CAPITOLUL 7 SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

7.1. Noţiunea de resurse financiare publice şi structura acestora

Economia unei țări are nevoie de resurse pentru a se dezvolta.„Resursele sunt elemente ale bogaţiei unei
naţiuni.”

Ele provin din PIB, la care se adaugă importul. Toate aceste resurse provenite din PIB şi import sunt
folosite pentru consum, formare de capital brut şi export. Vorbind despre resurse în general, avem în
vedere resursele materiale, resursele umane, resursele valutare, resursele informaţionale şi resursele
financiare.
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti dintr-o economie legal şi posibil a fi
mobilizate, necesare realizării obiectivelor economice şi sociale, într-un interval de timp determinat.
În categoria resurselor financiare se includ: resursele autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele
firmelor publice şi private, resursele organismelor fără scop lucrativ precum şi resursele populaţiei.
Resursele financiare publice includ: resursele administraţiei de stat centrale şi locale, resursele necesare
protecţiei şi asigurărilor sociale de stat precum şi resursele instituţiilor şi autorităţilor publice cu caracter
autonom.
Resursele financiare au un caracter limitat. Pornind de la această idee se pune problema alocării
eficiente a resurselor necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri publice, private şi mixte.
În condiţiile economiei moderne, ale unei pieţe imperfecte, statul, prin guvern, acţionează fie direct ca
producător şi consumator de bunuri, fie ca partener al vieţii publice care reglementează şi intervine
pentru a asigura o funcţionare normală a pieţei.
Este vorba despre rolul alocativ al statului, care vizează tocmai utilizarea resurselor pentru producerea
şi distribuirea de bunuri şi servicii. Se apreciază, în teoria finanţelor publice, că alocarea efectivă a
resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la nivel maxim prin intermediul
sectorului privat şi a celui public.
Producţia de bunuri şi servicii publice este finanţată din resursele bugetare, adică din impozite şi taxe
plătite de toţi contribuabilii, persoane fizice şi juridice. Cetăţenii unui stat, pot manifesta la un moment
dat, o preferinţă faţă de procurarea bunurilor publice şi a celor private, preferinţă determinată de o
anumită distribuţie a veniturilor şi a averii.
Există o multitudine de factori de influenţă a volumului resurselor financiare publice, astfel:
-factori economici, concretizaţi în PIB şi dinamica sa;
-factori monetari: masă monetară, credit, dobândă cu influență asupra preţului şi a evoluţiei lui;
-factori sociali, respectiv educaţionali, culturali şi de sănătate;
-factori demografici, numărul şi structura populaţiei care determină numărul contribuabililor; -factori
politici şi militari;
-factori de natură financiară, care se concretizează în dimensiunea cheltuielilor publice.

1
Aceşti factori au condus la apariţia unor noi tipuri de resurse publice având drept efect diversificarea
structurii financiare.

În acest context, resursele financiare publice (veniturile publice) se clasifică astfel: a.

după conţinutul economic:
-venituri fiscale - sunt prelevări cu caracter obligatoriu, stabilite prin lege având în acelaşi timp o
flexibilitate redusă, adică condiţiile lor nu se pot modifica decât prin lege ca de exemplu: impozite, taxe
sau contribuţii;
-venituri nefiscale - respectiv veniturile provenite de la agenţii economici cu capital majoritar de stat; -
resurse de trezorerie - împrumuturi pe termen scurt sub forma certificatelor de depozit şi bonurilor de
tezaur, efectuate de Ministerul Finanţelor Publice pentru acoperirea deficitelor temporare a bugetului
de stat;
-împrumuturi publice pe termen mediu sau lung - obligaţiuni de stat sau credite contractate de la
organisme financiare internaţionale, state, bănci sau consorţii bancare private;
-finanţare prin emisiune monetară fără acoperire - mijloc de finanţare a deficitului bugetar care
generează inflaţie.
b. în funcţie de ritmicitatea încasărilor:
-resurse (venituri) ordinare sau curente – sunt acele resurse la care statul apelează în mod obişnuit în
condiţii considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate, de exemplu:
impozitele, contribuţiile pentru asigurările sociale de stat, contribuţii ce alimentează fondurile speciale şi
veniturile nefiscale;
-resurse extraordinare – cele la care statul recurge în situaţii deosebite, când resursele curente nu
acoperă cheltuielile publice, de exemplu: împrumuturile de stat, transferurile şi ajutoarele. c. în funcţie
de provenienţă:
-resurse (venituri) interne, provenite din economia naţională;
-resurse (venituri) externe, provenite din străinătate. d. după
nivelul de referinţă:
-resurse financiare ale bugetului de stat;
-resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat; -resurse
financiare care alimentează fonduri cu destinaţie specială; - resurse
financiare ale bugetelor locale.
Dacă ne referim la principalele componente ale veniturilor publice, atunci acestea sunt, la nivelul anului
2014 în UE, impozitele indirecte 35,1% din total venituri, impozitele directe 33,8% din total venituri și
contribuțiile sociale 31,4% din total venituri.
Structura impozitării diferă semnificativ între statele membre. Unele state membre tind să aibă o
proporție mai mare de venituri din taxe de consum și o proporție mai mică a impozitelor pe muncă.
Bulgaria și Croația se remarcă cu aproximativ jumătate din veniturile provenite din taxele de consum.
Impozitele pe capital sunt mai mult de un sfert din veniturile totale în Marea Britanie, Malta, Cipru și
Luxemburg și mai puțin de 10% în Estonia.

2
UE este una din zonele cu cea mai mare impozitare. În 2014, raportul dintre impozitele și contribuțiile
sociale obligatorii în PIB a fost de 38,8%. În general, nivelul de impozitare al UE este ridicat în comparație
cu alte state cu economii avansate: aproape 13% din PIB peste nivelul pentru SUA și cu 8% peste cele
înregistrate de Japonia. De asemenea, este semnificativ mai mare decât Noua Zeelandă (32,4%), Canada
(30,8%), Australia (27,5% în 2013) și Coreea de Sud (24,6%).
În comparație cu vecinii săi din cadrul AELS, UE înregistrează un raport mediu al impozitelor la PIB
aproape identic cu cel al Islandei și al Norvegiei, Elveția avand un nivel inferior, 27%.
În 2014, 52,6% din veniturile fiscale (inclusiv contribuțiile sociale) au fost colectate de guvernul central
sau federal, 31,0% au acumulat fondurile de asigurări sociale și 10,4% au revenit administrației publice
locale.

7.2. Impozitele – principala resursă financiară publică

7.2.1. Conţinutul economic şi trăsăturile impozitului
Impozitul reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi
juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Definiţia impozitului este dată de
economişti care încearcă să-i surprindă elementele esenţiale.
Dreptul statului de a reglementa perceperea de impozite a fost interpretat şi explicat în diferite forme în
teoriile economice. Astfel s-au exprimat o serie de concepţii primare cu privire la aceasta problemă.
Una dintre ele se bazează pe faptul că la început, impozitul era datorat şi plătit numai de popoarele
cucerite şi era considerat semnul supunerii acestor popoare. Potrivit acestei concepţii, obligaţia de a
plăti impozite era dezonorantă pentru cetăţenii liberi şi aparţinea numai populaţiei din provinciile sau
regiunile cucerite.
Alături de aceasta, la începutul Evului Mediu, a fost exprimată în Franţa o altă concepţie cu privire la
plata impozitelor. Astfel, potrivit acestei concepţii, impozitul reprezenta „ajutorul” plătit de cetăţeni la
cererea regelui, pentru a asigura resursele necesare satisfacerii unor nevoi publice.
O altă concepţie este reprezentată de teoria contractului social, formulată de J. J. Rousseau, care susţine
că dreptul statului de a percepe impozite este rezultatul convenţiei prin care cetăţenii renunţă la o parte
din libertăţile lor în favoarea statului.
Teoria solidarităţii, consideră statul ca fiind un produs al interesului social, al solidarităţii sociale, iar
plata impozitelor se face tot din solidaritate socială şi naţională, impozitele fiind văzute ca şi nişte
contribuţii benevole, ce erau acceptate de către cetăţeni.
Teoria care a fost formulată de Adam Smith (1723-1790) şi susţinută de Montesquieu (1689-1755) este
cea a echivalenţei impozitelor, numită si teoria schimbului sau teoria intereselor. Această teorie afirmă
că impozitele reprezintă preţul serviciilor prestate de stat supuşilor săi, iar într-o variantă mai modernă,
această teorie arată că statul acordă plătitorilor de impozite, ca şi echivalent, protecţia persoanelor, a
proprietăţii acestora, precum şi toate avantajele publice, sociale şi culturale.
Profesorul D. D. Şaguna releva că „dincolo de aceste teorii mai mult sau mai puţin filozofice, cert este că
impozitul reprezintă o contribuţie obligatorie pentru toţi cetăţenii unui stat, fără a se avea în vedere
3
interesele fiecărui contribuabil în parte, ci numai interesele colectivităţii, luate ca un ansamblu de entităţi
independente.”

Trecând în revistă toate aceste definiţii putem concluziona: impozitele se definesc ca plată bănească
obligatorie, generală, definitivă şi nereciprocă efectuată de persoane fizice şi juridice la bugetului
statului în cuantumul şi la termenele stabilite de lege, fără obligaţia statului de a presta un serviciu
egal, direct şi imediat.

Din definiţiile date mai sus, rezultă:

-elementul de autoritate, adică impozitul este perceput întotdeauna ca un act de autoritate, de
constrângere;
-elementul de transfer, adică impozitul este o prelevare de avuţie efectuată asupra patrimoniului
contribuabilului, iar veniturile din impozite se depersonalizează, ele fiind alocate acoperirii unor
cheltuieli a căror avantaje nu îi vizează direct pe plătitori.
Spre deosebire de impozit, taxa reprezintă suma de bani plătită de o persoană fizică sau juridică,
pentru un serviciu prestat plătitorului de către stat sau instituţiile sale.
Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar pentru că ele contribuie ca resurse
la bugetul general consolidat al statului în foarte mare măsură, aşa cum s-a arătat mai sus.
Pe plan economic, rolul impozitelor se manifestă la nivelul statului, prin intervenţionismul lui şi se
concretizează în faptul că, prin tipologia şi dimensiunea lor, dar şi prin înlesnirile şi înăspririle fiscale,
statul poate încuraja sau nu activitatea economică.
Pe plan social, rolul impozitului se manifestă în mai multe direcţii, reţinând rolul lor de instrument de
redistribuire a PIB - ului între clasele sociale, indivizi, între persoanele fizice și cele juridice, este deci
vorba de redistribuirea averii.

7.2.2. Elementele tehnice ale impozitului

Impunerea fiscală este stabilită prin lege, care precizează pentru fiecare impozit în parte care sunt:
contribuabilii, materia impozabilă, termenele de plată, mărimea impozitului şi sancţiunile referitoare la
sustragere de la plată. De altfel, informaţiile cuprinse în aceste legi includ elementele caracteristice
fiecărui impozit introdus în practica fiscală curentă a fiecărei ţări.
Aceste elemente sunt:
1. Subiectul impozitului – reprezintă persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata
impozitului, se mai numește contribuabil.
Legea stabileşte în unele cazuri un terţ împuternicit şi obligat să reţină impozitul şi să-l verse la buget.
Exemplu: în cazul impozitului pe salariu, salariatul este subiect, întrucât el plăteşte impozitul din salariul
său, dar reţinerea şi virarea la buget revine angajatorului.Procedeul se mai numește stopaj la sursă.
4
2. Suportatorul impozitului – este persoana fizică sau juridică ce suportă efectiv plata impozitului.
Suportatorul impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul din veniturile sale, care de cele
mai multe ori este subiectul impozitului. Ca regulă generală, la impozitele indirecte (TVA, accize)
suportatorul diferă de plătitor şi, acesta din urmă transmite presiunea fiscală, iar acest fenomen este
cunoscut sub denumirea de repercursiunea impozitelor. La impozitele directe, de regulă, subiectul şi
suportatorul sunt aceeaşi persoană.
3. Obiectul impozitului – este materia supusă impunerii. Exemplu: venitul, averea (clădiri,
automobile), încasări din vânzări de mărfuri, prestări de servicii. Stabilirea obiectului impozabil are drept
scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile.
4. Sursa impozitului – arată din ce anume se plăteşte impozitul. În mod obişnuit aceasta este
venitul contribuabilului.
5. Unitatea de impunere – reprezintă elementul cu ajutorul căruia se dimensionează obiectul
impozabil - poate fi unitate monetară, unitate de suprafaţă sau o altă unitate.
6. Baza impozabilă – reprezintă rezultatul evaluării obiectului impozabil. Metodele folosite pentru
evaluarea obiectului impozabil sunt de două feluri: directe şi indirecte.
Evaluarea prin metoda directă:
- se bazează pe declaraţia de impunere a unei terţe persoane a cărei calitate şi obligaţie este
stabilită prin lege;
- se bazează pe declaraţia contribuabilului, căruia i se stabileşte prin lege obligaţia să declare
existenţa unui obiect impozabil, forma în care trebuie făcută şi termenul până la care trebuie depusă
această declaraţie.
Evaluarea prin metoda indirectă:
-se efectuează pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil (evaluarea unui imobil se face pe
baza materialelor de construcţie utilizate, a suprafeţei construite, samd);
-se efectuează forfetar, ceea ce presupune o anumită mărime a obiectului impozabil, convenită între stat
şi plătitor în cazul unor impozite;
-se efectuează administrativ, ceea ce presupune stabilirea valorii obiectului impozabil de către organul
fiscal pe baza unor norme şi normative de care dispune (exemplu: evaluarea clădirilor).
Baza impozabilă poate fi la fel sau diferită de obiectul impozabil. La stabilirea impozitului, statul trebuie
să urmărească şi cerinţele în domeniul demografic sau obiective sociale cum ar fi limitarea consumului
unor bunuri dăunătoare cetăţenilor şi societăţii.
7. Cota de impunere – reprezintă mărimea cu ajutorul căreia se calculează impozitul. Această cotă
poate fi stabilită ca sumă fixă sau ca o cotă procentuală (constantă, progresivă sau regresivă).
8. Termenul de plată – indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. În caz de
neachitare a impozitului până la data stabilită, legea prevede sancţiuni: penalităţi de întârziere, dobânzi
sau majorări de întârziere.
9. Facilităţile fiscale – se referă la posibilitatea ca actul prin care a fost instituit impozitul să
prevadă unele facilităţi la plată pentru anumiţi subiecţi şi perioade şi în anumite condiţii.
10. Sancţiunile aplicabile – pentru fiecare impozit stabilit prin lege se stabilesc sancţiuni în cazul
nerespectării regimului impozitului. Ne referim aici la dobânzi penalizatoare, amenzi, samd.

5
Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă contribuabililor
cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată ale acestuia.
După aceasta se trece la perceperea/încasarea impozitelor. Perceperea impozitelor sau încasarea
veniturilor bugetare se poate realiza prin mai multe metode: plata directă, reţinere (stopaj) la sursă,
aplicarea de timbre fiscale sau executare silită.
În literatura de specialitate se foloseşte foarte des termenul de „asietă”. Aceasta reprezintă modul de
aşezare a impozitului. Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive,
constând în stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi
perceperea/încasarea impozitului. Deci asieta este un proces cu mai multe etape care duce în final la
încasarea unui impozit la bugetul statului.
Gradul de colectare a impozitelor poate fi calculat cu ajutorul următoarei formule:

Gci - grad de colectare a impozitelor,

Siî - impozitele încasate,

Sipb - impozitele prevăzute în bugetul aprobat.

Acest indicator poate fi calculat și pentru fiecare impozit în parte.

7.2.3. Principiile impunerii fiscale

Statul încearcă prin fiscalitate să realizeze un echilibru între eficienţă şi echitate. Unele ţări pun accent
pe eficienţă (monetarismul, liberalismul), iar altele pe echitate (social-democraţia).
De-a lungul timpului mai mulţi economişti au formulat o serie de principii prin care se realizează
impunerea fiscală.
Spre exemplu, Adam Smith a formulat la începutul secolului al XIX-lea următoarele principii ale
impunerii: justa impunere (echitatea fiscală), certitudinea impunerii, comoditatea perceperii impozitului
şi randamentul impozitelor.
Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel, în anii „70” a formulat principiile: individualităţii,
nediscriminării, impersonalităţii, neutralităţii, legitimităţii şi lipsei arbitrariului.
În finanţele moderne aceste principii s-au adaptat cerinţelor statelor care intervin în economie conform
doctrinei keynesiste.
Acestea sunt:
1. principii de echitate fiscală;
2. principii de politică financiară; 3. principii de politică economică;
4. principii de politică socială.
6
1. Principii de echitate fiscală.
Echitatea fiscală reprezintă aplicarea dreptăţii sociale în materie de impunere. Astfel, impunerea
trebuie să se stabilească după capacitatea contributivă a plătitorului, după mărimea obiectului impozabil
şi după natura venitului impozabil.
Acest principiu presupune existenţa unui venit minim neimpozabil.
Echitatea poate fi realizată atât pe orizontală cât şi pe verticală. Echitatea pe orizontală presupune ca la
acelaşi venit, indiferent de sursă, să se stabilească acelaşi impozit.
Echitatea pe verticală presupune ca la venituri diferite ca mărime şi ca sursă să se stabilească impozite
diferite.
În virtutea principiului echităţii fiscale se practică două modalităţi principale de impunere: în sume fixe şi
în cote procentuale.
Impunerea în sume fixe este limitată întrucât nu corespunde cerinţei de corelare a sarcinii fiscale cu
puterea economică a contribuabilului.
Impunerea în cote procentuale este larg utilizată în zilele noastre, fiind principala modalitate de
aşezare a impozitului întrucât asigură o bună corelare a sarcinii fiscale atât cu puterea economică a
contribuabilului, cât şi cu situaţia sa personală.
Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în cote proporţionale, în cote
progresive şi cote regresive.
În cazul impunerii proporționale se aplică aceeași cotă de impozit, indiferent de mărimea obiectului
impozabil, pastând aceeași proporție între volumul venitului (averii) și cuantumul impozitului datorat.
Impozitul în cote progresive are caracteristic faptul că nivelul impozitului crește pe măsura sporirii
materiei impozabile.Cotele progresiei pot crește fie într-un ritm constant, fie într-unul variabil.
Impozitul în cote progresive simple se aplică aceeași cotă de impozit asupra întregii materii impozabile
aparținând unui contribuabil.Cota de impozit va fi cu atât mai mare cu cât va crește volumul materiei
impozabile.
Impozitul în cote progresive compuse presupune divizarea materiei impozabile în mai multe tranșe, iar
pentru fiecare tranșă de venit sau avere este stabilită o anumită cotă de impozit.Prin însumarea
impozitelor parțiale calculate pe fiecare tranșă de venit se obține impozitul total din sarcina
contribuabilului.
Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală internaţională, cel care permite în cea mai mare
măsură respectarea cerinţelor echităţii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea cotelor progresive în
tranşe compuse.
Cu toate acestea însă, utilizarea unei anumite progresivităţi de impunere, chiar şi în cazul când aceasta
este mai ridicată, nu conduce automat la respectarea echităţii fiscale, deoarece aceasta presupune şi
îndeplinirea celorlalte condiţii amintite anterior.
2. Principii de politică financiară.
7
Aceste principii cer ca impozitul să aibă randament fiscal, adică să răspundă următoarelor cerinţe:
• să fie un impozit general, deci să aibă un caracter universal;
• să fie un impozit stabil în timp, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi din punct de vedere legislativ;
• să aibă un caracter elastic, adică să se adapteze cerinţelor de resurse financiare ale statului;
• să nu permită evaziunea fiscală;
• să reclame cheltuieli cât mai mici cu aşezarea şi încasarea lor.
3. Principii de politică economică.
Aceste principii cer ca la stabilirea mecanismelor impozabile să se urmărească şi obiective economice
cum ar fi:
• stimularea investiţiei;
• creşterea economică;
• stimularea exporturilor;
• influenţarea dezvoltării anumitor ramuri sau activităţi;
• reorientarea consumului.
4. Principii de politică socială.
Principiile social-politice ţin de programul politic al partidului (sau coaliţiei) ce se află la guvernare.
Menţionăm aici principiul solidarităţii umane, la baza căruia stă coeziunea de acţiune a tuturor factorilor
responsabili (instituţii publice, dar şi societate civilă), care priveşte pe cei aflaţi temporar în dificultate.
Principiile impunerii stabilite prin Codul Fiscal 1 românesc se referă la:
1. Neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri cu
diferite forme de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului românesc şi străin.
2. Certitudinea impunerii prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare
plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată
determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.
3. Echitatea fiscală (justeţea) la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor în
funcţie de mărimea acestora.
4. Eficienţa impunerii, prin asigurarea nivelurilor similare ale veniturilor bugetare de la un
exerciţiu bugetar la altul prin menţinerea randamentului impozitelor în toate fazele ciclului economic.
5. Predictibilitate impunerii asigură stabilitatea impozitelor timp de cel puţin un an în care nu pot
interveni modificări în sensul creşterii sau introducerii de noi impozite şi taxe.
7.2.4. Clasificarea impozitelor
În practica fiscală internaţională întâlnim o diversitate de impozite, care se deosebesc ca formă şi
conţinut. De aceea, pentru a identifica uşor efectele diferitelor categorii de impozite în plan economic,
financiar, social şi politic este necesară gruparea acestora pe baza următoarelor criterii:
1. trăsăturile de fond şi de formă ale impozitelor;
1 Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal, art. 3

8
2. obiectul asupra cărora se aşează;
3. scopul urmărit de stat prin instituirea lor;
4. frecvenţa perceperii lor;
5. instituţia care le administrează.
1. După caracteristicile de fond şi formă, impozitele se clasifică:
• impozite directe - se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau/şi juridice, în funcţie de
veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor legale de impunere şi se percep direct de la subiectul
impozitului la anumite termene precis stabilite. De regulă, în cazul acestor impozite, subiectul şi
suportatorul impozitului sunt una şi aceeaşi persoană.
La rândul lor impozitele directe se clasifică după obiectul impunerii în:
- impozite reale - se stabilesc în legătură cu deţinerea unor obiecte materiale (cum sunt
pământul, clădirile sau magazinele), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului
impozitului. Au cunoscut o largă aplicabilitate în perioada capitalismului premonopolist, dar se mai
practică şi în prezent în cazul clădirilor, terenurilor ocupate de clădiri sau exploataţiilor agricole.
- impozite personale - ţin seama de situaţia personală a contribuabilului şi se aşează asupra
veniturilor sau averii avându-se în vedere şi situaţia personală a subiectului impozitului. În această
categorie se includ: impozitele pe veniturile persoanelor fizice, impozitele pe veniturile societăţilor de
capital, impozitele pe averea propriu-zisă, impozitele pe circulaţia averii şi impozitele pe sporul de
avere.O formă a impozitelor directe personale sun contribuțiile sociale care pot fi platite de angajați, de
angajatori sau de ambele părți.
• impozite indirecte - se percep cu ocazia vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii, fiind vărsate la
bugetul public de către producători, comercianţi sau prestatori de servicii şi sunt suportate de către
consumatorii bunurilor şi serviciilor impozabile. În cazul acestor impozite, prin lege, se atribuie calitatea
de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât suportatorului acestora. Impozitele
indirecte după forma lor se clasifică în: taxe de consum, venituri din monopoluri fiscale, taxe vamale şi
taxe de timbru şi de înregistrare.
2. După obiectul impunerii:
• impozite pe venit;
• impozite pe avere;
• impozite pe consum.
3. După scopul urmărit:
• impozite financiare (acoperă cheltuielile statului);
• impozite de ordine (suprataxele pentru limitarea consumului unor produse, impozitele pentru
fondurile speciale).
4. După frecvenţa încasării:
• impozite permanente sau ordinare (se încasează periodic);
• impozite incidentale sau extraordinare (sunt instituite pentru perioade determinate, au un scop bine
precizat, care odată realizat atrage după sine desfiinţarea impozitului respectiv).

9
5. După instituţia care le administrează:
• impozite ale administraţiei centrale (încasate la bugetul de stat);
• impozite ale administraţiei locale (se încasează de organul local care le-a iniţiat la bugetul local).
În România impozitele sunt structurate pe criterii economice în conformitate cu structura sistemului
bugetar.Veniturile publice sunt grupate şi nominalizate prin clasificaţia indicatorilor financiari aprobată
prin Legea bugetară anuală inclusiv pentru fondurile speciale. Principalele categorii de venituri publice
sunt prezentate la capitolul 2. Cea mai însemnată parte a veniturilor publice o reprezintă veniturile
fiscale, deci impozitele.
După clasificarea FMI, distingem următoarele grupe de impozite:
1. impozitul pe venit, beneficii şi câştiguri din capital în cadrul căreia intră: impozitul pe venitul net,
impozitul pe venitul societăţilor,
2. impozitul pe salarii şi mâna de lucru în care se includ: impozitele pentru salariaţi şi patroni,
3. impozitul asupra patrimoniului: impozitul pe valoarea patrimoniului net şi impozitul pe tranzacţii
mobiliare şi imobiliare,
4. impozite interioare pe bunuri şi servicii (impozitul pe cifra de afaceri, pe vânzări şi pe valoarea
adăugată),
5. impozitul pe comerţul exterior şi tranzacţii internaţionale (taxe de import-export şi beneficiile din
monopoluri de import-export),
6. alte încasări fiscale: impozite de tip capitaţie, alte taxe de timbru.

7.3. Indicatorii de apreciere a veniturilor publice

1. Indicatorii nivelului veniturilor publice (VP) se calculează în 2 forme:
- în mărime absolută, ca sumă a veniturilor publice, calculate în monedă naţională sau în valută;
Vn = ∑ V ni
unde:
- V n volumul (suma) veniturilor publice totale în preţuri nominale
- V ni veniturile prevăzute în bugetul ni în preţuri nominale

Veniturile publice totale în expresie nominală (V n ) arată volumul veniturilor publice calculate în preţurile
perioadei la care se face referire. Nu asigură comparabilitatea datelor în timp.
- în mărime relativă:
a. ca pondere a veniturilor publice în PIB, indicator ce permite realizarea unor comparaţii internaţionale
între ţări, reflectând partea din PIB ce se concentrează (adună) la dispoziţia statului.
VP PIB
G= X 100
b. Cel mai utilizat indicator, în special în comparaţiile internaţionale, este rata fiscalităţii (RF), care
prezintă o importanţă deosebită pe plan economic, financiar, social şi politic.
10
Rata fiscalităţii exprimă gradul de redistribuire a PIB prin intermediul instrumentelor fiscale (impozite,
taxe, contribuţii sociale) şi se calculează ca raport procentual între totalul veniturilor fiscale (VF) (suma
totală a prelevărilor obligatorii la dispoziţia statului) şi PIB, într-o anumită perioadă, de regulă 1 an.

VF PIB
RF = X 100
Nivelul fiscalităţii diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, identificându-se următoarele
tendinţe:
- în general, în ţările dezvoltate rata fiscalităţii este mai mare (de exemplu, cele mai mari rate ale
fiscalităţii se înregistrează în Suedia, Danemarca, Finlanda, Olanda, cu niveluri de peste 50%);
- în unele ţări dezvoltate (SUA, Australia, Noua Zeelandă), în care sistemele private în domeniile
asigurărilor sociale, sănătăţii şi învăţământului sunt dezvoltate, nivelul ratei fiscalităţii este mai scăzut; -
rata fiscalităţii în România este, până în prezent, de cca. 30%.
Se poate aprecia însă că acest nivel este influenţat de evaziunea fiscală (arierate către bugetul general
consolidat, munca la negru, venituri necontabilizate, contrabandă etc.), astfel încât nivelul real al
fiscalităţii a fost mai mare decât cel reflectat de datele statistice.
Numai calculată corect, rata fiscalităţii se corelează cu alţi indicatori macroeconomici (de exemplu,
ritmul creşterii economice), evidenţiind măsura în care nivelul fiscalităţii reprezintă un veritabil impuls
pentru economie sau un element de stagnare, chiar de regres asupra producţiei, investiţiilor şi ocupării
forţei de muncă.
La nivel microeconomic, gradul de fiscalitate sau rata fiscalităţii care se calculează astfel:

impozite+ taxe +contributii

Rf = x100
profit
sau
impozite+taxe+contributii
Rf = x100
cifra de afaceri

La nivelul persoanelor fizice, acelaşi indicator se calculează după formula: impozite+

taxe + contributii
Rf = x100
venituri
c. ca raport între veniturile publice şi numărul locuitorilor unei ţări sau zone – rezultă indicatorul
venituri publice medii pe locuitor exprimate în lei, dolari SUA sau euro şi se calculează cu formula:
VP Populatie

Vloc =
2. Indicatorii structurii veniturilor publice (Gi)

11
- permit analiza compoziţiei veniturilor publice pe surse de provenienţă a acestora şi se calculează cu
ajutorul mărimilor relative de structură prin raportarea fiecărei categorii de venit (VPi) la totalul
veniturilor publice:
VPi
Gi = X 100
VP
unde: Gi = ponderea categoriei de venit i în totalul veniturilor publice
- conform clasificărilor internaţionale structura veniturilor publice după principalele surse de formare
cuprinde: venituri fiscale (impozite directe pe profit, pe venit, contribuţii pentru asigurările sociale etc.)
+ impozite indirecte (TVA, accize, taxe vamale etc.) + venituri nefiscale (dividende la capitalul social al
statului de la societăţile comerciale, vărsăminte din profitul net al regiilor autonome şi de la instituţii
publice) + venituri din capital (venituri din valorificarea unor bunuri ale statului, inclusiv din privatizare). -
analiza în dinamică a evoluţiei structurii veniturilor publice trebuie să evidenţieze o serie de tendinţe,
precum:
a. ponderea cea mai mare o deţin veniturile cu caracter fiscal (în medie peste 90% din total);
b. există tendinţa de devansare a impozitelor directe, de către impozitele indirecte, ceea ce contribuie la
stimularea muncii şi a investiţiilor, la consolidarea sectorului privat;
c. contribuţia impozitelor indirecte la crearea resurselor statului este puternic erodată de evaziune
fiscală;
d. în multe ţări se constată că în totalul impunerilor, ponderea cea mai mare o deţin contribuţiile sociale.
3. Indicatorii dinamicii (evoluţiei) veniturilor publice
- evidenţiază evoluţia în timp a veniturilor publice, tendinţa de creştere / descreştere a acestora; -
reflectă evoluţia cheltuielilor publice într-o perioadă de timp de la anul de bază (0) la anul 1 (ultimul an
al perioadei analizate),
- evoluţia în timp a oricărui indicator valoric, implicit şi a veniturilor publice se poate realiza sub 2 forme:
a. Modificarea absolută a veniturilor publice (ДVt) – exprimă evoluţia veniturilor publice totale de la
perioada 0 la perioada 1 în mărime absolută şi se determină:
- în preţuri nominale, curente (ДVtn ), se calculează conform formulei:
ДVt n = Vt1 – Vt0
- în preţuri reale, constante (ДVt r ), se calculează conform formulei de mai jos:

Vt1 x 100 -
Vt x 100 ДVt r =
0

IP1 IP0
b. Modificarea relativă (%ДVt) – exprimă creşterea sau descreşterea veniturilor publice, în procente, în
anul analizat faţă de anul de bază: - în preţuri nominale, (%ДVt n ):

Vt1 x 100
- 100 %ДVt n = Vt0

12
- în preţuri constante, reale, (%ДVt r ):

Vt1 IP1
%ДChpt r = Vto x 100 - 100

IP0

7.4. Fiscalitatea și caracteristicile ei

7.4.1. Fiscalitate şi politică fiscală

Fiscalitatea reprezintă o componentă importantă a vieţii social-economice a unei țări, deoarece
formarea resurselor financiare publice se bazează în principal pe prelevărilor obligatorii de la persoanele
fizice şi juridice.
Fenomenele financiare vizând constituirea resurselor financiare publice, în vederea repartizării pentru
acoperirea necesităţilor publice, au impact în mod deosebit asupra domeniilor economic, social şi politic.
Fiscalitatea reprezintă un factor major în deciziile investiţionale ale firmelor, întrucât reprezintă un cost
al afacerii, indiferent de tipul, mărimea sau locaţia geografică a acesteia.
Un studiu Băncii Mondiale din anul 2005 arată principalele 14 cauze de îngrijorare cu care se confruntă
mediul de afaceri în momentul luării unor decizii investiţionale. Dintre acestea, nivelul impozitării este
poziţionat pe locul trei, iar domeniul reglementării şi administrării fiscale pe şapte.
Deci, se simte nevoia unui sistem fiscal simplu, transparent şi stabil, care să permită investitorilor să îşi
creioneze strategii pe termen lung care să asigure conducerea coerentă a afacerilor.
Această condiţie este mai stringentă în perioade de stagnare sau criză economică, când constrângerile
financiare afectează derularea afacerilor. În asemenea perioade, statul trebuie să intervină pentru a
scădea povara fiscală şi pentru a ajuta mediul de afaceri să iasă din criză.
Fiscalitatea aparţine ştiinţei finanţelor, iar acestea din urmă, aparţin economiei politice. Pornind de la
acest fapt, putem afirma că analiza fiscalităţii nu se poate realiza izolat, ci luând în considerare relaţiile
de interdependenţă între fiscalitate şi domeniile economic, juridic şi politic.
În practica financiară, fiscalitatea de definește ca un sistem de percepere a impozitelor şi taxelor de
către autorităţile publice, în scopul realizării funcţiilor social-economice ale statului.
„Sistemul fiscal cuprinde totalitatea legislației care reglementează impozitele, taxele, contribuțiile,
modalitățile de colectare, așezare și încasare a lor în vederea alimentării sistematice a bugetului de
stat,a bugetelor locale și a fondurilor speciale extrabugetare.”2
Fiscalitatea vizează relaţii stabilite între două părţi – stat şi contribuabili – părţi ce devin, datorită
regimului juridic, subiecte de drept.
2 Bistriceanu D. Gheorghe, Sistemul fiscal al României, Editura Universitară, București, 2008, pag. 11
13
La stabilirea relaţiilor financiare între stat, ca reprezentant al puterii, pe de o parte şi contribuabil, pe de
altă parte, un rol important îl are concepţia politică a partidului (sau a grupurilor politice) care se află la
putere la un moment dat şi care se concretizează în strategia şi programul de guvernare în domeniul
veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
În acest context, nu putem neglija interdependenţa dintre fiscalitate şi managementul public, mai ales în
ceea ce priveşte aspecte precum previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea, evaluarea şi
controlul din perspectivă fiscală.
Ponderea cea mai mare în cadrul resurselor financiare publice ordinare este deţinută de veniturile
fiscale, respectiv impozite, taxe şi contribuţii, suportate şi achitate de contribuabili, ca urmare a
desfăşurării unei activităţi sau a deţinerii în proprietate a unor bunuri.
Fiecare guvern adoptă o metodologie fiscală proprie, privind aşezarea impozitelor şi taxelor, pe de o
parte, cât şi perceperea şi încasarea lor, pe de altă parte.
Încasarea impozitelor este o problemă importantă a fiecărui stat şi se măsoară cu ajutorul indicatorului
Gradul de colectare a impozitelor şi poate fi determinat cu ajutorul relaţiei arătate în capitolul anterior.
Constatarea şi individualizarea obligaţiei bugetare se realizează prin titlul de creanţe bugetare, care
reprezintă un act juridic unilateral. El se întocmeşte de către organele ce compun aparatul fiscal al
statului, cărora le revin competenţe în a calcula impozitele şi taxele datorate bugetului public.
Titlurile de creanţe bugetare pot fi:
a.cu caracter explicit (proces-verbal de impunere, declaraţia de impunere sau declaraţie vamală);
b.cu caracter implicit (proces-verbal de control sau statele de plată ale salariaţilor).
Răspunderea contribuabilului poate fi contravenţională sau penală (şi se poate cumula cu răspunderea
materială sau civilă), în funcţie de scopul concret urmărit de lege, şi anume, recuperarea integrală a
creanţelor statului.
Mărimea prelevărilor obligatorii la bugetul public este dependentă de anumiţi factori:
1. ponderea sectorului public în economia ţării;
2. nivelul cotelor de impozit;
3. dimensiunile nevoilor bugetare şi mijloacele de acoperire a acestora;
4. proporţiile evaziunii fiscale.
Această mărime a prelevărilor obligatorii în bugetul public scoate în evidenţă nivelul fiscalităţii într-o
ţară la un moment dat care diferă în funcţie de două categorii de factori:
1.factori proprii sistemului fiscal (numărul impozitelor, modul de calcul a impozitelor sau progresivitatea
impunerii);
2.factori independenţi de sistemul fiscal (PIB sau natura instituţiilor politice).
Pentru analiza nivelului fiscalităţii într-o anumită perioadă de timp se utilizează o serie de indicatori
printre care cel important este rata presiunii fiscale, aspect tratat în capitolul anterior. Suportabilitatea
sau nivelul fiscalităţii şi se determină pe baza indicatorului rata fiscalităţii prezentat mai sus.

14
De altfel, teoria financiară propune diferite soluţii pentru determinarea unui nivel de impunere
rezonabil.
În acest context, o măsură a acestui nivel o furnizează modelul lui Artur Laffer, al cărui obiect este
determinarea unui nivel de impunere zis optim, deoarece realizează maximum de încasări fiscale în
condiţii unui echilibru general cerere/ofertă.
Fiscalitatea optimă se înregistrează atunci când aceasta asigură creşterea economică măsurată prin
creşterea PIB-ului. Nivelul fiscalităţii optime trebuie să fie stabilit de fiecare ţară în parte, în funcţie de
condiţiile economice, sociale specifice şi în funcţie de nivelul de dezvoltare.
Semnificaţia ratei presiunii fiscale se remarcă pe două planuri: contabil şi al analizei economice.
Pe plan contabil este important să se arate că rata de presiune fiscală nu ţine cont de faptul că
prelevările obligatorii finanţează alte prelevări obligatorii. Astfel, fluxurile contabilizate la numărător nu
sunt consolidate, adică nu elimină prelevările obligatorii vărsate de administraţiile publice (cum ar fi
contribuţiile sociale pe care instituţiile statului şi colectivităţile locale le varsă în contul angajaţilor lor).
Ca urmare, nu este vorba de prelevări nete, operate asupra unor agenţi economici. Pe de altă parte,
puterea publică recuperează, sub forma impozitelor, o parte a sumelor pe care ea le cheltuieşte.
Din punct de vedere al analizei economice, se consideră rata de presiune fiscală ca o cheltuială ce pune
în evidenţă aspectul confiscatoriu al prelevărilor obligatorii şi se neglijează faptul că ele sunt reinvestite
în circuitul economic sub forma cheltuielilor publice.
Deci, rata de presiune fiscală reprezintă un indicator de comensurare a părţii de venituri provenite din
economie, care trec printr-un proces de distribuire obligatorie şi publică, în loc să fie lăsate la libera
dispoziţie a iniţiativei private.
Abordarea fiscalităţii în termeni relativi nu are o relevanţă pragmatică fără o corelare cu abordarea ei în
termeni reali, materiali. În termeni relativi putem spune că nivelul fiscalităţii în România se situează la
limite rezonabile comparativ cu ţările dezvoltate (33-34%).
Chiar dacă în Marea Britanie există acelaşi nivel al ratei fiscalităţii, comparaţia nu este relevantă,
deoarece baza de raportare este practic radical diferită între PIB-ul realizat pe locuitor în România şi cel
realizat în Marea Britanie (diferenţa este de 1 la 12).Se poate concluziona că atât forţa de susţinere a
fiscalităţii, cât şi efectele în termeni reali ai promovării unei anumite rate a fiscalităţii sunt de cel puţin 12
ori mai mari în această ţară decât în România.
În consecinţă, se pune întrebarea: „Până unde poate creşte presiunea fiscală? Oare nu există limite în
calea majorării impozitelor?”
Stabilirea unor limite a presiunii fiscale este o problemă care i-a preocupat pe specialişti încă de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, când se afirma că fiscalitatea trebuie să fie cât mai lejeră. Însă, datorită
creşterii cheltuielilor publice de la un an la altul, ca urmare a implicării statului în viaţa economică şi
socială, impozitele şi contribuţiile sociale au avut o evoluţie ascendentă, în fiecare etapă de dezvoltare,
mărimea acestora fiind considerată ca fiind la limita maximă, adică acea limită care o dată depăşită, ar
periclita bunul mers al economiei.

15
De menţionat că, stabilirea unui plafon maxim al nivelului presiunii fiscale este aproape imposibil de
realizat, deoarece acest indicator diferă în funcţie de perioadă, ţară, context economic, politic şi social.
Nivelul fiscalităţii poate avea următoarele mărimi:
1. până la 30%, reprezintă o fiscalitate redusă (SUA, Japonia). Acest nivel are
următoarea caracteristică:
poate creea unele dificultăţi în acoperirea cheltuielilor publice;
2. 30-40%, reprezintă o fiscalitate medie ( în ţările bogate din UE); 3. depăşeşte 50%,
reprezintă o fiscalitate ridicată (Danemarca, Suedia).
Acest nivel de fiscalitate are următoarele caracteristici:
- aceste ţări au resurse financiare mari pentru acoperirea cheltuielilor publice, dar contribuabilii au mai
puţine venituri pentru a asigura dezvoltarea activităţii, pentru a investi sau pentru a economisi; - apare
evaziunea fiscală şi „fuga capitalului” spre ţări cu fiscalitate redusă (paradisuri fiscale).
Deoarece în totalul veniturilor fiscale sunt incluse, de regulă, şi contribuţiile pentru asigurările sociale
care au o destinaţie precisă şi în multe ţări se găsesc într-un buget distinct (bugetul asigurărilor sociale
de stat), spre deosebire de restul impozitelor şi taxelor care odată încasate la bugetul de stat se
depersonalizează, se obişnuieşte să se calculeze şi o rată a fiscalităţii fără luarea în calcul a acestor
contribuţii.
Nivelul fiscalităţii cunoaşte diferenţieri importante de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
Problema fiscalităţii trebuie privită nu numai din prisma ponderii încasărilor din impozite şi taxe în PIB, ci
şi în funcţie de alţi factori şi anume:
-structura impozitelor şi taxelor (raportul dintre impozitele directe şi cele indirecte);
-raportul dintre impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi impozitul pe veniturile persoanelor juridice; -
raportul dintre contribuţiile obligatorii ale angajatorilor şi cele ale angajaţilor.
Pentru a controla presiunea fiscală, statul trebuie să ţină cont de anumite caracteristici:
-în măsura în care presiunea fiscală creşte trebuie ca impozitul să nu creeze distorsiuni grave, ci să fie
just, pentru a nu determina mişcări sociale;
-de la un anumit nivel în sus, orice impunere suplimentară devine dăunătoare economiei, fără a aduce
încasări mai mari la buget (fapt demonstrat prin Curba Laffer în timpul mandatului preşedintelui
american Ronald Reagan);
-presiunea fiscală este influenţată şi de preferinţele puterii politice care se află la guvernare la un
moment dat;
-creşterea presiunii fiscale reprezintă o sursă de conflict şi nu generează o motivaţie normală pentru
muncă, încurajând „munca la negru” şi frauda fiscală;
-reducerea presiunii fiscale trebuie să vizeze concomitent două măsuri contradictorii: lărgirea bazei de
impozitare să se facă concomitent cu reducerea cotelor de impunere, fără ca, pe total, să se reducă
veniturile de care bugetul public are nevoie.
Economistul californian Arthur Laffer a demonstrat pe baza unui instrument analitic - Curba Laffer - ideea
conform căreia orice creştere a presiunii fiscale provoacă, de la un anumit nivel, o scădere a sumei
prelevărilor obligatorii încasate de către puterea publică.
16
A.Laffer a demonstrat că valoarea prelevărilor obligatorii este o funcţie crescătoare a ratei presiunii
fiscale, dar numai până la un anumit prag maxim (corespunzător nivelului maxim al curbei), dincolo de
care devine o funcţie descrescătoare a acestei rate, conform graficului de mai jos:

Graficul nr. 2 Curba Laffer

Suma M
prelevărilor N N’
obligatorii

0 25 50 75 100
Rata presiunii fiscale

Valoarea prelevărilor obligatorii ar merge până la anulare dacă rata fiscalităţii ar atinge valoarea de 100%
(în acest caz limită, orice activitate impozabilă ar dispărea). Aceasta se explică prin faptul că prelevările
obligatorii prea dure distrug baza impozabilă.
Din grafic, se poate observa că, până la un anumit nivel de urcare a cotei procentuale a impozitului, se
înregistrează o creştere a încasărilor din impozite, după care (depăşindu-se acel nivel), încasările la buget
tind să scadă drastic.
Aceasta înseamnă că o cotă progresivă prea ridicată a impozitului pe venit, respectiv pe profitul firmelor,
determină o curbă descendentă a încasărilor, ca reacţie din partea plătitorilor nevoiţi să-şi restrângă
investiţiile şi activitatea, ceea ce atrage după sine o reducere a producţiei realizate şi a bazei de calcul
impozitelor.
În aceste condiţii, se poate admite că, la o cotă tot mai înaltă a impozitului, rămâne un venit disponibil
tot mai redus, nestimulativ şi insuficient pentru a realiza noi investiţii, ca suport al extinderii capacităţilor
de producţie şi al creării de locuri de muncă, această practică având, pe ansamblu, un impact negativ
asupra interesului de a munci, economisi şi investi precum şi asupra dezvoltării societăţii.
O rată care depăşeşte nivelul optim are un efect descurajator asupra investitorilor şi salariaţilor. Ea este
urmată de o reducere a producţiei, a bazei de impozitare şi a veniturilor bugetare provenite din impozite
şi taxe.
Curba Laffer se divide în două părţi, delimitate de punctul M: partea stângă este cea admisibilă (sau
normală), în care încă mai sunt rezerve de creştere a prelevărilor obligatorii, prin mărimea ratei presiunii
17
fiscale (între punctele N şi M) şi partea dreaptă, denumită zona inadmisibilă, în care orice suplimentare a
presiunii fiscale este în măsură să ducă la diminuarea veniturilor autorităţilor publice. Dimpotrivă, în
această zonă presiunea fiscală trebuie scăzută conform segmentului M – N’ pe curbă.
Curba Laffer rămâne o reprezentare pur teoretică, deoarece nu permite identificarea cu exactitate a
valorii lui M, dincolo de care presiunea fiscală devine excesivă.
Raţionamentul lui Laffer a avut drept punct de plecare teoria ofertei care a constituit unul dintre
principiile de bază după care s-au ghidat preşedinţii americani Ronald Reagan şi George Bush. Această
abordare pune accentul pe măsurile microeconomice destinate creşterii productivităţii şi eficienţei
economice.
Adepţii teoriei ofertei au considerat că reducerea impozitelor constituie un stimulent necesar pentru
economia americană aflată în recesiune sub administraţia Reagan şi au susţinut că această reducere nu
va produce nici un efect secundar negativ. Dimpotrivă, s-a mers pe ideea că populaţia va plăti impozite
mai mici, administraţia va obţine venituri mai mari, iar producţia şi eficienţa vor creşte.
Previziunea centrală a adepţilor teoriei ofertei – potrivit căreia munca şi economiile vor creşte
considerabil pe măsură ce cota marginală de impozit se va micşora – s-a dovedit până la urmă a fi
incorectă. Ca dovadă, veniturile federale ale SUA s-au diminuat, iar bugetul federal a trecut de la un
echilibru aproximativ în 1979 la un deficit fără precedent de 200 miliarde $, după 1983.
În situaţiile de depăşire a pragului admisibil al presiunii fiscale, apar unele fenomene negative care pot
influenţa viaţa economico-socială, pe termen mediu sau lung, şi anume:
a. scăderea efortului productiv. Concepţiile liberale susţin punctul de vedere conform căruia, la
niveluri înalte ale impozitelor apar efecte descurajante asupra muncii, economisirii şi investiţiilor. În
acest context, se estimează existenţa a două tipuri de reacţii opuse, pe care le poate provoca o majorare
a impozitului pe venit:
1.efectul de substituţie, care constă în diminuarea timpului de muncă furnizat de un individ datorită
diminuării remuneraţiei sale nete;
2.efectul de venit, care înseamnă creşterea cantităţii de muncă depusă în scopul de a compensa
pierderea venitului net datorată creşterii impozitului.
b. frauda fiscală care constă în nedeclararea sau falsa declarare a veniturilor impozabile de către
contribuabili, în scopul sustragerii, în parte sau în totalitate, de la plata impozitelor.
c. deteriorarea competitivităţii internaţionale - orice creştere a fiscalităţii suportată de agenţii
economici se repercutează în nivelul preţurilor practicate la produsele lor, diminuând capacitatea de
autofinanţare, de investiţii şi modernizare, ceea ce se reflectă în mod negativ asupra competitivităţii
firmei respective în relaţiile cu exteriorul.
Fiscalitatea se realizează, practic, prin politica fiscală, care reprezintă concepţia, măsurile şi acţiunile
statului privind impozitele şi rolul lor în formarea veniturilor bugetare şi în finanţarea cheltuielilor
publice, tipurile de impozite, perceperea şi folosirea lor ca instrument de stimulare a creşterii
economice.
Politica fiscală are la bază criteriul de eficienţă fiscală, adică necesitatea de randament cât mai mare al
acesteia; ea trebuie să asigure mobilizarea unor venituri publice cât mai mari, în condiţiile încurajării
18
afacerilor, a investiţiilor, concomitent cu promovarea echităţii în contribuţia fiecăruia la venituri, cu
asigurarea protecţiei sociale.
Trebuie avut în vedere faptul că, redistribuirea veniturilor pentru reducerea sărăciei şi a decalajelor între
săraci şi bogaţi are doar conotaţii teoretice, datorită imposibilităţii de realizare a egalităţii în termeni de
bunăstare, iar efectul obţinut va fi tocmai contrar, respectiv polarizarea socială tot mai pronunţată, pe
fondul scăderii productivităţii muncii şi a reducerii eficienţei în activitatea economică.
Această teorie, denumită generic „paradoxul redistribuirii”, formulată de Walter Karpi şi Joachim Palme,
are la bază schimbarea comportamentului economic, prin inhibarea înclinaţiei de a munci, în lipsa unor
stimulente băneşti justificative şi juste, conducând, în final, la situaţii de ineficienţă pe plan economic.
Nivelul redus al redistribuirii promovat de administraţia americană, are la bază următorul argument al lui
Andrew Schotter (adept al teoriei alocării juste): „Americanii tind să simtă că venitul nu poate fi
redistribuit în mod fundamental fără a distruge libertăţile şi stimulentele pe care le asigură sistemul
pieţei libere.”
Presiunea fiscală medie globală exercitată la nivelul UE în perioada 1999-2007 era de 42,5%. Cele mai
ridicate presiuni fiscale medii globale s-au înregistrat în ţările nordice cu valori apropiate de 50%, iar cele
mai scăzute în România, Lituania, Letonia cu valori apropiate de 30%.
Presiunea fiscală a fost influenţată de cotele de impozitare venitului persoanelor fizice, a cotei
impozitului pe profit, de reducerea sau creşterea bazei impozabile şi de modificarea PIB-ului.
Toate studiile efectuate relevă faptul că în ţările în curs de dezvoltare presiunea fiscală este redusă,
încercând să stimuleze dezvoltarea economică şi atragerea de investiţii, creşterea numărului locurilor de
muncă şi a productivităţii muncii, în timp ce în ţările dezvoltate se întâlneşte o fiscalitate ridicată.
În prezent, în România, o politică fiscală activă, de redistribuire a veniturilor, promovată pe plan naţional
(care presupune un nivel ridicat al impozitelor şi contribuţiilor sociale), determină distorsiuni, prin
intermediul preţurilor, în competiţia economică pe piaţa internaţională.
Romano Prodi, fost preşedinte al Comisiei Europene, vorbind despre reforma modelului economic şi
social european, afirma că aceasta „necesită conjugarea tradiţiei solidariste a statului social – cea mai
mare cucerire a secolului XX, cu capacitatea de a concura într-o economie globalizată – cea mai mare
sfidare a secolului XXI.”
Amploarea fiscalităţii este redată şi prin alţi câţiva indicatori macroeconomici cum ar fi: numărul de
impozite şi taxe, ponderea în PIB a veniturilor bugetare, veniturilor fiscale raportate la PIB, structura
veniturilor fiscale, gradul de colectare sau eficienţa colectării.
Sistemul de taxe şi impozite în România este caracterizat de o colectare slabă a acestora, cu o
administrare ineficientă şi o birocraţie excesivă, o bază de impozitare relativ redusă, cu multe excepţii şi
deduceri legale şi o evaziune fiscală ridicată.
În tabelul de mai jos se prezintă evoluția ponderii in PIB a principalelor venituri si cheltuieli ale bugetului
general consolidat.

19
7.4.2. Dubla impunere internaţională
Dubla impunere reprezintă un fenomen internaţional şi reprezintă impunerea aceluiaşi venit sau bun, de
două sau mai multe ori, în cadrul aceluiaşi exerciţiu financiar.
În practica fiscală sunt cunoscute două forme de impunere, şi anume: dubla sau multipla impunere
economică şi dubla sau multipla impunere juridică.
Dubla impunere economică reprezintă supunerea aceluiaşi venit sau a aceleiaşi averi, la mai multe
impozite, în aceeaşi ţară. De exemplu, în România există dublă impunere şi chiar multiplă impunere a
aceleiaşi materii impozabile:
-produsul finit vândut şi încasat, altfel spus, valoarea încasată de un agent economic este supusă la mai
multe impozite: impozit pe profit, TVA;
-valoarea nou creată de o societate comercială suportă o multiplă impunere: mai întâi salariile, apoi TVA,
apoi impozit pe profit;
-dubla impunere a dividendelor: mai întâi impunerea profitului sub forma impozitului pe profit, după
care se impune a doua oară partea din profitul net repartizat sub formă de dividende; -multipla
impunere a valorii în vamă, în cazul produselor importate astfel:

Vv x Tv = Vt Vv + V t = V 1

V1 x A = Va V 1 + Va = V2
V2 x TVA = VT V 2 + VT = V 3
î
n care:
Vv reprezintă valoarea mărfurilor în vamă;
Tv reprezintă cota de taxă vamală aplicată;
Vt reprezintă valoarea taxei vamale plătită în vamă;
A reprezintă cota accizelor calculate în vamă; Va
reprezintă valoarea accizelor plătite;
TVA reprezintă cota de TVA aplicată în vamă;
VT reprezintă valoarea taxei vamale aplicată;
V3 reprezintă preţul pe piaţa internă al produsului importat.
Se observă că taxele se aplică după formula dobânzii compuse, adică nu la valoarea iniţială Vv ci la
valorile intermediare V1 V2 rezultate din adăugarea la valoarea iniţială a valorii impozitului calculate
anterior.
Dubla impunere juridică se manifestă atunci când aceeaşi materie impozabilă (venit sau avere),
aparţinând aceleiaşi persoane fizice sau juridice este supusă aceluiaşi impozit de două ori, pentru
aceeaşi perioadă de timp, în două state diferite.
Se numeşte dublă impunere juridică, deoarece materia impozabilă este impusă de două regimuri juridice
diferite (din ţări diferite).

20
Dubla impunere juridică poate apărea atât în cazul impozitelor directe, cât şi al unora dintre impozitele
indirecte (TVA, accize, taxe vamale). În acest scop, statele încheie convenţii pentru evitarea dublei
impuneri internaţionale.
Fenomenul de dublă impunere aduce în prim plan raporturile de dependenţă care se nasc între stat ca
putere suverană şi individ. Suveranitatea fiscală a statului reprezintă competenţa exclusivă a statului pe
teritoriul său, în domeniul fiscal sau altfel spus, dreptul fiecărui stat de a institui şi încasa impozite şi taxe
de la cetăţenii săi.
Suveranitatea fiscală se exercită prin:
-autoritatea legiuitoare (parlamentul) care are competenţa de a institui impozite şi taxe;
-autoritatea executivă (guvernul) care răspunde de aşezarea şi perceperea impozitelor în cadrul politicii
sale fiscale;
-instanţele judecătoreşti chemate să soluţioneze litigiile fiscale, între cetăţeni şi instituţiile statului.
Raporturile de dependenţă ale indivizilor faţă de stat pot fi de mai multe feluri: dependenţă politică,
socială şi economică. Dependenţa politică este dată de naţionalitatea persoanei respective, faptul că
este sau nu cetăţean al statului respectiv (rezident sau nerezident).Dependenţa socială se manifestă prin
şederea individului în ţara în care se află reşedinţa sau domiciliul său.Dependenţa economică rezultă din
faptul că individul desfăşoară o activitate economică în ţara respectivă sau deţine bunuri impozabile în
ţara respectivă. Atunci când aceste trei categorii de dependenţe sunt reunite la acelaşi individ se poate
spune că există o dependenţă totală de suveranitatea fiscală a unui stat.
Există din ce în ce mai multe situaţii când acelaşi individ se află în legătură politică, economică sau socială
faţă de două sau mai multe state (este cetăţean al unui stat, are domiciliul în alt stat şi are sursa de
venituri în al treilea stat sau în statul de domiciliu).În acest caz persoana respectivă are legături fiscale cu
două sau mai multe state, fiind supus regimului de dublă impunere (multiplă impunere) juridică
internaţională.
În practica fiscală se cunosc două concepţii aplicate de către statele lumii, şi anume:
1.concepţia teritorială, care are la bază criteriul sursei (originii) veniturilor ori a locului unde este
situată averea;
2.concepţia globală, care are la bază criteriul rezidenţei (sau al domiciliului fiscal).
În ţara în care se aplică concepţia teritorială sunt supuse impozitării toate veniturile, indiferent de natura
lor (profit, salarii, câştiguri din profesii libere, dividende, dobânzi, chirii), dacă au sursa pe teritoriul
statului respectiv. Nu are relevanţă locul unde îşi are rezidenţa (sediul) beneficiarul veniturilor
respective.
În schimb, în ţara în care se aplică concepţia globală, fac obiectul impunerii toate veniturile (bunurile)
persoanelor fizice şi juridice care au rezidenţa sau sediul, după caz, în statul respectiv. Nu are importanţă
de unde provin acele venituri sau unde se află situate bunurile luate în calcul pentru impozitare. Ca
atare, factorul hotărâtor în acest caz, îl reprezintă persoana fizică sau juridică (contribuabilul) şi nu
veniturile sau bunurile acestuia.

21
Conform celor două concepţii fiscale, apare un conflict de interese între autorităţile fiscale din două sau
mai multe state cu care se află în dependenţă fiscală persoanele respective. Pentru evitarea dublei
impuneri juridice internaţionale se semnează convenţii bilaterale între statele respective.
În condiţiile existenţei unei convenţii de evitare a dublei impuneri, în practică se aplică două metode
principale de calcul, şi anume:
1.metoda scutirii, care se referă la venit;
2.metoda creditării, care se referă la impozit.
Metoda scutirii cunoaşte două variante:
a.metoda scutirii totale, conform căreia, statul de rezidenţă scuteşte în totalitate de la impozitare
venitul obţinut de rezidentul său în statul de origine al venitului (statul sursă). Efectiv, statul de rezidenţă
nu este interesat, din punct de vedere fiscal (al impozitării), de venitul obţinut de rezidentul său în alt
stat;
b.metoda scutirii progresive, conform căreia, statul de rezidenţă nu impozitează veniturile obţinute de
contribuabilul său din statul străin (de sursă), dar ţine cont de existenţa lor, în scopul cumulării
(globalizării) cu toate celelalte venituri obţinute (din toate sursele interne şi externe), numai pentru
stabilirea cotei de impozitare, aferentă venitului total. Această metodă are aplicabilitate numai în cazul
în care în statul de rezidenţă se aplică impunerea veniturilor în cote progresive. În cazul cotei unice de
impozitare (ca în România) nu are aplicare.
Metoda creditării cunoaşte şi ea tot două variante:
a. metoda creditării totale, conform căreia, impozitul plătit în statul străin se scade în totalitate din
impozitul datorat în ţara de reşedinţă, chiar şi în cazurile în care, impozitul datorat în statul străin este
mai mare decât impozitul rezultat în ţara de reşedinţă, prin impozitarea venitului obţinut din statul
sursă;
b. metoda creditării parţiale, conform căreia, impozitul plătit în statul străin se scade din impozitul
datorat în ţara de reşedinţă, însă numai până la limita impozitului ce rezultă în ţara de reşedinţă, prin
impozitarea venitului obţinut din statul sursă. Această metoda este folosită de numeroase state, printre
care şi România, în scopul anulării efectelor generate de politica unor state de a utiliza cote reduse de
impozitare a veniturilor, ca fenomen de dumping fiscal internaţional.
Prin convenţiile de evitare a dublei impuneri se prevede, ca regulă generală, că problema evitării dublei
impuneri nu se pune în statul de origine a venitului (statul sursă), ci în statul de rezidenţă. Statul sursă a
venitului nu este interesat dacă în celălalt stat contractant al convenţiei (statul rezident) se impozitează
sau nu veniturile acordate de el şi nici în ce cote se impozitează.
În consecinţă, orice venit obţinut de rezidentul unui stat, în alt stat, se impozitează conform prevederilor
fiscale din statul respectiv (statul sursă sau de origine a venitului).
În statele UE, politicile privind impozitele indirecte sunt de competenţa autorităţilor comunitare
(pentru că ele sunt cuprinse în preţuri care se practică pe tot cuprinsul UE), în timp ce politicile
referitoare la impozitele directe sunt de resortul autorităţii statelor membre.
În concluzie, problema evitării dublei impuneri este problema exclusivă a statului de rezidenţă şi nu a
statului de origine a veniturilor (care îşi respectă regulile sale).
22
Statele membre UE au fost de la început preocupate de a găsi căi de armonizare a sistemelor fiscale
privind impozitarea firmelor cât şi impozitarea la sursă a dividendelor. Scopul lor era să elimine dubla
impozitare economică asupra dividendelor prin intermediul conceptului de armonizare centralizată a
sistemelor fiscale. Din păcate, directivele Comisiei Europene în acest sens au fost retrase în anii 1975 –
1980, invocându-se principiul subsidiarităţii, Comunitatea Europeană neavând puteri exclusive în
domeniul fiscal.
Ca atare statele instituie prin acte normative dispoziţii prin care se urmăreşte prevenirea impunerii
repetate de către două suveranităţi fiscale, a unor venituri, bunuri, servicii, astfel:
-scutirea de impozit a profitului obţinut din filialele unor societăţi, aflate în străinătate, în măsura în care
se bucură de autonomie economico-financiară şi funcţională;
-scutirea de taxe vamale la exportul mărfurilor, pentru a stimula valorificarea acestora pe piaţa externă
ori scutirea de TVA a unor astfel de exporturi;
-introducerea creditului fiscal, ca instrument de lucru prin care se deduce din impozitul datorat în ţara de
reşedinţă a impozitelor plătite în străinătate de rezidenţi ai statului respectiv.
Trebuie remarcat faptul că nu fac obiectul convenţiilor pentru evitarea dublei impuneri juridice
contribuţiile pentru protecţie socială, deoarece nu sunt considerate impozite asupra cuantumului total
al salariilor. Se are în vedere faptul că statul nu percepe astfel de contribuţii în calitatea sa de autoritate
publică, ci de asigurator, respectiv de organizator, la nivel naţional, al unor prestaţii sociale. Ca atare,
dreptul de a percepe astfel de contribuţii îl are numai un singur stat, adică acela care acordă protecţie în
cadrul securităţii sociale, persoanelor ce-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul său.
Unele state au renunţat la astfel de contribuţii şi finanţează cheltuielile pentru securitate socială pe
seama impozitelor generale. În scopul asigurării compatibilităţii internaţionale în materie fiscală, în
statistica financiară, contribuţiile pentru securitate socială sunt asimilate impozitelor şi se includ în
totalul resurselor fiscale ale statului.
În Codul fiscal românesc, apare termenul de credit fiscal, care desemnează o diminuare a impozitului pe
venit sau a impozitului pe profit, cu suma impozitului achitată în străinătate, conform convenţiilor de
evitare a dublei impuneri.

7.4.3. Evaziunea fiscală

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea, pe diferite căi, de la obligaţiile fiscale sau ascunderea, sub
diferite forme, a surselor şi a cuantumului veniturilor impozabile.
Evaziunea fiscală poate fi săvârşită la adăpostul legii („evaziune legală”) sau cu încălcarea prevederilor
legale („evaziune frauduloasă”). În acest din urmă caz evaziunea este considerată infracţiune.
Evaziunea fiscală „legală” constă în sustragerea contribuabilului de la plata impozitelor, fără a încălca
legea, utilizând în favoarea sa, o prevedere lacunară sau imprecisă a legii, în scopul evitării plăţii
impozitului (mai ales atunci când este vorba de excepţii prevăzute de lege sau unele facilităţi ale legii
pentru anumite categorii de persoane fizice sau juridice).
Referitor România, putem menţiona că din anul 1990 şi până în 2005 s-a emis un număr foarte mare de
acte normative conţinând numeroase facilităţi fiscale în scopul dezvoltării activităţii economice, în
23
special prin atragerea de capital străin. În acelaşi timp, putem menţiona şi faptul că asemenea facilităţi
au fost folosite din plin, ca un principal instrument de „evaziune fiscală legală”, pentru diferite grupuri
de interese din sfera puterii care acţionau în stil mafiot, diminuându-se fraudulos veniturile bugetare.
Este ştiut faptul că, măsurile de ordin fiscal sunt folosite în orice ţară ca unul din cele mai importante
instrumente de influenţare a activităţii economice, în special pentru stimularea dezvoltării unor domenii
de activitate, produse şi servicii, inclusiv prin acordarea de facilităţi fiscale.
Aceste facilităţi au constat în:
-amânări şi eşalonări la plata impozitelor, taxelor şi a celorlalte obligaţii bugetare;
-scutiri şi reduceri de impozite şi taxe;
-scutiri sau reduceri de majorări de întârzieri.
Prin facilităţile fiscale acordate nu s-au stimulat prioritar activităţile productive. Aceasta nu se putea face
decât în condiţiile în care se acordau facilităţi cum ar fi:
1. pentru investirea profitului (prin scutirea de la impozitare a profitului investit);
2. pentru stimularea angajării de personal şi menţinerea acestuia în activitate câţiva ani (prin scutirea de
la plata impozitului pe salarii pentru personalul suplimentar angajat);
3. scutirea de la impozitare a profitului aferent mărfurilor exportate;
4. scutirea de la impozitare a dividendelor pe perioada în care acestea sunt lăsate în societate spre a fi
folosite în scopul dezvoltării propriei activităţi.
România a ajuns un adevărat „paradis al evaziunii fiscale legale”, menţinând o legislaţie fiscală ambiguă,
care în loc să stimuleze munca şi procesele de economisire şi de investire a permis numeroase abuzuri la
adăpostul legii.
Putem vorbi în România, chiar de o evaziune fiscală „legislativă” prin emiterea de „legi corecte” pe
„prevederi incorecte”. Acesta reprezintă unul din paradoxurile fiscale existente în România – adică, acele
raţionamente legislative fiscale care, din cauza unor greşeli ascunse (deliberat sau nu) – duc la evaziune
fiscală „legală”.
Nivelul evaziunii fiscale în România este exprimat într-o gamă largă de indicatori. Potrivit datelor
statistice al Ministerului Finanţelor Publice, în cazul în care în 2009 ar fi reuşit să impozitele economia la
negru, statul ar fi încasat venituri de 58,2 mld.lei, adică 11,3% din PIB. România ar fi încheiat astfel anul
cu un excedent bugetar de 4,1%, faţă de deficitul de 7,2% din PIB raportat.
În anul 2013 evaziunea fi scală a reprezentat 16,2% din PIB atingând valoarea de 22 miliarde de euro.Se
constată că valoarea aproape s-a dublat în ultimii 14 ani, deoarece în anul 2000 aceasta era de 9,1% din
PIB.3

Asemenea stări de lucruri ridică serioase probleme, în plan intern cât şi extern, din punctul de vedere al
principiilor de politică economică promovate de România şi, în special, din punctul de vedere al
principiilor de politică fiscală.
Plecând de la acest aspect, investitorii străini din România au solicitat în repetate rânduri, o revizuire a
legislaţiei fiscale, care să elimine corupţia în administraţie şi să reducă aria evaziunii fiscale din partea
3 Vezi Ilie Luiza, Cum pierde România 28 de miliarde de euro pe an, www.dcnews.ro din 30.10.2014
24
întreprinzătorilor. Cerinţele ar fi următoarele: transparenţa mediului de afaceri, reducerea birocraţiei,
eficientizarea aparatului administrative, o siguranţă mai mare a afacerilor, un climat fiscal stabil şi
combaterea corupţiei.
Confirmarea cea mai bună a celor afirmate mai sus, o constituie existenţa unui număr însemnat de
societăţi comerciale, dintre cele mai mari din România, care, de la înfiinţare (unele de peste 15 ani), au
fost şi sunt permanent pe pierdere.
Paradoxul fiscal constă în faptul că, în timp ce aceste societăţi au înregistrat permanent pierderi, au
reuşit să-şi mărească patrimoniul cu zeci şi sute de milioane de euro. Aceasta, pentru că au folosit
sumele datorate bugetului de stat şi unităţilor cu capital de stat (creditori sau furnizori) pentru
finanţarea propriilor investiţii.
Totodată, datorită facilităţilor acordate de lege, peste 80% din aceste societăţi şi-au înfiinţat, la fiecare 6
luni, o nouă societate comercială, în scopul sustragerii „pe cale legală” de la plata impozitului pe profit.
Acest fapt explică numărul foarte mare de societăţi comerciale înfiinţate până în decembrie 1994 şi care,
după expirarea perioadei de scutire de la plata impozitului pe profit, şi-au încetat efectiv activitatea, fără
a fi însă şi lichidate. Deşi numărul acestora trecea de 400.000, ele nu au fost verificate sau au fost
verificate superficial.
Evaziunea fiscală frauduloasă presupune acţiuni ale contribuabilului ce îndeplinesc următoarele condiţii
cumulative: încalcă o prescripţie legală, scopul acţiunilor este de a nu plăti impozitul cuvenit statului.
Se poate face o clasificare a fenomenelor de evaziune fiscală ilegală: frauda tradiţională sau prin
disimulare, frauda juridică, frauda contabilă, frauda prin evaluare.
1. Frauda tradiţională sau prin disimulare: constă în sustragerea parţială sau totală de la plata
obligaţiilor fiscale, prin întocmirea şi depunerea de documente incorecte sau prin abţinerea întocmirii
documentelor cerute de legislaţia în vigoare. Se includ aici următoarele procedee:

▪abţinerea de la declaraţii fiscale şi întocmirea de declaraţii fiscale false (modificarea încasărilor în

sensul reducerii acestora, în scopul reducerii TVA şi a profitului impozabil, prin încasări în numerar fără
chitanţă şi vânzări fără factură);
▪creşterea cheltuielilor pentru a diminua profitul impozabil, prin includerea în cheltuielile de exploatare
a unor cheltuieli făcute în scop personal, publicitate exagerată, cheltuieli false privind recompensarea
unor salariaţi sau a unor brevete care nu există;
▪diminuarea valorii moştenirilor primite şi a tranzacţiilor privind bunuri imobiliare;
▪producerea de bunuri şi servicii economice în mod clandestin, desfăşurarea unor activităţi
profesionale recompensate în mod clandestin (la negru). Munca la negru – caracteristică pentru
rezistenţa la impozite – permite celui care o exercită să obţină venituri nedeclarate (principale sau
complementare). De asemenea, îi scuteşte pe patroni de cheltuieli sociale (contribuţii sociale
obligatorii, cotizaţii);
2. Frauda juridică: constă în a ascunde adevărata natură a unui organism sau a unui contract. De
exemplu:

25
▪ o activitate economică va fi continuată sub forma unei asociaţii fără scop lucrativ, pentru a nu
plăti impozit (pe venit sau pe profit);
▪ transformarea în ascuns a unui contract de asociere într-un contract de muncă, pentru a permite
beneficiarului acestuia să obţină avantaje de pe urma calităţii de salariat;
3. Frauda contabilă (printre cele mai greu de identificat în practică): constă în a crea aparenţa
unei contabilităţi regulate şi corecte, prin utilizarea unor documente false, în scopul majorării tuturor
cheltuielilor efectuate şi diminuării, în mod indirect, a veniturilor: declaraţii fiscale false, documente de
plată fictive, registre şi evidenţe fiscale nereale, evidenţe contabile duble (reale şi fictive), bilanţuri
falsificate.Scopul, constă în reducerea profitului impozabil sau stabilirea unei valori a TVA sau accize
reduse (false). Aici se includ cazurile de fals intelectual, în scopul ascunderii masei impozabile.
4. Frauda prin evaluare: constă în procedee diverse ce pot cuprinde diminuarea valorii stocurilor,
supraestimarea amortismentelor şi provizioanelor, având ca scop şi efect deplasarea profitului în timp.
Supraevaluarea amortismentelor în cursul unui exerciţiu financiar este urmată de subevaluarea
ulterioară, căci amortismentele nu pot depăşi valoarea de amortizat a activelor imobilizate.În cazul
provizioanelor excesive, acestea trebuie reintegrate în beneficii, atunci când reiese că sunt fără obiect.În
ceea ce priveşte diminuarea valorii stocurilor, adevărata lor valoare apare în momentul vânzării
acestora.
O altă formă de evaziune fiscală apare atunci când administratorul sau contabilul constituie fără
respectarea prevederilor legale, provizioane deductibile fiscal, pentru a micşora profitul impozabil.
Cazuri concrete de fraudă prin evaluare:
▪cumpărarea de acţiuni supraevaluate de la o persoană fizică, care este în acelaşi timp administratorul
firmei cumpărătoare sau acţionar majoritar. În acest fel, persoana fizică realizează venituri ilicite din
infracţiunile de bancrută frauduloasă sau înşelăciune în dauna persoanei juridice achizitoare, al cărei
reprezentant este. Falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii ori ascunderea unei
părţi din activul acesteia, înfăţişarea de datorii inexistente în registrele societăţii reprezintă forme de
manifestare a bancrutei frauduloase;
▪reevaluarea şi revânzarea succesivă a activelor, în felul următor: cumpărarea de mijloace fixe (clădiri)
de către o firmă, apoi vânzarea lor la jumătate din valoare, patronului firmei, care, la rândul său, le
închiriază aceleaşi firme;
▪achiziţionarea unor active supraevaluate din fonduri obţinute prin bancrută frauduloasă, urmată de
recuperarea diferenţei de preţ a activului supraevaluat (prin înţelegere între vânzător şi cumpărător,
care aveau acelaşi interes).
În România, în anul 2005 a fost revizuită legislaţia privind evaziunea fiscală, prin adoptarea Legii nr.
241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care abrogă Legea nr. 87/1994 pentru
combaterea evaziunii fiscale.
Premisele care au stat la baza elaborării noii legi:
▪o reglementare mai clară, mai coerentă şi mai puţin permisivă privind frauda fiscală;
▪sub aspect subiectiv, toate aceste acte de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale sunt săvârşite cu
intenţie, organele de control având obligaţia de a proba intenţia de fraudare a contribuabilului;
26
▪posibilitatea săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în concurs cu alte infracţiuni, cum ar fi: falsul sau
uzul de fals, bancruta frauduloasă, spălarea banilor sau crima organizată;
▪justa sancţionare, care prevede existenţa unei strânse corelaţii între gravitatea faptei şi sancţiunea
aplicată contribuabilului.
Legea prevede numai sancţiuni specifice infracţiunilor, celelalte abateri ale contribuabililor, de natura
contravenţiilor în domeniul fiscal, fiind stabilite şi sancţionate de Codul fiscal şi Codul de procedură
fiscală.
Pe plan internaţional, cele mai reprezentative exemple de evaziune fiscală la adăpostul legilor sunt cele
care se practică de companiile transnaţionale prin înfiinţarea unor filiale, în ţări unde fiscalitatea este
mai redusă. Între acestea şi „unitatea mamă” din ţara cu o fiscalitate ridicată – au loc relaţii contractuale
fictive, doar scriptice, însoţite de transferuri de sume mari de bani, care scapă de povara fiscului.
O asemenea ţară devine, pentru întreprinzătorii abili, din toată lumea, un adevărat paradis fiscal, un loc
în care se pot obţine profituri însemnate fără a plăti impozite. Asemenea „oameni de succes” care
desfăşoară activităţi la adăpostul legii, deci nu încalcă legea, nu pot fi acuzaţi şi nu pot fi traşi la
răspundere penală. Profiturile obţinute în aceste „paradisuri fiscale”, numite şi teritorii offshore sunt
transferate peste hotarele ţării respective şi dispar fără urmă, prin ingenioase metode de spălare a
banilor, obţinuţi mai mult sau mai puţin legal.
Un om de afaceri este considerat corect şi performant, atât timp cât nu încalcă legea şi reuşeşte să
obţină un profit mai mare, inclusiv prin neplata „legală” a impozitelor. Aceasta, deoarece legea permite
acest lucru, este neclară, imprecisă şi lasă loc la diferite interpretări.
Preocupările şi acţiunile practice ale omului de afaceri sunt nu de a-şi maximiza obligaţiile fiscale
(impozitele datorate statului), ci de a-şi maximiza profiturile personale, prin orice mijloace legale,
inclusiv prin folosirea unor reglementări necorespunzătoare pentru stat.
Acest lucru a fost subliniat de economistul englez Adam Smith (1723-1790) care, cu circa 230 ani în
urmă, arăta în cartea sa „Avuţia naţiunilor” următoarele: „Fiecare om, atâta timp cât nu încalcă legile,
are dreptul deplin de a se ocupa de propriile sale profituri în maniera personală care îi convine.”
Concluzia este că, la prosperitatea economică şi socială nu se ajunge urmărind să sancţionăm „oamenii
de succes”, care au abilitatea de a face bani „la umbra legii”, inclusiv pe seama unor venituri care, în
condiţiile unor reglementări corespunzătoare s-ar cuveni bugetului de stat. Soluţia trebuie căutată în
altă parte. Fiecare stat trebuie să aibă o legislaţie raţională, cu prevederi clare şi precise, imperative, care
să nu lase loc la diferite interpretări. Legislaţia fiscală trebuie să stimuleze munca, procesele de
economisire şi investiţiile, să instaureze un climat de legalitate, de domnie a legii, a raţiunii şi a
principiilor de eficienţă, dar şi de echitate fiscală şi socială.

7.4.4. Paradisurile fiscale

Termenul „paradis fiscal” se referă la orice ţară sau zonă care percepe zero impozite sau impozite
reduse pentru toate sau doar pentru unele categorii de venituri, un anumit nivel de secret bancar sau
comercial, cerinţe minime din partea băncii centrale şi nici un fel de restricţii asupra schimburilor
valutare.
27
În vederea sustragerii de la impunere a unei părţi din profit, unele firme utilizează frecvent metoda
înfiinţării de filiale în ţări unde fiscalitatea este mai redusă şi organizarea unor relaţii artificiale (doar
scriptice) între acestea şi unităţile producătoare aflate pe teritoriul altei ţări, în care fiscalitatea este mai
ridicată. Către aceste filiale sunt dirijate profitul unităţilor productive aflate pe teritoriul altor ţări,
eludându-se astfel fiscul. Recurgerea la asemenea metode de lucru din partea agenţilor economici
constituie evaziune fiscală.
Principala caracteristică a paradisurilor fiscale o constituie neplata vreunui impozit către autorităţile
locale (în afara taxelor de autorizare) ori plata unor impozite extrem de reduse.
Constituirea de firme offshore în ţări considerate paradisuri fiscale reprezintă o modalitate mai elevată şi
mai recentă de evaziune fiscală. Aceste firme nu pot intra în contact cu agenţi economici autohtoni şi,
deci, nu au voie să efectueze tranzacţii decât cu străinătatea.
De regulă, entităţile „offshore”4, sunt create de firmele occidentale (corporaţii, bănci, societăţi de
asigurări) şi au un singur scop, care constituie obiectivul principal al managementului oricărei societăţi
comerciale: maximizarea profitului prin orice mijloace legale, în speţă prin diminuarea obligaţiilor fiscale
în favoarea profitului, profitului reinvestit sau creşterilor de capital.
Nimeni nu poate fi acuzat că se foloseşte de prevederile legale pentru a plăti cât mai puţin la buget. În
cazul evaziunii legale, contribuabilul încearcă să se plaseze într-o poziţie cât mai favorabilă, pentru a
beneficia într-o mai mare măsură de avantajele oferite de reglementările fiscale în vigoare. Această
caracteristică este tentantă pentru agenţii economici din diferite ţări cu o fiscalitate ridicată, dintre care
și România.
Atâta timp cât poziţia favorabilă a contribuabilului este perfect legală, nu există nici un motiv de
condamnare, după cum arată chiar Curtea Supremă a SUA: „fiecare cetăţean are dreptul să-şi aranjeze
în aşa fel lucrurile încât să-şi minimizeze obligaţiile fiscale. Nimeni nu trebuie să-şi planifice veniturile şi

cheltuielile în funcţie de exigenţele maxime ale Ministerului de Finanţe. Nici un cetăţean nu are datoria
patriotică de a plăti maximum de taxe.”
Centrele offshore nu mai sunt învăluite în mister ca acum douăzeci de ani sau folosite doar de oamenii şi
firmele foarte bogate, ci s-au transformat într-o afacere globală, odată cu dezvoltarea mijloacelor de
comunicare, implicând circa jumătate din valoarea tranzacţiilor financiare ale lumii. Sunt suficient de
puternice pentru a păstra secrete bancare şi alte aspecte favorabile legate de condiţiile legale acordate.
Industria offshore este stabilită în teritorii restrânse, care pot fi caracterizate astfel:
• aparţin de o zonă cu o monedă puternică, atractivă pentru tranzacţii financiare şi comerciale;
• sunt zone stabile politic, fără mişcări sociale şi schimbări dese în legislaţia fiscală, fapt ce asigură o
siguranţă a afacerilor;

4 În limbajul comercial, termenul englez offshore sau off-shore se traduce în română prin extrateritorial
28
• beneficiază de o protecţie puternică a secretului bancar, fără control din partea băncii centrale; •
beneficiază de absenţa sau nivelul redus al impozitării veniturilor şi profiturilor, şi, de refuzul
instituţiilor locale de a coopera cu organele fiscale străine;
• beneficiază de o reţea densă de instituţii bancare care ignoră controlul schimburilor din partea
băncii centrale, şi care, sunt deservite de legături aeriene bune şi de reţele moderne de
telecomunicaţii, ce asigură legăturile cu ţările dezvoltate.
Ministerul de Finanţe din ţările cu fiscalitate ridicată se străduieşte să compromită ideea de offshore,
arătând că astfel de firme sunt plăci turnante ale spălării banilor, ale tranzacţiilor ce ascund evaziune
fiscală ilegală.
În ţara noastră activităţile ilicite de spălare a banilor sunt sancţionate prin Legea nr. 656/2002 modificata
şi completată cu OUG 53/2008 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor. Aceste reglementări au
apărut ca urmare a angajamentelor asumate în cadrul Tratatului de aderare la UE şi necesităţii de a
transpune în legislaţia internă Directiva 2005/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind
prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor şi finanţării terorismului.
Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor este organ de specialitate cu personalitate
juridică, în subordinea Guvernului României, care are ca obiect de activitate prevenirea şi combaterea
spălării banilor şi a finanţării actelor de terorism, scop în care primeşte, analizează, prelucrează
informaţii şi sesizează, în condiţiile Legii nr.656/2002, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Agenţii economici care intră sub incidenţa acestor reglementări sunt :
- instituţiile de credit și sucursalele băncilor străine;
-instituţii financiare (fonduri de investiţii, societăţi de investiţii);
-societăţi de asigurări şi reasigurări;
-agenţi economici care desfăşoară activităţi de jocuri de noroc, amanet, vânzare-cumpărare de obiecte
de artă, metale şi pietre preţioase, dealeri, turism, prestări de servicii şi orice alte activităţi similare care
implică punerea în circulaţie a valorilor;
-persoanele fizice şi juridice care acordă asistenţă de specialitate juridică, notarială, contabilă, financiar -
bancară, cu respectarea dispoziţiilor legale privind secretul profesional;
-persoanele cu atribuţii în procesul de privatizare;
-oficiile poştale şi persoanele juridice care prestează servicii de transmitere de bani, în lei sau în valută; -
agenţii imobiliari;
-trezoreria statului;
-casele de schimb valutar;
-orice altă persoană fizică sau juridică, pentru acte şi fapte săvârşite în afara sistemului bancar.
Paradisul fiscal este un paradis financiar propice spălării banilor proveniţi din orice trafic.Odată ce
profitul ilicit a fost obţinut, scopul deţinătorilor acestuia, de a spăla banii sau de a-i ascunde, astfel încât
să-i poată folosi ulterior fără să fie consideraţi un venit nedeclarat, este realizat cu uşurinţă prin
intermediul firmelor din paradisurile fiscale.

29
Pentru că baza încasărilor bugetare o constituie veniturile realizate din activităţile offshore, statele –
paradisuri fiscale - au tot interesul să asigure protecţia identităţii investitorilor, precum şi interesele
financiare ale acestora.
De obicei, adevăratul proprietar este anonim, stând în umbră, iar afacerile firmei offshore sunt conduse
de un împuternicit al acestuia, care lucrează în baza unui mandat dat de proprietar. Legătura dintre
mandatar şi proprietar se realizează fie prin poştă, fie prin telefon, fax, e-mail, deoarece sistemele
bancare şi de comunicaţii moderne, de care dispun ţările paradisuri fiscale permit deplasarea rapidă a
fondurilor şi utilizarea lor în siguranţă, chiar în locul în care au fost obţinute iniţial.
Paradisurile fiscale se pot folosi în toate cele trei etape ale procesului de spălare a banilor:
1.plasarea numerarului, care, de obicei, se face prin curieri şi cu aeronave particulare;
2.stratificarea, care constă într-o serie de tranzacţii financiare în lanţ, menite să ducă la pierderea
oricărei urme ce ar face legătura între fondurile ilegale iniţiale şi forma lor aparent legală. De menţionat
că, în faza de stratificare se folosesc două sau mai multe firme înregistrate în paradisuri fiscale diferite,
astfel încât, practic este imposibil de a se face o investigare a întregului circuit al tranzacţiilor.
3.integrarea, faza de creare a legitimităţii averii, care are ca sursă iniţială profitul ilegal, şi care, se
realizează prin utilizarea unor firme de faţadă înregistrate în paradisurile fiscale, ce nu au nici o activitate
decât cea specifică de spălare a banilor.
Fondurile sunt returnate în ţara de origine a proprietarului firmei offshore prin diferite procedee:
• sub forma donaţiilor sau împrumuturilor de la firmă la persoana fizică, care constituie adevăratul
proprietar al acesteia;
• sub forma plăţilor indirecte în beneficiul rudelor contribuabilului;
• sub forma conturilor personale (practicat şi în România), deschise la diferite bănci şi în localităţi
diferite, prin care se transmit sume sub plafonul maxim.
Redăm mai jos câteva modalităţi practice de realizare a evaziunii fiscale:
1. Firma românească exportă un produs către o firmă offshore la un preţ ce nu acoperă costurile de
producţie. Firma offshore, care, în fapt aparţine tot proprietarului firmei româneşti (dar administrată de
către un mandatar al acestuia), revinde marfa la preţul pieţei, obţinând o diferenţă pozitivă pe care o
depune în contul său.În felul acesta, firma românească lucrează în pierdere, neputându-şi plăti creditorii
(inclusiv statul) şi nici nu distribuie dividende acţionarilor. Pentru a-şi continua activitatea, firma
românească apelează la credite de la firma offshore, plătindu-i dobânzile aferente.
2. O altă variantă folosită constă în utilizarea unor facturi de import supraevaluate, pentru a se crea
posibilitatea scoaterii din ţară a unor sume obţinute ilicit. Se introduc în ţară produse prin contrabandă,
care se comercializează prin intermediul unui lanţ de firme fantomă. Neexistând documente valabile de
import, se apelează la documente vamale aferente unor produse importate legal, dar pentru care se
utilizează preţuri supraevaluate, în scopul scoaterii din ţară a unor sume în valută cât mai mari. De
asemenea, se aleg acele produse fără taxe vamale la import sau cu taxe foarte mici.
Există pe plan internaţional numeroase „oaze fiscale” sau „paradisuri fiscale”, cum ar fi: Elveţia,
Liechtenstein, Luxemburg, Bahamas, Bermude, Panama, Gibraltar, Insulele Virgine, Insulele Cayman din

30
Marea Caraibelor.Statul american Delaware este considerat de unii specialişti în domeniu cel mai mare
paradis fiscal din lume.
De exemplu, în Liechtenstein sunt înregistrate mai multe sedii sociale de firme industriale şi comerciale,
reale sau fictive, decât totalul populaţiei sale, respectiv aproximativ 40.000 de firme la 25.000 de
locuitori. Explicaţia constă în faptul că orice firmă care îşi stabileşte sediul pe teritoriul acestui stat este
exceptată de la plata impozitului pe profit.
De asemenea, în Insulele Cayman (teritoriu dependent de Marea Britanie) cu o populaţie de numai
20.000 de locuitori, sunt înregistrate în jur de 19.000 de diferite firme, peste 500 de bănci şi peste 300
de firme de asigurări. De menţionat că 20 din primele 25 mari bănci din lume au filiale deschise în aceste
insule, fapt ce a determinat ca acest nou centru financiar, în numai câţiva ani, să deţină aproape 10%
din piaţa eurodolarilor.
Gibraltarul serveşte drept poartă de intrare pentru mărfurile străine UE pentru care nu se doreşte să se
plătească taxe vamale. Orice marfă sosită aici din alte părţi ale globului, poate fi reetichetată cu marca
noii sale origini, la un cost moderat. Aceasta va permite mărfii care nu provine din UE, supusă impozitării
şi taxelor vamale, să scape de acestea pentru un preţ minim.Colonie britanică, Gibraltarul are
înregistrate în jur de 40.000 de firme, depăşind numărul locuitorilor.
Facilităţi fiscale acordate:
1. activitate bancară şi de asigurări fără licenţă;
2. plata unui impozit forfetar de 225 dolari pe an;
3. capitalul minim pentru înfiinţarea unei firme este 100 dolari SUA;
4. nu este necesară publicarea conturilor;
5. nu există reţineri la sursă;
6. nu există impozit pe profit;
7. nu există TVA, taxe de înregistrare sau de timbru;
8. nu există convenţii de dublă impunere.
Insulele Virgine reprezintă, de asemenea, o ţară fără taxe. Rezidenţii plătesc un impozit pe venit scăzut,
şi anume: de la 3 la 15% pentru un venit până la 25.000 lire şi 20% peste această sumă. Acest stat care
depinde tot de Marea Britanie are ca resursă esenţială turismul. Nu este necesar ca persoana care
înfiinţează o societate aici, să fie prezentă, ci poate desemna un reprezentant local.Regimul fiscal: nu
există taxe locale, nu există taxe de timbru, nu există control al schimburilor şi nu există impozit pe
profit.

CAPITOLUL 10 CREDITUL PUBLIC ŞI DATORIA PUBLICĂ

10.1 Mecanismul formării şi caracteristicile creditului public

În economia de piaţă, veniturile atrase de stat din impozite şi taxe precum şi cele de la firme şi
proprietăţile lor, adesea, nu acoperă integral cheltuielile bugetare. În asemenea situaţii autorităţile
publice se adresează persoanelor fizice şi juridice care dispun de economii, cerându-le să le încredinţeze
o parte din acestea pentru acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile bugetare.
31
Cu alte cuvinte, în cazul unui dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face pe calea
creditului public.
Bazat pe încrederea în solvabilitatea statului, creditul public se realizează fie pe calea contractării directe
de către stat a unor împrumuturi de la persoane fizice și juridice, fie prin intermediul unor instituţii
specializate (bănci, case de economii şi case de asigurări sociale şi de pensii, societăţi de asigurări şi
reasigurări), care colectează disponibilităţile băneşti de pe piaţă şi pe care le împrumută apoi statului pe
timp determinat.
În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resurse de împrumut mai fac şi firmele private,
publice şi mixte, organizaţiile cooperatiste cât şi persoanele fizice, pentru asigurarea desfăşurării
normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt), efectuarea de investiţii (credite pe termen
mijlociu sau lung), ori satisfacerea unor nevoi ale populaţiei (credit de consum).
Cererea totală de credit din economie (public şi privat) vine, deci, atât din partea autorităţilor publice
cât şi a agenţilor economici şi a populaţiei, iar oferta de resurse de împrumut este alcătuită din
capitalurile băneşti temporar disponibile ale firmelor, băncilor şi altor instituţii financiare şi economiile
persoanelor fizice.
Având aceleaşi surse de formare, creditul public intră în competiţie cu creditul privat. Oferta de capital
de împrumut fiind limitată, satisfacerea nevoii de credite din partea agenţilor economici limitează
accesul la credite al autorităţilor publice şi invers.
Resursele băneşti care alcătuiesc oferta de capital de împrumut sunt puse la dispoziţia acelor solicitanţi
care acceptă condiţiile de acordare a creditului: garanţie, termen de rambursare, rată a dobânzii,
precum şi alte condiții.
Ajunse la dispoziţia beneficiarilor, sumele împrumutate capătă destinaţii diferite, şi anume: servesc
drept capital productiv, sunt investite în bunuri de folosinţă îndelungată sau sunt cheltuite în scopuri de
consum.
Indiferent de destinaţie, orice împrumut trebuie să producă împrumutătorului un anumit venit care
constituie însăşi raţiunea acordării sale. Natura acestui venit diferă însă în funcţie de destinaţia dată
împrumutului.
Astfel, împrumutul contractat de o firmă (societate comercială cu activitate de producţie şi servicii) la o
bancă şi utilizat de aceasta în calitate de capital, contribuie la sporirea volumului profitului realizat. Din
acest profit, el cedează băncii o anumită parte, sub formă de dobândă, ca preţ al împrumutului acordat.
Acest mecanism, specific creditului bancar, utilizat în scopuri productive de către firme, creează iluzia că
orice sumă de bani acordată cu titlu de împrumut este capabilă să producă dobândă.
În practică s-a generalizat perceperea de dobânzi şi la împrumuturile utilizate în scopuri neproductive, cu
toate că în asemenea cazuri, nefiind folosite în calitate de capital, ele nu produc valoare adăugată, din
care să se plătească dobânda.

32
Aşa stau lucrurile şi cu resursele băneşti mobilizate de stat pe calea creditului public care sunt utilizate
pentru finanţarea cheltuielilor militare, a celor pentru funcţionarea serviciilor publice, menţinerea
ordinei publice, rambursarea datoriei publice şi plata dobânzii aferente.
Cu toate că o parte a împrumuturilor de stat folosite nu produc valoare, ele sunt totuşi purtătoare de
dobânzi. În acest caz, plata dobânzii şi restituirea împrumutului trebuie să se facă pe seama veniturilor
bugetare, adică în principal pe seama impozitelor şi a taxelor.
Dobânda plătită de o firmă unei bănci, pentru creditul primit de la aceasta, exprimă, pe de o parte, relaţii
de distribuire a valorii adăugate între participanţii la activitatea economică finanţată prin credit, iar pe de
alta, relaţii de redistribuire a profitului realizat de firma împrumutată şi banca împrumutătoare.
Dobânda plătită de stat pentru sumele împrumutate şi utilizate de acesta în scopuri neproductive
exprimă relaţii de redistribuire a PIB. Se redistribuie, în principal, veniturile persoanelor fizice şi juridice,
mobilizate la buget pe calea impozitelor şi taxelor, în favoarea celor care au acordat bani cu împrumut
statului şi care încasează dobânzi.
Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană fizică sau
juridică, pe de o parte, şi stat, pe de alta, prin care prima consimte să pună la dispoziţia statului o sumă
de bani, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă se angajează să o ramburseze la termenul
stabilit şi să achite dobânda şi alte avantaje convenite.
Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:
1. Are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare obligatorie, stabilită
în mod unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau juridice, împrumutul exprimă acordul
de voinţă al părţilor. Aici se cuvine o precizare: condiţiile de emisiune şi de rambursare a împrumutului,
forma şi mărimea venitului pe care îl asigură, precum şi alte eventuale avantaje acordate
împrumutătorilor se stabilesc de organele de decizie competente ale statului (cel mai des MFP), fără
consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali. Persoanele interesate pot să accepte sau să refuze
condiţiile stabilite de stat şi nu pot pretinde să li se asigure un tratament preferenţial faţă de ceilalţi
subscriitori.
Modul în care se stabilesc condiţiile de emisiune şi de rambursare a unui împrumut de stat conferă
contractului dintre împrumutat (statul) şi împrumutător (o persoană fizică sau juridică) un caracter
diferit de cel al contractului de credit bancar, care intervine între o bancă (împrumutător) şi o persoană
fizică sau juridică (împrumutat).
În cazul contractului de credit bancar, condiţiile de acordare şi de rambursare a împrumutului se
negociază de bancă cu fiecare solicitant în parte. În plus, acest contract prevede obligaţia
împrumutatului să prezinte o garanţie materială în favoarea împrumutătorului. În cazul împrumutului
contractat de stat, acesta nu oferă o asemenea garanţie împrumutătorilor săi.
De regulă, împrumuturile de stat au la bază principiul facultativităţii. Istoria a cunoscut însă şi cazuri de
împrumuturi forţate, când subscrierea nu a fost lăsată la latitudinea subscriitorilor, ci a avut un caracter
obligatoriu. La împrumuturi forţate un stat recurge în împrejurări excepţionale, şi anume atunci când

33
independenţa naţională, integritatea teritorială a statului sau cuceririle sociale ale poporului sunt grav
ameninţate.
Sunt cunoscute şi cazuri de împrumuturi contractate de stat pentru pregătirea şi ducerea de războaie,
reconstrucţia postbelică a ţării, refacerea economiei distruse de calamităţi naturale sau înlăturarea
urmărilor unor crize economice de mare amploare, când libertatea de acţiune a subscriitorilor este mult
îngrădită prin măsurile luate de autorităţile publice.
2. Are un caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor băneşti de care statul are
nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se restituie, la termenul fixat, spre deosebire de
impozit, care constituie o prelevare, la dispoziţia statului, definitivă şi nerambursabilă.
La plasarea unui împrumut, statul stabileşte termenul de rambursare a acestuia care poate fi mai
apropiat sau mai îndepărtat, în funcţie de evoluţia previzibilă a veniturilor şi a cheltuielilor publice.
De la această regulă, fac excepţie împrumuturile perpetue, la emiterea cărora angajamentul statului se
limitează la plata unei anumite dobânzi creditorilor săi, pe o perioadă de timp nedeterminată, fără să se
stabilească un termen de restituire a împrumutului propriu-zis. Lipsa unui angajament expres de
rambursare a unui asemenea împrumut nu împiedică însă statul împrumutat să răscumpere la bursă
înscrisurile împrumutului respectiv, în momentul în care această operaţiune prezintă o oportunitate
economică.
3. Asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lângă rambursarea sumei împrumutate şi o
anumită contraprestaţie. Pentru a putea intra în posesia sumei de bani care îi lipseşte şi a o folosi
potrivit trebuinţelor sale, statul se angajează să achite sistematic, deţinătorilor de înscrisuri publice,
„preţul” acestei folosinţe.
„Preţul” la care ne referim îmbracă forma dobânzii, forma câştigului ori ambele forme, după caz, la care
se adaugă adesea şi alte avantaje. Aşa cum s-a mai arătat, împrumutul de stat se deosebeşte de impozit,
între altele, prin contraprestaţia pe care statul o oferă creditorilor săi.

Statul apelează la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi de echilibru bugetar. În
primul caz, veniturile bugetare ordinare prevăzute a se realiza în anul considerat acoperă integral
cheltuielile bugetare. Deşi pe întregul an bugetul de stat se prezintă echilibrat, totuşi pe parcursul
acestuia şi cu deosebire în primele luni ale anului, poate să nu existe o concordanţă deplină între
termenele la care se încasează veniturile şi cele la care se efectuează cheltuielile. Ca urmare, în unele
perioade plăţile devansează încasările, ceea ce provoacă un gol de casă, adică o insuficienţă
temporară de resurse, în timp ce în altele se înregistrează un plus de resurse faţă de ritmul normal al
plăţilor.
Instituţia însărcinată cu execuţia de casă a bugetului trebuie să cunoască din timp perioadele în care se
profilează goluri de casă pentru a putea procura resursele necesare acoperirii acestora din afara
bugetului de stat.
Apelul la împrumuturi din necesităţi de trezorerie poate avea consecinţe nefaste asupra circulaţiei
băneşti ori de câte ori acesta vizează sume importante şi nu sunt rambursate la termenele prevăzute.
34
În cazul în care veniturile fiscale şi nefiscale nu acoperă integral cheltuielile bugetare pe întregul an,
pentru finanţarea deficitului rezultat, statul se împrumută pe piaţa internă sau externă. În perioada
postbelică deficitul bugetar a căpătat un caracter cronic, numeroase ţări ale lumii confruntându-se cu
problema deficitului financiar public.
Pentru împrumuturile contractate pe piaţa internă, inclusiv de la banca centrală, pe termen scurt, se
emit bonuri de tezaur. În unele ţări emisiunea de bonuri de tezaur este plafonată prin lege, în timp ce în
altele aceasta este nelimitată. În acest din urmă caz, emisiunea de bonuri de tezaur, din instrument de
trezorerie (de acoperire a golurilor temporare de casă) se transformă în mijloc de echilibrare a bugetului
de stat (de acoperire a deficitului bugetar).
Împrumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare se încheie, de regulă, pe termene mijlocii
şi lungi. Rambursarea ratelor scadente şi achitarea dobânzilor și comisioanelor aferente au drept
consecinţă sporirea cheltuielilor bugetare, ceea ce atrage după sine majorarea impozitelor, iar în caz
de insuficienţă a acestora, contractarea de noi împrumuturi.
În condiţiile în care veniturile bugetare nu acoperă integral cheltuielile bugetare aprobate pentru anul
următor, Guvernul are de ales între sporirea veniturilor fiscale (prin majorarea impozitelor existente sau
introducerea de impozite noi) sau contractarea de împrumuturi.
De cele mai multe ori se optează pentru cea de-a doua soluţie, din următoarele considerente:
a. majorarea impozitelor constituite o măsură nepopulară, deoarece afectează nivelul de trai
al populaţiei, iar partidul (partidele) de la putere evită să o aplice de teamă să nu-şi piardă electoratul;
b. împrumuturile de stat oferă categoriilor sociale posesoare de economii un plasament sigur şi
remunerator pentru disponibilităţile lor;
c. împrumuturile de stat reprezintă un mijloc mai rapid de procurare a resurselor financiare decât
impozitele, astfel perioada necesară pentru indentificarea şi evaluarea materiei impozabile, stabilirea
şi perceperea impozitelor este mai îndelungată decât cea de subscriere la împrumut şi efectuare a
vărsămintelor în contul acestuia;
În problema rolului împrumuturilor de stat, economiştii contemporani au o poziţie diferită de aceea a
economiştilor din perioada capitalismului clasic.
În ce priveşte dilema „impozite sau împrumuturi” pentru finanţarea cheltuielilor bugetare, economiştii
din perioada clasică a capitalismului erau adepţi ai soluţiei impozitelor şi criticau recurgerea la
împrumuturi publice. Aceasta, deoarece:
a. după opinia lor, activitatea economică trebuie să se desfăşoare în condiţii de liberă concurenţă,
pe baza iniţiativei private, fără nici un amestec din partea statului; cheltuielile publice trebuie
reduse la minimum, impozitele trebuie să fie modice spre a nu diminua interesul întreprinzătorilor
pentru dezvoltarea activităţii lor economice, iar echilibrarea bugetului de stat să se asigure exclusiv pe
seama veniturilor (fiscale şi nefiscale);
b. împrumuturile antrenează cheltuieli bugetare suplimentare sub formă de dobânzi, comisioane,
prime de rambursare, care fac necesară, în final, majorarea impozitelor;
c. împrumuturile uşurează sarcina fiscală a generaţiei prezente, dar împovărează generaţiile
viitoare cu cheltuielile reclamate de rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor;
35
d. împrumuturile publice afectează însăşi capitalul naţiunii, în timp ce impozitele diminuează numai
veniturile acesteia.
În secolul XX şi mai cu seamă după criza economică mondială din 1929-1933, numeroşi economişti au
renunţat la concepţia neamestecului statului în viaţa economică a ţării, susţinând necesitatea influenţării
acesteia cu ajutorul diferitelor pârghii economico-financiare:impozitele, împrumuturile, cheltuielile
publice, moneda, rata scontului sau cursul de schimb.
Ei recunosc faptul că împrumuturile de stat sunt generatoare de cheltuieli, dar precizează că acestea,
folosite ca instrumente de intervenţie a statului în economie, contribuie la corectarea ciclului
economic, impulsionează economia care stagnează şi restabilește echilibrului economic.
Unii economişti contemporani consideră nefondată teza potrivit căreia împrumuturile ar constitui un
mijloc de transferare a sarcinii financiare asupra generaţiilor viitoare.
După opinia lor, afirmaţia de mai sus este valabilă numai dacă privim lucrurile prin prisma
împrumutătorului individual: acesta, în loc să plătească astăzi un impozit majorat, care să-i amputeze
definitiv veniturile, împrumută statului cu o parte din disponibilităţile sale băneşti, care îi va fi
rambursată ulterior din impozitele majorate.
Judecând însă lucrurile la nivelul întregii societăţi, optica se schimbă: cu suma împrumutată statului se
diminuează partea din venitul naţional destinată formării brute de capital ori consumului individual, în
momentul lansării împrumutului, adică afectează resursele generaţiei prezente.
Cu alte cuvinte, fiecare generaţie suportă consecinţele împrumuturilor contractate de stat în epoca sa şi
care se materializează în schimbarea destinaţiei iniţiale a părţii din venitul naţional încredinţate statului:
în loc să se creeze noi capacităţi de producţie şi deci noi locuri de muncă, se vor achiziţiona mai multe
tunuri, se vor mări efectivele de militari ori se vor majora salariile aparatului administrativ-poliţienesc.
Cât priveşte generaţia viitoare, după opinia unor economişti contemporani, aceasta nu va avea o sarcină
suplimentară de suportat, deoarece plusului de cheltuieli ce vor avea de suportat plătitorii de impozite
în legătură cu împrumuturile contractate în trecut, îi va corespunde un plus de venituri (dobânzi şi
restituiri de împrumuturi), ce va reveni creditorilor statului.
Afirmaţia potrivit căreia împrumuturile de stat afectează capitalul individual şi pe cel al naţiunii întregi
este respinsă de unii economişti contemporani, pe considerent că nu împrumuturile distrug capitalul
naţiunii, ci lipsa de preocupare a unor agenţi economici pentru buna întreţinere, reparare şi modernizare
a echipamentelor industriale, a mijloacelor de transport şi a instalaţiilor energetice, pentru formarea
profesională a forţei de muncă, şi împrospătarea cunoştinţelor cadrelor.
În măsura în care împrumuturile sunt folosite pentru finanţarea reînnoirii şi dezvoltării capitalului
naţional, în loc să fie utilizate în scopuri de consum, împrumuturile îl conservă şi multiplică.
Împrumuturile de stat utilizate în scopuri neproductive reprezintă, fără îndoială, impozite amânate.
Apelul la împrumuturi pentru acoperirea deficitului bugetar nu scuteşte societatea de povara
acestora, doar întârzie momentul transpunerii ei asupra contribuabililor.

36
Despre o influenţă favorabilă a împrumuturilor de stat asupra capitalului nu se poate vorbi decât în cazul
în care acestea sunt utilizate în scopuri productive. Or, experienţa a numeroase ţări arată că, în
majoritatea cazurilor, împrumuturile de stat sunt utilizate pentru acoperirea unor cheltuieli
neproductive şi numai arareori pentru dezvoltarea economiei naţionale, pentru obiective şi acţiuni cu
caracter productiv.
Revenind la rolul important al împrumuturilor de stat în redistribuirea PIB, menţionăm că acesta se
manifestă atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. Pe plan intern, împrumuturile contribuie la
redistribuirea PIB, iniţial în momentul plasării acestora de către stat. Cu acest prilej, are loc o
redistribuire între partea destinată formării brute de capital şi cea afectată consumului, deoarece o
parte din capitalul bănesc temporar liber, este plasată în înscrisuri ale împrumuturilor de stat şi se
foloseşte mai cu seamă în scopuri neproductive, în loc să servească la lărgirea producţiei şi a circulaţiei.
Ulterior, redistribuirea PIB prin intermediul împrumuturilor are loc în momentul plăţii dobânzii aferente
împrumuturilor şi care se suportă în principal din impozite. Subscriitorii la împrumuturile de stat
încasează dobânzi şi prime de rambursare, iar agenţii economici realizează profit, în măsura în care
livrează produse, execută lucrări ori prestează servicii pentru sectorul public, finanţate din resurse
împrumutate de stat.
Împrumuturile de stat îndeplinesc un rol pozitiv în măsura în care sunt folosite pentru dezvoltarea
industriei, modernizarea agriculturii, construirea de căi de comunicaţie sau protecţia mediului. În
asemenea situaţii, împrumuturile contribuie la sporirea producţiei materiale, la creşterea PIB şi, pe
această bază, la asigurarea resurselor necesare rambursării lor.
Împrumuturile de stat contractate în străinătate contribuie la redistribuirea PIB între ţările
împrumutătoare şi cele împrumutate. La acordarea de împrumuturi, fluxurile financiare pornesc de la
ţările împrumutătoare către ţările împrumutate. Din momentul începerii restituirii împrumuturilor şi
al plăţii dobânzii aferente, direcţia fluxurilor financiare se schimbă: de data aceasta, fluxurile pornesc
de la ţările beneficiare de împrumuturi către ţările ce împrumută.
Dacă redistribuirea PIB al ţării creditoare către ţara debitoare are caracter temporar (împrumutul
acordat fiind rambursabil), în schimb plăţile efectuate de ţara debitoare, cu titlu de dobânzi şi
comisioane, către ţara creditoare, reflectă redistribuirea definitivă şi nerambursabilă a PIB pe plan
internaţional.Întrucât ţările dezvoltate constituie principalele ţări exportatoare de capital, iar ţările
emergente principalele ţări importatoare de capital, este lesne de înţeles că, prin intermediul
împrumuturilor contractate în străinătate, are loc redistribuirea PIB pe plan internaţional.
Pe plan intern, efectele redistribuirii PIB încep să apară odată cu subscrierea la împrumuturile lansate de
autorităţile publice. În acest moment are loc o redistribuire între partea destinată formării brute de
capital (de acumulare) şi cea destinată consumului, deoarece o parte din capitalul bănesc disponibil este
plasată în înscrisuri ale împrumuturilor de stat şi se utilizează ulterior, prin plata dobânzilor şi a
eventualelor câştiguri promise de autorităţi, care se realizează în favoarea subscriitorilor la împrumuturi,
din veniturile încasate din impozite.

37
10.2 Elementele tehnice ale împrumutului de stat
La lansarea unui împrumut de stat este necesară stabilirea câtorva elemente tehnice care îl definesc din
punct de vedere juridic. Pe baza acestora, subscriitorii potenţiali fac judecăţi de valoare cu privire la
eficienţa plasării disponibilităţilor lor băneşti în înscrisuri ale acelui împrumut.
Este vorba de: denumirea împrumutului care se contractează, valoarea menţionată pe fiecare cupiură a
înscrisului acelui împrumut, termenul de rambursare, dobânda, alte avantaje materiale acordate
deţinătorilor de înscrisuri.
1. Denumirea împrumutului - poate să fie legată de destinaţia acestuia. Atunci când statul doreşte
să atragă atenţia opiniei publice asupra caracterului excepţional al împrumutului ori asupra obiectivului
urmărit prin acel împrumut, considerat de interes naţional, precizează acest lucru în însăşi denumirea
lui. Spre exemplu; „împrumutul înzestrării armatei”, „împrumutul pentru reconstrucţie”, „împrumutul
stabilizării”. În cazurile în care împrumuturile se contractează cu o oarecare regularitate pentru
acoperirea deficitelor bugetare sau pentru alte destinaţii (construcţii de drumuri), în denumirea lor se
precizează anul contractării („împrumutul de stat 1947”), nivelul dobânzii („împrumutul de stat 71/2%”)
sau forma pe care o îmbracă venitul („împrumutul de stat cu câştiguri”).
2. Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul. Pentru fiecare împrumut contractat pe piaţă, statul
emite înscrisuri, denumite generic efecte publice, titluri, hârtii de valoarea sau obligaţiuni, în cupiuri de
o anumită valoare (de exemplu: de 100 de lire sterline, 200 de dolari SUA, 2.000 de euro, 50.000 de
yeni). Suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat, denumită valoare nominală, exprimă mărimea
creanţei pe care deţinătorul acesteia (creditorul) o are de încasat de la stat, sau, invers, datoria statului
faţă de deţinătorul înscrisului respectiv.
Când împrumutul se rambursează la termenul pentru care a fost contractat, statul achită deţinătorului
înscrisului valoarea nominală a acestuia.
Dacă deţinătorul doreşte să-şi recupereze banii plasaţi în înscrisuri ale unui împrumut de stat înainte de
termen, el poate să le vândă la bursă. Suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris, denumită valoare
reală, poate să fie egală, mai mică sau mai mare decât valoarea nominală a acesteia. Mărimea valorii
reale depinde de cursul la care cotează înscrisurile respective la bursă.
Cursul exprimă „preţul” cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare valoare nominală şi
acesta poate fi: al pari, adică egal cu 100, sub pari, adică mai mic decât 100, sau supra pari, adică mai
mare decât 100.
La lansarea unui împrumut, cursul obligaţiunii unui împrumut de stat este, de regulă, sub pari şi numai
arareori al pari sau supra pari.
Cursul depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de nivelul dobânzii la
împrumutul respectiv, ca şi de alte avantaje oferite de stat deţinătorilor înscrisurilor acelui împrumut.
3. Termenul de rambursare. Din punctul de vedere al duratei pentru care se contractează,
împrumuturile pot fi: cu termene precise de rambursare şi fără asemenea termene. Există împrumuturi
pe termen scurt (contractate pe o perioadă de până la un an inclusiv), pe termen mijlociu sau mediu (pe
o perioadă de peste un an până la cinci ani, inclusiv) şi pe termen lung (pe o perioadă de peste 5 ani).
38
La împrumuturi pe termen scurt statul apelează atunci când, deşi echilibrat pe întregul an, bugetul
prezintă neconcordanţe între momentul încasării veniturilor prevăzute şi momentul efectuării
cheltuielilor aprobate sau când apare necesitatea efectuării unor cheltuieli neprevăzute.
Statul contractează împrumuturi pe termene mijlocii şi lungi atunci când are nevoie de resurse băneşti
pentru acoperirea deficitelor bugetare devenite cronice sau pentru finanţarea unor cheltuieli de
investiţii de mare valoare.
Pentru împrumuturile pe care le contractează, statul poate să emită diferite înscrisuri pe care le
înmânează creditorilor săi sau fără să emită astfel de înscrisuri. Înregistrează suma datorată în evidenţa
datoriei publice ţinută de Ministerul Finanţelor Publice.
Prima soluţie - aceea a emiterii de titluri de stat materializate - se foloseşte, de obicei, atunci când
statul se împrumută la un număr mare de creditori, iar cea de-a doua - aceea a titlurilor de stat
dematerializate - atunci când este vorba de împrumuturi obţinute de la un număr limitat de creditori.
Creanţele în cont - titlurilor de stat dematerializate - nu necesită cheltuieli pentru confecţionarea
înscrisurilor, şi, ca urmare, nici pentru păstrarea acestora în depozitele băncilor. În schimb, ele nu pot fi
negociate la bursă, ci numai în afara acesteia, cu îndeplinirea anumitor formalităţi.
Pentru împrumuturile pe termen scurt se emit: bonuri de tezaur, poliţe de tezaur, certificate de
trezorerie, certificate (bonuri) de impozite. Poliţele de tezaur, spre deosebire de bonurile de tezaur şi de
celelalte înscrisuri pe termen scurt, sunt supuse dreptului cambial, care reglementează condiţiile în care
pot fi scontate la bănci sau executate silit.
Bonurile de tezaur pot fi lombardate la bănci s-au pot fi vândute la licitaţie la cursuri variabile.
Certificatele (bonurile) de impozite sunt înscrisuri nepurtătoare de dobândă, pe care statul le
înmânează creditorilor săi pentru plata unor furnituri sau alte angajamente. Deţinătorii acestor înscrisuri
le pot folosi pentru achitarea impozitelor datorate statului.
Pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se emit înscrisuri cunoscute sub denumirea de
obligaţiuni sau titluri de rentă, iar pentru cele fără termen, titluri de rentă perpetuă.
Înscrisurile emise de stat se mai deosebesc şi prin faptul că unele pot fi negociate (înscrisuri cu circulaţie
liberă), în timp ce altele nu pot fi negociate şi nici lombardate.
4. Dobânda este „preţul” pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei împrumutate şi
îmbracă forma:
a.dobânzii (venit fix, de care beneficiază toţi deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu valoarea nominală
a sumelor împrumutate),
b.câştigurilor (venituri diferenţiate ca mărime, de care beneficiază numai un număr restrâns de
deţinători),
c.combinată a dobânzii şi a câştigurilor.
La împrumuturile de stat cu dobândă, fiecare obligaţiune are anexat un număr de cupoane, care se
detaşează periodic (o dată sau de două ori pe an) şi se prezintă la ghişeul băncii centrale sau al altei
instituţii desemnate de stat, de unde se încasează dobânda cuvenită.

39
La împrumuturile de stat cu câştiguri (premii), acestea se plătesc numai deţinătorilor acelor înscrisuri
care au ieşit câştigătoare la tragerile la sorţi. Suma totală a câştigurilor se stabileşte ţinând seama de rata
dobânzii. Cu alte cuvinte, suma pe care statul ar fi plătit-o ca dobândă - dacă împrumutul ar fi fost cu
dobândă - se repartizează sub formă de câştiguri.
În mod teoretic, rata dobânzii la împrumuturile de stat ar trebui să se situeze la un nivel apropiat de
acela al ratei dobânzii practicate la creditul bancar. Aceasta deoarece rata dobânzii este influenţată de
raportul dintre cererea şi oferta de capital, iar cererea vine din partea firmelor, a persoanelor fizice şi a
statului.
În practică însă, adesea, rata dobânzii la creditul public diferă de cea percepută la creditul bancar.
Pentru a face mai atractive împrumuturile pe care le contractează pe piaţa internă, uneori statul acordă
creditorilor săi şi alte avantaje decât dobânda: prime de rambursare, câştiguri, scutirea de impozite a
veniturilor din dobânzi (de exemplu în România).
Alteori, confruntat cu dificultăţi serioase în finanţarea deficitului bugetar, statul consimte să acorde
dobânzi mai mari decât cele acordate de bănci la depozitele constituite la acestea. Ca urmare, se ajunge
ca dobânzile la împrumuturile de stat să fie mai mici sau mai mari, după caz, decât cele practicate de
bănci.
Statul înţelege să protejeze interesele persoanelor care îi împrumută bani pe perioade mai îndelungate,
acordându-le o dobândă mai mare care să acopere măcar parţial pierderea suferită de acestea prin
diminuarea puterii de cumpărare a banilor, ca urmare a inflaţiei.
5. Alte avantaje conferite deţinătorilor de înscrisuri ale împrumuturilor de stat.Statul foloseşte calea
plasării împrumuturilor la un curs sub pari pentru a-l face mai atractiv. Diferenţa dintre valoarea
nominală a unui titlu de stat, la care se rambursează împrumutul şi valoarea la care acesta a fost plasat,
adică atunci când cursul de emisiune a fost sub pari, face împrumutul mai atractiv.Prima mai poate să
apară şi atunci când înscrisurile unui împrumut de stat se plasează la un curs al pari şi se rambursează la
un curs supra pari.
În afară de dobânzi, câştiguri şi prime de rambursare, unele state acordă deţinătorilor înscrisuri publice şi
alte avantaje, cum ar fi:
a. scutirea de impozite şi taxe a veniturilor provenind de la anumite împrumuturi şi/sau a
tranzacţiilor la bursă cu efecte publice;
b. acceptarea de către stat a unor înscrisuri ale împrumuturilor sale, la valoarea nominală, drept
plată în contul impozitelor datorate de către deţinătorul lor înainte de expirarea termenului de
rambursare;
c. în anumite ţări, unele înscrisuri ale împrumuturilor de stat se bucură de privilegiul juridic de a nu
putea fi supuse executării silite, în cazul în care deţinătorul lor a ajuns în stare de faliment; d.
garantarea împotriva variaţiilor monetare.

10.3. Operaţiuni specifice împrumuturilor de stat

Împrumuturile de stat prilejuiesc o seamă de operaţii legate de plasarea acestora pe piaţă, de
rambursarea lor, precum şi de eventuala modificare a ratei dobânzii şi a termenelor de restituire iniţial
40
stabilite.Principalele operaţiuni sunt: plasarea împrumuturilor, modificarea nivelului dobânzii,
modificarea termenului de rambursare şi rambursarea împrumuturilor.
I. Plasarea împrumuturilor de stat. În practica financiară se întâlnesc următoarele modalităţi de plasare
a împrumuturilor de stat:
a. prin subscripţie publică;
b. prin intermediul unor consorţii (sindicate) bancare;
c. prin vânzare la bursă.
a. Plasarea împrumutului prin subscripţie publică - se face prin grija Ministerului Finanţelor Publice sau
a altei instituţii specializate, împuternicite de organul de decizie în acest sens.În vederea asigurării
plasării integrale a împrumutului, se organizează o largă publicitate privind scopul şi condiţiile lansării şi
rambursării acestuia.
Subscripţia publică şi vărsarea sumelor subscrise se efectuează la ghişeele deschise la Administraţiile
financiare, percepţii, casierii, case de economii şi bănci sau direct prin funcţionari publici.
Persoanele care participă la plasarea împrumutului sunt recompensate pe cale de remiză, iar cheltuielile
legate de funcţionarea ghişeelor de subscriere se acoperă pe seama unui comision.
În practica plasării împrumuturilor prin subscripţie publică se întâlnesc două situaţii:
1. când nu se limitează cuantumul împrumutului ce poate fi contractat - fiecare subscriitor efectuează
vărsăminte pentru întreaga sumă subscrisă, fără nici o restricţie;
2. când cuantumul împrumutului se limitează - se procedează astfel:
- fie se lasă ca subscrierile să se desfăşoare nestingherit până la expirarea termenului de subscriere,
urmând ca în caz de depăşire, pe ansamblu, a plafonului stabilit, să se limiteze fiecărui subscriitor suma
ce poate să verse (proporţional cu cea subscrisă),
- fie se stabilesc de la început limite de subscriere pe fiecare ghişeu sau plasator.
b. Plasarea împrumuturilor prin sindicate bancare - se realizează prin grija unui grup de bănci, care se
angajează să efectueze această operaţie la cererea statului.
Consorţiul bancar:
- fie preia în comision obligaţiunile împrumutului, -
fie le cumpără efectiv.
În prima ipoteză, statul intră în posesia sumelor împrumutate pe măsura plasării înscrisurilor de către
consorţiu, căruia îi plăteşte un anumit comision. Potrivit acestui procedeu, consorţiul nu răspunde
pentru înscrisurile neplătite.
În cea de-a doua ipoteză, consorţiul cumpără efectiv înscrisurile împrumutului de la stat, pe care se
angajează să le plaseze pe piaţă. Pentru această operaţie, consorţiul încasează diferenţa între cursul la
care vinde înscrisurile către populaţie şi cursul la care le-a cumpărat de la stat. De data aceasta,
înscrisurile care nu au putut fi plasate pe piaţă sunt reţinute de băncile care alcătuiesc consorţiul şi intră
în portofoliile acestora.
Sub aspect financiar, plasarea împrumuturilor prin consorţii bancare este mai costisitoare pentru stat
decât cea prin subscripţie publică, întrucât antrenează cheltuieli importante sub formă de comisioane
41
sau de diferenţă de curs, în favoarea băncilor. În schimb, sub aspect tehnic, această modalitate de
plasare a împrumuturilor este mai comodă pentru stat decât cea realizată prin subscripţie publică,
deoarece, efectuându-se prin instituţii specializate, se poate realiza într-un termen scurt.
c. Prin vânzare la bursă - sunt plasate înscrisurile unui împrumut nou, atunci când statul doreşte ca
acesta să treacă neobservat. Întrucât vânzarea se face prin intermediul agenţilor de schimb,
cumpărătorii nu ştiu dacă înscrisurile care fac obiectul tranzacţiilor la bursă sunt ale unui împrumut
vechi, vândute de deţinătorii lor, sau ale unui împrumut nou, emis recent de stat.
Această modalitate prezintă avantajul că este discretă, comodă şi foarte puţin costisitoare. Ea nu poate fi
aplicată însă pe scară largă, deoarece oferta mare de înscrisuri ar atrage după sine reducerea cursului
acestora, ceea ce ar micşora randamentul financiar al împrumutului.
Înscrisurile împrumuturilor de stat se emit, de regulă ,,la purtător”, adică fără înscrierea numelui
subscriitorului pe ele. Când statul are de-a face cu puţini creditori, el poate să emită înscrisuri
„nominative” (pe care se înscrie numele creditorului). În asemenea cazuri, sumele împrumutate şi
dobânzile datorate creditorilor se înscriu în cartea (registrul) datoriei publice.
II. Modificarea nivelului dobânzii. Aşa cum s-a arătat, nivelul dobânzii pe piaţă nu rămâne vreme
îndelungată constant, ci suferă modificări în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de capital de
împrumut. În perioadele în care rata dobânzii înregistrează o scădere apreciabilă, statul caută să profite
de această situaţie pentru a-şi uşura efortul financiar determinat de împrumuturile contractate în
condiţii mai puţin favorabile.
În asemenea împrejurări, statul procedează la preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi cu
înscrisuri ale unui împrumut nou, emis cu o dobândă mai redusă, operaţie cunoscută sub denumirea
de conversiune. Faza depresiunii şi începutul fazei înviorării sunt momentele cele mai favorabile pentru
înfăptuirea conversiunii, deoarece atunci dobânda atinge nivelul minim.
În practică se cunosc trei tipuri de conversiune:
1. conversiunea forţată, când statul oferă deţinătorilor de înscrisuri o singură alternativă, şi anume
aceea de a prezenta la preschimbare titlurile împrumutului vechi, contra titlurilor unui nou împrumut,
în decursul unei anumite perioade de timp. La expirarea termenului stabilit, titlurile vechi îşi pierd
valabilitatea;
2. conversiunea facultativă, când deţinătorii înscrisurilor au de optat pentru una din următoarele
soluţii: de a preschimba înscrisurile împrumutului vechi cu încrisuri ale unui împrumut nou sau de a
păstra înscrisurile vechiului împrumut. Dacă noul împrumut este emis cu o dobândă mai mică decât
vechiul împrumut, atunci deţinătorii înscrisurilor acestui din urmă împrumut nu se vor prezenta la
preschimbare pentru a nu pierde avantajul pe care îl au. Dacă împrumutul nou ar menţine dobânda la
nivelul împrumutului vechi, atunci statul nu ar mai avea interes să efectueze conversiunea;
3. conversiunea anticipată, când deţinătorii de înscrisuri au următoarele alternative: -să
accepte preschimbarea înscrisurilor vechiului împrumut în condiţiile stabilite de stat sau -să o refuze şi
să solicite rambursarea anticipată a acestuia.

42
În cazul în care numărul celor care preferă rambursarea anticipată este mare, avantajul financiar scontat
de stat prin conversiune - reducerea cheltuielilor publice cu plata dobânzilor - poate să fie în mare parte
anihilat de efortul financiar determinat de achitarea înainte de termen a înscrisurilor care n-au fost
supuse preschimbării. Dintre cele trei tipuri de conversiune arătate mai sus, acesta din urmă este mai
frecvent folosit.
Prin conversiune statul obţine un avantaj material, concretizat în reducerea cheltuielilor cu plata
dobânzii, dar suferă un prejudiciu moral, constând în pierderea creditului pe piaţă. Cu prilejul lansării
unui nou împrumut, în condiţii de dobândă comparabile cu cele practicate de bănci, deţinătorii de
disponibilităţi băneşti libere vor prefera să le încredinţeze băncilor, nu statului.
Pe piaţa capitalului de împrumut au loc uneori scăderi apreciabile ale cursului obligaţiunilor de stat. Dacă
cursul acestora este sub cel de emisiune, atunci deţinătorii înscrisurilor vândute la bursă nu-şi
recuperează nici măcar suma vărsată statului la subscriere. Astfel de fenomene au o influență nefastă
asupra creditului public, creând dificultăţi statului la plasarea de noi împrumuturi.
Pentru a evita astfel de situaţii şi a conserva interesul publicului faţă de împrumutul al cărui curs a
scăzut sensibil, statul poate proceda la majorarea ratei dobânzii. Această operaţiune este denumită
arozare.
Dacă statul dispune de resurse financiare şi nu are intenţia să contracteze noi împrumuturi în viitorul
apropiat, el poate să profite de pe urma scăderii cursului şi să cumpere la bursă, la un curs avantajos,
înscrisurile respective. În acest caz, el nu va face o arozare, ci o răscumpărare a împrumutului înainte de
termenul de rambursare.
III. Modificarea termenului de rambursare. Statele care recurg în mod frecvent la împrumuturi pe
termen scurt pentru acoperirea deficitelor financiare temporare, ajung să acumuleze datorii importante
care trebuie rambursate la intervale scurte de timp. În asemenea împrejurări, cheltuielile anuale cu
rambursarea împrumuturilor ajunse la scadenţă pot depăşi cu mult resursele financiare ale statului
afectate acestui scop în anul respectiv.
Pentru ieşirea din impas, statul procedează atunci la consolidarea datoriei sale ajunse la scadenţă, adică
la preschimbarea înscrisurilor împrumuturilor exigibile imediat sau pe termen scurt cu înscrisuri ale unor
împrumuturi pe termen mediu sau lung sau fără termen.
Consolidarea se practică pe scară largă mai cu seamă de ţările în curs de dezvoltare care au contractat
datorii faţă de străinătate şi pe care nu le mai pot onora din lipsa resurselor valutare. Consolidarea
datoriei externe se poate efectua numai cu acordul expres al principalilor creditori şi în condiţiile
stabilite de aceştia.
Când guvernul are interes să nu atragă atenţia opiniei publice asupra dificultăţilor financiare ale statului,
în locul unei consolidări făţişe acesta efectuează o consolidare deghizată, constând în achitarea
împrumutului ajuns la scadenţă cu banii obţinuţi din contractarea unui împrumut nou, de valoare egală
sau apropiată. O asemenea soluţie este fezabilă atunci când împrumuturile pe termen scurt nu deţin o
pondere prea mare în totalul datoriei publice, dezechilibrul bugetar pare să fie de scurtă durată, iar
deţinătorii de bonuri de tezaur şi alte înscrisuri similare consimt să-şi plaseze în continuare
disponibilităţile lor băneşti în astfel de înscrisuri.
43
IV.Rambursarea împrumuturilor de stat: prin rambursarea împrumuturilor de stat se înţelege
răscumpărarea titlurilor de credit de la deţinătorii lor, adică restituirea sumelor împrumutate.
Rambursarea împrumuturilor poate avea caracter obligatoriu sau facultativ. În mod expres, statul îşi
asumă obligaţia de a restitui numai împrumuturile cu termen. El poate însă să ramburseze şi
împrumuturile perpetue, fără însă să fie obligat la aceasta.
Din punctul de vedere al momentului rambursării, distingem împrumuturi care se restituie integral la o
scadenţă unică şi împrumuturi a căror rambursare este eşalonată pe o perioadă eșalonat în timp.
În practică se întâlnesc mai multe modalităţi de rambursare a împrumuturilor: pe calea anuităţilor,
prin tragere la sorţi, prin răscumpărare la bursă, alte căi.
Rambursarea împrumuturilor prin anuităţi constă în aceea că, începând din cel de-al doilea sau al treilea
an de la contractarea împrumutului, statul începe să achite, pe lângă dobânzi şi o parte din suma
datorată. Această modalitate se foloseşte atunci când statul are puţini creditori cu care convine
condiţiile de rambursare. Anuităţile se pot stabili fie în sume egale pe toată durata restituirii
împrumutului, fie în sume inegale, adică în cote progresive sau regresive.
Când împrumutul de stat a fost contractat la un mare număr de creditori, statul foloseşte, pentru
rambursarea acestuia, calea tragerii la sorţi. În momentul lansării împrumutului, statul stabileşte
valoarea obligaţiunilor amortizabile în fiecare an prin tragere la sorţi.
Când legea care autorizează contractarea unui împrumut prevede că acesta nu poate fi rambursat
înainte de scadenţă (sau în cursul unei perioade de timp determinate), statul nu poate proceda la
rambursarea prin anuităţi sau tragere la sorţi (şi nici la conversiunea) a acelui împrumut; el poate însă să
procedeze la răscumpărarea la bursă a înscrisurilor respective. Tot prin răscumpărare la bursă statul
poate să retragă din circulaţie titlurile împrumuturilor fără termen.
Rambursarea împrumuturilor se efectuează pe seama: fondului special de amortizare, a resurselor
prevăzute în buget cu această destinaţie sau a a excedentelor bugetare.
În primul caz, la dispoziţia unei instituţii specializate, denumite Casă de Amortizare, se constituie un fond
cu destinaţie specială, din care se achită cheltuielile cu plata dobânzilor şi rambursarea împrumuturilor.
Acest fond se alimentează din anumite venituri publice date în administrarea casei de amortizare.
În cel de-al doilea caz, cheltuielile legate de datoria publică se înscriu în bugetul de stat şi se acoperă din
veniturile bugetare ordinare, fără să se creeze un fond special de amortizare.
În sfârşit, la folosirea excedentelor bugetare se apelează pentru rambursarea împrumuturilor fără
termen, atunci când acestea există şi operaţia respectivă prezintă interes financiar pentru stat.
Alte căi de rambursare a datoriei publice. Împrumuturile contractate de stat se pot stinge (amortiza) nu
numai pe calea rambursării acestora, dar şi în urma : incapacităţii sale de plată şi a repudierii obligaţiilor
financiare anterior asumate.
Un stat poate să ajungă în stare de incapacitate de plată (insolvabilitate) din cauze politice sau
economice. Astfel, participarea unui stat la un război, din care a ieşit învins sub raport militar şi ruinat
economic, poate să conducă la insolvabilitatea acestuia. Reparaţiile de război, pe care este obligat să le
plătească statului învingător şi cheltuielile cu refacerea propriei sale economii pot să absoarbă cea mai
44
mare parte a produsului intern brut, încât să nu-i mai rămână disponibilităţi pentru achitarea obligaţiilor
faţă de creditori. În aceste condiţii, creditorii se mulţumesc cu promisiunea statului învins de a le achita,
în decursul unei perioade de timp, o anumită parte din datoria restantă cu titlu de arierate financiare.
Restul datoriei se anulează prin înţelegere tacită sau expresă cu creditorii.
Un stat poate să ajungă în stare de încetare de plăţi ca urmare a unei crize economice profunde, a unei
conjuncturi economice internaţionale nefavorabile, a unei politici economice, financiare ori valutare
nechibzuite. Statul ajuns în stare de incapacitate de plată solicită creditorilor săi acordul pentru
reeşalonarea datoriei restante: În anii „80” şi „90”, numeroase ţări în curs de dezvoltare şi-au întrerupt
plăţile în contul datoriei lor externe şi au cerut rescadenţarea împrumuturilor neonorate.
În zilele noastre, mai frecvent este fenomenul invers, adică acela al aprecierii monedei în care sunt
exprimate împrumuturile externe, în raport cu monedele ţărilor debitoare. Astfel, în anii „80”,
numeroase ţări în curs de dezvoltare au fost împovărate ca urmare a creşterii artificiale a cursului
dolarului în care erau exprimate împrumuturile lor externe.
În practica internaţională se cunosc cazuri când guvernul unei ţări refuză, din motive politice, să onoreze
obligaţiile statului respectiv, izvorând din împrumuturi contractate pe piaţa internă sau în străinătate, de
către un alt guvern.

10.4. Datoria publică. Noţiuni generale

Totalitatea împrumuturilor contractate de stat formează datoria publică. Toate împrumuturile de stat
adunate constituie datoria publică. Datoria publică rezultă din emisiunea titlurilor de împrumut de stat,
din plata dobânzilor, câştigurilor şi comisioanelor. „Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor
împrumutate de autorităţile publice centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi
publice, de la persoane fizice sau juridice pe piaţa internă şi în străinătate, rămase de rambursat la un
moment dat.”

Gradul de îndatorare a unui stat la moment dat se calculează prin împărțirea soldului datoriei publice
la PIB.
Indicatorul arată dacă datoria publică a ţării poate fi rambursată integral în anul de referinţă.Mai arată
cât din PIB ar trebui utilizat: 10%, 30%, 60% sau mai mult, pentru rambursarea în totalitate. Sunt cazuri
în care nici chiar întregul PIB realizat într-un an nu ar fi suficient pentru rambursarea datoriei publice
(vezi cazul Greciei unde la 31 martie 2017 raportul este 176,2%,Italiei 134,7% sau Portugaliei 130,5%).
Pe total UE, acest indicator, la 31.03.2017, este de 84,1%.Sunt țări care înregistrează valori reduse ca
Estonia 9,2%, Luxemburg 23% sau Bulgaria 28,6%. 10

Acest indicator are o valoare pur teoretică, deoarece nici o ţară nu ar putea aloca întregul PIB plății
integrale a datoriei publice, ci numai partea din acesta rămasă după efectuarea prelevărilor absolut
indispensabile la fondul de consum şi la formarea brută de capital.
Pentru a putea face comparaţii între țări, trebuie să exprimăm datoria publică într-o monedă cu o largă
circulaţie internațională. În practică, în comparaţiile internaţionale, se foloseşte dolarul SUA sau euro.

45
Alături de indicatorii privind gradul de îndatorare a unei ţări, un interes deosebit prezintă indicatorii care
caracterizează efortul financiar anual, pe care datoria publică îl reclamă. Acest efort se materializează în
serviciul datoriei publice, care cuprinde cheltuielile cu rambursarea datoriei propriu-zise şi cele legate
de plata dobânzilor şi a celorlalte cheltuieli aferente.
Efortul financiar sau povara datoriei publice se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, printre care:
mărimea absolută şi mărimea medie pe un locuitor a serviciului datoriei publice; raportul dintre serviciul
datoriei publice şi PIB; raportul dintre serviciul datoriei publice şi totalul cheltuielilor publice sau
ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare. Mai pot fi calculaţi şi alţi indicatori
cum ar fi: cuantumul anual al dobânzilor, raportul dintre dobânzile la dotoria publică şi PIB sau ponderea
dobânzilor în totalul cheltuielilor publice.

Cu cât ponderea datoriei externe în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât gradul de dependenţă
economică şi financiară a ţării respective faţă de străinătate este mai ridicat.

Un alt element în funcţie de care se fac judecăţi de valoare cu privire la structura datoriei publice îl
constituie gradul de exigibilitate al acesteia. Sumele exigibile pe termen scurt formează datoria
flotantă, iar cele exigibile la termene mijlocii şi lungi - datoria consolidată.

Este evident că pentru o ţară contează mai mult efortul financiar pe care trebuie să-l facă pentru
rambursarea datoriei scadente şi plata dobânzilor aferente în lunile următoare, decât cel care se
profilează la un orizont situat peste 5-10 ani sau mai mulţi. De aceea, cu cât ponderea datoriei flotante în
totalul datoriei publice este mai mare, cu atât nevoia de resurse financiare este mai presantă, iar
procurarea acestora mai dificilă.
Clasificarea datoriei:
- în funcţie de termenul pe care se contractează: datorie publică pe termen scurt (flotantă) şi datorie
publică pe termen lung şi mediu (consolidată),
- în funcţie de scopul contractării datoriei publice: finanţarea deficitului bugetar, finanţarea unor
obiective de investiţii de interes naţional, refinanţarea datoriei publice interne, alte necesităţi aprobate
prin legi speciale,
- în funcţie de locul de unde este contractată: datorie publică internă şi datorie publică externă.
Contractarea şi garantarea împrumuturilor externe şi interne rambursabile pe termen mediu şi lung şi
gestionarea datoriei publice se exercită de către guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să acorde garanţii în numele şi contul statului pentru credite
bancare interne, pe termen scurt, mediu şi lung, precum şi pentru împrumuturile externe contractate de
către agenţii economici cu capital de stat şi uneori şi privat şi instituţii publice, pentru obiective ca:
realizarea programelor de restructurare, proiecte de interes naţional.

46
10.5. Datoria publică internă. Indicatori privind datoria internă
Datoria publică internă cuprinde suma totală a împrumuturilor acordate statului şi altor instituții publice
de către cetăţenii şi persoanele juridice din ţară.
Datoria publică internă este formată din:
1. împrumuturile pe termen scurt, contractate de stat la Banca Centrală pentru echilibrarea
bugetului de stat, care se rambursează în cursul anului;
2. emisiunea de bonuri de tezaur în acelaşi scop, rambursabile din resurse bugetare până la finele
anului; 3. plasarea de înscrisuri pe termen mediu şi lung prin subcripţie publică, necesare procurării
resurselor băneşti pentru acoperirea deficitului bugetar anual;
4. garanţiile acordate de stat pentru credite bancare interne, primite de agenţii economici cu capital
majoritar de stat sau de autorităţiile locale pentru anumite cerinţe ale dezvoltării economice.
În baza aprobării date de guvern, MFP este autorizat să garanteze, în numele şi pentru contul statului,
credite bancare interne, pe termen scurt, mediu şi lung, contractate de agenţii săi economici la băncile
comerciale, pentru diverse scopuri.
Acordarea garanţiilor este condiţionată de acceptarea de către MFP a clauzelor prevăzute în contractele
de împrumut încheiate între agenţii economici şi creditori. Agenţii economici sunt răspunzători de
constituirea resurselor necesare rambursării ratelor scadente şi de plata costurilor aferente
împrumuturilor garantate de stat.
Pentru determinarea gradului de risc se efectuează o analiză economică şi financiară întocmită de
persoana juridică solicitantă a garanţiei de stat pentru împrumutul intern, iar aceasta se prezintă MFP,
care determină gradul de risc, exprimat în procente.
5. folosirea pe termen scurt a disponibilităţilor din conturile Trezoreriei Publice.
Pentru aprecierea datorirei publice interne se pot utiliza următorii indicatori:
1. Datoria publică internă în anul analizat (Dpi ):

Dpi = Dpid + Dpig

unde,
Dpid – reprezintă datoria publică internă a statului,

Dpig – reprezintă datoria publică internă garantată de stat.

2. Serviciul datoriei publice interne (Sdpi ) - plăţile datorate pentru rambursarea datoriei publice interne,

reprezentând ratele scadente într-o perioadă de un an ( R dpi ) la care se adaugă dobânzile şi

comisioanele aferente, precum şi cheltuielile ocazionate de emisiunea şi plasarea valoriilor mobiliare

(DOBdpi ):

Sdpi = R dpi + DOBdpi

47
3. Ponderea datoriei publice interne în PIB (Pdpi ):
Dpi Pdpi =
x100
PIB
4. Ponderea dobânzilor aferente datoriei publice interne în PIB (Pdobdpi ): Dobdpi

Pdobdpi = x100
PIB
5.Ponderea serviciului datoriei publice interne în PIB ( Psdpi ):

Dpi Psdpi =
x100
PIB
6. Ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetului de stat (Psdpich ): Sdpi

Psdpich = x100
CH bs
Datoria publică internă este concentrată în cea mai mare măsură la: bănci, societăţi comerciale, societăţi
de asigurări , fondurile private de pensii şi la persoanele fizice din ţară.

10.6. Datoria publică externă. Indicatori privind datoria externă

Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. În orânduirile precapitaliste şi în
perioada manufacturieră de dezvoltare a capitalismului, împrumuturile externe se întâlneau în mod
sporadic.
În secolul al XX-lea, împrumuturile externe au cunoscut o dezvoltare fără precedent, ca urmare a
formării, pe piaţa ţărilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital, care îşi caută plasament peste
graniţă în condiţii mai avantajoase decât în interior.
Împrumuturile sau creditele externe se pot grupa după diferite criterii. Astfel, în funcţie de destinaţie, se
disting: credite pentru mărfuri şi credite financiare. Primele se acordă pentru cumpărări de mărfuri de
la creditor sau din ţara acestuia.
Cele din urmă se acordă de organisme financiare internaţionale şi se utilizează de debitor, potrivit
nevoilor sale, fie pe piaţa creditorului, fie pe o terţă piaţă. Adesea creditele financiare sunt folosite de
beneficiarii acestora în scopuri productive, cum ar fi: investiţii în energie, mari lucrări de îmbunătăţiri
funciare, lucrări în infrastructură (drumuri şi poduri, căi ferate, porturi).
În funcţie de durata pentru care se acordă, creditele externe pot fi: pe termene scurte (1-2 ani),
mijlocii (3-5 ani) sau lungi (peste 5 ani). Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare
să fie suficient de îndepărtat pentru a-şi putea procura resursele necesare restituirii acestuia şi achitării
dobânzilor şi a altor cheltuieli aferente.
48
Atunci când împrumutul capătă o destinaţie productivă, termenul de rambursare trebuie să ţină seama
de momentul punerii în funcţiune a obiectivului respectiv şi de valoarea adăugată ce se poate obţine de
pe urma acestuia, cunoscând durata normală de viaţă a unui asemenea obiectiv.
De aceea, în cadrul termenului final se stabilesc trei perioade distincte:
a. perioada de utilizare a creditului;
b. perioada de graţie în cursul căreia nu se fac plăţi pentru rambursarea creditului;
c. perioada de rambursare a creditului.
Termenele de rambursare a împrumuturilor se stabilesc în funcţie de destinaţia acestora, de
rentabilitatea obiectivului pentru care se contractează împrumutul, de valoarea utilajelor încorporate în
obiectivul creditat, de practica internaţională, de legislaţia existentă în ţara creditorului şi, respectiv, în
ţara beneficiarului şi de prevederile unor convenţii internaţionale în materie.
În ceea ce priveşte rambursarea creditelor, practica internaţională cunoaşte următoarele modalităţi:
în cote egale, în conte inegale şi într-o singură tranşă, la scadenţa finală.
La acordarea unui credit, împrumutătorul poate să pretindă o garanţie materială sau una morală, în
primul caz, garanţia constă din mărfuri, documente de dispoziţie asupra mărfurilor (conosamente,
warante), acţiuni şi obligaţiuni, depozite ale unor firme, ale unor instituţii guvernamentale, bunuri
imobiliare, venituri ale statului (taxe vamale, accize, venituri ale domeniului public), rezervele de aur şi
devize ale statului.
În lipsa unor garanţii materiale directe, un creditor poate pretinde ca împrumutul pe care intenţionează
să-l acorde unui stat să fie garantat de două sau de mai multe state care se bucură de reputaţie pe piaţa
capitalului de împrumut. În mod obişnuit, creditorii (guverne, organisme financiare internaţionale) trimit
experţi în ţara debitoare pentru a verifica la faţa locului oportunitatea creditelor solicitate, eficienţa
scontată de pe urma utilizării acestora, capacitatea de rambursare a sumelor împrumutate şi modul de
folosire a sumelor acordate.
Privite din punctul de vedere al creditorului, creditele externe pot fi acordate de către: întreprinderi
furnizoare (credite comerciale sau de firmă), bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare), guverne
(credite guvernamentale), organisme financiare internaţionale (credite financiare), persoane fizice
(împrumuturi de stat).
Întreprinderile furnizoare, băncile şi alte instituţii financiare acordă credite pe baze bilaterale. Guvernele
acordă asistenţă publică bilaterală, iar organismele financiare internaţionale acordă asistenţă publică pe
baze multilaterale.
Asistenţa publică bilaterală se acordă de către: guvernele ţărilor dezvoltate, grupate în cadrul
Comitetului de Asistenţă pentru Dezvoltare pentru ţările membre ale OCDE, guvernele unor ţări
exportatoare de petrol, membre ale OPEC. Asistenţa bilaterală îmbracă forma ajutoarelor în natură sau
în bani, a asistenţei tehnice şi militare sau a împrumuturilor în condiţii privilegiate.
Împrumuturile guvernamentale sunt, de regulă, împrumuturi legate, acordate ţărilor beneficiare pentru
achiziţionarea anumitor produse de pe pieţele ţărilor creditoare. Într-o serie de ţări dezvoltate,

49
guvernele garantează sau asigură creditele pentru exportul de mărfuri către ţările în curs de dezvoltare,
prin intermediul unor instituţii specializate.
Din punctul de vedere al beneficiarului de credite externe, în calitate de împrumutat pot să apară: firme
private, bănci, guverne, unităţi administrativ-teritoriale, companii de stat şi alte instituţii publice.
În cazul împrumuturilor acordate pe baze bilaterale, de către ţările dezvoltate, aprobarea acestora este
uneori însoţită de condiţii economice, politice sau militare. Astfel, sumele acordate pentru finanţarea
unor programe economice pot fi utilizate de către beneficiarii acestora numai pentru obiectivele agreate
de ţările creditoare, chiar dacă acestea nu au caracter prioritar ori nu asigură dezvoltarea echilibrată a
ţării debitoare. Acceptarea unor asemenea condiţii nu face decât să mărească dependenţa ţărilor
beneficiare faţă de cele creditoare.
Creditorii pretind, adesea, ca ţările beneficiare de împrumuturi externe să utilizeze sumele respective
pentru procurări de echipamente şi alte produse industriale din ţările lor ori să le transporte cu navele
aflate sub pavilionul ţării lor. Nu rare sunt cazurile când acordarea de împrumuturi externe este
condiţionată de obţinerea de către marile trusturi şi concerne din ţara creditoare a unor concesii în ţara
debitoare, de angajamentul beneficiarilor de împrumut de a livra produsele (minereuri, combustibili sau
alte materii prime), obţinute cu ajutorul creditelor externe, agenţilor economici din ţările creditoare la
preţuri avantajoase.
Condiţiile de natură politică, impuse la acordarea unor împrumuturi, vizează sprijinirea politicii interne şi
externe a guvernului ţării creditoare, a acţiunilor şi iniţiativelor acestuia pe plan internaţional, de către
guvernul ţării beneficiare, respectarea drepturilor omului sau instaurarea democraţiei. Uneori guvernul
ţării creditoare poate ajunge la o imixtiune făţişă în treburile interne ale ţării beneficiare de împrumut.
Alteori, acordarea unor împrumuturi este condiţionată de aderarea ţării beneficiare la anumite alianţe
militare, de crearea de baze militare străine pe teritoriul acesteia, de participarea la anumite acţiuni
militare sau de cumpărarea de armament din ţara creditoare.
În fundamentarea ratei dobânzii aferente obligaţiunilor de pe pieţele internaţionale se ţine cont de
ratingul de ţară a debitorului.Rating-ul este o activitate complexă de estimare a riscurilor aferente
titlurilor financiare, definitivată prin acordarea unei note ce indică probabilitatea ca entitatea emitentă
(în cazul nostru statul) să nu îşi achite la scadenţă principalul şi dobânzile sau să intre în faliment.
Ratingul de ţară cuantifică riscul de ţară, adică „expunerea la pierderi ce pot apărea într-o afacere cu un
partener străin, cauzate de evenimente specifice care sunt, cel puţin parţial, sub controlul guvernului ţării
partenerului.”5

Nota acordată unei ţări joacă rolul de rating suveran, adică, ratingul de ţară aferent datoriei în valută
nu poate fi depăşit de către o autoritate locală sau o bancă din interiorul graniţelor sale.
Beneficiile aduse emitenţilor având un rating ridicat sunt:
-rata dobânzii mai redusă, refectată implicit în costul împrumutului (România s-a împrumutat în anul
2002 pe piaţa euroobligaţiunilor la o rată a dobânzii de 8,5% când ratingul de ţară era B+, iar în 2003 cu

5 Dedu Vasile, Gestiune şi audit financiar, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 169
50
5,75% deoarece ratingul de ţară s-a îmbunătăţit cu o treaptă ajungând la BB- şi cu 5,4% la lei la
20.01.2013), -obligaţiunile lansate pe pieţele internaţionale vor fi plasate mai rapid.
Noţiunea de datorie externă nu se suprapune perfect aceleia de datorie publică externă. Noţiunea de
datorie externă este mai largă decât aceea de datorie publică externă şi are mai multe sensuri:
a. datorie externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care rezidenţii
unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat. Această interpretare
cuprinde sumele datorate de stat, unităţi administrativ-teritoriale şi alte entităţi de drept public, firme
private şi alte organizaţii, precum şi de persoane fizice unor organisme internaţionale, guverne, bănci şi
altor instituţii publice străine, unor bănci private, firme şi altor creditori, precum şi unor persoane
fizice rezidente în străinătate.
Datoriile la care ne referim provin din împrumuturi de tot felul, achiziţii de bunuri, executări de
lucrări şi prestări de servicii pe credit, investiţii directe de capital, îndeplinirea altor obligaţii derivând din
contracte sau diverse reglementări. Această interpretare vizează toate obligaţiile băneşti faţă de
străinătate, indiferent dacă au caracter public sau privat, de gradul lor de exigibilitate, de existenţa sau
nu a unei garanţii.
Deşi corectă, ea nu are aplicabilitate practică, deoarece este extrem de dificilă inventarierea tuturor
obligaţiilor faţă de străinătate şi, în plus, nu toate acestea sunt exprimate valoric, nu toate au termene
precise de achitare.
b. datorie externă brută în sens restrâns, care cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate, cu
următoarele excepţii:
-creditele pe termen scurt (sub un an), deoarece acestea constituie operaţii financiare curente,
indispensabile desfăşurării activităţii economice externe;

-investiţiile străine directe, care nu au stabilite termene de rambursare sau de lichidare;

-ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite în cadrul programelor de asistenţă publică bi - şi
multilaterală;
-împrumuturile externe cu o perioadă de graţie de 10 - 15 ani sau mai mare;
-împrumuturile acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau altor reprezentanţe ale
acestora în condiţii mai avantajoase decât cele practicate pe piaţa mondială;
-creditele contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autorităţile publice competente.
c. datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul său care
cuprinde:
-sumele datorate unor creditori publici şi privaţi, în valută, bunuri sau servicii cu o perioadă de
rambursare mai mare de un an;
-sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate publică- în această interpretare,
datoria externă nu cuprinde datoria persoanelor private către străinătate negarantată de
autorităţile publice;
-datoria din tranzacţiile cu Fondul Monetar Internaţional;
-datoria care poate fi achitată, la opţiunea debitorului, în moneda ţării sale;

51
-sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite termene de
plată.
d. datoria externă netă, care cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale rezidenţilor
unei ţări în străinătate (disponibilităţi valutare, împrumuturi acordate, investiţii directe, titluri, diverse
alte creanţe şi valori) şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara analizată (împrumuturi primite de la
guverne, agenţii guvernamentale şi alte entităţi publice, credite primite de la bănci private, organisme
financiare şi alţi creditori, investiţii de capital, titluri, disponibilităţi valutare şi alte valori aparţinând unor
persoane publice sau private străine). Adesea, în datoria externă netă se includ numai creanţele lichide
sau uşor realizabile faţă de străinătate, celelalte creanţe care nu pot fi uşor mobilizate excluzându-se din
calcul.
Indicatorul datoriei externe nete se foloseşte în cazul ţărilor care apar, în dublă ipostază: de creditoare şi
de debitoare faţă de străinătate. În timp, în raportul dintre creanţele şi angajamentele externe ale unei
ţări pot să intervină asemenea mutaţii încât aceasta din creditor mondial (per sold) să devină debitor
mondial sau invers.
Acesta este, spre exemplu, cazul S.U.A. care până în 1984 erau primul creditor al lumii, iar din anul
următor au devenit cel mai mare debitor net al lumii. SUA are o situaţie privilegiată, deoarece s-au
împrumutat aproape exclusiv în dolari, ceea ce le fereşte de riscul penuriei de devize, la care sunt expuse
ţările în curs de dezvoltare importatoare de capital.
În legătură cu datoria externă a unei ţări, se folosesc diverşi indicatori care reflectă gradul de îndatorare
faţă de străinătate, precum şi efortul valutar pe care aceasta îl reclamă.
Astfel, gradul de îndatorare a unei ţări faţă de străinătate se exprimă cu ajutorul mărimii absolute a
datoriei externe, al mărimii medii a datoriei respective pe locuitor, al raportului dintre datoria
externă şi PIB şi al raportului dintre datoria externă şi încasările din exportul de bunuri şi servicii.
Indicatorul datoriei externe totale: arată suma datorată străinătăţii la un moment dat. Acest indicator
se determină prin tansformarea valutelor în care a fost exprimată datoria externă într-o valută de largă
circulaţie internaţională.
Indicatorul datoriei externe medii pe locuitor: se determină prin împărţirea datoriei externe totale,
exprimate într-o valută de largă circulaţie internaţională, la numărul populaţiei.
Indicatorul privind raportul dintre datoria externă şi PIB: arată cât din PIB al anului ar fi necesar pentru
rambursarea acelei datorii. Acest indicator are o valoare teoretică, deoarece datoria se rambursează, de
regulă, în mod eşalonat, iar din PIB-ul unui an numai o parte poate fi utilizată pentru onorarea
angajamentelor faţă de străinătate.
Indicatorul privind raportul dintre datoria externă şi exporturile de bunuri şi servicii: arată în cât timp
(luni sau ani) s-ar putea rambursa datoria externă a unei ţări pe seama valutei încasate din vânzările de
bunuri şi prestările de servicii peste graniţă. Şi acest indicator are o valoare teoretică, deoarece niciodată
nu se foloseşte întreaga valută dobândită pe această cale în scopul restituirii împrumuturilor externe, ci
numai o parte din aceasta, cealaltă parte-mai consistentă-fiind destinată achitării importurilor de bunuri
şi servicii, plăţii dobânzilor şi comisioanelor aferente datoriei, precum şi efectuării altor cheltuieli.

52
Pentru a face aprecieri corecte cu privire la gradul de îndatorare a unei ţări faţă de exterior, este
necesar a se folosi mai mulţi indicatori, din care mai expresivi sunt raportul dintre datoria externă şi
exporturi şi raportul dintre datoria externă şi PIB.
În plus, gradul de îndatorare a ţării faţă de exterior trebuie completat cu efortul financiar - valutar
reclamat de datoria externă, care indică povara respectivei datorii în anul analizat.
Efortul financiar-valutar generat de datoria externă este indicat de serviciul datoriei externe, care
include rambursarea ratelor împrumuturilor externe (rata de capital), exigibile în anul analizat, precum şi
plata dobânzilor, comisioanelor şi a altor cheltuieli aferente datoriei externe, exigibile în acelaşi an.
Povara datoriei externe se determină cu ajutorul mai multor indicatori: raportul dintre serviciul datoriei
externe şi exportul de bunuri şi servicii, raportul dintre serviciul datoriei externe şi PIB şi raportul dintre
dobânda aferentă datoriei externe şi exporturi.

Pentru aprecierea datoriei publice externe se pot utiliza următorii indicatori:

1. Datoria publică externă la nivelul anului ( Dpe ):

Dpe = Dped + Dpeg

unde,
Dped – reprezintă datoria publică externă a statului,

Dpeg – reprezintă datoria publică externă garantată de stat

2. Serviciul datoriei publice externă (Sdpe ) - plăţile datorate pentru rambursarea datoriei publice
externe, reprezentând ratele din principal scadente într-o perioadă de un an ( R dpe ) la care se adaugă
dobânzile şi comisioanele aferente, precum şi cheltuielile ocazionate de emisiunea şi plasarea
valoriilor mobiliare ( DOBdpe ):

Sdpe = R dpe + DOBdpe

3. Ponderea datoriei publice externe în PIB (Pdpe ): Dpe Pdpe = x100

PIB
4. Ponderea dobânzilor aferente datoriei publice externe în PIB ( Pdobdpe ):

Dobdpe
Pdobdpe = x100
PIB
5. Ponderea serviciului datoriei publice externe în PIB ( Psdpe ): Sdpe

Psdpe = x100

53
 PIB
6. Ponderea serviciului datoriei publice externe în cheltuielile bugetului statului ( Psdpech ): Sdpe

Psdpech = x100
CH bs

10.7. Datoria publică internă şi externă a României

Datoria publică este definită în România ca „totalitatea obligaţiilor de natura datoriei publice
guvernamentale şi locale.”

În ţara noastră, Guvernul este autorizat să contracteze, prin MFP, împrumuturi de stat interne şi
externe, în următoarele scopuri:
a.finanţarea deficitului bugetului de stat, finanţarea temporară a deficitelor din anii precedenţi ale
bugetului asigurărilor sociale de stat, până la alocarea de sume cu această destinaţie, finanţarea
deficitelor temporare ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat din exerciţiul
curent; b.refinanţarea şi rambursarea anticipată a datoriei publice guvernamentale;
c.menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în Contul Curent General al Trezoreriei Statului,
stabilit de MFP;
d.finanţarea pe bază de lege a unor programe/proiecte sau a altor necesităţi prioritare pentru economia
românească;
e.susţinerea balanţei de plăţi în conformitate cu Regulamentul Consiliului UE nr. 332/2002 de stabilire a
unui mecanism de asistenţă financiară pe termen mediu pentru balanţele de plăţi ale statelor membre;
f.ordonatorii principali de credite pot angaja obligaţii de natura datoriei publice guvernamentale pentru
achiziţii în sistem leasing, pe bază de hotărâre a Guvernului, doar în condiţiile în care MFP, în calitate de
unic administrator al datoriei publice guvernamentale, acceptă angajarea datoriei publice
guvernamentale de către aceștia prin alegerea acestui instrument financiar, pe baza analizei costurilor şi
riscurilor, cu asigurarea respectării obiectivelor şi principiilor strategiei de administrare a datoriei publice
guvernamentale.
BNR nu poate acorda credite de tip descoperit de cont sau orice alt tip de creditare, statului,
autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi
altor societăţi cu capital majoritar de stat precum și a altor organisme guvernate de legea publică.De
asemenea, BNR nu poate achiziţiona titluri de stat de pe piaţa primară.6

Datoria publică externă poate fi contractată şi pentru:

1.crearea unor noi locuri de muncă şi susţinerea întreprinderilor privatizate de stat, pe baza priorităţilor
economice şi sociale stabilite de Guvern;
2.finanţarea restructurării economiei şi constituirea stocurilor strategice, inclusiv producţia de bunuri şi
servicii pentru piaţa internă şi pentru export;
3.finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură, inclusiv cele pentru servicii sociale;
4.finanţarea achiziţiilor publice.

6 Vezi în acest sens Legea 312/2004 privind statutul BNR, art.7 și 29

54
Rambursarea datoriei publice guvernamentale reprezintă o obligaţie a statului necondiţionată şi
irevocabilă de plată a capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi a altor costuri aferente finanţărilor
rambursabile angajate sau garantate.

Cheltuielile privind serviciile prestate de agenţiile de rating pentru evaluarea riscului de ţară,
comisioanele, dobânzile, valoarea discontului şi alte cheltuieli legate de angajarea finanţărilor
rambursabile în numele şi contul statului vor fi plătite din bugetul de stat şi/sau bugetul Trezoreriei
Statului.
Sursele de plată pentru serviciul datoriei publice guvernamentale sunt următoarele: a.disponibilităţile
contului curent general al Trezoreriei Statului;
b.finanţările rambursabile angajate în numele statului pentru refinanţarea datoriei publice
guvernamentale;
c.cheltuielile prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat;
d.sumele încasate de MFP de la subîmprumutaţi, în baza acordurilor încheiate cu aceştia, cu respectarea
condiţiilor acordurilor prin care au fost angajate finanţările rambursabile;
e.sumele prevăzute în bugetele persoanelor juridice care au contractat finanţări rambursabile cu
garanţia statului;
f.fondul de risc constituit la MFP pentru situaţiile în care garantaţii/subîmprumutaţii nu îşi onorează
obligaţiile prevăzute în acordurile încheiate cu MFP;
g.sumele intrate în Trezoreria Statului în contul împrumuturilor contractate de ordonatorii de credite cu
garanţia statului sau contractate de MFP şi subîmprumutate acestora şi preluate spre administrare de
MFP;
h.alte surse.7

BNR, în baza convenţiilor încheiate cu Ministerul Finanţelor Publice, poate acţiona ca agent al statului în
rambursarea datoriei publice guvernamentale contractate în altă monedă decât moneda naţională,
precum şi în organizarea licitaţiilor de titluri de stat pe piaţa internă.
Pentru acoperirea riscurilor financiare care decurg din garanţiile de stat, precum şi din subîmprumuturi
se constituie fondul de risc.
Sursele fondului de risc sunt:
a.sumele încasate sub formă de comisioane de la subîmprumutaţi/ garantaţi de stat;
b.sumele încasate de la subîmprumutaţi/garantaţi de stat, reprezentând rate de capital, dobânzi,
comisioane şi alte costuri aferente finanţărilor rambursabile garantate sau subîmprumutate de stat,
plătite de Ministerul Finanţelor Publice în numele garantatului ori al subîmprumutatului; c.dobânzi la
disponibilităţile aflate în contul fondului de risc;
d.majorări de întârziere, la nivelul celor prevăzute pentru neplata în termen a obligaţiilor fiscale, aplicate
pentru neplata în termen de către subîmprumutaţi sau garantaţi de stat a comisioanelor la fondul de risc
şi, respectiv, a ratelor scadente, a dobânzilor, a comisioanelor şi a altor costuri aferente finanţării
rambursabile;
e.sume recuperate conform legii;
7 Vezi OUG 64/2007 privind datoria publică, art. 5, pct. 3
55
f.fonduri alocate de la bugetul de stat în acest scop

Sumele aflate în fondul de risc sunt destinate achitării obligaţiilor aferente garanţiilor de stat şi
subîmprumuturilor, în cazul în care subîmprumutaţii sau garantaţii de stat nu dispun la scadenţă de
resurse financiare proprii pentru achitarea obligaţiilor de plată.Fondul de risc se gestionează de către
MFP prin Contul Curent General al Trezoreriei Statului, avându-se în vedere siguranţa, lichiditatea şi
rentabilitatea fondurilor.

MFP elaborează anual raportul privind datoria publică guvernamentală şi îl transmite Guvernului spre
aprobare. Forma aprobată a raportului este transmisă spre informare Parlamentului, dar nu mai târziu
de data de 30 iulie a anului următor celui de raportare.
Instrumentele datoriei publice interne ale statului includ:
a. titlurile de stat în monedă naţională;
b. împrumuturile de stat contractate la băncile comerciale din România;
c. împrumuturile de stat contractate la alte instituţii de credit din România şi de la agenţii
guvernamentale.
Titlurile de stat în monedă naţională pot fi emise atât în formă materială cât şi în formă dematerializată.
În această din urmă formă, emisiunea, probaţiunea şi transmiterea drepturilor încorporate se
evidenţiază prin înscriere în sistemul de înregistrare în cont.
Titlurile de stat exprimate în monedă naţională pot fi emise pe termen scurt, mediu sau lung.
Sunt considerate titluri de stat ale împrumuturilor pe termen scurt bonurile de tezaur şi certificatele de
trezorerie, precum şi alte înscrisuri create de emitent în condiţiile legii.
Sunt considerate titluri de stat ale împrumuturilor pe termen mediu obligaţiunile de stat având o
scadenţă de peste un an şi maximum cinci ani de la emisiune, iar pe termen lung, obligaţiunile de stat
având o scadenţă de peste cinci ani de la emisiune.
Titlurile de stat se oferă spre vânzare, cu condiţia ca oferta să includă cel puţin următoarele elemente:
1. denumirea, data emisiunii şi valoarea titlurilor de stat oferite;
2. forma împrumutului de stat reprezentat prin titlurile respective - cu discont sau purtător de dobândă;
3. rata dobânzii, metoda de calcul şi datele la care se plăteşte dobânda, atunci când este cazul;
4. scadenţa împrumutului şi clauza rambursării în avans, atunci când este cazul.
Instrumentele datoriei publice externe ale României includ:
a.titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare interne şi externe;
b.împrumuturile primite de la guvernele altor state, agenţii guvernamentale, instituţii financiare
multilaterale sau alte organizaţii internaţionale;
c.împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung;
d.împrumuturile directe primite de la investitori privaţi pe termen scurt, mediu sau lung.

56
În atribuţiile MFP cu privire la datoria publică externă, intră:
a.examinarea termenilor şi condiţiilor acordurilor de împrumuturi externe, de pe pieţele financiare
internaţionale;
b.emisiunea,contractarea, administrarea şi rambursarea împrumuturilor externe şi achitarea costurilor
aferente;
c.analiza condiţiilor pentru refinanţarea datoriei publice externe şi asigurarea ca noile împrumuturi să se
încadreze în plafonul anual de îndatorare externă, corelat cu prevederile anuale ale legii bugetului de
stat referitoare la serviciul datoriei publice;
d.administrarea împreună cu BNR a rezervei valutare a statului în vederea asigurării resurselor necesare
creşterii rezervei, utilizarea împreună cu BNR a rezervei valutare pentru plata serviciului datoriei publice
şi susţinerea monedei naţionale.
Fondurile obţinute ca urmare a contractării împrumuturilor externe de către MFP în numele statului
pentru finanţarea deficitului bugetului de stat sunt convertite în moneda naţională prin BNR sau pe piaţa
valutară din România. Rambursarea împrumuturilor externe se va face de către MFP care va
disponibiliza sumele în lei necesare efectuării plăţilor.
Transmiterea împrumuturilor externe contractate de MFP în numele statului la utilizatorii finali se face
pe baza unor contracte de subîmprumut încheiate de MFP cu respectivii utilizatori.
MFP este autorizat să emită garanţii de stat pentru împrumuturi interne exprimate în moneda naţională,
contractate de o persoană juridică de la o instituţie creditoare pentru finanţarea proiectelor sau
activităţilor de importanţă prioritară pentru România sau alte destinaţii, în limita şi în cuantumul
aprobate de Guvern sau de către Parlament.
Garanţia de stat pentru un împrumut intern reprezintă o obligaţie indirectă a statului român care se
execută în cazul în care beneficiarul împrumutului nu are capacitatea să achite, în întregime sau parţial,
împrumutul, dobânda şi alte costuri aferente. În cazul în care o garanţie de stat pentru un împrumut
intern devine exigibilă, statul este obligat să efectueze către instituţia creditoare plata datorată de
debitorul garantat.
MFP, în numele statului, este autorizat să acorde garanţii de stat pentru împrumuturi externe
contractate de agenţii economici şi de autorităţile publice române pentru proiecte considerate de
Guvern ca având o importanţă prioritară pentru ţara noastră. Emiterea garanţiilor de stat pentru
împrumuturi externe este condiţionată de acceptarea de către MFP a clauzelor cuprinse în contractele
de împrumut încheiate între persoanele juridice şi instituţiile creditoare.
MFP este autorizat să administreze datoria publică şi garanţiile de stat pentru împrumuturi ale României,
în acest sens, acest minister are ca atribuţii :
a.evaluează mărimea împrumutului astfel încât nivelul de îndatorare să corespundă necesităţilor
României şi capacităţii statului de a gestiona datoria;
b.ţine evidenţa contabilă a datoriei publice contractate şi evidenţa statistica a garanţiilor de stat emise;
c.urmăreşte derularea împrumuturilor garantate de stat;
d.supraveghează lichidităţile din Contul General al Trezoreriei pentru a avea o balanţă a disponibilităţilor
corespunzătoare;
57
e. elaborează anual Contul General al datoriei publice.
Conform Tratatului de instituire al UE, nivelul datoriei şi deficitului guvernamental trebuie să fie
controlat pentru a se evita apariţia deficitelor excesive.
În acest sens Comisia examinează dacă disciplina bugetară a fost respectată, pe baza următoarelor două
criterii:
-raportul dintre deficitul public prevăzut sau real şi PIB la preţurile pieţei care nu trebuie să fie mai mare
de 3 %.Deficitul public reprezintă cheltuieli curente care depăşesc veniturile curente.
-raportul dintre datoria publică şi PIB, la preţurile pieţei, care nu trebuie să fie mai mare de 60%.
Totodată, se prevede faptul că statele membre notifică de două ori pe an, respectiv la 31 martie şi 30
septembrie, Comisiei, deficitele prevăzute şi reale, precum şi nivelul datoriei lor.
În România, obiectivele politicii fiscal-bugetare sunt:17
a.menţinerea datoriei publice la un nivel sustenabil pe termen mediu şi lung;
b.gestionarea prudentă a resurselor şi a obligaţiilor asumate ale sectorului public şi a riscurilor
fiscalbugetare;
c.menţinerea unui nivel adecvat al resurselor bugetare pentru plata serviciului datoriei publice;
d.asigurarea predictibilităţii nivelului cotelor şi bazelor de impozitare sau taxare.
În vederea respectării de către România a valorilor de referinţă pentru deficitul bugetar şi datoria
publică, astfel cum sunt acestea menţionate în procedura aplicabilă deficitelor excesive, anexă la
Tratatul privind funcţionarea UE, poziţia bugetară a administraţiei publice trebuie să fie echilibrată sau în
excedent.
Această regulă se consideră a fi respectată dacă este îndeplinită una dintre următoarele condiţii:
a.obiectivul bugetar pe termen mediu nu depăşeşte o limită inferioară a soldului structural anual al
administraţiei publice de -0,5% din PIB la preţurile pieţei;
b. atunci când raportul dintre datoria publică calculată conform metodologiei UE şi PIB, la preţurile
pieţei, este semnificativ sub nivelul de 60% şi când riscurile în ceea ce priveşte sustenabilitatea pe
termen lung a finanţelor publice sunt scăzute, limita inferioară a obiectivului bugetar pe termen mediu
nu poate depăşi un sold structural anual al administraţiei publice de cel mult -1,0% din PIB, la preţurile
pieţei;
c. deficitul structural anual al administraţiei publice converge către obiectivul bugetar pe termen
mediu, conform unui calendar de ajustare agreat cu instituţiile UE, în conformitate cu Regulamentul (CE)
nr.
1.466/1997, cu modificările şi completările ulterioare. 8

În vederea ţinerii sub control a datoriei publice este nevoie ca:

-pentru fiecare dintre cei 3 ani acoperiţi de strategia fiscal-bugetară, rata anuală de creştere a
cheltuielilor totale ale bugetului general consolidat să fie menţinută sub rata anuală de creştere
nominală a PIB prognozată pentru anul bugetar respectiv;

8 Vezi în acest sens Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, art. 5

58
-în cazul în care soldul bugetului general consolidat pentru anul bugetar respectiv este pozitiv, se va
utiliza la diminuarea datoriei publice acumulate din anii precedenţi.
-cheltuielile totale ale bugetului general consolidat, excluzând asistenţa financiară din partea UE şi a
altor donatori, pot fi suplimentate cu ocazia rectificărilor bugetare numai pentru plata serviciului datoriei
publice şi pentru plata contribuţiei României la bugetul UE.

Datoria publică totală nominală a României a crescut de la 31.12.2000 la 31.12.2016 de circa 13 ori şi
reprezintă 44,5% din PIB.
La sfârşitul anului 2016, 16,6% din datoria publică guvernamentală era pe termen scurt, 19,6% pe
termen mediu şi 63,8% pe termen lung.
La aceeaşi dată, cea mai mare parte a datoriei publice guvernamentale a fost contractată prin obligaţiuni
de stat şi Eurobligaţiuni (61,9%) urmată de împrumuturi (34,3%).
Motivele creşterii datoriei publice sunt legate contractarea de datorie pentru finanțarea deficitului
bugetar, refinanțarea datoriei publice, finanțarea de proiecte de investiţii locale şi emiterii de garanţii de
stat.

59