Sunteți pe pagina 1din 41

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

BUCUREŞTI
FACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC ŞI COMERCIAL

ECONOMIA
SERVICIILOR
NOTE DE CURS

CONF. UNIV. DR. POMPLIU GOLEA

Constanţa
2010
CONCEPTUL DE SERVICIU

Evoluţia economiei moderne înscrie între orientările sale


fundamentale, dezvoltarea şi diversificarea serviciilor care se constituie astăzi
într-un sector distinct al economiei caracterizate printr-un dinamism înalt.
Serviciile îşi pun amprenta asupra modului de valorificare a resurselor
umane şi natural –materiale, având o contribuţie majoră la progresul
economic şi social.
Expansiunea serviciilor, creşterea rolului lor în viaţa societăţii, se
manifestă ca trăsături ale evoluţiei în majoritatea ţărilor lumii, argumentând
pentru etapa actuală, denumirea de „societate a serviciilor”.
Prezenţa serviciilor în structura tuturor economiilor, rolul lor
stimulator, dezvoltarea aproape fătă limite a unora dintre ele, reclamă
cercetarea atentă a acestora, a legităţilor şi mecanismelor de funcţionare a
sectorului terţilor, a impactului asupra celorlalte sectoare.
Importanţa cresdândă a serviciilor în economie, ascensiunea rapidă şi
evoluţia spectaculoasă din ultimele decenii au intensificat preocupările pentru
cunosşteres acestui sector. Eforturile în această direcţie sunt motivate şi de
faptul că teoria economică a acordat prea puţină importanţă serviciilor. Din
această perspectivă de abordare se poate afirma fără echivoc chiar de o
rămânere în urmă a teoriei, a clarificărilor conceptuale faţă de amploarea
practică a serviciilor.
Astfel serviciile pot fi privite ca „ocupaţia” (îndatoriri) ale unor
persoane, ca „funcţii” sau „munci prestate în folosul cuiva”, ca „organisme”
sau subdiviziuni făcând parte dintr-un ansamblu administrativ sau economic.
Sensurile cuvântului şi noţiunii de serviciu au evoluat de-a lungul
timpului.

2
Abordările noastre vor urmări definirea „serviciilor” ca noţiune
economică.
Majoritatea definiţiilor scot în evidenţă faptul că serviciile sunt
„activităţi al căror rezultat este nematerial şi deci nu se concretizează într-un
produs cu existenţă de sine statătoare”1.
Asociaţia Americană de Marketing definerşte serviciul ca fiind
„activitatea oferită la vânzare care produce avantaje şi satisfacţii fără a
antrena un schimb fizic sub forma unui bun”2.
O privire de ansamblu asupra acestor definiţii scoate în evidenţă
faptul că ele au o serie de ambiguităţi.
În realitate există foarte multe servicii care se concretizează în bunuri
materiale cum ar fi: serviciile cinematografice, editoriale, de informatică,
alimentaţie publică (ce ar putea fi analizată ca o etapă suplimentară în
procesul de transformare a produselor agro-alimentare) etc.
Dacă vorbim de materialitatea sau nematerialitatea serviciului,
trebuie să clarficăm dacă este vorba de activitatea propriu –zisă, de
suporturile sale sau de rezultate.
Serviciul ca activitate reprezintă prestarea efectivă şi pune în legătură
activitatea prestatorului, mijloacele materiale ale prestaţiei şi obiectul
serviciilor, respectiv realitatea materială sau socială de transformat sau
modificat. Realizarea serviciilor, determină nevoia de mână de lucru, de
capital tehnic (suportul fizic al producţiei) şi este necesar un beneficiar adică
un client.
Aşadar între procesul de producţie a serviciilor şi cel de fabricare a
bunurilor materiale, există o diferenţă principală şi anume faptul că clientul
face parte din sistemul de producţie.

1
Maria Ioncică ş.a., Economia serviciilor- Ediţia a II-a, revăzută şi adăiugită, Editura
Uranus, Bucutreşti, 1999, p. 10
2
Andre Tordjman, Strategies de concurrence dans la commerce: les services aux
consommateur, Les Editions d Organisation, Paris, 1983.

3
Sistemul este numit cu termenul specific de „servucţie”.
Schema de mai jos exprimă relaţiile între parteneri şi factori ce
participă la procesul de producţie.

Suport fizic Servucţie-


Elemente fundamentale Client

Personal Serviciu
de contact

Pornind de la rezultate sau output-ul activităţilor de servicii, din


perspectiva materialităţii, constatăm că serviciile pot îmbrăca forme diverse
într-o gamă largă, pornind de la intangibile pure şi diverse combinaţii de
componente intangibile şi tangibile.
Astfel toate activităţile pot fi plasate pe o scală cuprinsă între un
serviciu pur (rezultate intangibile) şi un bun pur (nici un serviciu intangibil
adăugat bunului tangibil), arătând existenţa unei continuităţi bunuri –servicii.
Constatăm că din punct de vedere al marketingului, majoritatea
definiţiilor accentuează asupra utilităţilor, beneficiilor, avantajele respectiv
satisfacţiilor pe care activităţile de servicii le procură consumatorilor.
O caracteristică principală a serviciilor este aceea că producţia şi
consumul sunt simultane. Deci serviciile sunt privite ca efecte ale muncii sau
ale acţiunii unor factori (condiţii) naturali3.

3
Rodica Minciu, Rodica Zading Economia şi tehnica serviciilor de alimentaţie publică şi
turism, ASE, 1984

4
Ca exemplu putem da definiţia serviciilor din Dicţionarul Academiei
de Ştiinţe Comerciale din Franţa „ ansamblu de avantaje sau satisfacţii
procurate, fie direct, fie prin folosirea unui bun pe care l-a achiziţionat
beneficiarul serviciulu in (ex. alimente aspiratoare) sau a dreptului de a-l
utiliza (ex. calea ferată)4.
Referitor la obţinerea unor utilităţi prin folosirea unor bunuri
achiziţionate de beneficiarii serviciilor, trebuie subliniat că bunurile materiale
prin intermediul cărora sunt oferite anumite servicii reprezintă doar suportul
acestora, ele fiind de fapt „efectul” activităţilor” economice specifice (ex.
televizorul, avionul, telefonul ş.a.).
În ceea ce priveşte „serviciile” oferite de natură, acestea trebuie
privite ca un aport deosebit de important al resurselor naturale la realizarea
producţiei de servicii, mai ales în anumite domenii cum ar fi: turismul,
ocrotirea sănătăţii ş.a.
Faţă de elementele deja menţionate, demersul de definire a serviciilor
este dificil şi datorită faptului că acestea se realizează numai în cadrul unor
unităţi specializate, „exteriorizate” de activităţile de producţie propriu-zise, ci
şi în interiorul întreprinderilor producătoare de bunuri materiale. În acestă
ordine de idei extinderea activităţilor de servicii în unităţile industriale şi
agricole reprezintă una din trăsăturile specifice ale „economiei serviciilor”
care caracterizează în prezent economia ţărilor dezvoltate. .
Integrarea din ce în ce mai puternică a funcţiilor de servicii în
unităţile economice indiferent de sector, a şi condus la ideea unei tendinţe de
„servicizare”sau „terţiarizare” a economiei.
Natura social –economică a serviciilor este elementul principal
subliniat în alte definiţii.
În Vocabularul practic al Ştiinţelor sociale din Franţa, sunt
considerate servicii „toate activităţile indirect productive. Ele constituie ceea

4
Preluată din Maria Ioncică, op cit. p.12

5
ce se numeşte sectorul terţiar al economiei....Principalele ramuri ale
serviciilor sunt comerţul, comunicaţiile, transportul”5 .
Dificultatea de a distinge precis serviciile printr-o caracteristică
comună a condus pe mulţi specislişti la adoptarea unei definiţii negative.
Astfel, serviciile sunt definite ca fiind acele activităţi economice care
nu sunt nici producţie industrială, nici minjerit, nici agricultură.
Alte definiţii negative scot din sfera serviciilor şi construcţiile şi
alimentaţia (unele parţial), iar o definiţie şi mai restrânsă exclude şi
distribuirea de apă, gaz, electricitate şi salubritatea.
În acest mod apare diferit şi rolul serviciilor în economie, respectiv
contribuţia lor la crearea P.N.B. sau P.I.B. în diferite ţări.
O definiţie pertinentă este aceea potrivit căreia serviciile „reprezintă
o activitate umasnă cu un conţinut specializat având ca rezultat efecte utile,
imateriale şi tangibile destinate satisfacerii unei nevoi sociale”.6
Aceste definiţii se referă la servicii în sens larg. Pe lângă acestea
există şi definiţii care oferă o accepţiune mai restrânsă noţiunii de serviciu,
privindu-l ca un „element al politicii de marketing a întreprinderii menit să
ofere utilităţi adiţionale produsului sau unităţii de comercializare”.7
Referindu-ne la comerţ deşi prin natura sa se încadrează în totalitate
în sfera serviciilor, în practică prin serviciile comerciale, se înşeleg acele
activităţi care însoţesc procesele de vânzare –cumpărare a mărfurilor (înainte,
în timpul şi după vânzare), oferind un plus de avantaje şi satisfacţii clienţilor
şi reprezentând una din cele mai importante strategii de atragere şi fidelizare
a acestora.
Noţiunea de „sector al serviciilor” sau „sector terţiar” are două
accepţiuni:

5
Andrei Tordjman, op cit.
6
Maria Ioncica ş.a. op cit. P. 15
7
Andrei Tordjman, op cit.

6
1. Pe de o parte, ansamblul de „meserii” (contabili, sectretare,
vânzători etc.) care se exercită în societăţi de servicii (bănci,
companii aeriene...);
2. Ansamblul unităţilor de producţie statistic izolate, a căror
activitate principală constă în oferirea de servicii. Acest
sens corespunde noţiunii statistice de ramură.

7
CARACTERISTICILE SERVICIILOR

Se impune evidenţierea principalelor trăsături caracteristice ale


serviciilor, în scopul identificării şi delimitării faţă de celelalte componente
ale activităţii economice şi sociale.

Deşi sunt o serie de diferenţieri, în ansamblu există o


cvasiunanimitate asupra următoarelor caracteristici.
Principalele caracteristici ale serviciilor sunt:
a) Forma nematerială- munca prestatoare de servicii nu se
concretizează de regulă în bunuri cu existenţă obiectuală, ci se manifestă sub
forma unor activităţi sau faze ale unor procese fie de producţie, fie de
consum.
Caracterul nematerial al serviciilor argumentează pentru acestea şi
denumirea de “invizibile” iar comerţul cu serviciile este consacrat drept
comerţ invizibil.
Comerţul invizibil prin natura sa este mai dificil de realizat de
controlat şi cuantificat. De exemplu în comerţul internaţional serviciile nu pot
fi “surprinse” la trecerea frontierelor şi prin urmare pot ocoli “barierele”
vamale tradiţionale.
De asemenea caracterul nematerial face ca multe servicii să nu fie
“transferabile” comercializabile în afara locului realizării, ele trebuie să fie
produse “in situ” (pe loc la reşedinţa consumatorului).
Aceasta implică probleme deosebite în cazul comerţului internaţional,
probleme legate de dreptul de acces pe o piaţă, de libertatea de stabilire în
străinătate etc.
b) Nestocabilitate- neavând o formă materială, serviciile nu pot fi
stocate şi păstrate în vederea unui consum ulterior.
8
Această caracteristică prezintă unele avantaje în desfăşurarea
activităţilor respective, în asigurarea unei eficienţe ridicate ca urmare a
eliminării dificultăţilor legate de:
- distribuţia fizică a serviciilor;
- manipularea lor;
- crearea unor condiţii specifice de depozitare, păstrare;
- etc.
În acelaşi timp această caracteristică determină o serie de neajunsuri
mai ales în asigurarea echilibrului ofertă-cerere şi realizarea efectivă a
serviciilor:
- serviciile oferite dar neutilizate reprezintă pierderi importante de
mijloace umane şi materiale (de exemplu oferta de locuri de
cazare dintr-un mijloc de transport, dintr-o sală de spectacole,
dintr-o unitate de asistenţă medicală etc. ), ele neputând fi
păstrate;
- absenţa stocurilor nu permite adaptarea ofertei la fluctuaţiile
cererii sau corectarea unor variaţii în distribuţia acesteia în timp
şi spaţiu;
În aceste condiţii, satisfacerea integrală a nevoilor presupune
dimensionarea ofertei la cota maximă a cererii şi inevitabil nefolosirea unor
capacităţi de producţie în momentele de mai mic intensitate a cererii,
imobilizarea unor capitaluri etc.
c) Intangibile- ele nu pot fi percepute evaluate utilizând unul din
simţurile fizice. Absenţa unor proprietăţi tangibile face imposibilă aprecierea
şi verificarea calităţii unui serviciu înainte de cumpărare sau chiar de consum
(de exemplu spectatorul unei reprezentări teatrale nu ştie în momentul în care
plăteşte biletul, în ce măsură prestaţia va răspunde aşeptărilor sale; turistul nu
cunoaşte în detaliu ce i se oferă la locul de destinaţie şi mai ales calitatea

9
prestaţiilor; o întreprindre solicită şi achită un serviciu de reparaţie fără să
poată aprecia eficienţa funcţionării utilajului după executarea lucrării etc.).
Ca urmare apare neîncrederea clientului şi corespunzător o anumită
reţinere în formularea deciziei de cumpărare. În aceste condiţii, vânzarea
serviciilor necesită eforturi sporite de cunoaştere a cererii şi de stimulare a ei,
de câştigare a încrederii şi de reducere a incertitudinii prin adăugarea unei
evidenţe fizice exprimate prin calităţile personalului, caracteristicile
echipamentelor, nivelului preţurilor etc.
d) Simultaneitatea producţiei şi consumului lor-faptul că serviciile
se exteriorizează sub forma unor activităţi impune pentru realizarea lor
prezenţa în acelaşi loc a prestatorului şi beneficiarului, simultaneitatea
execuţiei şi consumării lor.
Lipsa acestor condiţii are repercursiuni atât asupra volumului
activităţii desfăşurate în sfera serviciilor cât mai ales asupra aportului acestui
sector la satisfacerea nevoii sociale; orice neconcordanţă de timp sau loc se
soldează cu pierderi de ofertă şi/sau cu cereri neacoperite.
Un exemplu în acest sens îl oferă serviciul de transport (de bunuri şi
persoane); nesincronizarea ofertei cu cererea în această situaţie, se reflectă fie
într-o folosire incompletă a capacităţii de transport, în unele perioade, deci o
ofertă nerealizată, fie în suprasolicitatea ei în momente de vârf şi
corespunzător, în cereri nesatisfăcute.
Consecinţe asemănătoare rezultă şi din neasigurarea echilibrului
spaţial.
O distribuţie în profil teritorial necorelată cu cererea, a reţelei
unităţilor prestatoare de servicii de reaparaţii şi întreţinere a bunurilor
electrosnice, de exemplu conduce la o supraaglomerare a unora (iar ca
urmare servicii de slabă calitate sau imposibilitatea satisfacerii tuturor
cererilor) şi la o utilizare incompletă a capacităţii altora, respectiv, irosirea
ofertei.

10
Această caracteristică se regăseşte – în opinia unor autori- la aproape
toate serviciile indiferent că sunt prestate de om sau maşină, că satisfac nevoi
materiale sau spirituale că sunt destinate persoanelor individuale sau
agenţilor economici etc.; din acest motiv ea este considerată trăsătura
fundamentală a serviciilor şi principalul criteriu de delimitare a acestora faţă
de celelalte activităţi din economie.

e) Serviciile sunt inseparabile de persoana prestatorului- ele


încetează în momentul încheierii acţiunii acestuia (exemplu activitatea pe
care o prestează medicul, profesorul, actorul nu are o activitate de sine
stătătoare, separată de persoana celui care- l execută).
Din această caracteristică, decurg câteva particularităţi referitoare la
organizarea şi comercializarea serviciilor.
În primul rând comercializarea serviciilor presupune:
- contactul direct între producător (prestator) şi beneficiar;
- o participare nemijlocită activă a clientului –consumator în
realizarea serviciului (aspect pe care unii autori îl analizează ca
pe o trăsătură distinctă a serviciilor); aceste condiţii implică:
- un efort continuu de adaptare a prestatorului la cerinţele şi
personalitatea fiecărui client;
- un sistem adecvat de comunicare între cei doi parteneri;
- integrarea clientului în procesul de producţie a serviciilor –
servucţie

În al doilea rând fiind legată strâns de prezenţa şi participarea


lucrătorului, calitatea serviciului este determinată de nivelul pregătirii sale
profesionale, de talentul, îndemânarea, corectitudinea, pasiunea etc. cu care îl
execută. De aici dificultatea de “standardizare” a serviciilor.

11
În al treilea rând inseparabilitatea de persoana prestatorului
limitează posibilităţile de diversificare a serviciilor. O întreprindere sau un
lucrător nu pot executa de regulă decât un număr limitat de operaţiuni
(servicii), fiecare necesitând nu numai o calificare specială ci şi mijloace de
producţie adecvate.
Toate acestea se reflectă într-o specializare îngustă a unităţilor
prestatoare de servicii şi corespunzător, în dificultăţi de organizare unitarăa
acestora.
f) Eterogenitatea – este o variabilitate înţeleasă atăt în raport cu
sectorul terţiar privit în ansamblul său –constituit din activităţi cu un conţinut
foarte diferit – cât şi cu fiecare serviciu în parte, ca variaţie dependentă de
specificul prestatorului sau utilizatorului. Această caracteristică influenţează
negativ posibilitatea de standardizare a serviciului de a alcătui o structură
sortimentală sau de marcă, de a interveni în controlul prestaţiei.
g) Vânzarea serviciilor nu presupune transferul titlului de
proprietate; acest serviciu oferă consumatorului un avantaj sau satisfacţie
fără a avea drept rezultat transferul proprietăţii asupra vreunui lucru. De
exemplz un turist poate beneficia de serviciile unui hotel fără a avea loc un
transfer de proprietate.
h) Preţul serviciului este un preţ al cererii; orice client care
utilizează un serviciu face o alegere între „a-şi face singur serviciul” „sau a-l
cumpăra”. În momentul în care decide să cumpere serviciul, cumpărătorul are
o scară de valori şi de utilităţi care corespunde unei scări de preţuri8.

8
Andrei Tordjman, op cit.

12
TIPOLOGIA SERVICIILOR
A. Clasificări statistice ale serviciilor
Serviciile sunt extrem de eterogene, fapt care impune clasificarea lor
după diferite criterii statistice sau economice.
Scopul este evidenţierea particularităţilor în gestiunea resurselor şi
managementul activităţilor pentru diferite categorii de servicii.
Analiza structurii şi tendinţelor în evoluţia serviciilor se bazează în
bună măsură, pe datele statistice furnizate de nume3roasele clasificări sau
nomenclatoare naţionale şi internaţionale ale activităţilor din economie.
Pentru acest scop, având în vedere eterogenitatea serviciilor apare
extrem de necesară clasificarea acestora, respectiv gruparea lor în categorii
omogene, cu trăsături omogene şi probleme specifice privind gestiunea
resurselor şi conducerea proceselor de producţie şi comercializare, pe piaţa
internă sau externă.
O altă problemă extrem de importantă, este armonizarea
clasificărilor, respectiv asigurarea corespondenţei între două sau mai multe
clasificări după criterii diferite, între clasificările naţionale şi cele
internaţionale.
Este un demers dificil din următoarele motive:
- identificarea ramurilor de activitate într-o ţară dezvoltată poate
să nu fie potrivită pentru o ţară în curs de dezvoltare;
- gradul de „autonomizare” respectiv de „externalizare” a
serviciilor este diferit pe categorii de ţări dar şi în interiorul
acstora, ceea ce face ca multe activităţi de servicii să fie
„raportate” şi cuprinse în ramuri ale sectoarelor primar sau
secundar;

13
- dificultatea ajungerii la un consens privind trasarea
„frontierelor” între servicii şi bunuri. Astfel, serviciile sunt
definite destul de diferit de la o ţară la alta; un exemplu este
acela al furnizării gazukui şi electricităţii, care sunt considerate
servicii în SUA şi bunuri în cele mai multe alte ţări. Un alt caz
interesant este acela al serviciilor de alimentaţie publică
(restaurante şi cafe –uri care în nomenclatorul ONU şi în unele
ţări ca Franţa de exemplu sunt considerate servicii, pe când în
SUA de exemplu sunt asimilate industriei alimentare. Suedia
este un caz interesant care include activităţile respective în
proporţie de aproximativ 40% la industrie şi circa 60% la
servicii.
Având în vedere criteriile de structurare utilizate, clasificările
statistice pot fi: pe produse, pe activităţi, pe ocupaţii.
1. Clasificarea pe produse – grupează rezultatele producţiei în
conformitate cu caracteristicile lor în scopul de a elabora statistici asupra
dimensiunilor şi structurii producţiei, comerţului sau consumului.
Caracteristicile folosite pentru clasificarea produselor pot fi:
• originea produsului (exemplu, servicii ale arhitecţilor);
• natura produsului (de exemplu servicii bancare);
• destinaţia produsului (servicii pentru construcţii de exemplu).
Clasificările internaţionale pe produse sunt subdivizate pe bunuri şi
Servicii.
Dintre clasificările internaţionale pe produse cele mai cunoscute sunt:
• Clasificarea Centrată pe Produs (CPP) elaborată sub egida
ONU care cuprinde şi bunuri şi servicii şi are ca scop analiza
dimensiunilor şi structurii producţiei; această clasificare a fost

14
utilizată ca referinţă pentru identificarea serviciilor în cadrul
Rundei Uruguay9.
• Clasificarea Centrală pe Produs a Comunităţii Europene
(CCPCOM) similară CCp dar aplicabilă la nivelul Uniunii
Europene;
• Clasificarea Bunurilor şi Servicilor Gospodăriilor (CBSG) sub
supervizarea ONU folosind mai ales, pentru analiza mărimii şi
diversităţăii consumului final (al gospodăriilor);
• Clasificarea Schimburilor Invizibile (CSI) este o clasificare
specializată pentru servicii, folosind analizei comerţului
internaţional cu servicii;
• Alte clasificări pe produs curent sunt:
- Clasificarea produselor asociate activităţilor (CPA) la nivelul
UE;

9
Runda Uruguay a fost o rundă de negocieri comerciale care s-a desfăşurat între
septembrie 1986 şi aprilie 1994 şi a dus la transformarea GATT (General Agreement on
Tariffs and Trade) în OMC (Organizarea Mondială a Comerţului). A fost iniţiată la Punta
del Este în Uruguay (de unde şi numele) şi au fost urmată de negocieri la Montreal, Geneva,
Bruxelles, Washington, D.C. şi Tokyo. La final au fost semnate 20 de acorduri - Acordul de
la Marrakesh.Au participat 125 de ţari. S-au negociat teme referitoare la produse industriale
sau agricole, textile, servicii financiare, probleme ale proprietăţii intelectuale şi mişcări de
capital; s-a prăbuşit aproape tot comerţul, inclusiv produsele biologice inovatoare, software-
ul sau tratamentele medicale ale SIDA. A fost cea mai mare afacere comerciala care a existat
în istoria umanităţii.În anumite momente părea condamnata la eşec, dar Runda Uruguay a dat
naştere in final la cea mai mare reformă a sistemului mondial de comerţ de la crearea GATT.
Pe 15 aprilie 1994, Miniştrii celor 125 de ţări participante au semnat Acordul într-o reuniune
celebrată la Marrakech (Maroc).Întârzierea a avut anumite avantaje. A făcut posibil ca
anumite afaceri să avanseze mai mult decât părea posibil, de exemplu, unele aspecte ale
serviciilor şi proprietăţii intelectuale şi chiar crearea OMC. Dificultatea de a ajunge la un
acord asupra unui ansamblu global de rezultate care va include practic toata gama
problemelor comerciale actuale a făcut ca unii sa creadă că o negociere la aceasta scară nu ar
fi niciodată posibilă. Acum însă, acordurile de la Runda Uruguay includ calendare pentru
celebrarea de noi negocieri asupra diverselor probleme. Şi în 1996, unele ţări au propus liber
celebrarea unei noi runde la începutul următorului secol. Răspunsurile au fost diferite; totuşi,
Acordul de la Marrakech pentru care s-a creat OMC, conţine efectiv compromisuri de a
redeschide negocierile asupra diferitelor teme spre sfârşitul secolului.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Runda_Uruguay

15
- Nomenclatorul Combinat (NC) pentru comerţul exterior al
ţărilor membre UE;
- Nomenclatorul de produse pentru anchetele statistice de
producţie (PRODCOM) utilizat în UE.
2. Clasificarea pe activităţi – grupează unităţilor de producţie în
conformitate cu activitatea pe care o exercită, în scopul de a realiza statistici
asupra output-urilor (ieşirilor) sau a input-urilor (intrărilor) de factori de
producţie: capital, muncă etc.
Unităţile de producţie pot fi:
- întreprinderi sau organizaţii (unităţi juridice);
- grupuri de întreprinderi (unităţi juridico-financiare);
- unităţi locale (întreprinder sau părţi ale acestora situate într-un
loc juridic bine definit);
- unităţi cu activităţi omogene (subdiviziuni ale întreprinderilor:
secţie, atelier, departament etc.).

În practică aceiaşi unitate de producţie poate avera mai multe


activităţi, situaţie în care este necesară o distincţie între activităţile principale
şi cele secundare auxiliare. Activitatea principală este deosebită de activitatea
(activităţile) secundare pe baza criteriului valorii adăugate pe care o crează,
completat cu alte proprietăţi (criterii) precum: efectivul de salariaţi; fondul de
salarii; cifra de afaceri; ş.a.
Activităţilor principale şi secundare le sunt asociate activităţile
auxiliare (administraţie, informatică, cumpărare, vânzare şi promovare a
vânzărilor, depozitare, reparare, transport etc.), exercitate pentru a permite
sau facilita producţia de bunuri şi servicii destinate terţilor).
Principalele caracteristici folosite pentru clasificarea activităţilor sunt:
- natura tehnică a producţiei (exemplu: comerţ cu ridicata sau cu
amănuntul);
16
- modul de folosire a bunurilor şi serviciilor (exemplu: servicii de
asistenţă socială);
- materia primă, procesele tehnologice, organizarea şi finanţarea
producţiei (exemplu :activităţi imobiliare pe bază de tarife sau
contracte);
Dintre cele mai cunoscute şi utilizate clasificări internaţionale pe
activităţi pot fi menţionate:
- Clasificarea Internaţională Tip pe Industrii (CITI);
- Nomenclatorul Activităţilor din Comunitastea Europeană
(NACE);
- Clasificarea Ramurilor Economiei Naţionale (CREN), toate
având şi secţiuni de servicii;
O menţiune aparte trebuie să facem asupra Clasificării din Economia
Naţională (CAEN), a cărei utilizare a devenit obligatorie începând cu 1
ianuarie 1998 pentru toate persoanele juridice şi fizice care îşi desfăşoară
activitatea pe teritoriul României.
Elaborarea CAEN a fost dictată pe de o parte de necesitatea adaptării
evidenţelor statistice la cerinţele economiei de piaţă, iar pe de altă parte de
exigenţele integrării în UE, una din condiţiile acestei integrări fiind
asigurarea comparabilităţii datelor statistice şi realizarea unor schimburi
eficiente de informaţii.
B. Categorii de servicii
Clasificările statistice naţionale şi internaţionale ale serviciilor sunt
importante deoarece perjit reflectarea stadiului dezvoltării lor economice,
inclusiv prin comparaţii la nivelul ţărilor sau pe categorii de ţări, dar mai
importantă din punctul de vedere al implicaţiilor asupra măsurilor de politică
economică este desprinderea unor categorii de servicii după criterii specifice.
Să analizăm câteva criterii de clasificare:
a) După sursele lor de procurare serviciile se împart în:
17
• Servicii –marfă (market sau de piaţă) – sunt cele cumpărate
prin acte de vânzare-cumpărare, prin intermediul pieţei;
• Servicii ne-marfă (non –market) – sunt cele care ocolesc
relaţiile de piaţă. În această categorie sunt cuprinse serviciile
publice

18
SFERA DE CUPRINDERE A SERVICIILOR
Preocupările pentru delimitarea sferei serviciilor, pentru definirea
conţinutului şi caracterului ei şi mai ales pentru exprimarea unitară a tuturor
serviciilor şi-au găsit reflectarea în acceptarea teoriei clasificării sectoriale a
ramurilor economiei drept punct de pornire în stabilirea sferei de cuprindere a
serviciilor a sensurilor sale de evoluţie.
Această clasificare a fost realizată de Colin Clark în 1940 având la
bază împărţirea pe care o afce Allen Fisher în 1926, economiei naţionale în
vedere efectuării unor cercetări statistico-matematice.
Ulterior în 1956 teoria este perfecţionată de Jean Fourastie considerat
de altfel şi fondatorul clasificării sectoriale a ramurilor economiei.
Conform acestei teorii, economia se împarte în trei sectoare având
comportament economic diferit:
• Sectorul primar -cuprinde agricultura, vânătoarea şi pescuitul
şi industria extractivă;
• Sectorul secundar- alcătuit din activităţile industriei
prelucrătoare (include potrivit unor opinii şi construcţiile);
• Sectorul terţiar – înglobează toate celelalte activităţi
desfăşurate în economie, sector care corespunde sferei serviciilor.

Comportamentul economic este caracterizat prin următoarele criterii:


Criterii Sectorul Sectorul secundar Sectorul
primar terţiar
Nivelul şi dinamica Cote Cote ridicate Cote
productivitatea muncii medii modeste
Gradul de pătrundere al Cote Cel mai înalt Total
progresului tehnic medii nereceptiv

19
Clasificarea sectorială a ramurilor economice are deosebite
semnificaţii teoretice şi practice, mai ales în privinţa cuprinderii şi analizării
ca un tot unitar a activităţilor social-utile, a legăturilor lor interfuncţionale, a
evidenţierii modului în care se grupează activităţile din sfera producţiei
materiale şi din afara acestora etc.
Ea are şi unele limite, determinate în principal de inconsecvenţa
aplicării criteriilor, de adaptarea lor la evoluţia realităţii economice.
Prima din aceste limite cu efect direct asupra problemei puse în
discuţie, constă în faptul că sectorul terţiar se dovedeşte prea “strâmt”
pentru a cuprinde în totalitate sevciile. Deşi în concordanţă cu modelul
iniţial, identitatea dintre sfera serviciilor este în general acceptată, în
literatura de specialitate există puncte de vedere diferite cu privire la
conţinutul sectoarelor şi chiar în privinţa numărului acestora.Astfel se
consideră că unele activităţi de natura serviciilor sunt integrate producţiei
materiale desfăşurându-se în interiorul întreprinderilor producătoare de
bunuri şi de multe ori nu pot fi disociate şi evidenţiate statistic separat de
producţia propriu-zisă.
Ca exemplu de asemenea activităţi se pot cita: repararea construcţiilor
şi utilajelor, informatizarea unor lucrări, culegerea şi prelucrarea
informaţiilor, management, protecţia mediului, cercetare ştiinţifică etc

Se poate considera că sfera serviciilor este mai


largă, mai cuprinzăoare decât sfera sectorului
terţiar, înglobând o serie de activităţi nemateriale
desfăşurate în sectoarele primar şi secundar.
Dimensiunile sferei serviciilor se modifică
permanent în sensul lărgirii, atât ca rezultat al
creşterii nevoii de servicii cât şi pe seama producţiei
materiale a transformărilor ce au loc în structura

20
O altă limită este aceea că terţiarul ar avea o receptivitate scăzută
faţă de progresul tehnic. Realitatea demonstrează că expansiunea serviciilor
reprezintă consecinţa directă a progresului tehnic.
Dezvoltarea şi multiplicarea serviciilor, apariţia de noi categorii,
precum şi ritmurile diferite de evoluţie ale activităţilor contemporane ale
sferei serviciilor au accentuat eterogenitatea acesteia determinând noi
abordări.
O altă tendinţă este scindarea terţiarului, respectiv desprinderea din
cadrul lui a unor servicii cu caracter special şi constituirea lor într-un sector
distinct –sectorul cuaternar.
În sectorul terţiar sunt cuprinse cele mai dinamice sectoare:
- cercetarea ştiinţifică, învăţământul;
- sectorul informatic;
- sănătatea, cultura, activităţi de loisir;

21
COORDONATE GENERALE ALE PIEŢEI
SERVICIILOR

Examinată ca o categorie economică, piaţa serviciilor este formată din


cele două laturi corelative: cererea şi oferta. Ea reprezintă deci, sfera
economică în care
• nevoile de consum pentru servicii apar sub forma cererii;
• producţia apare sub forma ofertei.
Confruntarea celor două laturi se finalizează prin tranzacţii
efectuate prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare.
Din perspectiva arătată, piaţa este locul abstract unde se întâlnesc
agenţii economici; ea asigură compatibilitatea acţiunilor lor şi le
dăinformaţiile necesare definirii proiectelor lor.
Conceptual nu există deosebiri între piaţa bunurilor şi cea a
serviciilor.
La fel ca şi în cazul pieţeibunurilor şi în cazul serviciilor există:
- piaţa potenţială şi piaţa reală (efectivă);
- piaţa internă şi internaţională;
- piaţa producătorilor (vânzătorilor) şi piaţa consumatorilor
(cumpărătorilor);
- piaţa nouă;
- piaţa de testare;
- etc.

Piaţa serviciilor nu cuprinde în totalitate sfera serviciilor, existând şi


servicii non-marfă sau non-marketing; acestea sunt reprezentate pe de o
parte, de serviciile publice sau private care nu se comrcializează, iar pe de
altă parte de serviciile “gratuite” pe care şi le fac oamenii lor înşişi.

22
Principalele caracteristici ale pieţei serviciilor:
• Modul de manifestare a concurenţei-se manifestă în primul
rând prin preţuri.În determinarea preţului trebuie să ţinem seama
conform teoriei subiective marginaliste a valorii, mai întâi de
faptul că valoarea unui produs este proprie fiecărui individ
(individualism) care o estimează în funcţie de propria ierarhie
subiectivă a nevoilor (subiectivism).Această valoare depinde de
cantitatea produselor de care dispune indvidul pentru consumul
său; intervine deci raritatea; pentru acelaşi individ un produs rar
va avea o valoare mai mare decât un produs din care poate
dispune până la saţietate.
În domeniul serviciilor, însă este mai marea sau mai mica raritate a
acestora nu poate fi un element al stabilirii preţului şi deci al concurenţei,
având în vedere că serviciile nu sunt omogene, deci nu sunt comparabile.
Prin urmare, concurenţa prin preţuri este de o manieră deosebită,
fiind vorba de un ansamblu de consideraţii calitative chiar
psihologice, subiective, determinate de legăturile adesea personale
între prestator şi client;
• Intrarea liberă în ramură şi libera circulaţie a
capitalurilor-în multe sectoare ale serviciilor acestea sunt
îngrădite de costurile mari de intrare sau de ieşire de pe piaţă, ceea
ce conduce la frecvnte situaţii de monopol sau oligopol;
• Fiecare producător de servicii dispune de o paletă întreagă de
mijloace pentru a se diferenţia:
- calitatea prestaţiei sale (adeseaneapreciată la justa valoare de
către clienţi);
- relaţia personală pe care o întreţine cu clientela sa;
- amplasarea geografică.

23
• Mai mult transparenţa în cazul pieţei serviciilor este
limitată de caracterul imaterial al acestora, serviciile spre
deosebire de bunuri neputând fi “cercetate” de concurenţi pentru a
descoperi noile tehnologii de producţie sau dacă preţurile de
vânzare nu fac obiectul unei politici de dumping;
• Prin urmare, produsele nefiind omogene, intrarea liberă pe
piaţă şi libera circulaţie fiind deseori îngrădite, informarea
consumatorilor şi cncurenşilor fiind limitată, fiecare producător
dispunând de un fel de mică putere de monopol, ne găsim în faţa
unor structuri ale pieţei caracteristice concurenţei imperfecte.

Oferta de servicii
Este reprezentată de producţia de servicii destinată
comercializării pe piaţă.
Spre deosebire de oferta de bunuri, datorată caracteristicilor de
nematerialitate şi nestocabilitate oferta de servicii, nu îmbracă forma
stocurilor existente pe piaţă şi a cantităţilor de mărfuri care pot fi aduse
pe piaţă, deci a livrărilor de mărfuri în cadrul relaţiilor contractuale dintre
furnizori şi beneficiari.
Caracteristicile principale ale ofertei de servicii sunt:
• Capacitatea organizatorică a furnizorilor de servicii de a
satisface în anumite condiţii de calitate, structură şi termene
cerinţele beneficiarilor –din această capacitate organizatorică a
furnizorilor de servicii de a presta activităţi utile consumatorilor
fac parte forţa de muncă ce urmează a presta serviciile, baza
tehnică necesară, precum şi sistemul de relaţii între prestatori şi
consumatori (utilizatori). În multe firme de servicii, clientul face
parte din lanţul de producţie, fiind considerat ca fiind o “resursă
umană externă”cu influenţă asupra strategiei firmei respective.

24
• Participarea consumatorului la producţia serviciului la
producţia serviciilor- are drept consecinţă relaţia strânsă dintre
client şi organizaţie; acest raport strâns constituie un factor cheie
de reuşită, deoarece clienţii doresc să se identifice cu o
întreprindere care se bucură de o reputaţie bună;

• Necesitatea valorificării raporturilor firmei prestatoare de


srvicii cu clientela- implică o nouă abordare a organizării firmei
respectiv în formăde piramidă inversă.

CLIENŢI

Personalul de contact

Personalul operativ care nu este în


contact direct cu clienţii

Personalul funcţional
(administrativ)

Direcţia generală

O asemenea abordare este eficientă într-o firmă unde personalul are


un nivel înalt de calificare (cabinete de consultanţă, profesiuni liberale etc.).

25
Ca exemple putem cita medicii care sunt consideraţi ca persoane
“cheie” în spitale; piloţii reprezintă punctul central al activităţilor de
transporturi aeriene; la fel cercetătorii în institutele de cercetare, profesorii
înşcoli şi universităţi etc. Toate celelalte persoane în acest tip de organizare
sunt calificate şi trebuie să acţioneze ca personal de “susţinere”.

• Raportul diferenţiere /asemănare (personalizare/


standardizare )- este determinată de nematerialitatea serviciilor
şi participarea clientului la procesul de producţie. Absenţa
barierelor “materiale” şi implicarea consumatorului în producţia
serviciilor conduce la “diferenţierea” acestora, fiecare producător
putând să-şi conceapă ” oferta” într-o manieră proprie.

• Imaterialitatea determină apariţia riscului de imitaţie


fiind dificil de protejat serviciul pe plan juridic. Este uşor de
exemplu de reprodus serviciul de ”business class” al companiei
aeriene concurente sau a imita noile servicii financiare ale unei
bănci. Protecţia juridică se limitează la numele serviciului (marca
sa) sau sloganul publicitar. În această situaţie, consumatorul
întâmpină dificultăţi în evaluarea serviciilor.Din acest motiv,
“cele auzite” joacă o mare importanţă în luarea deciziei de a
cumpăra un serviciu. De asemenea unul din rolurile publicităţii
este de a concretiza serviciul pentru clientelă.

• Este un element potenţial aflat într-o stare de


aşteptare activă în raport cu cerinţele clienţilor; caracterul activ
al ofertei de servicii se manifestă prin faptul că aceasta nu poate
fiindiferentă faţă de cerere, ci trebuie să se adapteze permanent la

26
aceasta. În acest sens un rol important revine cercetărilor de
marketing, studierii nevoilor de servicii şi a măsurii în care
aceestea se pot transforma din cerere potenţială în cerere efectivă.

• În conceperea şi realizarea activităţilor din servicii,


trebuie să se ţină seama de faptul că în cadrul ofertei acestora se
împletesc totodată o serie de elemente din care unele îi conferă un
grad înalt de rigiditate iar altele o anumită flexibilitate.

• Dimensionarea ofertei de servicii se face de regulă


în condiţii de risc – deci de probabilitate a manifestării cererii de
servicii. De aici modul de luare a deciziilor în funcţie de situaţia
concretă.

În evoluţia ofertei de servicii se constată următoarele:


• În ultimele două decenii în ţările dezvoltate, se
constată creşterea acesteia în ritmuri superioare ofertei celorlalte
sectoare ale economiei;
• Tendinţa de disociere –asociere în raport cu oferta de
bunuri cât şi în interiorul ofertei de servicii înseşi;
• Accentul pus pe calitatea serviciilor.

A. Cererea pentru servicii


În literatura de specialitate, cererea de servicii reprezintă partea
solvabilă a nevoii sociale reale de servicii care se manifestă la piaţă.

Caracteristicile principale ale cererii de servicii sunt:

27
a) Cererea de servicii a populaţiei:

• Cererea pentru servicii acoperă numai o parte a


nevoilor de consum – cele care sunt solvabile. Pe de altă parte,
consumul de servicii are şi alte surse în afara pieţei (serviciile
necomerciale), consumul având ca urmare o sferă de cuprindere
mai mare decât cererea de servicii;

• Mobilitatea ei teritorială- din punctul de vedere al


posibilităţilor de migrare a cererii, serviciile pot fi împărţite în trei
categorii:
- servicii care nu admit migrarea cererii: servicii de distribuţie a
electricităţii, apei, combustibilului, curăţenia locuinţei etc. ;
- servicii care permit în anumite limite, migrarea cererii, comerţ,
reparaţii, servicii personale etc.;
- servicii care impun migrarea cererii: serviciile turistice.

• Elasticitatea ei ridicată- de regulă în raport cu


factorii care o influenţează şi mai ales în funcţie de venituri şi
tarife. Aceasta se explică prin aceea că serviciile satisfac în
general nevoi de ordin secundar sau terţiar şi care sunt foarte
sensibile la modificările intervenite în venituri sau tarife.

Trebuie menţionat totuşi faptul că există o serie de nevoi de servicii


din zona nevoilor primare (nevoile de transport, nevoile de igienă şi sănătate,
nevoile de servicii bancare etc.) motiv pentru care cererea care le exprimă
are o elasticitate redusă.
b) Cererea de servicii pentru întreprinderi

28
• Unităţile cumpărătoare prin importanţa lor –volumul
producţiei, tehnologia aplicată, legăturile cu piaţa- antrenează o
disparitate considerabilă în ceea ce priveşte volumul, structura
şi eşalonarea în timp a cererii de mărfuri;

• Cererea de servicii destinate consumului


intermediar este fermă, depinzând de capacităţile de producţie şi
de posibilităţile financiare ale întreprinderilor şi fiind
fundamentată prin consideraţii de rentabilitate şi avantaje tehnice;

• Cererea pentru asfel de servicii are un caracter tehnic


dominant, vânzarea căpatănd aspectul unei prezentări tehnice;

• Factorii psihologici deţin un rol redus în determinarea


deciziei de cumpărare
Factorii care influenţează cererea pentru servicii
a) a populaţiei
• veniturile şi -creşterea venitului şi timpului liber influenţează
timpul liber în acelaşi sens cererea de servicii;
- indivizii şi familiile pe măsura creşterii
veniturilor au tendinţa de a da un plus de valoare
timpului lor liber, având tendinţa să cumpere cât
mai multe servicii decât să le producă singuri (de
exemplu să ia masa la un restaurant decât acasă);
- invers cei care au timp liber mai redus şi venituri
limitate sunt adesea determinaţi să-şi reducă
cheltuielile pentru servicii.

29
• oferta de servicii - cererea nu se poate manifesta vis-a-vis de
producţia de servicii oferită de piaţă;
-apariţia de noi servicii induce la consumator
dorinţa de a apela la serviciile respective;
- diversificarea ofertei dă posibilitatea
cumpărătorului de a alege şi de a-şi satisface la un
nivel superior cerinţele.
• tarifele - pentru cea mai mare parte a serviciilor creşterea
tarifelor are o incidenţă negativă asupra cererii;
- coeficienţii de elasticitate a cererii în funcţie de
tarife sunt prin urmare de regulă, negativi şi
supraunitari;
- uneori reducerea tarifelor pentru serviciile
respective poate fi asociată de consumatori cu o
scădere a calităţii serviciilor;
- creşterea tarifelor pentru serviciile ce satisfac
nevoi primare nu determină scăderea în aceiaşi
proporţie a cererii, coeficienţii de elasticitate
având valori subunitare.
•factorii - creşterea numărului populaţiei conduce la
demografici creşterea cererii de servicii;
- fenomene demografice cum ar fi de exemplu
creşterea natalităţii (baby boom) induce sporirea
puternică a cererii de servicii educative , de
întreţinere a copiilor etc.;
- tendinţa de creşterea a duratei medii a vieţii şi de
îmbătrânire a populaţiei va contribui la creşterea
cererii pentru anumite categorii de servicii; astfel
creşterea ponderii populaţiei vărstnice determină
sporirea cererii pentru servicii legate de loisir,
turism, servicii domestice etc.
• concurenţa între - cheltuielile pentru servicii nu au întotdeauna un
bunuri, servicii şi caracter de primă necesitate şi sunt dstinate cel
self–service mai adesea satisfacerii unor nevoi de primă
(bricolaj) necesitate; din acest motiv în cazul creşterii
acestora, familiile pot renunţa la unele din ele;
- bunurile, serviciile comerciale şi munca
domestică se află în concurenţă pentru satisfacerea
unor nevoi ca: alimentaţie, transport,
reparaţii,petrecerea timpului liber etc.

30
•factorii - factori psihologici precum preferinţele,gusturile,
psihologici şi aspiraţiile etc. diferite ale indivizilor influenţează
sociali cererea deservicii atât ca volum cât şi ca structură;
- schimbările sociale au, de asemenea un puternic
impact asupra cererii de servicii; de exemplu
dezvoltarea a noi oraşe şi regiuni acondus la
creşterea nevoilor pentru infrastructură şi serviciile
aferente;
- călătoriile internaţionale şi mobilitatea au produs
schimbări în gusturile şi cerinţele consumatorilor
care compară serviciile naţionale şi internaţionale
şi cer diversitate şi îmbunătăţirea calităţii;
- comunicarea şi călătoriile au conus şi la creşterea
nivelului aspiraţiilor.

b) a întreprinderii- se constată în ţările dezvoltate tendinţa de creştere


mult mai rapidă a serviciilor decât cea a cumpărărilor de bunuri; aceasta
se explică prin influenţa a două categorii de bunuri:
1. creşterea complexităţii ştiinţifice şi tehnice interne (în cadrul
întreprinderilor) a proceselor de producţie a bunurilor şi
serviciilor;
2. creşterea complexităţii externe (a mediului extern al
întreprinderii=
1. creşterea complexităţii ştiinţifice şi tehnice interne cuprinde:
• creşterea complexităţii suporturilor materiale ale producţiei
(maşini, echipamente)- a căror funcţionare şi programare fac să intervină
un număr tot mai mare de parametrii şi cer cunoştinţe mai înalte şi mai
abstracte;
• creşterea complexităţii sistemelor de producţie- se referă la
creşterea gradului de flexibilitate tehnică a acestor sisteme productive, la
diversitatea crescândă a produselor realizate de aceste sisteme.
2. Creşterea complexităţii externe- este determinată de mai multe
variabile:
• fizice şi tehnice - se referă la inovaţiile ştiinţifice,sistemele de
informare şi comunicare, mediul natural;
• economice -segmentarea şi internaţionalizarea pieţelor
• sociale -segmentarea clientelei, individualizarea
exigenţelor, diferenţierea veniturilor şi
aspiraţiilor;
• instituţionale - legislaţie, reglementări fiscale şi contabile.

31
c) internaţionale
• creşterea veniturilor şi modificarea cheltuielilor de consum ale
populaţiei conduce la o creştere tot mai activă a cererii pentru noi
servicii, şi mai ales pentru turism internaţional;
• creşterea şi liberalizarea comerţului cu bunuri care are ca efect
creşterea fluxurilor intenaţionale cu servicii complementare, cum ar fi:
transportul , asigurările şi reasigurările internaţionale, serviciile bancare
etc.
• progresul ştiinţific şi tehnic conduce la creşterea fluxurilor invizibile
legate de transferul internaţional de tehnologii, servicii de inginerie,
informatică etc.
• expansiunea activităţilor realizate de corporaţiile multinaţionale şi
transnaţionale detrmină creşterea cererii pentru servicii de studiere a
pieşelor
• strategiile de substituire a importurilor şi de industrializare
implementate de o serie de ţări în curs de dezvoltare duc la creşterea
substanţială a serviciilor de inginerie, consultanţă, comunicaţii etc.

32
EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A
SERVICIILOR

Desfăşurarea unei activităţi eficiente reprezintă obiectivul esnţial al


oricărei firme din sectorul economiei naţionale ca de altfel din orice sector al
economiei naţionale.
Eficienţa înseamnă gestionarea raţională a materiilor prime,
combustibilului şi energiei, forţei de muncă, a capitalului etc. cu scopul
realizării următoarelor obiective:
- maximizarea efectelor;
- minimizarea eforturilor;
- maximizarea efectelor şi minimizarea eforturilor.
Eficienţa surprinde şi alte aspecte cum sunt:
- oportunitatea şi eficienţa investiţiilor;
- gradul de satisfacere a nevoilor consumatorilor;
- măsura în care serviciile corespund necesităţilor beneficiarilor;
- măsura în care pot fi procurate şi utilizate cu maximum de
randament;
- etc.
Eficienţa economică agregată are două componente:
a) Eficienţa tehnică;
b) Eficienţa de alocare.

a) Eficienţa tehnică – se referă la cantitatea inputurilor folosite pentru


a produce un nivel de output respectiv nivelul producţiei realizat cu o
cantitate optimă de factori de producţie.
Eficienţa tehnică poate fi calculată ca nivelul outputului:

33
- pe unitate de imput (de exemplu muncă)- echivalent cu
productivitatea parţială;
- inputuri (de exemplu muncă+capital) - echivalent cu
productivitatea globală.

b) Eficienţa de alocare- se referă la mixul (combinaţia) inputurilor


(factorilor
de producţie); combinaţia optimă a factorilor de producţie este determinată de
preţurile lor relative care reflectă raritatea lor relativă, scopul fiind
minimizarea costurilor de producţie.
Astfel date fiind preţurile factorilor de producţie în diferite ţări,
eficienţa de alocare cere să se aleagă tehnologia de producţie în funcţie de
abundenţa (sau insuficienţa) diferitelor tipuri de factori de producţie (în
primul rând munca şi capitalul).
Este motivaţia pentru care:
- ţările în curs de dezvoltare folosesc mai ales tehnici de
producţie intensive în forţă de muncă (mai ieftină);
- ţările dezvoltate utilizează cu precădere pe cele intensive în
capital.

De exemplu, larga răspândire a comerţului stradal poate fi


compatibilă cu eficienţa economică în ţările în dezvoltare, deoarece
reprezintă un mod mai puţin costisitor de comerţ decât supermagazinele sau
magazinele universale.

La nivel macroeconomic, eficienţa este condiţionată de alocarea


optimă a resurselor între consum şi investiţii, influenţată la rândul ei de
politicile economice de stimulare a economiilor şi investiţiilor.

34
Instrumentele de politică economică cum ar fi cele legate de nivelul
dobânzilor, al impozitelor etc. pot influenţa alocarea resurselor şi deci
eficienţa economică.
La fel politica de liberalizare este un instrument de creştere a
eficienţei economice în cele mai multe situaţii.
Astfel liberalizarea înseamnă renunţarea la bariere de intrare pentru
furnizori noi, competitivi.
Rezultatul este creşterea concurenţei, câştigând cei care sunt capabili
să ofere servicii mai bune şi forţându-i pe cei ineficienţi să iasă de pe piaţă.
Eficienţa în domeniul serviciilor prezintă în domeniul serviciilor
unele determinări particulare:
• pornind de la modul sintetic de exprimare a eficienţei
ca raport între mijloacele consumate şi rezultatele obţinute, dacă
în privinţa mijloacelor există identitate cu celelalte ramuri şi
sectoare ale economiei, fiind vorba de consum de factori de
producţie, în cazul rezultatelor se întălnesc forme de exprimare
specifice dependente de natura activităţii, de rolul economico-
social al serviciilor; de exemplu în unele domenii, unele efecte
obţinute sunt dificil de cuantificat şi pe termen lung, eficienţa se
exprimăprin raţionalizarea consumurilor de factori de producţie
respectiv a cheltuielilor pentru pregătirea unui student ,elev, etc.;
pentru asmenea servicii, finanţate de la bugetul statului, eficienţa
economică se limitează la eficacitatea cu care sunt folosite
resursele pentru a obţine maximum de rezultate posibile;
• eficienţa serviciilor evidenţiază prezenţa unor efecte
directe –asociate fiecărui factor de producţie utilizat, fiecărei
componente a activităţii precum şi efecte indirecte,
multiplicatoare exprimate prin impulsul dat celorlalte ramuri şi
sectoare ale economiei, dezvoltării societăţii în ansamblul său. În
35
mod deosebit sunt de remarcat efectele multiplicatoare ale
turismului, cercetării ştiinţifice, comerţului etc.
• la fel pentru multe sectoare ale serviciilor aşa cum s-a
mai menţionat efectele sunt mediate prin intermediul utilizatorilor,
fiind determinate într-o măsură esenţială de contribuşia şi
implicarea acestora (cazul serviciilor de învăţământ, sănătate etc.).

Criterii de evaluare, indicatori de exprimare şi căi de creştere a


eficienţei
• Principalele criterii de evaluare a eficienţei în
sectorul serviciilor sunt:
a) Rentabilitatea;
b) Nivelul costurilor;
c) Eficienţa utilizării factorilor de producţie;
d) Eficienţa investiţiilor;
e) Eficienţa socială.

a) Rentabilitatea- constă în capacitatea unei întreprinderi de a


obţine profit sau venit net.
Ea se măsoară cu ajutorul unor indicatori absoluţi şi relativi.
Măsurarea profitului:

• În producţie:
profit = PP − CP ; PP- preţ producţie (fără TVA);

CP- costul producţiei


• În comerţ:
profit = AC − CC ; AC- adaos comercial (marja bruta a comerţului);

CC- cheltuieli comerciale

36
• În alimentatie publică:
profit = ( AC + AAP ) − CC ; AAP- adaosul la alimentaţia publică;

unde celelalte variabile sunt cunoscute

Rata rentabilităţii comerciale –(Rc)-se calculează ca raport între


rezultatul exerciţiului (RE), profit sau pierdere, după ce s-a scăzut impozitul
pe profit (bineînţeles în cazul obţinerii de profit) şi cifra de afaceri (CA) sau
producţia exerciţiului (Q).
RE RE
Astfel Rc = ×100 sau Rc = ×100
CA Q

Rata rentabilităţii economice - (Re) se calculează ca raport între


rezultatul exerciţiului (RE) şi activele totale (At)
RE
Rc = ×100
At

Rata rentabilităţii financiare – (Rf) se calculează ca raport între


rezultatul exerciţiului (RE) şi capitalurile proprii (K) sau capitalurile
permanente (Kp).

RE RE
Astfel Rc = ×100 sau Rc = ×100
K Kp

b) Nivelul costurilor- se exprimă de asemenea cu indicatori absoluţi


şi relativi.
• Nivelul absolut – se referă la suma totală a
cheltuielilor ce cuprind atât:

37
- cheltuieli directe – care se pot regăsi direct şi repartiza direct pe
produse, activităţi sau subunităţi;
- cheltuieli indirecte – cheltuieli cu amortizarea, administrativ –
gospodăreşti, generale etc.).

• Nivelul relativ al costurilor –exprimă cheltuielile la


100 sau 1000 lei cifră de afaceri,evidenţiind astfel consumul de
resurse în raport cu rezultatele obţinute

n=
∑ Ch × 100
CA
c) Eficienţa utilizării factorilor de producţie - exprimă nivelul
producţiei pe unitatea de factor (sau factori) de producţie
consumat (consumaţi) evidenţiind aşa cum s-a mai menţionat,
productivitatea parţială sautotalitatea a factorilor de producţie.

Distingem două tipuri de productivitate:

• Productivitatea medie a factorilor de producţie


Q
W= unde: Q-producţia; X- consumul de factori de producţie;
X
∆Q
Wmg = unde: ∆ Q- modificarea producţiei;
∆X
∆ X- modificarea consumului de factori de
producţie

Privind utilizarea capitalului se folosesc unii indicatori specifici


precum:

38
• Coeficientul de utilizare a capacităţii – ca raport
între capacitatea efectiv folosită şi capacitatea teoretică; încasările
(cifra de afaceri) pe 1 mp suprafaţă de producţie sau comercială;
• Numărul de rotaţii – raport între cifra de afaceri
realizată într-o perioadă detimp şi capitalul utilizat în perioada
respectivă;
• Rata autonomiei financiare- raportul dintre capitalul
propriu şi capitalul total al întreprinderii;
• Rata solvabilităţii financiare – raport între activele
totale ale întreprinderii şi obligaţiie exigibile + creditele de
rambursat într-o perioadă de timp;
• Fondul de rulment-se calculează ca diferenă între
capitalurile permanente şi activul imobilizat sau ca diferenţă între
activul circulant şi datoriile pe termen scurt.

39
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Angelescu Coralia, Jula Doru, Timpul liber.Condiţii şi implicaţii


economice, Editura Economică, Bucureşti, 1996
2. Cetină I., Marketigul serviciilor. Teorie şi practică, Editura Uranus,
Bucureşti, 2006
3. Florescu C., Comerţul în economia românească, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978
4. Golea Pompiliu, Bazele economiei, Editura Ex Ponto, Constanţa,
2003
5. Constantin Grigorescu, Ştefan Mihai, Dezvoltarea şi specializarea
serviciilor, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992
6. Kotler Ph., Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti,
1997
7. Ioncică M., Minciu R., Stănciulescu G., Economia serviciilor, ediţia a
II-a revăzută şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti, 1999
8. Ioncică Maria, Economia serviciilor. Teorie şi practică, Editura a III
–a – revăzută şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti, 2003
9. Ioncică M., Economia serviciilor, abordări teoretice şi implicaţii
practice, Editura Uranus, Bucureşti, 2006
10. Mărculescu I., Nichita N., Serviciile şi modernizarea economiei
româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
11. Moraru Daniela, Funcţiile serviciilor în economia mondială, Editura
Mirton, Timişoara, 1999
12. Olteanu V. , Marketingul serviciilor, Editura Uranus, Bucureşti,
2002
13. Orio Giarini, W. R. Stahel, Limitele incertitudinii, Ediimpress –
40
Camro, Bucureşti, 1996
14. Patrichi Dumitru – coordonator, Bazele Comerţului, Editura
Economică, Bucureşti, 1999
15. Stanciu Costel, Servicii Publice, Editura ASE, Bucureşti, 1999

41