Ministerul Educaţiei, Culturii și Cercetării al Republicii

Moldova
Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea „Inginerie Mecanică, Industrială și

Transporturi”
Departamentul: „Bazele Proiectării Maşinilor”

Tema: Cinematica punctului. Caracteristicile cinematice

ale miscarii .Dinamica. Legile de baza ale mecanicii .
Lucru mecanic , energia , puterea.
Referat nr. 1 la disciplina: „Ingineria Mecanică”

A efectuat: TPA-201
Ciocoi Catalina

A verificat: dr., conf.

univ.
Ciobanu Oleg

2022
Cinematica punctului material
Cinematica punctului material studiază mişcarea mecanică a punctelor
materiale, fără a se tine cont de masele şi forţele ce acţionează asupra lor.
Mişcarea punctelor materiale se raportează la un reper de care se
consideră fixat un anumit sistem de referinţă. Reperul (sistemul de
referinţă) poate fi fix sau mobil. În raport cu reperul fix, mişcarea
punctului material se numeşte mişcare absolută, iar în raport cu reperul
mobil, mişcarea se numeşte mişcare relativă.
Elementele cinematice ale mişcării punctului material
Legea de mişcare
Mişcarea unui punct material M este cunoscută dacă în orice moment se
poate preciza poziţia lui în raport cu un reper presupus fix O. Pentru
aceasta, se defineşte vectorul de poziţie r = OM al punctului material M
faţă de originea O a reperului, ca funcţie de timp Funcţia vectorială r =
r(t) reprezintă legea de mişcare a punctului material sub formă vectorială.
Această funcţie vectorială trebuie să îndeplinească anumite restricţii
impuse de fenomenul fizic al mişcării punctului: ea trebuie să fie
continuă, uniformă, finită în modul şi derivabilă de cel puţin două ori.
Acest vector fiind definit de două funcţii scalare în plan sau de trei funcţii
scalare în spaţiu rezultă că punctul material liber are două grade de
libertate în plan sau trei grade de libertate în spaţiu. Definirea vectorului
de poziţie r poate fi făcută în coordonate carteziene prin cunoaşterea
funcţiilor scalare în timp x = x(t) , y = y(t) , z = z(t) deoarece r = xi + y j
+ zk versorii i, j, k ai reperului fix fiind vectori constanţi. Dacă se
folosesc coordonatele cilindrice, cunoaşterea lui r este echivalentă cu
cunoaşterea următoarelor funcţii scalare: ρ = ρ(t) , θ = θ(t) , z = z(t)
Cinematica punctului material 3 care reprezintă raza polară, unghiul
polar, respectiv cota punctului material M . Vectorul de poziţie este de
forma: r = ρ ⋅u p + z⋅ k Versorii u p şi uθ care se folosesc în cadrul
coordonatelor cilindrice sunt vectori variabili iar derivatele lor se exprimă
cu ajutorul derivatelor unghiului polar θ. Funcţiile de timp x = x(t), y =
y(t), z = z(t), ρ = ρ(t), θ = θ(t) care definesc poziţia punctului material M
faţă de reperul O, formează legile de mişcare (ecuaţiile de mişcare)
scalare ale punctului material.
Viteza punctului material
Mişcările se pot deosebi între ele şi prin faptul că punctele materiale pot
parcurge aceleaşi distanţe în intervale de timp diferite sau distanţe diferite
în acelaşi interval de timp. Aceste considerente impun introducerea unei
noi noţiuni numită viteză. Viteza este o mărime vectorială care precizează
direcţia şi sensul în care se efectuează mişcarea. Pentru determinarea
vectorului viteză, vom urmări variaţia în timp a vectorului de poziţie r =
OM a punctului M de pe traiectorie în raport cu un reper fix O. La un
moment oarecare t, punctul M are vectorul de poziţie r(t). Într-un interval
suficient de scurt dt, punctul M ajunge în poziţia M’ căruia îi corespunde
vectorul de poziţie r(t + ∆t). (fig. 7.2). Prin urmare, în intervalul de timp
dt, punctul a parcurs arcul de curbă ∧ MM`de lungime ∆s căruia îi
corespunde vectorul variaţie: ∆ r = r(t + ∆t) − r(t) a vectorului de poziţie r
. Intervalul de timp ∆t fiind foarte mic, se poate asimila elementul de arc
cu elementul de coardă. În acest caz raportul ∆r / ∆t se defineşte ca viteză
medie:

Viteza medie dă o imagine asupra modului cum se deplasează punctul.

De cele mai multe ori însă interesează direcţia şi sensul mişcării. Acestea
se obţin cu ajutorul vitezei instantanee. Limita acestui raport când ∆t
tinde la zero, reprezintă viteza instantanee (sau viteza) punctului material

la momentul t:

Deci în mişcarea unui punct material, viteza este un vector reprezentat de

derivata vectorului de poziţie al punctului în raport cu timpul. Derivatele
unei funcţii vectoriale (sau scalare) în raport cu timpul se notează cu
puncte. Astfel, de exemplu :

Pentru determinarea elementelor caracteristice ale vectorului viteză, din

relaţia deducem:
deoarece

În concluzie, vectorul viteză v este aplicat în punctul M, are direcţia

tangentei în M la traiectorie iar sensul este dat de mişcarea punctului pe
traiectorie.
Mărimea vectorului viteză este :

Ecuaţia de dimensiuni a vitezei este:

Unitatea de măsură pentru viteză este m/s .

Acceleraţia punctului material

Acceleraţia este o mărime care arată variaţia vitezei unui punct în
decursul mişcării, ca direcţie, sens şi modul. În intervalul mic de timp ∆t,
punctul material străbate pe traiectorie arcul ∧ MM` şi are în M viteza
v(t) iar în M’ v(t + ∆t) . În acest fel, viteza s-a modificat cu ∆v = v(t + ∆t)
− v(t) . Pe porţiunea MM`, acceleraţia medie este definită prin raportul:

Caracteristicile cinematice ale miscarii

Generalităţi
În capitolele precedente , am analizat mişcarea unui punct material şi a
unui solid rigid în raport cu un sistem de referinţă presupus fix. În unele
cazuri este necesar

să raportăm mişcarea la un sistem de referinţă care se află în mişcare faţă

de un sistem fix. În acest caz, se pune problema să se determine
parametrii cinematici ce caracterizează mişcarea sistemului material în
raport cu reperul fix, atunci când se cunosc parametri cinematici care
caracterizează mişcarea în raport cu unul sau mai multe mobile.
Considerăm un punct material M în mişcare faţă de sistemul de referinţă
Oxyz, care la rândul său se mişcă în raport cu un sistem de referinţă
presupus fix O1x1y1z1 (fig. 9.1). În mişcarea relativă a punctului
material intervin trei noţiuni importante şi anume: mişcarea absolută care
este mişcarea punctului material faţă de sistemul de referinţă fix. Viteza şi
acceleraţia punctului în această mişcare se vor numi viteză absolută;
respectiv acceleraţia absolută; mişcarea relativă este mişcarea punctului
material faţă de reperul mobil. Viteza şi acceleraţia punctului în această
mişcare se numesc viteză relativă, respectiv acceleraţie relativă; mişcarea
de transport este mişcarea punctului presupus solidar cu sistemul de
referinţă mobil, faţă de sistemul de referinţă fix. Viteza şi acceleraţia
punctului fixat de sistemul de referinţă mobil faţă de cel fix se numeşte
viteză de transport, respectiv acceleraţie de transport. Pentru a studia
mişcarea de transport se imobilizează punctul faţă de sistemul mobil care
se va mişca cu acesta. În general în astfel de probleme, se cunosc
elementele cinematice ale mişcării relative şi a celei de transport şi se
urmăresc determinarea elementelor cinematice ale mişcării absolute. În
figura 9.2. se consideră un exemplu de mişcare relativă: punctul M se
mişcă pe cercul de centru O care la rândul său se roteşte în jurul punctului
fix O1 în planul O1x1y1. Vom determina mişcarea absolută, relativă şi de
transport ale punctului M. Astfel, considerăm reperul mobil solidar în
cercul având originea O în centrul cercului iar axa Ox de-a lungul
diametrului ce trece prin punctul fix O1. Axa fixă O1x1 este orizontală.
Mişcarea absolută este mişcarea punctului M faţă de sistemul fix O1x1y1.
Mişcarea relativă este mişcarea pe cerc, faţă de sistemul Oxy şi este dată
de unghiul ϕ = MOx. Mişcarea de transport este mişcarea punctului M
faţă de reperul Oxy (ca şi cum ϕ =constant) faţă de reperul fix O1x1y1.
Aceste punct descrie un cerc de rază O1M ( 2) unghiMO1x1 = θ +ϕ .
Legea mişcării absolut a punctului M (fig. 9.1) este: r = r + r 1 0

Dinamica. Legile de baza ale mecanicii.

În dinamică, legile fundamentale pe care Newton le-a stabilit
demonstrează existența unui cadru de referință, inerțial. În legătură cu
aceasta, corpurile se mișcă într-o ordine uniformă și rectilinie sau se află
în repaus.
Principiile dinamicii sunt legile fizice pe care se bazează dinamica
newtoniană , care descrie relațiile dintre mișcarea unui corp și entitățile
care îl modifică.
Acestea sunt valabile în sistemele de referință inerțiale și descriu cu
exactitate comportamentul corpurilor care se mișcă la viteze mult mai
mici decât viteza luminii , condiție în care pot fi asimilate cu o bună
aproximare la principiile mai generale ale relativității speciale.
Ele sunt, de asemenea, numite principiile lui Newton deoarece au fost
enunțate ca axiome de către Isaac Newton în tratatul său Philosophiae
Naturalis Principia Mathematica , în ciuda faptului că au fost rezultatul
unei îndelungate evoluții a numeroșilor oameni de știință care au precedat
și urmat publicarea acestuia; în special, acestea au fost reformulate istoric
în diferite moduri, inclusiv formularea lagrangiană și formularea
hamiltoniană .Principiile au fost prezentate împreună de Newton în 1687
în lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica ( Principiile
matematice ale filosofiei naturale ). Newton însuși și-a numit
principiile Axiomata, sive leges motus ( Axiome sau legi ale
mișcării ), [2] pentru a remarca că acestea reprezintă baza fundamentală a
mecanicii, întrucât axiomele lui Euclid sunt pentru geometrie, a căror
validitate poate fi testată doar cu experimente și din care este posibil să
derivăm orice altă lege asupra mișcării corpurilor.
Primul principiu, numit inerție , își are originea în mod tradițional în
studiile lui Galileo asupra orbitelor corpurilor cerești și asupra mișcării
corpurilor în cădere liberă.  Principiul inerției este opus teoriei fizice a lui
Aristotel, care credea că starea naturală a tuturor corpurilor era cea de
odihnă și un agent extern era necesar pentru a induce mișcarea. Galileo a
conceput o serie de experimente, inclusiv cele mentale , menite să
demonstreze incorectitudinea acestei presupuneri. Descartes a ajuns, de
asemenea, la concluzii similare în scrierile sale despre fizică.
Al doilea principiu al dinamicii se datorează lui Newton și introduce
conceptul de forță ca origine și cauză a schimbării stării de mișcare a
corpurilor. De-a lungul secolelor au avut loc numeroase discuții despre
cum și ce anume Newton înțelegea prin „forță” și „schimbare în starea de
mișcare”, în special în legătură cu formularea de astăzi a celei de-a doua
legi a dinamicii.
Al treilea principiu exprimă o proprietate importantă a forțelor și a fost
folosit de Newton pentru a demonstra conservarea impulsului . Potrivit
laureatului Nobel Richard Feynman , al treilea principiu are o relevanță
importantă în dezvoltarea mecanicii.
Primul principiul:
Acest principiu, cunoscut și sub numele de principiul
inerției sau principiul lui Galileo , afirmă că un corp va continua să se
miște într- o mișcare rectilinie uniformă sau va rămâne staționar, dacă nu
este supus forțelor externe. Prin urmare, dacă rezultanta forțelor care
acționează asupra unui corp este zero, atunci își menține propria stare de
mișcare. În realitatea cotidiană, se observă că un corp în mișcare tinde
încet să încetinească până se oprește. Cu toate acestea, acest lucru nu este
în contradicție cu primul principiu, deoarece forța de frecare , de exemplu
cu aerul sau solul, acționează asupra corpului modificându-și starea de
mișcare. Dacă ar fi posibil să se facă un experiment în care toate
fricțiunile și interacțiunile sunt anulate, de exemplu în spațiul gol, departe
de galaxii, atunci s-ar observa că corpul ar continua să se deplaseze la
infinit cu o viteză constantă de-a lungul unei linii drepte.
Exemplele date de Newton cu privire la cercul rotativ și mișcarea
planetelor sunt de fapt exemple de conservare a impulsului unghiular și
reprezintă integrarea principiului inerției în principiul conservării
impulsului.
Principiul inerției reprezintă un punct de rupere cu fizica
aristotelică, deoarece absența forțelor este legată nu numai de odihnă, ci
și de mișcarea rectilinie uniformă. Deoarece particularitatea mișcării
rectilinii uniforme este că viteza este constantă vectorială , adică
în modul , direcție și direcție , se presupune că prezența forțelor este
legată de variațiile vitezei . Aceasta duce la a doua lege a dinamicii.
Al doilea principiul:
Forța netă sau forța rezultantă care acționează asupra unui corp este suma
vectorială a tuturor forțelor aplicate acestuia. Accelerarea cauzată de forțe
va avea, prin urmare, efectul de a schimba vectorul vitezei în timp.
Această schimbare se poate manifesta ca o schimbare în direcția vitezei
sau ca o creștere sau scădere a magnitudinii acesteia.
Masa care apare în a doua lege a dinamicii se numește masă inerțială,
adică măsoară cantitativ rezistența unui corp la accelerare. De fapt,
aceeași forță care acționează asupra unui corp cu masă redusă, cum ar fi o
împingere dată unei mese, produce o accelerație mult mai mare decât pe o
caroserie cu masă mare, cum ar fi o mașină care, cu aceeași tracțiune, și-
ar schimba viteza de mic.
Dacă masa inerțială a corpului nu este constantă, atunci a doua lege a
dinamicii poate fi generalizată odată cu introducerea impulsului . Adică,
un punct material, adică un corp de dimensiuni neglijabile în raport cu
sistemul de referință examinat și în același timp dotat cu masă, căruia i se
aplică o forță, variază impulsul proporțional cu forța și de-a lungul
direcției de acelasi. Cu alte cuvinte, conform unei formulări similare cu
cea a lui Euler : rata de creștere a impulsului este egală și paralelă cu forța
impresionată:

A doua lege a dinamicii oferă o explicație pentru faptul că toate corpurile

cad cu o viteză, care este independentă de masa lor. Un rezultat similar a
fost obținut, potrivit lui Newton, de Galileo Galilei cu studiul planului
înclinat și experimentul corpurilor care cad. Cu toate acestea, fiecare
cunoscător al operelor galileene știe că Galileo nu a ajuns niciodată la
distincția conceptului de masă de cel al greutății . Pe de altă parte, acest
lucru este de înțeles dacă luăm în considerare aversiunea galileană față de
orice referire la o acțiune „la distanță” între corpuri, cum ar fi, de
exemplu, teoretizată de Kepler.
Al treilea principiul:
Al treilea principiu al dinamicii, în termeni moderni, implică faptul că
toate forțele provin din interacțiunea diferitelor corpuri. Conform celui
de-al treilea principiu, dacă doar un singur corp ar fi în spațiu, acesta nu
ar putea suferi vreo forță, deoarece nu ar exista un corp asupra căruia s-ar
putea exercita reacția corespunzătoare. 
Un exemplu clar este aplicarea la sistemul Pământ-Lună, din
care Pământul și Luna sunt subsisteme. Totală Forța exercitată de Pământ
pe Lună trebuie să fie egale, dar în direcția opusă forța totală exercitată de
Lună pe Pământ, în conformitate cu legea universală a gravitației .
Un exemplu tipic de aplicare contraintuitivă a principiului este cel al
mersului simplu: în această situație, aplicăm forța la sol înapoi prin
picior, iar solul reacționează cu o forță egală și opusă, ceea ce ne împinge
înainte. Dar solul, pe de altă parte, nu pare să sufere vreo forță, deoarece
nu accelerează: contradicția se rezolvă considerând că masa inerțială a
Pământului este enormă în comparație cu cea a individului și, prin
urmare, forța se traduce într-o accelerație care este mică până la punctul
de a fi nedetectabilă.
Pentru un sistem fizic de n puncte (sau corpuri) materiale, al treilea
principiu al dinamicii împreună cu cel de-al doilea implică
conservarea impulsului și, prin urmare, simetria legilor fizice în ceea ce
privește translațiile spațiale. Având în vedere, de exemplu, două corpuri
izolate care interacționează, atunci pe baza celui de-al doilea principiu al
dinamicii, al treilea poate fi rescris ca:

ceea ce arată că dimensiunea este constantă în timp (pA+pB)  , care este

echivalent cu impulsul total al sistemului format din corpuri  A  Și
B   considerat împreună.  Acest raționament poate fi extins la un număr
arbitrar de corpuri.
În cazul punctului material unic, conservarea impulsului derivă direct din
a doua lege a dinamicii

De fapt, este suficient ca nici o forță externă să nu acționeze asupra

punctului material pentru ca impulsul să fie conservat. Gândiți-vă, de
exemplu, la o rachetă care zboară în vidul spațial. Prin consumul de
combustibil, aceasta reduce masa și, în consecință, viteza crește, astfel
încât produsul mv fii constant, instant cu instant.

Lucrul mecanic este o mărime fizică definită ca produsul dintre

componenta forței care acționează asupra unui corp în
direcția deplasării punctului ei de aplicație și
mărimea drumului parcurs. E o mărime ce caracterizează schimbarea
stării dinamice a sistemului. Lucrul mecanic este o mărime fizică
derivată, scalară, extensivă în raport cu drumul, având caracter
de mărime de transformare legată de variația mărimii de stare energie.
Analitic, lucrul mecanic elementar efectuat pentru un drum
infinitezimal  se definește ca produsul scalar al forței și deplasari . În
general, lucrul mecanic nu admite diferențială totală exactă decât în
anumite cazuri speciale cum ar fi mișcarea sub acțiunea forțelor
conservative.
Pentru o forță constantă F care își deplasează punctul de aplicație după un
segment de dreaptă  s, lucrul mecanic efectuat L este egal cu produsul
scalar:

unde α este unghiul dintre direcția forței și direcția de deplasare. Lucrul

mecanic este pozitiv dacă punctul de aplicație se deplasează în același
sens cu forța (α<90°), negativ dacă punctul de aplicație se deplasează în
sens invers forței (α>90°) și nul dacă punctul de aplicație este fix sau se
deplasează perpendicular pe direcția forței (α=90°).

Cuvântul energie (E=mc2) în sensul folosit în fizică, sau, mai general,

în știință, tehnică și tehnologie, „energia”, „potențialul care determină
schimbări”, este un concept folosit la înțelegerea și descrierea proceselor
fizice și chimice.Din punct de vedere științific, energia este o mărime
care indică capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic când
trece printr-o transformare din starea sa într-o altă stare aleasă ca stare de
referință. Energia este o funcție de stare.
Când un sistem fizic trece printr-o transformare, din starea sa în starea de
referință, rămân în natură schimbări cu privire la poziția sa relativă și la
proprietățile sistemelor fizice din exteriorul lui, adică:

 schimbarea poziției, vitezei,
 schimbarea stării termice,
 schimbarea stării electrice, magnetice,
atât ale lui cât și ale sistemelor din exteriorul său. Efectele asupra
sistemelor externe se numesc acțiunile externe ale sistemului în cursul
transformării.
Dacă acțiunile sunt exclusiv sub forma efectuării de lucru mecanic, acesta
este echivalentul în lucru mecanic al acțiunilor externe. Suma
echivalenților în lucru mecanic al tuturor acțiunilor externe care se produc
când un sistem fizic trece, prin transformare, dintr-o stare dată într-o stare
de referință este energia totală a sistemului fizic în starea dată față de
cea de referință și reflectă capacitatea sistemului de a produce lucru
mecanic.
Energia cinetică este energia posedată de un corp în
virtutea mișcării sale. Energia potențială este energia deținută de un
corp în virtutea poziției sau a stării sale . În timp ce energia cinetică a
unui obiect este relativă la starea altor obiecte din mediul său, energia
potențială este complet independentă de mediul său. Prin urmare,
accelerarea unui obiect nu este evidentă în mișcarea unui obiect, unde alte
obiecte din același mediu sunt de asemenea în mișcare. De exemplu, un
glonț care trece peste o persoană care stă în picioare posedă energie
cinetică, dar glonțul nu are energie cinetică în raport cu un tren care se
deplasează alături.

Diagramă de comparație

Energie kinetică Energie potențială

Energia unui corp sau a unui
sistem în raport cu mișcarea
Definiție
corpului sau a particulelor din
sistem.
Energia cinetică a unui obiect
Relația cu este relativă la alte obiecte în
mediul mișcare și staționare din
mediul său imediat.
Energia cinetică poate fi
Transmisibilita transferată de la un obiect în
te mișcare la altul, să zicem, în
coliziuni.
Apa curgătoare, cum ar fi
Exemple
căderea dintr-o cascadă.
Unitatea SI Joule (J)
Factori
Viteza / viteza și masa
determinanți
Energia potențială este energia
stocată într-un obiect sau sistem
datorită poziției sau configurației
sale.
Energia potențială nu este în
raport cu mediul unui obiect.
Energia potențială nu poate fi
transferată.
Apa în partea de sus a unei
cascade, înaintea precipitațiilor.
Joule (J)
Înălțimea sau distanța și masa
Puterea în fizică este mărimea fizică scalară ce caracterizează schimbul
de energie în unitatea de timp