) sunt europene. Acest fapt se explică prin startul mai timpuriu al
industrializării in Europa. Restul ţărilor dezvoltate se repartizează geografic astfel: cate două in
America de Nord, Asia şi Oceania şi una singură in Africa ( SUA şi Canada, Japonia şi Coreea
de Sud, Australia şi Noua Zeelandă, la care de adaugă Republica Africa de Sud) . In America
Latină nu se află, incă, nici o ţară dezvoltată.
Ţările dezvoltate sunt grupate in Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică
(OCDE) cu sediul la Paris. Infiinţată in 1960 şi intrată in funcţiune un an mai tarziu, această
organizaţie interguvernamentală îşi propune să „formuleze, coordoneze şi să promoveze”
politici destinate să incurajeze creşterea economică şi menţinerea stabilităţii financiare a ţărilor
membre. Totodată, OCDE stimulează şi armonizează eforturile membrilor săi pentru acordarea
de asistenţă financiară şi tehnică ţărilor in curs de dezvoltare. In fine, organizaţia este condusă de
un consiliu format din reprezentanţii tuturor statelor membre. Ea publică anual statistici
elaborate, studii prospective, privind economia ţărilor dezvoltate (The Organisation for
Economic Co-operation and Development (OECD), http://www.oecd.org/).
Ţările dezvoltate cu economie de piaţă domină economia mondială. Ele au ponderea cea mai
mare in produsul brut mondial, in exporturi şi in investiţiile externe de capital. In acelaşi timp,
populaţia lor este mult mai mică decat cea a ţărilor in dezvoltare.

Ţările care fac parte din această categorie se caracterizează printr-o serie de trăsături comune:
 Inainte de toate, sunt ţări industriale. Acest fapt se află la baza avansului lor economic
in raport cu alte state. După cel de-al doilea război mondial, sub impulsul revoluţiei in
ştiinţă şi tehnologie, factorii intensivi ai dezvoltării au trecut pe primul plan, determinand
un salt important in domeniul productivităţii şi al calităţii. Economia coşurilor de fabrică
a cedat locul economiei bazate pe informaţie şi inaltă tehnologie.
 Structura economiilor lor naţionale se caracterizează prin ponderea superioară a
sectorului secundar şi, mai ales, a celui terţiar, in comparaţie cu cel primar. Ramurile
industriale de varf se dezvoltă intr-un ritm mai rapid decat cele clasice (siderurgia,
textilele, mineritul etc.). Agricultura s-a industrializat, zootehnia crescand cu precădere in
raport cu producţia vegetală.
 Graţie revoluţiei manageriale, economiile acestor ţări realizează, comparativ, cea mai
ridicată eficienţă. Ele dispun de competenţele necesare lichidării disfuncţionalităţilor
inerente funcţionării organismului economic.
 Nivelul de trai in aceste ţări este cel mai ridicat din lume. In structura cererii individuale
de consum se remarcă o creştere continuă a ponderii bunurilor de folosinţă indelungată.
Calitatea produselor de consum se aliniază la cele mai ridicate standarde.

16
  Pe plan social, problema analfabetismului a fost rezolvată, in linii mari; se asigură
asistenţa sanitară pentru intreaga populaţie. Nivelul venitului pe locuitor este superior
mediei mondiale.
 Structura exporturilor se caracterizează prin predominanţa produselor manufacturate cu
inalt grad de prelucrare.
 Acest grup de ţări a determinat transnaţionalizarea vieţii economice. Ele sunt, in acelaşi
timp, ţări de origine şi ţări-gazde ale celor mai puternice Societăți Transnaționale.

Cercul virtuos al creșterii și dezvoltării

Presupune o crestere economică sustenabilă; prin politicile economice aplicate, țările alocă mai
multe resurse investițiilor, educației, dezvoltarii profesionale si asigură un spor demografic
echilibrat si sustenabil. Tehnologie avansată – Creșterea productivității (tehnologizarea
agriculturii, producția de mărfuri, generarea de energie) – O mai bună calitate a vieții (sănătate,
educație, siguranță alimentară) – O productivitate mai bună și cunoștințe avansate.

Figura 6 Cercul vicios al creșterii și dezvoltării

Indicele de Dezvoltare Incluzivă (IDI, în engleză Inclusive Development Index) face o evaluare
anuală a 103 ţări, prin care, pe lângă PIB, sunt luate în considerare 12 coordonate ale progresului
economic, bazate pe trei piloni principali:
 creştere şi dezvoltare (PIB/locuitor, rata de angajare, productivitatea muncii şi speranţa
de viaţă sănătoasă)
 incluziune socială şi echitate între generaţii (venitul gospodăriilor, rata sărăciei,
Coeficientul Gini)
 sustenabilitate în administrarea resurselor naturale şi financiare (economisirea netă
ajustată, datoria publică ( ca pondere în PIB), rata de dependenţă şi intensitatea în emisii
de carbon).
Indicele de Dezvoltare Incluzivă 2019. Norvegia se află în fruntea IDI, cu un nivel de trai
ridicat și în creștere, o protecție socială eficientă și inegalități scăzute. Există un grad ridicat de
mobilitate socială, șomaj scăzut și o parte importantă a femeilor care participă la forța de muncă,

17
ajutat de politici sănătoase de concediu parental și de îngrijire a copiilor la prețuri accesibile. Pe
locul 2, Islanda a prezentat cea mai mare îmbunătățire în ultimii 5 ani. Luxemburg și Elveția se
află pe loculrile 3 și 4 în topul 10 dominat de Europa de Nord. Acest lucru este determinat de o
creștere puternică și de ocuparea forței de muncă, de niveluri ridicate de viață, de o gestionare
corectă a mediului și de o datorie publică scăzută.. Noua Zeelandă. Danemarca, Suedia și Olanda
- standarde de viață ridicate și o bună protecție socială.

Noile țări asiatice industrializate

Țări care au înregistrat o creștere economică spectaculoasă încă din anii '70, în special ca urmare
a industrializării economii lor (Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, Taiwan). („Dragonii
asiatici”). În anii 90, termenul se extinde și în alte țări în curs de dezvoltare care, la rândul lor,
experimentează un proces similar de schimbare: tigrii din Asia de Sud-Est (Malaezia,
Thailanda, Filipine).

Caracteristici
 Factorii favorabili - îndeosebi factorii geopolitici. Considerati ca avanposturi ale lumii
occidentale fata de lumea comunista, cei patru dragoni asiatici au ales timpuriu si ferm
calea liberalismului economic. Au adoptat timpuriu măsuri favorabile pentru investiții
străine, companii, exportatori și formarea companiilor transnaționale. Au beneficiat de
asistență substanțială din partea Statelor Unite și a agențiilor internaționale de finanțare,
cum ar fi Banca Mondială. Datorită încrederii pe care au inspirat-o au atras capital
semnificativ din țările occidentale, Japonia și diaspora chineză.
 Cu toate acestea, costul social a fost ridicat: ore de muncă săptămânale foarte lungi,
salarii lungi mici, rate intensive și represiune severă a oricărei acțiuni industriale.
 Creșterea economică foarte puternică, nu numai în anii ’60 -’70 (adesea mai mult de 6
până la 7% pe an), ci și în anii ’80 -’90 (în jur de 5%). Industrializarea a fost pârghia
esențială a transformării. Sectorul industrial s-a dezvoltat considerabil și s-a diversificat,

18
 de la industriile de bază (oțel, petrochimie) sau industrie ușoară (textile, îmbrăcăminte,
prelucrarea alimentelor) până la industrii de înaltă tehnologie (electronică, computere,
robotica). Producția a fost în mare parte orientată către export. Aceasta a dus la o
dezvoltare comercială puternică dar și o activitate portuară intensă. Creșterea sectorului
terțiar a fost la fel de remarcabilă: Hong Kong și Singapore au devenit centre financiare
majore.
 Dezvoltarea economică a perturbat structurile sociale locale prin crearea unei clase
mijlocii prospere. Schimbările demografice au fost la fel de rapide: mortalitatea a scăzut
brusc, dar și fertilitatea a scăzut brusc. Nivelul educațional al populației s-a îmbunătățit
destul de rapid.
 Ocuparea deplină a forței de muncă are cote ridicate, nivelul de viață a crescut. Produsul
național brut pe cap de locuitor oferă acestor țări o clasificare foarte onorabilă, mai
îndepărtată de cea a națiunilor bogate (peste 15.000 de dolari pe an pentru cei mai
favorizați).

3.2. Țările emergente. State autonome, puteri regionale.

Și-au axat dezvoltarea economică pe investiții masive în industrie, ceea ce a permis atât
prelucrarea resurselor naturale proprii cât și a unui volum mare de materii prime din import, ceea
ce a permis un export masiv de produse manufacturate. Multe firme din aceste țări au devenit
companii transnaționale cu filiale în multe țări ale lumii. Exporturile contribuie cu o pondere
însemnată la formarea PIB, iar venitul /locuitor este comparabil cu cel din țările dezvoltate
(Singapore, Coreea de Sud, Argentina).
BRICS (grupul statelor emergente): Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud.

19
State neo-emergente: Mexic, Argentina, Nigeria, Indonezia, Pakistan, Egipt.
Importanța acestor state: peste 80% din populația lumii, deținerea de resurse naturale
importante/rare.

Țările emergente (BRICS)

EMERGÉNȚĂ s. f. 1. ieșire a unui corp, a unei radiații dintr-un mediu. 2. (biol.) apariție a unui organ nou sau a unor
proprietăți noi, de ordin superior. 3. (fig.) formă a schimbării văzută ca o naștere efectivă a ceva cu totul nou).
Conceptul de "ţară emergentă" nu este nou. A apărut acum cca. 30 de ani şi a fost creat de
Antoine Van Agtmael, olandez, fost economist la Banca Mondială. Van Agtmael s-a gândit să
găsească o formulă alternativă la expresia "lumea a treia" şi să includă în ea acele ţări care sunt
încă subdezvoltate, dar au un foarte bun potenţial de creştere. Acum, prin ţară emergentă se
înţelege altceva: ţara emergentă este acel stat a cărui economie reprezintă cel puţin 1% din
PIB-ul mondial. La acest lucru s-a gândit economistul american Jim O’Neill, care a creat
acronimul BRIC (Brazilia, Rusia, India, China), completat ulterior cu S (Africa de Sud).

Figura 7 State emergente, membre BRIC.

Creată pe fondul convingerii generale ca Brazilia, Rusia, India si China vor genera un val de
crestere economica, notiunea BRICS a aparut in 2001 si a rezistat mai bine de 10 ani, scrie
Financial Times. Dar recesiunea din Brazilia si Rusia a distrus într-atât încrederea in BRICS,
incat Goldman Sachs a inchis, la sfarsitul anului 2016, fondul de investitie destinat acestui grup
de tari.
Acum, lumea occidentala de afaceri a găsit un potential inlocuitor: TICKS.
Ce inseamna TICKS? Taiwan, India, China, Coreea de Sud si Africa de Sud.
"Puternice in domeniul tehnologiilor de varf, Taiwan si Coreea de Sud au eliminat din joc
Brazilia si Rusia, pentru care esentiale sunt materiile prime". "Aceasta inlocuire spune multe
despre noul caracter al pietelor in curs de dezvoltare si a lumii, in general: serviciile, in special
de tehnologii avansate, ies pe primul plan, in timp ce comertul cu materiale, in special cu
materii prime, trece pe pozitia secundă". "BRICS nu mai este acel motor de crestere a pietelor
emergente. Se reașează o nouă ordine a lucrurilor". "Ramurile tehnologice avanseaza cu
rapiditate, iar acum tarile in curs de dezvoltare trebuie sa investeasca in consumator", sustine
Financial Times. "Pe multe piete emergente, tinerii consumatori se adapteaza mult mai rapid
decat in SUA la schimbarile tehnologice in domenii precum comertul electronic si achizitiile
online".

Țările emergente se disting prin rezultatele macroeconomice superioare (producție industrială,

forță de muncă specializată) și o rată de creștere ridicată.

20
Caracterizate printr-un avânt economic relativ brusc (în anii 70), bazat pe industrializare, țările
emergente sunt hotărâte să cucerească piețele internaționale prin ponderea exporturilor. Factorii
apariției:
1) un tip particular de dezvoltare, deschiderea granitelor si deschiderea spre economia
mondială
2) aflux de capital, adica investitii straine directe
a) sustinerea guvernelor nationale
Creșterea lor economică este puternică și nivelul de viață al populației are tendința de a se
apropia de standardele consumatorilor occidentali. Nu constituie o entitate, un grup coerent.
Evolutia lor istorică, dar si structurile economice si sociale sunt diferite.

Se pare că vremurile bune au cam trecut. Africa de Sud stagnează, iar Rusia şi Brazilia se
confruntă cu recesiunea. "În aceste ţări, evoluţia preţurilor la materii prime este foarte
importantă", spune Klaus-Jürgen Gern de la Institutul pentru Economie din Kiel. "Acest lucru
este la fel de valabil acum, precum a fost şi în timpul avântului economic. Scăderea preţurilor la
petrol, gaz, zahăr, soia, cărbune, cupru şi alte materii prime afectează semnificativ aceste
economii", spune economistul.
Interese diferite. În Brazilia perspectivele sunt deosebit de favorabile fiindcă ţara dispune, pe de-
o parte, de o industrie puternică şi pe de alta, deţine resurse enorme. India se află de asemenea în
plină ascensiune. În cazul Rusiei însă, situația este diferită, fiindcă ţara nu-şi dezvoltă cu
adevărat potenţialul economic, axându-se aproape exclusiv pe exploatarea resurselor. Şi care e
situaţia din Africa de Sud? Ţara africană se află într-o situaţie dificilă, fiindcă mediul regional
este complicat şi instabil. Aşa stând lucrurile, Africa de Sud nici nu poate fi comparată cu China
sau India.
În perioada 2014-2018, creşterea pieţelor emergente a fost mai scăzută şi mai divergentă
comparativ cu perioada anterioară. Totuşi, perspectiva de creştere pentru pieţele emergente încă
o depăşeşte pe cea a economiilor dezvoltate, astfel încât pieţele emergente îşi vor mări în
continuare cota de participare la producţia economică globală. China va continua să conducă
statele BRICS pe termen scurt, dar India ar putea să preia conducerea grupului pe termen lung.

21
 Figura. Creșterea economică mondială.

Viitorul val de creştere mondială nu va fi generat numai de recuperarea continuă a SUA, ci şi de

zece pieţe emergente cheie. Din Europa, doar Polonia face parte dintre aceste 10 piețe.
Economia diversificată a Poloniei, reglementările favorabile mediului de afaceri, precum şi forţa
de muncă calificată o recomand ca o piaţă de creştere puternică.

Consecințele umane ale modernizării. Noi dezechilibre

Modernizarea sistemului economic a dus la apariția unor dezechilibre sociale majore și la o
creștere a inegalităților între diversele părți ale populației. Așa cum a subliniat economistul
francez François Perroux (1903-1987), industrializarea este „devoratoare de oameni”.
Transformările sistemelor productive din țările emergente au accentuat disparitățile între
populația urbană și cea rurală, între educați și cei care nu pot accesa educația.
Astfel, dezvoltarea economică a țărilor emergente nu reduce dualismul structural între un sector
modern, implicat în economia mondială, și un sector tradițional, încă adâncit în sărăcie.
Această situație este deosebit de vizibilă în cazul țărilor mari precum China și India.
Cazul Chinei. China se caracterizează printr-o creștere foarte puternică, de aproximativ 10% pe
an, excedente comerciale înregistrate și apariția unei clase medii de câteva sute de milioane de
oameni. Totuși - șomaj, subdezvoltarea mediului rural etc.
Cazul Indiei. În India, există aproape 300 de milioane de oameni săraci, aproape o treime din
populație trăiește cu nici 2 dolari pe zi. În ciuda creșterii numărului de absolvenți de studii
superioare, în țară există 350 de milioane de analfabeți.

Statele furnizoare de materii prime

22
Aceste state furnizează materii prime minerale sau vegetale; state “rentiere” ce depind de
hidrocarburi, de turism sau paradisuri fiscale. Țările exportatoare de petrol își bazează economia
pe exportul acestei materii prime și a produselor petroliere.
Creșterea fulminantă PIB-ului manifestată după 1970 este diminuată în ultimii ani de necesitatea
de a dezvolta sectoarele nepetroliere și de a reduce cheltuielile publice. Veniturile cunosc
diferențe foarte mari datorită, în special, numărului de locuitori: Kuwait are aproape 2 milioane,
în timp ce Nigeria are 130 de milioane.
E.A.U., Arabia Saudită, Africa de Nord.

Țările Lumii a Treia. Țări marginale sau foarte fragile. Cercul vicios al
subdezvoltării
Lumea a treia: termen apărut în 1952 referitor la țările care nu aparțineau nici lumii occidentale,
nici sferei /blocului sovietic.
Caracteristici:
- țări predominant agricole
- fertilitate ridicată, mortalitate infantilă ridicată
- Slabă dezvoltare a sistemului medical
- analfabetism
- subnutriție
În acealași timp, populația continua sa crească (va reprezenta 84% din populatia mondiala in
2025, conform ONU).
Sunt state destabilizate de crize şi războaie interne. Reprezintă categoria cea mai defavorizată
sub aspectul resurselor naturale și umane. Veniturile pe locuitor sunt foarte mici, sub 500
USD/locuitor (R.D. Congo – 90, Etiopia – 100, Malawi – 160, Niger – 160 etc.). Ritmurile de
creștere economică sunt foarte scăzute, de multe ori negative, iar cea mai mare parte a populației
lucrează în agricultură. Majoritatea țărilor din această categorie sunt în Africa (Madagascar),
apoi în America de Sud (Bolivia, Paraguay) și Asia (Mongolia, Pakistan, Corea de Nord,
Bangladesh).
Sunt foarte diferentiate:
• situatii mai favorabile: exportatoare de petrol Congo, Nigeria; microstate (Oceania);
împiedicate de disfuncționalităti politice grave (Zimbabwe)
• situatii mai putin favorabile: produs national scăzut, sub 900 dolari pe an, nivel scazut al
IDU, vulnerabilitate economica (instabilitate, lipsa diversificării, handicapul de a fi o tara
mica); 50 de asemenea țări in 2008, dintre care 34 in Africa

23
 Cercul vicios cultural: lipsa formării
profesionale și inadecvarea culturii
sociale impiedică dezvoltarea, iar
subdezvoltarea impiedică
diseminarea culturii.

Cercul vicios economic: Cercul vicios demografic:

salariile mici determina o rata inalta a natalitatii si
productivitate scazuta a suprapopulatia produce
muncii care impiedica sărăcie si sărăcia
cresterea veniturilor din impiedica controlul
munca. numeric al populației.

Figura 8 Cercul vicios al subdezvoltarii.

Lantul demografic-cultural: familiile numeroase nu-si pot educa fii si

incultura impiedica controlul natalitatii.

Lantul cultural-economic: lipsa formarii profesionale reduce

productivitatea muncii si salariile si veniturile joase impiedica investitiile
in cultura si educatie;

Lantul economico-demografic: salariile joase si lipsa protectiei sociale

stimuleaza natalitatea ca unica garantie pentru batranete.

Figura 9 Lanțul subdezvoltării.

24
 Tabel 1 Problemele cu care se confruntă țările lumii a treia.

Problema Realizări Limite

Speranţa de viaţă A crescut in ultimii 30 de ani, atingand media de 63 de ani, in Mortalitatea inaltă din aceste ţări se datorează, in special,
multe ţări ajungand la 70 de ani mortalităţii infantile, decesul in randul copiilor nevaccinaţi şi
a mamelor, la naştere

Sănătatea 2/3 din populaţia ţărilor slab dezvoltate are acces la serviciile Aproape 1,5 miliarde de oameni nu au acces la serviciile de
de sănătate. Cheltuielile publice pentru sănătate, ca procent din sănătate; 1,3 miliarde nu au acces la apă potabilă; in Africa
P.N.B., s-au dublat in ultimii 30 de ani. sub-sahariană un adult din 40 este seropozitiv.

Hrană Din 1965 pană in 1990 numărul ţărilor in care s-a asigurat Peste 800 milioane de oameni (cca. 15% din populaţia lumii)
necesarul suficient de hrană s-a dublat, de la 25 la 50. Media nu au suficientă hrană; un copil din trei suferă de malnutriţie.
valorii calorice era de 90% din nivelul cerut şi a crescut la
107% faţă de nivelul minim necesar in 1985.

Educaţie şi In ultimii 20 de ani ciclul primar a fost urmat de un număr de Aproape un miliard de oameni, sau 35% din populaţia adultă,
alfabetizare copii de varstă şcolară ce a crescut de la 70% la 80% din total. este analfabetă, iar in multe zone, 30% şi peste dintre elevii
Ciclul secundar aproape că şi-a dublat cifra (de la 25% la 40% de varstă şcolară răman la ciclul primar
din cifra totală). Gradul de alfabetizare a crescut de la
aprox.1/3 la 65% in 1990

Situaţia copiilor In ultimii 30 de ani, mortalitatea infantilă a fost redusă cu mai Malnutriţia şi bolile ucid mai mult de 34.000 de copii in
mult de 50%. fiecare zi.

Situaţia femeilor Din 1970 pană in 1990, numărul de fete ce a urmat scoala 2/3 din totalul analfabeţilor din ţările cele mai sărace sunt
secundara a inregistrat o creştere, de la 17% la 36% din femei, femeile acced intr-un număr de două ori mai mic in
numărul total de fete de această varstă. invăţămantul superior decat bărbaţii.

Securitate Sfarşitul războiului rece a dus la eliminarea implicării ţărilor Războaie, insurecţii şi terorismul armat au afectat aprox. 60
celor mai sărace in rivalităţile dintre superputeri de ţări. Aproximativ 35 milioane de oameni sunt refugiaţi

Mediul In ultimii 20 de ani ponderea familiilor rurale cu acces la apă Pădurile tropicale sunt distruse cu o suprafaţă de mărimea
potabilă a crescut de la sub 10% la 60%. unui teren de fotbal in fiecare secundă. Creşterea economică
rapidă poate inrăutăţi poluarea mediului.

25
În concluzie, trecerea de la cercul vicios la cel virtuos ar putea fi facuta destul de simplu,
mecanismele clasice sunt reducerea impozitelor (varianta mai liberala, ce face SUA acum) sau
investitii ale statului (de obicei in infrastructura, ce anunta Romania). O astfel de actiune ar
trebui sa duca la cresterea investitiilor, deci a cererii pe anumite domenii, care mai departe creste
cererea in alte domenii si relanseaza economia.

Figura 10 Cercul virtuos și cercul vicios al dezvoltării.

26
 Efectele uman-geografice ale organizării social-economice în
diferitele etape de evoluţie ale omenirii
Omul = fiinţă socială, evoluată, care nu ascultă în mod automat de legile biologice, ci caută să
îşi asigure existenţa şi să progreseze pe baza unei organizări social-economice din ce în ce mai
avansate.
existenţa umană → în cadrul unui grup social, în care se statorniceşte o anumită diviziune a
muncii, în funcţie de capacitatea intelectuală şi fizică individuală, de gradul de evoluţie a
societăţii, de condiţiile oferite de cadrul natural etc

Deosebim 4 tipuri de organizare social-economică

1. Societatea primitivă autarhică
2. Societatea semiautarhică diferenţiată
3. Societatea liberală de piaţă
4. Societatea centralizat planificată
5. Societatea mixtă (liberală + centralizată)

Societatea liberală de piaţă

Instaurarea ca sistem social-economic dominant → sec. 18 – Europa Central Nord-Vestică
(Marea Britanie) – ca rezultat al expansiunii progresului tehnic din anii revoluţiei industriale.
Utilizarea mașinii cu aburi în industria textilă (lână, bumbac), în industria grea
(carboniferă, siderurgică, mecanică, chimică) și în modernizarea transporturilor.
După 1880, folosirea unor noi surse de energie, electricitatea, gazele naturale şi petrolul, au
produs alte schimbări în societate, declanşând a doua etapă a revoluţiei industriale. Lumea
urbană s-a dezvoltat într-un ritm rapid, cu numeroase avantaje (sistematizarea urbană, reţelele de
canalizare, sistemul sanita şi de educaţie) dar şi dezavantaje (suprapopularea oraşelor, migraţia
de la sat la oraş, şomajul, poluarea etc.).
Invenţiile tehnice din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea au provocat în societate schimbări
profunde, definite, de regulă, prin noţiunea revoluţie industrială. Au apărut maşinile acţionate
de forţa aburului, apoi de alte surse de energie ca electricitatea sau hidrocarburile, iar industria a
devenit, în multe state, principala ramură economică. Începută în Anglia, în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, revoluţia industrială s-a extins treptat în Europa, apoi pe continentul
american, sporind forţa statelor care dispuneau de resurse pentru a dezvolta noile ramuri
economice (Marea Britanie, Franţa, Germania, SUA). Transformările economice au afectat toate
structurile sociale, inclusiv viaţa cotidiană, permiţând trecerea la societatea industrială.

Figura 11 Imagini din timpul revoluției industriale.

27
Caracteristicile societatii liberale de piață

1. Autoreglarea sistemului (sistem autoreglat)

– de legile pieţei, prin intermediul preţurilor, al concurenţei → stimulează minimizarea

cheltuielilor de producţie şi creşterea productivităţii muncii; creșterea responsabilității
individuale (un standard de viață mai ridicat) și a responsabilității colective; începe ierarhizarea
principalelor centre de comandă: New York, Tokyo, Londra, Paris, Milano.
Principalele trăsături:
- eficacitate economică
- creșterea producției materiale
- creșterea productivității muncii
- creșterea rentabilității investițiilor
Se accentuează inegalitățile între regiunile dezvoltate, cu o rețea densă de căi de comunicație, și
regiunile mai izolate, fără căi de comunicație, care cunosc o depopulare și o stagnare economică
(de ex., 1/3 nordică a Italiei față de S Italiei).

Figura 12 Mobilitatea geografică a capitalului financiar internațional (2002).

Sursa: Documentation photographique.

2. Concentrarea financiară și industrială în societatea liberală

Concentrare financiară = reunirea în mâinile aceluiași grup financiar a mai multor societăți
independente până atunci. Obiectivele concentrării sunt:
- creșterea rentabilității întreprinderii prin producția de masă, diminuarea prețului de cumpărare
a materiilor prime prin achiziționarea de cantități mari;
- acumularea de capitaluri și profit pentru realizarea unei autofinanțări
- eliminarea concurenților pentru a domina piața și, eventual, pentru a impune prețurile prin
stabilirea unui monopol.

28
Distingem mai multe forme de concentrare:
 Cartelul. Este o înțelegere între întreprinderi similare pentru a reglementa și armoniza
politicile comerciale. De ex., se înțeleg asupra unui preț unic sau se repartizează fiecărei
societăți o arie geografică determinată pentru a evita concurența reciprocă.
 Trustul. Creație americană, reunirea mai multor societăți sub o administrație unică.
Administratorul are putere de decizie fără a fi proprietar. Primul trust creat în america,
sec. XIX, Standard Oil, care grupa 39 de societăți petroliere.
 Holdingul. Societate al cărei capital este reprezentat prin acțiunile altor societăți
subordonate. Convine băncilor: ele controlează holdinguri care, la rândul lor, controlează
societăți industriale. (General Motors, Nestle).

Companiile transnaţionale (CTN)

- forma cea mai înaltă de concentrare a capitalului

- societăţi gigantice care lucrează într-un mare număr de state, în domenii de activitate diferite
sau conexe, frecvent prin intermediul unor societăţi filiale, ajungând la zeci sau sute de mii
salariaţi şi la cifre de afaceri care pot depăşi PNB-ul al unui stat mijlociu.
• societăţile transnaţionale → dispun de un considerabil avans tehnologic
 îşi pot permite orientarea unor fonduri mari spre cercetare
 îşi pot organiza institutele şi laboratoarele de cercetare cel mai bine dotate, cu cercetătorii
cei mai buni şi cel mai bine remuneraţi
Exemple:
• veniturile cumulate ale General Motors şi Ford > PIB-ul agregat al Africii Subsahariene
• veniturile primelor 6 corporaţii japoneze = PIB-ul cumulat al Americii Latine
• primele 10 corporaţii din lume → venituri mai mari decât cel mai puţin dezvoltate 100
ţări

Societăţi
transnaţionale

rol pozitiv critici

Creează o industrie
Îşi urmăresc exclusiv
pionieră în statele în
propriile interese
curs de dezvoltare

Constituirea unei
Calificarea şi infrastructuri de
disciplinarea forţei primire pe care se pot
de muncă
grefa şi alte activităţ i

29
Paradisurile fiscale

Cresterea mobilitatii interne a capitalului + Tendinta de evaziune fiscala = Paradis fiscal

Paradisul fiscal corespunde unui stat sau zone geografice în care o persoană fizică sau juridică se
bucură de un sistem fiscal pivilegiat, fie pentru că nu plăteşte impozite, fie pentru că impozitul se
determină în cote mai mici decât în ţara de origine. Termenul propriu-zis de paradis fiscal este
preluat din limba engleză, de la cuvântul “tax-haven”, care înseamnă ”refugiu fiscal”. Însă,
pentru a defini un teritoriu drept paradis fiscal, el trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 - facilităţi fiscale reduse,
 - birocraţie scăzută
 - stabilitate politică şi socială
 - o protecţie a patrimoniului
 - infrastructură bine dezvoltată,
 - profesionişti competenţi
 - publicitate promoţională.
Principalele caracteristici ale paradisurilor fiscale sunt:
- amplasarea în imediata apropiere a mărilor şi oceanelor
- majoritatea paradisurilor fiscale sunt state mici, de curând independente, sau teritorii autonome
cu un plasament exotic şi o populaţie redusă
- oferă avantaje fiscale, comparativ cu alte entităţi juridice, societăţilor care îşi stabilesc sediul
social sau persoanelor fizice care îşi au rezidenţa pe teritoriul acestora, în scopul atragerii
societăţilor în expansiune, atragerii de capital şi stimulării apariţiei de activităţi necesare
asigurării echilibrului economic şi social
- protecţia prin lege a operaţiunilor financiare sau comerciale realizate de persoanele fizice sau
juridice
- secretul bancar
- lipsa controlului asupra monedei
- îşi adaptează permanent legislaţia fiscală în concordanţă cu evoluţia acesteia pe plan
internaţional
Localizare:
1. Zona Caraibelor-America: Anguilla, Aruba, Antilele Olandeze, Bahamas, Barbados,
Belize, Bermuda, Costa Rica, Delaware, Insulele Cayman, Insulele Turks şi Caicos,
Insulele Virginele Britanice, Nevis, Panama, SUA etc.
2. Zona Asia-Pacific: Liban, Dubai, Insulele Marshall, Insulele Virgine, Singapore, Hong-
Kong;
3. Zona Africa-Oceanul Indian: Liberia etc
4. Zona Europa: Andora, Cipru, Gibraltar, Insulele Man,Lichtenstein,Malta, Monaco etc.

Exemplu: Insulele Cayman

Insulele Cayman formează un grup de trei insule în arhipelagul caraibian. Principala insulă este
Grand Cayman, situată la circa 1 150 Km sud de Florida. Cele trei insule au împreună o
suprafaţă totală de 260 kmp. Tipul de legislaţie este Common Low. Capitalul social minim este
de 1$, dar în mod normal se înregistrează societăţi cu un capital social de 50.000$, divizibil în 50
000 de acţiuni comune de 1$ cu drept de vot. Nu există forme de impozitare în Insulele Cayman
pentru persoanele fizice, companii sau trusturi. Nu există tratate de evitare a dublei impuneri.
Taxele anuale de autorizare încep de la 500$ şi pot ajunge la 1750$. Nu există obligativitatea

30
declarării situaţiilor financiare. Numărul minim de administratori este unul, care poate avea orice
rezidenţă sau natură juridică, dar trebuie să nu fie rezident în Insulele Cayman. Nu se solicită
existenţa unui secretar, iar numărul minim de acţionari este unul.

Figura 13 Paradisul fiscal Insulele Cayman.

Concluzii - Societatea Liberala de Piata

 cea mai înaltă eficacitate economică, obţinând o creştere puternică a producţiei
materiale, a productivităţii muncii şi a rentabilităţii investiţiilor, cu un minimum de risipă
de capital
 avantajul unei anumite deschideri spre perfecţionare
 inegalităţile dezvoltării pe plan internaţional şi regional
 caracterul oscilant al creşterii economice
← tendinţa ofertei de a depăşi cererea
← inflaţia (← speculaţii internaţionale şi presiuni politico-strategice, în contextul unor
resurse fundamentale ale Globului ameninţate cu apropierea termenului de epuizare)
 marea inegalitate a distribuirii veniturilor

31
 Economia centralizat planificată

Figura. Statele socialiste (1979-1983).

Figura. Actualele state comuniste.

Școala marxistă

Rezumat: Capitalismul este un vehicul puternic pentru progresul economic, dar se va prăbuși,
deoarece proprietatea privată devine un obstacol pentru progresul viitor.
S-a dezvoltat pe baza lucrărilor lui Karl Marx, scrise între 1840 – 1860. A fost elaborată în
Germania și Austria și apoi în Uniunea Sovietică. Principalii teoreticieni marxiști sovietici au
fost V.I. Lenin, E. Preobrajenski și N. Buharin. În baza acestui mod de tratare a mecanismelor
producerii valorii şi plusvalorii, Karl Marx formulează concluzia sa politică generală:
capitalismul trebuie înlocuit pe cale revoluţionară, prin declanşarea revoluţiei proletare în ţările
cu capitalism avansat (maturizat în ceea ce priveşte formele de exploatare a proletariatului, dar şi
în privinţa organizării celor exploataţi). Istoria ultimului secol şi jumătate, în mod special,
experienţa ţărilor care au optat pentru lichidarea capitalismului şi construirea socialismului a scos
în evidenţă exagerările marxiste în ceea ce priveşte concluziile şi recomandările lor politico-
ideologice. Capitalismul s-a transformat şi dezvoltat în alt mod decât cel preconizat de Marx-

32
Engels-Lenin şi chiar de marxiştii secolului al XX-lea. Totuşi, unele teze şi idei fundamentate şi
propagate de gândirea marxistă cu privire la formarea şi folosirea forţei de muncă au fost
integrate în ceea ce specialiştii numesc teoria eterodoxă a creşterii şi dezvoltării economice la
acest început de mileniu III.

Caracteristicile economiei centralizat- planificate

 etatizarea (trecerea în proprietatea statului) sau cooperativizarea întreprinderilor

industriale, terenurilor, unităţilor comerciale, mijloacelor de transport pentru mărfuri ş.a.
 instaurarea unui regim monopartit
 intervenţia statului în viaţa individului, a familiei, a grupului social, etnic sau confesional
 planificarea centralizată a economiei: investiţii – producţie – repartiţia bunurilor – relaţii
economice internaţionale
 concentrarea fondurilor destinate investiţiilor productive: favorizarea industriei, în special
a industriei grele, indiferent de condiţiile geografice concrete sau de existenţa unor
premise favorabile
 obligaţia autoasumată de a crea locuri de muncă pentru toată populaţia capabilă de muncă
- şomaj mascat sau latent
 descurajează competitivitatea, concurenţa ( un angajat mediu din RDG câştiga mai puţin
şi avea un nivel de trai mai scăzut decât un şomer mediu din RFG)
 menţinerea unei productivităţi scăzute a muncii
 premisa indisciplinei în producţie şi a lipsei de conştiinciozitate
 realizarea unor gigantice lucrări, cu caracter de prestigiu, “de transfomare a naturii”,
menite a ridica nivelul de dezvoltare economică a unor regiuni înapoiate - consecinţe
grave asupra stării mediului de viaţă al omului.
Exemplul 1: Nordul Kazahstanului distrugerea masivă a învelişului de sol prin luarea în cultură
a unor soluri foarte subţiri, neprotejate, uşor atacate de deflaţie; 1,4 mld. tone humus s-au pierdut
în 50 de ani de dezvoltare extensivă a agriculturii (1/3 din cantitatea iniţială).
Exemplul 2: Amenajări hidrotehnice în bazinul fluviului Enisei. Lacul de acumulare Saiano-
Șușenkoe, îngust, cu o lungime de 300 km, lac aferent celei mai mari centrale hidroelectrice din
Rusia și a patra din lume după puterea generată. Centrala a suferit un mare accident în luna
august 2009, ceea ce pune în mare pericol industria din zonă, în special cea de aluminiu.
Lacul de acumulare Krasnoiask, cu o lungime de 400 km. Lacul a luat naștere în spatele unui
mare baraj de beton. Barajul are o înălțime de 124 de metri. A fost construit între anii 1956-1972
și furnizează 6000 de Mwh pentru industria metalurgică foarte dezvoltată. Are o adâncime medie
de 36,6 m și una maximă de 105 metri lângă baraj.
Barajul Bratsk este unul dintre principalele simboluri ale Siberiei şi a fost finalizat în 1967.
Barajul a condus la formarea Lacului Angara şi a unui lac cu suprafaţa de 5540 km patrați. Cu o
lungime de 1452 de metri, barajul include la suprafaţă, adică la 125 de metri deasupra nivelului
solului, o autostradă şi o linie de cale ferată. Acea realizare tehncă a fost comemorată pe
bancnota de 10 ruble.

 valorificarea economiilor de scară pentru a concentra la maximum investiţiile şi a asigura

un ritm cât mai înalt de creştere a producţiei; mari combinate industriale
 siderurgice: Galaţi (73 000 angajaţi), Nowa Huta (Cracovia), Magnitogorsk
 complexe chimice: Oneşti, Rm. Vâlcea
33
  agricultură: URSS: sovhoz (gospodărie de stat): 16 600 ha; România, Ucraina: combinate
agro-industriale de creştere a porcinelor şi de industrializare a cărnii cu peste 1 milion de
capete

Problemele/neajunsurile Economiei Centralizat Planificate:

• rigiditatea planificării → dereglări în lanţ ale întregului circuit productiv

• gradul foarte redus de autonomie economică a întreprinderilor
• rămânerea în urmă a economiei, în special în ramurile de vârf
→ export de materii prime sau produse semifinite şi import de utilaje dezechilibrarea
balanţei externe de plăţi
• rigiditatea sistemului de preţuri
• plafonarea salariilor
• epuizarea într-un termen scurt a unor resurse naturale
• rămânerea în urmă a agriculturii
• insuficienţa produselor de larg consum pe piaţă
• slaba reprezentare a sectorului terţiar (considerat“neproductiv, neesenţial”)

“După prăbuşirea Uniunii Sovietice, lumea credea că Rusia avea să se occidentalizeze, să

adopte democraţia occidentală, economia de piaţă, iar în S.U.A. mulţi şi-au închipuit că
transformarea se va realiza peste noapte, în modul cel mai firesc. Nici vorbă de aşa ceva, ba
chiar, dimpotrivă, am asistat la o reacţie, ea însăşi foarte firească, a ruşilor, împotriva
influenţelor occidentale. Iar eu cred că îşi vor găsi propria lor cale şi că-şi vor instaura propriul
lor sistem politic, care va fi, probabil, parţial democratic şi parţial nedemocratic. Ei vor
instaura un sistem economic care va implica o formă de capitalism, dar un capitalism etatizat, şi
foarte diferit de tipul de capitalism cunoscut de noi în S.U.A. şi de cel care se practică în Europa
Occidentală.” Samuel P. Huntington, politolog american, profesor de ştiinţe politice la
Universitatea Harvard

Economia Mixtă

Un sistem economic mixt este un sistem care combină atât aspecte ale capitalismului, cât și ale
socialismului.
Un sistem economic mixt protejează proprietatea privată și un anumit nivel de libertate
economică în utilizarea capitalului, dar permite guvernelor să intervină în activități economice
pentru a atinge scopurile sociale.
Potrivit teoriei neoclasice, economiile mixte sunt mai puțin eficiente decât piețele libere pure, dar
creează condițiile de bază necesare acestora (egalitate de șanse, rațiune).
 economie mixtă este o economie care conține unele elemente de piață liberă și unele
elemente socialiste, care se află undeva între capitalism pur și socialism pur.
 Economiile mixte mențin de obicei proprietatea privată și controlul asupra majorității
mijloacelor de producție, dar adesea sub reglementarea guvernului.

34
  Economiile mixte permit intervenția/controlul statului în anumite industrii care sunt
considerate esențiale sau care produc bunuri publice (transportul, apărarea, sanatatea
etc.).
 O economie mixtă este o economie care conține unele elemente de piață liberă și unele
elemente socialiste, care se află undeva între capitalism pur și socialism pur.
 Economiile mixte mențin de obicei proprietatea privată și controlul asupra majorității
mijloacelor de producție, dar adesea sub reglementarea guvernului.
 Economiile mixte permit intervenția/controlul statului în anumite industrii care sunt
considerate esențiale sau care produc bunuri publice (transportul, apărarea, sanatatea
etc.).

Majoritatea țărilor sunt azi economii mixte. Acestea au atât elemente de capitalism, de
proprietate privată, cât și elemente de socialism, de control și intervenție a statului.
Diferența între țări se face în funcție de gradul de socialism practicat. Unele economii mixte sunt
mai liberale, cum sunt Elveția sau Olanda, altele mai putin, cum sunt Islanda sau Grecia.
Danemarca, Finlanda, Australia. Nordicii compensează taxele mari prin politici pro piață. Suedia
are într-adevăr politici fiscale socialiste, însă compensează prin politici liberale în alte părți cum
ar fi liberul schimb, reglementările sau politicile monetare mai puțin inflaționiste.
Apoi nordicii au și un trecut mai liberal ca al altora, nu doar un prezent. Feudalismul a fost mai
puțin prezent în aceste țări, cu excepția Danemarcei. Așadar, seriozitatea muncii, cred unii
cărturari, a fost alimentată nu doar de climă, ci și de drepturile de proprietate.

Modelul suedez al economiei mixte

Cei mai mulți cercetători și decidenți politici au interpretat succesul pe plan economic al Suediei
ca fiind rezultatul direct al punerii în aplicare a principiilor social democrației (i.e. rezultatul
politicilor redistributive și egalitariste). S-a încetățenit ideea că Suedia a găsit calea de mijloc –
așa numita a treia cale, între capitalism și socialism – prin care a reușit să asigure, prin
reglementări adecvate, o distribuție echitabilă a bogăției, fără să distrugă capacitatea productivă a
țării. Totuși, în momentul în care succesul economic al Suediei a început să fie apreciat la nivel
mondial, impozitele și taxele erau mai scăzute, iar sectorul public mult mai redus comparativ cu
majoritatea statelor europene și SUA. Cele mai importante și faimoase companii suedeze –
IKEA, Volvo, Tetra Pak, H&M, Ericsson și Alfa Laval – au fost înființate înainte de Primul
Război Mondial. La nivelul anilor 2000, doar una dintre cele 50 cele mai mari companii din
Suedia a fost fondată după 1970.
(a) succesul economic al Suediei de la mijlocul secolului trecut s-a datorat în principal punerii în
aplicare a unor politici care au favorizat piața liberă, activitatea antreprenorială și libertatea
comerțului;
(b) abandonarea orientării pro piață liberă la nivelul politicilor economice și instaurarea statului
„asistențial” în Suedia au condus în decurs de numai două decenii la declin economic, la o
situație nesustenabilă a finanțelor publice – prin creșterea cheltuielilor guvernamentale și a
datoriei publice – la inflație și la politici macroeconomice care au favorizat apariția ciclului și
crizei economice;
(c) principiile care au stat la baza modelului suedez (folkhemmet) și a politicilor radicale ale
statului bunăstării au fost în general abandonate sau ponderate în perioada post-criză în Suedia.
Acest lucru s-a reflectat la nivelul reformelor economice puse în aplicare după anii ’90:
reducerea cheltuielilor publice, a impozitelor și taxelor și prin liberalizarea anumitor piețe, aflate

35
în mod tradițional sub monopol de stat;
(d) modelul suedez reprezintă un bun exemplu pentru modul în care libertatea economică
stimulează creșterea și dezvoltarea economică în timp ce statul bunăstării în special în varianta
radicală, distruge chiar fundamentul prosperității într-o societate: proprietatea privată și piața
liberă.

Figura. Stânga: Veniturile la buget din taxe și impozite în perioada 1965-2014, % PIB
Dreapta: Contribuții sociale 1965-2014, %PIB

Sursa: Ionela Bălțătescu, Alexandra Rusu. Modelul socio-economic suedez: Succintă analiză
retrospectivă . http://oaji.net/articles/2016/3365-1468225164.pdf

Avantajele economiilor mixte

 Stimulează eficiența firmelor. Firmele private tind să fie mai eficiente decât firmele
controlate de guvern, deoarece au un stimulent de profit pentru a reduce costurile și
pentru a fi inovatoare.
 Limitează interferența guvernului. Economiile mixte pot reduce numărul reglementărilor
și intervenții guvernamentale care domină, de exemplu, într-o economie centralizată.
 Subvenție sau sprijin de stat pentru bunuri și servicii care tind să fie consumate în mod
scăzut pe o piață liberă.
 Un grad de egalitate. O economie mixtă poate crea o egalitate mai mare și poate oferi o
„plasă de siguranță” pentru a împiedica oamenii să trăiască în sărăcie absolută. În același
timp, o economie mixtă poate permite oamenilor să se bucure de recompensele financiare
ale muncii grele și ale antreprenoriatului.
 Stabilitate macroeconomică. Guvernele pot urmări politici pentru a oferi stabilitate
macroeconomică, de ex. politica fiscală expansivă în perioadele de recesiune.

Dezavantajele economiei mixte

 Cât de mult ar trebui să intervină guvernul? Poate fi dificil de știut cât de mult ar trebui să
intervină guvernele (împrumuturile guvernamentale).
 Prea multă inegalitate? Economiile mixte sunt criticate de socialiști pentru că permit prea
multe forțe de piață, ducând la inegalități și la o alocare ineficientă a resurselor.

36
 Eșecul guvernului. Economiile mixte sunt criticate de economiștii care susțin piața liberă
pentru că permit prea multă intervenție guvernamentală, guvernul fiind invariabil
influențat de factori politici.

37
RESURSELE ENERGETICE ALE TERREI. Resursele energetice
neregenerabile (epuizabile)

38
 Resursele minerale în general sunt resurse epuizabile, deoarece nu se regenerează la scara
vieții umane, ci în sute de milioane de ani. Resursele energetice neregenerabile (cărbunii,
petrolul, gazele naturale şi combustibilii nucleari) s-au format în urma interacțiunii locale de
factori genetici, rezultând o distribuţie inegală la nivel mondial.
Cărbunii, petrolul, gazele naturale, șisturile bituminoase, nisipurile asfaltice, fac parte din
categoria combustibililor fosili. „Combustibilii fosili sunt roci de natură organică formate în
decursul erelor geologice ca urmare a transformărilor fizico-chimice suferite de către reziduurile
organismelor vegetale și animale. În funcție de starea de agregare, combustibilii fosili împart în:
cărbuni (stare solidă), petrol (stare lichidă), respectiv gaze naturale (stare gazoasă). Combustibilii
fosili ocupă în continuare primul loc în balanța consumului mondial de resurse primare, în ciuda
influențelor negative asupra mediului asociate utilizării acestora, precum și a îngrijorărilor
privind caracterul limitat al rezervelor disponibile. Din punct de vedere al valorii energetice și
economice, la nivel mondial ordinea ponderii în consum este: petrol, cărbuni, respectiv gaze
naturale, cu mențiunea că la scară regională sau locală ierarhia poate fi alta.
Per ansamblu petrolul are o poziție predominantă în raport cu ceilalți combustibili, existând
o puternică dependență a multor țări de importul de petrol. Principalele caracteristici care conferă
petrolului această poziție dominantă sunt următoarele:
- existența unor zăcăminte de mari dimensiuni, ușor exploatabile;
- ritm înalt de exploatare cu costuri mici;
- putere calorică mare;
- utilizare puțin poluantă;
- transport ieftin (maritim);
- multiple utilizări, atât energetice, cât și ne-energetice;
- posibilități de stocare fără degradare în timp.
Tot în categoria combustibililor fosili sunt incluse șisturile bituminoase, respectiv
nisipurile asfaltice. Acestea sunt roci solide impregnate cu hidrocarburi grele (bitum sau
kerogen) având o putere calorică mai mică. Cu toate acestea, după eliminarea sterilului și
rafinarea hidrocarburilor se pot obține forme uzuale de combustibil lichid.
Scoarța terestră conține de asemenea și alte tipuri de gaze naturale cunoscute sub
denumirile de: gaze de șist, metan de mină, respectiv hidratul de metan. Acestea, împreună cu
șisturile bituminoase și nisipurile asfaltice pot fi incluse în categoria combustibililor fosili
neconvenționali, având o participare redusă la acoperirea necesarului de consum.
Rezervele economic exploatabile sunt acelea care pot fi exploatate la un preţ competitiv pe
piaţa mondială a energiei sau acceptat din considerente de politică energetică naţională. Orice
rezervă de combustibil fosil poate fi exploatată numai într-o anumită proporţie, care depinde de
caracteristicile fizice ale acesteia şi de tehnologia utilizată. Cota procentuală din rezerva
geologică care poate fi obţinută prin exploatare poartă numele de grad de recuperare. Rezervele
de combustibili fosili se vor epuiza într-un anumit timp, în funcţie de mărimea zăcămintelor şi de
ritmul de exploatare. Deoarece atât mărimea rezervelor variază (prin noi descoperiri) cât şi ritmul
de consum, determinarea termenului de epuizare este dificilă şi puţin precisă..

39
 Rezervele de hidrocarburi (petrol + gaze naturale)

Scurtă istorie a utilizării petrolului

Cele mai vechi date referitoare la cunoaşterea şi folosirea petrolului le avem din Orientul
Mijlociu, teritoriu cuprins între Caucaz, regiunea Golfului Persic şi Egipt, din timpul unor vechi
culturi şi popoare care foloseau petrolul, în mileniile VI-IV î.e.n. la construcţii de drumuri, ca
liant în zidăria construcţiilor, la impregnarea corăbiilor de lemn, la prepararea muniţiei.
Printre istoricii antici în ale căror opere este menţionat petrolul, se numără şi Herodot,
Strabo, Pliniu cel Batran și Plutarh. În jurul anului 221 a.c., împăratul Chinei a ordonat să se facă
câteva sute de foraje pentru extracţia petrolului. Aceasta ar fi cea mai veche menţiune
referitoare la exploatarea petrolului. În vechime petrolul a fost folosit şi în medicina empirica.
Astfel, egipteni preparau medicamente şi alifii. După un timp, o data cu căderea
Babilonului(600 a.c.), se constată folosirea petrolului şi ca material incendiar de război. Mai
apoi fenicienii, grecii, romanii şi catarginezii au lărgit întrebuinţarea petrolului la impregnarea
corăbiilor şi in medicină.

Figura 14 Petrol - imagini simbolice.

În Evul Mediu, petrolul a fost folosit mai mult de către arabi, care se pare că au construit şi
prima distilerie şi rafinărie de petrol, pentru a obţine produşi mai usor inflamabili, necesari în
scopuri militare. S-a păstrat şi s-a extins folosirea petrolului la construcţia navelor şi a
fortificaţiilor. În timpul marilor descoperiri geografice a fost descoperit zăcământul de asfalt
din insula Trinidad (Antile), apoi unele zăcăminte din Birmania şi din China.

Zăcământul de asfalt din insula Trinidad (Antile)

Bitumul din acest loc conţine circa 63% maltene şi 30% asfaltene ceea ce îl face foarte căutat pe
piață, și asta deoarece aceste proprietăți nu sunt uşor de imitat în rafinăriile moderne. Maltenele
sunt o clasă de substanţe chimice care-i conferă bitumului proprietăţile adezive. Aceste substanţe
conţinute în asfaltul din lac au fost descrise ca fiind „mai mult vâscoase şi cimentoase decât
uleioase, ca în cazul unor tipuri de bitum obţinut prin distilare“. Asfaltenele reprezintă un alt
grup de hidrocarburi ce ajută la transformarea bitumului în material termoplastic, care devine
moale şi curge când e cald şi se întăreşte când e rece. Asfaltul lichid este negru și vâscos.

40
Potrivit specialiștilor, dacă se va continua exploatarea în același ritm, lacul va rămâne doar în
manuale de istorie.

În secolul al XVII-lea, la Modena, în Italia, a început distilarea şisturilor bituminoase

pentru a obţine gazul necesar la iluminatul străzilor unor oraşe.
În timpul domniei lui Napoleon Bonaparte a fost exploatat asfaltul de la Val de Travers din
Elveţia apoi de la Seyssel din Franţa şi din Ragusa din Italia folosit la construcţia de drumuri. Tot
in Franţa, în 1854, a fost separat un lichid inflamabil, kerosenul sau petrolul lampant, folosit la
iluminat. Folosirea şi distilarea şisturilor bituminoase pentru obţinerea petrolului lampant a fost
extinsă şi în Scoţia, unde a cunoscut o dezvoltare înfloritoare pe la 1830. Prin acest procedeu s-a
obţinut şi parafina care era folosită la iluminat în opaiţ.
Cea dintâi producţie de petrol s-a realizat în România în 1857 urmând apoi S.U.A. în
1859, Canada în 1862, Rusia în 1863, Polonia în 1864, Japonia în 1875, etc.
În 1857 un pensionar, Edwin Drake, din Tituswill - Pennsylvania, a urmărit pe sol ivirea
unor pete vâscoase de culoare brună. Împreuna cu W. Smith au hotărât să facă o gaură în
formaţiunea pe care au fost mai des acele pete. Au improvizat o schelă, un balansier, au construit
o sapă de foraj si frânghia corespunzătoare şi au început forajul. După câteva luni, nemaiavând
bani au înfiinţat o societate numită „Seneca Oil” la care au aderat şi vecini lor. La adâncimea de
20 metri a ţâşnit petrolul. În acest fel s-a înregistrat prima forare prin sonda a petrolului.
Exemplul lor s-a extins Texas, California şi Vestul Mijlociu. Astfel, a început producţia de petrol
peste ocean. Un baril de petrol se vindea cu 10 cenţi. După 2 decenii un funcţionar al unei firme
din Cleveland împreuna cu John D. Rochefeller, au înfiinţat în 1880 compania „Standard Oil
Trust”. După 15 ani Henry Ford a început fabricarea motoarelor cu ardere internă. Acest fapt
a constituit momentul de avânt în istoria petrolului şi a determinat evenimentele ulterioare.

41
 Figura. Exploatarea petrolului în secolul al XIX-lea.

Trăim înconjurați de petrol (sursa: https://www.livescience.com/24752-surprising-oil-uses.html)

 Produsele din plastic, obtinute cu ajutorul polietilenei
 Majoritatea rujurilor si rimelurilor din ziua de astazi au la baza produse din petrol, smoala
de carbuni sau propilen glycol.
 Celulele fotovoltaice din compozitia panourilor se bazeaza in continuare pe rasini de
petrol si componente din plastic, iar pana vor folosi companiile producatoare bioplasticul
si alte produse "verzi", energia solara ramane dependentă de petrol.
 Poliesterul trecut pe etichetele hainelor vine din rafinariile de petrol, unde mai multe
produse din titei sunt combinate pentru a da nastere materialului sintetic care asigura
elasticitatea hainelor.
 Nylon, un material termoplastic derivat din petrol
 Guma de mestecat este facuta din latex natural combinat cu produse petroliere, cum ar fi
polietilena sau ceara parafina. Cu alte cuvinte, cele mai multe gume de mestecat nu sunt
biodegradabile.
 Tot din ceara parafina sunt realizate si majoritatea creioanelor pentru copii. Acest derivat
solid al petrolului poate fi gasit si in compozitia lumânărilor dar si a ciocolatei.
 Procesul de fabricare al aspirinei incepe cu benzen, o hidrocarbura derivata din produsele
petroliere.

Formarea zăcămintelor de hidrocarburi

Zăcămintele de hidrocarburi s-au format prin acumularea de resturi organice pe fundul

mărilor şi mai ales al lagunelor, de-a lungul erelor geologice, în condiţiile existenţei unui mediu

42
anaerob şi a unei mişcări generale de subsidenţă (de scufundare lentă) a bazinului de
sedimentare.
O parte din materialul organic se descompune iar o altă parte se fosilizează datorită
limitării activităţii biologice prin acoperirea cu noi sedimente; materialul organic fosilizat poartă
numele de kerogen. Sedimentele suprapuse exercită o presiune puternică, iar prin continuarea
subsidenţei (deci prin creşterea adâncimii), temperatura atinge valori din ce în ce mai mari.
Astfel, la temperaturi de 60 - 150° C se separă petrolul, o substanţă mai mult sau mai puţin
vâscoasă, iar la temperaturi de peste 150° C se separă substanţe mai simple şi mai uşoare -
gazele naturale. Kerogenul rămas se transformă în grafit.
Petrolul a început să se formeze încă din timpul Cambrianului (începutul Paleozoicului).
Locul de exploatare al hidrocarburilor nu coincide însă cu locul lor de formare. Produşii gazoşi şi
lichizi rezultaţi din procesul de bituminizare migrează în spaţiile libere din roci, de regulă lateral
pe strat, în lungul faliilor.
Ascensiunea gazelor se înscrie în tendinţa generală de degazeificare terestră, astfel încât
mari cantităţi au ajuns şi ajung şi în prezent în atmosferă. Procesul de migraţie este oprit de către
capcanele tectonice sau stratigrafice astfel încât hidrocarburile ajung să fie cantonate în strate
permeabile numite roci-magazin (gresii, nisipuri, pietrişuri), de regulă în forme de cutare
pozitive (anticlinale simple, domuri diapire etc.).
Examinând harta repartiţiei pe Glob a zăcămintelor de petrol şi gaze şi confruntând-o cu
harta geologică se constată o suprapunere a structurilor petrolifere peste zonele de mare
mobilitate ale scoarţei globului, unde s-au produs scufundări sau oscilaţii periodice.

43
 Figura. Structura zăcămintelor de petrol și gaze naturale.

Condiţiile naturale de exploatabilitate a zăcămintelor de hidrocarburi

1. Dimensiunea zăcămintelor

Un zăcământ este considerat exploatabil dacă are rezerve de minimum 1,3 mil. t de petrol,
suficiente pentru cel puţin 10 ani de exploatare. Zăcăminte gigantice şi supergigantice. Cu cât un
zăcământ este mai mare, cu atât scade preţul de cost al extracţiei, cea mai rentabilă fiind
exploatarea zăcămintelor supergigantice (cu rezerve recuperabile de peste 750 mil. t petrol) şi a
celor gigantice (cu rezerve recuperabile cuprinse între 95 şi 750 mil. t petrol). Pe Glob se cunosc
33 de zăcăminte supergigantice repartizate astfel:
25 în Bazinul Golfului Persic;
2 în Africa de Nord;
2 în Federaţia Rusă;
2 în S.U.A.;
1 în Venezuela;
1 în China.

2. Coeficientul de recuperare al petrolului şi al gazelor naturale

Acest coeficient depinde de porozitatea rocii-magazin şi de presiunea din zăcământ şi

cunoaşterea valorii lui permite evaluarea rezervelor recuperabile. De regulă, oscilează între 20 şi
50%. Există şi zăcăminte foarte mari, dar cu un coeficient de recuperare scăzut - de exemplu,
zăcământul Spraberry din Texas, care deţine rezerve totale de 1 mld. t petrol, dar coeficientul de

44
recuperare este de numai 10%, adică doar 100 mil. t de petrol recuperabil (supranumit „cea mai
mare rezervă de petrol nerecuperabilă din lume”).
În ceea ce priveşte gazele naturale, coeficientul de recuperare este mult mai ridicat decât la
petrol, variind în jurul valorii de 80 - 90%. Soluții: injectarea de apă, aburi, polimeri sau CO2
sub presiune în zăcământ pentru a ajuta la recuperarea unei proporții mai mari. Rata de
recuperare a petrolului (care se cunoaște cu adevărat doar atunci când este abandonat rezervorul)
poate varia enorm de la un câmp la altul

3. Adâncimea zăcămintelor

Foraje de explorare s-au făcut până la adâncimea de 9,6 - 10 km (în S.U.A. şi Federaţia
Rusă), dar adâncimea medie a exploatărilor cu caracter industrial ajunge până la 3000 - 4000 m.
Bineînţeles, cele mai ieftine sunt exploatările care vizează zăcămintele de mică adâncime -
de exemplu, cele din Pen. Mangâşlak, din estul Mării Caspice, aflate la adâncimi cuprinse între
300 şi 900 m. Există însă şi bazine adânci, de unde se exploatează la adâncimi de peste 6000 m,
ca de exemplu în Germania, Italia, Franţa, Austria sau unele zăcăminte, recent descoperite, din
Azerbaidjan, la peste 5500 m. Preţul exploatărilor submarine este şi mai ridicat, cheltuielile de
exploatare dublându-se practic la fiecare 60 de metri grosime a stratului de apă traversat.

45
 4. Compoziția chimică a zăcămintelor

Indică proporţia componentelor lichide, solide şi gazoase în masa hidrocarburilor, în

funcţie de care variază şi greutatea specifică şi care diferenţiază petrolurile uşoare de petrolurile
grele. Vâscozitatea. Conţinutul de sulf.
Nu este atât de variată precum în cazul zăcămintelor de cărbuni, dar influenţează într-o
manieră apreciabilă proprietăţile ţiţeiului. Vorbim, astfel, de proporţia componentelor lichide,
solide şi gazoase în masa hidrocarburilor, în funcţie de care variază şi greutatea specifică şi care
diferenţiază petrolurile uşoare, cu numai 2-5% parafină (precum cele din bazinul Siberiei de
Vest), de petrolurile grele. O altă trăsătură este vâscozitatea, care determină condiţiile de
transportabilitate prin conducte, petrolurile vâscoase transportându-se cu dificultate, aşa cum
sunt cele din bazinul Alaskian Arctic sau cele din Pen. Mangâşlak. Unele petroluri au un conţinut
ridicat de sulf (peste 0,5%), ceea ce îngreunează procesele de transport şi de rafinare. În cantităţi
foarte mici, petrolul conţine şi elemente metalice - vanadiu, nichel, mercur, beriliu, scandiu,
germaniu ş.a.
În ceea ce priveşte gazele naturale, diferenţele de compoziţie chimică sunt mai însemnate,
ceea ce creează diferenţieri apreciabile în ceea ce priveşte capacitatea calorifică, care poate
varia de la 8500 la 11000 kca /mc. Gazele conţin o proporţie însemnată de hidrocarburi - metan,
etan, propan, butan, alături de care se întâlnesc proporţii variabile de dioxid de carbon, hidrogen
sulfurat, azot, heliu ş.a. Gazele cu un conţinut mare, de peste 15%, de hidrogen sulfurat, cum
sunt cele de la Orenburg (Rusia) sau Lacq (Franţa), pot fi utilizate pentru extragerea sulfului
necesar în industria chimică, dar au dezavantajul de a fi foarte corozive, deteriorând în scurt
timp utilajul de foraj şi extracţie.
Parafina este o substanță solidă, albă, formată dintr-un amestec de hidrocarburi saturate
obținute la distilarea țițeiului și întrebuințată la fabricarea lumânărilor, la impregnarea hârtiei și a
țesăturilor, ca materie primă în industria chimică.

46
47
Estimarea rezervelor mondiale. Rezerve totale. Rezerve recuperabile.
Rezerve totale, inclusiv cele inexploatabile - 1300 mld. t. Rezerve probabil recuperabile -
estimările acestora se bazează pe faptul că 60% din suprafaţa uscatului este formată din bazine
sedimentare care ar putea conţine petrol, precum şi pe marile perspective ale platformelor
continentale marine - 220 mld. t. Rezerve sigur recuperabile - 141,2 mld. t, care ar putea ajunge,
la ritmul actual de producţie, pentru încă aproximativ 20 ani. Arabia Saudită – 65,6 ani, Iran – 93
ani, E.A.U. – 97,4 ani, Venezuela – 72,6 ani.
Rezervele sigur recuperabile de gaze naturale sunt apreciate la circa 152.000 mld. mc.

Figura. Estimarea duratei de exploatare a rezervelor de petrol, in ani de exploatare

Stânga: 2019, pe regiuni regiuni (de exemplu, dacă America de Nord continuă exploatarea
petrolului în același ritm ca in prezent, atunci rezervele de petrol i-ar mai ajunge pentru încă
aprox. 28 de ani). Dreapta: Modificarea raportului rezerve/producție (exprimat în ani), 1989 –
2019.

Figura. Consumul de petrol/locuitor 2019 (exprimat în GigaJouli/locuitor)

48
Figura. Estimarea duratei de exploatare a rezervelor de gaze naturale, in ani de exploatare
Stânga: 2019, pe regiuni (de exemplu, dacă America de Nord continuă exploatarea gazului
natural în același ritm ca in prezent, atunci rezervele i-ar mai ajunge pentru încă aprox. 17 ani).
Dreapta: Modificarea raportului rezerve/producție (exprimat în ani), 1989 – 2019.

Figura. Consumul de gaz natural/locuitor 2019 (exprimat în GigaJouli/locuitor)

49
 Figura. Rezervele de petrol și de gaze naturale (2005).

Figura. Producția (stânga) și consumul (dreapta) de petrol pe regiuni (milioane barili/zi), între
1993-2018. Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2019.

50
 1.1.1. Repartiţia geografică a rezervelor de petrol şi gaze naturale

Tabel. Rezervele de petrol ale lumii (miliarde barili).

Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2019.

Pondere
R/P ratio:
2018 din total
Timp de
1998 2008 2017 2018 (miliarde (la nivel
exploatare
tone) mondial),
rămas (ani)
2018
În lume 1141.2 1493.8 1727.5 1729.7 244.1 100% 50.0
Din care: OECD 124.5 234.0 254.4 254.0 37.6 14.7% 26.4
Non-OECD 1016.7 1259.8 1473.1 1475.8 206.6 85.3% 59.1
OPEC 827.9 1027.9 1240.2 1242.2 174.8 71.8% 86.5
Non-OPEC 313.3 465.9 487.3 487.5 69.4 28.2% 24.1
Uniunea Europeană 8.7 5.7 4.9 4.8 0.6 0.3% 8.6

Figura 15 Distribuția geografică la nivel regional a rezervelor sigure de petrol (%),

în 1999, 2019, 2019.
Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2019.

51
 Tabel. Distribuția geografică a rezervelor sigure de petrol (miliarde barili).
Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2019.

Pondere
R/P ratio:
din total
Timp de
Rang Țara 1998 2008 2017 2018 (la nivel
exploatare
mondial),
rămas (ani)
2018
1 Venezuela 76.1 172.3 302.8 303.3 17.5% Peste 500
2 Arabia Saudită 261.5 264.1 296.0 297.7 17.2% 66.4
3 Canada 49.8 176.3 168.9 167.8 9.7% 88.3
4 Iran 93.7 137.6 155.6 155.6 9.0% 90.4
5 Iraq 112.5 115.0 147.2 147.2 8.5% 87.4
6 Federația Rusă 113.1 106.4 106.3 106.2 6.1% 25.4
7 Kuwait 96.5 101.5 101.5 101.5 5.9% 91.2
8 Emiratele Arabe Unite 97.8 97.8 97.8 97.8 5.7% 68.0
9 Statele Unite ale
Americii 28.6 28.4 61.2 61.2 3.5% 11.0
10 Libya 29.5 44.3 48.4 48.4 2.8% 131.3

Tabel. Marii producători de petrol (milioane tone).

Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2019.

Pondere
din total Evoluție
Rang Țara 1970 1976 1990 2000 2010 2018 (la nivel 2007-
mondial), 2017
2018
1 Statele Unite ale
533.5 458.0 416.6 347.6 332.8 669.4 15.0% 6.5%
Americii
2 Arabia Saudită 192.2 437.3 342.6 438.5 463.3 578.3 12.9% 1.4%
3 Federația Rusă n/a n/a 515.9 326.7 512.3 563.3 12.6% 1.1%
4 Canada 70.1 75.3 92.8 124.6 160.3 255.5 5.7% 4.2%
5 Iraq 76.3 119.5 105.3 128.8 120.8 226.1 5.1% 7.8%
6 Iran 192.6 297.0 162.8 191.7 212.0 220.4 4.9% 1.0%
7 China 30.7 87.2 138.3 162.6 203.0 189.1 4.2% 0.3%
8 Emiratele Arabe
37.8 94.0 93.2 121.5 135.2 177.7 4.0% 2.1%
Unite
9 Kuwait 151.8 109.9 46.8 109.9 123.2 146.8 3.3% 1.1%
10 Brazilia 8.8 9.1 34.1 67.1 111.3 140.3 3.1% 4.1%

52
 Figura 16 Producția mondială de petrol în 1970 și în 2012.

Tabel. Rezervele de gaze naturale ale lumii (trilioane metri cubi).

Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2019.
1998 2008 2017 2018 Ponderea R/P ratio: Timp de
din total (la exploatare rămas (ani)
nivel
mondial),
2018
În lume 130.8 170.2 196.1 196.9 100.0% 50.9
Din care: OECD 13.0 15.7 19.7 19.4 9.9% 13.7
Non-OECD 117.7 154.5 176.4 177.4 90.1% 72.5
Uniunea 3.5 2.5 1.1 1.1 0.6% 10.3
Europeană
Figură 17 Distribuția geografică la nivel regional a rezervelor sigure de gaze naturale (%),
în 1997, 2017, 2018.
Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2019.

53
 Tabel. Distribuția geografică a principalelor rezerve sigure de gaze naturale (trilioane metri
cubi).Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2019

Tabel 2 Marii producători de gaze naturale (miliarde metri cubi).

Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2019.
Rang Țara 1970 1976 1990 2000 2010 2018 Pondere Evoluție
din total 2007-
(la nivel 2017
mondial),
2018
1 Statele Unite ale 571.5 513.8 483.4 518.6 575.2 831.8 21.5% 3.6%
Americii
2 Federația Rusă n/a n/a 599.6 537.1 598.4 669.5 17.3% 0.6%
3 Iran 3.5 13.9 24.7 56.3 143.9 239.5 6.2% 6.4%
4 Canada 54.0 72.1 103.4 176.3 149.6 184.7 4.8% 0.2%
5 Qatar 1.0 1.1 6.5 25.8 123.1 175.5 4.5% 10.2%
6 China 2.9 10.2 15.4 27.4 96.5 161.5 4.2% 7.9%
7 Australia 1.7 6.8 20.6 31.2 54.0 130.1 3.4% 10.2%
8 Norvegia - - 25.3 49.4 106.4 120.6 3.1% 3.2%
9 Arabia Saudită 1.5 2.8 31.8 47.3 83.3 112.1 2.9% 4.4%
10 Algeria 2.4 7.7 51.7 91.9 77.4 92.3 2.4% 1.3%

54
 Repartitia teritorială a zăcămintelor de hidrocarburi

Orientul Mijlociu. Bazinul Golfului Persic. Caracteristici, zăcăminte.

Bazinul Golfului Persic este cel mai important bazin petrolier - gazeifer al lumii, cunoscut
încă din Antichitate; deţine rezerve exploatabile de cca.92 mld. t petrol şi peste 48 mld. mc gaze
naturale. Caracteristici:
- adâncimea mică a zăcămintelor (cca. 2000 m);
- productivitatea mare a sondelor (în medie – 300.000 t petrol/sondă/an);
- debitul mare al sondelor, debit ce asigură o producţie medie de cca. 800 t/zi, în timp ce media
mondială este de 3 t/zi
- proporţia mare a forajelor de exploatare reuşite (un foraj de exploatare din acest bazin
descoperă, în medie, 10 mil. t petrol, faţă de mai puţin de 0,1 mil. t în S.U.A. şi Europa
Occidentală).
Toate acestea duc la o rentabilitate mare a exploatării.

Figura 18 Mizele geopolitice în Orientul Mijlociu (2014).

Sursa: Documentation photographique.

În partea sud-vestică , în calcare jurasice şi gresii cretacice, se află cele mai mari zăcăminte de pe
Glob:
- în Arabia Saudită – la Ghawar (11,4 mld. t, descoperit în anul 1949, când a fost
evidenţiată la adâncimea de 1,5-3 km o cută anticlinală îngropată, lungă de 250 km şi lată de 15-
25 km; până în prezent de aici s-au extras câteva miliarde tone de ţiţei) şi Safaniya-Khafji (4,1
mld. t);
- în Kuweit – Burgan, sau Marele Burgan,cu dimensiuni de 40 km lungime şi 14 km
lăţime, cu 9,85 mld. t, a început să fie exploatat în 1946;

55
 - la graniţa dintre Irak şi Kuweit – Rumaila.
Zăcăminte pur gazeifere sunt North Fields (în apele teritoriale ale Qatarului, cu 12.000 mld. mc
de gaz şi Sirri (în Emiratele Arabe Unite).
Pe flancul nord-estic, zăcămintele sunt de dimensiuni mai mici şi se află în depozite
cretacice şi terţiare strâns cutate:
- zăcământul Kirkuk din nord-estul Irakului (cu adâncimi mici,doar 750 m);
- Ahwaz, Marun în sud-vestul Iranului.
Dintre zăcămintele pur gazeifere amintim pe cel de pe platforma continentală a Iranului –
Kangan, cu 5.000 mld. mc

Figura. Producția și rutele petrolui în regiunea Golfului Persic (2014).

Sursa: Documentation photographique.

Arabia Saudită este cel mai mare exportator de petrol și este cel de-al doilea în ceea ce privește
rezervele de petrol sigur exploatabile. Producția de țiței a fost stabilă la 10,2 milioane barili/zi
din august 2015. Pe termen mediu, țara nu are planuri de creștere a capacității de producție, deși
ar putea lua în considerare construirea unei capacități suplimentare dacă cererea mondială de țiței
va continua să crească.

56
Industria petrolieră din Iran este una dintre cele mai mature din lume. Majoritatea câmpurilor
petroliere au fost descoperite înainte de 1965, iar evoluțiile mai noi se află în regiunile
Yadavaran și Azadegan de Nord. Industria petrolieră a trecut printr-o criză de la sancțiunile
ONU din 2012 (din cauza programului nuclear iranian), care a redus producția de petrol cu
aproximativ 50%. Acum că sancțiunile vor fi ridicate, oficialii guvernamentali intenționează să
crească producția de petrol și exporturile cu 500.000 de barili pe zi. Potrivit British Petrolium
(2016), țara a produs (în anul 2015) 3,9 milioane de barili pe zi, din care aproape 2 milioane
barili/zi au fost folosite pentru consumul intern Iranul se confruntă cu o serie de provocări în
ceea ce privește creșterea producției: infrastructura petrolieră îmbătrânită, creșterea cererii
interne, instabilitatea politică.

Rezervele petroliere ale Irakului sunt considerabile, dar, din cauza tulburărilor politice și civile
din ultimii ani, a fost imposibil să se facă o explorare semnificativă a petrolului. Din 2010,
producția de țiței a crescut de la 2,5 milioane b / d la 4 milioane b / d în 2015. Sunt necesare
investiții suplimentare în acest sector pentru ca Irakul să atingă o capacitate operațională deplină,
dar o serie de provocări, cum ar fi problemele de securitate și probleme politice, exodul masiv al
refugiaților și al persoanelor strămutate intern, îmbătrânirea infrastructurii petroliere, dificultățile
comerciale și tehnice pot împiedica fluxul de capital.

Kuweit – are rezerve considerabile de petrol, mai ales în zăcământul supergigantic Burgan
(”Marele Burgan”).

57
Emiratele Arabe Unite, membru al OPEC, este un jucator important pe piata petroliera cu
rezervele de petrol sigur exploatabile de 97,8 miliarde de barili in 2015.
Abu Dhabi detine 92,2 miliarde barili, Dubai 4 miliarde barili, Sharjah 1,5 miliarde de barili si
Ras al Khaimah 500 milioane de barili. Producția de petrol a fost de 3,9 milioane b / d în 2015,
iar consumul la aproximativ 900.000 b / d. Țara este de asemenea un exportator important de
petrol, care reprezintă aproximativ 25% din PIB-ul EAU. Economiile asiatice, în special
Japonia, consumă marea majoritate a producției de export de petrol din EAU. În ceea ce privește
rezervele, nu se așteaptă ca țara să facă descoperiri majore de petrol în viitor, astfel că tehnicile
de recuperare a petrolului îmbunătățite sunt utilizate pentru a crește ratele de extracție a
câmpurilor petroliere mature existente.

1901, Persia (Iranul de astăzi)

“Sub un soare necruţător, înfruntând furtuni de nisip, prospectorii se pun pe lucru. Ei găsesc
efectiv petrol, mai ales în apropiere de Kermanschah, dar încă nu este comoara visată. Forajele
continuă, cu cheltuieli mari şi multă osteneală, prospectorii muncind pe o temperatură de 50
grade Celsius… Compania engleză Burmah Oil cheltuie sute de mii de lire”.
În 1908, la începutul lunii mai, Burmah Oil telegrafiază de la Londra: “Încetaţi lucrările,

58
concediaţi personalul, vindeţi materialul”. În zorii zilei de 26 mai 1908 petrolul se face auzit. La
rândul lor, petroliştii telegrafiază: “Avem onoarea să vă informăm că azi dimineaţă, la orele 4, a
fost descoperit petrol la puţul nr. 1, la adâncimea de 1180 picioare”. Câteva zile mai târziu, o a
doua sondă atinge, către 400 de metri, acelaşi strat petrolifer. În aprilie 1909 ia naştere Anglo-
Persian Oil Company, viitoarea Anglo-Iranian, viitoarea British Petrolium, având ca obiect
exploatarea concesiunilor obţinute de la guvernul de la Teheran.
1927: la Kirkuk (Irak) ţâşneşte petrolul
Forajele temeinice încep în aprilie 1927, cu mare risipă de materiale. Şase puţuri rămân sterile.
Consiliul de administraţie al I.P.C. îşi pierde răbdarea. Oare va trebui să mai plătească multă
vreme 2500 de muncitori irakieni, fără a-i mai pune la socoteală pe tehnicienii occidentali, pentru
nişte rezultate atât de prăpădite? Se hotărăşte o ultimă încercare în apropiere de Kirkuk, în albia
unui ued secat: locul se află în apropierea unor crevase din care ţâşnesc flăcările unui vechi foc
sacru. Este semnul prezenţei petrolului, cel puţin la suprafaţă. Nu s-ar putea găsi şi în adâncime?
La 15 octombrie 1927, pânza este atinsă la o adâncime de 463 m.
“Se aude un zgomot surd provenind din adâncurile pământului. Aproape imperceptibil la început,
zgomotul se amplifică până când se transformă într-un tunet înspăimântător, în timp ce un
amestec de noroi şi ţiţei începe să apară la suprafaţa solului, apoi să ţâşnească… Pe cer se ridică
o enormă coloană neagră şi se simte mirosul înţepător al gazelor de erupţie. Din cerul complet
negru începe să cadă o ploaie: o ploaie de ţiţei”.
1938, Arabia Saudită.
Arabia Saudită este imensul regat al nisipurilor care se întinde peste aproape întreaga Peninsulă
Arabă. Pelerinajul la Mecca a constituit multă vreme singura-i sursă de venituri. Avea să-l
îmbogăţească subsolul toridei provincii Hasa, aşezată pe ţărmurile Golfului Persic, între Kuwait
şi Qatar.
În deşertul incandescent, geologii americani îşi ridică corturile. La sonda nr. 7, aflată în
perimetrul Dahran, unde forajul a atins 1200 de metri sub nisip, ei dau, în martie 1938, de petrol.
Se instalează o conductă până la ţărm, iar la Ras Tanura se amenajează un port primitiv.
Implantându-se în Peninsula Arabă, companiile americane au riscat din plin. “Ceea ce
achiziţionăm este o masă enormă de nisip, de căldură, de muşte şi speranţe”. Speranţele s-au
materializat; nisipul şi muştele au devenit petrol. Diplomaţia dolarului a câştigat partida.

Sursa: Rene Sedillot, Istoria Petrolului, Ed. Politică, 1979

Bazinele de hidrocarburi din Africa de Nord.

În Africa de Nord descoperirea unor bazine bogate în petrol şi gaze datează abia din
deceniul al şaselea al secolului XX. Libia. Algeria. Egipt.
- Bazinul Sirtei, la sud de golful Sirta Mare (Libia) cu rezerve de petrol de peste 4 mld. t,
principalele zăcăminte fiind la Serir (1 mld. t petrol), Zelten, Dahra, Amal, Raguba;
- Bazinul Fezzan, descoperit de petroloştii englezi după 1995, în zona oraşului Murzuk, spre
graniţa cu Algeria, cu o producţie mai modestă; Libia deţine cele mai mari resurse de petrol de
pe continentul african dar politica statului, orientată către păstrarea şi protejarea propriilor
resurse, a făcut ca, după un avânt considerabil în anii 70, producţia să scadă considerabil în
prezent.

59
Libia deţine cele mai mari resurse de petrol de pe continentul african dar politica statului,
orientată către păstrarea şi protejarea propriilor resurse, a făcut ca, după un avânt considerabil în
anii 70, producţia să scadă considerabil în prezent.Bazinul Sirtei, la sud de golful Sirta Mare
(Libia), cu rezerve de petrol de peste 4 mld. t, principalele zăcăminte fiind la Sarir (1 mld. t
petrol), Zelten, Dahra, Amal, Raguba. Marsa el Brega şi Ras Lanouf sunt două mari porturi de
export şi prelucrare a petrolului.
- Bazinul Marelui Erg Oriental, aflat în principal pe teritoriul Algeriei, cu zăcământul Hassi
Messaoud, destul de adanc – 3.500 m – sau zăcământul Hassi R Mel, pur gazeifer, totalizând
rezerve de gaz de 1.690 mld. mc; Algeria, deşi a fost prima ţară care a exploatat zăcămintele
sahariene, a avut un ritm mult mai lent de creştere a producţiei, limitată fiind de capacitatea
conductelor construite până la Marea Mediterană, ce aveau trasee dificile şi lungi (700-900 km).
- Bazinul Golfului Suez, în Egipt, de talie apreciabilă, cu zăcăminte de petrol şi gaze, aflat atât
pe ţărmul african cât şi pe acela asiatic al peninsulei Sinai (Ras Sudr, Ras Matarama, Wadi
Feiran); Această zonă asigură 85% din producţia naţională. Numeroase conducte converg spre
terminalul Ras Gharib de la Marea Roşie şi spre rafinăriile de la Suez, Cairo şi Alexandria.

60
Figura. Resursele naturale din Libia și Egipt.

61
Africa Subsahariană. Bazinul petrolier – gazeifer al Golfului Guineei

În vestul Africii s-a conturat în ultimele patru decenii Bazinul petrolier – gazeifer al
Golfului Guineei, cu zăcăminte atât continentale cât şi submarine, în sectoare care revin
Nigeriei, Gabonului, R.P.Congo, Camerunului, Angolei şi altor state.
În Bazinul Golfului Guineei s-a forat până la cea mai mare adâncime a mării de până acum
(aşa-numitul off-shore adânc), de peste 1200 m, descoperindu-se trei zăcăminte de hidrocarburi
în largul enclavei angoleze Cabinda. Nigeria, un important producător african, are exploatări
îndeosebi pe continent, cele mai importante fiind în sud-vestul ţării, în zona deltei fluviului
Niger, la Bonny,Imo River şi off-shore la Okan. Importante terminale petroliere „adună”
petrolul, Nigeria exportând cea mai mare parte (90%) din producţia sa.
Fostă colonie portugheză, Angola este astăzi al doilea mare producător de petrol din zonă,
după Nigeria, şi a treia mare piaţă financiarã după Nigeria şi Africa de Sud cu o creştere
economică de 7,8% în 2014. În 2014, producţia de petrol a fost de 1,7 milioane barili pe zi, iar
rezervele estimate în prezent ating 5,412 miliarde de barili. Industria petrolieră contribuie cu
80% la buget. Exportul de petrol reprezintă 90% din totalul exporturilor.

Figura. Comerțul cu petrol în delta fluviului Niger (2004). Sursa: Documentation

photographique.

62
 Evoluţia producţiei petroliere în Africa (1980 și 2005)

Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.)

CSI este o zonă geografică cu tradiţie în exploatarea petrolului. În regiunea Baku se extrage
la scară industrială încă din 1875. Alături de vechile regiuni petrolifere (Baku, Caucazul de
Nord) au fost puse în valoare marile zăcăminte din regiunea Volga – Ural şi, ulterior, cele din
partea asiatică.
Rezervele sigure de petrol ale Rusiei au fost estimate în 2015 la 102,4 miliarde de barili,
producția la 10,98 milioane b / d și consumul la 3,11 milioane b / d.
Producția de țiței a urmat în ultimii ani o tendință ascendentă constantă, iar creșterea
recentă provine din creșterea producției în arii petroliere mature, care au rezerve mari, dar rate
scăzute de extracție.
Sectorul petrolier rusesc este dominat de o mână de companii de stat cu capital majoritar,
cum ar fi Rosneft (cota de piață de 35%), Lukoil (16%) și Surgutneftegaz (12%).

63
Figura. Resursele de hidrocarburi și rețelele de transport din Federația Rusă

64
 Figura 19 Resursele de hidrocarburi din centrul Federației Ruse.

Bazinul Siberiei de Vest - localizat pe cursul fluviului fluviului Obi, nu prea adânc
(grosimea depozitelor sedimentare crescând de la 2000 m în sud la 6000 m în nord), larg cutat,
foarte întins ca suprafaţă.În trei mea nordică a acestui bazin se află cele mai mari zăcăminte de
gaze naturale de pe Glob – Urengoi, Iamburg, Zapoliarnoie, Medvejie. În partea central-sudică,
în strate de nisip, se află zăcăminte de petrol cu gaze asociate, inclusiv cel mai mare zăcământ
de petrol din Rusia, Samotlor, urmat de alte zăcăminte precum Surgut, Meghion, Usti Balâk,
Nijnevartovsk ş.a. Bazinul Siberiei de Vest asigură peste jumătate din producţia de petrol a
Rusiei.
Bazinul Mării Caspice
a) Bazinul Nord – Caspic a fost descoperit în anul 1929 şi este, pe alocuri, extrem de adânc,
sedimentele putând atinge peste 20 km grosime. Principalele zăcăminte de petrol sunt la
Romaşkino, Sugurovo şi Tuimazî, iar zăcăminte pur gazeifere la Oremburg şi în
regiunea Saratov.
b) Bazinul Sud – Caspic, exploatat la sud-vest de Marea Caspică (Azerbaidjan – Baku), la sud
de aceasta, în Turkmenistan, dar şi în mare măsură submarin. Din 1997 se exploatează şi alte
zăcăminte, foarte bogate, cu rezerve de 2,5 mld. t petrol, la Şirak, Azeri ş.a.

65
c) Bazinul Central – Caspic, cu un petrol de calitate foarte bună, cu un conţinut redus de sulf,
exploatat atât la vest de Marea Caspică, pe flancul nord-estic al Caucazului (Cecenia –
Groznîi), cât şi la est de această mare, în peninsula Mangâşlak din Kazahstan.
d) Bazinul Kara-Kum, din Turkmenistan şi Uzbekistan, preponderent gazeifer, cu rezerve de
gaz de peste 3000 mld. mc, dar şi cu mici zăcăminte de petrol, în zonele marginale;
principalul zăcământ este la Gazli.

Figura. Resursele de hidrocarburi din regiunea Mării Caspice.

Delimitarea platformelor continentale – statutul juridic al Mării Caspice. Faptul că

sub apele Mării Caspice se află cantităţi importante de hidrocarburi contribuit la existenţa unei
lungi controverse politico – juridice, nerezolvată încă, asupra suveranităţii şi proprietăţii apelor şi
fundului mării. Poziţiile diferite pe care le-au adoptat statele ce au ieşire la Marea Caspică se
nasc din modul în care se răspunde la întrebarea: Marea Caspică este un lac sau o mare?
Dacă este considerată un lac (dar apele sunt sărate iar dimensiunile sale sunt cu mult mai
mari faţă de celelalte lacuri existente pe Terra ), atunci proprietatea şi gestiunea apelor şi
fundului lacului ar trebui să fie exercitate în mod egal de toate statele riverane. În acest caz,
fiecare stat ar avea dreptul să primească o cotă parte din ceea ce rezultă în urma activităţilor
economice desfăşurate în cadrul apelor.
Dimpotrivă, dacă este considerată o mare, atunci fiecare stat ar avea dreptul la propriul
spaţiu exclusiv care, potrivit regulamentelor internaţionale, se calculează în mile marine distanţă
de la ţărm, după care încep apele internaţionale. E uşor de înţeles că oricare dintre cele două
statute s-ar adopta ar exista învingători şi învinşi.

66
Figura 20 Producția de petrol statelor din regiunea Mării Caspice (2000-2012).

Figura. Resursele de hidrocarburi din C.S.I. și proiectele de transport.

Sursa : La Documentation française.

67
R.P.Chineză şi Asia de Sud-Est şi de Sud.

Figura. Exploatarea hidrocarburilor în China

China este un mare consumator de energie și un importator de țiței. Sectorul petrolier este
dominat de trei mari companii de stat: PetroChina (cotă de piață de 56%), Sinopec (20%) și
CNOOC (24%). Prețurile scăzute ale petrolului au afectat China, întrucât au redus bugetele
pentru investițiile din amonte, întreținerea și explorarea zăcămintelor. Producția de țiței a crescut
rapid în anul 2016 și se estimează că această tendință va continua și în următorul deceniu.
Importul de petrol brut va continua să crească datorită prețului scăzut al petrolului, epuizarea
resurselor convenționale de petrol și creșterea investițiilor în gaze naturale.

În R.P.Chineză se remarcă: - bazinul Dzungariei, cu zăcământul Karamai; - bazinul Tarimului,

acoperit în cea mai mare parte de pustiul Taklamakan, recent descoperit şi cu perspective foarte
promiţătoare, dar greu de exploatat. bazinul Sung-Liao, în provincia Manciuria, cel mai bogat din
China, cu zăcământul Daqing, singurul supergigant chinez, cantonat în gresii cretacice, la
adâncimi relativ mici (cca. 1000 m); - bazinul Nord Chinez, de asemenea cu petrol în depozite
mezozoice, parţial submarin, acoperit de apele golfului BoHai.
China este un mare consumator de energie și un importator de țiței. Sectorul petrolier este
dominat de trei mari companii de stat: PetroChina (cotă de piață de 56%), Sinopec (20%) și
CNOOC (24%). Prețurile scăzute ale petrolului au afectat China, întrucât au redus bugetele
pentru investițiile din amonte, întreținerea și explorarea zăcămintelor. Producția de țiței a crescut
rapid în anul 2016 și se estimează că această tendință va continua și în următorul deceniu.
Importul de petrol brut va continua să crească datorită prețului scăzut al petrolului, epuizarea

68
resurselor convenționale de petrol și creșterea investițiilor în gaze naturale. Cei mai mari
parteneri comerciali ai Chinei sunt Arabia Saudită (15,1%), Rusia (12,6%) și Angola (11,5%).

În Asia de Sud-Est s-au evidenţiat numeroase bazine şi zăcăminte mijlocii şi chiar mici, de
regulă litorale sau submarine, conţinând atât petrol cât şi gaze naturale.
 Indonezia este cea mai importantă producătoare de petrol din sud-estul Asiei, cea mai
mare parte a producţiei obţinându-se în Insula Sumatera, precum şi în insulele
Kalimantan şi Jawa. Indonezia este un important furnizor pentru Japonia, mai ales.
 În aceeaşi zonă, Malaysia şi Brunei (stat din nordul insulei Kalimantan) obţin producţii
de petrol exclusiv din platoul continental al Mării Chinei de Sud.
 În sudul Asiei, India este o producătoare recentă, cu exploatări terestre în nord (statul
Assam – bazinul fluviului Brahmaputra) şi submarine (în golful Cambay, din vestul ţării).
 Alte bazine din această zonă sunt preponderent gazeifere – bazinul Surma, din
Bangladesh, bazinul Indusului, din Pakistan, bazinul afgano-tadjik ş.a.

Principalele exploatări de hidrocarburi din Asia de SE.

Sursa:https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Petroleum_regions_-_Southeast_asia_map-fr.svg

America Latină: Venezuela, bazinul Golfului Mexic, alte bazine sud-americane

Bazinul Golfului Mexic aparţine doar parţial Americii Latine, partea sa nordică desfăşurându-se
în Statele Unite (Texas, Lousiana). Sectorul sudic al acestui bazin aparţine însă Mexicului, cu
rezervele cele mai mari în statele Chiapas şi Tabasco. Pe platforma continentală din această zonă
forajele s-au intensificat după 1972, ceea ce a contribuit la creşterea apreciabilă a rezervelor
sigur recuperabile ale Mexicului (6,5 mld. t petrol în 1998), însă este vorba despre un petrol
destul de greu şi vâscos, nu foarte apreciat pe piaţa internaţională.
69
Mexicul este un important producător de petrol, cu 2,6 milioane barili/zi în 2015, dar producția a
scăzut constant din 2005, când a ajuns la 3,8 milioane barili/zi. Consumul de petrol al țării a fost
înregistrat în 2015 la 1,9 milioane barili/zi. Țara este un exportator de țiței și un importator net de
produse petroliere rafinate, iar principalul partener comercial este Statele Unite. Cea mai mare
parte a producției apare off-shore în Golful Campeche, în special în două domenii Ku-Maloob-
Zaap (KMZ) și Cantarell. Alte câmpuri petroliere importante includ Chicontepec în nord-estul
orașului Mexico City și Samaria-Luna în sudul țării.

70
În restul Americii Latine, rezerve importante se află în primul rând în Venezuela. Această ţară
deţine rezerve sigur recuperabile de petrol de ordinul a 9,9 mld. t, repertizate în trei bazine:
- Bazinul Maracaibo, parţial submarin, cunoscut şi exploatat dinainte de primul război
mondial. Cele mai multe zăcăminte sunt localizate in partea nordică şi estică a
Lacului Maracaibo. Cele mai importante structuri La Rosa, Lagunillas, Tiajuana,
Lamar, Lama, Bachaquero, Mene Grande reprezintă o prelungire submarină pe o
lungime de 10-20 de km a zăcămintelor Lagunilas şi Cabinas.
- Bazinul Oriente, care se continuă submarin spre Insula Trinidad.
- Bazinul Orinoco, din sud, cu un petrol greu, vâscos, cu un coeficient de
recuperabilitate scăzut (sub 10%).

Venezuela are unele dintre cele mai mari rezerve de petrol din lume estimate la 300 de miliarde
de barili și o mare parte din producția de petrol se obține câmpurile petroliere mature care
necesită o finanțare substanțială pentru întreținere. Producția a fost înregistrată în 2015 la 2,6
milioane barili/zi, în scădere cu 2,1% față de 2014, dar în general a scăzut în mod constant din
2007. Consumul de țiței a scăzut cu 12,7% în 2014 până în 2015, ajungând la 678,000 barili/zi.
Criza economică a țării are un impact asupra producției viitoare de petrol, care se preconizează
că va continua pe trendul descendent.
Alte bazine din America Latina.
Bazinul Preandin Central, din sud-estul Columbiei (Cusiana), care traversează Ecuadorul şi
Peru-ul, (cu recent descoperitul zăcământ de gaz Camisca) şi ajunge până în Bolivia; este în curs
de exploatare. Mai amintim şi bazinele preandine ale Argentinei, din care cel mai important este
Neuquen şi Comodoro Rivadavia, de pe litoralul atlantic al Argentinei, precum şi Bazinul Bahia
din Brazilia şi recent descoperitul bazin de pe platforma continentală din largul portului Santos.

71
Totalul rezervelor sigur exploatabile de petrol din Brazilia a fost estimat la 13 miliarde de barili
în 2015, o scădere de aproape 20% față de anul precedent. Producția a atins (în 2015) 2,5
milioane barili/zi, o creștere de aproximativ 8% față de 2014. Cea mai mare parte a producției
Braziliei provine din câmpurile petroliere mature din Bazinul Campos. Noua legislație privind
permiterea investițiilor străine în câmpurile petroliere offshore vizează relansarea acestei
industrii importante pentru economia țării.
Ecuador, cel mai mic producător al OPEC, are o valoare estimată totală a rezervei de petrol de 8
miliarde de barili în 2015. Producția de petrol în 2015 a scăzut cu 2,4% față de anul precedent,
ajungând la 543,000 barili/zi, precum și consumul cu o scădere de 2,3% ajungând la 253.000
barili/zi în 2015. Petrolul este una dintre principalele produse de export, astfel că prețurile
scăzute ale petrolului au dus la lupte economice, determinând țara să caute împrumuturi din
China, care a primit, de asemenea, drepturi de explorare a petrolului în Amazon, populată de
indigeni.
Rezervele totale de petrol ale Columbiei au fost estimate la 2,3 miliarde de barili în 2015.
Producția de țiței s-a ridicat la aproximativ 1 milion barili/zi, în timp ce consumul a ajuns la 331
000 barili/zi. Industria petrolieră se confruntă cu dificultăți din partea grupurilor rebele și a
protestatarilor care au comis atacuri asupra infrastructurii petroliere și amânarea proiectelor,
precum și din cauza prețului scăzut al petrolului.
Totalul rezervelor sigure ale Argentinei a fost estimat la 2,4 miliarde de barili în 2015. Producția
de petrol a atins 637,000 b / d în 2015, în timp ce consumul a fost de 670,000 barili/zi. Țara are
rezerve semnificative de țiței, estimat la 27 miliarde de barili - al patrulea ca mărime din lume, în
patru provincii - Neuquén, La Pampa, Mendoza și Rio Negro. Modificările recente ale
subvențiilor guvernamentale, care trebuiau să mențină prețurile petrolului intern la aproximativ
67,50 dolari/baril pentru a încuraja explorarea și atragerea investițiilor, au redus efectiv stocul
companiilor naționale de petrol cu până la 40%. Reducerea semnificativă a prețurilor va avea un
impact negativ asupra industriei în viitorul apropiat.

America anglofonă: Canada, Alaska, Middlecontinent, partea anglofonă a

bazinului Golfului Mexic.
- Bazinul Alaskian Arctic, descoperit în anul 1968, cuprinde cel mai mare zăcământ de
hidrocarburi din S.U.A. – Prudhoe Bay (1,3 mld. t petrol). Condiţiile specifice ale climatului
polar şi subpolar fac ca exploatările şi transportul petrolului să fie mai scumpe, dar în anul 1977
a intrat în funcţiune oleoductul Prudhoe Bay - Valdez (sud), de unde petrolul este dirijat pe cale
maritimă spre vestul S.U.A.
- O importantă zonă petrolieră este în Middlecontinent, unde sunt concentrate 35% din totalul
rezervelor certe ale S.U.A. şi participă cu 30% la producţie. Mai importante sunt exploatările din
statele Texas (Panhandle – în nord, Ranger, Sweetwater, Electra – în partea central-estică),
Oklahoma (în jurul oraşelor Oklahoma City, Ponca City şi Wichita), Kansas şi Arkansas.
- Regiunea Golfului Mexic a intrat în producţie din 1929 şi a devenit rapid o mare furnizoare de
petrol. Extracţia se realizează atât pe uscat, în delta fluviului Mississippi şi în perimetrul Lake

72
Charles (Lousiana), cât şi sub apele golfului, în centrele Corsicana, East Texas şi Taylor, în
apropierea litoralului statului Texas
- Bazinele din sudul Californiei – Los Angeles, Ventura, Santa Maria – submarin.

73
Figura. Resursele de petrol și gaze din Statele Unite ale Americii.

74
 Figura. Resursele de petrol și gaze din partea central-vestică a Statelor Unite ale Americii.

S.U.A. dispun de rezerve importante de gaze naturale. Principalele exploatări sunt în

zona Golfului Mexic (New Orleans – Brownsville), în partea central – sudică (Oklahoma,
Kansas, Arkansas) ş.a. În S.U.A. există celmai lung sistem de conducte de gaze (gazoducte) şi
oleoducte pentru transportul gazelor naturale şi ţiţeiului.

Canada:
- Bazinul provinciei Alberta, din Canada, cu zăcăminte petrolier-gazeifere în partea centrală
(Pembina, Readwater, Rainbow Lake) şi cu zăcăminte preponderent gazeifere în aria periferică.
Rezervele sunt abundente iar piaţa de desfacere este în imediata apropiere – cea americană.
- Foraje recente au indicat existenţa petrolului în nord, în delta fluviului Makenzie precum şi în
platoul continental al Mării Beaufort.

75
 Bazinele de hidrocarburi din Europa Occidentală
Bazinul Mării Nordului este singurul de dimensiuni internaţionale. Deşi extracţiile sunt foarte
costisitoare (de 10 ori mai scumpe decât în Orientul Mijlociu), avantajele sunt date de calitatea
deosebită a petrolului, de adâncimea redusă a apei (sub 200 m) şi de apropierea de marile zone
consumatoare europene.
Norvegia dispune astăzi de cca. 1,5 mld t rezerve de petrol şi peste 3000 mld mc de gaz, Olanda
de cca. 1800 mld mc de gaz iar Marea Britanie – de 770 mld mc de gaze naturale şi 0,7 mld t de
petrol, Norvegia şi Marea Britanie devenind mari exportatoare de hidrocarburi.
Prin partajarea Mării Nordului între statele riverane, Germania şi Danemarca au fost mai puţin
avantajate.

76
 Figura 21 Resursele de hidrocarburi din Marea Nordului.

Bazinul Mării Nordului

Platoul continental al Mării Nordului adăposteşte importante rezerve de petrol de cele mai multe
ori asociat cu gaze. Primul zăcământ petrolifer a fost descoperit în 1969 în apele teritoriale ale
Norvegiei – Ekofisk. Până în prezent în Marea Nordului s-au descoperit mai mult de 64 de
zăcăminte, toate fiind în exploatare directa sau iminentă. Aceste importante resurse sunt
exploatate de statele riverane mării.
Cele mai importante zăcăminte ale Marii Britanii se întind din sud, de la latitudinea oraşului
Newcastle, până la nord de Insulele Shetland (nordul Scoţiei), cu extracţii la Brent, Argyll,
Forties, Clyde Crawford, Highlander ş.a. Numeroase conducte asigură transportul petrolului la
ţărm, jumătate din producţia Marii Britanii fiind destinată exportului.
Buzzard oil Field – câmp petrolier descoperit în anul 2001 de către geologii canadieni
(PanCanadian). Rezervele sigure sunt de 1,5 miliarde barili, iar producția de 180000 barili/zi.
77
Operatori: Nexen Petroleum, Petro-Canada, BG Group și Edinburgh Oil and Gas. Au investit
$2.87 dolari (£1.5 miliarde lire sterline) în acest proiect. Petrolul brut este transporta prin
conducte până la Kinneil (terminal și rafinărie), unde este prelucrat.

Buzzard Oil Field – câmp petrolier descoperit în anul 2001 de către geologii canadieni
(PanCanadian). Rezervele sigure sunt de 1,5 miliarde barili, iar producția de 180000 barili/zi.
Operatori: Nexen Petroleum, Petro-Canada, BG Group și Edinburgh Oil and Gas. Au investit
$2.87 dolari (£1.5 miliarde lire sterline) în acest proiect.
Petrolul brut este transporta prin conducte până la Kinneil (terminal și rafinărie), unde este
prelucrat.

Norvegia ocupă locul al doilea la producţia de petrol în Europa. Extracţia gravitează în prezent
în jurul marelui areal Ekofisk, cu 16 platforme de producţie, unele dintre acestea de mare
productivitate (Ekofisk, Area, Gullfacs, Statfjord, Ula, Valhall). Adâncimea apei este de 70 metri
iar adâncimea la care se găseşte petrolul este de 3000 metri. Rezervele sigure de petrol ale
Norvegiei au fost estimate în 2015 la 8 miliarde de barili, producția fiind de 1,948 milioane b/d,
iar consumul la 234,000 barili/zi. Principalele rezerve de petrol ale țării sunt amplasate în larg în
Marea Nordului, Marea Norvegiei și Marea Barents. Cea mai mare parte a producției,
aproximativ 78%, provine din Marea Nordului, în timp ce Marea Barents este încă subexplorată
și ar putea susține creșterea producției de petrol pe termen lung. Producția de țiței a scăzut lent în
ultimii ani, dar o revigorare a industriei ar putea să apară din 2020, datorită dezvoltării
proiectului de fază I Johan Sverdrup în Marea Nordului, cu o capacitate de producție planificată
de 440.000 barili/zi.

Mai recent a fost inauurată platforma Troll – cea mai mare construcţie de beton de acest gen de
pe Terra. Este situată la 80 km de coastele Norvegiei, iar adâncimea apei este de 350 metri.
Producția a început pe 19 septembrie 1995. În anul 2002 producția de țiței a depățit 400.000

78
barili/zi. Troll A exploatează gaz. Troll B (platformă plutitoare făcută din beton) și Troll C
(platformă plutitoare făcută din oțel) exploatează petrol. În total funcționează aici 28 de puțuri de
forare, fiecare cu câte 2 – 3 secțiuni orizontale care converg într-un rezervor comun.

79
Exploatarea petrolului
Petrolul a intrat în uz industrial după 1850, devenind de timpuriu sursa unei concurenţe
acerbe între marile puteri pentru controlul acelor regiuni ce deţin rezerve importante. Producţia a
cunoscut o creştere continua, cu toată epuizarea rapidă a unor rezerve. Explicaţia acestei
dinamici rezidă în creşterea cererii, dar şi în utilizarea completă a acestei materii prime
(motoare cu ardere internă, propulsia avioanelor, producţia de energie, cauciuc, fibre sintetice,
mase plastice ş.a.).

1. Gaz petrolier
lichefiat
2. Substanțe chimice
3. Carburanți pentru
4. Carburanți pentru
avioane cu reacție
5. Motorine
6. Lubrifianți
7. Carburanți pentru
industrie,
termocentrale
8. Bitum pentru
drumuri
9. Țiței încălzit

Figura. Produsele rezultate din prelucrarea petrolului.

80
 Figura 22 Distilarea petrolului brut.

Politica petrolieră mondială

Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC – Organization of the Petroleum

Exporting Countries) este o organizaţie internaţională fondată la Baghdad, Iraq, în 1960, prin
acordul a cinci state (membri fondatori): Iran, Iraq, Kuwait, Arabia Saudită și Venezuela.
Acestor state li s-au alăturat apoi Qatar (1961), Indonezia (1962), Libya (1962), Emiratele Arabe
Unite (1967), Algeria (1969), Nigeria (1971), Ecuador (1973), Gabon (1975), Angola (2007),
Guineea Ecuatorială (2017) și R. Congo (2018).
Ecuador și-a suspendat statutul de membru în 1992, dar și l-a reactivat în 2007. Indonezia
și-a suspendat statutul de membru în 2009, l-a reactivat în ianuarie 2016, și l-a suspendat din nou
în noiembrie 2016. Gabon și-a suspendat statutul de membru între 1995-2016, iar Qatar l-a
suspendat începând cu ianuarie 2019.
În prezent, sediul central al OPEC este la Viena, iar membrii săi, în 2019, sunt în număr de
paisprezece: șapte state din Africa (Algeria, Angola, R. Congo, Guineea Ecuatorială, Gabon,
Libya, Nigeria), două state din America latină (Ecuador, Venezuela), și cinci state din Asia
(Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Iran, Iraq, Kuwait).
Scopul principal al organizaţiei, conform statutului ei, este determinarea celor mai bune
modalităţi pentru apărarea intereselor statelor membre. Misiunea oficială a OPEC este „să
coordoneze și să unifice politicile petroliere ale țărilor membre ale acesteia și să asigure
stabilizarea piețelor petrolului, pentru a asigura furnizarea eficientă, economică și regulată a

81
petrolului către consumatori, un venit constant pentru producători și un profit echitabil pe
capital pentru cei care investesc în industria petrolieră”.

82
Criza petrolieră din 1973. Cauze, context, consecinţe.
Dependenţa a reprezentat principala premisă a declanşării crizei petroliere din 1973, moment de
cotitură în istoria economică a perioadei contemporane, exprimat prin decizia statelor
exportatoare de petrol din O.P.E.C. de a majora în etape succesive şi apropiate preţul petrolului
brut. Sub pretextul că Occidentul (şi în special americanii) au acordat sprijin Israelului în
războiul israeliano – arab, statele din OPEC ridică brusc preţul petrolului brut în octombrie 1973,
şoc urmat de alte scumpiri succesive în 1974, 1978 etc.). Această decizie, deşi nu poate fi
caracterizată ca neaşteptată, în contextul avertismentelor lansate de specialişti, a creat o situaţie
cu totul nouă, atât în statele exportatoare de petrol, cât şi în cele importatoare.

Figura. Recompunerile teritoriale după Războiul de șase zile și după Războiul din Kippur.
Sursa: La Documentation française.

Statele exportatoare de petrol

Statele exportatoare de petrol din Orientul Mijlociu, Africa şi America Latină au început
să acumuleze venituri incomparabil mai mari decât înainte de 1973 (numai în intervalul 1973 –
1984 statele din O.P.E.C. – Arabia Saudită, Iran, Venezuela, Libia, Kuweit, Nigeria ş.a. – au
câştigat din exporturile de petrol suma de 2040 miliarde petrodolari), ajungând la valori ale
produsului naţional brut pe locuitor printre cele mai ridicate din lume şi asigurându-şi mijloacele
financiare pentru o dezvoltare economică rapidă şi diversă.
S-a dezvoltat, pe această bază:

83
- industria rafinării petrolului (în Kuweit, Arabia Saudită, Venezuela, Libia, Irak, Iran, Emiratele
Arabe Unite)
- petrochimia (Irak, Iran)
- siderurgia (Arabia Saudită, Irak, Libia)
- industria aluminiului (Venezuela, Irak, Iran)
- construcţiile navale, industria autovehiculelor, a cimentului ş.a.

S-a construit şi o infrastructură de transport modernă (autostrăzi, aeroporturi), nu întotdeauna

utilizată la capacitatea proiectată. În acelaşi timp, ţările exportatoare de petrol din O.P.E.C. au
oferit împrumuturi şi fonduri pentru dezvoltare ţărilor afro-asiatice cu o situaţie economică mai
dificilă (Egipt, Pakistan, Siria, Afganistan, Iordania, India, Senegal, Sudan, Guineea),
permiţându-le acestora să-şi dezvolte industria (uzine de îngrăşăminte chimice, ţesătorii de
bumbac, rafinării de petrol, fabrici de ciment, hârtie, zahăr), irigaţiile, infrastructura, etc.
În toate acestea s-a folosit doar o parte din veniturile petroliere, restul „petrodolarilor” fiind
plasat în bănci, obligaţiuni, bunuri imobiliare, acţiuni la marile companii industriale occidentale
(de exemplu, în industria mecanică din Germania şi Marea Britanie, în industria nucleară din
Franţa), consolidându-se astfel rolul marelui capital provenit din statele O.P.E.C. pe piaţa
internaţională. Din păcate, sume imense au fost irosite şi pe cheltuieli militare – numai Irakul a
cheltuit în războiul contra Iranului, din 1980-1989, circa 84 miliarde dolari.
Influenţa teritorială a marilor companii petroliere transnaţionale s-a redus considerabil deoarece
în cele mai multe state exportatoare de petrol filialele acestor companii au fost naţionalizate sau
au fost luate sub controlul statului (în Arabia Saudită, Kuweit, Venezuela, Nigeria ş.a.). În
acelaşi timp însă, companiile respective şi-au mărit cu mult veniturile, deoarece, deşi cumpără
acum cea mai mare parte a petrolului brut, ele continuă să controleze 75% din piaţa produselor
rafinate, al căror preţ a crescut de două ori mai mult faţă de cel al petrolului.

Statele importatoare de petrol

În statele importatoare de petrol, majorarea preţurilor la produselor petroliere a impus o

politică de utilizare mult mai raţională a acestei surse de energie. Astfel:
- au fost construite autovehicule mai economice
- s-a impus reducerea vitezei de circulaţie
- s-au introdus contoare individuale pentru a reduce consumul
- s-a ameliorat termoizolaţia locuinţelor
- s-a trecut la înlocuirea petrolului cu alte surse de energie (energie nucleară, cărbune, gaze
naturale, etc.).
Toate aceste măsuri s-au soldat cu reducerea substanţială a consumului de petrol – de ex., în
S.U.A., între 1978 – 1982, consumul de petrol s-a redus cu 150 milioane tone pe an, iar în

84
Uniunea Europeană ponderea petrolului în balanţa energetică s-a redus de la 55% în 1979 la
44% în 1987. Drept consecinţă a apărut o supraofertă de petrol, însoţită de reducerea şi apoi de
creşterea foarte lentă a producţiei de petrol a Globului – de la 2831 mil. t în 1973 la 3150 mil. t
în 1992.
Majorarea preţului petrolului a avut drept parte pozitivă şi acordarea unei atenţii sporite
tehnicilor destinate să obţină, la extracţie, un coeficient de recuperare mai ridicat (prin injecţii de
gaz, de apă cu polimeri, stimulare ciclică cu vapori, etc.) şi tehnicilor de exploatare a petrolurilor
grele. În această faza stagnantă, statele din O.P.E.C. şi-au pierdut o bună parte din poziţiile
deţinute anterior pe piaţa mondială, ponderea lor în producţia Globului scăzând de la 55% în
1973 la 42% în 1998, datorită politicii de limitare a extracţiei pentru a menţine preţuri mari.
S-a dezvoltat, în schimb, exploatarea petrolului în statele Europei de Vest (au fost puse în
valoare marile zăcăminte petroliere din Marea Nordului, care au făcut din Norvegia o mare
putere petrolieră şi au salvat Marea Britanie dintr-o criză economică inevitabilă), în R.P.Chineză
şi în unele ţări în curs de dezvoltare obligate să-şi ridice proporţia autoaprovizionării cu energie
(Brazilia, India).
Relaţiile politice complexe din Orientul Mijlociu au determinat pe tot parcursul anilor ’80 mai
multe fluctuaţii ale producţiei, cu urmări în ierarhia marilor producători, afectate fiind statele cu
atitudine vădit antioccidentală (Iran, Libia, Irak). După 1990, producţia creşte sensibil în celelalte
state din zonă (Arabia Saudită, E.A.U., Kuweit) în contextul scăderii producţiei în S.U.A., care
încearcă să-şi menajeze resursele.

Prețul petrolului brut

Astfel, în ultimii ani, s-a produs o decuplare a creşterii economice de creşterea consumului
general de energie, ca urmare a introducerii unor tehnologii mai performante, a îmbunătăţirilor în
materie de eficienţă energetică şi a transformărilor structurale din economia globală, în care o
pondere tot mai însemnată o au ramurile economice cu o intensitate energetică scăzută. În ultimii
15 ani, cererea mondială de petrol a crescut cu doar 1,4% anual, în condiţiile în care în aceeaşi
perioadă preţul a urcat de la 10 dolari în 1998 la 150 de dolari per baril în 2008, apoi a scăzut la
30 de dolari, redresându-se şi stabilizându-se în perioada 2011-2014 la peste 100 de dolari per
baril.
În acelaşi timp, în ultimul deceniu, Statele Unite în mod special au trecut printr-o adevărată
revoluţie în sectorul extractiv datorită perfecţionării tehnologiei fracturării hidraulice, care a
făcut posibilă exploatarea ţiţeiului şi gazelor de şist şi care a readus Statele Unite în postura de al
doilea producător mondial de ţiţei şi gaze naturale (2015). Producţia SUA, care s-a majorat doar
în ultimul an cu peste 1 milion de barili (o rată de creştere uimitoare), la aproape 12 milioane de
barili pe zi, şi a generat un dezechilibru între cerere şi ofertă pe piaţa mondială a petrolului.

Petrolul continuă sa fie o resursă de bază, o alternativă completă încă nefiind găsită. Spectrul
epuizării sale planează însă la orizont (ritmul actual de consum e plafonat de trei decenii la cca. 3
miliarde tone anual), cu rezerva că platformele continentale necercetate mai pot oferi surprize, ca
şi spaţiile arctice sau antarctice.

85
Figura. Evoluția prețului petrolului (dolari/baril petrol), în funcție de marile evenimente
mondiale. Sursa : BP Statistical Review of World Energy (2019).

Aspecte privind implicațiile exploatărilor hidrocarburilor asupra mediului

Maree neagră = Pânză de petrol care plutește pe suprafața mării, rezultată din accidente ale
petrolierelor

86
Explozia platformei petroliere Deepwater Horizon si ulterioara deversare de petrol in Golful
Mexic este de-acum unanim considerata drept cel mai grav dezastru ambiental provocat de om
din istorie. “Mareea Neagra” ameninta sa inghita intregul Golf, intreaga coasta meridionala si
sud-orientala a Statelor Unite si a Mississippi, si este pe punctul de a se propaga in toate oceanele
lumii. Potrivit celor mai “negre” previziuni, aceasta catastrofa va continua sa ucida timp de multe
generatii, transformand cel mai probabil intregul Golf Mexic intr-o zona moarta. Animalele,
viata omului, pana si industriile, toate risca potential daune permanente si distrugerea.
20 aprilie 2010: La o adancime de 1.500 m in Golful Mexic, la circa 80 km de Venice
(Louisiana), explodeaza putul de petrol care perfora platforma Deepwater Horizon, aflata in
proprietatea companiei Transocean si inchiriata colosului petrolier British Petroleum (BP). Mor
11 muncitori si alti 17 sunt raniti. O estimare vorbeste despre circa o mie de barili de petrol care
se revarsa din put in fiecare zi, raspandindu-se in mare.
22 aprilie: Platforma in flacari se scufunda.

25 aprilie: BP utilizeaza roboti subacvatici controlati de la distanta pentru a incerca sa repare

aria afectată, dar tentativa esueaza.
28 aprilie: Functionari de la Casa Alba afirma ca cel putin 5.000 de barili de titei sunt eliberati in
fiecare zi din put, o cantitate egala cu 800.000 litri. Paza de coasta a SUA declanseaza o
procedura de incendii controlate a petelor de petrol de la suprafata marii. La inceputul lunii iunie,
incendiile elimina 67.000 de barili de titei.
2 mai: Presedintele Obama face prima vizita in zona de coasta a Louisianei amenintata de
mareea neagra. Intr-o zona din golf se interzice pescuitul, initial pentru 10 zile. BP incepe sa
perforeze primul din cele doua puturi care vor servi la interceptarea si oprirea fluxului de petrol
iesit din putul scapat de sub control. Se estimeaza ca lucrarile vor fi finalizate in luna august.

87
14 mai: BP incepe procedura de inserare a unui tub flexibil cu lungimea de o mila in conducta
deteriorata, astfel incat o nava-cisterna sa poata aspira petrolul. Functioneaza, dar reuseste sa
stranga mai mult de 2.000 barili/zi.
24 mai: BF ofera 500 mil dolari pentru studiul efectelor mareei negre.
27 mai: Dispersia de petrol a depasit-o pe cea provocata in 1989 de Exxon Valdez (de 262.000
barili de titei); este acum estimata la 19.000 barili/zi, calificandu-se drept „cel mai grav dezatru
ambiental din istoria Statelor Unite”.
4 iunie: In cadrul operatiunii „cut and cap”, sunt aspirate circa o mie din cele 19.000 de barili
care ies din put in fiecare zi. Dezastrul a costat pana acum compania petroliera 1 miliard de
dolari, dar potrivit analistilor cifra va ajunge la 20 mld.
8 iunie: CNN anunta ca BP angajeaza 4.500 someri in Alabama, Mississippi si Florida pentru a
curata coasetele. Acestia vor fi platiti cu 18 dolari/ora.
10 iunie: BP se prabuseste la Bursa, iar costurile incidentului sunt estimate acum la 1.43 mld
dolari.
Sursa: https://www.descopera.ro/stiinta/6427819-tragedia-din-golful-mexic-cel-mai-mare-
dezastru-ecologic-din-secolul-xxi

88
 Resursele de uraniu ale Globului. Energia nucleară
Uraniul este resursa naturală care în ultima jumătate de secol s-a impus în economia mondială
datorită fisiunii nucleare - o nouă şi valoroasă sursă de energie primară.
Cea mai importantă proprietate a sa este radioactivitatea naturală (capacitatea de a emite
radiaţii alfa, beta şi gama). Uraniul natural este un amestec de trei izotopi cu masele atomice 238,
235, 234. Geochimic vorbind, uraniul nu este un element aşa de rar, el este mai abundent decât
argintul, aurul sau wolframul, dar este dispers. Din 100 tone de minereu considerate bogate în
uraniu nu se pot obţine decât 65 - 70 kg de metal.

Figura 23 Uraniul natural.

Compuşii naturali ai uraniului au fost folosiţi din antichitate la colorarea sticlei (în zonele de
oxidare, uraniul se descompune uşor, dând naştere unui mare număr de minerale de culori vii -
galben, portocaliu, verde). La Campains, în Franţa, au fost descoperite cele mai vechi dovezi
privind privind practica colorării sticlei cu săruri de uraniu, datând din anul 79 e.n.
Din punct de vedere al genezei, deosebim mai multe tipuri de zăcăminte:
• - zăcăminte primare, dintre care cele mai obişnuite sunt de tip pegmatitic şi hidrotermal;
au, în general, concentraţii relativ ridicate – de ex., zăcămintele din Masivul Central
Francez sau zăcământul Radium Hill, din Australia;
• - zăcăminte secundare, fie generate de circulaţia subterană a soluţiilor de săruri de
uraniu (Platoul Colorado, Maroc), fie sub forma conglomeratelor uranifere, frecvent şi
aurifere, cum sunt cele din Africa de Sud sau din Scutul Canadian;
• - zăcăminte metamorfice, cu rezerve mari, caracteristice vechilor scuturi continentale,
precum în Australia.
De asemenea, în proporţii reduse se găseşte în apa mărilor şi a oceanelor (o tonă de apă
conţine 3 miligrame de uraniu), a râurilor şi lacurilor, inclusiv în apa potabilă. Rezultă că fiecare
om, în decursul existenţei sale, consumă câteva zeci de grame de uraniu.

1.1.2. Reparţiţia geografică a zăcămintelor de uraniu

89
America de Nord. Canada dispune de 430000 tone uraniu recuperabil, 85% din acestea fiind
concentrate în conglomeratele precambriene de la Blind River – Elliot Lake; de asemenea,
uraniul se mai exploatează şi din zona lacului Athabasca. S.U.A. exploatează uraniul existent în
zona Podişului Colorado, din statul New Mexico, apoi în Wyoming, în Florida şi în Munţii Black
Hills. Este vorba, în principal, de aşa-numitul „uraniu ieftin”, exploatabil la un preţ sub 60 dolari
pe kilogram, care are un echivalent energetic destul de scăzut (dintr-o tonă de uraniu ieftin nu se
obţin decât cca. 13000 t combustibil convenţional).

Fostele şi actualele state cu o economie centralizat-planificată. Aceste state deţin cele mai mari
rezerve de uraniu recuperabil. Pe primul loc se situează Kazahstanul, cu zăcămintele din Munţii
Karatau, evaluate la 635000 t. Urmează Federaţia Rusă, cu 182000 t aflate în Munţii Urali, în
Peninsula Kola, etc., apoi Uzbekistan şi Ucraina. Resursele din R.P.Chineză sunt destul de puţin
cunoscute până în prezent, deşi se apreciază ca fiind importante; principalele exploatări sunt în
Munţii Chinei de Sud-Est.

Australia. Deţine zăcăminte cu o concentraţie ridicată, de 0,38%, aflate în Teritoriul de Nord.

Alte zăcăminte – în Australia de Vest, în Queensland şi la Radium Hill, în Australia de Sud. Aici
exista si cel mai mare zacamant de uraniu din lume – Olympic Dam (70% cupru, 25% uraniu,
5% aur si argint).

Olympic Dam – centru minier, uraniu, cupru, aur, argint, situat in sudul Australiei.
A fost descoperit in anul 1975 si deschis spre exploatare in 1988. Sunt extrase anual aprox.
200.000 tone cupru si 4.300 tone uraniu, plus aur si argint.In anul 2005, BHP Biliton (cea mai
mare companie minieră din lume; sediu la Melbourne, 65.000 de angajați; profit record de 15,4
miliarde dolari în 2008) preia controlul asupra acestor resurse si inversteste 9,2 miliarde dolari
pentru extindere si modernizare (noi câmpuri de exploatare, extinderea instalațiilor de procesare
a mineralelor, o instalație de desalinare a apei, o linie feroviară, aeroport, facilități portuare și un
sat pentru muncitori. După finalizare, Olympic Dam va fi cea mai mare mină din lume. Oxidul
de uraniu produs aici este exportat (China este printre principalii parteneri).

Figura. Centrul minier Olympic Dam (Australia).

90
Africa. Cele mai mari rezerve sunt cantonate pe acest continent. Statul cel mai bogat este R.
Africa de Sud, cu conglomeratele auro-uranifere din Witwatersrand, ale căror rezerve se
apreciază la 285000 t, dar care au o concentraţie foarte redusă a uraniului, de numai 0,013-
0,138%, fiind exploatabile doar datorită prezenţei în zăcământ şi a aurului. Uraniul se mai
găseşte în cantităţi importante şi în Namibia (245000 t), Niger, Algeria, Gabon ş.a.

Ciclul de producție a combustibilului nuclear

Minereul de uraniu este concentrat sub forma unei yellowcake (dintr-o tonă de minereu se
obţin cca. 500 grame yellowcake). Aceasta, asemănătoare unei pudre, va fi transformată apoi în
hexaflorură de uraniu şi ulterior îmbogăţită în funcţie de destinaţia combustibilului nuclear
(utilizare civilă sau militară)

91
 Ciclul de producere a combustibilului nuclear
1.Extacţia minereului de uraniu.
2.Conversia in gaz.
3. Îmbogăţirea minereului.
4. Fabricarea combustibilului
5. Utilizarea combustibilului în reactor.
6. Linie de înaltă tensiune.
7,8. Distribuţia spre consumator.

„Energia electrica produsa pe cale nucleara este una din cele mai ieftine comparativ cu celelalte
tehnologii energetice. In prezent, in UE costurile de productie pe diverse tehnologii energetice
sunt cuprinse intre urmatoarele tehnologii:
- Hidro 10-20 USD/ Mwh
- Nuclear 21-48 USD/ Mwh
- Carbune 23-58 USD/ Mwh
- Gaze 38-60 USD/ Mwh
- Eolian 35-90 USD/ Mwh
Calculele efectuate pentru internalizarea costurilor de mediu aferente inchiderii minelor,
dezafectarii unitatilor nucleare, etc. au aratat ca in cazul centralelor nucleare acestea nu
influenteaza semnificativ costurile de productie. Daca avem in vedere semnificativele progrese
tehnologice realizate pe plan mondial in domeniul energeticii nucleare este evident ca aceste
costuri vor fi reduse in viitorul apropiat. Astfel, pe o piata dereglementata (concurentiala)
consumatorii de energie vor opta natural in a alege forma de energie cea mai ieftina si sigura,
printe care se afla si energia nucleara.” (NuclearElectrica).
Centralele nucleare pot furniza energie electrică ieftină şi în cantitaţi mari, aceasta putând fi
obţinută pe două căi: fisiunea nucleară (metodă utilizată în prezent) şi fuziunea nucleară
(procedeu pus la punct în anul 1991 şi care urmează să fie folosit în viitor).
Fisiunea nucleară constă în fragmentarea atomilor grei de uraniu, plutoniu sau thoriu, proces în
urma căruia se eliberează mari cantităţi de energie. Fabricarea combustibilului nuclear (a
uraniului îmbogăţit) este posibil doar în câteva state dezvoltate – S.U.A., Franţa, Federaţia
Rusă, Japonia, deoarece este o industrie poluantă şi cu risc ridicat, necesitând tehnici moderne.

Tabel 3 Producția de energie nucleară (Terawatt-oră, TWh).

Sursa: BP Statistical Review of World Energy, 2019.
Rang Ponderea
Creștere din total
Creștere
Țara 1965 1990 2000 2010 2017 2018 2007- (la nivel
2018
2017 mondial),
2018
1 Statele Unite ale 3.8 607.2 793.6 849.4 847.3 849.6 0.3% Sub 0.05 31.4%
Americii
2 Franța 1.1 314.1 415.2 428.5 398.4 413.2 3.7% -1.0% 15.3%
3 China - - 16.7 73.9 248.1 294.4 18.6% 14.9% 10.9%
4 Federația Rusă n/a 118.3 130.7 170.4 203.1 204.5 0.7% 2.4% 7.6%
5 Coreea de Sud - 52.9 109.0 148.6 148.4 133.5 -10.1% 0.4% 4.9%

92
 6 Canada 0.1 72.5 72.3 90.0 100.4 100.0 -0.4% 0.8% 3.7%
7 Ukraina - 76.2 77.3 89.2 85.6 84.4 -1.4% -0.8% 3.1%
8 Germania 0.1 152.5 169.6 140.6 76.3 76.1 -0.3% -5.9% 2.8%
9 Suedia ^ 68.2 57.3 57.7 65.7 68.6 4.4% -0.2% 2.5%
10 Marea Britanie 15.1 65.8 85.1 62.1 70.3 65.1 -7.5% 1.1% 2.4%

O situație interesantă este în cazul Japoniei, care pare să-și fi restartat programul nuclear, mai
ales în contextul accidentului de la Fukushima (martie 2011): astfel, producția sa de energie
nucleară scade continuu după 2010 (între 2011-2012, după tsunami și accidentul de la centrala
nucleară scăderea este abruptă, de la 162.9 la 18 TWh produși), în 2014 nefiind înregistrată nicio
valoare, din 2015 producția de energie nucleară fiind relută în cantități mici. Acest lucru se
reflectă și în ponderea deținută în consumul mondial: 9.2% în 2008, iar după 10 ani, în 2018,
doar 1.8%. În viitor însă creșterea ar putea fi susținută, în 2018 aceasta fiind de 68.9%.

Tabel 4 Producția de energie nucleară în Japonia.

Sursa : BP Statistical Review of World Energy, 2019.
Anul 2000 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018
TWh 319.1 292.4 162.9 18.0 14.6 - 4.5 17.7 29.1 49.1

Figura 24 Numărul de reactoare nucleare civile (2007).

Sursa : Questions internationales, 24/2007.

93
 Figura. Evoluția numărului de reactoare nucleare (1954-2014).

Cu toate problemele legate de depozitarea deşeurilor nucleare, industria energiei nucleare

s-a dezvoltat rapid, ponderea sa în producţia mondială de energie ajungând la 20%, cu tendinţă
de creştere. Pericolul unor accidente şi problema deşeurilor au stopat unele planuri de extindere a
reţelei de centrale nucleare în Germania, Italia sau Japonia.
În anul 2011 existau pe Glob 435 centrale atomice în funcţiune, cu o putere instalată totală
de peste 360000 MW. Alte 26 de centrale sunt în construcţie, iar 108 centrale nucleare au fost
deja închise (este vorba în general de reactoare mici, puse în funcţiune în intervalul 1950 - 1960
în Germania, Marea Britanie, S.U.A. ş.a.).

Localizarea centralelor nucleare

Deoarece uraniul nu generează fluxuri comerciale voluminoase, principalii factori de

amplasare în teritoriu a centralelor nuclearo-electrice sînt :
- existenţa consumatorilor majori de energie electrică (aglomeraţii industrial-urbane),
- existenţa unui curs de apă cu debit suficient de mare pentru a asigura atît răcirea
reactoarelor cît şi producerea aburului necesar turbinelor şi, în final,
- existenţa unor spaţii puţin populate, pentru a se limita efectele în cazul unor eventuale
accidente.
Singurul stat care beneficiază de toate aceste trei elemente, este Franţa: majoritatea
centralelor sale atomice sînt localizate în bazinul fluviului Loire, regiune cu populaţie rarefiată şi
situată în vecinătatea aglomeraţiei urbane şi industriale din Île-de-France.

94
 Celelalte puteri nucleare civile au fost obligate să-şi amplaseze atomocentralele în
interiorul ariilor de densă populare : SUA în regiunea urbanizată din est şi nord-est, Marea
Britanie în bazinul londonez, Germania în conurbaţia Rhin-Ruhr, CSI în partea europeană,
Japonia în megalopolisul din sud-est, etc. Centralele atomoelectrice sînt destinate să susţină din
punct de vedere energetic concentrările industriale deja existente.

În februarie 2012, cea mai veche centrală nucleară din lume (Oldbury-On-Severn, Marea
Britanie), a fost închisă, după 44 de ani de funcționare (a început să genereze energie în anul
1967). Motivul: poluarea și pericolul pe care îl reprezenta. Belgia: Cele mai vechi 3 reactoare
nucleare au fost închise în anul 2015, iar celelalte vor fi scoase din funcțiune pînă în anul 2025.
Elveția: pînă în anul 2034 toate centralele nucleare de pe teritoriul țării vor fi închise, în
condițiile în care 40% din necesarul de energie al elveției este asigurat în prezent din aceaste
surse. "Dacă reușim să promovăm alte tehnologii, acestea vor reprezenta o investiție pentru
copiii noștri, pentru viitorul Elveției", a declarat Doris Leuthard, ministrul Energiei.

Cu toate problemele legate de depozitarea deşeurilor nucleare, industria energiei nucleare s-a
dezvoltat rapid, ponderea sa în producţia mondială de energie ajungând la 13%, cu tendinţă de
usoara creştere in prezent.
Pericolul unor accidente şi problema deşeurilor au stopat unele planuri de extindere a reţelei de
centrale nucleare în Germania, Italia sau Japonia. În anul 2011 existau pe Glob 435 centrale
atomice în funcţiune, cu o putere instalată totală de peste 360.000 MW. Alte 26 de centrale sunt
în construcţie, iar 108 centrale nucleare au fost deja închise (este vorba în general de reactoare
mici, puse în funcţiune în intervalul 1950 - 1960 în Germania, Marea Britanie, S.U.A. ş.a.).
Relansarea energiei nucleare civile depinde de 4 factori:
- factori economici
- avansul tehnologic
- contextul politic
- problemele de mediu

Studiu de caz: Cernobîl, Ucraina, 26 aprilie 1986

Centrala Atomoelectrică de la Cernobîl, situată într-o zonă împădurită, cu o densitate
scăzută a populaţiei, la circa 130 km nord de Kiev şi aproximativ 20 km sud de frontiera cu
Belarus, era compusă din patru reactoare nucleare de tip RBMK-1000, capabile de a produce 4
GW de putere electrică. Reactoarele 1 şi 2 au fost construite între anii 1970 şi 1977, în timp ce
reactoarele 3 şi 4 au fost finalizate în 1983. Două reactoare RBMK se aflau în proces de
construcţie la momentul accidentului.
La 25 aprilie, înainte de a opri unitatea pentru un control de rutină, echipajul reactorului de
la Cernobîl 4 a început pregătirile pentru un test ce avea scopul de a determina cât timp turbinele
ar continua alimentarea cu energie în cazul unei pierderi a aportului de energie electrică. Acest
test mai fusese efectuat în anul precedent, însă turbinele nu au asigurat puterea necesară.
Ulterior, au fost făcute îmbunătăţiri, fapt ce a determinat efectuarea unor noi teste.

95
 Figură 25 Europa de Est (fragment).
Pentru efectuarea testului, era necesară reducerea capacităţii reactorului la 30%, însă autorităţile
sovietice din domeniul energetic nu au aprobat acest lucru. Prin urmare, reactorul a rămas setat la
50% din capacitatea sa, pentru o perioadă de alte 9 ore, timp în care computerele şi sistemele de
siguranţă au fost închise. Pe 26 aprilie, echipa de la Cernobîl a primit aprobarea pentru a relua
procedurile de reducere a capacităţii reactorului. În acel moment este posibil ca operatorul să fi
comis prima greşeală: în loc să menţină nivelul la 50%, a uitat să reseteze un aparat, fapt ce a
determinat o scădere vertiginioasa a nivelului de producere a energiei, ajungând până la 1%.
Acest nivel era mult prea scăzut pentru derularea testului.
O altă greşeală care a condus la dezastru a fost aceea că, pentru a ridica nivelul de producţie a
energiei la 7%, au fost îndepărtate simultan un număr prea mare de tije de control, care au fost
apoi reintroduse în reactor tot simultan, procedură care a determinat o creştere atât de dramatică
a nivelului energetic, încât reactorul a fost distrus. O eroare similară, dar cu consecinţe mult mai
puţin grave, se produsese deja într-un reactor de acelaşi tip în Lituania, în anul 1983, însă aceste
date nu au fost transmise şi personalului operaţional de la Cernobîl.
Explozia s-a produs în jurul orei 01:30 , distrugând capsula de beton din jurul reactorului. Aerul
a pătruns în interior interacţionând cu grafitul fierbinte şi radioactiv, în urma reacţiei obţinându-
se CO gazos inflamabil care a provocat un incendiu în reactor. În total 8 tone de substanţe
radioactive au fost aruncate din reactor şi împrăştiate în jurul zonei sau luate de vânt
În primele zece ore de la producerea accidentului, a fost pompată apă în miezul reactorului
pentru a stinge incendiul şi a opri eliberarea de materiale radioactive în atmosferă. Circa 200-300
de tone de apă au fost pompate pe oră în jumătatea intactă a reactorului în cadrul acestei
disperate acţiuni. Încercarea nu a fost încununată de succes, existând riscul ca apa să inunde
reactoarele 1 şi 2.
Următoarea încercare de stingere a flăcărilor a constat în aruncarea a circa 2 400 tone de plumb
şi 1 800 tone de nisip, operaţiune demarată între 27 aprilie şi 5 mai cu ajutorul a peste 30 de
elicoptere militare. Nici aceasta operatiune n-a fost eficace, din contra, a agravat situatia, caci
caldura s-a intetit sub acele materiale, temperatura din reactor şi cantitatea de radatii crescând în
mod dramatic. Ulterior, miezul a fost răcit cu azot, iar pe 6 mai s-a reuşit ca focul şi emisiile
radioactive să fie ţinute sub control.
Puţini au fost cei care au ştiut ce s-a întâmplat de fapt. Oraşul Prypiat, construit special pentru
muncitorii de la Cernobîl, a fost evacuat abia o zi mai târziu, pe 27 aprilie. Mai mult decat atat,
abia pe 23 mai 1986 au început pregătirile pentru a se distribui populaţiei iod pentru a preveni
absorbirea iodului radioactiv -practic mult prea târziu, căci cea mai mare cantitate din acest
element radioactiv fusese deja eliberată în primele zece zile.
96
În urma estimărilor, s-a ajuns la concluzia că întreaga cantitate de xenon, jumătate din cea de
cesiu şi de iod şi 5% din restul elementelor radioactive din reactor au fost aruncate în atmosferă.
Suprafaţa cu cel mai mare grad de risc de iradiere includea nordul Ucrainei, sudul şi estul
Belarusului şi zona de vest, la graniţa dintre Rusia şi Belarus. La momentul exploziei, în această
regiune de aproximativ 140. 000 kmp locuiau 7 milioane de persoane, dintre care 3 milioane erau
copii. Pentru a opri emisiile radioactive, zona activă a reactorului a fost acoperită cu un
''sarcofag'' de beton, care opreşte radiaţiile. Oraşul Cernobîl, ca şi Prypiat, au fost evacuate şi
probabil nu vor mai fi locuite vreodată, întrucât nivelul de radiaţii va ajunge la cote normale în
jurul anului 2525.

Figură. Limitarea efectelor accidentului nuclear de la Cernobîl.

Accidentul nuclear de la Fukushima, Japonia, 11 martie 2011

A avut loc la data de 11 martie 2011, ca urmare a cutremurului din NE țării (8,9 grade), urmat de
un tsunami de mari proporții. Peste 20 000 de oameni decedaţi/dispăruţi, porturi devastate, oraşe
distruse – totul ca urmare a dezastrului. Centrala nucleară de la Fukushima era alcătuită din 4
reactoare.

97
 Figura 26 Intensitatea cutremurelor în Japonia.
Sursa : USGS
La 14 martie, compania TEPCO (Tokyo Electric Power Company) a facut cunoscut faptul că
sistemele de răcire ale reactoarelor nu mai funcționează. Fără o răcire normală, la un reactor se
poate ajunge la supraîncălzirea miezului cu material radioactiv până la 2000 grade C, crescând
riscul topirii și al exploziilor.
La 15 martie, la reactorul 2 are loc o explozie. Se vorbește despre valori dramatice ale
radioactivității. Urmează un incediu la reactorul 4.
La 12 aprilie 2011 autoritățile japoneze au mărit clasificarea accidentului nuclear de la
Fukushima de la nivelul 5 la nivelul 7, nivelul maxim pe scara accidentelor nucleare. Nivelul 7 a
fost și nivelul declarat la accidentul nuclear de la Cernobîl în 1986.
Consecințe:
Peste 160 000 de oameni au fost evacuați din localitate și din zonele învecinate ca urmare a
riscului ridicat de radiații
Peste 20 000 de oameni au decedat/ au fost dați dispăruți.
Cantitatea de cesiu-137 radioactiv eliberat în aer in urma dezastrului este echivalentă cu cea a
168 de bombe atomice de tipul celei de la Hiroshima (Radioizotopul cesiu-137 are un timp de
înjumătățire de aproximativ 30 de ani, fiind foarte toxic, periculos și exploziv, iar izotopii săi
prezintă un risc ridicat în caz de scurgere radioactivă)
Fabrica de pigmenți pentru vopseluri Merck KgaA, principala producătoare la nivel mondial, și-a
oprit activitatea timp de jumătate de an, conducând la pagube economice de peste zeci de
miliarde de euro în cadrul a firme importante de automobile precum Ford, Chrysler,
Audi și BMW (fiind localizată la doar 45 de km de atomocentrală, întregul personal al fabricii a
fost evacuat din motive de securitate, din cauza riscului de contaminare radioactivă)
Primele mutații biologice s-au înregistrat după aproximativ un an de zile în cazul fluturilor;
printre acestea au fost incluse aripile mai mici sau lipsa ochilor. Ulterior s-au descoperit și
mutații în cadrul peștilor.

98
Cantitatea de stronţiu-90 identificată în apele subterane, cât și la nivelul apei Oceanului Pacific
din jurul coastei de est a Japoniei, a fost de de 900.000 de becquerel pe litru, adică de peste
câteva mii de ori mai mare decât limita maximă admisă
Nivelul de iod 131 radioactiv din vestul Oceanului Pacific a depășit cu peste 7, 5 milioane limita
admisă de lege! Ca atare, pescuitul a fost interzis pe coasta estică a Japoniei.

Energia nucleară în România

România produce și utilizează energie nucleară cu ajutorul centralei atomoelectrice de la

Cernavodă, care are două reactoare, și care produce 20% din producția națională de electricitate
(această cifră este un indicator pentru a observa gradul înalt de rentabilitate al utilizării energiei
nucleare).

Datele privind producția de energie nucleară au fost făcute publice de statul român începând cu
1996. Producția a crescut de la 1.4 TWh, în 1996, la 11.4 TWh în 2018, reprezentând 0.4% la
nivel mondial (înaintea unor state . Creșterea anuală înregistrată între 2007-2017 este de 4.1%,
însă în 2018 s-a înregistrat o scădere 1.1%.

„Pentru a produce o cantitate de energie echivalenta cu cea realizata anual de o unitate de la CNE
Cernavoda, o centrala termoelectrica consuma aproximativ 6 milioane tone de lignit indigen.
Prin arderea acestuia se evacueaza in mediul ambiant circa 1 500 000 tone de cenusa, din care 20
000 tone cenusa zburatoare, 4 milioane tone de CO2 si cantitati semnificative de SO2 si NOx.
Fata de centralele pe combustibili fosili, la o centrala nucleara apare problema protectiei contra
radiatiilor si a contaminarii, atat pentru personalul centralei cat si pentru populatie. O centrala
nucleara nu dispune de cantitati mari de produse chimice care sa se poata dispersa in natura si
nici nu poate exploda ca o bomba atomica. Un risc pentru populatie in cazul unei centrale
nucleare il constituie numai acele accidente care conduc la scapari mari de substante radioactive
in mediul inconjurator. Dar centralele nucleare sunt astfel proiectate si realizate, incat scaparile
de substante radioactive in cazul unui accident sa fie controlate si reduse la minim.
Centrala nucleară (atomoelectrică) de la Cernavodă asigura funcționarea în siguranță a Unităților
nucleare 1 și 2, fiecare cu o capacitate instalată de producție de 700 MWh. Cele doua reactoare
de la Cernavodă asigură aproximativ 20% din necesarul de energie al Romaniei. CNE Cernavodă

99
utilizeaza tehnologia canadiana CANDU 6 (Canadian Deuterium Uranium) folosind uraniul
natural ca si combustibil si apa grea ca moderator si agent de racire.
Unitatea 1 a CNE Cernavoda a fost pusa in operare comerciala la data de 2 decembrie 1996, iar
Unitatea 2 la data de 28 septembrie 2007. Reactorul de la CNE Cernavoda este de tip CANDU
600-PHWR (CANadian Deuterium Uranium 600-Pressurized Heavy Water Reactor), ce
utilizeaza apa grea drept moderator si agent de racire, iar combustibilul uraniul natural.

Obținerea energiei nucleare

O centrală nucleară este o instalatie complexa de producere a energiei electrice din energie
termica, obtinuta prin intretinerea unei reactii nucleare de fisiune controlata, proces realizat de
reactorul nuclear.
Zona activa (miezul) unui reactor de tip CANDU se afla intr-un rezervor cilindric orizontal
numit Calandria prevazut la capete cu doua protectii de capat formate din placi de otel.
Vasul calandria si protectiile de capat sunt strabatute de 380 tuburi tuburi calandria in care sunt
amplasate 380 de tuburi mai mici, denumite tuburi de presiune. In aceste tuburi de presiune sunt
introduse fascicule de combustibil, cantarind fiecare 21,5 kg si in care uraniul natural se prezinta
sub forma unor pastile compactizate si sinterizate.
Fasciculele de combustibil sint inlocuite pe masura ce se consuma cu fascicule de combustibil
proaspat. Operatia de extragere a combustibilului consumat si realimentarea cu combustibil
proaspat se face concomitent, cu reactorul in functiune, cu ajutorul a doua masini de incarcare
descarcare (MID).
Realimentarea, ca si majoritatea operatiilor de rutina in cadrul centralei nucleare este controlata
prin calculator. Un al doilea calculator este gata sa intre in functiune in caz de defectare a
primului calculator.
Intr-un reactor nuclear caldura este produsa prin scindarea atomilor de uraniu din combustibilul
nuclear. Atunci cand un atom este scindat in urma ciocnirii cu un neutron aflat in miscare, are loc
o eliberare semnificativa de energie si emisia altor doi-trei neutroni. Aceasta este o reactie
nucleara denumita reactie de fisiune.
Daca neutronii eliberati in urma reactiei de fisiune sunt incetiniti (moderati), probabilitatea unei
ciocniri atomice producatoare de caldura creste. In felul acesta se initiaza si se intretine reactia de
fisiune in lant, care multiplica energia ce se elibereaza.
Caldura provenita de la un reactor nuclear este folosita pentru a tranforma apa in abur. Aburul,
astfel obtinut, roteste paletele unei turbine ce pune in miscare generatorul producator de
electricitate.
Romania a preluat tipul de reactor nuclear proiectat in Canada, CANDU
(CANada Deuterium Uranium), nume ce rezuma trei din caracteristicile principale ale
reactorului:
 proiectul este canadian;
 foloseste apa grea ca moderator;
 combustibilul utilizat este uraniul natural.
Agentul de racire este tot apa grea, aceasta fiind separata fizic de apa grea moderator.
Caldura produsa in reactor prin fisiunea nucleelor de uraniu este preluata de apa grea (agent de
racire) si transferata apei usoare care se transforma in abur in generatorii de abur. Aburul
antreneaza un turbogenerator care debiteaza energie electrica in Sistemul Energetic National.
CNE Cernavoda furnizeaza energie electrica si pentru o mare parte a Dobrogei, inclusiv pentru
zona in care locuiti dumneavoastra. Combustibilul nuclear este folosit pentru a produce energia

100
electrica, siguranta acestui proces fiind garantata de numeroasele sisteme de securitate ale
centralei. La CNE Cernavoda riscul producerii unei avarii destul de serioase incat sa va afecteze
pe dumneavoastra sau pe oricine traieste in vecinatatea centralei este minim. ”

Ca materie primă, centrala de la Cernavodă consumă 5000 de fascicule de uraniu pe an, a câte
21.5 kg fiecare (100 tone/an). Prin arderea unui fascicul sunt produși 115 MWh.
Producția materiei prime destinată centralei urmează următorul traseu:
- extragerea minereului din zăcământul de uraniu de la Crucea (Suceava, M. Stânișoarei),
în exploatare din 1983; zăcământul de la Băița (Bihor) a fost epuizat de sovietici, în anii
`70-`80.
- minereul ajunge la Uzina de Preparare şi Prelucrare a Minereului de Uraniu Feldioara
(Brașov);
- următoarea etapă este realizată la Fabrica de Combustibil Nuclear de la Piteşti (Argeș),
unde se produc „pastile” de uraniu, necesare consumului centralei.
- „Fabrica de apa grea de la ROMAG – Drobeta Turnu Severin asigura apa grea necesara
functionarii reactorului de la CNE Cernavoda. Aceasta intruneste toate calitatile cerute
pentru utilizarea ei in reactoarele de tip CANDU, puritatea ei depasind 99,8% D2O.”
(NuclearElectrica).
Informații despre acest domeniu sunt în general clasificate (secrete), unele informații disponibile
fiind cele prezentate anterior, existente pe pagina web a Companiei Naţionale a Uraniului, aflată
în subordinea Ministerul Economiei, și pe pagina web a NuclearElectrica, aflată în subordinea
Ministerul Energiei.

Agenția care oferă informații despre resursele naturale ale României în general, este ANRM –
Agenția Națională pentru Resurse Minerale.

101
Bibliografie selectivă
***. (2014). Images économiques du monde. Paris: SEDES.
***. (2019). BP (British Petroleum) – Statistical Review of World Energy.
***. (2019). Encyclopédie Larousse.
***. (2019). Encyclopédie Universalis.
Albu, M. (1989). Cărbunii în actualitate și în perspectiva. București: Tehnică.
Bacher, P. (2000). Quelle energie pour demain?, col. Convictions. Paris: Sciences.
Bailly, A., & Beguin, H. (1992). Encyclopédie de géographie. Paris: Economica.
Brana, V. (1986 ). Substanțe minerale nemetalifere. București: Tehnică.
Brown, L. (2004). Probleme globale ale omenirii. București: Tehnică.
Gheorghe, A. (1982 ). Prezentul și viitorul energiei solare. București: Academiei.
Giurcăneanu, C. (1982 ). Terra, izvor de viață și bogății. București: Didactică.
Groza, O., Istrate, M., & Căpitan, R. (2005). Geografia industriei. Iași: Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Groza, O., Țurcănașu, G., & Rusu, A. (2005). Geografie economică mondială. Iaşi: Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Iațu, C., & Muntele, I. (2002). Geografia economică. Bucureşti: Economică.
Lamarlière, I., & Staszak, J. F. (2000). Principes de géographie économique. Paris: Breal.
Laroche, J. (2006). Le défi énergétique. De l’épuisement des ressources au développement
durable. Les Editions de Paris.
Muntele, I. (2000). Geografia agriculturii. Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din
Iași.
Negoescu, B., & Vlăsceanu, G. (1998). Terra - geografie economică. București: Teora.
Neguț, Silviu (2008) Geografie Economică Mondială
Nierenberg, D. (2008). Starea lumii (The Worldwatch Institute). Bucureşti: Tehnică.
Preda, G. (2004 ). Valorificarea resurselor naturale. Bucureşti: International University Press.
Primack, R. B. (2002). Conservarea diversității biologice. București : Tehnică.
Ungureanu, A. (2000). Geografia resurselor naturale. Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza” din Iași.
Velcea, I., & Ungureanu, A. (1993 ). Geografia economică a lumii contemporane. București:
Sansa.

102