Substantivul

Substantivul este partea de vorbire care denumește ființe, lucruri, fenomene ale naturii,
însușiri, acțiuni, stări sufletești, în sens larg obiecte. Poate fi:
 comun, când denumește clase de obiecte de același fel;
 propriu, când denumește individualități, fiind nume de persoane, de țări, de regiuni, de
localități, de ape, de sărbători, de animale etc. Se scriu mereu cu literă mare.
Substantivele pot fi:
 simple;
 compuse.
Articolul reprezintă categoria gramaticală a determinării. Articolul însoțește substantivul
și arată în ce măsură obiectul denumit le este cunoscut vorbitorilor.
Articolul este:
 hotărât, când arată că obiectul denumit de substantiv este bine cunoscut vorbitorilor
(copilul, fata);
 nehotărât, când arată că obiectul denumit de substantiv este mai puțin cunoscut
vorbitorilor (un copil, o fată).
Există substantive care presupun o relație de rudenie, de vecinătate sau o relație socială,
numite substantive relaționale. Acestea se folosesc obligatoriu un atribut.
Substantivele colective au la forma de singular înțeles de plural.
Acordul substantivului colectiv ce are funcția sintactică de subiect cu verbul predicat se
face la singular (Clasa noastră a mers la film.).
Când substantivul colectiv cu funcția sintactică de subiect este determinat de un alt
substantiv la plural, care indică elemente componente ale grupului, acordul cu verbul predicat se
face fie la plural (O droiae de copii au plecat.), fie la singular (O droaie de copii a plect.).
Substantivele sunt:
 numărabile (elev, elevi);
 nonnumărabile. Substantivele nonnumărabile pot fi:
 defective de plural (singularia tantum), adică au numai forme de singular
(mușețel)
 defective de singular (pluralia tantum), adică au numai forme de plural
(ochelari).
 O categorie separată a substantivelor nonnumărabile sunt substantivele masive, acre
denumesc materii și care își păstrează caracteristicile, chiar dacă sunt împărțite. Există diferențe
de sens între numele materiei (ulei) și sorturile din materia respectivă (uleiuri).
Substantivele sunt de trei genuri:
 masculin (un copil – doi copii);
 feminin (un băiat – doi băieți);
 neutru (un tablou – două tablouri).
În limba română, se pot forma feminine de la masculine și invers, cu ajutorul unor sufixe
numite sufixe moționale. Acestea sunt sufixe lexico-gramaticale, fiindcă dau în același timp o
informație gramaticală, dar formează și cuvinte noi.
Există substantive nume de animale, de păsări, insecte, pești, dar și de funcții sociale,
profesii etc. care au o singură formă pentru masculin și feminin (substantive epicene).
Substantivele au două numere:
 singular;
 plural.
Sunt substantive care nu au forme diferențiate după număr (genunchi). Există substantive
care au două 2 – 3 forme de plural, diferențiate ca sens (corn).
Substantivul are cinci cazuri:
 NOMINATIV, când este subiect și nume predicativ;
 ACUZTIV, când este complement direct, complement prepozițional, circumstanțial de
loc, de timp, de mod, de cauză, de scop sau atribut prepozițional;
 DATIV, când este complement indirect;
 GENITIV, când este atribut genitival;
 VOCATIV, când arată o chemare, o atenționare și nu îndeplinește funcție sintactică.
Locuțiunea substantivală este grupul unitar de cuvinte sinonim cu un substantiv și care
se comportă în propoziție ca substantivul, fiind determinat de atribut. Cele mai multe locuțiuni
substantivale provin din locuțiuni verbale în care verbul este substantivizat.
 Prepoziția
Prepoziția este partea de vorbire neflexibilă care leagă un atribut, un complement sau un
circumstanțial de cuvântul determinat.
Prepozițiile sunt:
 simple, când sunt alcătuite dintr-un singur termen;
 compuse, când sunt alcătuite din doi sau mai mulți termeni.
Unele prepoziții sunt purtătoare de sens, exprimând informații legate de loc (sub, lângă,
spre, în etc.) sau de timp (după), iar altele au numai rol de legătură (de, pe, la, a). Aceeași
prepoziție are sens în anumite contexte (Cartea este pe masă.) ori poate fi lipsită de sens în alte
contexte (O aștept pe Ana.).
Locuțiunea prepozițională este grupul unitar de cuvinte care se comportă ca o
prepoziție.
Locuțiunile prepoziționale nu trebuie confundate cu îmbinările libere de cuvinte, care au
tendința de a deveni locuțiuni, dar care permițând asocierea cu un atribut, dovedesc slaba
coeziune a grupului (din cauza, din pricina, în scopul, cu scopul etc.). De asemenea, nu trebuie
confundate locuțiunile prepoziționale cu grupurile de cuvinte care convin adverbe (aproape de..,
departe de...) îndeplinind funcție sintactică separat: Locuiesc alături de un teatru. În exemplul
dat, există două circumstanțiale de loc, alături și de un teatru.
Prepozițiile și locuțiunile prepoziționale cer în limba română următoarele cazuri:
 ACUZATIV:
 Prepoziții: cu, din, de, la, prin, peste, pe etc.
 Locuțiuni prepoziționale: față de, în loc de, în afară de, conform cu, cu privire la
etc.
 GENITIV:
 Prepoziții: asupra, contra, deasupra, împotriva, înapoia etc.
 Locuțiuni prepoziționale: în fața, în spatele, în susul, în josul, în urma etc.
 DATIV:
 Prepoziții: grație, datorită, mulțumită.
Într-o enumerare de substantive în cazul genitiv cerute de o prepoziție sau de o locuțiune
prepozițională, articolul genitival apare înainte fiecărui termen: Pisica s-a aruncat asupra
vrăbiilor și a porumbeilor. În felul acesta, prepozițiile care cer genitivul se pot deosebi de cele
care cer dativul.
 Posibilități combinatorii ale
substantivului
Substantivul adjunct poate avea două funcții sintactice speciale față de un verb centru cu
funcția sintactică de predicat:
 subiect;
 nume predicativ.
Subiectul intră cu predicatul verbal sau nominal într-o relație de interdependență, adică
verbul impune cazul nominativ substantivului cu funcția sintactică de subiect, iar subiectul
impune persoana și numărul verbului predicat.
Subiectul poate fi:
 exprimat, acesta fiind:
 simplu, când are un termen;
 multiplu, când are doi sau mai mulți termeni coordonați între ei;
 neexprimat, acesta fiind:
 subînțeles, când a fost exprimat anterior în enunț, apărând la persoana a III-a,
singular și plural;
 inclus, când poate fi dedus din desinența verbului, la persoana I și a II-a, singular
și plural.
Numele predicativ din componența predicatului nominal intră într-o relație ternară,
depinzând atât de verbul copulativ, cât și de subiect.
Când se exprimă prin substantiv acesta poate stan în cazurile:
 nominativ;
 acuzativ, cu prepoziție sau locuțiune prepozițională;
 genitiv, cu prepoziție sau locuțiune prepozițională.
În calitate de centru, substantivul are adjuncți cu funcția sintactică de atribut. După
partea de vorbire prin care se exprimă, atributul poate fi:
 substantival;
 pronominal:
 adjectival;
 verbal;
 adverbial.
 Atributul substantival poate fi:
 genitival;
 prepozițional, cu substantiv în cazul:
 acuzativ, cu prepoziție sau locuțiune prepozițională;
 genitiv, cu prepoziție sau locuțiune prepozițională;
 dativ, cu prepoziție.
 în nominativ;
 în dativ fără prepoziție.
Ca adjunct al verbului, substantivul îndeplinește funcțiile sintactice de:
 complement direct;
 complement indirect;
 complement prepozițional;
 circumstanțial de loc;
 circumstanțial de timp;
 circumstanțial de mod;
 circumstanțial de cauză;
 circumstanțial de scop.
Substantivele pot determina și adjective și adverbe, îndeplinind funcția sintactică de
complement sau de circumstanțial.