Sunteți pe pagina 1din 2

Elemente psihologice ale jocului

Cercetările psihologice efectuate în ultimele decenii, privitoare la activitatea de joc, au


pus în evidenţă numeroasele elemente psihologice care conturează această formă de activitate
umană. Prin prezenţa şi acţiunea acestor elemente psihologice, copiii ies din „anonimat” şi se
înfăţişează ca fiinţe cu personalitate în formare, care gândesc, acţionează motivat după
posibilităţi şi aspiră la perfecţiune.
Printre manifestările psihice ale copiilor şi ale oamenilor în general capabile să explice
jocul şi să arate de ce în anii preşcolarităţii, şi nu numai, jocul reprezintă activitatea dominantă,
se pot aminti:
- refugiul oamenilor din lumea reală în una imaginară, „lumea lor”, supranumită de
cercetători „lumea paradisiacă” unde:
- restricţiile nu sunt aşa severe;
- motivaţia este intrinsecă;
- lipsesc grijile şi necazurile cotidiene.
- capacitatea oamenilor de a transfigura realul în imaginar după nevoi şi după posibilităţi
proprii;
- capacitatea de a opera frecvent cu simboluri accesibile, cu semne atribuite obiectelor,
acţiunilor şi faptelor, care desemnează altceva decât sunt toate acestea în realitate;
- capacitatea omului de a acţiona în spirit creativ în diferite situaţii concrete de viaţă este
definitorie pentru evoluţia personalităţii sale.
Jocul adevărat de la care se aşteaptă şi performanţe nu poate fi decât creativ. La
preşcolari, mai ales, creaţia ia forma unei improvizaţii în sensul bun al cuvântului.
Creaţia ludică a copilului este tot o creaţie, dar una elementară, o improvizaţie autentică,
deoarece improvizaţia însăşi este un act elementar de creaţie. În dezvoltarea individuală, prin
improvizaţie se ajunge la creaţie. La copil, improvizaţia este un lucru serios şi nu unul apreciat
peiorativ. El improvizează nu ca să rezolve în pripă o sarcină, ci ca să ducă sarcina respectivă la
bun sfârşit.
Dacă la preşcolari valoarea jocului rezidă în substratul lui creativ, la şcolarii mici
valoarea jocului rezidă în substratul lui cognitiv. Între joc şi situaţia reală există întotdeauna o
similitudine formală, o analogie. Aceasta încorporează în sine proprietăţile formale ale
oamenilor. De aceea, jocurile pot fi aplicate ca o tehnică atractivă de explorare a realităţii, de
explicare a unor noţiuni şi teorii abstracte, dificil de predat pe alte căi. Strategia jocului este, în
esenţă, o strategie euristică. Ea se apropie de caracteristicile comportamentului emergent ce
conduce la descoperirea unor cunoştinţe noi pe căi deductive dintr-un sistem de cunoştinţe deja
existente, la descoperirea de noi relaţii logice, la găsirea unor soluţii valabile etc. Asumându-şi
anumite roluri, elevii sunt ajutaţi să înţeleagă mai profund unele conflicte istorice, personalitatea
şi comportamentul oamenilor din perioade îndepărtate, interrelaţiile sociale, structurile şi
dinamismul unor procese, fenomene, fapte etc. Ei au posibilitatea să aplice la situaţii noi datele şi
conceptele însuşite anterior, să-şi pună întrebări, să formuleze şi să experimenteze strategii
alternative, să adopte decizii, să evalueze situaţii şi rezultate, adică să vadă în cunoştinţele lor un
instrument de acţiune. Interpretarea de roluri favorizează obţinerea rapidă a unei conexiuni
inverse cu privire la consecinţele acţiunilor, la validarea soluţiilor preconizate, ceea ce sporeşte şi
mai mult valoarea instrumentală a jocului.
„Jocul, cum remarcă J. Bruner, constituie o admirabilă modalitate de a-i face pe elevi să
participe activ la procesul de învăţare. Elevul se găseşte aici în situaţia de actor, de protagonist şi
nu de spectator, ceea ce corespunde foarte bine dinamismului gândirii, imaginaţiei şi vieţii lui
afective, unei trebuinţe interioare de acţiune şi afective, unei trebuinţe interioare de acţiune şi
afirmare”. Elevii simt nevoia să stabilească o relaţie între gândirea abstractă şi gestul concret,
tocmai ceea ce facilitează interpretarea de roluri. Jocul cu roluri solicită „titularului de roluri” să
ia parte la acţiune cu spontaneitatea şi creativitatea gândirii lui; îl obligă la reacţii motivate
(judecăţi) ce pun la încercare iscusinţa şi priceperea, fantezia şi iniţiativa lui, îndrăzneala, dar şi
prudenţa de care este capabil să dea dovadă. Jocul cu roluri mobilizează energiile naturale ale
participanţilor, declanşează stări psihice specifice, tensiuni legate de incertitudinile şi riscurile
deciziilor luate, de dificultatea performanţelor care vor trebui atinse.
Prin joc, învăţarea devine mai interesantă, mai atractivă, mai plăcută şi susceptibilă să
pună mai uşor în evidenţă calităţi nebănuite încă la cei ce învaţă. În acelaşi timp, jocul devine şi
un excepţional exerciţiu de modelare a gândirii şi imaginaţiei; ascute spiritul de observaţie,
dezvoltă ingeniozitatea şi inventivitatea, cultivă spiritul de investigaţie, de prevedere şi de
perseverenţă în acţiune; în jocul instructiv se promovează o activitate creativă cu un specific
aparte, motiv pentru care pedagogia ludens se încadrează şi se subordonează întru totul
pedagogiei creativităţii.
Metoda jocurilor valorifică avantajele dinamicii de grup. Independenţa şi spiritul de
cooperare, participarea efectivă şi totală în joc, angajează atât pe elevii timizi, cât şi pe cei mai
slabi, stimulează curentul de influenţe reciproce, ceea ce duce la creşterea gradului de coeziune
în colectivul clasei. Exersarea rolurilor se soldează, de asemenea, cu întărirea unor calităţi
morale (răbdare şi tenacitate, respect pentru alţii, stăpânirea de sine, cinstea, autocontrolul etc.) şi
cu dobândirea anumitor deprinderi legate de îndeplinirea unor funcţii sau responsabilităţi sociale;
în sens mai larg, cultivă activismul, iniţiativa şi spiritul de răspundere, înlesneşte efortul
individual de a-şi asuma roluri social-culturale, în cadrul grupului, transferabile ulterior în viaţa
social-profesională.