REGLEMENTAREA CONSTITUȚIONALĂ A SEPARAȚIEI

PUTERILOR ÎN STAT
1. Introducere
2. Notiunea de putere
3. Ideea de separare a puterilor
4. Funcționarea principiului separării puterilor
5. Înscrierea în constituție a principiului separării puterilor în stat

1. Introducere
Teoria separatiei puterilor a avut un rol decisiv in aparitia și promovarea
sistemelor reprezentative, in organizarea si functionarea statalä a puterii politice, in
garantiile exercitärii drepturilor si libertä!ilor fundamentale.
Principiul separaţiei puterilor în stat este larg recunoscut ca fiind imanent
regimurilor politice democratice, indiferent de natura lor parlamentară,
prezidenţială sau diferite combinaţii ale acestora. Evoluţia pe care a cunoscut-o
acesta de-a lungul timpului, în doctrină şi practică, s-a concretizat în apariţia unor
elemente noi care, astfel cum s-a arătat , pun într-o ecuaţie dacă nu total nouă, în
orice caz reevaluată, clasica teorie enunţată de Montesquieu. Astfel, dificultăţile
constatate în funcţionarea unui model pur, al separaţiei rigide a puterilor, au
orientat atenţia şi au deplasat centrul de greutate al teoriei clasice către ideea de
echilibru şi de colaborare între puterile statului, colaborare care trebuie să fie
guvernată de respect reciproc şi loialitate constituţională.
Acesta este, de altfel, unul dintre sensurile interpretării pe care Curtea
Constituţională a României a dat-o, în jurisprudenţa sa, principiului separaţiei
puterilor în stat, în special după anul 2003, când Constituţia a fost revizuită, cu
consecinţa consacrării unei atribuţii noi a Curţii Constituţionale, de soluţionare a
conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. Astfel,
potrivit art. 146 lit. e) din Constituţia României, Curtea Constituţională
„soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii”. Cu precădere pe calea sesizărilor de soluţionare a unor astfel de
conflicte, Curtea Constituţională a constatat conduite ale reprezentanţilor celor trei
puteri care, deşi se încadrau formal în litera Constituţiei, erau totuşi de natură să
determine un dezechilibru sub aspectul regimului de separaţie a puterilor în stat sau
să creeze blocaje instituţionale, ceea ce a impus identificarea unor remedii.

2.Notiunea de putere
 Categoria de „putere”conform părerilor doctrinare este „cheia” organizării și
fiłncționării statului. A fost îndelung analizată și concluzia a fost aceea că ar fi
susceptibilă de două sensuri.
În sens larg, este percepută ca „putere de stat", „putere politică” și „putere
publică". Sensul restrâns este dominat de interesul de „suveranitate". Asupra
acestor noțiuni terminologice și-au exprimat opinia și Leon Duguit și Nicolae
Popa. Duguit susține că noțiunea de „putere” ar trebui înlocuită cu cea de
„colaborare".Nu acceptă ideea de putere deoarece nu crede în existența unei voințe
creatoare. Nicolae Popa definește puterea de stat ca pe o „formă istoricește
determinată și o variabila a autorității." Ideea această de putere se regăsește și în
structurile antice, referindu-ne la situația din Ronła, unde puterea, denułnită și
„potestas” aparținea popolului, iar autoritatea,cunoscută și sub numele
de ..auctoritas” aparținea Senatului.
O altă precizare esențială pe care doctrina o face cu referire la aspectele
terminologice, este aceea că statul este o a puterii, iar puterea nu este o străină de
drept. Ca urmare, puterea și dreptul nu pot fi eterogene prin raportarea uneia față
de cealaltă. Rolul lor este acela de a se conłpleta și de a se ajuta reciproc.

3. Ideea de separare a puterilor

Separarea puterilor în stat este un termen politic, apărut în Franţa în perioade
iluminismului, care descrie un model de guvernare democratic utilizat de
majoritatea statelor democratice din ziua de azi. Acest principiu a fost formulat de
către baronul de Montesquieu în lucrarea sa “Spiritul legilor”, apărută în 1748.
Ulterior, el a fost dezvoltat de către John Locke. Astfel, conform acestui principiu,
puterea statului de drept trebuie să fie împărţită în mai multe compartimente
diferite, fiecare cu propriile responsabilităţi şi puteri independente. Cea mai des
utilizată formă de separare a puterilor în stat este cea tripartită, care împarte
puterea în putere legislativă, putere judiciară, şi putere executivă, cele trei neavând
voie să fie deţinute de aceeaşi persoană sau instituţie. De obicei, puterile sunt
împărţite între Guvern, Parlament, administraţia publică şi judecătorii
independenţi. În acest fel apare un echilibru al puterilor, menţinut prin controale
reciproce, menite să îi protejeze pe cetăţeni de eventuale acţiuni despotice din
partea statului. Bineînţeles, practic, această separare nu este niciodată absolută, aşa
cum nu există la celălalt capăt al spectrului nici un stat în care puterile să fie
perfect integrate. În România, puterea este împărţită între trei “actori” politici.
Puterea executivă este bicefală, regăsindu-se în doi centri de putere. Primul
este preşedintele, care are rolul de a reprezenta ţara în chestiunile ce ţin de politica
externă şi este comandantul suprem al forţelor armate. Al doilea este Guvernul,
care este condus de un prim ministru; în general, primul ministru este liderul
partidului ce deţine majoritatea în Parlament, fiind responsabil cu desemnarea
cabinetului care îl va ajuta la guvernare.
Puterea legislativă se află în mâinile unui Parlament bicameral, compus din
Senat şi Camera Deputaţilor.
Puterea judecătorească este deţinută în principal de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, căreia îi sunt subordonate toate curţile de apel, tribunalele şi
judecătoriile din ţară. Mai există şi o Curte Constituţională, însărcinată cu păstrarea
echilibrului de putere în interiorul sistemului de guvernământ. Aceasta nu face
parte din puterea judecătorească, fiind un organism politico-jurisdicţional numit de
preşedinte şi de cele două Camere ale Parlamentului.
Este interesant de notat că, în România, principiul separării puterilor în stat a
fost adăugat explicit în Constituţie doar la revizuirea acesteia în 2003. În
Constituţia din 1991 el era implicit, fără a se fi considerat necesar să fie şi
menţionat.
Separația puterilor în stat, care constituie unul dintre principiile esențiale ale
statului de drept, se regăsește în conținutul oricărei constituții, apreciindu-se că
niciun om, pentru ca ceilalți să poată fi liberi, nu trebuie să concentreze prea multă
putere.
Din punct de vedere istoric, cel căruia îi revine meritul de a cerceta și afirma
metodic principiul separării puterilor în stat ca principiu de organizare a statului a
fost filosoful englez John Locke (1632-1704). De la ideile acestuia a
pornit Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu (1689-1755), atunci
când, în cartea sa Spiritul legilor, a reluat și aprofundat problema separării
puterilor statului. În orice stat, apreciază acesta, există trei puteri distincte: puterea
legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească. Puterea executivă era
încredințată monarhului care avea dreptul să declare război sau să încheie pace, să
trimită sau să primească solii, să ia măsuri de securitate etc. Puterea legislativă era
exercitată de monarh și de un corp legislativ care trebuiau să adopte legi noi, să le
îndrepte sau să le abroge pe cele existente. Cei care reprezentau puterea
judecătorească aveau ca obiective pedepsirea infracțiunilor și judecarea litigiilor
dintre particulari. Aceste puteri trebuie să fie atribuite unor organe separate și
independente unele de altele pentru că, scria Montesquieu, „orice om care are o
putere este înclinat să abuzeze de ea”.

4. Funcționarea principiului separării puterilor

Statele democratice sunt cele în care puterea legislativă, puterea
executivă și puterea judecătorească sunt separate. În consecință, cele trei puteri
sunt exercitate de autorități publice distincte, fiecare cu organizare proprie și
atribuții specifice. Astfel, legile sunt adoptate de puterea legislativă, ele sunt puse
în aplicare de puterea executivă, iar „apărarea” legilor este asigurată de
către puterea judecătorească. Acest principiu este principalul obstacol pe
care Constituția îl pune în calea celor care ar dori să concentreze puterea doar în
mâinile proprii sau pentru un grup restrâns de persoane.
Pentru a împiedica abuzul de putere, atribuțiile în stat sunt împărțite între
mai multe centre de putere, dar fără a se înclina balanța către una dintre puteri.
Între puteri trebuie să existe un echilibru care să permită tuturor cetățenilor să
trăiască în demnitate, să  le fie garantate drepturile și libertățile fundamentale.
Totodată, între aceste forme ale puterii politice nu putem stabili o
ierarhie, nicio autoritate nu se subordonează alteia și nici nu poate să-și asume
prerogative ce revin altei autorități. În plus, autoritățile publice nu sunt izolate,
ci interdependente, existând un control reciproc. De exemplu, legile sunt adoptate
de către Parlament și sunt obligatorii pentru celelalte autorități ale statului din
momentul promulgării de către Președinte. Dar acesta poate să ceară reexaminarea
legii în măsura în care apreciază că ea nu reglementează în mod adecvat sau chiar
să ceară Curții Constituționale să verifice constituționalitatea sa.

5. Înscrierea în constituție a principiului separării puterilor în stat

Puține state reglementează în mod expres principiul separării puterilor în
stat, iar România se regăsește printre acele state, după revizuirea din 2003. Acest
lucru este vizibil prin implicarea autorităților care denotă nu doar separare, ci și
colaborare și control.
Implicarea Parlamentului în activitatea Șefului de Stat este reglementată în
articolele 8284. 89. 91-95,
Implicarea Parlamentului în activitatea executivului face referire la
compatibilitatea calității de parlamentar cu cea de membru al Guvernului.
Implicarea Executivului în activitatea Parlamentului se traduce prin acțiunile
pe care le poate întreprinde Șeful Statului. El poate promulga legi, le poate da spre
reexaminare doar o singură dată, poate dizolva Parlamentul și își angajează
răspunderea în fața Parlamentului pentru proiecte de lege.
Implicarea Parlamentului în activitatea jurisdicțională pleacă de la
prevederea conform căreia judecătorii se supun doar legii. Organizarea și
funcționarea instanțelor de judecată este de asenłenea prevăzută alături de
inamovibilitatea judecătorilor.
În articolul 80, aliniatul (2) Constituția reglementează relațiile ce se stabilesc
între organele statului, dar și între acestea și societatea civilă. Tot Constituția
prevede că există câteva instituții care asigură respectarea drepturilor și libertăților
cetățenești. Printre acestea se număra: Avocatul Poporului, Curtea Constituțională
și Curtea de Conturi.
Teoria separației puterilor apărea în acele condiții ca expresie a luptei pentru
putere ce se ducea între monarh, aristocrație și brughezie. Ea urłnărea înlaturarea
despotismului, echilibrarea și armonizarea forțelor sociale în luptă. Din punct de
vedere istoric , principiul separării se înfățișa că principiu al suveranității
naționale, că o armă de război dirijată de ideologiile burgheziei împotriva puterii
absolute a łnonarhului. Din punct de vedere politic , principiul separării puterilor a
fost considerat ca generator de libertăți politice, prin echilibrul și colaborarea
puterilor separate.
Această teorie a avut un puternic rol în promovarea sistełnului reprezentativ,
adică în valorificarea democratică a relației dintre deținătorul suveran al puterii,
poporul, națiunea, și organizarea statală a puterii politice, a granițelor exercitării
drepturilor omului și cetățeanului.
Este o teorie care a stat la baza elaborării constituțiilor, afirmațiile din
Declarația drepturilor omului și cetăteanului, 1 789 Franța, stând mărturie în acest
sens. Experiența din totdeauna ne arată că orice om care deține o putere este
înclinat să abuzeze de ea, deci puterea trebuie divizată pentru a nu degenera în
arbitrar. Totodată aceste constituții au prevăzut că fiecare din funcțiile statului sunt
încredintate unor organe distincte și independente unele față de celelalte, în sensul
că fiecare acționează fără vreun anłestec din partea unui alt organ de stat.
Constituțiile care au pus la baza lor principiul separației puterilor statului au
fbst preocupate să găsească nu numai modalități de menținere a unui echilibru între
aceste puteri, dar și diverse frâne și contragreutăți chemate să înlăture pericolul
unei alunecări spre adoptarea de măsuri tiranice. Acestea pot fi diferite după cum
constituțiile respective aplică mai mult sau mai puțin tranșant principiul separației
puterilor , dar ele sunt prezente în toate sistemele construite pe această bază. Unele
din ele urmează să fie mânuite de executiv pentru a împiedica eventuale legiferări
grăbite sau nepotrivite, iar altele de adunările legiuitoare ca łnijloace de control a
activității executive.
După momentul în care principiul separației puterilor a fost instituționalizat
în constituții, se va crea ceea ce doctrina numeste „checks and balances”, adică
supravegherea reciprocă a celor trei puteri pentru reechilibrarea raportului dintre
ele.
O ultimă mutație suferită de teoria separației puterilor în stat este aceea din
nłomentul în care au aparut partidele politice. Din acel nu a mai existat o separație
si niciun echilibru ce se putea realiza între funcțiile statului, ci raportul a căzut
asupra partidelor politice, încercându-se să se realizeze un echilibru între partidul
de la conducere si opoziție. Rolul opoziției fiind foarte important pentru ca acestea
să aibă un rol constructiv.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
 Muraru I., E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe
articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
 Muraru I., M. Constantinescu, Rolul Curţii Constituţionale în asigurarea
echilibrului puterilor în stat, Zilele constituţionale franco-române, a IV-a
ediţie, Bucureşti, 28 mai-2 iunie 1996
 Gheorghe Iancu , Drept constitutional si institutii politice, Ediția a II-a, Titlul
X, Editura C.H.Beck. București, 201 1 , pp.299-318
 Ioan Muraru, Drept constituțional si instituții politice, vol.l, Editura AII Beck,
București, 2003
 Tudor Drăganu, Drept constituțional si instituții politice, vol. II, Universitatea
Ecologică „Dimitrie Cantemir", Facultatea de Drept, Târgu Mureș, 1995
 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, București, 2008
 https://www.juridice.ro/434781/scurte-reflectii-asupra-dimensiunii-morale-a-
principiului-separatiei-puterilor-in-stat-despre-respectul-intra-si-
interinstitutional-i.html