Sunteți pe pagina 1din 56

Modulul 2.

Teoriile integrării şi aplicarea lor în


procesul integrării europene
Modulul prezintă principalele teorii ale integrării şi modul în care se regăsesc
în procesul de integrare europeană. Studenţii pot înţelege procesele economice care au
loc într-un spaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi a factorilor, modul de evoluţie a
procesului de aprofundare a integrării comunitare, principiile şi procedeele de
integrare folosite pentru a depăşi diferitele momente de stagnare în direcţia realizării
uniunii economice şi monetare.
Modulul include la sfârşit 1 fişă bibliografica, având rolul de a completa
şi aprofunda, pe baza cunoştinţelor dobândite prin materialul de curs,
aspectele cele mai importante ale unificarii monetare.
Modulul este structurat pe 4 unităţi de curs şi necesită 12 ore de studiu.

După cel de-al doilea război mondial s-au format două opinii diametral opuse cu
privire la cooperarea europeană. Prima consta în a realiza o simplă zonă vastă de liber
schimb prin eliminarea barierelor vamale şi a altor restricţii din calea schimburilor
reciproce. A doua opinie presupunea constituirea unei uniuni economice, a cărei primă
etapă ar fi fost “afirmarea unei personalităţi proprii prin realizarea unei uniuni vamale”,
opinie aflată într-o dublă divergenţă faţă de prima: privind supranaţionalitatea şi privind
deschiderea către restul lumii occidentale.1 Ca urmare a acestor două concepţii diferite,
Europa Occidentală s-a scindat în două: ţările care au semnat la 4 ianuarie 1960 la
Stockholm Convenţia de creare a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (Marea Britanie,
Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia) şi ţările care au format
Comunitatea Economică Europeană (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg).
Ca simplă zonă de liber schimb, fără a stabili şi un tarif vamal extern comun, AELS
a fost gândită ca etapă intermediară, indispensabilă, în vederea unei alianţe comerciale la
nivelul Europei Occidentale. Ea s-a dorit a fi un front eficient de negocieri cu Piaţa
Comună şi bază de lansare spre aceasta, prin dobândirea unei experienţe practice într-un
cadru restrâns domeniului integrării comerciale. Politica comercială a AELS este
fundamentată pe ideea că liberul schimb se poate efectua fără tarif extern comun şi fără
politici concertate, elementul de substituire fiind un sistem de reguli de origine.
Prin formula mai suplă pe care o presupune, zona de liber schimb a fost considerată
de către ţările AELS ca răspunzând mai bine decât alte forme de integrare unor interese
diferite ale grupurilor ce doresc să-şi lărgească nivelul de cooperare în domeniul comercial,
dar să-şi păstreze în acelaşi timp deplina suveranitate. Efectele favorabile rezultau din
dezvoltarea schimburilor externe între ţările partenere şi transformările produse în alocarea
resurselor proprii, generatoare de efecte de creare de trafic; logic, însă, efecte limitate prin

1
Pierre Guillaume ş.a., “Nouvelle histoire économique”, vol. II, Armand Colin, Paris,
1992, p. 289.

25
raportare la alte forme de integrare aprofundată, mai ales ca urmare a lipsei de mobilitate a
factorilor de producţie.
AELS s-a dovedit totuşi a fi ceea ce s-a dorit să fie: o treaptă în integrarea
europeană pentru ţările ce nu s-au arătat încrezătoare de la început într-un proiect care urma
să aducă limitări principiului suveranităţii naţionale. Treptat, cea mai mare parte a ţărilor
membre au fost integrate în Piaţa Comună, AELS cuprinzând în prezent doar Norvegia (ca
urmare a neratificării acordului de aderare), Elveţia şi Liechtenstein.
Proiectul Comunităţii Economice Europene era mult mai ambiţios, vizând ca scop
final uniunea politică, deşi fără precizări în acest sens. Nu era încă timpul şi europenii mai
eşuaseră încercând să unifice Europa prin politic.
Prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene, ţările
semnatare îşi propuneau ca, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă
a politicilor lor economice, să promoveze dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice
în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o creştere stabilă, o ridicare
accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele membre (art. 3)2.
Articolul 4 al tratatului prevede şi căile de atingere a obiectivului propus3:
a) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la
intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi orice altă măsură cu efect echivalent;
b) stabilirea unui tarif vamal comun şi o politică comercială comună faţă de statele
terţe;
c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
d) instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
e) instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
f) stabilirea unui regim prin care concurenţa să nu fie îngrădită în cadrul pieţei
comune;
g) aplicarea unei proceduri de coordonare a politicilor economice ale statelor
membre şi de evitare a dezechilibrelor balanţelor de plăţi;
h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei comune;
i) crearea unui Fond social european, în scopul ameliorării posibilităţilor de
utilizare a forţei de muncă şi a ridicării nivelului de viaţă;
j) instalarea unei bănci europene de investiţii, destinată să faciliteze expansiunea
economică a Comunităţii ;
k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mare în vederea creşterii schimburilor şi
pentru a urmări în comun efortul de dezvoltare economică şi socială.
Putem observa că:
1) iniţiatorii tratatului au optat pentru formula pieţei comune, dar mai multe
dispoziţii (b, d, i privind politici comune şi f, g, h, i, j, k- referitoare la coordonarea
politicilor economice) demonstrează dorinţa de a depăşi acest nivel de integrare;
2) sunt prevăzute două mari tipuri de acţiuni :
- eliminarea obstacolelor în calea mişcării libere a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor, capitalurilor (piaţa comună) şi

2
“L’Union européenne. Les traités de Rome et de Maastricht“, La documentation
Française, Paris, p.9.
3
Ibidem, p.9-10.

26
- elaborarea de politici coordonate, armonizate sau comune (caracteristici ale
uniunii economice);
3) punctul de plecare pe calea integrării economiilor îl constituie libera circulaţie a
mărfurilor în interiorul Comunităţii – punctul a).
Definirea obiectivului si modalitatile prin care tarile membre si-au propus sa-l
realizeze au suportat modificari semnificative prin Tratatul de la Maastricht. In prezent ele
au fost reconsiderate prin propunerea de Constitutie.
In art 3 (obiectivele Uniunii) se stipuleaza:
1. Scopul Uniunii este promovarea pacii, a valorilor sale (respectul demnitatii
umane, libertatea, democratia, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor
omului, intr- o societate caracterizata de pluralism, toleranta, justitie, solidaritate si
non discriminare – art 2) si bunastarea popoarelor tarilor membre.
2. Uniunea ofera cetatenelor si cetatenilor un spatiu de libertate, securitate si
justitie fara frontiere interne si o piata unica unde concurenta este libera si ne-
distorsionata.
3. Uniunea urmareste realizarea unei Europe a dezvoltarii durabile fondata pe o
crestere economica echilibrata, o economie sociala de piata inalt competitiva,
urmărind ocuparea deplină şi progresul social, un nivel ridicat de protecţie şi
ameliorare a calităţii mediului. Ea promoveaza progresul stiintific si tehnic.
Combate excluderea socială şi discriminările, promoveaza justitia si protectia socila,
egalitatea intre femei si barbati, solidaritatea intre generatii si protectia drepturilor
copiilor.
Ea promoveaza coeziunea economica, sociala si teritoriala si si solidaritatea intre
tarile membre.
Uniunea respecta bogatia diversitatii sale culturale si lingvistice si vegheaza la
conservarea si dezvoltarea patrimoniului cultural european.
4. In relatiile cu restul lumii, Uniunea afirma si promoveaza valorile si
obiectivele sale. Ea contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabila a planetei,
solidaritatea si respectul mutual intre popoare, la comertul liber si echitabil, la
eliminarea saraciei si protectia drepturilor omului, in special a drepturilor copilului,
ca si respectul strict si dezvoltarea dreptului international, indeosebi a Cartei ONU.
5. Aceste obiective sunt urmarite prin mijloace potrivite, in functie de
competentele conferite Uniunii de prezenta Constitutie.

Principiul in baza caruia Uniunea isi exercita competentele este cel al atribuirii
(atribuite de catre statele membre, in baza principiilor de subsidiaritate si proportionalitate).
Determinată politic, integrarea europeană s-a realizat prin mecanisme complexe
bazate pe libera circulaţie. S-au avut în vedere politici comune, armonizarea legislaţiilor,
coordonarea politicilor naţionale, fonduri şi instituţii comune; o construcţie inedită ce urma
să unescă naţiunile Europei într-un efort comun de progres şi prosperitate; o opţiune
deschisă tuturor statelor ce împărtăşeau idealurile fondatorilor şi subscriau la obiectivele şi
principiile comunitare.

Unitatea de studiu 1
Timpul recomandat de studiu este 2 ore.

27
1. Ce este un proces de integrare şi care sînt principalele teorii
privind realizarea integrării economiilor (teritorială)
Procesul de integrare a ţărilor membre ale Uniunii europene reprezintă un exemplu
de integrare totală prin care diferitele economii naţionale urmăresc să formeze o nouă
entitate economico-socială mai vastă, echilibrată, substituind progresiv elementele
componente.4
Pentru Marchal, unul din teoreticienii de referinţă în teoria integrării, un astfel de
proces este “integrare teritorială” deoarece se referă la “un fenomen care, într-un spaţiu
delimitat geografic, este total în ce priveşte toate elementele vieţii economice, sociale,
tehnice şi politice”. La această definiţie Marchal mai adaugă cel puţin încă două : “fuziune
progresivă a economiilor naţionale pe toate planurile, în primul rând economic şi apoi, prin
forţa lucrurilor, pe plan social şi în final politic” şi “intensificarea (consolidarea)
solidarităţii care domneşte sau trebuie să domine între diversele elemente ale unui
ansamblu”5.
Pe baza acestor definiţii, se înţelege că “integrarea teritorială” este un proces
dinamic, progresiv, limitat în spaţiu, de creare a unui ansamblu nou, bazat pe o reţea
complexă de legături de solidaritate în toate domeniile; este un proces prin care economiile
naţionale fac loc unei noi entităţi, punctul de plecare fiind fuziunea economică, iar cel final
fuziunea politică – dar nu ca scop în sine, ci ca o necesitate, “prin forţa lucrurilor”.
Un prim aspect ce poate fi constatat este importanţa acordată solidarităţii în
procesul de integrare economică. Marchal nu lasă aici loc de discuţii. El precizează clar :
“un spaţiu integrat va fi un spaţiu de solidaritate”. Solidaritatea este necesară pentru a
asigura unitatea şi echilibrul noii entităţi şi va determina o anumită viziune asupra
condiţiilor de integrare, a mecanismelor şi instrumentelor folosite, deoarece: ”există un
spaţiu integrat atunci când legăturile de solidaritate care există între diversele sale elemente
sunt astfel încât libertatea totală a schimburilor nu dăunează nimănui şi este în profitul
tuturor“.6 Aceasta caracterizează spaţiul naţional; un spaţiu similar trebuie creat prin
integrare, un spaţiu în care indivizii şi grupurile sociale să fie conştiente de apartenenţa la o
comunitate, să fie solidare atât cât uman este posibil.
Acordând solidarităţii o importanţă determinantă în realizarea unui spaţiu integrat,
Marchal va defini trei procese de integrare, laturi (componente) ale integrării depline, în
funcţie de natura solidarităţii, respectiv: integrare economică, socială şi politică.
Integrarea economică reprezintă realizarea solidarităţii economice prin formarea unei
reţele complexe de legături interdependente între agenţii economici ai ţărilor participante;
integrarea socială completează integrarea economică şi este specifică integrării depline,
dar nu va fi niciodată totală, deoarece niciodată oamenii nu se vor simţi deplin solidari;
integrarea politică, consecinţă a celorlalte, reprezintă existenţa unităţii de decizie şi se
poate realiza sub două forme: confederală şi federală. Ca finalitate, integrarea teritorială va
fi atât economică cât şi socială şi politică, un proces desfăşurat în toate cele trei domenii.

4
André Marchal, ”L’intégration territoriale“, Presses Universitaires de France, Paris,
1965, p.7.
5
Ibid., p.7, 10, 20.
6
Ibidem, p.24.

28
Observăm la Marchal aşa numita logică cumulativă a integrării, principiul
solidarităţii şi criteriul teritorial- confirmate în planul concret al integrării europene.
Importanţa legăturilor de solidaritate pentru existenţa unui spaţiu integrat pare a fi
luată în considerare şi de Fr. Perroux. Referindu-se la integrarea vest-europeană, Perroux
consideră integrarea drept procesul prin care se urmăreşte ”înlocuirea echilibrelor naţionale
şi a echilibrelor între naţiunile europene şi între acestea şi cele din afara Europei, cu un nou
echilibru al unui ansamblu format din naţiunile europene, considerat mai favorabil şi
socotit ca stabil în profitul său”.7
În studiul “Intégration économique. Qui intègre? Au benefice de qui s’opère
l’intégration?”8 Perroux depăşeşte cadrul european al analizei pentru a oferi, în concepţia
sa, o teorie general valabilă a integrării regionale. El porneşte de la abordarea comparativă
a integrării unei naţiuni şi a integrării unor spaţii economice diferite, urmărind să
demonstreze care sunt condiţiile de integrare, necesitatea adoptării unei politici de
integrare, consecinţele posibile şi să precizeze modul în care trebuie apreciate rezultatele
obţinute. În explicarea integrării la nivelul naţiunii accentul cade pe limitele autoreglării
economice pe baza mecanismelor pieţei libere (creştere polarizantă, dezintegrantă) şi a
rolului integrator al puterilor publice (prin favorizarea circulaţiei informaţiei şi repartizarea
“corectată” a avantajelor obţinute). Concluzia la care ajunge Perroux este că problema
fundamentală a integrării unor spaţii economice diferite şi, mai ales, inegal dezvoltate o
contituie evitarea exercitării de către una din părţi a rolului de integrator în beneficiul său şi
în dezavantajul celorlalte părţi (chiar dacă beneficiul respectiv coincide cu cel al
ansamblului). Rezultatele obţinute nu se apreciază prin prisma ansamblului, ci a fiecăreia
dintre unităţile componente. Asigurarea coeziunii economice şi sociale a ansamblului,
respectarea principiului reciprocităţii, eliminarea oricăror raporturi de dominaţie între
parteneri şi evitarea polarizării sunt absolut necesare creării unui spaţiu integrat, echilibrat
şi solidar.
O serie de clarificări utile înţelegerii procesului de integrare aduce şi Louis Philips.
El acordă o importanţă deosebită distincţiei între integrarea pieţelor şi integrarea
economiilor, considerând că integrarea pieţelor reprezintă un mijloc de a crea
comportamente mai concurente, de a realiza o piaţă concurenţială şi se defineşte într-o
optică pe termen scurt (în care formele de piaţă determină comportamentele)9; integrarea
economiilor este considerată ca fiind procesul prin care se urmăreşte obţinerea unui
progres susţinut, implică solidaritate şi reciprocitate şi este concepută într-o optică pe
termen lung (în care comportamentele influenţează la rândul lor formele de piaţă, aşa încât,
“rezultatele finale obţinute în scurtă perioadă conduc pe termen lung la comportamente noi
şi, prin acestea, la noi forme de piaţă”10.
Rezultă că, integrarea pieţelor este o componentă a mecanismului de integrare a
economiilor şi presupune în primul rând eliminarea barierelor artificiale din calea

7
Fr. Perroux, “ L’Europe sans rivages “, Presses Universitaires de France, Paris, 1954,
p.419.
8
Fr. Perroux, “ L’Économie du XX-e siècle “, Presses Universitaires de Grenoble,
1991.
9
Louis Philips, “D’intégration des marchés”, Edition E.Nauwelaerts, Louvain, 1962, p.75.
10
Ibidem, p.62.

29
schimburilor (integrare negativă) şi apoi ameliorarea funcţionării pieţei respective
(integrare pozitivă).

Conceptele de “integrare negativă” şi “integrare pozitivă” desemnează practic două


mecanisme de realizare a integrării economice sau, eventual, două laturi ale aceluiaşi
mecanism. Integrarea negativă constă în “desfiinţarea tuturor obstacolelor din calea liberei
circulaţii care pot exista în interiorul statelor”11 sau abolirea graduală a restricţiilor
cantitative şi a taxelor de import din calea schimburilor dintre ţări, în scopul bunăstării
comerciale a ariei integrate12. Conform opticii liberale, integrarea este doar “amenajarea
spontană a economiilor aşa cum rezultă din ‘legea pieţei’.”13 Eliminarea barierelor vamale
declanşează un proces automat de integrare datorită capacităţii autoregulatoare, de
adaptare, a economiilor. A. Marchal a definit însă “pseudo-integrare” procesul integrării
economiilor prin mecanismul integrării negative.14 Motivat de principiul solidarităţii, el
este un adept al integrării voluntariste, dirijiste, al integrării pozitive. Integrarea pozitivă
presupune cel puţin un minim de intervenţie în direcţia coordonării şi armonizării
politicilor economice în scopul ameliorării funcţionării pieţei.
Integrarea economiilor apare astfel ca un proces declanşat prin integrare negativă
şi reglat prin integrare pozitivă. (A. Marchal, Fr. Perroux, B. Balassa).
Spre exemplu, Fr. Perroux consideră că prin integrare se urmăreşte obţinerea pentru
un anumit număr de spaţii economice “a mijloacelor unei mai bune alocări a resurselor lor,
pentru o dezvoltare autonomă, în beneficiul propriilor populaţii”. Mijloacele nu se obţin
însă automat, prin liberalizarea schimburilor, ci prin trei mecanisme de integrare.15
Integrarea prin piaţă (prin jocul liber al legilor pieţei), în urma eliberării barierelor
din calea schimburilor reciproce, este considerată insuficientă creşterii şi dezvoltării
autonome pe termen lung. Perroux propune două mecanisme complementare- integrarea
prin investiţii şi integrarea instituţională, deşi fără rigoare ştiinţifică. Integrarea prin
investiţii constă în crearea de spaţii industriale ce depăşesc pe cele naţionale pentru
creşterea interdependenţei economice între diversele părţi constitutive, probabil în scopul
asigurării bazelor solidarităţii. Ea apare însă, mai curând, nu ca un mecanism distinct ci ca
un rezultat şi, în acelaşi timp, factor de susţinere a procesului integrării. Integrarea
instituţională este propusă a se folosi concomitent cu celelalte două în procesul integrării

11
Christian Hen, Jacques Leonard, op.cit., p.27.
12
Jan Tinbergen, “International economic integration“, Elsevier Publishing Company,
Amsterdam-London-New York, 1965, p. XV-XVI.
13
André Marchal, “L’intégration territoriale”, Presses Universitaires de France, Paris,
1965, p.15.
14
Ibidem, p.16.
15
Fr. Perroux, “L’Economie du XX-e siècle”, Presses Universitaires Grenoble, 1991,
p.420.

30
unor spaţii inegal dezvoltate şi constă în intervenţii publice acolo unde legile pieţei nu oferă
posibilitatea unei dezvoltări autonome; este o integrare pozitivă, absolut necesară în
integrarea spaţiilor inegal dezvoltate.
Teoria integrării a câştigat mult şi prin dezbaterile legate de perceperea integrării
economiilor ca proces sau ca stare. Tendinţa dominantă este de a considera integrarea un
proces, deoarece :
- integrarea deplină nu există ca stare ci este doar un proces şi mai curând o
politică, pentru că nu există solidaritate deplină şi integrarea presupune mereu eforturi de
coordonare, instrumente, politici etc. (A. Marchal);
- dinamismul vieţii economice face ca orice ansamblu integrat să fie mereu în curs
de integrare (G. Cevallos).
Un mare succes a avut B. Balassa cu propunerea de a defini integrarea economică
atât ca proces, cât şi ca stare. “Privită ca proces, ea înseamnă luarea acelor măsuri care să
ducă la abolirea discriminărilor între unităţile economice aparţinând unor state naţionale
diferite; considerată ca stare, reprezintă lipsa oricărei forme de discriminare din calea
economiilor naţionale.”16 Observăm, ca şi la A. Marchal, că există o politică de integrare şi
nu o integrare automată, realizată prin mecanismele pieţei libere, stimulate în acţiunile lor
de liberalizarea schimburilor şi lărgirea pieţelor.
Privită ca proces evolutiv, integrarea economiilor, începând cu punctul de
declanşare, se va desfăşura etapizat. Stabilirea etapelor şi a caracteristicilor fiecăreia
constituie una din problemele pe care teoria integrării a încercat să le rezolve şi în care
vocea cea mai auzită (punctul de vedere cel mai răspândit şi acceptat în literatura de
specialitate) este cea a lui B. Balassa.
Astfel, considerând integrarea economică un proces în evoluţie spre o situaţie
caracterizată de integrare, B Balassa pune în evidenţă mai multe etape ale acestuia, care
reprezintă “tot atâtea trepte”17. Sunt însă forme sau trepte? Prezentându-le, vom observa că
cele patru etape pot fi apreciate ca forme de integrare a economiilor şi ca trepte ale
integrării depline (totale).
Prima etapă, zona de liber schimb, presupune eliminarea taxelor vamale şi a
restricţiilor cantitative din calea schimburilor între statele membre. Uniunea vamală, a doua
etapă, adaugă la procesul liberalizării schimburilor comerciale dintre ţările partenere
constituirea unui tarif vamal comun faţă de ţările terţe.
În practică, se constată că zonele de liber schimb cunosc şi elemente specifice,
teoretic, doar uniunii vamale. Membrii Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.)
consideră, de exemplu, că nimic nu împiedică adoptarea într-o zonă a liberului schimb a
unor dispoziţii complementare (privind regulile concurenţei, armonizarea unei politici
economice, etc.). Experienţa AELS demonstrează că realizarea unei zone de liber schimb
presupune mai mult decât simpla desfiinţare a barierelor interne din calea schimburilor
reciproce; s-a produs o uniformizare a regulilor privind practicile concurenţei, a avut loc şi
coordonarea limitată a politicilor naţionale, îndeosebi a politicii comerciale adoptată faţă de
ţările UE.

16
B. Balassa, “ The theory of economic integration “, George Allen, Unvoin LTD, London,
1962, p.2.
17
Ibidem, p.1.

31
O a treia etapă de integrare este piaţa comună în care, între ţările membre, sunt
eliminate restricţiile în calea liberei mişcări a mărfurilor şi a factorilor de producţie. Ultima
fază, uniunea economică, combină elementele specifice pieţei comune cu armonizarea
politicilor economice naţionale şi chiar politici comune.
Diferenţele între piaţa comună şi uniunea economică sunt, în realitate, greu
observabile. Libertatea de circulaţie a mărfurilor şi a factorilor de producţie nu se poate
realiza fără politici comune şi armonizarea politicilor economice. Se poate aprecia, mai
curând, că piaţa comună impune trecerea la un nivel superior de integrare. Economiile
naţionale devin deja atât de interdependente încât orice măsură de politică economică luată
de unul dintre parteneri are impact ce depăşeşte spaţiul naţional, impunând coordonarea.
Este astfel de înţeles de ce se vorbeşte de o logică cumulativă a integrării după care, odată
debutat, procesul continuă natural prin determinare economică până la integrarea politică;
evident, dacă există voinţa politică necesară.
Integrarea economică parcurge toate cele patru etape şi presupune în final
“unificarea politicilor monetară, fiscală, socială, anticiclică şi recunoaşterea unei autorităţi
supranaţionale ale cărei decizii leagă statele membre.”18
În concluzie, integrarea europeană este un proces evolutiv de integrare deplină a
economiilor naţionale într-o nouă entitate; elementele definitorii sunt:
- declanşarea procesului de integrare se produce prin desfiinţarea barierelor tarifare
şi netarifare din calea schimburilor comerciale;
- integrarea economică se realizează concomitent în toate domeniile, progresiv,
etapizat, conform unei legităţi proprii, finalizând cu integrarea politică;
- principiul de bază al integrării îl constituie solidaritatea, în toate formele sale;
- o serie de instrumente de intervenţie se impun deoarece simpla acţiune a legilor
pieţei nu conduce la situaţia considerată a fi în avantajul fiecărui participant şi a
ansamblului în acelaşi timp.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Ce este un proces de integrare teritorială şi care este rolul solidarităţii în


definirea integrării?
2. Care sînt diferenţele între: integrarea pieţelor şi integrarea economiilor,
întegrarea pozitivă şi integrarea negativă, integrarea prin piaţa şi integrarea
instituţională?
3. Care este rolul integrării instituţionale într-un proces de integrare economică?
4. Care sînt principalele etape ale integrării ca proces?
5. Ce înţelegeţi prin procesul de integrare deplină?

Unitatea de studiu 2
Timpul recomandat – 2 ore.
Se adaugă 2 ore pentru studiul fişei de documentare 1.

18
Bela Balassa, op. cit., p. 2.

32
2. Etape în evoluţia integrării europene
Ţările semnatare ale Tratatului de la Roma, împreună cu cele care au aderat ulterior
(Marea Britanie, Irlanda, Danemarca în 1973, Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986,
Suedia, Finlanda şi Austria în 1995) au parcurs un drum lung, conflictual şi controversat.
De la Roma la Maastricht a curs un timp în care, în baza unei legităţi proprii şi prin voinţă
politică, integrarea europeană a evoluat prin aprofundare şi prin extindere, apropiindu-se de
obiectivul fundamental - unitatea politică.
Ţările comunitare s-au lansat în procesul integrării prin construirea unei uniuni
vamale ca premisă esenţială formării pieţei comune şi conturării celorlalte politici
economice necesare unificării.

A. Uniunea vamală
Europenii şi-au propus formarea unei uniuni vamale între ţările membre într-o
perioadă de tranziţie de 12 ani (eventual 15 ani dacă se impunea), prin eliminarea taxelor
vamale, stabilirea unui tarif vamal comun şi eliminarea restricţiilor cantitative.19
Primul proces, derulat în trei etape, a fost unificarea tarifară realizată prin
“dezarmarea tarifară” intra-comunitară liniar sau selectiv. O “clauză de accelerare” a
permis adoptarea unui ritm mai rapid pentru realizarea reducerilor tarifare într-un context
economic favorabil. Taxele vamale interne au fost desfiinţate în totalitate şi aliniate la
tariful vamal comun la 1 iulie 1968 cu doi ani mai devreme decât termenul prevăzut.
Tariful vamal extern comun s-a stabilit la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate la 1
ianuarie 1957, în cele patru zone vamale ale Comunităţii (Benelux, Franţa, Italia, şi
R.F.G.), cu câteva excepţii, îndeosebi pentru sectorul agricol.
Funcţionarea eficientă a Uniunii vamale a impus pe lângă eliminarea taxelor vamale
şi tariful vamal comun, desfiinţarea celorlalte restricţii comerciale şi armonizarea
reglementărilor naţionale.20 Ţările membre şi-au păstrat însă numeroase măsuri de politică
comercială netarifară, în principal de natură fiscală, tehnică şi fito-sanitară, care s-au
constituit în importante obstacole în calea schimburilor reciproce. După primii ani de
succes, integrarea europeană a parcurs o perioadă de criză, fiind relansată la mijlocul anilor
'80 printr-un program având drept scop "desăvârşirea pieţei comune" până în 1992.

B. Piaţa comună
Uniunea vamală a fost doar o primă etapă în liberalizarea pieţelor interne.
Ţările comunitare au considerat că trebuie să continue procesul integrării prin
instituirea deplină a celor patru libertăţi fundamentale : a mărfurilor, a capitalurilor, a
serviciilor şi a persoanelor. Ele dau conţinut unei alte forme de integrare, etapă a integrării
totale, numită piaţa comună.
Libera circulaţie a mărfurilor reprezintă fundamentul integrării economice.
Condiţii specifice au determinat înregistrarea unor progrese rapide, taxele vamale fiind
eliminate până la 1 iulie 1968, faţă de 1 ianuarie 1970, cât prevedea tratatul. Anii care au
urmat au fost, însă, caracterizaţi de o relansare a practicilor protecţioniste, acceptate prin

19
Vasile C. Nechita, “Integrarea europeană”, Editura Deşteptarea, Bacău, 1997, p.73.
20
I. Ignat, op. cit., p.36.

33
unele dispoziţii ale tratatului. Ele au fost generate de dificultăţi structurale înregistrate
îndeosebi în industriile tradiţionale ale ţărilor membre, încetinirea creşterii economice,
intensificarea concurenţei internaţionale.
Recurgerea la măsuri protecţioniste prezintă pentru un grup de ţări care se
integrează cel puţin trei inconveniente 21:
- menţinerea unor preţuri mai ridicate pe piaţa internă antrenează un transfer de
venit de la consumator la producător şi este la originea unor pierderi legate de dezvoltarea
unor producţii mai puţin eficiente decât în condiţii de liber schimb ;
- protecţia limitează schimburile internaţionale, posibilităţile specializării şi deci ale
unei mai bune exploatări a economiilor de dimensiune;
- se produce fragmentarea pieţei .
“Cartea albă” distingea în 1985, pentru ţările europene, patru tipuri principale de
obstacole în realizarea pieţei unificate: preferinţe naţionale în cadrul pieţelor publice,
frontiere fizice, frontiere tehnice şi frontiere fiscale22.
În consecinţă, eforturile europenilor s-au concentrat asupra instituirii unei circulaţii
libere reale a mărfurilor prin eliminarea obstacolelor existente şi armonizarea legislaţiilor
naţionale.
Concomitent, s-a avut în vedere şi libertatea de mişcare a persoanelor. Împreună
cu alte măsuri de armonizare socială, libera circulaţie a persoanelor asigură coeziunea
socială necesară existenţei unui spaţiu unitar, integrat, solidar.
Libertatea de mişcare a lucrătorilor se detaşează ca importanţă datorită implicaţiilor
asupra ocupării forţei de muncă, remunerării, condiţiilor de muncă şi drepturilor cuvenite.
Tratatul de la Roma prevedea prin articolul 48 principiul liberei circulaţii a muncitorilor,
“sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin public, securitate şi sănătate publică”
şi neaplicabil ocupaţiilor din administraţia publică. În 1968 era deja eliminată orice
restricţie privind sejurul muncitorilor şi familiilor acestora. Actul unic, acordul de la
Schengen şi Tratatul de la Maastricht marchează momente decisive în realizarea a ceea ce
vest-europenii numesc “Europa cetăţenilor”. Dar, urmare a disparităţilor naţionale încă
existente, se impune continuarea eforturilor de apropiere a legislaţiilor şi întărirea
competenţelor comunitare în scopul constituirii unui veritabil spaţiu intern fără frontiere.
Libera circulaţie a serviciilor are două componente: libertatea de stabilire şi
libertatea de prestare. Realizarea ei presupune folosirea într-o măsură importantă a
principiului recunoaşterii mutuale şi cel al armonizării minimale. Libertatea de stabilire
presupune dreptul unei întreprinderi dintr-un stat membru de a implanta o filială sau orice
alt tip de unitate în orice altă ţară parteneră. Orice discriminare pe criteriu de naţionalitate
este interzisă. Libertatea de prestare reprezintă dreptul de a presta servicii, oriunde în
comunitate şi indiferent de naţionalitate. Dificultăţile înregistrate în acest domeniu ţin de
progresele insuficiente în recunoaşterea mutuală a diplomelor şi absenţa unui drept
european al societăţilor 23.

21
P. Maiellet, Ph. Rollet,op. cit., p.70.
22
“Cartea albă” reprezintă un document al Comisiei europene, prezentat Consiliului
European în 1985, cu privire la încheierea procesului de realizare a pieţei comune. Nu
trebuie confundată cu “Cartea albă” adoptată de Consiliul de la Essen (1994) privind
acquis-ul comunitar.
23
Ibidem, p.80.

34
Libera mişcare a capitalurilor presupune libertatea de prestaţie a serviciilor în
domeniul financiar şi libera circulaţie a capitalurilor. Ea este consecinţa firească a mişcării
libere a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor; completează şi sprijină integrarea comercială.
Avantajele aşteptate în urma acestui proces sunt : scăderea costurilor intermediare;
diversificarea ofertei; o mai bună organizare şi implicit posibilităţi ridicate de a face faţă
concurenţei pe piaţa financiară internaţională; creşterea posibilităţilor de finanţare datorită
mai bunei mobilizări a economiilor europene.
Piaţa internă unică a evoluat lent. Sub impulsul dat de Actul unic (numit şi Cartea
Albă), adoptat în 1987 în scopul de a pregăti terenul pentru unificarea europeană, piaţa
comună a putut deveni efectivă doar la 1 ianuarie 1993.
În 1985, Comisia europeană a emis un document intitulat Cartea albă. Documentul
includea argumentele şi mijloacele necesare pentru o realizare mai rapidă a celor „patru
libertăţi”. Propunând suprimarea frontierelor fiscale (diferenţele de TVA), tehnice (norme
sanitare şi tehnice, monopoluri publice naţionale) şi fizice (controale vamale). Documentul
a fost a semnat în februarie 1986, reprezintă Actul unic şi este de fapt actul de relansare a
procesului de integrare, proces aflat în criză prin amplificarea barierelor netarifare în
spaţiul comunitar. Ţarile memnbre se angajau într-un proces de armonizare legislaţiilor
necesar într-un spaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi factorilor de producţie. Pentru a
facilita procesul de armonizare, Actul unic a introdus principiul recunoaşterii mutuale şi a
extins acordul cu majoritate calificată.
În 1979, hotărîrea Curţii de Justiţie a Comunităţii europene „Cassis de Dijon” a
decis că un bun sau serviciu comercializat legal într-un stat membru trebuie să poată fi
vândut fără restricţii în toate celellalte ţări membre. Acest principiu, al recunoaşterii
mutuale permitea căderea întregului arsenal protecţionist pe care uniunea vamală nu l-a
putut elimina şi care s-a dezvoltat pe fondul încetinirii creşteii, cu incepere de la mijlocul
anilor 70. Aplicarea principiului se lovea însă de compromisul de la „Luxemburg” care
însemna că în luarea deciziilor la nivelul Consiliului se practica procedura unanimităţii „cu
o diferenţă rezonabilă”. Practic orice decizie putea fi pusă în discuţie printr-un veto al unui
stat. Compromisul întârzia prin urmare procesul de liberalizare a pieţelor. Acordul unic a
permis aplicarea efectivă a principiului recunoaşterii mutuale şi avansarea în procesul
integrării.
Actul unic menţine parţial şi principiul armonizării dar pentru toate problemele
referitoare la desăvârşirea pieţei unice, principiul votului cu majoritate calificată se
substituie celui al unanimităţii. Se menţin deciziile unanime în domenii „sensibile”:
fiscalitate, extindere, libera circulaţie a persoanelor, acţiuni noi. Până la sfârşitul lui 1995,
cvasi-totalitatea celor 282 de directive de armonizare necesare desăvârşirii pieţei unice au
fost adoptate; nu toate au fost transpunse însă în legislaţiile naţionale.

C. Uniunea economică
În literatura de specialitate, piaţa comună şi uniunea economică sunt prezentate ca
forme distincte de integrare.
Din analiza a ceea ce este în fapt o piaţă internă unică, se poate constata că
realizarea ei implică măsuri ce ţin, teoretic, de uniunea economică. Stabilirea unui moment
în care un ansamblu de ţări trece de la realizarea între ele a unei pieţe comune la o uniune

35
economică, este, credem, imposibilă. Piaţa comună pare mai curând o componentă a
uniunii economice, un mijloc de realizare a acesteia.
În cadrul uniunii economice pot exista însă diferite nivele de integrare, în funcţie
de: numărul de politici comune, gradul de armonizare al legislaţiilor, interdependenţa
existentă între economiile participante.
Condiţiile considerate minime pentru reuşita unei uniuni economice sunt:24
- existenţa pieţei unice, cu cele patru libertăţi şi armonizarea fiscalităţilor indirecte
(T.V.A., accize) ;
- o politică a concurenţei care să asigure buna funcţionare a mecanismelor pieţei; nu
poate exista piaţă unică fără posibilitatea de a controla acordurile, monopolurile,
concentrările şi ajutoarele publice ;
- politici comune în scopul realizării coeziunii economice şi sociale a uniunii ;
- coordonarea politicilor economice a statelor membre, obligatorie la un nivel al
interdependenţei, când o măsură de politică economică a unui stat depăşeşte sfera acţiunii
sale – spaţiul naţional;
-armonizarea politicilor şi recunoaşterea mutuală.
Uniunea economică este un stadiu de integrare în care interdependenţele sunt atât de
accentuate încât aproape toate politicile economice ies de sub elaborarea strict naţională.
Statele membre îşi păstrează deplina libertate în elaborarea politicii monetare. Renunţarea
la aceasta, un pas deosebit de dificil, se consideră un imperativ deoarece independenţa
statelor membre în domeniul monetar limitează efectele favorabile ale constituirii pieţei
unice. Fondatorii Comunităţii erau convinşi că realizarea pieţei comune va fi condiţionată
de politici economice şi monetare comune. Era de la sine înţeles că instituirea progresivă a
pieţei comune va antrena interdependenţe acentuate între economiile membre, obligând la
armonizare şi coordonare într-o primă etapă iar apoi la adoptarea de politici comune. În
momentul lansării procesului, poziţia adoptată a dovedit însă realism prin opţiunea pentru o
formă de integrare ce nu aducea atingere principiului suveranităţii.
Elaborarea politicilor economice a revenit statelor membre care îşi asumau obligaţia
de a urmări obiectivele stabilite la nivel comunitar în strânsă colaborare cu instituţiile CEE.
Dar, exceptând agricultura- domeniu în care a fost pusă rapid în aplicare o politică comună,
progresele în planul coordonării/arminizării au fost extrem de lente, întârziind şi chiar
punând în pericol procesul de integrare. La Conferinţa de la Haga din 1969, statele membre
au aprobat iniţierea unor măsuri pentru constituirea unei uniuni economice şi monetare.
Măsurile propuse au dat conţinut planului Werner.25 Planul prevedea realizarea uniunii
economice şi monetare în trei etape în care statele membre ar urma să-şi armonizeze
politicile naţionale pentru a putea trece la politici comune. Rezultatul a fost un eşec iar
procesul a fost relansat 20 de ani mai târziu prin planul Delors(1989). Adoptat în iunie
1989, planul a reprezentat baza acţiunilor ce au condus la Uniunea Europeană.

24
M. Berthiaume şi R. Revol, lucr. cit., p.57.
25
Pierre Werner, pe atunci preşedinte de guvern şi ministru al finanţelor în Luxemburg.

36
D. Uniunea economică şi monetară
Preocuparea ţărilor membre CEE de a introduce o disciplină monetară internă s-a
datorat iniţial problemelor ridicate de interdependenţa ridicată a economiilor şi flotarea
liberă a monedelor începând cu deceniul opt. Diferite etape s-au succedat până la decizia
adoptării unei monede unice.26
Studiul literaturii privind integrarea monetară relevă două categorii de probleme:
oportunitatea unei monede unice, în funcţie de avantajele şi dezavantajele instituirii
acesteia şi modul concret de realizare a Uniunii Monetare.
1) Două optici diferite se desprind cu privire la oportunitatea monedei unice.
a) Stabilirea unei monede unice este, în viziunea economiştilor care o susţin fără
rezerve, consecinţa firească a pieţei unice şi instrumentul indispensabil funcţionării
acesteia. Ei au în vedere o serie de avantaje pe care moneda unică le-ar produce.
Argumentele aduse pleacă de obicei de la rolul monedei într-o economie modernă. Iată ce
ne spune în acest sens André Fourçans: “Moneda diminuează costurile de informare şi
tranzacţii asociate schimburilor. În rolul său de unitate de cont, mijloc de schimb şi de
rezervă, ea face dovada unei productivităţi economice şi sociale incomparabile. Ea reduce
incertitudinea şi costurile inerente activităţii economice, diminuând resursele care ar trebui
altfel investite pentru a obţine, utiliza şi stoca informaţia şi pentru a efectua tranzacţiile
necesare proceselor de producţie şi schimb (Brunner şi Meltzer, 1971). Aceste avantaje
sunt cu atât mai importante cu cât domeniul de utilizare al monedei se lărgeşte (Mendel,
1961).”
Altfel spus, calitativ, argumentele în favoarea unei monede unice sunt aceleaşi cu
cele în favoarea unei economii monetare faţă de economia de troc, chiar dacă, cantitativ,
câştigurile sperate sunt mai mici. Concret, o singură monedă facilitează compararea
preţurilor internaţionale fără a fi nevoie să se strângă şi să se producă informaţii privind
ratele de schimb prezente şi viitoare, ca şi informaţii privind diferitele constrângeri şi
reglementări ale pieţelor de schimb. Ea elimină incertitudinea legată de ratele de schimb,
precum şi costurile de conversie asociate tranzacţiilor între devize. O monedă unică elimină
operaţiunile de schimb neproductive pentru colectivitate în ansamblu său. O lume cu
monede multiple, şi pentru care există un risc (potenţial sau real) de schimb, constituie un
obstacol în integrarea pieţelor nu doar monetare şi financiare ci şi de bunuri şi servicii
(Kenen, 1976).27
Christian de Boissieu, profesor la Universitatea Paris 1, sintetizează într-un articol
concepţiile susţinătorilor monedei unice în spaţiul vest-european privind avantajele nete ale
realizării U.E.M.28
Avantajele considerate certe sunt:
- U.E.M. este “complementul logic al marii pieţe şi al integrării financiare; moneda
comună este o contra-parte a integrării pieţelor naţionale de factori de producţie (mai ales

26
Chr. Bordes ş.a., “La coordination des politiques monétaires”, Revue d’économie
politique, nr.1, 1991, p.1-17.
27
A. Fourçans, “ L’Union monétaire de l’Europe : fondements théoriques, problèmes et
propositions “, Revue d’économie politique, nr.1, 1991, p.130.
28
Christian de Boissieu, “ Avantages de l’Union économique et monétaire “ Revue
d’économie politique, nr.1, 1991, p.153-166.

37
muncă şi capital) şi a pieţelor de bunuri”; uniunea monetară condiţionează şi determină
creşterea mobilităţii bunurilor şi factorilor de producţie;
- cu o monedă unică riscul de schimb intra-european dispare şi se elimină costurile
datorate recurgerii la diferite instrumente de acoperire a acestui risc;
- se elimină costurile de tranzacţie datorate “trecerii de la o monedă la alta” (se
estimează o reducere de 0,5 % din PNB al UE, variind între 0,1% pentru ţările cu monedă
puternică şi 1% pentru ţările cu monedă slabă);
- posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa ratelor
dobânzii;
- întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii, dezvoltarea
cooperării economice;
- atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub forma investiţiilor
directe şi de portofoliu.
b) O altă concepţie despre oportunitatea monedei unice este dată de autorii care văd
în aceasta o mare greşeală.
Spre exemplu, Philippe Lagayette ajunge la concluzia că “o piaţă unică nu include o
monedă unică” deoarece nu există legătură logică între integrare economică şi unificare
monetară. Problema principală a sistemelor monetare şi, îndeosebi a Sistemului Monetar
European (SME), “nu constă în absenţa unei monede unice, ci în faptul că sunt fondate pe
iresponsabilitate instituţională“. Un sistem de bănci libere în care oricine este liber să
utilizeze orice monedă ar fi evident mult mai bun deoarece ar reintroduce responsabilitatea
băncilor individuale. Existenţa pieţei comune este perfect compatibilă cu o multitudine de
monede deoarece semnificaţia ei ar fi dereglementarea, concurenţa şi diversificarea.29
Argumentele aduse în general împotriva unei monede unice sunt :
- moneda unică, eliminând variaţiile nominale de schimb ale cursurilor, face mai
dificile ajustările pe termen scurt ;
- fiecare naţiune îşi pierde suveranitatea în politica monetară (determinarea ratei de
inflaţie şi arbitrarea între inflaţie şi şomaj) ;
- consecinţe regionale nedorite, generate de neconcordanţa între evoluţia aproape
uniformă a salariilor nominale şi productivităţile mai scăzute ale regiunilor periferice şi de
mişcările de forţă de muncă şi de capital între regiuni; o politică de redistribuire a
veniturilor, stimularea delocalizărilor de forţă de muncă spre regiunile periferice ar
constitui soluţia eliminării acestui dezavantaj.

2). Mai multe concepţii s-au conturat în timp cu privire la modalităţile concrete de
unificare a unei zone monetare.30
a) Prima concepţie de integrare monetară, cea mai cunoscută, o reprezintă sistemele
de schimb organizate. Unificarea monetară se produce în doi timpi: mai întâi se stabilesc
parităţi fixe între monedele ţărilor membre; ulterior se stabileşte o monedă unică.
Sistemele monetare europene corespund acestei orientări. Experienţa acumulată
demonstrează o serie de ineficienţe, unele foarte importante. Optica unei integrări prin
procedura sistemelor de schimb organizate nu are fundamente teoretice. Stabilitatea ratelor

29
Philippe Lagayette, “ La dinamique de l’Union economique et monetaire “, Revue
d’economie politique, nr.1, 1991, p.109-126.
30
Philippe Narassiguine, “L’Unification monétaire européenne”, Economica, Paris, 1993.

38
de schimb nu implică în mod necesar posibilitatea unei monede unice. La acest aspect
semnificativ se adaugă şi lipsa mijloacelor băncilor centrale pentru a face faţă operaţiunilor
speculative, efecte perverse asupra ţărilor mai puţin dezvoltate în cadrul aderării lor la
sistem, lipsa de supleţe pentru a resorbi şocurile externe violente (experienţa unificări
monetare germane).
b) În 1961, R.A. Mundell elaborează teoria zonei monetare optimale şi s-au pus
astfel bazele fundamentării teoretice a unificării spaţiilor monetare. Teoria, cu dezvoltările
ulteriore ce i-au fost aduse de către alţi cercetători, răspunde unei concepţii constructive
despre integrare monetară, concepţie numită de tip Keynesist.31 Conform lui R. A.
Mundell32, problema fundamentală a proceselor de integrare şi dezintegrare monetară o
constituie “zona monetară optimală”. Aceasta este o zonă în interiorul căreia nu se impune
o ajustare a ratelor de schimb între regiuni şi unde se poate adopta o monedă unică sau
parităţi fixe. O asemenea zonă poate exista dacă în interiorul ei factorii de producţie –şi în
special factorul muncă – sunt perfect mobili. De aceea, spaţiul natural al unei monede nu
este neapărat cel naţional. Şocurile externe pot provoca efecte perverse în uniunea
monetară, fapt pentru care trebuie corectate deoarece ar putea deveni definitive. Dintre
efectele de acest tip pot fi menţionate: subutilizarea potenţialului regiunilor afectate (de
obicei cele periferice), deşertificarea regiunilor perturbate, reducerea schimburilor
intraregionale, creşterea ratei dobânzii, creşterea prelevărilor obligatorii, deformarea
structurii economice a regiunilor perturbate. Corectarea acestor efecte presupune
mobilitatea forţei de muncă între regiuni.
c) Tratatul de la Maastricht corespunde unei concepţii constructiviste de tip
monetarist. Ea stabileşte drept condiţie fundamentală pentru unificarea zonelor monetare
obţinerea unor diferenţe nule între ratele de inflaţie ale naţiunilor respective. Această
viziune este completată prin definirea în cadrul tratatului a unor criterii macroeconomice:
- inflaţia nu trebuie să fie mai mare de 1,5% faţă de media a trei state cele mai
performante;
- deficitul public nu trebuie să depăşească 3% din PIB ;
- datoria publică trebuie să fie cel mult 60 % din PIB ;
- dobânda pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% media
primelor trei ţări membre cele mai performante.
Alături de aceste criterii, Ph. Rollet consideră deosebit de importante pentru
stabilitatea unei uniuni monetare: convergenţa ritmurilor de creştere economică şi coerenţa
fenomenelor de specializare.33
Şi acestei concepţii i se reproşează lipsa fundamentării teoretice şi faptul de a lăsa
fără răspuns întrebări esenţiale.34
d) Concepţia concurenţială a unificării monetare este “multiformă”35 şi
caracteristica sa principală o constituie strategia graduală de unificare, bazată pe concurenţa
liberă între monede.

31
Ibidem, p. 137
32
Ibidem, p. 45-71
33
Philippe Rollet, “ Convergence réelle, convergence structurelle et Union Economique et
Monétaire, Centre Economie et Politiques Européennes, Lille, 1992.
34
Philippe Narassiguin, lucr.cit., p.3.
35
Ibidem, p.132.

39
Două aspecte esenţiale sintetizează această concepţie :
- alegerea monedei se face de către consumator, care determină “zonele” monetare
optimale (părţi din piaţă deţinute de diferite monede);
- zona monetară optimală evoluează suplu, în funcţie de preferinţele consumatorilor.
Un proces concurenţial de integrare monetară este preferabil unui sistem centralizat
şi constructivist. El permite concurenţa între sisteme monetare, serviciile monetare şi
financiare şi lasă pieţei alegerea monedei unice. Piaţa va selecta moneda unică şi va stabili
zonele monetare optimale.
Mai multe proiecte privind unificarea monetară în UE au fost elaborate în viziune
constructivistă. În 1975 economiştii Manifestului de la Toussaint propuneau emisiunea unei
monede europene “Europa”; monedele naţionale ar fi condus consumatorii la alegerea celor
mai performante devize. Tot în 1975, J.Riboud propunea crearea unei monede europene
“Eurostable”, similară cu “Europa”, dar rezervată doar tranzacţiilor internaţionale. Mai
recent, în 1989, britanicii recomandau concurenţa între toate monedele naţionale europene.
Monedele prezentând cele mai bune performanţe le-ar fi eliminat progresiv pe celelalte.
Deşi concepţia concurenţială evită ajustările costisitoare ale adoptării prea rapide a
unei monede unice, concepţia adoptată pentru unificarea monetară europeană a fost cea
constructivistă.
Europa monetară
• 1957-1972 : cooperare monetară - crearea unităţii de cont agricole în 1962;
• - planul Barre (în 1969) pentru convergenţa politicilor naţionale pe termen scurt şi
asistenţa financiară a ţărilor cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi;
• - planul Werner (în 1970) privind constituirea unei uniuni monetare până în 1980;
• - acordul de la Washington (în 1971) pentru creşterea marjei de fluctuaţie în SMI de la
1% (stabilită prin acordul de la Bretton Woods) la 2,25%.
• 1972-1979 : eforturi de stabilizare a cursurilor de schimb
• - “şarpele monetar european” (1972) - fixarea marjei de fluctuaţie între monedele
europene şi între acestea şi dolar la 2,25%;
• - crearea Fondului European de Cooperare Monetară (1973) şi adoptarea unităţii
monetare de cont europene cu valoare de 0,888 grame aur fin;
• - adoptarea în 1975 a unităţii de cont europene definită printr-un coş de monede;
• - acordul de la Bremen din iulie 1978 privind crearea unui sistem monetar european
pentru a facilita convergenţa dezvoltării economice şi a impulsiona procesul de uniune
europeană.
• 1979: constituirea Sistemului Monetar European:
• - marje de fluctuaţie de ±2,5% (6% pentru monedele slabe);
• - solidaritate prin FECOM în menţinerea stabilităţii;
• - adoptarea ECU pe baza uni coş de monede în funcţie de ponderea ţărilor în PIB
comunitar şi în schimburile intra-comunitare;
• - stabilirea unui curs pivot prin definirea monedelor în ECU.

1979-1990 :modificări ale compoziţiei ECU;


• - reajustări monetare, în special ale mărcii germane, francului francez şi lirei italiene.

40
1990 : Consiliul european de la Madrid: statele membre decid asupra constituirii Uniunii
Economice şi Monetare.
1990-1993 : prima etapă de formare UEM
• - definitivarea procesului de realizare a pieţei comune;
• - eforturi de convergenţă a performanţelor economice.
1994-1997 (1999): a doua etapă - atingerea criteriilor de convergenţă
• - stabilitatea preţurilor (rată a inflaţiei mai mică de 1,5% din rata medie a primelor trei
economii cele mai performante);
• - deficit public / PIB de maxim 3%;
• - datoria publică / PIB de cel mult 60%;
• - respectarea marjelor de fluctuaţie prevăzute de SME pentru cel puţin doi ani fără
devalorizare faţă de alte monede europene;
• - rată nominală a dobânzii cu cel mult 2% mai mare decât media celor mai performante
ţări membre;
• - instituirea Sistemului European de Bănci Centrale format din Banca Centrală
Europeană şi Băncile Centrale Naţionale;
• - coordonarea politicilor economice;
• - stabilirea ţărilor ce vor participa la EURO.
mai 1998 : 11 ţări din cele 15 decid să participe la EURO (nu participă Grecia, Danemarca,
Marea Britanie şi Suedia).
1 ianuarie 1999 : stabilirea parităţilor fixe.
1 ianuarie 2002 : intrarea în vigoare a monedei unice “EURO” prin circulaţie în paralel cu
monedele naţionale;
1 iunie 2002: trecerea definitivă la exprimarea operaţiunilor publice şi private în euro

Instituirea unei monede unice angajează costuri de ajustare considerabile, dificil de


suportat de către populaţii. Critici severe sunt aduse concepţiei de unificare a Tratatului de
la Maastricht şi se recomandă prudenţă susţinătorilor acesteia. Pe de altă parte, speranţe
mari sunt puse în desăvârşirea procesului de realizare a uniunii monetare europene,
apreciind avantajele mai presus de riscurile asumate.
Controversat încă, procesul unificării monetare se află în ultima sa etapă, conform
concepţiei Europei cu geometrie variabilă. Doar unsprezece din cele douăsprezece ţări
membre (mai puţin Grecia, Danemarca, Marea Britanie şi Suedia) au decis în mai 1998 să
participe la EURO- viitoarea monedă unică. La 1 ianuarie 1999 a avut loc stabilirea
parităţilor fixe, de la 1 ianuarie 2002 EURO va circula în paralel cu monedele naţionale, iar
de la 1 iunie 2002 monedele naţionale vor ceda locul în totalitate monedei comune. În 2001
şi Grecia şi-a anunţat participarea la moneda unică.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor


1. Ce este uniunea vamală şi cum a fost realizată în procesul integrării
europene?
2. Ce înţelegeţi prin cele 4 libertăţi fundamentale ale pieţei interne?

41
3. Cum se explică recurgerea la măsuri protecţioniste pentru un grup de ţări
angajate într-un proces de integrare şi ce efecte are protecţia asupra
integrării?
4. Ce proceduri au relansat procesul de realizare a pieţei unice euroepne?
5. Care sînt argumentele pro şi contra unificării monetare într-un proces de
integrare?
6. Ce teorii s-au confruntat în procesul unificării monetare europene?
7. Cum se realizează unificarea monetară europeană?
8. Studiaţi fişa 1 de documentare de la sfârşitul modulului. Răspundeţi
următoarelor întrebări:
- care sînt argumentele de ordin microeconomic în favoarea monedei inuce;
- care sînt argumentele de ordin macroeconomic în favoarea monedei unice;
- care sînt principalele dificultăţi în adoptarea monedei unice;
- este Uniunea europeană o zonă monetară optimă;
- Care sînt riscurile din întârzierea procesului de unificare monetară şi/sau
unificarea în mai multe etape;
- Ce soluţii se pot adopta pentru o Europă cu mai multe viteze?

Unitatea de studiu 3
Timp necesar de studiu - 4 ore.

3. Teoriile statică şi dinamică a integrării economice


Integrarea regională36 nu reprezintă un scop în sine.
Din punct de vedere politic, integrarea este considerată mijloc de a reduce tensiunile
politice, de a favoriza colaborarea pe plan politic, de a mări gradul de participare la viaţa
politică internaţională. Ţările în curs de dezvoltare menţionează adesea posibilitatea de a
obţine puterea colectivă de negociere în scopul obţinerii de avantaje dar, mai ales, dorinţa
de a evita izolarea, “de a nu rămâne pe dinafară”.
Din punct de vedere economic, I. Ignat consideră că argumentele ce vin în sprijinul
integrării economice sunt 37: economiile derivate din producţia de scară; intensificarea
concurenţei; atenuarea dezechilibrelor balanţei de plăţi; dezvoltarea unor activităţi dificil de
realizat în limitele pieţelor naţionale; creşterea puterii de negociere; un plus de coerenţă în
politicile economice; adoptarea unor reforme structurale altfel imposibile; accelerarea
dezvoltării economice.

36
Unitatea teritorială de bază in procesul integrării europene a devenit regiunea.
Considerăm în consecinţă că cel mai relevant concept în definirea acestuia este cel de
“integrare regională”.
37
I. Ignat, S.Pralea, “Economie mondială”, Ed. Symposion, Iaşi, 1994, p.156-159.

42
Integrarea regională presupune constituirea de zone de liber schimb, geografic
limitate, în scopul optimizării alocării resurselor, creşterii eficacităţii aparatului productiv
şi dinamizării vieţii economice.
Avantajele decurg din mai buna valorificare a factorilor de producţie disponibili
prin crearea unui spaţiu concurenţial de mari dimensiuni, favorabil atingerii economiilor de
scară şi specializării conform costurilor comparative.

3.1. Analiza statică pe baza teoriei uniunilor vamale


Baza teoretică a integrării derivă din abordările clasice şi neoclasice privind liberul
schimb şi a fost fundamentată de Jacob Viner în 1950 prin “teoria uniunilor vamale”38.
Dezvoltările ulterioare, efectuate de J.E.Meade (1955), Gehrels (1955), Scitowsky (1958),
R.C. Lipsey (1960), H.G. Johnson (1965), A.Marchal(1965), B.Balassa(1962) şi
J.Tinberger(1965) au permis stabilirea efectelor, a condiţiilor în care rezultatele pot fi net
favorabile atât pentru fiecare participant cât şi pentru ansamblu, a mecanismelor şi a
instrumentelor prin care procesul integrării poate fi desăvârşit.
Integrarea economică este, în fapt, un proces de ajustare şi convergenţă structurală a
economiilor membre spre un nou spaţiu unitar, omogen şi solidar, vechile echilibre fiind
înlocuite cu o nouă reţea de legături generând un echilibru relativ stabil la nivel comunitar.
Punctul de pornire îl reprezintă liberalizarea schimburilor reciproce prin constituirea unei
zone de liber schimb. Finalitatea procesului, trecând prin etape intermediare (Uniunea
vamală, Piaţa comună, Uniunea economică şi Uniunea monetară), este uniunea politică,
despre care opiniile sunt împărţite. Adepţi ai federalismului şi ai confederalismului vin cu
argumente convingătoare pentru a-şi susţine punctul de vedere; o dispută nefinalizată, mai
ales cu privire la perspectivele spaţiului european, dar care momentan este pusă în umbră
de realizările Uniunii Europene şi de demersurile impuse de Tratatul de Maastricht care
presupun creşterea rolului instituţiilor comunitare; o dispută care revine însă cu uşurinţă
odată cu orice manifestare a contradicţiei între dorinţa de autonomie naţională şi
internaţionalizarea proceselor şi comportamentelor.
Realocarea resurselor, determinată de liberalizarea schimburilor reciproce şi de
stabilirea unui tarif vamal comun în cadrul unei Uniuni vamale este explicată de Viner în
termeni de creare şi deturnare de comerţ. Crearea de comerţ este situaţia în care vechile
surse de aprovizionare sunt înlocuite de altele noi, mai ieftine; realocarea este pozitivă,
generând economie de factori de producţie. În cazul deturnării de comerţ, resursele sunt
orientate către producătorii mai puţin eficienţi. Pe ansamblu uniunea este avantajoasă din
punct de vedere al restructurării producţiei dacă efectele nete sunt de creare de comerţ.39
Aprecierea rezultatelor unei uniuni vamale se poate efectua pe baza unui exemplu
ipotetic, plecând de la un model simplificat cu două ţări (A şi B) şi un produs (X) în două
situaţii iniţiale: a) taxă vamală de 100% şi b) taxă vamală de 50%. Ipotezele de lucru sunt:
concurenţă pură şi perfectă, mobilitatea produselor, imobilitatea factorilor, costuri
constante, elasticitate nulă a cererii în funcţie de preţ şi elasticitate infinită a ofertei în
funcţie de preţ. Costul unitar al bunului X în ţara A este de 100 u.m., în B de 84 u.m. şi în

38
Viner J., “The Customs Union Issue”, Carnegie Endowment for International Price,
New York, 1950.
39
Ibidem.

43
restul lumii de 60 u.m. (se ia în considerare cel mai mic cost posibil).
Tabelul 1.1. prezintă costul aprovizionării cu X pentru ţara A în situaţiile iniţiale şi
după constituirea uniunii cu B, pentru nivele diferite ale taxelor vamale precum şi în cazul
ideal al liberului schimb generalizat.
Se poate observa că, în cazul unui tarif vamal prohibitiv, deşi costul intern este cel
mai ridicat, cererea este orientată către producătorul autohton. Formarea unei uniuni
vamale cu B determină aprovizionarea din B până la o taxă vamală de 30% inclusiv şi din
restul lumii pentru o taxă vamală mai mică de 30%. Deoarece, faţă de situaţia iniţială,
resursele sunt alocate către un producător mai eficient, uniunea generează creare de comerţ,
indiferent de nivelul ulterior al taxei vamale.

Tabelul 1.1. Costul aprovizionării cu bunul X pentru ţara A


Specificare Provenienţa
A B Restul lumii
1.taxă vamală de 100% 100 168 120
2. taxă vamală de 50% 100 126 90
3. Uniune vamală cu B
taxă vamală de 80% 100 84 109
taxă vamală de 50% 100 84 90
taxă vamală de 30% 100 84 84
taxă vamală de 20% 100 84 72
4. liber schimb generalizat 100 84 60

Plecând însă de la un tarif vamal de 50%, caz în care provenienţa bunului o


reprezintă cel mai eficient producător, uniunea orientează cererea spre producătorul din B
până la o taxă vamală comună de 30%. Are loc deci o deturnare de trafic. Pentru o taxă mai
mică de 30%, uniunea nu schimbă sensul aprovizionării şi este lipsită de efecte asupra
producţiei bunului X.
Economiile realizate de ţara A prin formarea uniunii vamale cu B sunt prezentate în
tabelul 1.2.
Tabelul 1.2. Economiile realizate de ţara A.
Specificare Situaţia iniţială
100% 50%
Costul aprovizionării anterior 100 u.m. 90 u.m.
formării uniunii
Economiile* realizate prin:
1. Uniune vamală cu B
Taxă vamală de 80% 16 u.m. 6 u.m.
Taxă vamală de 50% 16 u.m. 6 u.m.
Taxă vamală de 30% 16 u.m. 6 u.m.
Taxă vamală de 20% 28 u.m. 18 u.m.
2. Liber schimb generalizat 40 u.m. 30 u.m.
* Se calculează ca diferenţă între costul aprovizionării în situaţiile iniţiale şi fiecare
din costurile ulterioare.
Analiza datelor acestui caz particular ne permite să generalizăm, apreciind că:

44
1. Dacă A şi B produc bunul X mai puţin eficient raportat la ţările terţe şi tariful
vamal anterior este prohibitiv, uniunea este avantajoasă deoarece conduce la creare de
comerţ;
2. Dacă A şi B produc bunul X mai puţin eficient decât ţările terţe şi formează o
uniune vamală cu un tarif anterior neprohibitiv, atunci uniunea, deşi generează economii în
aprovizionare, este dezavantajoasă deoarece determină deturnare de comerţ (specializarea
se realizează în favoarea unui producător mai puţin eficient);
3. Dacă B produce bunul X mai eficient decât ţările terţe, atunci, oricare ar fi
nivelul taxei vamale, uniunea este avantajoasă, conducând la creare de trafic în favoarea
celui mai eficient producător;
4. În cazul în care A este singura în măsură să producă bunul X, dar ineficient
raportat la ţările terţe, uniunea poate genera fie creare, fie deturnare de trafic, în funcţie de
raportul de competitivitate şi de nivelul taxei vamale anterior şi ulterior constituirii uniunii;
5. Dacă A şi B nu produc bunul X, uniunea este fără efect cu privire la producţia şi
schimbul acestuia;
6. Efectele sunt cu atât mai favorabile cu cât se pleacă de la un tarif vamal mai
ridicat şi cel ulterior este mai scăzut;
7. Rezultatele constituirii uniunii sunt mai puţin favorabile decât în condiţii de liber
schimb generalizat.
Stabilirea rezultatelor nete ale uniunii vamale şi desprinderea condiţiilor în care un
astfel de proces poate fi net avantajos sunt facilitate de reprezentarea grafică.
Fie trei ţări A, B şi C şi un produs X posibil de importat de către A la preţurile PB şi
PC (PB< PC <PA) plus taxa vamală t (PBt şi PCt).
Formarea unei uniuni vamale între A şi B generează următoarele efecte:
a) creare de comerţ - suprafaţa [nuv] corespunzătoare creşterii importurilor cu
AC + BC prin alocarea resurselor spre un producător mai eficient comparativ cu cel intern;
b) deturnare de comerţ - suprafaţa [ughk], prin orientarea resurselor spre un
producător aflat în inferioritate comparativă faţă de C, dar avantajat de eliminarea taxei
vamale care scade preţul de import;

45
c) un efect de consum - suprafaţa [lkj], constând în avantajul obţinut de
consumator prin reducerea preţului cu PBt – PC;
Caracterul favorabil sau defavorabil al uniunii este dat de rezultanta celor trei
efecte.

C S
P

PCt
v l
PBt
n u k j
PC

PB
g h

C A B D Q

Figura 1.1. Efectele constituirii uniunilor vamale

Dacă notăm cu C0 cererea înainte de constituirea uniunii, cu ∆C creşterea cererii şi


cu ξ elasticitatea cererii ca funcţie de preţ, obţinem relaţia:
∆C=(PBt – PC).C0 .ξ
1 1
Triunghiul [jkl] este ( PBt − PC )∆C , deci : [jkl] = ( PBt − PC )2 C0ξ
2 2
Similar, suprafaţa [vun], reprezentând câştigul privind producţia, este dată de
relaţia:
1
[vun] = ( PBt − PC )2 Q0 β , în care:
2
Q0 reprezintă producţia internă, anterioară uniunii şi β reprezintă elasticitatea
ofertei.
Câştigul total este suma [jkl] + [vun], respectiv:
1
( PBt − PC )2 (C0ξ − Q0 β )
2
Suprafaţa [ukhg] reprezintă efectul negativ al deturnării de comerţ:

46
[ukhg] = (PC – PB)AB;
Rezultatul net este dat de:
1
W= ( PBt − PC )2 (C0ξ − Q0 β ) − ( PC − PB ) AB
2
Pe baza acestei relaţii se poate stabili că: efectele constituirii uniunii vor fi cu atât
mai mari (uniunea este cu atât mai avantajoasă), cu cât:
- tariful vamal (t) aplicat importurilor anterior constituirii uniunii este mai mare;
- importurile (AB) anterioare uniunii sunt mai mici;
- elasticităţile ofertei şi cererii sunt mai importante;
- diferenţa (PC – PB) este mai mică, deci inferioritatea comparativă a lui C faţă de B
este mai mică;
În concluzie, analiza pe baza teoriei lui Viner ne permite să precizăm că, o uniune
vamală are cu atât mai multe şanse de reuşită cu cât: numărul ţărilor participante este mai
mare; taxele vamale eliminate sunt mai ridicate; tariful vamal comun este mai scăzut;
grupează economii cu structuri productive concurenţiale, dar potenţial complementare,
generând specializări de tip intra-ramură şi organologică.
Studiile consacrate de integrare recomandă însă depăşirea analizei statice,
tradiţionale, a uniunilor regionale, prin luarea în considerare a economiilor de dimensiune
favorizate de lărgirea spaţiului economic şi a efectelor concurenţei asupra progresului
tehnic şi a creşterii economice.

3.2. Analiza dinamică; concurenţă şi economii de scară


Liberalizarea schimburilor reciproce devine sursă a economiilor de scară dacă
dimensiunea minimă pentru asigurarea eficienţei optime a producţiilor este superioară celei
pe care ar fi permis-o întinderea pieţei interne. Economiile de scară realizate într-un sector
sunt în funcţie de dimensiunea minimă tehnic eficace şi de panta costurilor, înţeleasă drept
creştere a costurilor unitare, corespunzătoare unui procent de scădere a producţiei (50%
prin convenţie), raportat la dimensiunea optimă40.
Creşterea dimensiunii întreprinderilor permite reducerea costurilor, ameliorarea
productivităţii şi competitivităţii, lărgirea posibilităţilor de finanţare a cercetării –
dezvoltării, devine sursă de creştere economică prin surplusul de export realizabil.
Avantajele specifice economiilor de dimensiune se combină într-o piaţă unică cu
cele ale concurenţei.
La nivel macroeconomic efectele sperate sunt prezentate în figura 1.2. Prin
eliminarea barierelor tarifare, liberul schimb stimulează investiţiile, mecanismele
concurenţei şi procesul creşterii economice.
Rezultatele vor depinde de tipul de specializare existent, capacitatea aparatului
productiv de a se adapta cererii, calitatea infrastructurii, situarea geografică (zone de
concentrare economică sau de periferie), factorii psihologici şi intelectuali, segmentarea
pieţelor, politicile de ajustare, instrumentele de reglare a integrării prin mecanismele pieţei
etc.

40
Alain Buzelay, Intégration et desintégration européenes, Economica, Paris, 1996, p.29.

47
Eliminarea barierelor netarifare

Deschiderea pieţelor Eliminarea controalelor


publice de frontieră

Liberalizarea Efect de ofertă


serviciilor financiare

Scăderea costurilor

Dinamizarea investiţiilor Concurenţă

Scăderea preţurilor

Creşterea puterii de Plus de Ameliorarea soldului


cumpărare a competitivitate balanţei externe
venitului intern

Creşterea PIB

Reducerea datoriei publice Locuri de muncă

Fig. 1.2. Efectele aşteptate prin constituirea pieţei unice


Acolo unde deschiderea pieţelor nu este precedată de o perioadă tranzitorie de
convergenţă şi accentuare a interdependenţelor prin fluxuri comerciale şi financiare,
mobilitatea factorilor de producţie accentuează specializările existente, inegalităţile
structurale şi disparităţile regionale.
Liberul schimb pune producătorii în competiţie, investiţiile sunt orientate spre
ramuri care asigură cel mai mare randament şi regiunile cele mai dezvoltate. Se
înregistrează astfel două procese de concentrare: primul este de concentrare structurală, în
industriile “tinere”, promotoare de progres tehnic pentru care se manifestă cerere ridicată,
industrii cu puternice efecte de antrenare; al doilea este de concentrare regională în
favoarea centrelor care atrag îndeosebi firmele mari cu putere concurenţială ridicată.
Regiunile periferice vor fi în general populate cu industrii vechi, ramuri de transformare
primară, dezvoltându-se mai ales firme de mici dimensiuni. Zonele active vor “creşte”, cele
regresive (sau stagnante) vor scade, cu o accentuare a disparităţilor, mai ales în perioade de
recesiune economică.

48
Disparităţile regionale atrag cel puţin trei consecinţe majore: întârzie sau chiar
frânează creşterea economică, constituie factor de inflaţie în măsura în care revendicările
salariale în regiunile mai slab dezvoltate, prin raportare la cele dezvoltate, nu pot fi
acoperite printr-un spor de productivitate, ci doar prin creşterea preţurilor şi atrag costuri
ridicate de susţinere a dezvoltării regiunilor defavorizate.
La nivel macroeconomic, alinierea la ţările cele mai puţin inflaţioniste obligă
partenerii la adoptarea de programe deflaţioniste, concretizate în politici monetare
restrictive şi reducerea cheltuielilor publice. Această ajustare încetineşte ritmul creşterii
economice, scade veniturile bugetului de stat, măreşte deficitele şi atrage costuri sociale
constând în şomaj, deplasarea forţei de muncă spre zonele dezvoltate, limitează
posibilităţile de protecţie socială.
La nivel microeconomic, presiunea concurenţială obligă firmele la alinierea la
preţurile din ţările sau regiunile cu inflaţie scăzută sau cu productivitate ridicată, mai
înainte chiar ca restructurările şi progresele aşteptate să permită reducerea costurilor.
Întreprinderile mai puţin competitive sunt constrânse să-şi reducă investiţiile din cauza
posibilităţilor scăzute de autofinanţare. Dacă ajustările apasă prea mult asupra masei
salariale, costul socio-economic în termeni de şomaj şi depreciere a puterii de cumpărare
poate deveni excesiv. Declinul rezultând de aici accentuează disparităţile şi afectează
consensul în favoarea integrării.
Mobilitatea factorilor de producţie are un efect similar. Într-un spaţiu economic
insuficient integrat în care subzistă diferenţe între tratamentele fiscale, condiţiile sociale şi
nivelul de viaţă, deplasarea capitalurilor determină costuri sociale prin şomaj în regiunile
defavorizate şi creează locuri de muncă în cele dezvoltate. Aici se adaugă şi surplusul de
ofertă de forţă de muncă prin emigrare care presează asupra nivelului salariilor în sensul
scăderii acestora.
Prezenţa disparităţilor sociale stimulează exploatarea lor de către economiile slab
competitive prin raporturi salariale, condiţii de muncă şi norme de protecţie inferioare celor
permise de nivelul productivităţii. Procesul este numit “dumping social” şi generează patru
efecte destabilizatoare asupra integrării: afectează libera concurenţă, prin crearea unei false
competitivităţi; conduce dincolo de un anumit prag la delocalizări ale producţiei;
favorizează munca la negru şi exercită presiuni asupra avantajelor sociale deja dobândite în
ţările mai dezvoltate.
Toate aceste efecte negative rezultate, pe de o parte, din disparităţile iniţiale şi, pe
de altă parte, din mecanismul propriu-zis al integrării prin piaţă, impun ca într-un proces de
integrare să participe economii concurenţiale cu nivele de dezvoltare similare sau, cel
puţin, trecerea printr-o fază anterioară de convergenţă structurală. Reajustările vor
conduce astfel la specializări de tip intra-ramură şi organologică, formând legături de
solidaritate economico-socială pe baza cărora să se poată construi un spaţiu unitar, omogen,
cu un nivel de viaţă ridicat în toate zonele.
În acelaşi timp, organizarea prin piaţă ar trebui să fie însoţită de o integrare pozitivă
prin armonizare pe bază de reguli şi politici comune care să ajusteze în permanenţă
dezechilibrele şi să permită un proces de creştere susţinută fără riscuri de dezintegrare.
Uniunea Europeană se află în prezent într-un dublu proces: de accentuare a
integrării şi de extindere. Lipsa de omogenitate şi eforturile de readaptare structurală
impuse de realizarea monedei unice fac imposibilă lărgirea spaţiului comunitar spre ţările
din Est, lărgire care ar intensifica disparităţile şi ar creşte pericolul dezintegrării. Soluţia

49
geometriei variabile pare a veni în sprijinul ambelor direcţii, oferind flexibilitate atât cu
privire la capacitatea integrării cât şi la limitele economice şi geografice ale restructurării şi
solidarităţii financiare.
Acordurile de asociere cu ţările est-europene asigură o perioadă tranzitorie de
adaptare a economiilor la exigenţele participării la un spaţiu concurenţial de mari
dimensiuni care să diminueze costurile economico-sociale ale integrării şi să nu exercite
presiuni dezintegratoare asupra Uniunii Europene.

Întrebări şi exerciţii pentru verificare şi aprofundare


1. Care sînt argumentele politice si economice în favoarea integrării?
2. Ce presupune din punct de vedere economic integrarea regională?
3. Ce înţelegeţi prin creare şi deturnare de trafic?
4. În ce condiţii, printr-un proces de integrare, rezultă efecte nete de creare de
trafic?
5. Care sînt condiţiile pentru ca o uniune vamală să fie net avantajoasă?
6. Ce avantaje rezultă din creşterea dimensiunii pietei (avantajele economiei de
scară)?
7. Care sînt efectele liberului schimb într-un spaţiu concurenţial de mari
dimensiuni?
8. Ce înţelegeţi prin procese de concentrare sectorială şi regională?
9. Care sînt cauzele şi efectele dusparităţilor regionale într-un proces de
integrare?

Unitatea de studiu 4
Timpul de lucru necesar este de 2 ore.

4. Integrarea europeană, proces de integrare pozitivă


Integrarea pozitivă presupune cel intervenţie în direcţia coordonării şi armonizării
politicilor economice în scopul ameliorării funcţionării pieţei. O serie largă de mecanisme
şi instrumente au fost aplicate de europeni pentru a permite atingerea obiectivelor tratelor,
într-un context de integrare a unor ţări cu niveluri diefrite de dezvoltare, prezentând
disparităţi regionale şi structurale importante, amplificate pe măsura aprofundării şi
extinderilor suucesive.

4.1. Convergenţă, coeziune şi subsidiaritate – principii ale


integrării regionale
Chiar din primele momente ale integrării vest-europene, statele membre au reţinut
ca o condiţie esenţială asigurarea omogenităţii economico-sociale prin reducerea
diferenţelor ce le caracterizează.

50
Argumentarea teoretică a convergenţei ca principiu al integrării rezultă din
abordările clasice şi neoclasice privind liberul schimb, din noile teorii ale creşterii şi din
teoria uniunilor vamale elaborate de Viner în 1950.
Ele pun în evidenţă profitabilitatea integrării regionale în cazul în care ţările
partenere au nivele de dezvoltare comparabile şi structuri productive concurenţiale care să
genereze prin restructurarea declanşată de liberul schimb complementarităţi de tip intra-
ramură şi organologică.
Convergenţă şi coeziune în procesul integrării europene
Apropierea nivelurilor de dezvoltare a diferitelor ţări, ca o condiţie a menţinerii
sistemelor integratoare (sau în integrare), reprezintă un proces de convergenţă.
Iniţial, convergenţa economiilor a fost limitată la cea a variabilelor monetare:
nivelul preţurilor, deficitul bugetar, rata de creştere a masei monetare, rata dobânzii, cursul
de schimb, datoria publică. Numită convergenţă nominală, ea a devenit un obiectiv strict în
contextul eforturilor de instituire a monedei unice.
Convergenţa variabilelor nominale o presupune însă pe cea a variabilelor care o
determină şi care ţin de condiţiile ofertei: structurile productive, infrastructura, volumul
investiţiilor, nivelul cercetării-dezvoltării, productivitatea muncii, costurile salariale etc.
Spre exemplu, aproprierea preţurilor în ţările mai puţin dezvoltate de preţurile celor mai
performante economii riscă să antreneze o reducere a capacităţii lor investiţionale prin
diminuarea profiturilor; scade competitivitatea, nivelul activităţii, se accentuează
diferenţele de dezvoltare şi unitatea sistemului este pusă în discuţie. Se intră, de fapt, într-o
spirală dezintegratoare în care căutarea convergenţei nominale provoacă disparităţi reale
făcând imposibilă menţinerea pe termen lung a coeziunii nominale.
În consecinţă, obiectivul convergenţei s-a extins asupra variabilelor reale, în special
asupra structurilor productive şi a nivelurilor de viaţă. Prin Actul Unic, el a cedat locul
obiectivului mai larg de coeziune economico-socială. Conceptul desemnează acel nivel de
convergenţă reală între economiile şi regiunile unui sistem aflat în proces de integrare care
asigură funcţionarea optimă, echilibrarea şi promovarea unei “dezvoltări armonioase”.
Trecerea de la principiul convergenţei la cel al coeziunii (concepte deseori
confundate) este rezultatul evoluţiei Comunităţii Europene spre constituirea unei uniuni
economice şi monetare. Mult timp s-a considerat că pentru diminuarea eterogenităţii şi
asigurarea stabilităţii în interiorul Comunităţii este suficientă căutarea şi menţinerea
convergenţei variabilelor nominale prin armonizarea politicilor susceptibile de a le
influenţa. Accentuarea nivelului de integrare şi menţinerea disparităţilor structurale au făcut
necesară adoptarea unei politici unitare, coerente, de susţinere a procesului de convergenţă
reală, atât între economiile naţionale, cât şi între regiuni.
În prezent, coeziunea economico-socială a devenit pentru Uniunea Europeană un
principiu determinant, o condiţie esenţială a realizării monedei unice şi a extinderii.
Locul pe care îl ocupă politica de coeziune în ansamblul eforturilor de integrare
europeană este, în principal, consecinţa refuzului Europei cu geometrie variabilă. Deşi
existentă deja în domeniul industrial, al liberei circulaţii a persoanelor, al apărării şi
prevăzută de acordul de la Maastricht pentru participarea la moneda unică, geometria
variabilă ca perspectivă de integrare nu este agreată îndeosebi de membrii săraci ai Uniunii
Europene. De asemenea, o parte a specialiştilor în integrare care optează pentru unificarea
politică de tip federativ sunt de părere că soluţii de tipul Europei cu două viteze, a Europei

51
cercurilor concentrice, a nucleului dur sau cu geometrie variabilă prezintă riscuri de
dezintegrare atât din punct de vedere economic cât şi politic. Formula Europei cu
geometrie variabilă este considerată un compromis temporar între imposibilitatea practică
de participare a tuturor ţărilor la moneda unică şi preocuparea de a asigura un minim de
coerenţă care să permită menţinerea construcţiei europene în condiţiile accentuării
disparităţilor prin extindere. Fiecare ţară ar urma să respecte un minim de reguli variind
între o zonă de liber schimb şi uniunea monetară41.
Eterogenitatea economică, socială, instituţională şi politică a însemnat în procesul
de integrare europeană o provocare continuă. În tratatul de la Roma se stipula necesitatea
armonizării, a limitării disparităţilor existente. Însă, în pofida eforturilor depuse,
disparităţile iniţiale s-au accentuat ca efect al liberalizării schimburilor şi al extinderilor
succesive.
Principalele elemente de diferenţiere care împiedică participarea tuturor ţărilor la
aceeaşi etapă de integrare sunt: nivelul de dezvoltare economică şi nivelul unor indicatori
macroeconomici care reflectă gradul de convergenţă reală, acceptarea politică şi economică
a monedei unice, politicile sociale, opţiunile în materie de relaţii externe şi de apărare,
organizarea instituţională a Uniunii Europene. Cel mai ridicat risc de dezintegrare dintre
diferenţele menţionate îl reprezintă disparităţile structurale regionale. Este motivul pentru
care Actul Unic a lansat ca prioritate politica de coeziune având ca scop diminuarea
discrepanţelor reale între ţările membre şi între regiuni.
Principalul instrument utilizat este sistemul fondurilor structurale. Acţiunea lor este
completată prin Fondul de Coeziune, special constituit prin Tratatul de la Maastricht, prin
acţiunile de sprijin ale Băncii Europene de Investiţii şi prin politici care se adresează altor
domenii dar care au impact şi asupra coeziunii (politica de dezvoltare a infrastructurii,
politica agricolă comună, politica bugetară, coordonarea politicilor macroeconomice).
Ansamblul de instrumente ale politicii de coeziune este prezentat în modulul 4. Politicile
complementare, din care se detaseaza ca importanta poitica agricola, cea a concurentei,
politica sociala, politica de mediu , sunt prezentate in modulele 3, 5 şi 7.

Coeziunea economico-socială presupune, însă, în primul rând coerenţa acţiunilor


locale, regionale, naţionale, comunitare. Nu este vorba doar de o bună articulare, ci mai
ales de optimizarea repartizării deciziilor la cele mai potrivite nivele. In procesul integrarii,
o astfel de coerenta a fost asigurata prin aplicarea principiului subsidiaritatii.

Despre principiul subsidiarităţii


Uniunea Europeană se construieşte politic pe principiile organizării federative.
Una dintre problemele principale pe care au fost europenii nevoiţi să o rezolve a fost cea a
împărţirii competenţelor la diferite niveluri (individ, stat, instituţii supranaţionale). Fiecărui
nivel a trebuit să i se atribuie doar competenţele pe care le poate îndeplini ţinând cont de
două exigenţe:

41
Pierre Maillet, “Du constat de l’héterogénité à l’idée de géometrie variable organisée“,
în Pierre Maillet şi Daio Velo, “L’Europe à géometrie variable”, Ed. L’Harmattan, Paris,
1994, p.19.

52
- autoritatea şi îndeosebi statul nu poate împiedica persoanele sau grupurile
sociale să-şi desfăşoare activităţile proprii prin care realizează atât interesul particular, cât
şi cel general;
- fiecare autoritate este responsabilă cu apărarea interesului general,
menţinerea solidarităţii şi coeziunii economice şi sociale a ansamblului; ea intervine doar
acolo unde poate fi mai eficace decât nivelurile inferioare.
Principiul conform căruia competenţele se deleagă la un nivel superior numai
dacă pot avea o eficacitate sporită este principiul de subsidiaritate. Acesta are la bază
fundamente etice provenind din filozofia politică.42 Orice om este de la naştere şi prin
natură chemat să-şi guverneze propria persoană. Orice autoritate externă trebuie să rămână
subsidiară, adică să nu acţioneze decât pentru a întări autoritatea pe care o exercită fiecare
individ asupra lui însuşi. Subsidiaritatea este orizontală – atunci când trasează o linie de
demarcaţie între puterea publică şi societatea civilă – şi verticală, când la fiecare nivel
ierarhic sunt plasate deciziile care pot fi luate cu cea mai mare eficienţă; principiul este
plasarea pe nivelul cel mai apropiat posibil de indivizi atâta timp cât nu se impune
transferul la eşalonul superior.
Aplicată construcţiei europene, subsidiaritatea a presupus împărţirea deciziilor
între cetăţenii europeni, guvernele ţărilor membre, regiuni, administraţiile locale şi
Comunitate. Integrarea europeană a oferit chiar de la început un câmp larg de acţiune
acestui principiu, posibil de aplicat ca urmare a definirii şi acceptării unui “bine comun”
european, a unui ansamblu de interese apreciate ca fiind mai importante decât cele ale
naţiunilor. Acceptarea ideii de bine comun care prevalează se sprijină în Europa în primul
rând pe certitudinea unei identităţi culturale comune mai importantă decât interesele
naţionale conflictuale. Naţiunile europene au acceptat să participe la constituirea unei
structuri supranaţionale pentru a-şi putea rezolva probleme imposibil de rezolvat separat;
conştiinţa şi sentimentul apartenenţei la un spaţiu comun de valori a constituit însă premisa
esenţială a construcţiei europene.
În dreptul european, principiul subsidiarităţii a fost folosit pentru prima dată în
Tratatul CECO (art. 5), cu referire la atribuţiile Înaltei Autorităţi - ca prim organism cu
funcţii supranaţionale din istoria construcţiei europene. Transferurile de competenţe au fost
însă minime. Ulterior, obiectivele propuse prin tratatul CEE - raportate la condiţiile
concrete în care s-au integrat ţările participante - au determinat transferuri tot mai
numeroase spre instituţiile comunitare. În prezent, o serie întreagă de aspecte ale politicii
agricole, ale politicii transporturilor, ale politicii comerciale sau ale concurenţei ţin de
competenţa exclusivă a Comisiei. Cu toate acestea, asocierea principiului subsidiarităţii la
ideea federală - pe care europenii au refuzat-o mult timp şi de care mulţi încă nu sunt
convinşi că ar reprezenta o soluţie viabilă pentru Europa de mâine - a făcut ca
subsidiaritatea să fie inclusă explicit abia în Tratatul de la Maastricht. În art. 3B se
stipulează: “ Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a
obiectivelor care îi sunt date prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa sa
exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în
măsura în care obiectivele nu pot fi realizate într-o măsură suficientă de către statele
membre şi pot să fie mai bine realizate la nivel comunitar.”
Limitele autonomiei în condiţiile aplicării subsidiarităţii

42
Alain Buzelay, Intégration et désintegration européennes, Economica, Paris,. 1996, p.63.

53
Întrebarea care se pune este dacă aplicarea subsidiarităţii în condiţiile
participării la UE nu presupune cumva o concentrare a puterii de decizie la nivelul
instituţiilor comunitare, echivalând cu transformarea administraţiei publice româneşti,
îndeosebi a celei locale, în actor pasiv al aplicării politicilor europene. Va mai rămâne loc
pentru autonomie, libertate de decizie şi iniţiativă la nivelul administaţiei interne, fie ea
naţională, fie locală? Confederaliştii critică opţiunea federală a Tratatului de la Maastricht,
printre altele, şi prin acest exces de transferuri supranaţionale care ar antrena un deficit
democratic şi o limitare a dreptului de iniţiativă, a libertăţilor individului, a rolului statului
naţional, ducând implicit şi la o pierdere de identitate. Participarea la EURO presupune,
după spusele specialiştilor europeni, reducerea progresivă a puterilor legislative ale
parlamentelor naţionale în proporţie de 80% pentru a le transfera organismelor comunitare.
Ce rol rămâne atunci administraţiei publice interne pe diversele paliere pe care
se plasează? Va fi suficient oare ca specialiştii să dispună de un minim de informaţii şi
competenţe care să-i facă suficient de capabili pentru a înţelege şi aplica textele
comunitare? Desigur că nu.
În fiecare domeniu distinct, aplicarea subsidiarităţii presupune acceptarea unui
interes general european concretizat în finalităţi comune. Dar, mijlocele concrete de
realizare vor ţine evident de acele niveluri de decizie care vor optimiza rezultatele, un rol
esenţial revenind administraţiei locale. Integrarea europeană se construieşte administrativ
pe un dublu proces: diminuare şi ierarhizare/recunoaştere mutuală ; se diminuează spaţiul
de intervenţie al puterii publice, concomitent cu spaţiul de manevră al administraţiei
naţionale, şi se ierarhizează competenţele pe patru niveluri (comunitar, naţional, regional şi
local), conform principiului subsidiaritătii şi cu respectarea regului recunoaşterii mutuale
care a înlocuit prin Tratatul de la Maastricht regula armonizării. În cadru intern, se vor
dezvolta competenţele la nivel regional şi la nivel local. Principiul de subsidiaritate
presupune tocmai conferirea unei autonomii sporite indivizilor, grupurilor şi nivelurilor de
decizie publică cât mai apropiate de individ, conform regulii proximităţii.
Concret, repartizarea competenţelor se va realiza după criteriul
insuficienţei/eficacităţii care va fixa limitele autonomiei pe diversele paliere interne.
Transferul de competenţe spre instanţele comunitare, cu respectarea regulii apropierii cât
mai mult posibil de individ, se va face:
- în caz de externalităţi, adică acolo unde naţiunile nu-şi pot asuma întreaga
responsabilitate a politicii pe care o adoptă, ca urmare a transmiterii efectelor dincolo de
spaţiul naţional;
- în caz de insuficienţă (ineficienţă), fie din lipsă de mijloace, fie prin
ineficienţa mijloacelor;
- în situaţii limită (care generează insuficienţe temporare);
- în caz de concurenţă excesivă, care pune în pericol realizarea obiectivelor
comunitare, fiind nevoie astfel de interpunerea unui arbitru;
- în cazurile în care ar permite structurilor de proximitate să-şi dezvolte
autonomia.43
În consecinţă, va rezulta o redefinire a competenţelor într-o structură ierarhică
cu niveluri multiple (supranaţional, naţional, regional, local), în baza subsidiarităţii, printr-

43
Chantal Millon - Delsol, Le principe de subsidiarité, Presses Universitaires de France,
Paris, 1993, p.114.

54
un proces complex de centralizare/descentralizare. Tipic însă construcţiei europene este
dezvoltarea structurilor administrative regionale.
Regiunea a devenit în UE unitatea de bază a procesului de integrare şi nivelul
regional câştigă tot mai mult din competenţele necesare implementării politicilor europene
în ţările membre. Specific este şi faptul că deciziile pe planul naţional vor presupune
recunoaştere mutuală iar la nivel regional se vor dezvolta reţelele euroregionale care vor
impune noi competenţe.

4. 2. Sistemul insitutiilor comunitare


Funcţionarea ansamblului comunitar a făcut necesară crearea unor instituţii şi
adoptarea de reguli care să asigure echilibrul între interesele ţărilor membre şi atingerea
obiectivelor propuse.
În baza principiului de subsidiaritate, sistemului instituţional comunitar i-au fost
delegate prerogative naţionale în domenii care acoperă ca sferă de influenţă mai mult decât
spaţiile naţionale. A rezultat astfel un drept derivat numit "acquis" comunitar, obligatoriu
atât pentru actualii membri cât şi pentru ţările care solicită aderarea. Principalele elemente
care formează astăzi dreptul comunitar sunt:
- reglementările (regulamentele), aplicabile direct în toate ţările membre din
momentul adoptării fără a mai fi nevoie de transpunerea lor în dreptul naţional;
- directivele, care stabilesc doar obiective, lăsând statelor membre libertatea de a
alege modul concret de realizare şi mijloacele necesare; se transcriu în legislaţia internă
într-un anumit termen, asigurând astfel coordonarea şi armonizarea legislaţiilor naţionale;
- deciziile, cuprinzând măsuri obligatorii pentru subiecţi strict desemnaţi: unul sau
mai multe state, întreprinderi etc.;
- avizele, rezoluţiile şi recomandările, cu rol de informare asupra poziţiei
instituţiilor în anumite probleme de interes comunitar.
Se adugă tratatel şi toate acordurile internaţionale.
Instituţiile comunitare care asigură funcţionalitatea Uniunii sunt:
1. Comisia europeană, compusă din 20 de membri numiţi pentru 5 ani de către
Consiliul de Miniştri (câte 2 pentru Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie, Spania şi câte
unul pentru fiecare dintre celelalte ţări membre).
Locul ocupat de Comisie în sistemul instituţional este central, prin cele trei funcţii
pe care şi le asumă: de iniţiativă legislativă, de execuţie (pune în aplicare deciziile
Consiliului) şi de supraveghere şi control asupra aplicării dreptului comunitar. Comisia
funcţionează prin 23 de direcţii generale: relaţii economice externe; afaceri economice şi
financiare; industrie; concurenţă; ocupare, relaţii industriale şi afaceri sociale; agricultură;
transporturi; dezvoltare; personal şi administrare; audio-vizual, informare, comunicare şi
cultură; mediu, securitate nucleară şi protecţie civilă; ştiinţă, cercetare şi dezvoltare;
telecomunicaţii, piaţa informaţiilor, valorificarea cercetării; pescuit; piaţă internă şi servicii
financiare; politică regională; energie; credit şi investiţii; buget; control financiar; uniune
vamală şi fiscaliate indirectă; educaţie, formare şi tineret; politică de întreprindere, comerţ,
turism şi economie socială. Deciziile se iau în baza votului majoritar.
2. Consiliul de Miniştri este principala instituţie de decizie a Uniunii; reuneşte
miniştrii celor 15 (în funcţie de ordinea de zi) şi decide, după caz, prin unanimitate,
majoritate simplă sau majoritate calificată.

55
Conform articolului 202 al tratatului consolidat al CE, Consiliul asigură
coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre. În acest scop, Consiliul
dispune de putere legislativă pe care o exercită împreună cu Parlamentul, de putere
bugetară şi ratifică acordurile internaţionale negociate de Comisie. Consiliul se întruneşte
periodic la Bruxelles sau la Luxemburg, la convocarea Preşedintelui. Fiecare ţară membră
exercită preşedenţia, prin rotaţie, timp de şase luni. Deciziile Consiliului sunt pregătite de
Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER), asistat de grupuri
de lucru formate din funcţionari ai ministerelor de resort. Tratatul de la Amsterdam extinde
câmpul de aplicabilitate al votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului (62 de
voturi din 87) la noi domenii, încercând o eficientizare a activităţii acestuia. Unanimitatea
se menţine doar pentru aşa - numitele domenii “constituţionale” (aderarea de noi membri,
modificarea tratatelor) şi pentru unele domenii apreciate ca sensibile, de tipul fiscalităţii.
3. Parlamentul european este ales pentru 5 ani prin sufragiu universal (după 1979)
şi cuprinde 626 de deputaţi (99 Germania, câte 87 Franţa, Italia şi Marea Britanie, 64
Spania, 31 Olanda, câte 25 Grecia, Belgia şi Portugalia, 22 Suedia, 21 Austria, câte 16
Danemarca şi Finlanda, 15 Irlanda şi 6 Luxemburg); numărul reprezentanţilor fiecărei ţări
este legat de ponderea populaţiei în total Uniune.
Iniţial, Parlamentului european i-au fost conferite trei funcţii: consultativă, politică
şi bugetară. Treptat, în baza Actului unic şi a Tratatului de la Maastricht, rolul legislativ al
Parlamentului a fost întărit, în aşa fel încât, în prezent, s-au conturat două funcţii:
legislativă şi bugetară; funcţiile sunt exercitate alături de Consiliu prin patru proceduri:
- procedura de consultare, constând în avizul Parlamentului înainta de adoptarea de
către Consiliu, în baza unei propuneri legislative a Comisiei;
- procedura de cooperare, prin care Parlamentul este autorizat să aducă
amendamente unui proiect de lege; se aplică în cazul legislaţiei cu privire la fondurile
structurale, cercetare, mediu, cooperae, politică socială, discriminări naţionale, armonizarea
legislaţiilor naţionale;
- procedura de codecizie, care împarte puterea de decizie între Parlament şi
Consiliu. Rezultat al încercărilor de diminuare a deficitului democratic de care este acuzat
sistemul instituţional comunitar, procedura presupune adoptarea de texte comune, prin
intermediul unui comitet de conciliere (reprezentanţi ai Parlamentului, ai Consiliului şi ai
Comisiei) şi în condiţii de drept de veto al Parlamentului; se aplică în domeniile: libera
circulaţie a lucrătorilor, libertatea de stabilire, recunoaşterea mutuală a diplomelor, accesul
la activităţi nesalariale, piaţa internă, protecţia consumatorilor, educaţie, cultură, sănătate
publică, reţele transeuropene;
- procedura de aviz conform, aplicată deciziilor privind acordurile internaţionale,
organizarea fondurilor structurale, Banca Centrală Europeană. Parlamentul are dreptul să
aprobe sau să respingă actul legislativ, dar nu-i poate aduce amendamente.
Cu excepţia câtorva capitole privind Uniunea Economică şi Monetară, Tratatul de la
Amsterdam a înlocuit procedura de cooperare, extrem de greoaie, cu procedura de
codecizie, în scopul simplificării procedurilor legislative şi asigurării unui plus de coerenţă.
Pentru a întări rolul legislativ şi de control al Parlamentului, tratatul prevede de asemenea şi
extinderea procedurii de aviz conform, creşterea rolului bugetar al acestuia şi acordarea
dreptului de intervenţie în desemnarea membrilor şi preşedintelui Comisiei.
4. Curtea de Justiţie, ultima dintre cele patru instituţii comunitare fundamentale,
asigură “respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor”. Curtea este formată

56
din 15 judecători şi 6 avocaţi generali, desemnaţi cu acordul tuturor ţărilor membre pentru
o perioadă de 6 ani. Hotărârile Curţii sunt luate cu majoritate de voturi şi sunt aplicabile
imediat. Prin hotărârile luate şi prin interpretările asupra tratatelor, Curtea exercită dreptul
european în ansamblul Uniunii, garantând uniformitatea şi aplicarea armonizată a acquis-
ului comunitar în toate ţările membre.
Alături de cele patru instituţii de bază, sistemul instituţional comunitar cuprinde şi o
serie de alte instituţii complementare. Cele mai imporante sunt:
- Consiliul european, cu rolul “de a da Uniunii impulsurile necesare dezvoltării şi
de a defini în acest scop orientările politice generale”. Consiliul se întruneşte cel puţin de
două ori pe an într-un oraş al ţării care exercită preşedenţia (prin rotaţie, fiecare ţară pentru
6 luni);
- Curtea de Conturi, constituită prin tratatul de la Bruxelles din iulie 1975,
exercitând rolul de control al legalităţii încasărilor şi cheltuielilor bugetare, precum şi de
asistenţă a Parlamentului şi Consiliului de Miniştri în îndeplinirea funcţiei de control politic
al executării bugetului. Tratatul de la Maastricht conferă Curţii de Conturi o importanţă
sporită, desemnând-o a-V-a instituţie comunitară; se compune din 15 membri aleşi în
unanimitate pentru 6 ani de către Consiliul de Miniştri după aprobarea Parlamentului;
- Comitetul economic şi social, ca organ consulativ al Consiliului şi Comisiei; este
format din 222 de membri “reprezentanţi ai diferitelor categorii ale vieţii economice şi
sociale”. Membrii sunt desemnaţi de către Consiliu pentru o perioadă de patru ani şi sunt
grupaţi pe secţiuni specializate;
- Comitetul regiunilor, creat prin Tratatul asupra Uniunii Europene, ca urmare a
recunoaşterii concepţiei regionale asupra integrării în Europa; este format din 222 de
reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale, numiţi de Consiliula propunerea statelor
respective pentru 4 ani. Comitetul este consultat de către Consiliu sau Comisie pentru
avizare, dar poate emite avize şi din proprie iniţiativă.
Sistemul instituţional a fost supus unor etape succesive de modificări pentru a-i da
un plus de eficienţă, transparenţă şi reprezentativitate. Ultima reformă este realizată prin
Tratatul de la Nice, rolul esenţial al acestuia fiind cel de pregătire a sistemului instituţional
comunitar pentru extindere. Principalele prevederi privesc: repartizarea numărului de locuri
şi de voturi în instituţii şi organisme, extinderea votului cu majoritate calificată, creşterea
rolului legislativ al Parlamentului.
Cu siguranţă, însă, proiectul de Constituţie (iunie 2003), supus dezbaterilor
Conferinţei interguvernamentale debutată la 4 octombrie 2003, reprezintă cel mai important
moment în evoluţia instituţiilor UE.
Tabloul de mai jos sintetizează elementele definitorii ale sistemului instituţional
propus de Convenţia cu privire la viitorul Uniunii Europene prin proiectul de Constituţie.

57
SISTEMUL INSTITUTIONAL SI DE DECIZIE POLITICA AL UNIUNII EUROPENE,
CONFORM PROIECTULUI DE CONSTITUTIE, IUNIE 2003-10-11

I. Categoriile de competenţe in UE
- competente exclusive: doar Uniunea poate legifera si adopata acte juridice; acestea
sunt obligatorii pentru statele membre;
- competente imparţite: Uniunea si statele membre legifereaza si adopta acte juridice
obligatorii; statele işi exercită competenţele în măsura în care Uniunea nu le exercită
sau decide să cedeze dreptul său de a le exercita;
- promovarea si asigurarea coordonarii politicilor economice şi de ocupare ale
statelor membre;
- definirea şi aplicarea unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv
definirea progresivă a unei politici comune de apărare;
- adoptarea de măsuri pentru sprijinirea, coordonarea sau completarea acţiunilor
statelor membre;
DOMENIILE DE COMPETENTA EXCLUSIVA:
1. stabilirea regulilor concurentei, necesare functionarii pietei interne;
2. politica monetara comuna in statele euro;
3. politica comerciala comuna;
4. uniunea vamala;
5. conservarea resurselor biologice ale mării, în cadrul politicii comune a pescuitului;
6. incheierea acordurilor internaţionale, daca acordul este prevazut intr-un act legislativ
al UE, necesar acesteia sa-si exercite competentele pe plan intern.
DOMENIILE DE COMPETENTE IMPARTITE:
1. piaţă internă;
2. spatiu de libertate, securitate si justitie;
3. agricultura si pescuit, mai putin conservarea resurselor biologice marine;
4. transport si retele transeuropene;
5. energie;
6. politica sociala;
7. coeziune economica, sociala si teritoriala;
8. mediu;
9. protectia consumatorilor;
10. actiuni comune de securitate in domeniul sanatatii publice;
11. cercetare, dezvoltare tehnologica, spatiu;
12. cooperare pentru dezvoltare si ajutor umanitar.
COORDONAREA POLITICILOR ECONOMICE SI DE OCUPARE
1. adoptarea de directii, orientari pentru politicile economice ale statelor membre, in
vederea coordonarii acestora;
2. dispozitii specifice pentru tarile euro;
3. masuri de coordonare a politicilor sociale, prin linii directoare.
POLITICA EXTERNA SI DE SECURITATE COMUNA
1. toate aspectele privind politica externa si de securitate comuna, inclusiv definirea
unei politici de aparare comuna;
2. statele membre sprijina fara rezerva actiunile Uniunii, abtinandu-se de la actiuni

58
contrare intereselor Uniunii sau ducand la diminuarea efecacitatii actiunilor
acesteia.
ACTIUNI DE SPRIJIN, COORDONARE SAU DE COMPLETARE in domeniile:
1. industrie;
2. protectia si ameliorarea sanatatii;
3. educatie, formare profesionala, tineret si sport;
4. cultura;
5. protectie civila.

II. SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UE


1. Parlamentul european:
- exercita, impreuna cu Consiliul de Ministri, functiile legislativa, bugetara, si, separat,
functia de control politic si consultativ;
- alege Presedintele Comisiei;
- este ales prin sufragiu universal direct, pentru 5 ani;
- are un numar maxim de 736 membri;
- reprezentativitatea se asigura in baza principiului degresivitatii proportionale, cu un
prag minim de 4 persoane

2. Consiliul european:
- da Uniunii impulsurile necesare dezvoltarii sale si defineste orientarile si si
prioritatile politice generale;
- nu are functie legislativa;
- este format din sefii de state si de guverne ai tarilor membre, Presedintele Consiliului
si Presedintele Comisiei (acestia din urma, nu participa la vot); ministrul Afacerilor
Externe al Uniunii participa la lucrari;
- se pronunta prin consens, in cazurile in care Constitutia nu dispune altfel;
- Presedintele este ales de Consiliul european, cu majoritate calificata, pe o perioada
de doi ani si jumatate; el reprezinta Uniunea in plan extern in domeniul politicii
externe si de securitate comuna, fara a prejudicia competentele ministrului afacerilor
externe.

3. Consiliul de ministri:
- exercita, impreuna cu Parlamentul, functiile legislativa, bugetara, si, separat, functiile
de definire a politicilor si de coordonare;
- este compus dintr-un reprezentant la nivel ministerial numit de tarile membre pentru
fiecare dintre formatiunile Consiliului;
- se decide cu majoritate calificata, mai putin in cazurile unde Constitutia prevede
altfel; majoritatea calificata trebuie sa reuneasca votul majoritatii statelor membre
reprezentând cel putin 3/5 din populatia Uniuni; atunci când Consiliul european si
Consiliul de Ministri nu decid pe baza unei propuneri a Comisiei şi nici la iniţiativa
Ministrului Afacerilor externe, majoritatea calificata se obţine prin votul a 2/3 din
tarile membre, reprezintând cel putin 3/5 din populatia Uniunii;
- formatiunile Consiliului sunt: Consiliul legislativ si al afacerilor generale; Consiliul
afacerilor externe; alte formatiuni decise de Consiliul european;
- coerenta lucrarilor Consiliului este asigurata de catre Consiliul legislativ (in aceasta

59
calitate, Consiuliul de Ministri delibereaza si se pronunta impreuna cu Parlamentul
asupra legilor europene si a legilor cadru; reprezentarea statelor se asigura prin
reprezentanti la nivelul ministerial corespunzator ordinii de zi) si al afacerilor
generale (cand actioneaza in aceasta calitate, Consiliul pregateste reuniunile
Consiliul european);
- Consiliul afacerilor externe elaboreaza politicile externe ale Uniunii, in baza liniilor
strategice definite de Consiliul european si asigura coerenta actiunilor Uniunii; este
prezidat de ministrul afacerilor externe al Uniunii; Ministrul afacerilor externe este
numit de Consiliul european, cu majoritate calificata, in acord cu Presedintele
Comisiei; el este unul din Vice-presedintii Comisiei;
- Presedintia Consiliului, cu exceptia celei a afacerilor externe, se asigura de
reprezentantii statelor membre in Consiliu, prin rotatie, pe o perioada egala de cel
putin 1 an;

4. Comisia europeana:
- promoveaza interesul general european si ia initiative legislative in acest scop;
- urmareste aplicarea dispozitiilor Constitutiei si a dispozitiilor adoptate la nivelul
instititiilor Uniunii;
- supravegheaza aplicarea dreptului Uniunii, sub controlul Curtii de justitie;
- executa bugetul si gestioneaza programe;
- are rol de coordonare, executie si gestiune;
- cu exceptia politicii externe si de securitate comuna si a altor cazuri prevazute de
Constitutie, asigura reprezentarea externa a Uniunii;
- ia initiative de programare anuala si plurianuala in vederea dezvoltarii de acorduri
interinstitutionale;
- este formata dintr-un Colegiu compus din Presedintele Comisiei, ministrul afacerilor
externe al Uniunii (Vice - Presedintele), 13 comisari selectati in baza unui sistem de
rotatie egala intre statele membre si câte un Comisar fara drept de vot pentru fiecare
din celelalte tari;
- este responsabila in fata Parlamentului; acesta poate adopta o motiune de cenzura si
Comisia demisioneaza in bloc;
- Presedintele Comisiei este ales de catre Parlamentul european, cu majoritate de
voturi, la propunerea Consiliului european adoptata cu majoritate calificata.
- Presedintele Comisiei desemneaza cei 13 Comisari alegând câte o persoana din
fiecare grupa de câte 3 (ambele sexe reprezentate) propusa de 13 state membre prin
rotatie. Presedintele, persoanele desemnate ca membri ai Colegiului, ministrul
afacerilor externe si Comisarii fara drept de vot sunt supusi colectiv aprobarii
Parlamentului; mandatul e de 5 ani.

5. Curtea de justitie:
- include din Curtea europeana de justitie, Tribunalul de inalta instanta si tribunale
specializate;
- Curtea europeana este formata dintr-un judecator din partea fiecarui stat membru
si este asistata de avocati generali; Tribunalul ets eformat din cel putin 1 judecator
pentru fiecare stat membru; judecatorii si avocatii generali sunt desemnati si alesi de
comun acord de catre tarile guvernele tarilor membre;

60
- asigura respectarea dreptului in interpretarea si aplicarea Constitutiei

III. ALTE INSTITUTII SI ORGANISME

Banca centrala europeana, împreună cu băncile centrale naţionale, constituie Sistemul


European al Bancilor Centrale.
Obiective: definirea si aplicarea politicii monetare pentru ţările Euro; stabilitatea
preţurilor; susţinerea politicilor economice ale Uniunii;
Curtea de Conturi asigură controlul încasărilor şi cheltuielilor Uniunii; este formată din
câte un reprezentant pentru fiecare dintre ţările membre;
Comitetul regiunilor, cu rol consultativ, asistă Parlamentul, Consiliul de Miniştri şi
Comisia; este compus din reprezentanţi ai colectivitaţilor locale şi regionale care sunt
titulari ai unui mandat electoral în colectivităţile respective sau sunt responsabili politic
în faţa unui organism ales;
Comitetul economic si social cu rol consultativ, asistă Parlamentul, Consiliul de
Miniştri şi Comisia; este compus din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, de salariaţi
şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile, îndeosebi din domeniile socio-economic, civic,
profesional şi cultural.
Cele două comitete acţionează în interesul general al Uniunii.

IV. ACTELE JURIDICE ALE UNIUNII


1. Legea europeană – act legislativ de orientare/valoare generală, obligatoriu în
toate elementele şi aplicabil direct în toate ţările membre;
2. Legea cadru europeană – act legislativ care leagă toate ţările europene cărora i
se adresează de un obiectiv ce trebuie atins, lăsând instanţelor naţionale
competenţa asupra formei şi mijloacelor de aplicare;
3. Regulamentul (reglementarea) european – act non-legislativ de orientare
generală, urmărind aplicarea actelor legislative şi a unor dispoziţii specifice ale
Constituţiei; poate fie să fie obligatoriu în toate elementele şi aplicabil direct în
toate ţările membre, fie să lege toate ţările europene cărora i se adresează de un
obiectiv ce trebuie atins, lăsând instanţelor naţionale competenţa asupra formei şi
mijloacelor de aplicare;
4. Decizia europeană – act non-legislativ obligatoriu în toate elementele sale;
5. Recomandările şi avizele – fără efect constrângător.

Legile şi legile cadru europene sunt adoptate, al propunerea Comisiei, de către


Parlament şi Consiliul de miniştri; pot fi adoptate şi la iniţiativa unui grup al ţărilor
membre.
Regulamentele şi deciziile pot fi adoptate de către Connsiliul de ministri, Comisie,
Consiliul european şi Banca centrală europeană, pentru cazurile prevăzute de Constituţie.

Geneza construcţiei europene şi fundamentele juridice ale funcţionării UE ne permit


să apreciem că procesul de integrare vest-europeană este un proces de integrare

61
instituţională, determinat politic, având drept obiectiv final uniunea politică sub formă
federală. Transformările sistemului instituţional au urmărit, ca o constantă, democratizarea
instituţiilor, ameliorarea aplicării principiului subsidiarităţii şi creşterea eficienţei
procedurilor decizionale.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor


1. Care este diferenţa între convergenţă şi coeziune?
2. Cum se argumenteaza adoptarea principiului coeziunii în preocesul
integrării europene?
3. Ce înţelegeţi prin conceptul de „Europă cu geometrie variabilă”?
4. Ce este subsidiaritatea şi care este rolul ei în integrarea europeană?
5. Care sînt indicatorii disparităţilor regionale şi care este nivelul
disparităţilor în Uniunea Europeană?
6. Ce instrumente principale de integrare pozitivă au fost folosite în
procesul integrării europene?
7. Ce modificări esenţiale ale sistemului instituţional sunt propuse prin
proiectul de Constituţie
TEME pentru studiul individual:
a) Sintetizaţi elementele definitorii ale Sistemului Monetar European;
b) Prezentaţi principalele momente ale unificării monetare şi instrumentele politicii
monetare comune.
Bibliografie recomandată: I. Ignat, Uniunea Europeană, de la piaţa comună la moneda
unică, Ed. Economică, Bucureşti, 2002

Fişa de documentare 1. (Textul a fost rearanjat pentru a facilita o mai bună înţelegere)
Florance Huart, Universitatea Lille Franţa, în "Integrarea economică europeană",
coord. N. Sută, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pp.137-158

Mize şi probleme ale unificarii monetare europene

Unsprezece tari din Uniunea Europeana (UE) au pus în aplicare o uniune


monetara începand cu 1 ianuarie 1999. Este o experienta unica, care se va traduce prin
schimbari radicale mai ales în planul organizarii politicii economice. Este de aşteptat ca vor
exista avantaje importante pentru ansamblul economiilor europene, dar, în acelaşi timp,
decizia înfaptuirii uniunii monetare provoaca numeroase nelinişti şi chiar critici din partea
euro-scepticilor. Multe dintre aceste critici sunt determinate de faptul ca economiile
europene sunt destul de eterogene atat din punct de vedere al structurilor economice, cat şi
din cel al performantelor macroeconomice. Astfel, procesul unificarii monetare este
considerat de unii a fi putin prematur, iar de catre altii ca fiind convenabil sa se realizeze,
dar mergand dincolo de modalitatile prevazute In Tratatul de la Maastricht, pentru a lua
mai bine în considerare aceasta eterogenitate a economiilor .

62
Vom argumenta în cele ce urmeaza ideea ca uniunea monetara a devenit o
necesitate, dar ca nu trebuie ascuns faptul ca, în anii urmatori, statele membre trebuie sa se
aştepte la numeroase dificultati. Este necesara deci o preocupare pentru adancirea
procesului de integrare, astfel încat uniunea monetara sa devina o zona cu adevarat
optimala.

1. Decizia unificarii monetare -o necessitate


In general, argumentele prezentate în favoarea unificarii monetare sunt
argumente valabile şi, la drept vorbind, UE nu a avut de ales. O revenire la vechiul sistem
monetar european (SME), cu marje de f1uctuatie reduse, este imposibila astazi pentru ca
acesta nu ar putea functiona corect, mai ales din cauza marii mobilitati internationale a
capitalurilor. Sistemul actual, cu limite de fluctuatie mari, nu functioneaza bine pentru ca
actorii de pe pietele financiare sunt convinşi ca acest sistem va fi înlocuit de o unificare
monetara, ceea ce uşureaza politicile de stabilizare a cursurilor de schimb puse în aplicare
de bancile centrale. Şi cealalta solutie, a revenirii la cursurile de schimb flexibile ar fi
periculoasa pentru functionarea pietei commune europene. Sa revenim, deci, la
argumentele pro şi contra unificarii monetare şi sa discutam, apoi, decizia realizarii unei
unificari monetare între 11 state membre începand cu 1999.
1.1. Argumente de ordin microeconomic
Din 1986, o data cu semnarea actului unic vest-european, tarile UE au avansat
foarte mult în organizarea unei piete commune: obstacolele din calea schimburilor de
bunuri şi de servicii nefinanciare sunt foarte mult reduse, mişcarile de capitaluri pe termen
scurt sau lung sunt libere, iar integrarea pietelor financiare este deja o realitate.
Unul din principalele argumente avansate în favoarea unificarii monetare este
acela ca o anumita stabilitate a cursurilor de schimb este necesara pentru functionarea
corecta a acestei piete comune. De notat ca aceasta stabilitate poate fi obtinuta cu ajutorul
unei monede unice, dar şi prin sisteme de cursuri de schimb cvasifixe şi ajustabile precum
SME, de exemplu. In aceste conditii trebuie precizat de ce moneda unica este o solutie mai
interesanta. A1egerea între aceste modalitati diferite este mai ales de ordin microeconomic
(vezi punctul 1.2.). Sa amintim ca, în plan microeconomic, o moneda unica suprima
costurile de tranzactie legate de existenta mai multor monede nationale, precum şi orice
nesiguranta legata de cursulde schimb. Doua argumente importante sunt avansate pentru a
apara un sistem de cursuri de schimb cvasifixe sau o moneda unica. Pe de o parte, pe o
piata mare, existenta mai multor monede determina un fel de separare, care este cu atat mai
putemica cu cat monedele nu sunt stabile. O variabilitate ridicata a cursurilor de schimb
afecteaza deciziile de productie, de investitii, de consum ale diferiţilor participanti la piata -
întreprinderi, consumatori -deoarece aceştia îşi sprijina deciziile pe informatiile date de
sistemul de preţuri şi pentru ca sunt incapabili sa prevada cu suficienta certitudine directiile
în care vor evolua preturile relative.
Aceasta variabilitate poate duce deci la masuri greşite, poate antrena o proasta
alocare a resurselor, pe scurt, poate acţiona împotriva tuturor eforturilor facute pentru
realizarea monedei unice. Pe de alta parte, în lipsa unor regu1i care sa constranga sau sa
coordoneze politicile de schimb ale diferitelor tari participante la piata unica, unele dintre
acestea pot dezvolta politici de devalorizare competitiva, falsificand astfel concurenţa
interna şi, mai important înca, diviziunea internationala a muncii între tarile membre.

63
Trebuie sa revenim asupra acestor doua argumente care reprezinta credo-ul partizanilor
monedei unice.

1.1.1. Variabilitatea cursurilor de schimb şi piata unica


Primul argument este controversat din mai multe motive pe care le vom discuta pe
scurt.
Mai întai, se motiveaza ca fluctuaţiile cursurilor de schimb au un trend uşor de
anticipat de catre agenţii economici şi, deci, uşor de integrat în calculele lor de preţuri şi de
rentabilitate. In acest caz, nu ar fi nevoie de organizarea stabilitaţii cursurilor de schimb
sau de introducerea unei monede unice. Slabiciunea unui astfel de argument consta în
aceea ca, în realitate, este extrem de dificil, chiar şi pentru un economist cunoscator, sa
calculeze tendinţele cursurilor de schimb. Paritatea puterilor de cumparare nu dă, în cel mai
bun caz, decat o tendinţa pe termen foarte lung, dincolo de orizontul de previziune al
întreprinderii întrucat se uita ca, pe langa preturi, alte elemente fundamentale influenţeaza
evoluţia cursului de schimb: factorii structurali ce influenţeaza evoluţia balan ţelor curente,
ritmurile de creştere economica, politicile economice. Calculele privind cursul de schimb
de echilibru includ diverse elemente fundamentale dar ele sunt complexe şi conduc, astfel,
la rezultate diferite în funcţie de importan a acordata unei variabile economice sau alteia.
(cf., de exemplu, J. Williamson, 1994).Apoi, se argumenteaza ca întreprinderile îşi
diversifica sursele de aprovizionare şi pieţele de desfacere, se extind pe pie ţele externe,
astfel încat riscurile de schimb sunt de fapt diversificate şi se compenseaza reciproc.
Aceasta ar însemna însa sa uitam ca piaţa comuna cu 15 ţari constituie principala piaţa de
desfacere a intreprinderilor europene (Tabelul1 ) şi ca suprimarea oricarei incertitudini în
privinţa schimbului cu un numar atat de important de parteneri constituie un caştig sigur în
raport cu o ipotetica compensaţie a diverselor cursuri de schimb.

In fine, este greu de dovedit ca reducerea variabilitaţii cursurilor de schimb are


efecte importante asupra investiţiilor şi a comerţului internaţional ( cf. de exemplu, A.
Sapir şi K. Sekkat, 1990). Acest lucru este cert, dar , pentru ca studiile empirice nu permit
o concluzie definitiva în acest sens, trebuie sa ramanem în planul logic. Din acest punct de
vedere, argumentele partizanilor monedei unice raman mai solide.

1.1.2. Dezechilibre legate de cursurile de schimb şi piata unica

64
Problema impactului devalorizarilor asupra balanţei economice -şi, în general,
asupra performanţelor macroeconomice ale ţarilor -este şi ea una din cele mai
controversate probleme în randul specialiştilor. Concepţia cea mai raspandita, inspirata de
curentul monetarist, este ca devalorizarea nu are nici o influenţa durabila asupra
performanţelor reale -balanţă comerciala, creştere economica –şi nu face decat sa creasca,
într-un final, nivelul general al preţurilor. Ea ar trebui, deci, eliminata. Aceasta ineficienţa a
politicii de schimb constituie, paradoxal, un argument serios în favoarea monedei unice: ne
putem lipsi cu uşurinţa de un instrument de politica economica inutil. Cu toate acestea, este
posibil ca aceasta conce ţie sa nu fie împartaşita şi sa se considere, într-o optica keynesiana
sau post- keynesiana, ca modificarile cursurilor de schimb influenţeaza puternic
competitivitatea şi, de aici, balanţa operaţiilor curente, creşterea economica indirect via
constrangerea exterioara, direct via rolul de impulsionare jucat de comertul exterior. Mai
multe evidenţe empirice par, de altfel, orientate în acest sens:
-se constata ca, în general, flexibilitatea pe termen lung a preţurilor din comerţul
exterior al ţarilor UE nu este nula, ci chiar deosebit de ridicata pentru anumite ţari,
întrucat reflecta caracteristicile diviziunii internaţionale a muncii: Italia, Spania, Portugalia
sunt înca, de exemplu, putemic specializate în activitaţile din sectoarele tradiţionale cu
mare flexibilitate a preţurilor;
-una dintre slabiciunile SME, aşa cum a funcţionat el pana la criza din septembrie
1992, este aceea ca ar fi favorizat fenomene structurale de apreciere şi de depreciere reale
ale monedelor: ţarile cu moneda puternica -Germania, Olanda, de exemplu -nu şi-au
reevaluat suficient moneda şi au beneficiat astfel de o puternica ameliorare a
competitivitaţii preţurilor lor în cadrul schimburilor intracomunitare; ţarile cu moneda
slaba -Spania, Italia, Portugalia, Fran ţa –au avut de suferit evoluţii inverse. Aceasta supra
(sub) evaluare a monedelor europene a favorizat dezechilibre importante ale schimburilor
intracomunitare şi a fost una din principalele cauze ale crizei din 1992. ( Supraevaluarea
1irei ster1ine, de ordinul a 10 %, în momentu1 intrarii ei în SME constituie un argument de
aceeaşi natura. Diferite1e cauze ale crizei SME sunt deta1iate de B. Eichengreen ş C.
Wyp1osz \1993), W. Buiter, G. Corsetti şi P. Pesenti (1996) .
-ieşirea lirei din SME In 1992 s-a tradus printr-o putemica depreciere a acestei
monede -care a facut mai mult decat sa corecteze supraevaluarea precedenta- şi printr-o
creştere substantiala a exporturilor italieneşti. Din toate acestea decurg doua consecinte :
1) regulile jocului sunt necesare pentru a evita deprecierile sau devalorizarile
competitive: ele nu sunt cu adevarat constrangatoare decat în sisteme de tipul
SME şi dispar o data cu introducerea unei monede unice;
2) faptul ca efectul evolutiei cursurilor de schimb nu este neutru pentru economii
accentueaza necesitatea unei cautari a stabilitatii monetare în cadrul pieţei unice
europene dar, în acelaşi timp, o şi complica, deoarece, daca efectul nu este
neutru, manevrarea cursurilor de schimb constituie un instrument eficient de
politica economica. Pentru a se putea lipsi de acest instrument, o tara trebuie fie
sa dispuna de instrumente de politica economica sau de mecanisme economice
altemative, fie sa favorizeze aparitia unei situatii economice în care cursurile de
schimb sunt în mod natural stabile între tari.

1.2. Argumentele de ordin macroeconomic

65
Daca argumentele economice precedente militeaza în favoarea cautarii stabilitalii
cursurilor de schimb, ele nu înclina definitiv balanţa în favoarea uniunii monetare sau a
unui sistem de cursuri de schimb fixe sau cvasifixe. Trei sunt argumentele de ordin
macroeconomic care ne fac sa credem ca acest pas trebuia facut şi ca trebuia introdusa, în
ciuda numeroaselor dificultati asupra carora vom reveni, moneda unica. Le amintim, în
ordinea importantei lor.
Primul motiv, esential, este ca mediul economic intemational s-a modificat
peofund de cativa ani. Mobilitatea intemationala a capitalurilor -întarita de integrarea
financiara în Europa -este de aşa natura încat un sistem de cursuri de schimb fixe este de
acum înainte extrem de fragil. Diversificarea portofoliilor financiare la scara mondiala, fie
ca aceasta este sau nu motivata de dorinta de a specula cu monedele, poate determina
mişcari de capitaluri de o asemenea amploare încat bancile centrale devin incapabile, chiar
mobilizand totalitatea rezervelor lor, sa mentina cursurile de schimb în limite mici de
fluctuatie. Sunt posibile trei masuri: limitarea mobilitatii capitalurilor prin fiscalitate,
revenirea la cursuri de schimb flexibile, orientarea spre o directie diferita de precedenta
prin introducerea monedei unice. Prima masura, sugerata de J. Tobin, presupune o aplicare
la scara mondiala şi ridica probleme practice dificile (B. Spahn, 1996).
De exemplu, pe baza caror criterii pot fi considerate suspecte operatiunile
speculative?
Cum pot fi ele deosebite de operatiunile de protecţie împotriva riscului de
schimb?
Care trebuie sa fie rata taxei pentru ca aceasta sa fie cu adevarat descurajatoare?
Poate fi descurajatoare daca caştigurile anticipate prin speculatie sunt importante?
Poate fi ea eficienta daca nu priveşte produsele derivate?
Ori a taxa produsele derivate Inseamna a dauna operaţiilor de protecţie contra
riscului de schimb?
In plus, vor şti statele sa ajunga la un consens în privinţa ratei taxei şi în privinţa
destinaţiei resurselor obţinute din aceasta taxa şi, pur şi simplu, vor cadea ele de acord în
vederea aplicarii efective a acestei taxe? Riscul cel mai mare îl reprezinta scurgerea
activitaţilor financiare în afara ţarilor care au pus-o în aplicare. In concluzie, trebuie
comparate costurile macro-economice ale crizelor de schimb cu cele microeconomice ale
unei reveniri la controlul schimburilor. A doua masura este, aşa cum am vazut, riscanta
pentru funcţionarea pieţei unice. Evident, ramâne a treia masura.
Cel de-al doilea argument în favoarea monedei unice se refera la organizarea
politicii monetare. Daca se admite necesitatea unei stabilităţi mari a cursurilor de schimb,
politicile monetare naţionale nu mai pot fi autonome într-o lume caracterizata printr-o mare
mobilitate a capitalurilor (triunghiul de incompatibilitate). Tarile trebuie, deci, sa adopte
una dintre urmatoarele trei , soluţii:
- fie accepta sa-şi lege politica monetara de cea a unei ţari leader (teoria
monedei în sistemele de schimburi fixe),
- fie se angajeaza într-o cooperare monetara riguroasa,
- fie definesc şi pun în aplicare o politica monetara comuna.
Prima soluţie a fost aleasa o data cu SME: Germania -sau mai curtând banca ei
centrala -îşi fixa politica monetara şi ratele de dobtânzi în funcţie de propriile ei prioritaţi şi

66
celelalte ţari o urmau. Aceasta organizare asimetrica a fost acceptata de ţarile membre ale
SME pentru ca initial aveau acelaşi obiectiv prioritar cu al Germaniei, lupta împotriva
inflaţiei, şi pentru ca politica monetara germana era apreciata, din acest punct de vedere, ca
fiind cea mai credibila. Acest consens a disparut însa pe masura ce inflaţia regresa, şomajul
creştea şi, deci, prioritaţile politicilor economice se modificau. La început, aceasta
schimbare a prioritaţilor nu a fost observata în Germania pentru ca şomajul nu era prea
ridicat şi, apoi, dupa reunificare, pentru ca trebuia sa se lupte în acelaşi timp împotriva
noilor tendinţe inflaţioniste şi sa se acopere costurile unificarii. Mai exact, politica
monetara germana a ramas restrictiva şi a menţinut rate ale dobânzii ridicate, în timp ce în
restul UE nevoia unei diminuari a ratelor dobtânzii pentru relansarea creşterii şi pentru a
lupta împotriva şomajului devenea din ce în ce mai mare. Soluţia pentru aceasta dilema era
o cooperare mai strânsa între politicile monetare naţionale sau punerea în aplicare a unei
politici monetare comune, hotarâta în comun, în cadrul unei banci centrale comune.
Aceasta soluţie suscita, totuşi, doua remarci:
-datorita scaderii ratelor lor de inflaţie, partenerii Germaniei au beneficiat de
anumite marje de intervenţie care, în general, nu au fost utilizate. O devalorizare a
monedelor lor, în momentul reunificarii germane, le-ar fi permis sa nu mai urmeze
creşterea ratelor de dobândă germane. O scadere a ratelor dobanzii era şi ea posibila, dar cu
o depreciere a monedelor lor ca urmare a maririi marjelor de fluctuaţie ale SME în 1993.
Aceasta politica, preconizata în Franţa, nu a fost urmata pentru ca atat autoritatile politice,
cat şi banca centrala doreau sa dea un semnal că ratele de schimb erau stabile, iar francul
puternic. Aceasta eroare de politica economica a intarziat scaderea ratelor de dobanda
survenita abia in cursul I anului 1996 şi reducerea şomajului;
-o politica monetara comuna presupune o convergenta a obiectivelor economice
şi deci a situatiilor economice. Nu este însa cazul Europei (Tabelul nr.2). într-adevar, daca
aplicarea Tratatului de la Maastricht s-a materializat printr-o putemica convergenta a
ratelor inflatiei şi a deficitelor publice ale tarilor membre, diferentele raman importante,
mai ales în urmatoarele domenii: nivelurile de viata respective, şomajul, organizarea
pietelor de munca, datoria publica, competitivitatea sistemelor productive.

67
Cel de-al treilea argument se refera la relatiile monetare ale UE cu restul lumii
şi cu SUA în special. Pe de o parte, o moneda unica va permite UE sa fie mai putin
preocupata de politica sa monetara externa şi sa se consacre mai mult problemelor sale
inteme (de exemplu lupta împotriva şomajului). In prezent, ratele de schimb între monedele
europene sunt putemic inf1uenţate de evoluţia dolarului şi de politica monetara euroreana
(de exemplu realocarile de portofoliu între dolar şi marca inf1uenţeaza francul francez sau
celelalte monede); aceasta dependenţă va disparea o data cu moneda unica. Puterea
economica a acesteia va fi, de asemenea, mai importanta, în raport cu dolarul, decat aceea
pe care o are în prezent fiecare dintre monedele europene. Si mai ales UE, în ansamblu, va
fi mult mai închisa decat fiecare dintre economiile europene luate serarat. (Tabelul nr. 3).

68
In ansamblu, UE va fi deci mai puţin sensibila la şocurile exterioare şi mai ales la
cele privind rata de schimb. In particular, daca rata de schimb a EURO este f1exibila în
raport cu celelalte mari monede (în primul rand cu dolarul), variatiile preturilor în restul
lumii nu vor exercita nici un efect asupra nivelurilor de venit şi de preţ ale tarilor din
uniunea monetara. Regasim aici una dintre preocuparile majore ale primilor autori ai
teoriei zonelor monetare ortimale (mai ales R. McKinnon, 1963, P. Kenen, 1969). Numai
ca, în realitate, acest avantaj pe care îl asigura uniunea monetara nu are sens decat daca
preturile sunt instabile în restul lumii. Întrucat astazi, majoritatea ţărilor dezvoltate (şi, de
altfel, multe dintre cele mai puţin dezvoltate) sunt angajate sa asigure stabilitatea preturilor,
trebuie considerate mai degraba efectele celorlalte tipuri de şoc
Or, în aceasta privinţă, se poate demonstra printr-un model cu doua ţari aflate în
uniune monetara, de tip Mundell-Fleming - cu preturi flexibile şi o mobilitate imperfecta
(dar puternica) a capitalurilor între uniunea monetara şi restul lumii - ca o uniune monetara
nu izoleaza economiile naţionale de şocurile reale exterioare, chiar daca moneda unica are
o rata de schimb fluctuanta cu monedele exterioare (F. Huart, 1998). Astfel, dupa anumite
valori ale parametrilor structurali ai modelului –parametrii cererii de moneda,
extensibilitatea comertului exterior, structura geografica a schimburilor exterioare, gradul
şi natura rigidităţii salariilor, ponderea preturilor bunurilor importate din restul lumii în
nivelul general al preturilor -, un şoc de venit va avea efecte pozitive mai mult sau mai
puţin importante şi un şoc de rata de dobanda reala va avea efecte mai mult sau mai puţin
asimetrice asupra economiilor naţionale.
Aceste rezultate sugereaza ca avantajele aşteptate de la moneda unica vor fi cu
atat mai sigure şi mai importante cu cat economiile ţărilor participante sunt mai apropiate
pe plan structural. Pe de alta parte, importanţa comerciala a UE, importanţa pieţei ei

69
financiare vor face, progresiv, din EURO o moneda internaţionala. Toate acestea vor spori
rolul politic al UE în negocierile monetare intemaţionale. (H. Bourguinat (1998) aminteşte
ca do1aru1 a in1ocuit lira ster1ina ca va1uta forte dupa 30 sau 40 de ani de coabitare.
Gasim la acest autor o ana1iza deta1iata a factori1or ce favorizeaza dezvo1tarea ro1u1ui
intema1iona1 a1 EURO)
Ne putem atunci aştepta la mai multa stabilitate monetara internaţionala daca
marile puteri economice şi monetare -Triada -îşi vor coordona mai mult politicile. Ne
putem aştepta însa şi la mai multa instabilitate daca aceste puteri vor fi în concurţa şi vor
neglija problemele de echilibru extern.

1.3. O uniune monetara intre 8, 11 sau 15?


Tarile care participa la uniunea monetara începand cu 1 ianuarie 1999 au fost
selecţionate pe baza respectarii criteriilor de convergenţa ale Tratatului de la Maastricht.
Din motive predominant politice -dorinţa şi marea dificultate de a nu exclude ţari care au
depus eforturi considerabile de convergenţa, chiar daca se mai menţin unele îndoieli asupra
caracterului durabil al convergenţei -s-a hotarat constituirea unei uniuni monetare între 11
ţări: 8 ţari considerate dintotdeauna ca trebuind sa faca parte din grupul dur -Germania,
Franţa, Belgia, Luxemburg, Olanda, Austria, Finlanda, Irlanda -şi 3 ţări din sudul Europei -
Spania, Italia, Portugalia. Patru ţari nu participa, fie pentru ca nu vor sa aiba mainile legate
în planul politicii economice (Regatul Unit), fie ca sunt oarecum neliniştite în privinţa
constrangerilor impuse de unificarea monetara asupra politicilor sociale şi de redistribuire a
veniturilor (Danemarca, Suedia), fie, în sfârşit, pentru ca nu corespund deloc criteriilor de
convergenta (Grecia). [n.n. Grecia şi-a anunţat în 2001 intenţia de participare la moneda
unica] Este judicioasa aceasta alegere? Sau, cu alte cuvinte, aceasta uniune monetara
trebuia constituita din 8 (respectand destul de strict criteriile), din 11(criterii economice
apreciate suplu, în functie de o vointa politica) sau din 15? Daca revenim la argumentele
precedente şi daca judecam UE în ansamblul sau, raspunsul este destul de evident: cu cat
uniunea monetara este mai larga, cu atat avantajele co1ective ce se aşteapta de la ea vor fi
şi ele mai importante. De exemplu, uniunea monetara trebuie sa acopere cea mai larga
posibila piata unica şi atunci 15 valoreaza mai mult decat 11 şi 11 decat 8. Acelaşi
rationament functioneaza şi pentru relatiile monetare externe.
Alte doua aspecte sunt deosebit de importante pentru implicatiile lor în
functionarea viitoare a experientei de integrare europeana.
Mai întai, politica monetara unica ar trebui dusa, în mod normal, în functie de
interesele ansamblului tarilor membre ale zonei EURO. Trebuie sa fie clar ca aceasta
politica va avea cu atat mai multe şanse sa ia în considerare ansamblul european cu cat
zona EURO va fi mai mare. (În acelaşi timp, cu cat economii1e sunt mai diferite, cu atat
politica economica are dificu1taţi in luarea in considerare a unor obiective şi situaţii
diversificate.
Alegerea preconizata initial a unui nucleu dur apropiat de actuala zona a marcii
ar fi condus foarte probabil la mentinerea politicii monetare actuale -apreciata ca prea
restrictiva - şi ar fi fost, în continuare, foarte greu de modificat. In prezent, dimpotriva,
jocul este deschis şi sperantele într-o politica mai supla şi mai pragmatica sunt sporite.
Apoi, pe un plan mai profund, se poate considera ca încercarile de a instaura o
integrare europeana în mai multe reprize, în mod durabil, nu se înscriu în logica integrarii
europene şi pot sa o repuna în discutie, complicand atat relatiile economice interne ( de

70
exemplu -o piata comuna cu tari neconstranse de un sistem de rate de schimb ), cat şi jocul
institutiilor (de exemplu –problema participarii tarilor UE care vor fi în afara UEM la
reuniunile Consiliului EURO). Exista, mai ales, un risc major ca o UEM în mai multe etape
sa nu se realizeze din mai multe motive:
-tarile outsider -care nu vor participa de la început la UEM -vor avea mari
dificultati în realizarea criteriilor de convergenta pentru intrarea In UEM (M. Crawford,
1993, P. de Grauwe, 1996). Ideea centrala este ca, daca, aşa cum se aşteapta, EURO va fi o
moneda putemica şi stabila, capitalurile se vor deplasa dinspre tarile outsider spre cele
insider. În consecinta, o tendinta durabila spre o depreciere nominala efectiva a monedelor
lor va crea tensiuni inflationiste şi se va traduce prin rate de dobanda mai ridicate,
incluzand prime de risc. In cele din urma, nici un criteriu de convergenta al Tratatului de la
Maastricht nu va putea fi respectat, avand in vedere legaturile stranse dintre criterii;
-progresele de convergenţa ale ţărilor outsideri vor fi îngreunate de o puternica
instabilitate monetara datorata atacurilor speculative asupra monedelor lor şi/sau unor
marje de manevra limitate în raspunsurile la şocuri. (U. Burani, 1995, L. Boone şi al.,
1996). In plus, condiţiile de intrare pot deveni mai stricte o data cu crearea unei UEM
restransa la un numar mic de ţări ce manifesta aceeaşi preferinţa pentru o inflaţie slaba. (A.
Alesina şi v. Grilli, 1993). -î însuşi obiectivul coeziunii economice şi sociale în UEM
ar fi ameninţat: crearea unei UEM în mai multe etape ar putea avea consecinţe negative
asupra tarilor care au relaţii comerciale bilaterale foarte dezvoltate şi care nu participa
împreuna la UEM (T. Bayoumi, 1994, C. Johnson, 1996). Acest fapt ar putea crea tensiuni
între ţările in- şi cele outsideri, mai ales în legatura cu politicile comerciale şi cu condiţiile
de funcţionare ale pieţei unice (J. Arrowsmith, 1995). De altfel, ar exista şi riscul unor
delocalizari ale activitalilor din larile outsideri spre cele insideri (Ph. Martin, G. Ottaviano,
1995). Este clar ca aceste pericole se pot materializa daca nu se organizeaza o coordonare
economica şi monetara stransa între ţările participante la UEM ( cele deja membre) şi
celelalte ţări europene (nemembre).
Pe de alta parte, argumentele în favoarea realizarii unei uniuni monetare cat mai
mari sunt de ordin colectiv şi privesc UE în ansamblul sau. Sunt de aşteptat diverse
dificultaţi ce vor afecta mai ales anumite economii, dificultaţi decurgand din faptul ca
Europa este o zona economica eterogena. Europa a trebuit sa se angajeze în rezolvarea
acestor dificultaţi înca de la începutul anului 1999, aceasta presupunand o adancire a
Europei economice şi politice.

2. Dificultati ce trebuie rezolvate

Procesul de unificare monetara europeana este cel pulin paradoxal. Uniunea


monetara -cea mai larga posibil -este o necesitate întrucat este nevoie de stabilitate
monetara pentru a beneficia efectiv de toate avantajele pieţei unice şi pentru ca sistemul
monetar european nu mai poate funcţiona bine daca perspectiva monedei unice dispare. In
acelaşi timp, ţările membre nu îndeplinesc toate condiţiile necesare pentru funcţionarea
făra dificultaţi a acestei uniuni monetare. Avand în vedere ca UE nu are de ales, aceste
dificultaţi nu trebuie subestimate, ci trebuie sa se încerce rezolvarea lor. Punerea în aplicare
a monedei EURO nu reprezinta punctul de sosire (final), ci mai ales o etapa a unui proces
de integrare ce trebuie, probabil, întarit.

71
Sa vedem, deci, care sunt principalele probleme în legatura cu eterogenitatea
economiilor europene, incertitudinile privind organizarea politicii economice în UEM şi
relaliile dintre ţările membre şi nemembre.

2.1. UE nu constituie o zona monetara optimala

Organizarea unei uniuni monetare presupune că anumite conditii, ce nu pot fi


luate în considerare separat, sunt îndeplinite de economiile interesate. Unele dintre aceste
conditii se refera la performantele macroeconomice şi la structurile economice. In ciuda
eforturilor facute în cadrul Tratatului de la Maastricht, aceste conditii nu sunt îndeplinite în
prezent şi nu vor fi înca mult timp deoarece procesul de convergenta economica, chiar daca
este uşurat de cel de integrare economica şi monetara, cere timp. Celelalte conditii se refera
la organizarea politicii macroeconomice şi sunt cu atat mai importante cu cat primele nu
sunt îndeplinite. In mod curios -şi acesta este cu siguranta cel de-al doilea paradox al
constructiei monetare europene -, politica economica europeana este imaginata în prezent
dupa norme minimale: o politica monetara orientata prioritar spre lupta împotriva inflatiei,
politici bugetare nationale puternic constranse prin pactul de stabilitate, refuzul
federalismului bugetar; aceste norme nu iau suficient in considerare eterogenitatea
situatiilor şi a problemelor economice.
Sa revenim la principalele conditii cerute în prealabil pentru realizarea unei
uniuni monetare.

2.1.1. Convergenta ratelor de inflatie


Daca diferentele privind nivelul inflatiei sunt importante, conditiile de
competitivitate conduc la dezechilibre ale schimburilor între tari. In absenta unei uniuni
monetare, este posibila o ajustare privind variatia ratei de schimb, dar acest instrument
dispare o data cu moneda unica. Mişcarile de capital privat din tarile excedentare spre cele
deficitare permit şi ele compensarea dezechilibrelor comerciale, dar nu exista certitudinea
ca ele se vor produce (In afara de cazul în care perspectivele economice ale tarilor
deficitare sunt favorabile ). În timp ce un buget federal care sa asigure transferurile
internationale de fonduri publice ar trebui sa aiba dimensiuni suficiente. (Sa amintim
deosebirea dintre mişcăirile de capita1 pe termen scurt, care au mai curând o functie de
finantare dar pot fi, destabilizatoare şi cele pe termen lung care au o functie de ajustare la
şocuri permanente.)
Ultimul mecanism de ajustare este variatia cheltuielilor sau a venitului national,
dar aceasta se traduce prin variatii ale numarului locurilor de munca şi, deci, prin
posibilitatea creşterii şomajului in regiunile cu dificultati. In prezent, datorita eforturilor
impuse de Tratatul de la Maastricht, ratele inflatiei din tarile UE sunt relativ apropiate şi,
probabil, la nivelul cel mai scazut posibil ( cf. tabelului). Dar persista indoielile privind
capacitatea -şi chiar vointa - anumitor tari de a mentine în mod durabil ratele de inflatie la
niveluri foarte scazute. Inflexibilitatea preturilor şi cea a salariilor sunt fenomene normale
in economiile UE, deoarece ajustarile permanente au un pret pentru toti agentii economici.
Ajustarile de preturi se fac, in mod normal, cu intarziere şi se manifesta ca atare, o inflatie
naturala, diferita , probabil, in functie de economii, in functie, de exemplu, de evolutia
productivitatii care variaza normal de la un sector la altul. De altfel, in anumite tari, Franta
de exemplu, chiar limitata, inf1atia a fost mereu un mijloc pentru a proceda la redistribuiri

72
de venituri, fara şocuri/efecte negative. La fel, in alte tari, in care sistemul fiscal este slab
(Italia, de exemplu), tentatia mentinerii unei inf1atii putin mai ridicate, probabil, poate fi
mare, pentru a reduce valoarea reala a datoriei publice. Aceşti factori actioneaza in sensul
unor ritmuri de inflatie putin mai ridicate, probabil, şi cu siguranta diferentiate in cadrul
spatiului european.

2.1.2. Convergenta masurilor de politica economica

Tarile trebuie sa manifeste preferinte apropiate in materie de politica economica:


daca acestea sunt diferite, vor avea dificultati enorme in definirea politicilor unificate sau
in coordonarea politicilor nationale. Convergenta obiectivelor presupune o convergenta a
rezultatelor macroeconomice, convergenta departe de a fi stabilita in Europa. Intr-adevar,
deşi preferintele economice ale tarilor membre par sa convearga spre obiective prioritare de
stabilitate de preturi şi de disciplina bugetara, aceasta convergenta nu garanteaza realizarea
durabila a obiectivelor in UEM daca vor persista disparitatile structurale intre economiile
nationale. Sigur ca literatura recenta asupra zonelor monetare optimale sugereaza ca aceste
disparitati nu sunt prohibitive pentru succesul uniunii monetare deoarece convergenta
performantelor, a comportamentelor şi a structurilor economice ar fi endogenă procesului
de unificare monetara. Trei exemple, intre altele, pot ilustra aceasta idee:
-refuzul aderarii la UEM al tarilor foarte indatorate este "contraproductiv"
intrucat participarea la uniunea monetara va uşura reducerea datoriei acestor tari (mai ales
prin disparitia primei de risc de devalorizare, printr-un acces mai uşor şi mai putin
costisitor la piata financiara integrata europeana);
-intensificarea schimburilor între tarile uniunii monetare va determina o mai mare
sincronizare a ciclurilor conjuncturale. (J. Frankeş, A. Rosş, 1996).;
-în uniunea monetara, tinand cont de o transparenta a preturilor nationale, de o
mai mare concurenta pe pietele de bunuri, de servicii, de munca şi de o politica de
stabilitate a preturilor dusa de o banca centrala comuna, atitudinea sindicatelor nationale va
fi de apropiere (gradul de centralizare a negocierilor salariale, cel de indexare a salariilor în
functie de preturi), astfel încat evolutiile salariilor şi ale locurilor de munca vor converge.
Cu toate acestea, acest optimism, legat de o endogeneitate a apropierii economiilor, trebuie
nuantat. Mai întai, aceasta apropiere nu va fi instantanee şi costurile ajustarii pe termen
scurt sau mediu, mai mult sau mai putin ridicate, în functie de tari, nu pot fi excluse. Apoi,
chiar daca ciclurile conjuncturale vor fi corelate progresiv în economiile uniunii monetare,
va fi nevoie de timp pentru eliminarea diferentelor dintre mecanismele de transmitere a
politicii monetare. Între timp, efectele unei politici monetare unice vor fi diferite de la o
economie la alta, în masura în care exista mari disparitati între structurile financiare ale
economiilor europene -de exemplu structura platilor dobanzilor pentru îndatorarea
agentilor, comportamentul privind oferta de credit de catre banci, disponibilitatea surselor
de finantare nebancare. (cf. C. Borde, 1997, A. Kashyap, J. Stein, 1997). In sfarşit,
convergenta preferintelor vizand politica economica a statelor membre catre preferintele
Germaniei (stabilitate de pre1Uri) nu raspunde în mod necesar nevoilor reale ale
economiilor şi ar putea foarte bine sa întarzie daca uniunea monetara nu raspunde
aşteptarilor populatiilor, mai ales necesitatii reducerii şomajului. (sa nu uitam ca guvemele
statelor membre au " vandut" UEM cetaţenilor lor ând ca aceasta va favoriza crearea de
locuri de munca)

73
2.1.3. Mecanisme de ajustare la şocurile asimetrice

Tarile care sunt supuse unor dificultati macroeconomice specifice -ce nu


afecteaza celelalte tari sau le afecteaza dar mai putin (şocuri asimetrice) –trebuie sa poata
face fata acestora cu ajutorul unuia din urmatoarele instrumente:
-mobilitatea muncii. Salariatii se deplaseaza spre tarile aflate în proces de creştere
economica şi aceasta reduce şomajul în tarile afectate de criza. Acest mecanism va fi
limitat în Europa, temporar, din ratiuni institutionale (deşi mobilitatea fortei de munca este
organizata prin Tratatul de la Roma, ramane o problema de armonizare a diplomelor, a
sistemelor de acoperire sociala, a fiscalitatii) şi permanent, din ratiuni culturale (limba,
culturile de întreprindere foarte diferite );
-flexibilitatea sectoriala a preturilor şi mai ales a salariilor. Salariile scad în tarile
şi în sectoarele afectate de criza, ceea ce permite reducerea şomajului şi restabilirea
competitivitatii. Aceasta f1exibilitate este probabil limitata în Europa (cu destul de mari
diferente, de altfel, între tari). Este clar ca trebuie realizate progrese. Problema esentiala
pentru Europa este organizarea acestei flexibilitati fără punerea în discutie a unuia dintre
obiectivele sale prioritare, coeziunea economica şi sociala, care a fost şi ramane permanent
un factor esential al competitivitatii şi creşterii sale economice. Concilierea acestor doua
imperative reprezinta, probabil, cea mai importanta provocare cu care se confrunta Europa
în prezent;
-politica bugetara nationala. Independenta politicilor monetare nationale privind
modul în care raspund diverselor şocuri într-o uniune monetara este de dorit cu atat mai
mult cu cat situatiile de început şi orientarile tarilor membre sunt diferite (P. Masson şi J.
Melitz, 1991). Cu toate acestea, politica bugetara va avea de înfruntat numeroase
constrangeri în uniunea monetara. Mai întai, deficitele publice vor fi puternic limitate prin
pactul de stabilitate şi tarile membre nu vor fi autorizate sa depaşeasca un deficit de 3 %
din PIB decat în cazul unei recesiuni importante, ce ar depaşi 2 % din PIB . Apoi, contrar a
ceea ce se afirma adesea, politicile bugetare nationale nu vor deveni în mod necesar mai
eficiente în cazul UEM (F .Huart, 1998) în masura în care impactul masurilor de relansare
depinde mult de structurile economiilor ( elasticitatea cererii de moneda în raport cu
venitul, elasticitatea în raport cu preturile activitatii de comert exterior, gradul de indexare
a salariilor în raport cu preturile etc. ). În fine, aceste politici vor afecta puternic celelalte
economii şi o anumita coordonare ce în prezent nu este cu adevarat organizata, va fi
necesara.

2.1.4. Necesitatea unui buget federal

O ultima conditie esentiala, evidentiata de multa vreme (cf., de exemplu, P.


Kenen, 1969, raportul MacDougall, 1977), este aceea ca tarile ce doresc sa aiba o moneda
unica trebuie sa aiba un buget federal care sa asigure la scara uniunii monetare o functie de
stabilitate şi una de redistribuire.
Functia de stabilizare permite unei tari afectate de o criza sa beneficieze de
transferuri de la bugetul federal, sub forma de alocatii (de exemplu, alocalii pentru şomaj).
Este vorba despre un mecanism de solidaritate deoarece tarile af1ate în criza platesc mai
puţine impozite la bugetul federal şi primesc alocaţii, în timp ce pentru celelalte tari se

74
petrece fenomenul invers. Astfel, în Statele Unite, bugetul central absoarbe între 35 şi 40%
dintr-un şoc de venit regional (X. Sala I. Martin şi J. Sachs, 1991). In Europa, aceasta
functie nu este asigurata, bugetul fiind limitat la 1,27 % din PIB- ul UE.
În ceea ce priveşte functia de redistribuire, aceasta opereaza transferuri nu in mod
conjunctural, ca in cazul unei functii de stabilizare, ci structural, din tarile sau regiunile
cele mai bogate catre celelalte. Aceasta functie este asigurata, în prezent, prin fondurile
structurale dar, deşi transferurile fmanciare în favoarea regiunilor sau a tarilor cel mai
putin prospere sunt considerabile, efectele de redistribuire raman slabe. Se pare, de altfel,
ca functia aceasta este repusa în discutie de tarile contribuabile nete la bugetul european
(intre care Germania), care doresc sa-şi reduca participarea, în viitor, fapt ce provoaca
nelinişti legitime în alte tari, ca Spania: riscul de nu mai beneficia de transferurile din
Fondul de coeziune, riscul ca moneda unica sa desolidarizeze tarile europene în absenta
unui buget european mai important, riscul ca extinderea UE la tarile din Europa Centrala şi
Orientala (TECE) sa antreneze o diminuare a ajutoarelor financiare comunitare acordate
Sudului UE în favoarea celor dintai, ca şi o îndepartare crescanda a investitorilor straini,
atraşi din ce în ce mai mult de oportunitatile de investitii oferite de TECE ( Germania este
în prezent primul investitor strain în Spania).
Europa celor 11 sau 15 nu reprezinta, deci, o zona monetara optimala, ceea ce
înseamna ca tarile ce cunosc dificultati macroeconomice deosebite le vor face fata cu greu
şi va trebui, probabil, sa înregistreze un şomaj mai ridicat daca aceste dificultati apar. Nu ar
fi o dovada de responsabilitate daca s-ar uita acest element esential pentru Europa
economica. Trebuie facute eforturi, apriori, în trei directii:
-armonizarea economiilor: cu cat zona va fi mai omogena, cu atat va putea trata
problemele cu instrumente comune. Acest proces va necesita însa foarte mult timp;
-dezvoltarea federalismului bugetar: Uniunea Europeana va fi, într-adevar,
singura uniune monetara fara buget federal (spre deosebire de Statele Unite, Canada,
Germania);
-întarirea flexibilitatii economiilor, dificultatea constand în a nu o realiza în
detrimentul coeziunii economice şi sociale.

2.2. UE nu este o uniune politica


O problema esentiala este aceea a relatiilor dintre integrarea politica şi cea
economica şi monetara. La nivelul institutional al statelor sau la nivelul institutiilor
comunitare, aceasta problema nu este tratata cu adevarat. Conceptia germana a facut
întotdeauna din uniunea politica -sau, cel putin, din orientarea spre aceasta -un preambul la
uniune monetara (in ciuda revirimentului recent al autoritatilor germane). Dezbaterea
reapare în prezent pentru a sublinia caracterul fragil al unei integrari monetare lipsite de
fundamente politice.
Trei sunt argumentele ce pot fi invocate. Un consens asupra obiectivelor
economice şi sociale ale UE este necesar atat din partea factorilor de decizie publici, cat şi
din partea populatiilor. Aceasta presupune dezvoltarea mecanismelor de cooperare
economica -care nu trebuie sa priveasca numai aspectele monetare, ca in prezent -şi
intarirea autoritatii instantelor democratice ce trateaza probleme de interes general
comunitar. Într -adevar , este important sa se acopere deficitul democratic actual al
unificarii economice şi monetare europene: e greu de imaginat ca, in sistemele
democratice, decizii care afecteaza interesul colectiv pot fi luate făra un anume control din

75
partea unui parlament reprezentativ, cadrul de exprimare al reprezentantilor opiniei publice
europene. În aceasta privinta, reticentele populatiei scandinave fata de adancirea
constructiei europene se explica, in primul rand, prin refuzul unei creşteri a puterilor
legislative ale institutiilor europene al caror proces de decizie este considerat inchis şi
centralizat. Astfel, in Danemarca şi in Suedia, transparenta deciziilor autoritatilor publice
se realizeaza prin accesul publicului la documente, fişiere şi arhive oficiale -acesta fiind un
drept al cetateanului –in timp ce transparenta deciziilor UE trece numai printr-o informare
a publicului ( cf. C. Gronbech-Jensen, 1998). Spatiul european va ramane pentru mult timp
inegal, ceea ce presupune dezvoltarea unor solidaritati economice ( a se vedea mai sus rolul
bugetului federal), cu atat mai uşor de organizat cu cat o solidaritate politica va fi
preexistenta. În sfarşit, istoria pare sa ne aduca aminte ca uniunile monetare care nu au fost
sustinute de o uniune politica au eşuat, in general: uniunea latina, uniunea scandinava, de
exemplu. Celelalte, in schimb, au reuşit: confederatia elvetica (1848), Reich-ul german
(1871), unificarea italiana (1861). Argumentul este puternic şi este reluat, de altfel, atat de
catre partizanii unei integrari profunde, care insista asupra necesitatii unei adanciri a
procesului de integrare şi care vad in uniunea monetara o etapa a unificarii politice, cat şi
de oponentii unificarii monetare care sustin ca alegerea anului 1999 este prematura.

2.3.1. Incertitudinile privind organizarea politicii economice


2.3.1. Incertitudinile privind politica macroeconomica
Orientarea politicii monetare
Obiectivul stabilit pentru Banca Centrala Europeana (BCE) este, in primul rand,
stabilitatea preturilor. La ora actuala, deşi tensiunile inflationiste au disparut în majoritatea
ţărilor din UE, bancile centrale menţin rate de dobanda relativ ridicate înca, în termeni
reali. Daca se judeca pe termene medii şi lungi, persista neliniştea legata de menţinerea
unei astfel de politici, din doua motive.
Mai întai, pentru ca BCE nu are, ca alte banci centrale din lume, ca obiective
prioritare creşterea economica de folosire deplina a fortei de munca. Rezerva federala a
Statelor Unite are urmatoarele obiective: "folosirea deplina a fortei de munca, preţuri
stabile, reducerea ratelor dobanzii pe termen lung". Apoi, bancherii centrali au fost aleşi, în
general, pentru conservatoismul şi aversiunea lor faţă de inf1atie şi, deci, vor fi judecaţi -
aşa cum gandesc şi ei -din acest punct de vedere.
Daca se judeca pe termen scurt, exista temerea ca BCE, pentru a-şi consolida
reputaţia, va fi tentata sa mareasca ratele de dobanda înca de la începutul introducerii
monedei unice. Ramane totuşi nesiguranţa, şi trebuie sa speram ca, în cele din urma, alte
doua elemente vor favoriza o anumita supleţe, progresiva dar durabilă, a politicilor
monetare. Pe de o parte, bancherii centrali nu vor mai avea de administrat relatiile de
schimb interne, vor putea duce o politica de uşoara ignorare a exteriorului şi, prin urmare,
se vor putea ocupa mai mult de economia interna. Pe de alta parte, problema esenţiala a
Europei este şomajul care, în ciuda unor diferţe naţionale destul de mari, ramane o
problema de interes comun. Credibilitatea uniunii monetare se bazeaza pe capacitatea ei de
a se ocupa de aceasta problema. Probabil ca bancherii centrali sunt conştienţi de acest lucru
şi aceasta atitudine se înscrie în linia unei maleabilitaţi şi a unei politici mai mult
pragmatice, dupa modelul celei duse de FED de caţiva ani.

76
Rolul politicilor bugetare nationale
Politicile bugetare naţionale vor constitui singurul instrument de care statele
membre vor dispune în primii ani ai uniunii monetare pentru a face faţă şocurilor specifice.
Pactul de stabilitate vizand echilibrul bugetar, chiar excedentul, urmareşte sa redea politicii
bugetare naţionale marje de acţiune (în faţa unui şoc specific, ţările ce dispun de un buget
excedentar sau în echilibru vor putea creşte cheltuielile publice şi sa accepte un deficit
temporar). Acest pact ridica, totuşi, trei probleme care vor da loc la discuţii şi, poate, la o
repunere în discuţie a acestui pact.
In primul rand, în primii ani ai uniunii monetare, marjele de manevra vor fi
extrem de limitate: majoritatea ţărilor au respectat cu dificultate criteriul de 3% şi, în cazul
unui şoc specific, greu ne putem da seama cum vor face faţă fara a încalca obligaţiile
pactului de stabilitate. Apoi, va trebui ca ţările sa continue eforturile care au fost deja foarte
importante şi care au contribuit probabil la crearea unui climat recesionist. Trebuie, de
asemenea, sa ne punem întrebarea (în legatura cu sensul unei astfel de politici): nu este mai
bine sa aşteptam de la o creştere mai mare, favorizata de o scadere a ratelor de dobanda şi
de la actiuni de relansare concertate ale statelor, o ameliorare a finantelor publice decat
invers, adica o creştere franata sau defectuoasa prin politici restrictive in mod inutil? In
fine, normele actuale de deficite bugetare şi de indatorare publica nu par, din punct de
vedere economic,foarte intemeiate şi, ca atare, nu sunt nici uşor de aparat, nici credibile.
Nu exista nici o analiza economica care sa justifice, la modul absolut, restrictia de a nu
depaşi un deficit de 3% şi o datorie publica de 60% din PIB. Singurul criteriu clar este cel
al suportabilitatii datoriei; aceasta neputand creşte intr-un ritm superior celui al creşterii
economice. Exista deci posibilitatea unor interpretari mult mai suple şi, de exemplu, o
norma de 6% deficit public este compatibila cu o datorie stabilizata la 120% cu ipotezele
de creştere care au fost, implicit, retinute pentru a stabili criteriile Tratatului de la
Maastricht (L. Pasinetti, 1998). Totul depinde, de fapt, de rata de creştere a economiei şi de
rata de dobanda nominala şi cu cat distanta dintre ele este mai importanta cu atat se pune
mai putin problema datoriei publice (indatorarii). Regasim ideea ca problema esentiala nu
o reprezinta atat deficitele publice –ceea ce nu ne impiedica sa cautam o eficienta
crescanda a cheltuielilor statului -cat şi creşterea şi politica monetara.

2.3.2. Relatiile de schimb intre tarile membre şi nemembre


În urmatorii 10-15 ani, unificarea monetara se va realiza in Europa in mai multe
etape. Din 1999, 11 din ţările UE au inceput constituirea UEM inca de la inceput, Grecia
va intra probabil în 2002 iar celelalte nu vor intra in aceasta prima etapa. Nu trebuie uitat
ca, pe termen lung, procesul de largire este angajat deja cu 10 ţări iar o parte vor face parte
din UEM poate in jurul anului 2006. Un obstacol major este cel de a organiza relatii de
schimb intre ţările membre şi cele nemembre. El constituie o preocupare pentru ambele
grupuri de ţări. Pe de o parte, este esentiala garantarea unei stabilitati monetare in
ansamblul UE, avantajele monedei unice riscând în caz contrar sa fie reduse pentru ţările
membre. Astfel, Franta caştiga printr-o participare a tarilor din Sud inca din 1999: nu
numai ca evita inchiderea ei intr-o uniune monetara dominata inca de Germania -şi spera
poate ca ţările din Sud se vor coaliza cu ea pentru votul deciziilor in Consiliul
guvernatorilor BCE -dar se asigura ca nu va avea de suferit deprecieri competitive ale
monedelor din aceste ţări. La fel, pentru alte ţări membre -Irlanda şi Finlanda, mai ales -o
instabilitate monetara a ţărilor nemembre ar putea fi daunatoare: exporturile catre Regatul

77
Unit reprezinta mai mult de 30% şi, respectiv, aproape 20% din exporturile
intracomunitare totale ale acestor doua tari. La fel, Suedia este al treilea client al Finlandei
în UE ( aproape 18% din exporturile intracomunitare ale Finlandei), dupa Germania şi
Regatul Unit. Pe de alta parte, este în interesul tarilor nemembre sa vegheze la o stabilitate
a ratei de schimb a monedelor lor nationale în raport cu EURO, din doua motive: pentru a
evita o deturnare a comertului (principalii lor parteneri comerciali vor fi în zona EURO, în
primul rand Germania), pentru a se pregati sa intre în UEM cat mai repede posibil sau de
îndata ce momentul va fi apreciat oportun. De aceea, organizarea relatiilor monetare între
tarile membre şi nemembre trebuie sa respecte cel putin conditiile urmatoare:
-sa limiteze fluctuatiile intre EURO şi monedele tarilor nemembre;
-sa împiedice practicile de "depreciere competitiva" de către acestea din urmă;
-sa limiteze fenomenele de supraevaluare monetara care au pus în dificultate SME
initial;
-sa permita ajustarea politicilor economice devenita necesara în urma,evolutiilor
economice ale tarilor nemembre;
-sa permita intrarea în zona EURO cat mai rapid posibil şi făra costuri economice
importante.
In decembrie 1996, Consiliul European de la Dublin a adoptat principiile unui
nou sistem european -SME bis -cu paritati calculate pornind de la cel actual cu marje largi
de fluctuatie. Acesta nu are, pentru moment, caracter obligatoriu şi pot exista unele îndoieli
în privinta capacitatii sale de a respecta ultimele trei conditii puse mai sus (deşi a treia
conditie este luata în consideratie). In mod deosebit este regretabila o conceptie ingusta
asupra conditiilor de stabilitate a ratelor de schimb ( ea se bazeaza în mod esential pe o
abordare monetara a elementelor determinante ale ratelor de schimb) şi de convergenta
economica ( conditiile pactului de stabilitate nu trebuie sa le oculteze pe cele ale
convergentei reale şi structurale). Exista, de asemenea, riscul ca, din motive de credibilitate
-pentru a demonstra ca sunt gata sa se lipseasca de ajustarile ratei de schimb, deci sa
împarta o moneda unica cu tarile membre -tarile nemembre care participa la SME bis sa
faca eforturi în primul rand pentru a pastra rata de schimb a monedelor lor în raport cu
EURO la paritatea centrala adoptata şi, în consecinta, sa nu profite de marjele de manevra
oferite de limitele largi de fluctuatie. Acest tip de comportament a fost adoptat de tarile
membre SME odata cu largirea marjelor şi s-a tradus printr-o scadere prea progresiva a
ratelor directoare ale bancilor centrale, o mentinere prelungita a ratelor de dobanda reale la
niveluri ridicate, o apreciere reala a anumitor monede ( escudo oferind exemplul cel mai
frapant cu o pierdere de competitivitate a costurilor de aproape 10% între al treilea
trimestru 1993 şi primul trimestru 1997).
In general, SME bis nu pare satisfacator. In teorie sunt posibile mai multe solutii
economice alternative, dar ele prezinta unele inconveniehte. Se pot distinge trei altfel de
soluţii:
-flotarea. Este o solutie care ar putea sa atraga tarile nemembre pentru ca ar
permite raspunsul la eventualele şocuri asimetrice, la constrangeri sau la preferinte de
politica economica specifice acestor tari (P. Artus, 1996). Dar, pe de o parte, aceasta
soluţie nu ar favoriza o participare precoce la UEM. Pe de alta parte, ar putea antrena
conflicte de interese cu tarile membre ( cf. Ph. Martin, 1995, F . Ghironi şi F. Giavazzi,
1997). In special, acestea din urma s-ar opune, amenintând, de exemplu, cu privarea tarilor
nemembre de avantajele pieţei unice, cu diminuarea ajutoarelor din fondurile structura1e;

78
-ancorarea unilaterala, cu o regula monetara de control al inflatiei. Aceasta este
solutia pe care a ales-o Regatul Unit şi care prezinta avantaje apreciabile dintre care cele
mai importante sunt eliminarea pentru tarile membre a amenintarii cu deprecieri
competitive şi posibilitatea pentru tarile nemembre de a se bucura de o autonomie
monetara ( cf. M. Canzonieri et a1ii, 1996, T. Persson şi G. Tabellini, 1996). Totuşi ea nu
permite o corectare a dezechilibrelor ratelor de schimb reale (pierderile de competitivitate a
preţurilor în Regatul Unit sunt importante) şi trebuie, de asemenea, sa te asiguri ca BCE va
asigura sustinerea în cazul unor atacuri speculative ( cf. experientelor tarilor scandinave la
începutul anilor '90);
-acorduri bilaterale. Fiecare tara nemembra ar putea încheia cu tarile membre un
acord privind rata de schimb stipuland paritatea centrala în raport cu EURO şi limitele de
fluctuaţie ce trebuie aparate, ca şi programe de convergenta ce trebuie urmate. In
contrapartida, tarile nemembre ar beneficia de cooperarea BCE cu condiţia, totuşi, ca
eforturile pentru realizarea programelor de convergenta sa fie reale şi ca tarile nemembre sa
se confrunte cu atacuri speculative care se auto-susţin. (D. Spaventa, 1996). Interesul unei
astfel de solutii ar fi sa tina seama de situaţiile economice proprii fiecarei ţări nemembre (
cel pulin daca programele de convergenta sunt directionate în acest sens ), dar ea are
aceleaşi limite ca şi SME bis deoarece se bazeaza pe principii asemanatoare.
In orice caz, cele trei solutii pun o problema de interpretare a Tratatului de la
Maastricht sau necesita adaugarea unui protocol în ceea ce priveşte criteriul ratei de
schimb, pentru că monedele ţăilor scandinave candidate la UEM trehuie sa participe, in
prealabil, la un SME. Pare, deci, preferabil sa se aduca ameliorări la SME bis, mai ales cu
punerea în aplicare a zonelor tinta de rate de schimb reale. In mod deosehit, zone tinta largi
de curs de schimb nominale ar putea fi combinate -pentru a proteja monedele de atacuri
speculative -cu zone tinta mai reduse de rate de schimb reale, specifice fiecarei tari -pentru
a preveni problemele de supraevaluare sau de subevaluare a monedelor ( ex. ajustarile de
paritati ar fi stabilite regulat pentru a corecta ş variatiile de inflatie cumulate).
Sistemul ar putea functiona şi dupa regulile urmatoare:
- o distribuire a responsabilitatilor în materie de interventie pe pietele de schimb
în functie de origiea tensiunilor monetare ( ex. BCE ar interveni în caz de tensiuni asupra
monedelor ţărilor nememhre datorate instabilitatii dolarului, altfel, acestea ar interveni
singure );
- o punere în comun a unei părţi din rezervele de schimb;
- definirea de programe de convergenta nominala şi reala şi de asistenta
financiara.
Interesul unui astfel de sistem ar consta pentru tarile nemembre în a nu fi
constrânse sa apere cursul de schimb nominal cu orice pret (In caz de tensiuni speculative
sau în ciuda evolutiilor de pret şi de cost) cu riscul de a pune în pericol propriile eforturi de
convergenta economica. In orice caz, principiile regimului de schimb, oricare ar fi ele,
trebuie sa favorizeze, în acelaşi timp, o cooperare monetara echilibrata între ţările membre
şi cele ne-memhre şi urmarirea convergentei economice (In sensul larg) a tarilor
nememhre. In caz contrar, riscul ca statutul de tara nemembra sa se prelungeasca la infinit
este mare şi acest lucru ar induce în eroare progresele constructiei europene, obiectivul de
coeziune economica şi sociala în Europa şi ideea de solidaritate între popoarele Europei.
Concluzie: Uniunea monetara europeana prezinta avantaje indiscutabile, dar ridica şi la fel
de indiscutabile dificultati care pot deveni, daca nu sunt rezolvate, inconveniente serioase.

79
Din punct de vedere economic, balanta nu este, deci, în mod necesar pozitiva. Dar, în mod
real, Europa nu prea are de ales pentru ca celelalte solutii -revenirea la cursurile de schimb
flotante, mentinerea sistemului monetar european cu marje largi de fluctuatie ar fi probabil
şi mai putin interesante şi ar repune în discutie ansamblul experientei de integrare,
împiedicand o functionare corecta a pietei unice. Strategia europeana este, deci, clara şi
trebuie deja sa ne angajam în rezolvarea numeroaselor dificultati legate de omogenitatea
scazuta a spatiului european şi de insuficienta organizare a politicii economice.

80