Sunteți pe pagina 1din 8

Izvoarele dreptului comerţului internaţional

I. Izvoarele interne
Izvoarele interne sunt legea şi jurisprudenţa. Legile reprezintă principalele izvoare în
materie. Legile comerciale naţionale constituie o prelungire a acţiunii legilor civile în
materia raporturilor de comerţ. Legile comerciale se pot concretiza sub forma Codului
comercial, a unor coduri de comerţ exterior sau unor legi speciale.
Codurile comerciale reglementează relaţiile comerciale interne, precum şi cele internaţionale.
Dispoziţiile din Codul comercial reprezintă o reglementare de bază care constituie dreptul
comun în materia raporturilor de comerţ. Codurile de comerţ exterior reglementează numai
relaţiile de comerţ internaţional. De exemplu, Codul comercial uniform al S.U.A. adoptat de
statele federale în 1962. Legile speciale reglementează relaţiile comerciale cu străinătatea.
Prevederile legilor speciale se referă la raporturile comerciale din anumite domenii sau la
raporturile comerciale cu element de internaţionalitate.
Prin jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor pronunţate de către organul de
jurisdicţie în litigiile care sunt de competenţa lor. Rolul jurisprudenţei este recunoscut în
sistemele de common-law sub forma precedentului judiciar. În sistemele de tradiţie
romanistă, preponderenţa legilor scrise nu exclude aportul jurisprudenţei.
În domeniul comerţului internaţional jurisprudenţa are o valoare juridică
deosebită. Ţinând seama de cerinţele specifice ale relaţiilor comerciale internaţionale,
jurisprudenţa contribuie la interpretarea şi adaptarea normelor juridice. Mai mult, în unele
cazuri, jurisprudenţa contribuie şi la formarea de reguli materiale. De exemplu, practica
judiciară a considerat clauza de arbitraj compromisorie, care este cuprinsă într-un contract de
comerţ internaţional ca fiind autonomă faţă de contractul principal. Datorită independenţei sale,
clauza compromisorie poate fi supusă unei legi proprii, iar nulitatea contractului principal nu
se răsfrânge asupra valabilităţii clauzei de arbitraj.
Dispoziţiile Codului comercial de la 1 septembrie 1887 reprezintă în cea mai mare parte
o preluare a Codului comercial italian din 1882. În decursul anilor, Codul comercial a suferit
numeroase modificări, completări şi abrogări prin diferite legi speciale. Codul comercial român
a fost republicat, cu toate modificările intervenite, la 22 martie 1944. În această formă, Codul
comercial conţine 971 de articole care sunt grupate în patru cărţi. Ele se referă la comerţ
în general, comerţul maritim şi navigaţie, faliment, exerciţiul acţiunilor comerciale şi durata
lor. Codul comercial cuprinde norme specifice şi norme de drept civil general.
Normele specifice din Codul comercial privesc reglementarea activităţii comerciale.
Ele consacră instituţiile proprii ale dreptului comercial, cum sunt faptele de comerţ,
comercianţii, obligaţiile comerciale.
Includerea normelor de drept civil în Codul comercial are o dublă explicaţie: unele norme
se referă la probleme care nu sunt reglementate în Codul civil, cum ar fi momentul şi locul
încheierii contractelor între persoane absente; alte norme completează sau dezvoltă anumite
reglementări din Codul civil, cum sunt dispoziţiile referitoare la contractul de transport.
Constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile Codului comercial se aplică şi raporturilor
cu element de internaţionalitate.
În cadrul organizării şi înfăptuirii activităţii de comerţ internaţional au fost emise un
număr de acte normative. Ele se împart în două categorii distincte care constituie izvoare
specifice sau nespecifice ale materiei. Prima categorie de izvoare include actele normative
destinate reglementării comerţului internaţional. A doua categorie de izvoare cuprinde
actele normative care privesc alte ramuri de drept, dar aplicabile şi raporturilor de comerţ
internaţional.
II. Izvoarele internaţionale
Izvoarele internaţionale sunt formate din convenţiile internaţionale şi uzanţele
internaţionale.

2.1. Convenţiile comerciale internaţionale


Convenţiile comerciale internaţionale reprezintă înţelegeri scrise între două sau mai
multe state privind reglementarea problemelor de comerţ exterior. În dezvoltarea
schimburilor internaţionale, convenţiile comerciale au o pondere şi un rol tot mai însemnat.
Prin precizarea drepturilor şi obligaţiilor convenite între părţi, convenţiile internaţionale
asigură corecta lor îndeplinire, precum şi stabilitatea raporturilor juridice. Convenţiile
comerciale internaţionale pot fi multilaterale sau bilaterale.

2.2. Convenţiile multilaterale


Convenţiile multilaterale, deşi restrânse numeric, au un rol eficace. Datorită razei lor de
acţiune, convenţiile multilaterale contribuie la unificarea normelor de drept material şi
conflictual privind comerţul internaţional.
În contextul relaţiilor dintre state, convenţiile multilaterale pot avea un caracter
mondial. Aceste convenţii interesează toate statele membre ale comunităţii, cum ar fi Acordul
privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ încheiat la Marrakech la 15 aprilie 1994.
În funcţie de anumite interese convenţiile multilaterale pot prezenta şi un caracter regional. La
asemenea convenţii participă numai un grup de state, cum ar fi Tratatul de la Maastricht asupra
Uniunii Europene din 7 februarie 1992.
În domeniile comerţului internaţional, convenţiile multilaterale sunt
exemplificate prin: Convenţia de la Haga din 15 aprilie 1958 referitoare la legea aplicabilă
transferului proprietăţii în cazul vânzării cu caracter internaţional de obiecte mobile corporale;
Convenţia de la Geneva din 7 iunie 1930 cuprinzând legea uniformă asupra cambiei şi
biletului la ordin; Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la transportul multimondial
internaţional de mărfuri încheiată la Geneva la 24 mai 1980; Convenţia pentru recunoaşterea şi
executarea sentinţelor arbitrale străine încheiată la New York la 10 iunie 1958 la care România
a aderat prin Decretul nr. 186 din 21 iulie 1961.
Prin intermediul convenţiilor multilaterale se instituie norme uniforme, care permit o
reglementare unitară a aporturilor de comerţ internaţional şi cooperare economică
internaţională. Dificultăţile rezultate din diversitatea reglementărilor naţionale sunt atenuate,
realizându-se uniformizarea normelor de drept conflictual şi crearea unui drept material
uniform.

2.3. Convenţiile bilaterale


În relaţiile comerciale, convenţiile bilaterale sunt foarte numeroase. Ele constituie
o modalitate juridică importantă şi eficientă. Folosirea cu prioritate a convenţiilor
bilaterale se explică prin faptul că realizează un echilibru între cerinţele celor două state şi
contribuie la menţinerea unor relaţii favorabile schimburilor internaţionale. Totuşi, convenţiile
comerciale bilaterale sunt mai mult izvoare de drept conflictual, decât de drept material. În
practica internaţională, convenţiile comerciale bilaterale sunt utilizate sub formă de tratate şi
acorduri.

2.4. Tratatul comercial


Tratatul comercial este actul juridic prin care statele îşi organizează schimburile de
mărfuri. Tot prin intermediul tratatului se soluţionează şi aspectele adiacente relaţiilor
comerciale. Astfel, se reglementează transportul mărfurilor,
regimul vamal, tranzitul, situaţia juridică a reprezentanţelor şi agenţiilor comerciale, a oficiilor
consulare, precum şi a persoanelor care săvârşesc fapte de comerţ pe teritoriul celuilalt
stat.
În practica convenţională, problemele comerciale sunt reglementate, uneori, împreună
cu cele de navigaţie. În acest caz, înţelegerea părţilor poartă denumirea de tratat de comerţ şi
navigaţie.
Tratatul de comerţ este format din principii generale, care reprezintă un cadru juridic
pentru o perioadă mai îndelungată. În conformitate cu dispoziţiile tratatului, anual, se încheie
înţelegeri comerciale.
Un tratat de comerţ este alcătuit din titlu, preambul şi un număr de articole. Titlul
cuprinde denumirea tratatului şi statele semnatare, iar preambulul voinţa părţilor de a
promova şi facilita relaţiile lor comerciale. Clauzele esenţiale ale unui tratat de comerţ sunt
următoarele: clauza naţiunii celei mai favorizate; clauza regimului naţional.

2.5. Acordul comercial


Acordul comercial este o înţelegere interguvernamentală prin care se reglementează
schimburile reciproce de mărfuri şi se garantează un anumit regim politico-economic.
În raport cu tratatul comercial, acordul se caracterizează prin următoarele trăsături:
constituie forma obişnuită şi frecventă a înţelegerilor comerciale; prezintă un conţinut mai
detaliat.
După perioada lor de valabilitate, acordurile comerciale pot fi clasificate în modul
următor: pe termen scurt, anuale; pe termen mediu, bienale sau trienale; pe termen lung,
cincinale.
Un acord comercial este alcătuit din două părţi şi anume: textul propriu-zis şi anexele.
Textul acordului comercial este format din titlu, preambul şi un număr de articole. În titlu şi
preambul se arată obiectul, precum şi scopul pentru care s-a încheiat acordul comercial. De
asemenea, în preambul se specifică motivele care au stat la baza înţelegerii.
Articolele acordului comercial conţin dispoziţii de drept internaţional, de drept
administrativ sau de drept financiar. Ele se referă la următoarele probleme:
contingentele de mărfuri, stabilite în listele anexe; modalitatea şi termenul de contractare
a contingentelor; nivelul de preţuri; instituirea unui regim preferenţial; eliberarea licenţelor de
export şi import; reglementări vamale; comisiile mixte; operaţiuni legate; reglementarea
reexporturilor; modul de efectuare a plăţilor; condiţia persoanelor fizice şi juridice străine;
soluţionarea litigiilor; modul de lichidare a acordului; valabilitatea acordului şi modul de
prelungire.
Articolele pot cuprinde şi unele stipulaţii speciale. Astfel, pot fi reglementate o serie de
operaţiuni ca prelucrarea mărfurilor, tranzitul sau diverse prestaţiuni de servicii.
Anexele au rolul de a exemplifica şi interpreta principiile generale inserate în textul acordului.
Felul şi numărul anexelor este determinat de specificul acordului comercial.Egalizarea
avantajelor între părţile unei înţelegeri comerciale se realizează în baza unor principii
generale. Ele sunt concretizate de clauza naţiunii celei mai favorizate sau de clauza
regimului naţional.
Prin clauza naţiunii celei mai favorizate se înţelege că ţările semnatare îşi acordă
reciproc condiţii şi înlesniri comerciale, la fel de favorabile ca oricărui alt stat terţ. Folosirea
clauzei naţiunii celei mai favorizate implică două raporturi juridice: raportul de bază care se
tabileşte între statul ce acordă tratamentul cel mai favorabil şi statul beneficiar şi raportul de
referinţă care există între statul cedent şi statul favorizat. Raportul de referinţă poate fi
prealabil sau ulterior raportului de bază.
Clauza naţiunii celei mai favorizate are rolul să unifice conţinutul material al regulilor
juridice aplicabile în raporturile dintre părţi şi să stabilească condiţii de concurenţă egală
pentru exportatorii străini. Tot clauza asigură şi o stabilitate a comerţului prin evitarea
unor eventuale concesiuni care pot fi acordate altui stat.
Clauza naţiunii celei mai favorizate are o natură convenţională. Clauza poate fi
unilaterală sau bilaterală, fiind asimilată unui contract unilateral sau unei stipulaţii
sinalagmatice. În mod obişnuit statele îşi asumă obligaţia de acordare reciprocă a tratamentului
naţiunii celei mai favorizate printr-o clauză bilaterală. Acordarea reciprocă a tratamentului
naţiunii celei mai favorizate se poate face şi într-un cadru multilateral.
Din punct de vedere a poziţiei statelor clauza naţiunii celei mai favorizate prezintă două
forme şi anume: forma necondiţionată sau principiul egalităţii, care presupune că părţile îşi
conferă, fără rezerve sau restricţii, privilegiile şi avantajele recunoscute unei ţări terţe; forma
condiţionată sau principiul compensaţiei, care înseamnă că privilegiile şi avantajele acordate
unui stat terţ sunt extinse între părţi numai în schimbul unor concesii speciale şi compensaţii
reciproce.
După domeniile la care se aplică clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi generală sau
specializată. Clauza generală are o sferă întinsă de aplicare. Tratamentul naţiunii celei mai
favorizate priveşte ansamblul domeniilor de relaţii dintre statele contractante. În practică,
clauza generală se referă numai la relaţiile din anumite domenii.
Clauza specializată indică domeniile care beneficiază de tratamentul naţiunii celei mai
favorizate. Enumerarea concretă a clauzei circumstanţiază sfera de aplicare a tratamentului
naţiunii celei mai favorizate în raporturile dintre părţile contractante.
Clauza naţiunii celei mai favorizate poate prezenta şi o formă modificată. În această
variantă, aplicarea tratamentului favorizant este sub rezerva unor anumite avantaje sau
facilităţi.
Clauza regimului naţional sau principiul posibilităţilor egale constă în faptul că
persoanele, aparţinând unei ţări străine care desfăşoară activitate de comerţ pe teritoriul statului
partener au, în principiu, aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi naţionalii.
Tratamentul luat în considerare este prevăzut de legislaţia internă a statului partener. Clauza
regimului naţional înlătură discriminarea şi asigură egalitatea de tratament.
Clauza tratamentului naţional stabileşte acelaşi regim pentru mărfurile importate şi
cele interne. Acordarea tratamentului naţional elimină obstacolele netarifare prin care se
protejează industriile naţionale.

2.6. Uzanţele comerciale internaţionale


Uzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplică în comerţul internaţional.
Uzanţele sau uzurile comerciale presupun o anumită comportare sau
conduită, caracterizată prin continuitate, constanţă şi uniformitate. Uzanţele
comerciale se impun printr-o repetare frecventă şi participarea mai multor persoane interesate.
Extinderea şi generalizarea uzanţelor este în funcţie de sfera de aplicare, numărul
participanţilor şi volumul comerţului.
Pentru formarea unei uzanţe comerciale, practica ori regula de conduită necesită o
perioadă de timp, care, în raport de condiţiile concrete, poate fi mai lungă sau mai scurtă.
Importanţa timpului în apariţia uzanţelor comerciale este însă relativă. Exigenţele relaţiilor
comerciale internaţionale au determinat luarea în considerare a duratelor scurte de timp.
Aplicarea repetată a uzanţei comerciale implică întotdeauna existenţa unui interval de timp, dar
nu şi o durată îndelungată.
Uzanţele comerciale sunt distincte de obişnuinţele sau practicile stabilite între părţile
contractante în relaţiile lor reciproce. Prin obişnuinţele între părţile contractante se
înţeleg, conform art. 1 – 205 din Codul Comercial Uniform al Statelor Unite ale Americii, o
serie de activităţi, anterioare unei tranzacţii şi care pot fi considerate, în mod rezonabil, ca
stabilind între ele o bază comună de interpretare a expresiilor şi a actelor lor.
2.6.1. Obişnuinţele
Obişnuinţele se formează în relaţiile reciproce dintre partenerii comerciali. În contractele
pe care le încheie părţile pot introduce anumite expresii care exprimă atitudini sau comportări
existente în activitatea lor comună. Printr-o repetare constantă, expresiile folosite se
transformă în clauze de stil, care în timp devin subînţelese sau implicite în raporturile
contractuale dintre părţi.
Prin prisma regulii de conduită, care constituie un element obiectiv, uzanţele comerciale
se aseamănă cu obiceiul sau cutuma. Dar între uzanţele comerciale şi cutumă există importante
deosebiri. Cutuma este o regulă de conduită aplicată un timp îndelungat în virtutea deprinderii
şi respectată ca o normă obligatorie. Ea se impune prin autoritate proprie şi autonomie, având
valoare de lege. În sistemele de drept naţionale, rolul cutumei este diferit. Cutuma formează
principalul izvor de drept în ţările anglo-americane, în timp ce în statele de pe continent are o
pondere redusă. În relaţiile comerciale, cutuma, dintr-o anumită ţară, se aplică în calitate
de lex contractus.
Precizări în legătură cu obişnuinţele dintre părţile contractante există în Convenţia
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri din 1980. În
conformitate cu alin. 1 al art. 9, părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de
obişnuinţele care s-au stabilit între ele.
Dispoziţiile Codului Uniform al Statelor Unite ale Americii se referă şi la efectele
juridice ale obişnuinţelor. Prin obişnuinţe între părţile contractante se înţeleg o serie de
activităţi anterioare unei tranzacţii şi care pot fi considerate, în mod rezonabil, ca
stabilind între ele o bază comună de interpretare a expresiilor şi actelor lor (art. 1 – 205). În
aceeaşi măsură, se va lua în considerare comportarea părţilor concomitentă ori posterioară
contractului pentru interpretarea intenţiei părţilor (art. 2– 208).
Distincţia dintre uzanţe şi obişnuinţe este configurată de numărul partenerilor care le
aplică. Prin dobândirea unui caracter colectiv, adică prin aplicarea lor de către un număr de
participanţi, obişnuinţele se pot transforma în uzanţe.

2.6.2.Clasificarea uzanţelor
Uzanţele comerciale sunt de mai multe feluri. Ele pot fi grupate după ramura de
activitate, obiectul contractului, profesiunea părţilor, modul de transport sau alte elemente.
Într-o primă clasificare, uzanţele comerciale sunt interne şi internaţionale.
Uzanţele interne se folosesc pe teritoriul unui anumit stat, iar uzanţele internaţionale în relaţiile
comerciale externe.
Într-o altă clasificare, uzanţele comerciale sunt locale, speciale şi generale. Uzanţele
locale se aplică într-o localitate, port sau regiune determinată, uzanţele speciale numai în
anumite domenii ale comerţului, iar uzanţele generale pentru toate relaţiile comerciale. Cele
mai importante uzanţe comerciale au ca obiect condiţiile de livrare, plăţile externe şi
asigurările de mărfuri în transportul internaţional.
După forţa lor juridică, uzanţele comerciale sunt normative şi convenţionale. Uzanţele
normative au valoarea unor norme juridice. Ele mai sunt numite uzanţe de drept sau legale.
Uzanţele convenţionale au valoarea unor clauze contractuale. Ele mai poartă denumirea de
uzanţe de fapt sau interpretative.

2.6.3. Natura juridică a uzanţelor comerciale


Definirea naturii lor juridice implică luarea în considerare a distincţiei dintre uzanţele de
drept sau normative şi uzanţele de fapt sau convenţionale.
Uzanţele de drept au valoarea unor norme juridice. Scopul uzanţelor normative este
de a completa sau suplini ori de a înlătura aplicarea unor dispoziţii legale. Uzanţele normative
au autoritate proprie întrucât legea se referă la ele sau condiţionează aplicarea anumitor
prevederi de inexistenţa unor uzanţe contrare. Prin includerea în domeniul legii, uzanţele
normative se impun voinţei contractanţilor. Cu toate acestea, aplicarea uzanţelor normative
poate fi înlăturată de părţi printr-o stipulaţie contractuală. Uzanţele normative nu trebuie
dovedite de către părţi. Datorită identităţii de regim cu legea, se presupune că instanţa cunoaşte
uzanţele normative,fiind ţinută să le aplice din oficiu. Greşita interpretare a uzanţelor
normative şi neaplicarea lor se sancţionează cu admiterea recursului la instanţa supremă,
în sistemele care admit această cale de atac.
Uzanţele de fapt au valoarea unor clauze convenţionale. Scopul uzanţelor convenţionale
este de a interpreta, completa şi preciza conţinutul contractului. Uzanţele convenţionale se
aplică prin acordul părţilor, care se poate manifesta expres sau tacit. Aplicarea uzanţelor
convenţionale poate fi înlăturată tot de către părţi, prevăzându-se în contract o clauză
contrară sau o altă reglementare. Uzanţele convenţionale pot deroga numai de la normele
supletive sau dispozitive, nu şi de la normele imperative ori prohibitive. Constituind un
element de fapt, uzanţele convenţionale se probează de partea care le invocă. Greşita
interpretare ori aplicare a uzanţelor convenţionale nu dă dreptul la recurs la instanţa superioară.
Uzanţele comerciale care se folosesc în mod obişnuit în comerţul internaţional au
caracter contractual.

2.6.4. Forme ale uzanţelor comerciale


Uzanţele comerciale pot fi exprimate în diferite forme. Ele se concretizează prin clauze
tipizate, contracte-tip ori contracte model sau formulare de contracte, condiţii generale.
Clauzele-tip sunt standardizate. Includerea în contracte a clauzelor-tip permite
simplificarea operaţiunilor comerciale şi evitarea problemelor conflictuale.
Clauzele-tip prezintă însă accepţiuni diferite. Interpretarea uniformă a principalelor
clauze folosite în contractele externe s-a realizat de Camera de Comerţ Internaţională din Paris
prin publicarea în 1936 a Regulilor Incoterms – International Comercial Terms. Aceste reguli
au fost revizuite în 1953 şi întregite în 1967, 1976 şi 1980. În prezent, sunt în vigoare
Regulile Incoterms 2000. Clauzele interpretate se individualizează prin anumite formule
sau termeni, care exprimă forme de vânzare internaţională.
Regulile Incoterms se încorporează în contract printr-o simplă referire la clauza aleasă
de părţi. Regulile Incoterms determină relaţiile dintre vânzător şi cumpărător, precizând
obligaţiile lor minime.Prin Incoterms se reglementează predarea mărfii vândute, transferul
riscurilor contractuale, repartizarea cheltuielilor, formalităţile privind trecerea mărfii peste
frontieră. Regulile Incoterms au un caracter facultativ. Părţile pot să prevadă modificări sau
adăugiri la regulile uniforme, în raport de natura mărfurilor care formează obiectul
contractului.
Contractele-tip şi condiţiile generale cuprind clauze uniforme care se întemeiază, în
principal, pe uzanţele existente în comerţul internaţional. Ele elimină discuţiile îndelungate
dintre părţi şi facilitează încheierea operativă a contractelor externe.
În contractele-tip, clauzele esenţiale sunt prestabilite, configurând cadrul juridic al
realizării unor operaţiuni. Datorită formei lor preconstituite, părţile urmează numai să
individualizeze un anumit tip de contract, cu date concrete privind cantitatea mărfii, preţul şi
modalitatea de plată. Clauzele propuse pot fi modificate sau completate de către părţi.
Prin condiţiile generale se precizează principalele elemente ale contractelor de acelaşi tip
într-o anumită ramură a comerţului internaţional. Înţelegerea comercială se încheie în baza
condiţiilor generale care, prin integrarea lor, devin clauze ale contractului. Prevederile
condiţiilor generale au caracter dispozitiv,având posibilitatea de a deroga de la ele.
Contractele-tip şi condiţiile generale se elaborează de către una din părţile contractante,
de asociaţiile comerciale internaţionale sau de asociaţii neutre.O importanţă deosebită
prezintă condiţiile generale de livrare şi contractele-tip redactate de Comisia Economică pentru
Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite. În elaborarea lor, Comisia Economică pentru Europa a
ONU a ţinut seama de practica existentă, complexitatea şi varietatea raporturilor din domeniile
comerţului internaţional şi de interesele părţilor.

2.6.5. Regimul uzanţelor comerciale în dreptul român


În dreptul român, uzanţele normative nu au caracter de izvor de drept. De altfel,
prevederile art. 1 din Codul comercial care se ocupă de izvoarele dreptului comercial, nu se
referă la uzanţe. Absenţa vreunei menţiuni se explică prin intenţia legiuitorului de a înlătura, de
principiu, uzanţele normative.
Cu caracter derogatoriu, uzanţele comerciale dobândesc putere legală în situaţia în
care o lege specială trimite la ele. De exemplu, se consideră ca fiind normative uzurile locului
de plată, în funcţie de care se determină valoarea monedei străine atunci când o cambie,
respectiv un cec e plătibil într-o monedă care nu are curs la locul respectiv. O poziţie diferită
există în privinţa uzanţelor convenţionale. Din interpretarea prevederilor art. 1 al Codului
comercial se desprinde ideea că în dreptul român sunt recunoscute doar uzanţele convenţionale.
Pe de altă parte, dispoziţiile Codului civil privind obiceiul, la care face trimitere art. 1 al
Codului comercial, sunt aplicabile ca drept comun pentru raporturile de dreptul comerţului
internaţional.
Forţa juridică a uzanţelor convenţionale rezultă din voinţa părţilor. Prin inserarea
lor în contract, uzanţele convenţionale nu pot depăşi forţa juridică a clauzelor
contractuale.

2.6.6. Aplicarea uzanţelor comerciale si rolul lor


Uzanţele comerciale internaţionale sunt aplicate prin înscrierea în contract a unei clauze
de trimitere sau prin formularea unei clauze integrate în contracte-tip sau condiţii generale de
livrare. În afară de convenţie contrară, părţile sunt considerate că s-au referit în mod tacit în
contract şi pentru formularea sa, la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o
cunoască şi care, în comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod constant respectată
în contracte de acelaşi tip în ramura comercială respectivă. Aplicabilitatea uzanţelor
comerciale este configurată de principiul libertăţii contractuale. Titlul şi condiţiile aplicării
uzanţelor comerciale sunt prevăzute de legea contractului, determinată de părţi sau instanţă,
prin intermediul normelor conflictuale.
Uzanţele comerciale se aplică cu titlu de clauză convenţională expresă sau tacită. Ele au
acelaşi regim juridic ca şi prevederile contractuale. Astfel, în soluţionarea litigiilor care
rezultă din operaţiunile de comerţ internaţional, arbitrii trebuie să ţină seama, pe lângă
dispoziţiile legii aplicabile, şi de uzanţele comerciale.
În absenţa unei reglementări adecvate a relaţiilor comerciale, practica internaţională a
creat anumite reguli nescrise. Acceptate de bună voie şi aplicate în mod repetat, ele au
devenit norme care se aplică în comerţul internaţional.
Corespunzător intereselor părţilor contractante uzanţele comerciale sunt utilizate în
domeniul normelor juridice supletive.
Prin adoptarea de condiţii uniforme, elaborarea de contracte-tip şi includerea în contracte
a unor condiţii generale de livrare, în practica internaţională s-a realizat o unificare şi
standardizare a uzanţelor comerciale. Codificarea uzanţelor comerciale, în anumite ramuri
de activitate, asigură certitudinea juridică şi uniformizarea reglementării. Uzanţele
comerciale se folosesc pentru a determina drepturile şi obligaţiile părţilor, prin
completarea şi precizarea conţinutului contractului. Tot uzanţele comerciale au rolul de a
explica sau interpreta expresiile şi termenii inseraţi în contract.
În literatura de specialitate, s-a pus problema dacă referirea părţilor la uzanţele
comerciale dintr-o anumită ţară poate reprezenta un punct de legătură determinat pentru
aplicarea legii aplicabile. O asemenea împrejurare poate constitui doar un simplu criteriu
alături de celelalte elemente care pot fi luate în considerare pentru desemnarea legii aplicabile,
în absenţa unei manifestări a voinţei părţilor. Cu atât mai mult, uzanţele comerciale, incluse
într-un contract-tip sau ale unui port maritim, nu pot reglementa relaţiile contractuale
dintre părţi în calitate de drept aplicabil. Referirea părţilor la anumite uzanţe are
semnificaţia unei introduceri în contract, permiţând precizarea drepturilor şi obligaţiilor
contractuale.

BIBLIOGRAFIE

- Octavian Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului


internaţional, 2 volume, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, 1987;
- Mircea N. Costin, Seergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, 2
volume, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, 1995;
- Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional, volumul I, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2006;
- Ioan Macovei, Instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea, Iaşi,
1987;
- Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea, Iaşi, 1980;
- Ioan Macovei, Carmen Tamara Ungureanu, Dreptul internaţional al
afacerilor, Editura „Universităţii Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 1999;
- Tudor R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura EDP,
Bucureşti, 1983;
- Dragoş Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, 2 volume,
Editura Actami, Bucureşti, 1995, 1996.