Curs Ecomarketing

1 ECOMARKETINGUL -
SPECIALIZARE A MARKETINGULUI SOCIAL
“Pamântul este poluat nu pentru ca omul

ar fi un animal deosebit de murdar si nici
pentru ca specia umana ar fi prea
numeroasa. Vina o are societatea umana -
modul în care aceasta întelege sa obtina, sa
repartizeze si sa foloseasca bogatiile pe
care munca umana le extrage din bogatiile
planetei”
(Commoner, Barry - Cercul care se închide)
1.1 Aparitia si de zvoltarea marketingului social

Trasaturile marketingului social
Orice strategie de marketing vizeaza publicul (indivizi, grupuri de

indivizi, asociatii, organizatii, clientii firmelor etc.) si, având în vedere acest
considerent, obiectivul marketingului nu trebuie sa fie acela al maximizarii
consumului ci al maximizarii calitatii vietii. Marketingul nu este o activitate
rezervata, în exclusivitate, specialistilor. Tradus în termeni non - profit,
marketingul este procesul care ajuta la transformarea unui produs valoros
într-unul de care avem nevoie.
De-a lungul timpului, la adresa marketingului s-au formulat o serie
de critici de natura sociala, critici care vizeaza, în principal, urmatoarele
domenii: impactul marketingului asupra consumatorilor individuali
Ecomarketing
(preturi mari, calitate necorespunzatoare a produselor, uzura morala

planificata, practici însela toare etc.); impactul marketingului asupra
societatii în ansamblu (false nevoi, poluare culturala); impactul
marketingului asupra altor firme (intrare pe piata, influentarea anumitor
evolutii)∗.
Marketingul social este acel domeniu al marketingului care studiaza
interdependentele dintre marketing si societate. Marketingul social vinde o
idee, un program, o orientare. Marketingul social mai este definit ca acea
ramura a marketingului preocupata de utilizarea cunostintelor, conceptelor
si tehnicilor menite sa evidentieze consecintele sociale ale politicilor,
deciziilor si actiunilor de marketing.
Marketingul social studiaza impactul marketingului comercial
asupra activitatii firmei, pe de o parte, cât si propriul impact asupra
societatii, în ansamblul acesteia. Marketingul social mai poate fi numit
si marketing de utilitate publica; este un tip de marketing care încearca
repartizarea profitului între membrii societatii.
Lasând la o parte avantajele evidente induse de “societatea de
consum” si încercând sa pre venim eventualele dezechilibre care pot apare în
prezent si care, în viitor pot afecta sanatatea oamenilor si a planetei, în
general, apare ca o necesitate recunoasterea suprematiei intereselor
consumatorilor, prezente si de perspectiva.
Consumul poate conduce, în anumite conditii, la degradarea
mediului înconjurator. Apare astfel o criza a constiintei ecologice a
publicului si o schimbare a atitudinii firmelor fata de strategiile clasice de
marketing. Evident, responsabilitatea firmelor fata de starea si evolutia
mediului înconjurator trebuie sa fie sustinuta de o politica globala si de o
legislatie corespunzatoare. Exista în prezent, pe plan mondial, numeroase
∗
Kotler, P., Managementul marketingului, Bucuresti, Editura Teora, 1997
Ecomarketingul –specializare a marketingului social
programe de educare a firmelor, de încurajare a sprijinirii si sponsorizarii

unor cauze sociale (unele dintre acestea, de exemplu, sunt finantate de
Banca Mondiala).
Optica de marketing social, asa cum o defineste profesorul american
Kotler, este o orientare de gestiune care recunoaste ca sarcina prioritara
studierea pietelor si satisfacerea nevoilor de consum de o maniera mai
eficienta decât concurenta astfel încât sa realizeze binele consumatorilor si
al colectivitatii. Optica de marketing social determina o “moralizare” a
actiunilor firmei.
Marketingul de orientare sociala (sau umana) este definit de
Peter Drucker astfel: “obiectivul activitatii de marketing este acela de a face
vânzarea de prisos. Scopul este de a-l cunoaste si a-l întelege atât de bine pe
client încât produsul sau serviciul sa se potriveasca cu nevoile sale si sa se
vânda singur”.
Marketingul social opereaza cu urmatoarele concepte :
• societate / bunastarea consumatorilor;
• consumatori / satisfacerea dorintelor;
• firma / profituri.
Marketingul social poate fi considerat o tehnica de gestiune a
schimbarii, a socializarii si “umanizarii”, o tehnica ce presupune design,
implementare, control si evaluare. Marketingul social ia nastere mai ales
atunci când problemele cu care se confrunta firma sau care sunt provocate
de aceasta devin vizibile pentru public. Preîntâmpinarea unei astfel de
situatii se poate realiza si printr-o mai mare accesibilitate a publicului, a
societatii în general, la informatiile vizând mediul economic.
Ecomarketing
Firmele care se orienteaza catre un marketing de tip social pun la

baza activitatii lor urmatoarele principii1:
• orientarea spre consumator;
• marketingul inovator;
• marketingul orientat spre valoare;
• marketingul misiunii sociale;
• marketingul social.
Marketingul social reprezinta un proces planificat ce vizeaza o
schimbare de un anumit tip. Alcatuit din aceleasi elemente ca si marketingul
comercial (produs, pret, distributie, promovare, strategie, segmentare etc.),
marketingul social poate juca un rol hotarâtor în domenii precum mediul,
sanatatea, cultura etc.
În sens larg, marketingul social este un nou mod de a concepe /
promova proiecte umane. Prin intermediul sau se încearca informarea,
influentarea, motivarea, câstigarea încrederii opiniei publice în legatura cu o
idee, o cauza, un nou comportament etc.
Se considera ca marketingul social are radacini profunde în religie,
politica, educatie si, pâna la un anumit punct în strategia militara. E
împrumuta, de asemenea, o serie de elemente din domenii precum:
psihologia, sociologia, stiintele politice, teoria comunicarii, antropologie
etc. În practica, marketingul social are afinitati cu publicitatea, relatiile
publice, cercetarile de marketing.
Asa dupa cum subliniaza Philip Kotler, campaniile care vizeaza
suscitarea interesului publicului sau progresul social nu sunt noi. În Roma si
Grecia antica se desfasurau campanii care vizau eliberarea sclavilor; în
Anglia, în perioada revolutiei industriale se organizau campanii
1
Kotler, Philip, Managementul marketingului, Editura Teora, Bucuresti, 1997
care condamnau exploatarea copiilor; sunt cunoscute campaniile pentru

abolirea sclaviei din SUA, în secolul XIX. Mai recent, campaniile vizeaza
promovarea sanatatii (lupta împotriva fumatului, abuzul de medicamente,
SIDA, sanatatea mentala), protectia mediului (apa potabila, calitatea aerului,
conservarea energiei, padurile, parcurile nationale), educatia (în special
programe de alfabetizare), violenta în familie, drepturile persoanelor,
rasismul etc.
Stephan Warley, director general Kraft Foods România a obtinut
premiul Oskar Capital pentru ca firma pe care o conduce a donat 22 de tone
de produse de ciocolata, în valoare de peste 100.000 dolari, în beneficiul
sinistratilor din zonele afectate de inundatiile din vara anului 2002.
Produsele au fost trimise în cantitati egale prefecturilor din judetele Neamt,
Vaslui si Vrancea. Acestea le -au distribuit la aproximativ 90.000 de familii
din 46 de localitati din judetele mentionate. Donatia se înscrie în cadrul
programului global de responsabilitate sociala a grupului Kraft, intitulat
“Kraft Cares” 2.
Marketingul social combina elementele “de elita” ale marketingului
traditional în scopul realizarii progresului social; el face apel la tehnici de
marketing pentru a promova si difuza un volum important de informatie,
pentru a adopta valori si comportamente; el contribuie la crearea unui climat
propice dezvoltarii unui nou tip de comportament social.
S-ar putea spune ca cea mai simpla definitie a marketingului social
este urmatoarea: marketingul social este acea specializare / ramura a
marketingului care vinde idei.
2
Revista Capital, nr. 46, 14 noiembrie 2002
Ecomarketing
1.2 Aparitia si dezvoltarea marketingului ecologic

Specificitatea marketingului ecologic
Se admite faptul ca tipurile de productie si de consum “non durabile”

sunt principalele cauze ale degradarii mediului. Ele agraveaza atât saracia,
cât si inegalitatile sociale. Exista o serie de programe de actiune concrete
(Programul de Actiune 21), în cadrul carora tarile dezvoltate s-au angajat sa
ia initiativa pentru a transpune în practica tipuri de consum durabil,
favorizând utilizarea optima a resurselor si reducerea productiei de deseuri.
În Programul Ecologic pentru Europa, adoptat în anul 1995 de catre
participantii la Conferinta Ministeriala “Un mediu pentru Europa” se
încurajeaza evolutia necesara a modurilor de consum si a comportamentelor
individuale catre modele durabile, prin eforturi de sensibilizare,
reglementari tehnice si masuri economice.
Chiar daca tarile membre UE au multe practici comune, structura
complexa a modurilor lor de consum si maniera în care evolueaza nu sunt
uniforme. Pe de alta parte însa, tarile Europei Centrale si de Est sunt
confruntate cu moduri proprii de consum, specifice tranzitiei catre economia
de piata. Indiferent de diferentele existente, multe tari examineaza
prioritatile si strategiile în vederea transpunerii în practica, la nivel national,
a unor tipuri de consum durabil, luând masuri concrete în acest sens.
Termenul de ecomarketing a fost lansat în Germania, în urma cu
aproximativ doua decenii si jumatate (1978).
Ecomarketingul îsi propune sa realizeze un echilibru între
activitatea economico-sociala prezenta, pe de o parte, si interesele:
individuale, colective - ale grupurilor si ale întregii societati, pe termen
mediu si lung (sau, cu alte cuvinte, sa armonizeze interesele

consumatorilor cu cerintele protectiei mediului), pe de alta parte.
Metodele, tehnicile si instrumentele specifice marke-tingului pot fi
utilizate în scopul sensibilizarii opiniei publice, al educarii membrilor
societatii în spiritul respectului fata de mediu, al sesizarii factorilor de mediu
în ceea ce priveste propriile lor actiuni.
Ecomarketingul vizeaza domeniile protectiei mediului înconjurator,
pe de o parte si domeniul produselor si serviciilor ecologice, pe de alta.
Ecomarketingul se poate defini ca fiind o specializare a marketingului
social, alcatuita dintr-un ansamblu de activitati care au ca scop
identificarea, influentarea si satisfacerea consumatorilor de bunuri si
servicii ecologice.
Marketingul produselor si serviciilor ecologice trebuie sa tina seama
de clasificarea produselor si serviciilor în functie de satisfactia imediata pe
care acestea o ofera consumatorilor si de principiul apararii sanatatii
consumatorilor si a mediului pe termen lung.
Ecomarketingul se adreseaza atât domeniului social (asociatii,
organizatii, public), cât si celui economic (educarea factorilor de decizie).
Indiferent de grupul tinta vizat, ecomarketingul promoveaza ideea ca mediul
este un bun public, bun ce trebuie protejat si respectat, indiferent de
interesele predominante la un moment dat.
Specialistii care lucreaza în domeniul ecomarketingului vor trebui sa
identifice potentialii consumatori de produse si servicii ecologice, sa-i
formeze si sa-i educe astfel încât nevoile acestora sa fie transformate în
cerere.
Firmele, prin aplicarea principiilor unui marketing ecologic, pot sa
beneficieze de o serie de avantaje , si anume: câstigarea unor noi segmente
Ecomarketing
de consumatori, devansarea concurentei, realizarea unor venituri mai mari

pe termen lung, îmbunatatirea imaginii, economii de cheltuieli datorita
anticiparii unor posibile efecte negative, accesul pe noi piete. Totodata, este
de asteptat ca firmele sa se confrunte si cu o serie de elemente care se
constituie în dezavantaje - ca urmare a aplicarii principiilor
ecomarketingului: o cerere scazuta pentru produsele ecologice, lipsa unor
tehnologii “curate”, costurile ridicate ale unor investitii ecologice, curente
de opinie diferite în interiorul firmei, o legislatie înca incompleta si nu
îndeajuns de eficienta.
Ecomarketingul poate fi considerat ca acel domeniu al marketingului
care este preocupat de produsele “curate” din punct de vedere legal,
excluzându-le evident pe acelea care circula pe piata neagra, excluzând
produsele de contrabanda (aceasta fiind, evident, o abordare partiala a
conceptului).
Practicile de marketing ecologic trebuie sustinute prin 3:
• evaluarea în ansamblu a performantelor actuale ale firmelor în
raport cu mediul înconjurator;
• implicarea reala în activitatea de urmarire, analiza, raportare a
rezultatelor si determinare a îmbunatatirii performantelor în
aceasta directie;
• elaborarea unei politici de mediu viabile, cu obiective clare, si a
unui program de actiune;
• actualizarea permanenta a informatiilor cu privire la modificarile
legislative survenite în acest domeniu;
• investitii în pregatirea si educarea personalului, în însusirea
cunostintelor si a tehnologiilor ecologice;
• acordarea de asistenta consumatorilor si derularea unor programe

de educare a acestora, în scopul întaririi responsabilitatii lor fata
de mediul înconjurator prin furnizarea de informatii, servicii de
recuperare a produselor etc.,
• programe de educare a furnizorilor;
• colaborarea la programele de protectie a mediului;
• aderarea, într-o masura mai mare, la valorile marketingului:
vânzarea avantajelor, nu a produselor, si apararea valorilor firmei,
nu doar a produselor.
Marketingul ecologic se concretizeaza în crearea unor produse
sigure, a unor ambalaje reciclabile si biodegradabile, un control mai riguros
asupra poluarii, desfasurarea unor activitati cu un consum redus de energie.
1.3 Necesitatea dezvoltarii ecomarketingului
Se impune, în conditiile actuale, o schimbare a atitudinii

consumatorului si nu numai, schimbare de atitudine care sa ia în
considerare: evolutia comportamentului uman catre un model de consum
durabil; reciclarea unor produse uzate; îmbunatatirea tehnologiilor etc.
Tarile bogate dispun de strategii nationale proprii în ceea ce priveste:
posibilitatea economisirii resurselor; promovarea resurselor regenerabile;
promovarea tehnologiilor nepoluante; valorificarea deseurilor etc. Tarile
sarace sunt strict preocupate de obiectivele pe termen scurt ale cresterii
economice; ele ajung sa-si epuizeze resursele, si aceasta într-un ritm
3
Kotler, Philip, Managementul marketingului, Editura Teora, Bucuresti, 1997
Ecomarketing
destul de rapid; consecintele pe termen lung sunt inevitabile si, în unele

cazuri, dezastruoase pentru aceste tari.
Tehnologiile “curate” nu sunt la îndemâna tuturor; firmele care vor
dori sa adopte astfel de tehnologii vor trebui sa depuna un efort considerabil.
Tocmai datorita costurilor relativ mari ale introducerii noilor procedee,
multe firme renunta la noile tehnologii, preferând sa le utilizeze pe cele deja
existente.
Biologul Barry Commoner a propus patru legi simple ale ecologiei,
legi utile în explicarea motivului pentru care planeta noastra este atât de
vulnerabila la abuzuri:
• “fiecare element se leaga de celalalt”
• “totul trebuie sa mearga undeva”
• “lasa natura în voia ei”
• “nimic nu se capata pe degeaba”
Echilibrul, atât de necesar în toate domeniile vietii economice si
sociale, nu poate fi realizat întotdeauna, între altele si datorita unor elemente
cum ar fi: egoismul, lacomia, ignoranta, conceptiile înguste si fara
perspectiva, atitudinilor egocentrice. Procesul economic se poate constitui
într-un factor destabilizator, atât prin impactul sau specific asupra
resurselor, cât si prin deversarea în natura a unor importante cantitati de
reziduuri.
Produsul poluat este o realitate. Transformarea acestuia într-un
produs “curat” se va face printr-o informare corecta a publicului, prin
constientizarea acestei probleme. Importanta comunicarii este decisiva.
Protectia mediului înconjurator se realizeaza pr in utilizarea rationala a
resurselor naturale, prevenirea si combaterea poluarii de toate tipurile
precum si a efectelor daunatoare ale fenomenelor naturale.
În activitatea de protectie a mediului înconjurator se urmareste nu

doar utilizarea rationala a resurselor, ci si: corelarea activitatilor de
sistematizare a teritoriului si localitatilor cu masurile de protejarea a
factorilor naturali; adoptarea de tehnologii de productie cât mai putin
poluante; echiparea instalatiilor tehnologice si a mijloacelor de transport
generatoare de poluanti cu dispozitive si instalatii eficiente care sa previna
efectele daunatoare asupra mediului înconjurator; recuperarea si
valorificarea optima a substantelor reziduale utilizabile; promovarea
actiunilor de cooperare tehnica, economica si stiintifica în acest domeniu.
Marketingul este criticat în destul de multe cazuri: uneori se
considera ca abordarea specifica acestui domeniu de activitate conduce la
aparitia unor noi nevoi, inexistente anterior; alteori sunt luate în considerare
doar dezavantajele generate de asa numita “societate de consum” (deseuri,
poluare). Una din solutiile posibile la în ceea ce priveste realizarea unui
echilibru între cerintele protectiei mediului si satisfacerea intereselor
consumatorilor (pe termen scurt, mediu si lung) o reprezinta dezvoltarea
durabila .
Definitia clasica a conceptului de dezvoltare durabila este aceea data
de raportul Brundtland, si anume “acel tip de dezvoltare care asigura
satisfacerea necesitatilor prezente fara a compromite posibilitatea
generatiilor viitoare de a-si satisface propriile cerinte”.
Componentele unei strategii vizând un tip de dezvoltare durabila
sunt, între altele: stabilizarea cresterii demografice, promovarea resurselor
regenerabile de energie, conservarea si protejarea ecosistemelor, reciclarea
materialelor. Dezvoltarea de tip “durabil” va încerca armonizarea
potentialului productiv cu politica demografica, atât la nivel national,
regional cât si pe plan mondial.
Ecomarketing
Exista o legatura directa între nivelul dezvoltarii economice si tipul

de consum adoptat de indivizi, grupuri de indivizi si respectiv societate în
ansamblul sau. În acest sens, dezvoltarea durabila presupune promovarea
valorilor care încurajeaza acele tipuri de consum ce nu aduc atingere
echilibrului natural si care nu depasesc posibilitatile membrilor societatii, la
un moment dat.
Raportul Brundtland defineste un numar de sapte obiective de
politica economica si sociala în directia realizarii unei dezvoltari durabile:
1. redimensionarea cresterii economice în sensul conservarii
resurselor naturale;
2. modificarea calitatii raportului de crestere;
3. satisfacerea nevoilor esentiale(munca, hrana, energie, apa,
locuinte, asistenta medicala) pentru toti locuitorii;
4. asigurarea unui nivel de crestere durabila a populatiei;
5. conservarea si sporirea bazei de resurse;
6. restructurarea tehnologica si punerea sub control a riscurilor
acesteia;
7. integrarea deciziilor privind economia si mediul înconjurator într-
un proces unic.
Obiectivul general al dezvoltarii durabile este acela de a gasi un
optim al interactiunii între sistemele economic, uman, ambiental si
tehnologic.
1.4 Functiile ecomarketingului
A. Functiile generale, comune ale marketingului sunt:

1. Investigarea pietei, a necesitatilor de consum
2. Conectarea dinamica a activitatii firmei la mediul economico –
social
3. Satisfacerea in conditii superioare a nevoilor de consum
4. Maximizarea profitului
B. Functiile specifice
5. Educarea consumatorilor
6. Realizarea unui echilibru între principiile generale ale
marketingului si cele ale protectiei mediului înconjurator
7. Promovarea unei noi imagini a firmei si a produselor sale .
3 FUNDAMENTAREA STRATEGIEI
DE ECOMARKETING A FIRMEI
3.1 Raportul economie – ecologie
Indiferent de domeniul de activitate economica sau sociala la care ne

raportam, protectia mediului reprezinta, astazi, o preocupare esentiala. În
acest context, atât firmele cât si consumatorii accepta si adopta, din ce în ce
mai mult, modele de productie si consum care sa raspunda criteriilor de
protectie a mediului. Asistam, de fapt, la o schimbare destul de vizibila a
comportamentului tuturor actorilor economici si sociali, o mai mare
responsabilitate si responsabilizare manifestata în toate sferele si la toate
nivelurile.
Societatea noastra, a carei functionare este girata de economia de
piata, pare a fi depasita de sistemele de productie si reproductie care
afecteaza sanatatea mediului si a consumatorilor. Încercarea de a obtine
profit cu orice “pret” a dus la neglijarea abordarilor ecologice, etice sau
umane ale activitatilor economice.
Gestiunea mediului se refera la încorporarea dimensiunii protectiei
mediului în procesele de planificare si de decizie economica. Conceptul de
gestiune a mediului este un concept complex, ce cuprinde atât notiunile de
protectie cât si cele de conservare; prin utilizarea acestui concept se doreste
patrunderea în profunzimea relatiilor dintre mediul natural si societate
Ecomarketing
pentru a alege cele mai adecvate forme de utilizare a resurselor, pentru a

optimiza utilizarea resurselor. Notiunile de protectie si conserva-re se refera
doar la prevenirea sau corectarea impactului activita-tilor umane asupra
mediului, definind prin acestea doar un segment al activitatii de gestiune.
Pornind de la faptul ca mediul ambiant reprezinta un suport necesar
al dezvoltarii economice si sociale prezente si viitoare, gestiunea acestuia
este extrem de importanta. Este necesara participarea populatiei la acest
proces, în calitatea ei de beneficiar final al efectelor gestiunii, dar, în acelasi
timp ca interlocutor în procesul de cunoastere si utilizare a mediului.
Gestiunea mediului trebuie sa fie conceputa ca un proces continuu,
dinamic, care se poate defini prin urmatoarele dimen-siuni: procesul de
planificare, prin care se defineste traseul ce urmeaza a fi parcurs; conceperea
unor noi proiecte; urmarirea si controlul sistemului ambiental.
De asemenea, pentru transpune-rea în practica a unor programe de
formare privind realizarea gestiunii mediului trebuie avute în vedere si
urmatoarele aspecte: instrumente didactice care sa porneasca de la analiza
unor cazuri concrete; confruntarea permanenta a teoriei (cunostintelor) cu
practica (rezultatele obtinute); pregatirea specialistilor în gestiune
ambientala sa fie facuta în cadrul unor colective multidiscipli-nare;
stimularea populatiei pentru a participa la acest proces.
De exemplu, un program de gestiune a mediului în domeniul
amenajarii teritoriului ar trebui sa parcurga urmatoarele etape: definirea
spatiului; descrierea si diagnosticarea sistemului, prin intermediul
subsistemelor componente: economico-social, institutional, legal; definirea
obiectivelor si tintelor asupra carora trebuie sa se concentreze legatura dintre
diversele utilizari ale solului si activitatile desfasurate; formularea de
propuneri si alternative, care necesita studii privind proprietatile terenului,
Fundamentarea strategiei de ecomarketing a firmei
capacitatea sa de a fi utilizat pentru anumite activitati, viabilitatea si

compatibilitatea între utilizari si activitati; evaluarea alternativelor prin
intermediul generarii unor modele de utilizare; studierea si evaluarea noilor
programe si proiecte prin prisma impactului lor ambiental; mater ializarea
mecanismelor de control în vederea adoptarii deciziilor.
Problemele care pot sa apara în cadrul elaborarii unui program de
gestiune ambientala sunt diverse, ele referindu-se în principal la:
• posibilitatile limitate de cuantificare a anumitor variabile
ambientale necesare pentru realizarea efectiva a programului;
• dificultatile în ceea ce priveste integrarea dimensiunilor fizice cu
cele social-economice ale mediului;
• integrarea diverselor tipuri de abordari asupra problema-ticii
mediului.
Se manifesta astazi un interes crescând – din partea consumatorilor –
în ceea ce priveste calitatea produselor si serviciilor oferite pe diverse piete.
În acest context, ecomarketingul poate reprezenta un instrument extrem de
util în directia utilizarii mediului în beneficiul firmei sau al organizatiei.
Astfel, firmele au posibilitatea:
♦ sa patrunda mai usor pe pietele ecologice;
♦ sa creasca competitivitatea produselor oferite;
♦ sa-si îmbunatateasca imaginea;
♦ sa dialogheze mai usor cu grupurile de presiune etc.
Toate aceste oportunitati nu vor putea fi transpuse în realitate fara
eforturi sustinute de informare si educare a consumatorilor, a pietei în
general.
Ecomarketing
Dilema secolului nostru are o singura rezolvare: el va fi ecologist sau

nu va fi deloc 1. Numerosi specialisti militeaza pentru întoarcerea omului la
natura, fapt înteles gresit de un numar însemnat de teoreticieni, practicieni,
dar si oameni obisnuiti, “simplii cetateni” ai Planetei. Întoarcerea la natura
nu presupune o revenire la viata primitiva de odinioara ci o convietuire
pasnica a omului cu natura, o încercare de copiere a naturii în activitatile
umane.
Notiunea de deseu nu exista în natura: ciclurile succesive ale
materiei vii contribuie la transformarea deseurilor provenite de la unele
specii în materii utilizabile de catre altele. Omul însa, prin activitatile pe
care le desfasoara, a contribuit la o transformare fundamentala a naturii, a
devenit un producator de deseuri care au degradat mediul într-un ritm
accelerat. În acest context se ridica problema crearii unor ramuri si activitati
capabile sa-si prelucreze propriile deseuri în scopul obtinerii unor produse
biodegradabile.
Perioada actuala este marcata, de asemenea, de un fenomen cu
consecinte dezastruoase la toate nivelurile: încalzirea planetei. Conform
unui studiu al Fondului Mondial pentru Mediu, daca guvernele nu vor
întreprinde actiuni concrete pentru a încetini emisia de gaze care provoaca
încalzirea, vom asista la cresteri însemnate ale temperaturilor. În aceste
conditii, lupta împotriva emisiilor poluante ar trebui sa reprezinte o
prioritate a guvernelor, îndeosebi a celor din tarile dezvoltate.
Criza ecologica pe care o parcurge planeta noastra este datorata unor
sisteme de productie si consum care au depasit capacitatea de autoreglare a
naturii. Încercând sa gasim responsabilii, ne îndreptam atentia catre firme, în
general si catre marketing, în particular. Marketingul este tinta a numeroase
1
Maruta, Alexandru, Articol aparut în ziarul Curentul, 5 noiembrie 1998
critici, deoarece, se spune, el încearca sa ne vânda cantitati din ce în ce mai

mari de produse, altfel spus genereaza un consum “exagerat”, nejustificat.
Ecomarketingul îsi propune sa defineasca, sa abordeze si sa
interrelationeze domenii precum vânzarea produselor, protectia mediului,
educatia consumatorilor etc. Ecomarketingul încea rca sa prezinte o noua
filosofie asupra modului de desfasurare a productiei si consumului,
filosofie care aseaza în centrul preocuparilor sale elementul educatie.
Între mediul înconjurator si economie exista relatii de
interdependenta si interactiune. În România, în conditiile actuale,
problematica protectiei mediului si a dezvoltarii durabile ar trebui sa faca
parte din absolut toate strategiile de dezvoltare, atât la nivel macro, cât si
microeconomic, atât în sectoarele economice, cât si în domeniul soc ial.
Exista însa o serie de instrumente economice - înca în vigoare - care
nu stimuleaza o astfel de abordare: astfel, nivelul la care se manifesta
concurenta, interventia statului în sustinerea unor ramuri mari consumatoare
de energie, acordarea diferentiata a unor facilitati conduc la aparitia unor
profunde dezechilibre în domeniul utilizarii si conservarii resurselor. Una
din gravele probleme cu care se confrunta România de azi este eficienta
redusa a utilizarii resurselor si a diferitelor forme de energie.
Realitatea a demonstrat ca orice activitate umana are o gama de
implicatii care se pot resimti în cele mai diverse domenii. Astfel, o anume
tehnologie produce, pe lânga efectele directe pentru care a fost proiectata si
o serie de efecte indirecte, care la un moment dat, prin evaluarea
implicatiilor sale pot pune sub semnul întrebarii chiar valabilitatea si
viabilitatea respectivei tehnologii. Necesitatea studierii si evaluarii
impactului unei activitati umane asupra tuturor domeniilor, dar în special
Ecomarketing
asupra mediului, este justificata cel putin printr-o serie de argumente:

initierea în timp a unor actiuni menite sa reduca efectele negative colaterale,
determinate de activitatea respectiva; evaluarea obiectiva a tuturor
alternativelor si posibilitatilor; necesitatea implicarii populatiei în procesele
de promovare a unor activitati sau proiecte care le vor influenta viata într-un
fel sau altul.
3.2 Necesitatea fundamentarii strategiei firmei prin prisma

principiilor ecomarketingului
În trecut cons umatorii erau informati numai la modul general despre

problemele ecologice, însa în viitor informatiile ecologice vor fi specializate
si specifice. Omisiunea unor informatii ecologice nu prezenta prea mare
importanta în trecut. Sensibilitatea consumatorilor fata de asemenea
omisiuni se va dezvolta însa foarte mult in viitor.
În cadrul acestor schimbari, firmele au fost si sunt obligate sa-si
modifice strategiile anterioare. Daca înainte acestea aveau o mare
autonomie, acum activitatile economice sunt determ inate tot mai mult din
exterior, prin legi sau dorinte ale consumatorilor. Economistul german
Vester descrie situatia astfel: “este vorba despre renuntarea la one -way-
communications (comunicare pe un singur canal) de la producator spre
consumator. Este vor ba despre o situatie de feed-back, care foloseste
posibilitatile de marketing si publicitate prin includerea întelegerii legilor de
baza ale sistemelor viabile, nu numai în ceea ce îl priveste pe cetatean, ci si
pe consumator”. Exemplele practice arata ca aceasta abordare este posibila
într-o strategie compatibila cu mediul si favorabila acestuia
si prin activitatea concreta a firmei, care sa raspunda acelorasi criterii. O

strategie în acest sens ar trebui sa cuprinda masuri de protectie activa a
mediului (hardware: aparate de masura, filtre etc.; software: consiliere în
management pe probleme ecologice, modele de simulare) si masuri de
protectie pasiva a mediului (productie, distributie si utilizare de produse fara
efecte destructive asupra mediului). Extinderea componentelor tehnico-
economice prin obiective sociale si ecologice ar trebui sa mai contina: oferte
de comenzi facute numai furnizorilor ce respecta standardele minime;
subventio-narea masurilor ecologice ale tertilor etc.
Pentru firma are o importanta esentiala calculul dimensiunilo r
costurilor noilor strategii, un instrument util în acest sens constituindu-l
analiza cost-avantaje. În domeniul protectiei mediului apar costuri care nu
pot fi masurate concret si care ridica o serie de probleme din pe rspectiva
evaluarii eficientei. Din diversele analize efectuate, a rezultat o încadrare a
potentialelor costuri în 4 categorii, si anume:
ÿ costuri de pagube;
ÿ costuri de deviere;
ÿ costuri de planificare si supraveghere;
ÿ costuri de evitare si îndepartare.
Primele doua categorii caracterizeaza efectele asupra societatii si se
nasc din contextul fizic de actiune a firmei (procese de productie). În ceea ce
priveste gradul de masurare a acestor degradari ale mediului, exista o
problema dubla: cuantificarea în sine si o posibila repartitie a lor asupra
celor ce le produc. Efectele pozitive arata ca, în pofida problemelor de
calculatie, politica ecologica a firmei are drept consecinte, în timp, pe lânga
o reevaluare a cadrului tehnico-economic, si succese calitative.
Ecomarketing
Cercetarile de marketing orientate pâna acum doar spre vânzare vor

trebui sa preia noi sarcini legate de evolutia problemelor mediului si de
strategiile rezultate din aceasta evolutie. Cercetarile de marketing vor putea
oferi o baza de informatii unui management ce actioneaza corespunzator, si
anume:
ÿ metode noi de instruire a personalului;
ÿ determinarea unor modificari în comportamentul consumatorului;
ÿ determinarea unor schimbari în politica ecologica a concurentei.
Marketingul ecologic va trebui sa tina seama de cerintele
consumatorilor, în special prin politica produsului, prin modificari în
procesul de productie si prin ciclul de viata al produsului. O largire a
procedeelor obisnuite de testare a produselor noi trebuie sa tina seama de
fazele de productie, utilizare si abandonare a produsului, de problematica
intensitatii resurselor, de caracteristicile de siguranta, gradul de întretinere,
de informatie, cât si de reutilizare. Inscriptionarea produselor conform
standardelor recunoscute completeaza aceste posibilitati. Acest lucru este
valabil si pentru industria ambalajelor, unde se pune problema utilizarii, pe
scara din ce în ce mai extinsa, a ambalajelor de folosinta unica si multipla.
În cadrul U.E., politicile privind mediul si protectia acestuia au
evoluat continuu. Tratatul de la Roma, prin Actul Unic adoptat în 1987,
cuprinde un capitol distinct privind politica în ceea ce priveste protectia
mediului, precum si prevederi privind armonizarea legislatiilor nationale în
domeniu. De asemenea, în anul 1992 s-au adoptat o serie de reglementari
vizând marca ecologica europeana; în anul 1993 s-a reglementat sistemul
comunitar voluntar de gestiune si control ambiental; Consiliul UE a adoptat,
în 1993, al cincilea program în domeniul mediului, purtând numele “Catre
durabilitate”, incluzând prevederi referitoare la perioada 1993-2000.
Politica U.E. in domeniul mediului, asa cum prevede Tratatul de la

Maastricht, are în vedere urmatoarele principii:
1. Prevedere;
2. Corectare la sursa;
3. Principiul prudentei;
4. Principiul “poluant-platitor”.
Fundamentarea strategiei de ecomarketing a firmei presupune
adaptarea si adoptarea unor elemente novatoare în cultura si practica
acesteia. Între acestea includem excelenta tehnologica, definita 2 ca o forma
de management care se refera la inovare, protectia mediului si obtinerea de
profit. Excelenta tehnologica reprezinta, de fapt, rezultatul dorintei de a fi
lider în domeniul protectiei mediului. De asemenea, excelenta tehnologica
presupune utilizarea managementului si marketingu-lui ecologic ca
instrumente indispensabile în lupta concurentiala. Aceasta “competitivitate
ecologica” presupune derularea unor actiuni concrete, cum ar fi3:
• prevederea, anticiparea schimbarilor prin:
o urmarirea atenta a scenei politice si a vietii economice cu
incidente în domeniul protectiei mediului;
o integrarea oportunitatilor de mediu în procesul decizional de
investitii la nivelul firmei;
o evaluarea, cantitativa si calitativa, a productiei firmelor existente
si a incidentei acesteia asupra pietei, fluxurilor de produse si
materiale, stocurilor;
o dezvoltarea de noi produse în functie de oportunitatile pietei.
2
Manea, Gh., Protectia mediului – sansa de supravietuire a întreprinderii, Bucuresti,
Editura OID-ICM, 1996
3
Ibidem
Ecomarketing
• minimizarea costurilor protectiei mediului, prin:

o reducerea costurilor cu protectia mediului la utilizatorul de produs
(produse mai putin poluante, preluarea de catre furnizor a
produsului uzat);
o reducerea propriilor costuri cu protectia mediului si cu
managementul acestuia;
o identificarea unor optiuni favorabile protectiei mediului, în
ansamblul procesului de fabricatie, capabile sa duca la obtinerea
de economii;
• obtinerea unui “reflex ecologic”, prin:
o conceperea unui sistem de management tipic fiecarei firme;
o integrarea preocuparilor ecologice printre criteriile de
performanta ale managerilor;
o sensibilizarea personalului firmei la preocuparile actua le si la
tendintele în domeniu, identificate la firmele concurente;
o includerea în programele de pregatire profesionala a elementelor
de protectie a mediului.
3.3 Orientarea firmei catre exterior
În prezent protectia mediului reprezinta una dintre problemele

globale ale omenirii, aflata într-o strânsa legatura cu dezvoltarea
economica. Protectia mediului poate fi caracterizata prin dinamism, evolutia
sa urmând dezvoltarea tehnologica si problemele complexe cu care se
confrunta economia mondiala.
Tarile dezvoltate dispun de numeroase organizatii, asociatii si
organisme, guvernamentale si neguvernamentale, finantate si cu o
infrastructura dezvoltata, care desfasoara activitati si exercita o influenta
puternica în domeniul protectiei mediului. În Europa de Vest îsi desfasoara
activitatea partide politice ecologiste, ce sustin o legislatie din ce în ce mai
complexa în domeniul protectiei mediului. În S.U.A. functioneaza alte tipuri
de organizatii, comparativ cu Europa, însa preocuparile lor sunt similare, iar
în multe cazuri mult mai eficiente: World Watch Institute, din Washington
este unul dintre cele mai prestigioase institute care elaboreaza analize
interdisciplinare cu caracter global, preocupari importante manifestându-se
în ceea ce priveste pericolul depasirii unor praguri în utilizarea resurselor
planetei, mentinerii echilibrului ecologic etc.
În România, în contextul procesului de aderare la structurile
europene, procesul de elaborare legislativa se afla în plina desfasurare, un
pas important fiind reprezentat de elaborarea Legii protectiei mediului. În
acesta lege, se subliniaza importanta participarii organizatiilor
neguvernamentale si a populatiei la elaborarea si aplicarea deciziilor
referitoare la protectia mediului. În acest context, informatia de mediu
reprezinta un liant între ansamblul actorilor care “joaca” pe scena
economica si sociala. Prin îmbunatatirea accesului publicului la informatia
Ecomarketing
disponibila de mediu se urmareste, pe de o parte, sprijinirea constienta a

deciziei din acest domeniu si, pe de alta parte, o informare si o educare a
publicului în vederea eliminarii unor moduri nondurabile de consum.
Ignorarea problemelor de mediu, atât în societatea romaneasca, dar
si pe plan global, are mai multe cauze, între care distingem: dificultatile
economice cu care se confrunta majorita tea membrilor societatii;
insuficienta sau chiar lipsa educatiei; lipsa unei informatii complete si
corecte; lipsa unei legislatii adecvate etc. Nu putem omite însa faptul ca,
reactia societatii la impactul degradarii mediului este conditionata, într-o
masura însemnata, pe lânga existenta si functionarea sistemului legislativ,
de o sustinere financiara corespunzatoare.
Nu de putine ori perioada contemporana a fost denumita “epoca
informationala”. Modalitatile concrete de productie, comunicare, cunoastere
etc. au cunoscut o evolutie rapida, determinata de numerosi factori, între
care cei tehnologici sunt primordiali. În acest context, culegerea,
transmiterea, prelucrarea si diseminarea informatiei reprezinta actiuni
esentiala.
Aflata în fata unei degradarii continue a mediului înconjurator,
omenirea încearca sa construiasca un no tip de dezvoltare - dezvoltarea
durabila, care urmareste armonizarea, pe termen lung, a necesitatilor
productiei si consumului, pe de o parte, si protejarea unui mediu propice
vietii, pe de alta parte. În acest nou context, alaturi de dimensiunile clasice
ale Planetei: terestra, maritima, aeriana si cosmica, apare o a 5-a
dimensiune, cea informationala, care afecteaza ansamblul sistemelor si
structurilor existente si se suprapune pe dimensiunea ecologica, ambele
având o vocatie globala.
Din perspectiva elementelor enuntate anterior, politicile ecologice

trebuie sa vizeze cel putin doua aspecte, si anume: managementul ecologic,
prin care se va urmari amendarea tuturor deciziilor politice, economice si
sociale din punct de vedere ecologic si informatia ecologica.
Informatia ecologica este un element care comporta cel putin doua
componente:
ÿ din punct de vedere tehnic, informatiile tra nsferate catre utilizatori
sau cei interesati trebuie sa fie de buna calitate, transmiterea putându-se
efectua pe orice forma de suport;
ÿ comunicarea cu publicul si schimbarea mentalitatii (si ulterior,
drept consecinta, a comportamentelor) în raport cu mediul. Comportamentul
ecologic se obtine numai în urma cunoasterii problematicii în totalitatea si
complexitatea ei.
În perioada urmatoare, politicile statelor membre ale Uniunii
Europene, în consecinta si a celor care aspira sa devina membre, vor avea o
dimensiune ecologica. Toate proiectele de acte normative vor trebui sa tina
seama de impactul aplicarii lor asupra mediului înconjurator. Astfel,
punctele cheie ale strategiilor de protectie a mediului vor fi:
• parteneriatul dintre autoritatile centrale si locale, agentii
economici si public;
• repartizarea responsabilitatilor între protagonistii dezvoltarii;
• stabilirea unor standarde minime referitoare la protectia mediului;
• stimularea fiscala sau economica pentru produsele si serviciile
“prieteni” ai mediului;
• necesitatea informarii si educarii publicului;
• stimularea cercetarii-dezvoltarii în domeniul mediului.
Ecomarketing
Se impune, de asemenea, înfiintarea unor structuri de relatii publice

în toate organizatiile implicate în domeniul protectiei mediului, prin
intermediul acestor structuri putându-se realiza o comunicare eficienta,
informatiile circulând mai rapid în interiorul fiecarei institutii, dar si între
institutii; între institutii si societatea civila, mass-media etc.
Exemple
1. Grupul SATER PARACHINI4 (care si-a schimbat numele în
SAGED) este specialistul francez al depozitarii si tratarii deseurilor urbane.
El a investit deja peste 50 milioane USD în Europa Centrala si de Est,
construind 9 platforme de tratare a deseurilor în Polonia, Slovacia si Cehia.
În România, grupul are doua investitii, una deja realizata, la Constanta, alta
în curs, la Bucuresti. Filiala Constanta a tratat, în anul 1996, peste 100000
tone de deseuri urbane, în conformitate cu prevederile Legii 137/1995
a protectiei mediului si a directivelor europene în domeniu. În Franta, grupul
a construit si exploateaza 8 platforme, dintre care cea de la Vert-le-Grand,
situata la extremitate a sudica a Parisului, trateaza anual 500000 tone deseuri.
Platforma ecologica de deseuri urbane este un loc de depozitare,
transformare si eliminare a deseurilor, pe categorii. Eliminarea se face pe
spatii reduse, în mod intensiv, prin separarea fazelor solide, lichide si
gazoase ale deseurilor. Impactul asupra mediului al acestui procedeu de
eliminare este nul, ia r spatiul respectiv este un model de curatenie si
verdeata.
4
Mateescu, Mircea, Proiectul Sater Parachini – Saged privind rezolvarea depozitarii si
tratarii deseurilor în marile aglomerari urbane
O platforma ecologica cuprinde: drumuri de acces la platforma; piste

de circulatie în interiorul platformei si cheiuri de descarcare; împrejmuirea
locului si izolarea sa vizuala; cladiri administrative si cele necesare
exploatarii; poduri bascula pentru receptia si cântarirea deseurilor livrate; o
membrana perfect impermeabila si rezistenta la orice actiune mecanica sau
chimica, care îmbraca fiecare celula de neutralizare; puturi de colectare a
fluidelor reziduale si instalatiile de pompare aferente; statie de tratare a
lichidului rezidual; posibilitatea de transformare în energie electrica sau
termica a biogazului rezultat.
Exploatarea unei platforme ecologice implica: o compactare
energica perma nenta a straturilor de deseuri, precum si acoperirea acestora
de doua ori pe zi cu material inert; factorul de compactare a deseului este de
5 la 6 ori densitatea sa naturala; tratarea specifica a deseurilor
transformabile; compostarea deseurilor vegetale; extragerea, tratarea si
eliminarea (transformarea) fluidelor reziduale, atât în timpul exploatarii cât
si dupa aceea, pâna la epuizarea lor; eventuala triere si conditionare a
deseurilor refolosibile.
Într-un total respect al mediului, metoda include ame najarea locului,
pe masura ce exploatarea avanseaza. Astfel, o celula de neutralizare, odata
umpluta, este acoperita cu pamânt, apoi cu un strat de cernoziom în care se
planteaza diverse forme de vegetatie, cu rol de stabilizare a depozitului, cât
si estetic.
Metodele concurente platformei ecologice de transformare si
eliminare a deseurilor urbane sunt: incinerarea si termoliza. Incinerarea nu
este adaptata deseurilor cu umiditate ridicata si putere calorica scazuta, cum
este cazul majoritatii deseurilor urbane. Termoliza reprezinta procedeul cel
mai avansat de eliminare a deseurilor, care este si cel mai scump. Grupul
Ecomarketing
SATER PARACHINI este detinatorul brevetului acestui din urma procedeu

si îl pune în aplicare în cadrul celei mai moderne platforme complexe de
tratare a deseurilor, pe care o construieste la limita de sud a Parisului.
Pretul redus al procedeului prezentat, în comparatie cu celelalte
procedee amintite, face ca 75% din deseurile tarilor avansate sa fie eliminate
în cadrul platformelor ecologice de transformare si eliminare.
2. Înca de la începutul anilor ’80 la TOSHIBA 5 functioneaza un

laborator de tehnologia mediului la centrul de cercetare si dezvoltare din
Kawasaki, Japonia. Înlocuitorii agentilor de curatare continând hidrocarburi
fluoro-clorurate, procesul de reciclare a produsilor din materiale plastice si
procesul de eliminare a solventilor organici sunt câteva din realizarile
obtinute.
Metodele de evaluare ecologica a produselor au fost de asemenea
elaborate la Kawasaki. Orice nou produs TOSHIBA este supus unui astfel
de test înainte de a intra în fabricatie. Acesta acopera întreaga durata de
viata, începând cu conceptul si fabricatia si ajungând pâna la eliminarea
produsului uzat. Aceasta înseamna ca, de exemplu, în timpul realizarii,
componentele sunt selectionate si etichetate astfel încât ele sa poata fi
ulterior reutilizate. Demontarea fara dificultate a unui produs este de
asemenea un obiectiv important în timpul realizarii acestuia, deoarece astfel
se poate determina cât de usor se pot recupera ulterior resursele.
Procesele de fabricatie nepoluante sunt un alt ingredient în
programul TOSHIBA de mediu. Reducerea constanta a consumului de apa
5
Cosee, Peter, TOSHIBA EUROPE GMBH, Toshiba si mediul înconjurator. Abordarea
problematicii compatibilitatii produse-mediu
si energie, cât mai putine reziduuri de fabricatie si renuntarea la agentii de

curatare continând hidrocarburi fluoro-clorurate, sunt procese ce au
o motivatie economica. De asemenea, toate ambalajele produselor sunt
verificate, în vederea minimizarii si standardizarii materialelor. Acest lucru
a dus la o economie la ambalaje de peste 30%.
În 1996 a fost introdus un sistem de management al mediului pentru
integrarea masurilor ecologice initiate recent în politica corporatiei pe
termen lung si pentru a monitoriza eficienta acestora.
Astfel, protectia mediului a devenit o parte a politicii calitatii
firmelor. Acest sistem uniform de management al calitatii si al mediului face
ca problemele de mediu sa fie luate în consideratie de toate compartimentele
implicate.
4 PIATA PRODUSELOR
SI SERVICIILOR ECOLOGICE
Strategiile de marketing ecologic definesc posibilitati adecvate de

transpunere în practica a instrumentelor de marketing clasic; ele stabilesc
optiunile posibile ale firmei în ceea ce priveste actiunile vizând protectia
mediului. Etapele realizarii unei strategii de marketing ecologic în
concordanta cu cerintele pietei presupune stabilirea:
• domeniului de actiune, altfel spus identificarea: pietei sau a
segmentului de piata, produselor compatibile cu cerintele de protectie a
mediului;
• pozitiei fata de ceilalti actori ai pietei: clienti, furnizori, asociati,
concurenti.
În marketingul ecologic, piata poate fi tratata fie concentric, fie
diferentiat. Abordarea concentrica a pietei presupune încercarea firmei de a
câstiga o pozitie puternica pe “piete partiale” (segmente); este de fapt vorbe
de o “politica” a niselor. În cadrul abordarii diferentiate , firma încearca sa
patrunda pe toate segmentele de piata cu produse diferite. Se procedeaza,
mai întâi la o segmentare a pietei în scopul localizarii unor segmente
avantajoase pentru firma, fie din punctul de vedere al stabilitatii cererii, fie
din punctul de vedere al stabilitatii concurentei.
Abordarea eficienta a unui segment de piata sensibil la cerintele de
protectie a mediului se poate face prin variante ale unui produs, variante
Ecomarketing
tehnologice, inovatii de produs etc. Astfel, piata se poate largi, existând

posibilitatea crearii si descoperirii unor noi piete de desfacere si a accesului
la acestea.
Formularea si realizarea strategiilor de marketing ecologic se afla
sub influenta cerintelor ecologice, a potentialului firmei, a potentialului
pietei. În cadrul matricii produs-piata, ca punct de plecare pentru definirea
domeniului de afaceri, luarea în considerare într-o masura mai mare a
punctelor de vedere ecologice permite exploatarea si extinderea volumului
pietei.
Asa cum am precizat si într-un alt context, firmele care aplica în
activitatea lor principiile ecomarketingului pot beneficia de numeroase
avantaje: câstiga noi segmente de consumatori (cu putere de cumparare
mare); devanseaza concurenta; realizeaza venituri mai mari pe termen lung;
îsi îmbunatatesc imaginea; realizeaza economii de cheltuieli prin anticiparea
anumitor prevederi si norme; au acces pe noi piete etc. În acelasi timp,
aplicarea principiilor ecomarketingului în activitatea de piata a firmei, poate
conduce la manifestarea urmatoarelor dezavantaje: scaderea
concurentialitatii firmei; o cerere scazuta pentru produsele ecologice; lipsa
unor tehnologii ecologice aplicabile; costuri ridicate pentru investitiile
ecologice; opozitii interne în firma; legislatie înca neclara în unele domenii
etc.
Piata produselor si serviciilor ecologice
4.1 Structuri informationale specifice pietelor ecologice
Pietele cu orientare ecologica sunt nu doar în stadiul de formare ci si

în acela de crestere, iar în aceste conditii, sistemele informationale
traditionale au o eficienta limitata. Informatiile implica atât probleme de
natura cantitativa, cât si calitative.
În sfera ecologica, culegerea informatiilor prezinta si unele grade de
dificultate suplimentare: în timp ce informatiile ce se exprima în marimi
monetare pot fi usor “aplicate”, de exemplu la analiza veniturilor si
cheltuielilor, informatiile despre mediu sunt adesea nemonetare iar uneori
greu cuantificabile, de cele mai multe ori “semnale slabe” care trecute cu
vederea pot duce la aparitia unor consecinte grave pentru firma.
Pe de alta parte, informatiile nu sunt generate doar în domeniul
economic, ci pot proveni din discutii politice, ziare, reviste, publicatii
stiintifice etc. Pentru a fi efective, ele sunt dependente de transmiterea si
multiplicarea lor prin mass-media si devin relevante din punct de vedere
economic abia prin actiunea lor de modificare a atitudinii si
comportamentului consumatorului si a factorilor de decizie. Sistemul de
calcul traditional, la rândul sau, nu poate oferi, prin structura proprie,
specifica, astfel de informatii. Pentru a depasi aceasta “bariera” este necesar
un sistem informational orientat spre exterior, cu un continut de informatie
previzionala mai mare, un “radar strategic” pentru evolutia mediului.
Instrumentele prin intermediul carora se vehiculeaza informatia
trebuie sa înregistreze si sa adune în special “semnalele slabe” sub aspectul
relevantei lor pentru firma, deoarece timpul este parametrul critic, iar o
înregistrare timpurie aduce avantaje firmei. Nu este vorba doar de
identificarea riscurilor si pericolelor, ci de sanse si potentiale noi de piata.
Ecomarketing
Principalele modalitati de culegere si analiza a informatiilor necesare

realizarii unui studiu de piata cu orientare ecologica sunt:
• analiza scenariilor ecologice;
• analiza impactului transversal;
• curba de difuziune.
Analiza scenariilor ecologice În analiza scenariului se proiecteaza
alternative privind viitorul si se prevad caile de dezvoltare care pot conduce
catre acestea (alternative). Avantajul tehnicii scenariilor sunt multiple,
existând posibilitatea de a cuprinde în acest cadru atât informatii cantitative
cât si calitative, atât factori externi cat si strategiile proprii, comportamentul
concurentei, ceea ce permite evidentierea efectelor pe termen lung ale
diferitelor strategii si interactiunea dintre ele.
Scenariul se dezvolta, de obicei, în trei variante: una optimista; una
plauzibila si una pesimista. Varianta pesimista este importanta pentru ca
testeaza rezistenta strategiei firmei, cu alte cuvinte posibilitatea
supravietuirii firmei si in cazul evolutiilor celor mai nefavorabile.
Prima faza a scenariului este întotdeauna cea mai dificila, mai ales
în privinta problemelor ecologice, deoarece culegerea informatiilor si
analiza problemelor sunt doar la începuturile lor si reprezinta domeniul cel
mai complicat. Apar o serie de ele -mente, cum ar fi: adesea problemele sunt
necunoscute; formularea întrebarilor se face destul de greu; sistemul
informational trebuie orientat spre cu totul alte domenii; firma este coplesita
de fluxul de date ce trebuie sistematizate si clarificate etc.
În aceasta faza pot fi studiate urmatoarele elemente:
¸ tendinte de lunga durata: modificarea valorilor sociale; prognoze pe
termen lung ale institutelor stiintifice; programe ale unor partide
politice; cercetarea stiintifica de baza;
¸ indicatori timpurii: initiative ale publicului; initiative ale “verzilor”;

publicatii ecologice; expuneri în mass-media;
¸ indicatori tehnici: potentiale de inovatie (produs, proces, reciclare,
materiale si substante, logistica); proiecte de cercetare subventionate
oficial; inventii;
¸ “lampi de semnalizare”: rezultatele sondajelor de opinie; luari de
pozitie ale unor persoane publice; initiative legislative; cresterea
preturilor pentru resurse sau pentru îndepartarea deseurilor;
comportamentul concurentei; comportamentul retelei comerciale.
În faza a doua a scenariului, informatiile culese si pr oblemele
identificate sunt evaluate si sintetizate astfel încât sa se poate defini domenii
relevante pentru firma (de exemplu cadrul legislativ, grupurile de clienti),
care apoi sunt analizate în interactiunile lor (de exemplu noi legi ecologice
impun intrari de noi materiale de la furnizori sau necesita o alta logistica).
Se sintetizeaza, la acest nivel, o matrice de interconexiuni.
A treia faza a scenariului consta în proiectia tendintelor care descriu
aspecte partiale ale mediului în care evolueaza firma (cum ar fi dezvoltarea
procentuala a segmentului de consumatori sensibili la problemele
ecologice).
Faza a patra a scenariului aduna toate informatiile în pachete de
premise alternative (comportamentul concurentei).
A cincea faza a scenariului consta într-o interpretare scenariu în care
se vor formula diferitele imagini ale viitorului, în domeniul ecologic.
În faza a sasea , “analiza cazurilor de perturbari” se testeaza gradul
de robustete a prezumtiilor si premiselor strategice elaborate.
În faza a saptea, analiza repercusiunilor, este vorba de stabilirea
consecintelor, evaluând sansele si riscurile în domeniul ecologic
Ecomarketing
si dezvoltând apoi strategiile de patrundere pe piata ce decurg din acestea

(inovatii de produse compatibile cu mediul). Într-o eventuala faza a opta ,
acestea pot fi si mai mult diferentiate pentru planificarea masurilor ce
trebuie luate în cadrul scenariului.
Analiza de tip scenariu este considerata a fi cea mai potrivita în
luarea unor decizii pe termen lung, în conditii de incertitudine, situatie tipica
în dezvoltarea strategiilor pentru pietele ecologice. Analiza scenariu nu
garanteaza în mod sigur succesul, dar mareste probabilitatea ca toate
informatiile relevante sa fie incluse în analiza si sa se tina cont de efectele
lor asupra deciziilor strategice.
Analiza impactului transversal reprezinta un procedeu simplificat,

ce poate fi realizat in cadrul unui “brainstorming” în care se relationeaza
evolutiile ecologice potentiale cu scopurile si strategiile firmei. La analiza
participa persoane cu experienta în domeniu, dar si persoane care reprezinta
“pareri minoritare”. Mai ales aceste pareri minoritare trebuie analizate
pentru ca domeniul ecologic este foarte dinamic si parerile majoritare se pot
schimba foarte repede. Dinamica opin iilor se concretizeaza prin modificarea
comportamentului de cumparare.
Curba de difuziune Firma se afla, mai ales in domeniul protectiei

mediului in dificultatea de a filtra din mesajele zilnice primite pe acelea care
au tangenta directa cu realizarea propriilor deziderate. Se observa ca unele
probleme fac o “cariera” deosebita, în timp ce altele ramân fara ecou.
Pentru problemele de mediu, este tipica o desfasurare care se

caracterizeaza prin:
• perioada de timp premergatoare lunga;
• o crestere brusca a atentiei;
• ramânere la un nivel “înalt”;
• scadere a interesului, când s-a luat o masura de rezolvare a
problemei;
• existenta unor “faze intensive” si a unor etape mai linistite.
Desfasurarea tipica a unei curbe de difuziune presupune urmatoarele
etape:
• pareri excentrice;
• primele relatari despre rezultatele unor cercetari în presa de
specialitate despre riscurile ecologice ale unor produse si
substante;
• ecologistii preiau tema;
• primele reactii ale unor institutii oficiale;
• problema devine “otrava saptamânii”
• asociatiile patronale dezmint problema;
• problema devine “otrava lunii”;
• relatari despre masurile care se iau în alte tari;
• primele sondaje în rândul cumparatorilor;
• patronatele ofera argumente legate de locurile de munca;
• presa relateaza critic si stiintific problema;
• partidele de opozitie se manifesta;
• apar relatari si în presa locala, se sensibilizeaza opinia publica;
Ecomarketing
• cumparatorii cer informatii precise, concurenta începe reclama

pentru un înlocuitor;
• asociatiile patronale încep “negocieri”. Problema devine “otrava
anului”;
• guvernul ia masuri.
Fiecare firma trebuie sa-si defineasca pragul de la care doreste sa
actioneze, acesta depinzând de strategia urmarita. Un lider al pietei cu
orientare ecologica sa va comporta diferit fata de o firma cu o strategie
ecologica defensiva: în timp ce ultima va astepta masurile guvernului, prima
va reactiona mai devreme si va evita escaladarea dezbaterilor publice.
Principalele tehnici de informare orientate ecologic sunt:
o indicatori de informare avansati Prin observarea sistematica a
unor domenii selectate (cum ar fi legislatia ecologica), se încearca
obtinerea unei sensibilizari timpurii pentru a crea arii de actiune
pe termen lung;
o contabilitatea ecologica Se are în vedere evidentierea si studierea
influentelor consideratiilor ecologice (analize), pe care le supune
comparatiilor (evaluare), ceea ce permite, în cadrul ciclului
contabil anual, o buna posibilitate de control;
o verificarea compatibilitatii cu mediul ambiant, stiind ca exista
reglementari nationale diferite;
o eva luarea impactului consecintelor tehnologice;
o analiza cost-avantaje;
o analiza valorii utilitatii;
o bilanturi ale fluxului de materiale/energie;
o simulari ale unor planuri;
o indicatori de mediu ;
o analiza valorii;
o banci de date ecologice;
o tehnici de creativitate si inovatie ;
o analiza puncte forte - puncte slabe;
o metode de prospectare a pietei;
o bilanturi sociale (alaturi de cele financiare).
Prin culegerea si prelucrare informatiilor referitoare la protectia
mediului, se urmareste:
• realizarea unui instrument de documentare privind activitatile
ecologice pentru toti partenerii interni si externi si alti destinatari;
• crearea unui instrument de dare de seama asupra satisfacerii
cerintelor de protectie a mediului;
• crearea unui sistem de conducere, stabilirea scopurilor si a
deciziilor necesare pentru definirea unei politici de firma cu
orientare spre marketingul ecologic si a angajamentului social ce
rezulta de aici în ceea ce priveste protectia mediului.
În consecinta, se pot întrevedea pentru marketingul ecologic
urmatoarele linii de evolutie:
ÿ nu mai este suficient sa se cunoasca doar marimea segmentului
vizat (de persoane cu atitudine ecologica), ci trebuie dezvoltate concepte cu
orientare ecologica si, în acelasi timp, de politica a vânzarilor, care sa fie
adecvate scopului de îndepartare a barierelor psihologice din societate, care
împiedica:
o fie întelegerea si acceptarea pretului mai mare;
o fie adoptarea calitativa determinata de ecologie;
o fie adoptarea, necesara din punct de vedere ecologic, a retelei
de productie si de distributie.
Ecomarketing
ÿ marketingul ecologic are si misiunea de a influenta constiinta

consumatorului, prin:
o mijlocirea cunoasterii consecintelor ecologice ale unei anumite
atitudini de consum;
o formarea convingerii ca, printr-o anumita atitudine ecologica,
nu se modifica activitatea pe piata doar pe termen scurt sau
lung, ci se influenteaza în mod global, si partial ireversibil
anumite actiuni;
o modelarea – stimularea dorintei de schimbare a propriei
atitudini de consum, care sa contribuie la rezolvarea
problemelor ecologice.
Daca societatea este influentata pozitiv în ceea ce priveste protectia
mediului realizata de firma, atunci poate fi declansata cererea pentru
produsele proprii. Aceasta înseamna ca toate masurile îndreptate spre
exterior, care se refera la acceptarea produselor, trebuie sa fie subordonate
unor actiuni ale ecomarke -tingului, care sa mareasca aceste efecte, si anume:
• relatiilor publice;
• sponsorizarii;
• articolelor de marca;
• lobismului.
Prin relatiile publice se încearca stimularea relatiilor unei firme cu
mediul sau, pentru ca grupurile vizate sa ofere atentie, simpatie si încredere
firmei. Grupurile vizate constau din: ofertanti de capital; parteneri de
afaceri; colaboratori; lideri de opinie etc. Pentru ca firma sa nu fie
prezentata sub o imagine falsa, si sa nu para lipsita de identitate, trebuie sa
se tina cont de cerinta opiniei publice de a fi informata, printr-o comunicare
adecvata cu grupurile vizate, prin care sa fie prezentate, într-o lumina

adecvata, masurile luate de firma în domeniul protectiei mediului.
Sponsorizarea este un instrument indirect al politicii de comunicare
si informare a unei firme. În acest scop, sponsorizarea aduce pe piata
evenimente de interes public, deci si masuri de protectie a mediului, si
asigura celui ce le pune în aplicare un succes comercial. Un sponsor
utilizeaza angajamentul sau financiar si material pentru scopuri
preponderent comunicative, încercând sa -si stabilizeze imaginea de
“protector al mediului”.
Politica “articolului de marca” poate fi înteleasa si ca un instrument
de autoprezentare a firmei si se poate reduce la urmatoarele elemente:
articolul de marca leaga grupul vizat de paleta proprie de produse si
sortimente; articolul de marca, ca element de formare a încrederii,
faciliteaza legatura de durata dintre grupul vizat si firma; prin formarea unei
notorietati a marcii cu orientare ecologica, se face apel la un efect prin care
se propaga virtutile pionierilor în domeniu.
Prin lobism, managementul încearca sa influenteze legiuitorul,
administratia, alte firme, atunci când sunt vizate propriile sale interese.
4.2 Informatia de mediu în Europa si în România
În cadrul Agentiei pentru Protectia Mediului din Europa, un rol

important îl are Reteaua europeana pentru informatia si observatia de mediu,
care colaboreaza cu un mare numar de parteneri, precum:
ÿ autoritatile nationale de mediu si coordonatorii nationali ai
activitatilor specifice de inventariere;
Ecomarketing
ÿ institutii importante din tari care sunt colectori de informatii de

mediu, inclusiv cercetarea de mediu, monitoringul si modelarea
fenomenelor;
ÿ centre nationale de referinta (institutii nationale nominalizate,
care joaca un rol important în coordonarea unei teme specifice);
ÿ centre europene (institutii sau organizatii care pot fi contactate de
Agentie, dupa o selectare prealabila riguroasa, pentru a realiza programe
multianuale de lucru).
În acest cadru intra si dezvoltarea programului de inventariere
CORINE (Coordonarea Informatiei de Mediu). Acest program a început în
1985 ca o initiativa experimentala care sa sprijine procesul deciziona l în
Europa si sa creeze practicile necesare pentru colectarea, organizarea si
circulatia informatiei între statele din Europa. Dupa 1990, si tarile din
Centrul si Estul Europei au aplicat asemenea metodologii, care au fost
primele informatii transmise dupa 1990 de tara noastra într-un format agreat
la nivel international. Informatiile prelucrate în cadrul acestui sistem au fost
prezentate la o serie de Conferinte ale ministrilor mediului din Europa.
În România, în temeiul articolului 9 din Legea protectiei mediului, a
fost elaborata o procedura de reglementare a activitatilor economice si
sociale cu impact asupra mediului, care face obiectul Ordinului 125/1996.
Acest document prevede, de asemenea, metodologia de elaborare a
Studiului de impact si continutul minim al Raportului la studiul de impact
care se supune dezbaterii publice. Titularul proiectului depune la Agentia
teritoriala de mediu solicitarea de obtinere a acordului de mediu si anunta
public intentia de a realiza proiectul care face obiectul solicitarii. Modul de
consultare a publicului urmeaza sa fie stabilit si în functie de importanta
obiectivului care urmeaza sa se realizeze. Dupa 1991, s-au format
multe organizatii neguverna -mentale, dintre care un numar însemnat sunt cu

profil de mediu. Acest fapt creeaza premisele unei implicari mai active a
publicului în procesul decizional. Multe organizatii activeaza la nivelul
programelor locale de mediu, mai ales în “zonele fierbinti”.
4.3 Studiul de piata
Studiul de piata (prospectarea pietei sau studiul de marketing) este o

cale prin care cunostintele, nevoile, dorintele, preocuparile, îndoielile si
planurile comunitatii - si chiar comportamentul sau – pot fi estimate. Prin
intermediul unui studiu de piata sunt evaluate caracteristicile pietelor:
dimensiunile acestora, forma si natura lor.
Studiul de piata reprezinta un instrument indispensabil în
materializarea diferitelor proiecte ale unei întreprinderi. Cunoasterea
nevoilor clientilor si a caracteristicilor pietei sunt doua dintre principalele
obiective ale oricarui studiu de piata.
Orice studiu de piata trebuie sa includa urmatoarele elemente :
• analiza pietei: dimensiuni, evolutii, comportamente specifice;
• analiza concurentei: caracteristici, posibilitati, limite;
• analiza mediului: factori socio -politici, tehnologici, culturali etc.
Studiul de piata reprezinta observarea, colectarea, analiza si sinteza
ocazionala sau permanenta - atât din punct de vedere cantitativ, cât si
calitativ – a elementelor constitutive ale pietei, pentru a permite
responsabililor întreprinderii sa defineasca oportunitatile, obiectivele,
strategiile si sa evalueze actiunile deja întreprinse. Întreaga culegere de
informatii despre o anumita piata reprezinta un studiu de piata.
Ecomarketing
Scopul realizarii studiilor de piata este furnizarea de raspunsuri la

numeroasele întrebari pe care si le pun atât responsabilii din domeniul
comercial, cât si managerii întreprinderii agroalimentare: Cine cumpara
produsele firmei?; Când?; Unde?; De ce?; Cum?; Care sunt motivele de
cumparare sau de non-cumpa rare?; Câti consumatori exista?; Cine sunt
acestia?; Care este nivelul consumului ? etc. Raspunsurile se regasesc în
studiile de piata pe care le realizeaza sau la care face apel întreprinderea, la
un moment dat.
Elementele constitutive ale pietei, care fac obiectul studiului de piata
pot fi: consumatorii, cumparatorii, canalele de distributie, concurenta etc.
Toate acestea definesc mediul concurential al întreprinderii agroalimentare.
Într-un sens mai larg, studiul pietei se defineste printr-un demers prospectiv
(sau strategic), ale carui componente sunt1:
• economice (paneluri, sondaje);
• tehnologice (târguri si expozitii, congrese, saloane, brevete);
• sociale, culturale, politice, institutionale.
Studiul de piata este un element indispensabil care ajuta la adoptarea
deciziilor, atât în domeniul comercial, cât si în toate celelalte domenii de
activitate ale întreprinderii agroalimentare, el contribuind la reducerea
incertitudinii. Se recomanda, de asemenea, ca studiul de piata sa nu fie
considerat ca o activitate neproductiva pentru întreprindere. Studiul de piata
poate fi realizat fie de serviciile comerciale/marketing ale firmei, fie de un
organism extern specializat.
1
Antoine, J., O noua provocare pentru oamenii de marketing: demersul prospectiv si
aplicatiile sale strategice
Într-un studiu de piata distingem urmatoare le etape: elaborarea si

adoptarea unui proiect de studiu; culegerea datelor; analiza si interpretarea
datelor, formularea concluziilor.
1. Elaborarea si adoptarea unui proiect de studiu . Aceasta prima
etapa nu trebuie neglijata: de calitatea studiului va depinde în mod hotarâtor
de corectitudinea proiectului adoptat. La acest nivel se stabileste
metodologia realizarii studiului; de asemenea se precizeaza atributiile celor
doua parti implicate: întreprinderea agroalimentara si realizatorul studiului.
Se impune, la acest nivel, o minima cunoastere a pietei care va face obiectul
studiului.
Proiectul studiului de piata va avea în vedere urmatoarele elemente:
• obiectivul studiului. Având în vedere faptul ca studiul de piata se
concretizeaza în adoptarea unor decizii, definirea obiectivelor trebuie sa fie
extrem de clara si de precisa. De exemplu, obiectivele ar putea fi: definirea
segmentelor de piata aferente produsului în cauza; precizarea imaginii
produsului în rândul consumatorilor; stabilirea nivelului de pret acceptat de
consumatori etc.;
• informatiile care urmeaza a fi culese. Culegerea informatiilor va
tine seama de încadrarea acestora în cele doua mari categorii: informatii
cantitative (de exemplu: numarul consuma-torilor) si informatii calitative
(de exemplu: atitudinea consumatorilor fata de produs);
• instrumentele utilizate în culegerea informatiilor. Alegerea
acestora trebuie sa fie caracterizata prin suplete, astfel încât sa poata fi
adaptate sau modificate pe parcursul elaborarii studiului. Rezult atele finale
depind în mod hotarâtor de adecvarea instrumentelor la obiectivele urmarite
de întreprinderea agroalimentara;
Ecomarketing
• detaliile si costurile studiului. Calitatea studiului de piata este

determinata, indiscutabil, de bugetul disponibil. În aceste conditii, se
impune o evaluare premergatoare a tuturor aspectelor, activitatilor si
instrumentelor care vor fi abordate, analizate si utilizate în studierea pietei;
• decizia de efectuare sau de renuntare la studiul de piata.
2. Culegerea datelor. În cadrul acestei etape, o prima activitate
consta în culegerea datelor disponibile (sub diverse forme si pe diverse
suporturi), ceea ce în teorie dar si în practica este cunoscut sub numele de
studiu documentar (sau studiu cantitativ). În continuare, daca este necesar,
se trece la o a doua activitate, respectiv la culegerea datelor
“nondisponibile”, facând apel la anchete, în principal la anchete de tip
calitativ (studiu calitativ).
3. Analiza si interpretarea datelor. Formularea concluziilor.
Studiul de piata nu se limiteaza la culegerea datelor. Acestea vor fi utilizate
ca suport pentru adoptarea deciziilor în întreprindere.
Sursele de informatii interne

a) Studiile si documentele existente. Este convenabil sa fie analizate
studiile anterioare, rapoartele de activitate, darile de seama ale adunarii
generale a actionarilor sau asociatilor, materialele care prezinta
întreprinderea. De asemenea se recomanda studierea cataloagelor, a
materialelor promotionale si a documentelor care contin informatii despre
concurenta.
b) Statisticile de vânzari. Se analizeaza atât nivelul vânzarilor efective
cât si nivelurile previzionate, aferente perioadelor viitoare. Putem considera
urmatoarele exemple: cifra de afaceri totala a întreprinderii, cifra de afaceri
pe tipuri de clienti, cifra de afaceri pe regiune, cifra de afaceri pe tara,
periodicitatea comenzilor, fluctuatia vânzarilor, etc. De asemenea, analiza

reclamatiilor tehnice sau comerciale este extrem de interesanta.
c) Intervievarea responsabililor întreprinderii. Responsabilii din
domeniile tehnic, comercial, financiar poseda un volum însemnat de
informatii, dintre care o buna parte se refera la piata.
Sursele de informatii externe

Sursele de informatii externe sunt foarte numeroase si le putem
obtine de la organisme publice sau profesionale, de la societati specializate,
etc.
a) Organismele publice sau profesionale. În aceasta categorie includem
diverse tipuri de posibile surse de culegere a informatiilor, între care:
o organismele internationale: FAO (Organizatia pentru Agricultura
si Alimentatie a Natiunilor Unite); OCDE (Organizatia pentru
Cooperare si Dezvoltare Economica); etc.;
o organismele publice: INSSE (Institutul National de Statistica
Socia la si Economica). Acest institut dispune de o retea nationala,
cu unitati în fiecare judet al tarii, unde pot fi consultate rezultatele
recensamintelor demografice, statisticile referitoare la consumul
alimentar al populatiei, etc.; MAAP (Ministerul Agriculturii,
Alimentatiei si Padurilor); IEA (Institutul de Economie Agrara);
ANCA (Agentia Nationala de Consultanta Agricola); DGV
(Directia Generala a Vamilor);
o organisme profesionale, cum ar fi sindicatele, diverse asociatii sau
federatii, etc.
Ecomarketing
b) Societatile private. Putem includem în aceasta categorie urmatoarele

surse:
o societatile care au ca obiect de activitate studierea pietei. De
exemplu,
o reviste si diverse publicatii;
o societatile de consiliere în marketing.
Studiile de piata calitative . Aceste studii de piata mai sunt

cunoscute si sub denumirea de studii motivationale .
1. Obiective si utilizare
Studiile de piata calitative permit:
• întelegerea actului de cumparare, altfel spus a motivatiilor,
respectiv frânelor (constrângerilor), atitudinilor care influenteaza actul de
vânzare - cumparare. E. Dichter, unul dintre specialistii care s-a aflat la
originea unor astfel de studii spunea: “Consumatorul ignora o parte a
adevarului, care poate sa fie cea mai importanta, adica partea pe care nu
constientizeaza . Pentru cealalta parte el nu formuleaza, în mod necesar,
raspunsul bun. Rezulta astfel necesitatea separarii motivatiilor pe care
consumatorii le constientizeaza de cele pe care ei le trec mai rapid cu
vederea, de care nu sunt constienti si în aceeasi mas ura motivatiile
neexprimate;
• conturarea imaginii întreprinderii si a produselor sale ;
• inovarea (cautarea de idei de noi produse si îmbunatatiri);
• pregatirea unui studiu de piata cantitativ care sa evidentieze
pistele ce trebuie aprofundate, ipotezele de ve rificat, ceea ce usureaza
elaborarea chestionarului de ancheta.
2. Principalele caracteristici
• Esantionul interogat este de mica dimensiune (20-50 persoane);
• Reprezentativitatea esantionului în raport cu tinta nu este
întotdeauna posibila si nu este indispensabila. Se cauta mai degraba
analizarea fiecarui mare tip de consumatori;
• Chestionarul este putin formalizat. Persoana interogata este lasata
sa se exprime liber în legatura cu ideea sau întrebarea formulata de
anchetator;
• Interviurile trebuie sa fie realizate de persoane care stapânesc
tehnicile de conducere a unei discutii (atitudinea celui care intervieveaza,
reformularea întrebarilor etc.);
• Exploatarea raspunsurilor poate sa fie dificila (analiza
continutului pornind de la cuvintele cheie sau de la expresii semnificative) si
numai uneori contradictorie;
• Nu este necesar sa efectuam o analiza statistica a raspunsurilor;
se cauta mai curând formularea unor ipoteze.
3. Metode de ancheta
Discutia (conversatia) individuala
Se realizeaza la domiciliul intervievatului. Se întâlneste, în practica,
sub forma discutiei libere, respectiv a discutiei semidirective.
Discutia libera mai este denumita si nondirectiva sau în profunzime.
Alegerea temei se face dintr-un domeniu larg, fara un cadru de referinta.
Anchetatorul se multumeste sa precizeze tema si sa recentreze discutia, care
este de obicei lunga, putând avea o durata cuprinsa între 45 si 90 de minute.
Discutia semidirectiva. Anchetatorul dispune de un ghid de discutie
stabilit anticipat, pe care îl utilizeaza pentru a conduce intervievatul la
exprimarea exhaustiva asupra temei propuse. La începutul discutiei, o serie
Ecomarketing
de întrebari filtru pot sa permita anchetatorului selectionarea persoanelor

care vor fi anchetate. Toate întrebarile sunt deschise si ghidul de discut ie
poate sa contina indicatii care sa -i permita anchetatorului relansarea
discutiei în puncte precise.
Discutia (reuniunea) de grup
Se reunesc aproximativ 10 persoane pentru a schimba pareri/idei
asupra unei teme date, într-o ambianta “decontractata”. Durata unei astfel de
reuniuni este de 2-4 ore; este, în general, înregistrata, ceea ce faciliteaza
analiza sa ulterioara. Discutia este condusa de un animator, al carui rol este
foarte important. El trebuie:
• sa favorizeze participarea tuturor membrilor grupului si sa evite
aparitia unui lider;
• sa aprofundeze tema si sa favorizeze interactiunile între
participanti pentru a facilita creativitatea grupului.
Participantii sunt stimulati sa produca un maximum de idei
(“brainstorming”), prin asociere libera si analogie. Ideile respective se refera
la produs (crearea unui produs nou sau modificarea unuia existent pe piata),
la marca, etc.
Pentru a fi creativ, grupul trebuie sa respecte urmatoarele reguli de
functionare:
• toate criticile, toate judecatile asupra ideilor altora trebuie sa fie
evitate, fiecare participant trebuie sa formuleze ideile care-i trec prin minte,
fara a se gândi la valoarea ideii respective;
• fiecare participant trebuie sa caute sa emita maximum de idei,
sprijinindu-se pe cele care au fost deja emise.
Ideile produse sunt triate ulterior, urmând a fi utilizate de catre
întreprindere.
Studiile de piata cantitative

Studiile de piata cantitative mai sunt cunoscute si sub denumirea de
sondaj. Ele permit estimarea unui potential de vânzare: Cine cumpara?
Când? Unde? Ce informatii trebuie sa culegem (despre ansamblul pietei sau
despre un esantion reprezentativ al acesteia)? În cazul în care studiul se
rezuma la un esantion, trebuie aleasa cu grija metoda de esantionare.
1 Esantionarea
Un ansamblu de indivizi extras dintr-o populatie nu constituie, în
mod obligatoriu, un esantion reprezentativ al acelei populatii. Determinarea
esantionului este o activitate esentiala, care conditioneaza calitatea
rezultatelor unui sondaj.
1.1 Definitia unor termeni
Populatia de studiat. Trebuie sa definim cu precizie populatia pentru care
dorim ca esantionul sa fie reprezentativ. În general, nu ne intereseaza
ansamblul populatiei, ci consumatorii unui anumit produs, care reprezinta
tinta comerciala. Populatia desemnata de ancheta este denumita populatie
“mama”, ea corespunde tintei. Delimitarea de populatia mama este
indispensabila înainte de a alege metoda de esantionare.
Baza de sondaj este reprezentata de lista tuturor indivizilor care formeaza
populatia ce urmeaza a fi studiata.
Metoda de esantionare este procedura de selectare a indivizilor, utilizata
pentru a extrage un esantion din populatia “mama”.
Esantionul este partea reprezentativa a unei populatii “mama” asupra careia
se efectueaza studiul de piata. Toti membrii populatiei “mama” considerate
trebuie sa aiba aceeasi sansa de a fi alesi, sau o sansa cunoscuta. Pornind de
la esantion, se determina caracteristicile care ne informeaza în legatura cu
populatia “mama”.
Ecomarketing
Unitate statistica. Este elementul de baza al esantionului, de exemplu:

menaj, individ, punct de vânzare, etc.
1.2 Metode de esantionare
1.2.1 Metode probabiliste (esantion aleatoriu)
Esantionul este extras din populatia “mama” într-o maniera aleatorie.
Fiecare element al populatiei are o probabilitate cunoscuta si diferita de zero
de a fi tras la sorti.
Metodele probabiliste permit evaluarea preciziei sondajului, altfel
spus calcularea marjelor de eroare asupra rezultatelor. Aceste calcule se
efectueaza tinând seama de o serie de legi statistice; legea lui Gauss, legea
Student, etc.
• Sondajul aleatoriu
Orice element al populatiei “mama” trebuie sa aiba aceeasi sansa de
a fi inclus în esantion. Este deci necesar sa dispunem de o lista a tuturor
indivizilor , altfel spus de o baza de sondaj si sa recurgem la o tragere la
sorti. Se obtine astfel un esantion aleatoriu simplu.
Daca baza de sondaj este importanta (spre exemplu 10.000 de
indivizi – N -) si daca trebuie sa utilizam un esantion de 500 de indivizi
(- n -), se va alege un individ la fiecare N / n, adica la fiecare 20 de indivizi,
dupa ce a fost ales la întâmplare primul. Pentru primul individ se trage la
sorti un numar mai mic decât 20 pentru a stabili punctul de plecare. S-a
realizat în acest fel un esantion sistematic.
• Sondajul stratificat
Daca populatia ce urmeaza a fi studiata este foarte eterogena, o
putem diviza în “straturi” mai omogene si aplica o rata de sondaj diferita
pentru fiecare “strat”. De exemplu, presupunem ca ne intereseaza distributia
unui produs vândut de 500 de mici detailisti si de 30 de mari suprafete.
Exista putine sanse ca un esantion de 100 de puncte de vânzare sa contina

mai mult de 5 sau 6 mari suprafete si va fi deci dificil sa obtinem rezultate
semnificative pentru aceasta categorie de magazine. În aceste conditii,
populatia “mama” se poate diviza în doua straturi, cele 30 de mari suprafete
si cei 500 de detailisti si sa aplicam o rata de sondaj ridicata pentru prima
categorie (sau chiar sa realizam ancheta în toate marile suprafete) si o rata
mai scazuta pentru celelalte tipuri de magazine. Astfel s-a realizat un
esantion stratificat. Va fi suficient, pentru a extrapola rezultatele sondajului
la populatia totala, sa tinem cont de diferentele între ratele de sondaj.
• Sondajul în ciorchine
Un imobil constituie un ciorchine de locuinte, un menaj un ciorchine
de indivizi, etc. Se procedeaza la o tragere la sorti la nivelul ciorchinilor si
toti indivizii care apartin ciorchinilor obtinuti sunt interogati. Este de dorit
ca ciorchinii sa fie de talie echivalenta pentru ca fiecare individ sa aiba cel
putin aceeasi sansa de a figura în esantion.
Avantajul acestei metode este bineînteles concentrarea geografica a
anchetelor ce urmeaza a fi efectuate, dar si evitarea stabilirii listei tuturor
indivizilor, o lista a ciorchinilor fiind suficienta.
Totusi, indivizii care constituie un ciorchine risca sa se asemene mai
mult unui cu altii decât indivizii extrasi la întâmplare din populatia studiata;
în aceste conditii, informatia culeasa poate fi mai putin divers ificata si
nereprezentativa pentru populatia “mama”.
• Sondajul gradual (cu mai multe grade sau pe mai multe grade)
Ca si pâna acum, indivizii pe care dorim sa-i interogam sunt
regrupati în “ansambluri. Mai importante, pentru care este mai usor de
obtinut o lista: de exemplu lista strazilor dintr -un oras, lista comunelor
dintr-un judet etc. Tragerea la sorti se efectueaza la doua niveluri.
Ecomarketing
În cazul în care se doreste interogarea comerciantilor dintr-o regiune

data, se efectueaza mai întâi o tragere la sorti aleatoare, la nivelul oraselor
din regiunea respectiva, apoi se retine lista comerciantilor susceptibili de a fi
interogati în fiecare oras, urmând a se efectua o tragere la sorti a acestora.
“Ansamblurile” ce fac obiectul primei trageri la sorti trebuie de asemenea sa
fie echivalent, în scopul ca fiecare individ sa aiba aceeasi sansa de a face
parte din esantion.
1.2.2 Metode empirice (esantionul “rational”)
Selectia esantionului se bazeaza aici pe o alegere rationata. Este
vorba de a reproduce, la talie redusa, populatia “mama” pornind de la câteva
caracteristici: vârsta, sex, profesie, etc. – acesta fiind cazul metodei cotelor,
sau de a stimula o alegere aleatoare la nivelul traseului efectuat de
anchetator – metoda itinerariilor.
• Metoda cotelor
Se pleaca de la caracteristici cunoscute ale populatiei “mama”, cum
ar fi repartitia pe categorii de vârsta, pe sexe, profesiunii, medii de resedinta
etc. pentru consumatori; cifra de afaceri, ramura de activitate, regiune, statut
juridic, etc. pentru întreprinderi. Se construieste apoi un esantion respectând
aceste caracteristici, în valoare relativa. Alegerea persoanelor ce urmeaza a
fi integrate este lasata la latitudinea anchetatorului care va respecta cotele.
Aceasta metoda este se aplica simplu si este fiabila. Pe de alta parte,
ea nu necesita constituirea unei baze de sondaj. Pornind de la aceste
considerente, este metoda cel mai frecvent utilizata în realizarea studiilor de
piata.
• Metoda itinerariilor
Se încearca reconstituirea hazardului pornind de la consemne precise
date anchetatorului, pentru a evita ca acesta sa fie tentat sa aleaga persoana
pe care o va interoga.
De exemplu, pornind de la un punct de plecare fixat, anchetatorul va
trebui sa urmeze o strada si sa interogheze indivizi la fiecare al cincilea
apartament, apoi sa se întoarca la dreapta, la capatul strazii, etc.
Acest procedeu nu permite evaluarea statistica a preciziei
rezultatelor, dar evita constituirea unei baze de sondaj si concentreaza
anchetele ce urmeaza a fi efectuate. Este de dorit sa verificam
reprezentativitatea esantionului pornind de la caracteristici cunoscute ale
populatiei “mama”, cum ar fi de exemplu caracteristicile socio-economice
ale familiilor.
1.3 Precizia unui sondaj si marimea esantionului
O valoare calculata într-un sondaj, de exemplu procentul
consumatorilor unui produs, nu poate fi niciodata considerata ca sigura
atunci când se doreste extrapolarea la populatia “mama”. Trebuie sa
acceptam o marja de eroare care determina precizia sondajului.
Teoria sondajelor permite masurarea preciziei unui rezultat obtinut
printr-un sondaj aleator utilizând un “prag de încredere” si un “interval de
încredere”. Se considera o ancheta realizata pe un esantion aleator de 250 de
persoane, care arata ca procentajul consumatorilor unui produs este de 44%.
Se poate spune, utilizând metodele de interpretare a datelor, ca procentajul
consumatorilor produsului în populatia “mama” are 95% sanse sa fie
cuprinsa între 38 si 50%, adica 44-6 si 44+6.
Ecomarketing
În exemplul considerat anterior, “pragul de încredere” este de 95%,

iar “intervalul de încredere” +/-6. Pentru un prag de încredere dat, se
calculeaza un interval de încredere. Pragul de încredere general acceptat este
de 95%.
• Marimea esantionului
Marimea esantionului variaza mai ales în functie de pragul de
încredere si de intervalul de încredere (sau eroarea acceptata). În practica,
daca pragul de încredere retinut este de 95%, marimea esantionului în
functie de eroarea acceptata va fi de:
n Eroare acceptata
100 +/- 10 %
400 +/- 5 %
1000 +/- 3,2 %
2000 +/- 2,2 %
10000 +/- 1 %
2 Diferite metode de administrare a chestionarului

• Ancheta la domiciliu
Are marele avantaj de a pune în contact anchetatorul cu
intervievatul. Acest fapt permite, atunci când este necesar, sa se precizeze
obiectivul chestionarului, ca si continutul întrebarilor. Dimpotriva,
personalitatea anchetatorului poate influenta într-o anumita masura calitatea
raspunsurilor.
Principalele avantaje ale acestei metode sunt urmatoarele:
• spontaneitatea raspunsurilor;
• supletea chestionarului;
• certitudinea asupra identitatii intervievatului;
• observarea reactiilor intervievatului.

Principalul inconvenient este costul sau ridicat, datorat numarului de
anchetatori si timpului necesar pentru discutii.
• Ancheta prin corespondenta
Aceasta metoda este foarte frecvent utilizata; prezinta o serie de
avantaje certe, dar si câteva inconveniente grave.
Avantajele metodei sunt:
• absenta influentei celui care intervieveaza;
• numarul mare de contacte posibile si dispersia lor geografica;
• posibilitatea de a trimite chestionare lungi si detaliate, cerând mai
mult de la cel anchetat, pentru ca acesta dispune de timp pentru a
raspunde.
Inconvenientele metodei privesc:
• necesitatea de a avea un fisier de adrese;
• absenta spontaneitatii raspunsurilor;
• diferenta – uneori importanta – între chestionarele trimise si cele
care revin si pot fi exploatate, ceea ce pune problema
reprezentativitatii raspunsurilor obtinute. Rata de raspuns este
deseori mai mica de 10%.
• Ancheta prin telefon
Având un cost relativ scazut, fiind supla si rapida, ea pare a fi
avantajoasa a priori; totusi, inconvenientul consta în aceea ca esantionul ales
din listele telefonice nu este întotdeauna reprezentativ pentru populatia
totala. În cazul intervievarii unui grup de întreprinderi, solutia poate fi
interesanta. În toate cazurile, discutia trebuie sa fie scurta, sub cinci minute.
Ecomarketing
• Ancheta pe strada
Consta în intervievarea unui anumit numar de trecatori (dupa ce s-au
selectionat strazile unui oras). Acest procedeu, care presupune un chestionar
scurt, cunoscut de anchetator, este foarte rapid. Calitatea esantionului
depinde de multe elemente subiective si tendinta naturala este de a contacta
persoane asemanatoare.
3 Construirea chestionarului
3.1 Sfaturi utile
La redactarea unui chestionar trebuie sa avem în vedere urmatoarele
elemente:
• întrebarile sa fie precise si usor de înteles, pentru ca raspunsurile sa
nu fie ambigui. “Care sunt cumparaturile de citrice pe care le -ati
facut în ultima vreme?” este un exemplu de întrebare incorect
formulata. Ar fi preferabil sa descompunem aceasta întrebare si sa
precizam cuvântul citrice. Presupunând ca ancheta se realizeaza la
iesirea dintr-un magazin, întrebarile corecte sunt urmatoarele: “Ati
cumparat citrice?” si “Ce fel de citrice si în ce cantitati?”, daca
raspunsul la prima întrebare a fost afirmativ;
• evitarea întrebarilor jenante (cum ar fi cele referitoare la nivelul
venitului) la începutul chestionarului. Acestea sunt formulate la
finalul chestionarului;
• formularea întrebarilor sa nu sugereze raspunsul;
• prevederea, uneori, a unor întrebari filtru la începutul chestionarului,
pentru a tria persoanele care vor fi anchetate, sau în cursul
chestionarului pentru a realiza verificari si a testa sinceritatea
raspunsurilor.
3.2 Întrebari deschise si întrebari închise

Întrebarile închise sunt cele care cer intervievatului sa aleaga între
diferite posibilitati. Le întâlnim exclusiv în chestionarele studiului de piata
cantitativ. Contrar acestora, întrebarile deschise ofera deplina libertate
intervievatului pentru a-si formula raspunsul. Ele sunt utilizate pentru
studiile de motivatie, dar si în sondaje, ca prima întrebare pentru a introduce
tema si a facilita comunicarea, sau în cursul chestionarului pentru a întretine
interesul, dând intervievatului impresia ca se poate exprima mai liber.
Pentru consumator, este deseori mai usor sa spuna ce produs nu prefera
decât ce produs prefera.
• Principalele întrebari închise
Întrebari la care se raspunde prin da sau nu. De exemplu: “Aveti un
frigider?”. În anumite cazuri se introduce si o a treia posibilitate de raspuns:
“nu stiu”.
Se estimeaza ca atunci când rata de raspuns la varianta “nu stiu” este
mai mare de 10%, întrebarea nu a fost bine formulata.
Întrebari la care raspunsul este cifrat. De exemplu: “Ce cantitate de
lapte consumati în medie, pe saptamâna?”
Întrebari la care raspunsul este ales, prestabilit de catre anchetator.
Se poate simplifica sarcina intervievatului, dându-i acestuia posibilitatea sa
aleaga raspunsul dorit dintr -o lista de raspunsuri. De exemplu: “Ce cantitate
de lapte cumparati, în medie, pe saptamâna?” Variantele de raspuns ar putea
fi: sub 1 litru; între 1 si 3 litri; peste 3 litri; nu stiu.
Întrebari care presupun o clasificare a raspunsurilor. În acest caz se
propun raspunsuri posibile la întrebari si se cere sa se dea o ordine
Ecomarketing
de preferinta, de exemplu prin numerotare. Am putea da urmatorul exemplu:

“Numerotati, începând cu cele care vi se par cele mai importante, calitatile
(culoarea, forma, savoarea) unui fruct”.
4 Analiza si prezentarea rezultatelor
Analiza informatica este din ce în ce mai utilizata si sunt disponibile
pe piata programe mai mult sau mai putin sofisticate ce pot fi utilizate în
acest scop.
4.1 Variabile cantitative si calitative
Fiecare întrebare pusa constituie cel putin o variabila. Aceasta este
cantitativa sau calitativa.
Variabilele cantitative sunt acelea pentru care intervievatul raspunde
întotdeauna printr-un numar. Pentru fiecare valoare a variabilei se
calculeaza, în general:
• efectivul (n), adica numarul de indivizi care au dat acelasi raspuns;
• media aritmetica ponderata a valorilor posibile (Xm );
• varianta (S 2) sau ecartul tip (S) care permit masurarea dispersiei
rezultatelor în raport cu media;
• coeficientul de variatie (CV= S/ Xm ).
Variabilele calitative sunt acelea pentru care raspunsul nu este un
numar. Pot fi formulate, în acest caz, mai multe variante de raspuns. De
exemplu: “Cunoasteti acest produs?” Variantele de raspuns pot fi: da, nu, nu
stiu. Se poate calcula efectivul raspunsurilor pe fiecare varianta si apoi se
determina ponderea fiecarei variante în total.
O variabila cantitativa poate sa fie analizata ca o variabila calitativa,
dar nu si invers. Variabila ramâne cantitativa, dar se repartizeaza ansamblul
datelor obtinute în clasele de valori în scopul simplificarii analizei din punct
de vedere matematic. De exemplu, în loc sa analizam întrebarea “Ce vârsta
aveti?” facând media raspunsurilor, se pot analiza clasele de vârsta sub 20

de ani, 20-39 ani, 40-60 ani, peste 60 ani.
4.2 Tabloul datelor
Prezentarea datelor
Prima activitate ce urmeaza a fi efectuata consta în reportarea
rezultatelor fiecarei anchete într -un tablou cu dubla intrare, de forma celui
prezentat în continuare:
Lista celor anchetati
Studiul de piata poate oferi o imagine de ansamblu asupra

potentialului pietei respective; în acelasi timp se afla la baza întocmirii
planurilor de marketing si strategiilor de piata la nivelul agentilor
economici; de asemenea faciliteaza accesul la informatii al diversilor actori
ce actioneaza pe piata. Studiul de piata se constituie într-un mijloc eficient
de satisfacere a cererii crescânde de informatii.
5 ECOMIXUL DE MARKETING
5.1 Ecoprodusul
În prezent, realitatile pietei interne si externe adauga o dimensiune

suplimentara problemei calitatii, anume factorul de “competitivitate în
conditii de concurenta”. Noua viziune privind calitatea produselor trebuie sa
aiba un caracter integrator, asamblând o sfera larga de preocupari, cum ar fi:
• cunoasterea în profunzime a strategiei producatorului, în scopul
consolidarii si extinderii pozitiei sale pe piata;
• importanta produselor în programul general de vânzare si productie;
• stabilirea conditiilor de utilizare a produselor;
• cunoasterea caracteristicilor produselor etc.
Sintetic, piata impune o îmbunatatire continua a calitatii produselor
oferite consumatorilor. A aprecia calitatea unui produs, înseamna a face o
judecata asupra valorii sale comerciale; trebuie sa se dispuna de criterii de
apreciere obiective pentru a evalua calitatea.
Pentru aprecierea calitatii produselor, puterile publice nationale si
comunitare au elaborat si pus în aplicare norme (standarde) si semne de
calitate. Prin acestea se concretizeaza vointa puterilor publice respective de
a pune la dispozitia producatorilor, distribuitorilor, utilizatorilor si
consumatorilor criterii comune obiective pentru aprecierea calitatii
produselor si serviciilor. Alaturi de reglementarea calitatii de catre puterile
publice exista si “semne de calitate” elaborate de catre întreprinderi.
Ecomarketing
Proprietatile produselor
Proprietatile pot fi definite ca însusiri ale marfurilor, ce le confera
acestora o anumita utilitate în consum, aducând un anumit serviciu
consumatorilor. Cunoasterea proprietatilor produselor este deosebit de
importanta din perspectiva economica, urmare a faptului ca acestea se
modifica pe parcursul pastrarii, respectiv utilizarii produselor si, în acelasi
timp, datorita aportului lor la definirea calitatii si a încadrarii produselor în
anumite clase de calitate.
Proprietatile produselor sunt foarte diverse, ele putând fi clasificate
în functie de mai multe criterii 1. Astfel, distingem:
ÿ dupa ponderea pe care acestea o detin în determinarea calitatii:
proprietati critice, care determina în mod hotarâtor calitatea, iar atunci când
lipsesc o afecteaza grav. Aceste proprietati, daca nu înregistreaza un anumit
nivel, pot schimba destinatia produsului respectiv; proprietati importante,
care contribuie la asigurarea unui nivel de calitate al produselor, respectiv la
încadrarea în clase de calitate distincte; proprietati minore, ce contribuie
doar într-o mica masura la determinarea calitatii produsului;
ÿ dupa aportul proprietatilor la realizarea utilitatii produselor la
consumator: proprietati tehnico-functionale; proprietati economice;
proprietati psihosenzoriale si proprietati ecologice;
ÿ dupa modalitatea de apreciere a calitatii, proprietatile pot fi: direct
masurabile; indirect masurabile si apreciate organoleptic.
Este unanim acceptat faptul ca firmele ar trebui sa-si îndrepte atentia
catre tehnologii si produse care sa aiba un efect nociv cât mai redus asupra
mediului înconjurator. Obtinerea unor produse noi, a unor ecoproduse,
precum si performantele acestora sunt extrem de importante având în vedere
1
Tanasescu R., Management performant în unitatile agroalimentare Bucuresti, Editura
Semne, 1999
Ecomixul de marketing
integrarea României în UE. Tara noastra va trebui sa faca fata unor cerinte
referitoare la calitatea produselor; de asemenea, România va trebui sa
respecte legislatia restrictiva a UE în domeniul protejarii mediului si
combaterii poluarii.
Produsele cu performante ecologice sunt rezultatul unui proces
integrat, în sensul ca, înca din faza de concepere vor fi avute în vedere
cerintele ecologice pe care le va satis face noul produs. Evident, includerea
anumitor restrictii înca din faza de concepere a unui nou produs presupune o
chelt uiala suplimentara. Daca însa aceasta cheltuiala nu este facuta,
consecintele vor fi mult mai costisitoare, atât pe termen scurt, cât ma i ales
pe termen lung.
În realitate firmele producatoare reusesc destul de greu sa scoata pe
piata produse absolut “curate”; în cele mai multe din cazuri preocuparile
sunt îndreptate catre obtinerea unor produse/servicii care sa polueze cât mai
putin mediul.
Abordarea ecoprodusului nu poate fi facuta doar la nivelul unei
singure verigi sau etape din ciclul de viata al acestuia; abordarea trebuie sa
fie una unitara, complexa, care sa porneasca din momentul conturarii
conceptului privind noul ecoprodus si sa se încheie cu faza de deseu si de
reciclare a acestuia. În acest context sunt extrem de importante toate tipurile
de servicii pe care firmele (producatoare, distribuitoare, comerciale) sau
piata le pot pune la dispozitia consumatorilor, astfel încât sa fie stimulat si
încurajat consumul ecoproduselor. Si ne referim aici, în principal, la
comunicare (între toti actorii implicati) si la sublinierea, prin intermediul
comunicarii, a avantajelor si beneficiilor pe care le poate aduce ecoprodusul.
Ecomarketing
Exemple:
• FERMA NATURAL, un concept nou, adus pe piata de firma
Tec Miaco (societate mixta româno-americana, care are ca principala
activitate productia si marketingul produselor din carne de pasare si porc.
Conceptul FERMA NATURAL a pornit de la calitatea produselor, firma
propunându-si sa ofere consumatorilor o calitate constanta. De aceea a
apelat la notiunea de “Calitate Garantata”. Important este faptul ca firma
garanteaza calitatea fara a impune costuri mai mari. Calitatea produselor
oferite porneste de la modul cum sunt hranite animalele, de la modul de
industrializare a carnii, de la importanta acordata conditiilor de igiena si de
transport. Toate acestea contureaza calitatea pentru consumator. Prin
conceptul de “Calitate Garantata” consumatorul este asigurat ca va primi
întotdeauna acelasi produs (la aceiasi parametri). Conceptul de “Calitate
Garantata” a fost transpus în marca FERMA NATURAL
• compania americana MONSANTO, care are ca obiectiv principal
gasirea de solutii pentru nevoile din ce în ce mai mari de hrana ale
populatiei, în conditii de optim economic si ecologic. MONSANTO
desfasoara activitate într-un numar de 130 de tari, în agricultura, nutritie si
industria farmaceutica. În agricultura este prima companie care a lansat
biotehnologiile; face comert cu produse ecologice (vizând o chimizare
redusa a solului si rezultând astfel profituri atât pentru producatori, cât si
pentru industrie si consumatori). În 1998, MONSANTO a fost numarul doi
în lume în vânzarile de pesticide. În România, firma este prezenta din 1995.
Au fost omologate ca produse ecologice erbicidele Roundup si Guardian
pentru a putea fi utilizate în rezervatia Biosferei Delta Dunarii.
Profesorul american Philip Kotler defineste produsul ca fiind vehicul

al unui serviciu. Ecoprodusul este produsul care raspunde cererii
consumatorilor si, în acelasi timp armonizeaza interesele acestora, pe termen
scurt, mediu si lung. Ecoprodusele sunt:
ÿ produse care sunt obtinute prin intermediul unei utilizari eficiente
a resurselor implicate în producerea si realizarea lor;
ÿ produse care permit, într-o proportie mai mare sau mai mica,
reciclarea lor;
ÿ produse care utilizeaza resurse sau materii prime disponibile în
locul celor rare sau deficitare;
ÿ produse care datorita caracteristicilor lor conduc la reducerea
cantitatilor de deseuri rezultate în urma - fie a producerii, fie a consumului.
În cadrul unei firme, un produs “eco” se poate constitui fie într-un
avantaj, fie într-un dezavantaj, dupa cum urmeaza: în cazul în care firma
reuseste sa patrunda pe o piata (sau pe un anumit segment al unei piete) în
care exista cerere pentru ecoprodusul respectiv, în urma confruntarii cererii
cu oferta firma în cauza va avea un avantaj în comparatie cu concurenta; în
cazul în care nu exista o cerere bine concretizata pentru ecoprodus, ca
urmare a faptului ca pretul acestuia este mai mare în raport cu produsele
concurentei, firma va pierde.
Manifestarea si stimularea cererii pentru astfel de produse se face
prin constientizarea consumatorilor, printr-un proces de comunicare
permanenta între firma si piata, astfel încât, încetul cu încetul, consumatorul
sa-si transforme comportamentul sau obisnuit, sa devina un consumator
responsabil. Este utilizata foarte frecvent în ultima vreme notiunea de
utilitate sociala a consumatorului, definind prin aceasta responsabilitatea
prezenta si viitoare a omului, în calitatea sa de consumator.
Ecomarketing
O posibila clasificare a ecoproduselor ar putea fi facuta în functie de

urmatoarele criterii:
ÿ în functie de masura în care ecoprodusele raspund sau satisfac
cererea;
ÿ în functie de masura în care ecoprodusele protejeaza mediul.
5.2 Ecoeticheta
Asistam, în ultimii ani, la manifestarea, în toate domeniile de

activitate, a unor schimbari determinate de luarea în considerare a aspectelor
referitoare la protectia mediului. Evident, aceste schimbari afecteaza si sfera
comercializarii produselor. O atentie deosebita este acordata problematicii
deseurilor, consumurilor energetice din ce în ce mai mari, utilizarii
irationale a diverselor categorii de resurse etc. si implicatiilor acestora
asupra ecosistemelor naturale. Efectele negative ale activitatilor poluante se
repercuteaza în mod direct si în forme dintre cele mai diverse asupra
sanatatii si securitatii consumatorilor.
Consumatorii, dar în aceeasi masura si distribuitorii, mai ales în
tarile dezvoltate, adopta sau nu un anumit produs nu doar în functie de
aspectele considerate pâna nu demult “mai” importante: calitatea, pretul,
disponibilitatea ci si în functie de aspectele privind protectia mediulu i
asociate acestuia. Efectele ce vizeaza mediul reunesc de fapt efectele
exercitate de produs asupra mediului pe întreaga sa durata de viata.
De asemenea, multe tari au adoptat programe de ecoetichetare, care
permit consumatorilor sa aleaga produsele care respecta mediul.
Ecoetichetarea este o activitate voluntara, însa ea se afirma din ce în ce mai
mult ca o exigenta pe diverse piete. Consumatorii care dispun de venituri
ridicate aleg produsele ecoetichetate în detrimentul celorlalte, chiar în

conditiile în care trebuie sa plateasca, evident, un pret mai mare pentru
acestea. În acest context, produsele care nu sunt etichetate corespunzator fac
fata cu greu concurentei.
Preferinta pentru produse ecoetichetate, exprimata pe diverse piete,
ridica pentru producatori problema reconceperii produselor proprii, a
ambalajelor si a tehnologiilor, astfel încât produsele rezultate sa fie
“prietenoase” cu mediul.
Pentru a evalua impactul exercitat de produs asupra mediului, este
necesar sa fie analizat întregul sau ciclu de viata, pornind de la faza de
conceptie si ajungând pâna la cea de deseu. Schematic, o astfel de analiza
poate fi prezentata similar celei de mai jos.
Efecte Ciclul de viata al produsului

asupra Reutilizare /
mediului Conceptie Productie Distributie Utilizare reciclare /
eliminare
Calitatea
aerului
Calitatea
apei
Protectia
solului
Reducerea
deseurilor
Economia
de energie
….
Analiza de tipul celei prezentate anterior este cunoscuta sub

denumirea de “analiza ciclului de viata”. Ea se constituie într-un instrument
deosebit de util si pentru compararea diverselor produse din perspectiva
Ecomarketing
impactului lor asupra mediului. Utilizarea unui astfel de instrument de

analiza permite lansarea pe piata a produselor cerute de un numar tot mai
mare de consumatori, produse care respecta cerintele de protectie a
mediului.
Pentru ca produsele sa fie acceptate de catre consumatorii din ce în
ce mai exigenti în legatura cu protectia sanatatii lor dar si a mediului, ele
trebuie sa transmita un mesaj corespunzator. Mesajul destinat consuma -
torilor poate îmbraca diverse forme. De exemplu, consumatorul poate fi
informat în legatura cu utilizarea rationala a resurselor în procesul de
productie, cu utilizarea unor ambalaje economice, de dimensiuni rezonabile
etc. De asemenea, mesajul poate fi transmis cu ajutorul unor marci sau
sloganuri inscriptionate pe eticheta produsului, prin informatii referitoare la
atestarea calitatii produsului vizat etc.
Ecoetichetarea este destinata sa ajute consumatorul în identificarea si
alegerea produselor si serviciilor care sunt cele mai “prietenoase” cu mediul
(comparativ cu produsele similare existente pe piata).
Ecoetichetarea se alatura numeroaselor masuri adoptate în întreaga
lume, în scopul reducerii si eliminarii modurilor de productie si consum
non-durabile, al obtinerii unui nivel superior de calitate a vietii, al pastrarii
sanatatii si securitatii consumatorilor. Aceste obiective sunt cuprinse în
Declaratia de la Rio asupra mediului si dezvoltarii. Aceasta Declaratie
continua de fapt prevederile Summitului asupra Pamântului adoptate la
Conferinta Natiunilor Unite asupra mediului si dezvoltarii din 1992.
Summitul Pamântului a confirmat de asemenea faptul ca statele
trebuie sa coopereze pentru a încuraja un sistem economic international
deschis, care sa serveasca drept sprijin pentru o crestere economica
sanatoasa si o dezvoltare de tip durabil în toate tarile si care sa abordeze
într-o masura mai mare problemele legate de degradarea mediului. S-a

precizat, de asemenea, faptul ca masurile de politica comerciala ce vizeaza
protectia mediului (cum este si ecoetichetarea) nu trebuie sa se transforme în
mijloace de discriminare sau în restrictii impuse artificial comertului
international.
Se cuvine sa precizam faptul ca pe plan mondial exista numeroase
organisme ce abordeaza problematica dezvoltarii activitatilor comerciale în
corelatie cu aspectele ce vizeaza protectia mediului. Dintre acestea amintim:
Uniunea Europeana (UE), Comisia Codex Alimentarius FAO/OMS, Centrul
de Comert International (CCI), Organizatia Internationala a Standardizarii
(ISO), Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE),
Organizatia Natiunilor Unite pentru Dezvoltare Industriala (ONUDI),
Programul Natiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), Conferinta Natiunilor
Unite asupra Mediului si Dezvoltarii (CNUCED), Programul pentru
Dezvoltare al Natiunilor Unite (PNUD), Organizatia Mondiala a Comertului
(OMC).
Primul program de ecoetichetare dateaza din anul 1977 si a fost
derulat în Germania. Ulterior au fost initiate si dezvoltate astfel de programe
în Uniunea Europeana, Brazilia, Canada, China, Croatia, Israel, Japonia,
Noua Zeelanda, Coreea, Taiwan, Thailanda, Statele Unite ale Americii etc.
Majoritatea acestor programe se încadreaza în Reteaua Globala de
Ecoetichetare, creata în anul 1994, retea care vizeaza încurajarea cooperarii,
a schimburilor de informatii, armonizarii si promovarii acestor programe în
întreaga lume.
Principala caracteristica a programelor de ecoetichetare este aceea ca
sunt voluntare. Ele apar la initiativa unor organisme independente si sunt
sustinute, în majoritatea cazurilor, de catre guvernele respective.
Ecomarketing
Organismele respective stabilesc, pe baze stiintifice, criteriile care vor fi

avute în vedere la etichetarea ecologica a produselor. Criteriile se refera, în
principal, la impactul potential al produselor asupra mediului, de-a lungul
întregii lor durate de viata.
Eticheta ecologica în România

În România, procedura de acordare a etichetei ecologice este
prevazuta în Hotarârea de Guvern numarul 189 din anul 2002. Scopul
introducerii etichetei ecologice este de a promova produsele care au un
impact redus asupra mediului, pe parcursul întregului lor ciclu de viata, în
comparatie cu altele apartinând aceluiasi grup de produse. Promovarea
acestor produse contribuie la utilizarea eficienta a resurselor si la un nivel
ridicat de protectie a mediului, prin furnizarea catre consumatori a unor
informatii corecte, exacte si stabilite pe baza stiintifica despre produsele
respective.
Eticheta ecologica se acorda, în România, la cerere grupurilor de
produse care îndeplinesc urmatoarele conditii:
ÿ potential ridicat de protectie a mediului, care sa determine
alegerea facuta de cumparator;
ÿ avantaje competitive pentru producatorii de bunuri si / sau
prestatorii de servicii;
ÿ cerere mare de consum sau utilizare finala, exprimata prin
volumul de vânzari.
Eticheta ecologica utilizata în tara noastra va cuprinde informatii
simple, clare, exacte si stabilite pe baza stiintifica în ceea ce priveste
aspectele de mediu care sunt luate în considerare la acordarea acesteia,
pe de o parte si informatii privind motivele pentru care s-a acordat eticheta

ecologica, pe de alta parte.
Eticheta ecologica va cuprinde, în mod efectiv, doua rubrici:
ÿ rubrica 1 cuprinde simbolul etichetei ecologice. Acesta este o
floare pe fond alb cu sase petale, sub forma de cercuri, colorate alternativ în
rosu, galben si albastru si frunze colorate în verde; centrat se scriu initialele
“RO” cu font Times New Roman 12. Componentele R si O ale marcajului
RO trebuie sa aiba aceeasi dimensiune pe verticala, nu mai putin de 3 mm;
diametrele celor sase cercuri au aceeasi dimensiune, nu mai putin de 5 mm;
ÿ rubrica 2 cuprinde textul descriptiv. Textul se va scrie integral în
negru, cu font Times New Roman 12. Fondul este alb.
Autoritatea competenta pentru acordarea etichetei ecologice este
Ministerul Apelor si Protectiei Mediului. Pe lânga Ministerul Apelor si
Protectiei Mediului se înfiinteaza Comisia Nationala pentru Acordarea
Etichetei Ecologice, organ consultativ cu rol în luarea deciziilor privind
acordarea etichetei ecologice.
Solicitarile pentru acordarea etichetei ecologice pentru produsele
introduse pe piata se înainteaza autoritatii competente de catre agentii
economici: producatori, importatori, prestatori de servicii, comercianti.
Comerciantii pot solicita acordarea etichetei ecologice numai pentru
produsele introduse pe piata sub numele propriei marci.
Conform HG 189/2002, autoritatea competenta promoveaza
utilizarea etichetei ecologice prin actiuni de constientizare a opiniei publice
si prin campanii de informare a consumatorilor, producatorilor si
comerciantilor.
O serie de studii realizate în câteva tari europene (Belgia, Franta,
Spania, Italia, Portugalia), cu sprijinul Comisiei Europene, au relevat
Ecomarketing
urmatoarele aspecte în legatura cu etichetarea ecologica a produselor:

ÿ mentiunea “ambalajul este reciclabil” nu este sinonima cu
actiunea propriu-zisa de reciclare a acestuia; ea poate semnifica faptul ca
produsul sau ambalajul contin hârtie sau carton reciclat; de asemenea poate
facilita trierea ambalajelor, dupa natura materialului;
ÿ ecoeticheta, în masura în care nu este suficient mediatizata, nu va
reprezenta decât un “alt” semn, printre numeroase altele, care va spori
confuzia consumatorului;
ÿ producatorii utilizeaza, în general, doar anumite argumente în
promovarea produselor proprii. Aceste argumente nu pot fi verificate
întotdeauna de catre consumator si, în consecinta, nu vor fi catalogate drept
publicitate mincinoasa, chiar daca acest lucru ar fi posibil;
ÿ argumentele ecologice autorizate ar trebui sa fie înscrise într-un
caiet de sarcini care sa poata fi supus controlului;
ÿ ar trebui simplificata procedura de obtinere a ecoetichetei, astfel
încât produsele respective sa nu mai fie grevate de costuri suplimentare.
Asistam, în ultima vreme, la o concurenta din ce în ce mai
accentuata între producatori în ceea ce priveste de oferta de produse “mai
mult sau mai putin ecologice”. Utilizând argumente dintre cele mai diverse,
acestia încearca sa convinga consumatorii ca produsele proprii sunt “mai”
ecologice decât cele concurente.
Consumatorii, la rândul lor, sunt preocupati de problematica
protectiei mediului si, în consecinta, nu ezita sa cumper e produse care
poarta mentiuni de genul “natural”, “ecologic”, “biodegradabil” (în cazul
ambalajelor) etc. Atributele respective sunt însa destul de greu de verificat
de catre consumatori si în aceste conditii ei pot fi înselati. Evident, unii
producatori fac eforturi deosebite în scopul realizarii unor produse
respectuoase fata de mediu, în timp ce altii ataseaza doar anumite atribute

produselor obisnuite, “îmbracându-le în verde”.
Marca de mediu nu are un caracter obligatoriu; ea este considerata
un instrument cu un pronuntat caracter de informare asupra anumitor
proprietati ale unui produs care poate exercita anumite efecte benefice
asupra consumatorilor, pe termen scurt, mediu, dar mai ales lung.
Marcarea ecologica a produselor se practica de putin timp
(în ultimele doua decenii). De exemplu, în Germania, prima marcare
ecologica s-a efectuat în 1978; în prezent sunt marcate peste 3.600 produse,
structurate în 64 categorii 2.
Marcarea ecologica este un procedeu relativ nou, specific mai ales
tarilor dezvoltate. Marca atribuita produsului îi confera acestuia o anumita
individualitate iar în timp, ecomarca va îndeplini una din functiile clasice ale
marcii, si anume aceea de garantie (si este vorba, în principal de garantare a
calitatii, a sanatatii si orig inalitatii produsului în cauza).
5.3 Ecoambalajul
Produsele pot polua atât prin intermediul substantelor din care sunt
obtinute, cât si prin intermediul consumului. Societatea trebuie sa propuna
alternative la produsele care polueaza prin intermediul altora, cu un
potential poluant inferior.
Un aspect deosebit de important este acela al comportarii produselor
în perioada ulterioara vânzarii lor. În cazul produselor industriale, exista
2
Manea, Gh., Revista de ecologie industriala, nr. 1/1996
Ecomarketing
multe firme care acorda anumite facilitati privind reciclarea sau tratarea
deseurilor.
Produsele care au un impact scazut asupra mediului sunt marcate
corespunzator - cu o marca ecologica, dovedind astfel faptul ca potentialul
lor poluant este scazut. Înainte de a fi marcate, produsele sunt supuse unor
operatiuni de testare, de monitorizare a proprietatilor lor. Analiza produselor
se face pentru întreg ciclul de viata al acestora.
Pentru utilizarea marcii ecologice, firmele trebuie sa plateasca o taxa
ce le acorda dreptul utilizarii acesteia. Marcarea ecologica nu este
obligatorie.
România, în perspectiva aderarii la UE, ar trebui sa se orienteze spre
astfel de produse, astfel încât patrunderea pe anumite segmente ale pietelor
externe sa fie asigurata.
În planurile de afaceri elaborate de catre firmele care doresc sa-si
reorienteze activitatea, componenta ecologica trebuie sa fie obligatorie. De
asemenea, reciclarea produselor, componentelor uzate ale acestora etc. poate
sa fie facuta în noi unitati, specializate, de mici dimensiuni, cu avantaje
evidente din mai multe puncte de vedere: economic, social, al protectiei
mediului.
Problema ambalajelor este una extrem de importanta în cadrul
interrelatiei produs - protectia mediului înconjurator. Am putea afirma chiar
ca în domeniul ambalarii s-au facut simtite primele preocupari în ceea ce
priveste protejarea mediului înconjurator. Evident, sunt extrem de criticate
ambalajele de unica folosinta si cele confectionate din materiale
nereciclabile.
Trebuie precizat faptul ca indiferent de materialul utilizat, ambalajul

trebuie sa-si pastreze functiile sale clasice: de protejare a produsului, de
transport, de informare). Ambalajul, eticheta în speta ar trebui sa contina
informatii cât mai complete si complexe privind compozitia produsului,
modul de pastrare si utilizare al acestuia, valentele pentru organismul uman
(în cazul produselor agroalimentare) etc.
Exemplu: la începutul anului 1996, producatorul Delicarta (Belgia)
a lansat o noua gama de hârtie absorbanta de toaleta, care îmbina perfect
calitatea cu protectia mediului. În Belgia, firma de distributie a noului
produs este societatea Dematex. Ambalajul produsului este realizat cu
ajutorul unui film transparent, care are doua proprietati benefice pentru
mediul înconjurator: hidrosolubilitate si biodegradabilitate. Odata ce este
scufundat în apa, acest ambalaj începe sa se dizolve, disparând complet
dupa câteva zile, fara sa elibereze reziduuri toxice. La aceste avantaje se
adauga si faptul ca materia prima a ambalajului, digerata de
microbacteriile prezente în sol, se regenereaza sub forma de humus si are
putere fertilizanta. fata de ambalajele traditionale, ambalajele Ecolution
sunt si mai usoare, iar în caz de incinerare nu elibereaza nici un gaz nociv.
Sursa: Revista Monitorul comertului românesc, nr.3/1996
Ambalajul este unul din cele mai importante elemente ale
produsului: un produs bine ambalat poate reprezenta o garantie a sanatatii
consumatorilor. Pentru produsele alimentare, ambalajele de unica folosinta
au avantajul ca sunt aseptice, dar dezavantajul de a nu putea fi reutilizate,
ducând la o crestere a volumului de deseuri.
În comparatie cu ambalajele de unica folosinta, ambalajele
refolosibile pentru produsele alimentare pot fi reintroduse în circuitul
economic, dar prezinta riscul de a nu fi aseptice. Reutilizarea ambalajelor
Ecomarketing
este o functie de mai multe variabile. Acest proces nu trebuie sa diminueze

functiile de protejare, transport, achizitie si informare a ambalajelor
respective. O solutie mai veche este acea a ambalarii functionale a
produselor, sau, altfel spus , evitarea ambalarii multiple; de asemenea sunt
recomandate ambalajele biodegradabile.
Reciclarea ambalajelor este un proces ce a cunoscut o ampla
dezvoltare în tarile membre UE, unde exista restrictii în ceea ce priveste
depozitarea ambalajelor utilizate. Acestea trebuie separate pe tipuri: plastic,
sticla, metal etc. Solutiile de reciclare devin din ce în ce mai ingenioase si se
realizeaza, în unele cazuri, inclusiv elemente de constructie (din cutii de
conserve).
Exista multiple preocupari pe plan international în legatura cu
problematica extrem de complexa a deseurilor: în unele cazuri se pune
problema reintroducerii în circuitul de productie a acestora, respectiv
deseurile sunt considerate ca o sursa de materii prime. Functioneaza un
organism numit “Biroul International al Recuperarii si al Reciclarii”, având
drept principal scop reciclarea materialelor. Acest organism considera
deseurile ca fiind “materii prime secundare”.
Pentru a asigura o protectie corespunzatoare a mediului, se pune
problema trans portului, depozitarii, manipularii, gestionarii deseurilor.
Problema deseurilor este din ce în ce mai actuala si mai acuta ca urmare a
cresterii cantitatilor si a necesitatii tratarii corespunzatoare a acestora astfel
încât mediul înconjurator sa aiba cât mai putin de suferit.
5.4 Ecopretul
În legatura cu preturile produselor ecologice, pot fi precizate

urmatoarele aspecte:
ÿ în majoritatea cazurilor, preturile produselor ecologice sunt mai
mari decât preturile produselor obtinute prin metode clasice , industriale.
Chiar si în aceste conditii, produsele au o piata asigurata datorita faptului ca
exista grupe de consumatori dispusi sa plateasca aceste preturi mai mari;
ÿ în unele cazuri, utilizarea pe scara larga a unor produse sau
subproduse obtinute de catre fermieri în propriile exploatatii, contribuie la
formarea unor preturi avantajoase pentru cumparatori;
ÿ chiar daca la prima vedere pretul unui produs ecologic este mai
mare decât al unui produs similar obisnuit, cheltuiala respectiva poate fi
abordata si ca o investitie în sanatatea omului si a mediului ambiant.
În general, preturile produselor se stabilesc în functie de costurile de
productie, distributie si comercializare aferente; în functie de clienti si de
concurenta. Aceste principii sunt valabile si în cazul ecoproduselor.
Problema care se ridica în cazul ecoproduselor este aceea a acceptarii unor
preturi mai mari de catre un numar cât mai mare de consumatori. Solutia
acestei probleme este gasirea acelor segmente de consumatori dispusi sa
plateasca un pret mai mare. Altfel spus, consumatorii trebuie sa fie de acord
si sa accepte preturile mai mari.
Acceptarea preturilor mai mari poate fi influentata de:
• prezentarea avantajelor consumului produselor respective;
• aducerea la cunostinta publicului a gradului de sanatate si
siguranta oferite;
• prezentarea produselor pe cele mai favorabile piete;
Ecomarketing
• o imagine favorabila a firmei în rândul consumatorilor;

• cresterea veniturilor populatiei etc.
Din punctul de vedere al consumatorului, pretul poate fi privit
astfel3:
• sacrificiu facut pentru procurarea produsului ales si renuntarea la
alte produse care ar avea totusi nevoie;
• indicator general de calitate, considerând produsele mai scumpe
de o calitate mai buna, lucru care nu este adevarat întotdeauna;
• indicator de alegere a alternativelor în decizia de cumparare, când
ofertantii prezinta un sortiment mai bogat;
• informatie sintetica de caracterizare a produsului în raport cu
produsele înlocuitoare.
Calitatea si pretul produselor

Calitatea, realizarea calitatii nu sunt probleme noi în cadrul firmei
sau al societatii. Preocuparile din aceste domenii sunt extrem de diverse.
Astfel, în permanenta, calitatea a fost analizata în legatura cu cantitatea si cu
costurile, implicit cu preturile. Un consumator aflat în fata unui produs mai
scump este, în general, convins de faptul ca acel produs este superior din
punct de vedere calitativ în comparatie cu produsele similare.
Evident, nu exista produse perfecte. Calitatea este o notiune relativa
si de aceea se impune o continuitate a procesului de îmbunatatire a sa.
Cresterea nivelului de calitate al produselor oferite consumatorilor
3
Cepoiu, Cristian, Preturile produselor din punctul de vedere al consumatorului-
cumparator, Revista Monitorul comertului românesc, nr. 3/1996
reprezinta o cale importanta de reducere a costurilor. Afirmatia anterioara

poate fi sustinuta de urmatoarele argumente:
ÿ oferta de produse care corespund cerintelor consumatorilor
contribuie, în mod efectiv, la cresterea volumului vânzarilor, fenomen care,
la rândul sau, determina o reducere a nivelului costurilor fixe;
ÿ exista numeroase posibilitati de îmbunatatire a calitatii care fac
apel la simplificarea conceperii si producerii efective a produselor.
Costurile calitatii
Chiar si în prezent, în conditiile manifestarii unei concurente acerbe
pe pietele nationale si mondiale, exista destule întreprinderi care fac apel la
principiul “costului ca litatii mediocre”, care a fost formulat pentru prima
data (în anul 1952) de unul din clasicii calitatii – Juran: costul calitatii
mediocre este, de fapt, suma tuturor costurilor care ar dispare daca nu ar
exista probleme în ceea ce priveste calitatea. Conform acestui principiu,
costul calitatii mediocre reprezinta mijlocul de obtinere a satisfactiei
clientului si de crestere a productivitatii si rentabilitatii. Strategia
întreprinderilor respective se bazeaza pe eliminarea activitatilor ce nu
genereaza valoare adaugata, respectiv a acelora care consuma mari cantitati
de resurse, producând o risipire a acestora.
Pentru a realiza o analiza aprofundata a problematicii costurilor
calitatii, este necesara cunoasterea si a notiunilor de cost de conformitate,
respectiv cost de nonconformitate. Costul de conformitate reprezinta costul
furnizarii produsului în conformitate cu normele impuse, utilizând
procedeele cele mai eficiente. Costul nonconformitatii rezulta din
variabilitatea proceselor desfasurate de întreprindere; de exemplu, asistam
Ecomarketing
la o crestere a costului atunci când nu sunt realizate normele prevazute.

De asemenea, prezinta interes definirea costurilor operationale ale
calitatii, ca diferenta între performantele actuale ale unei întreprinderi si
performantele sale potentiale. Altfel spus, costurile operationale ale calitatii
reprezinta costurile legate de definirea, obtinerea si gestionarea calitatii ca si
cele generate de revenirea la conformitate (atunci când este cazul), precum
si costurile legate de consecintele insatisfactiei clientilor.
Costurile calitatii pot fi grupate în urmatoarele categorii:
ÿ costuri de prevenire . Aceasta categorie include costurile de
concepere si transpunere în practica a procedeelor de identificare si
eliminare a cauzelor defectelor, precum si costurile prevenirii aparitiei unor
produse necorespunzatoare. Exemple de costuri care pot fi încadrate în
categoria costurilor de prevenire: formarea personalului; planificarea
calitatii; realizarea unor echipamente de încercare; et starea prototipurilor;
aprecierea vânzatorilor etc.
Scopul principal al controlului de calitate este acela al prevenirii
aparitiei rebuturilor. Realizarea acestuia presupune, evident, o serie de
costuri în legatura cu dezvoltarea unui anumit produs, dezvoltarea
specificarilor referitoare la produs, stabilirea si mentinerea unor procedee de
lucru, implementarea unui program de verificare a calitatii etc.
Absenta unor proceduri de achizitie clare conduce, în general, la
aparitia unui climat de neîncredere în tre firma si furnizori. Definirea clara a
responsabilitatilor si a procedurilor de achizitie va conduce la cresterea
eficientei achizitiilor, va face posibil controlul materiilor prime intrate în
firma, va contribui la promovarea unor raporturi bune între departamentele
de achizitie, productie, control al calitatii, precum si la reducerea costurilor
totale ale calitatii.
Firma ar trebui sa dispuna de specificari clare referitoare la materiile

prime, pe care sa le puna la dispozitia furnizorilor sai; ar trebui sa evalueze
în mod frecvent performanta furnizorilor sai prin prisma respectarii
specificarilor respective.
Pregatirea personalului reprezinta elementul esential într-un program
de control al calitatii. Alocarea de fonduri pentru instruirea personalului
firmei concretizeaza, de fapt, angajamentul firmei fata de calitate. Pentru a
face din controlul calitatii un instrument pe care sa-l aplice toti angajatii
firmei, este necesara instruirea permanenta a acestora în folosirea
instrumentelor si tehnicilor calitatii. Calitatea este problema fiecaruia si
responsabilitatea tuturor.
Costurile preventive reprezinta o componenta importanta a costurilor
calitatii. Întreprinderile din industria alimentara ar trebui sa aloce fonduri
suficiente pe ntru implementarea programelor “preventive”. Aceste alocari
trebuie sa fie continui, nu doar sporadice; ele ar trebui sa fie prevazute în
bugetul total al firmei. Daca într-o etapa initiala costurile de prevenire
înregistreaza niveluri ridicate comparativ cu veniturile totale, ponderea
acestora ar trebui sa scada pe masura ce obiectivul mentinerii calitatii este
atins.
În firmele producatoare de produse alimentare, urmare a întretinerii
necorespunzatoare a masinilor si instalatiilor sau a absentei, la un moment
dat a pieselor de schimb pot conduce la înregistrarea unor costuri
suplimentare, la deteriorarea materiilor prime si la aparitia produselor de o
calitate necorespunzatoare, chiar a rebuturilor. Simpla operatie de verificare
a masinilor, a aparaturii pentru testarea calitatii este scapata din vedere
destul de frecvent. Astfel de neglijente pot conduce la nerespectarea
programului de livrari, la pierderi de venit , la scaderea încrederii
consumatorilor.
Ecomarketing
ÿ costuri de detectare sau de expertiza, care se refera la costurile

asociate activitatilor de control, evaluare, testare, audit. Costurile testelor
efectuate în scopul determinarii acceptabilitatii unui produs si costul
evaluarii performantelor personalului se încadreaza în aceeasi categorie.
Nici un produs final nu ar trebui sa iasa din firma fara a fi testat în
legatura cu încadrarea în standardele în vigoare si aplicabile. Asemenea
teste sunt costisitoare, mai ale s în cazul în care mostra este distrusa. De
asemenea, costul echipamentelor de testare poate fi inaccesibil pentru
firmele mici. Aceste firme vor apela la teste efectuate în laboratoare
acreditate.
ÿ costurile esecului. Notiunea de esec este asociata, în general, cu
defectele aparute în procesul de realizare a produselor. Costurile esecului
înregistrat în interiorul firmei (produsul se afla înca în incinta acesteia)
poarta numele de costurile esecului intern, iar acelea care apar dupa ce
produsul a parasit firma sunt denumite costurile esecului extern.
Esecul intern. Produsele fabricate care nu îndeplinesc specificatiile
firmei sau cerintele de calitate sunt considerate defecte. În procesarea
alimentelor, esecul este asociat, în special, cu incapacitatea produsului
alimentar de a îndeplini caracteristicile senzoriale dorite de consumatorii
finali. Defectele respective ar trebui sa fie observate imediat si depistate
cauzele care le-au produs. Într-o firma ce dispune de un program de control
al calitatii eficient, o analiza a celor 4M (om (men), material, masini,
metode) în relatie cu alte specificari incluse în manualul de control al
calitatii va conduce la reducerea, chiar eliminarea defectelor. Pentru firmele
ce nu dispun de un program de control al calitatii, aprecierea calitatii si
identificarea cauzelor defectelor va fi dificila.
Esecul extern. Când un produs de calitate inferioara sau defect

ajunge la consumator, acesta îsi va manifesta – sub o forma sau alta –
nemultumirea. Indiferent de forma în care se manifesta consumatorul,
pentru producator situatia este nefavorabila. Consumatorul nu va mai
cumpara produsul respectiv, mai mult decât atât va face si o publicitate
negativa produsului, între cunoscutii sai.
Producatorii de alimente au motive în plus pe ntru prevenirea
esecului extern având în vedere faptul ca produsele necorespunzatoare
calitativ pot avea un impact asupra sanatatii si sigurantei consumatorului.
Acestea sunt doar câteva elemente pe care producatorul ar trebui sa
le aiba în vedere astfel încât sa evite esecul extern.
Costurile totale ale calitatii
Suma tuturor costurilor componente ale calitatii reprezinta costul
total al calitatii. Specialistii considera ca o pondere importanta în suma
respectiva este detinuta de costurile esecului.
O analiza a raporturilor care se stabilesc între componentele costului
si calitatea produsului demonstreaza ca o scadere a costurilor esecului este
însotita de o crestere a calitatii si o reducere a costului total al calitatii. Peste
un anumit prag / nivel, relatia respectiva nu mai functioneaza, iar pentru
firma nu va mai fi profitabil sa reduca, în continuare, numarul de produse
defecte / necorespunzatoare calitativ. Se impune asadar descoperirea unui
echilibru între îmbunatatirea calitatii si profitabilita te.
Costurile noncalitatii / lipsei de calitate
Costurile calitatii ar putea fi abordate dintr-o dubla perspectiva, si
anume: costurile calitatii si costurile noncalitatii sau ale lipsei de calitate.
Costurile lipsei de calitate sunt datorate, în principal, defectelor care apar pe
parcursul procesului de realizare a produselor. În cazul produselor agricole
Ecomarketing
si alimentare, având în vedere particularitatile lor, se impune o analiza

complexa a problematicii defectelor.
În limbajul comun, un defect este înteles ca lipsa unui lucru necesar
sau ca o imperfectiune. În procesul de fabricatie, un defect este perceput ca
o abatere de la nivelul de calitate specificat al produsului, abatere care
determina alterarea caracteristicilor produsului, ajungând pâna la stadiul în
care acesta este inadecvat pentru utilizare. Un defect poate apare singular
sau ca o rezultanta a mai multor abateri de la caracteristica dorita / asteptata
a produsului; el poate apare în stadiul de materie prima, în timpul procesarii
sau în stadiul final. Cel mai potrivit “judecator” al capacitatii unui produs de
a fi apt pentru utilizare este, evident, consumatorul. Factorii care contribuie
la acest fapt sunt urmatorii:
• calitatea definirii produsului si a specificatiilor de fabricatie;
• concordanta dintre produs si caracteristicile procesului de
fabricatie;
• performanta produsului finit în concordanta cu nevoile
consumatorului;
• grija fata de consumator.
Calitatea definirii produsului si a specificatiilor de fabricatie. Pentru
a raspunde cât mai bine nevoilor consumatorilor, cercetarile de marketing
referitoare la noile produse trebuie sa se desfasoare, evident, înainte de
dezvoltarea proiectului produsului. Astfel, în urma identificarii cerintelor
consumatorilor, produsul poate fi definit cu mai multa claritate; de
asemenea, produsele existente deja pe piata pot servi drept ghid în definirea
produsului nou, mai ales în ceea ce priveste caracteristicile calitative. Dupa
ce produsul a fost definit si au fost precizate specificatiile de fabricatie, se
pune problema alegerii ambalajului si a designului.
Concordanta dintre produs si caracteristicile procesului de

fabricatie. Utilizând specificatiile de fabricatie concepute anterior,
producatorul alimentar trebuie sa identifice daca produsul îsi mentine
standardele de calitate necesare dupa operatii repetate. Activitatile din
aceasta etapa include testarea repetata a metodelor de control al calitatii,
precum si a abilitatii oamenilor si masinilor de a îndeplini sarcinile
specificate. Se impune aplicarea unor tehnici de monitorizare, spre exemplu
utilizarea unor fise de control.
Pentru determinarea concordantei dintre produs si caracteristicile
procesului de fabricatie pot fi aplicate instrumente statistice. Se cuvine sa
mentionam rolul important al personalului în asigurarea acestei concordante:
suportul managerial trebuie sa fie clar si tangibil; activitatile legate de
asigurarea calitatii produselor trebuie încurajate.
Performanta produsului finit. Disponibilitatea si usurinta cu care se
vinde (vandabilitatea) reprezinta doi indicatori ai nivelului de calitate ai
oricarui produs. De exemplu, un producator care realizeaza un produs de
calitate va câstiga încrederea consumatorului, produsul respectiv fiind
considerat “de încredere”. Pe masura ce consumatorul începe sa creada ca se
poate astepta la acelasi nivel de satisfactie de fiecare data când cumpara
produsul, acesta va deveni vandabil. În consecinta, însusirea de a se vinde
este o consecinta a încrederii în performantele produsului. Astfel, se
realizeaza cumparari repetate, bineînteles cu conditia ca produsul sa fie
comercializat la un pret pe care consumatorul sa fie dispus sa-l plateasca.
Disponibilitatea produsului este un alt indicator al calitatii acestuia.
Odata ce un produs este lansat pe piata, este important sa fie asigurata
disponibilitatea sa pentru consumator. Se considera ca memoria
consumatorului este “scurta” si daca produsul nu se afla în locul
Ecomarketing
si momentul unde este cerut, el poate pierde suportul consumatorului.

Livrarea conform programului stabilit este un bun indicator al
disponibilitatii unui produs.
Grija fata de consumator. Utilizatorul/consumatorul trebuie sa aiba
un raspuns pozitiv fata de produs – aceasta este de fapt cheia profitabilitatii.
Rezulta de aici faptul ca prevenirea nemultumirilor consumatorilor trebuie
sa fie o preocupare continua a producatorului de alimente. Este foarte greu
sa recâstigi un consumator nemultumit si de aceea este esential ca prioritatea
sa fie asigurarea satisfactiei consumatorilor, mai ales atunci când exista
plângeri.
Cauzele defectelor. Caracteristicile inacceptabile ale produsului
rezulta din multiple cauze. În continuare ne vom opri asupra celor
determinate de materii prime, ambalaje si de personal.
Materiile prime. Unele materii prime folosite la fabricarea
produselor se deterioreaza în timp; unele ingrediente pot contribui la aparitia
defectelor; ambalajul poate afecta aspectul si durata de depozitare. Pornind
de la aceste considerente, se impune o conlucrare între producator si
furnizorii sai.
Ambalajele. Designul ambalajului, precum si capacitatea acestuia de
a proteja produsul reprezinta criterii importante în alegerea si utilizarea
ambalajelor. Defectele aparute în designul ambalajului pot determina
refuzul produsului din partea consumatorului si pot afecta durata de
depozitare a produsului. Un produs “bun” poate înregistra un esec pe piata
în conditiile în care ambalajul a fost ales gresit.
Personalul. Angajamentul personalului reprezinta un factor
important pentru orice program de asigurare a calitatii. Manipularea
defectuoasa a materialelor perisabile si lipsa atentiei cuvenite în manevrarea
echipamentelor conduc la aparitia unor defecte. În acelasi timp, igiena

fabricii reprezinta o conditie cheie a obtinerii unor produse de calitate.
Prevenirea si controlul defectelor. Un producator care a
implementat cu succes un program de prevenire a defectelor poate fi
caracterizat prin: întelegerea necesitatii controlului calitatii la nivelul
materiilor prime, diminuarea pierderilor de fabricatie si scaderea volumului
rebuturilor.
Controlul calitatii materiilor prime. Calitatea materiilor prime
determina, într-o masura însemnata, calitatea produsului finit. Utilizând
materii prime de proasta calitate nu putem obtine un produs de calitate, chiar
daca dispunem de cele mai moderne procedee de fabricatie. Definirea si
clasificarea defectelor materiilor prime prezinta importanta în procesul de
stabilire a unei strategii de control a acestora.
Reducerea pierderilor de fabricatie. Utilizarea unor materii prime de
calitate inferioara determina pierderi în procesul de fabricatie. Defectele
echipamentelor contribuie si ele la pierderile înregistrate.
Scaderea volumului rebuturilor. O analiza atenta a defectelor
aparute va contribui la descoperirea cauzelor care contribuie la aparitia
acestora si adoptarea, în consecinta, a unor masuri preventive.
Masurarea defectelor. În cazul unui sistem de asigurare a calitatii
bine organizat, caracteristicile dorite ale unei materii prime date, produsului
intermediar si celui final sunt definite; de asemenea sunt definite si
mijloacele de masurare a acestora, care sunt stipulate într-un manual ce
serveste drept baza pentru controlul defectelor.
Materiile prime. Toate materiile prime trebuie supuse luarii de
probe, inspectiei, analizei si aprobarii. Luarea probelor: tehnicianul de
laborator inspecteaza si eticheteaza materialele imediat ce acestea sunt
receptionate în depozit.
Ecomarketing
Etichetarea: containerele cu materiale sunt etichetate si identificate

cu etichete, dupa luarea probelor. Eticheta trebuie sa contina numele
materialului, data receptionarii, numarul lotului / grupei si cantitatea.
Înregistrarea: fiecarui lot sau grupe de materiale i se atribuie un
numar de control, înscris într-un registru. Pentru fiecare înregistrare se
precizeaza: numarul de control, materialul receptionat, numarul raportului
de receptie, cantitatea, data receptionarii, data eliberarii, referintele din
buletinele de analiza, sursa / furnizorul, data expirarii, numele celui care a
realizat analiza.
Analiza. Persoana responsabila cu efectuarea analizelor efectueaza
teste, utilizând metodele agreate de companie. Rezultatele testelor sunt
înregistrate într-un jurnal. Fiecare analist trebuie sa întocmeasca un jurnal
propriu, precum si un raport în legatur a cu toate datele si calculele sale.
Dupa analiza este pregatit raportul analitic, iar analistul completeaza
raportul de receptie.
Dispozitia finala referitoare la materia prima se poate concretiza
astfel:
ÿ aprobare, atunci când materia prima îndeplineste toate cerintele
specificate de teste;
ÿ restrictionare, daca se dovedeste ca materia prima necesita
manipulare speciala, inspectie completa, refacere sau reprocesare, în
concordanta cu o procedura aprobata;
ÿ retinere, daca materia prima trebuie sa fie supusa unui test de
fabricatie datorita unor proprietati care depasesc specificatiile;
ÿ respingere, daca materia prima nu îndeplineste specificatiile.
Dupa terminarea analizelor, materialele sunt reetichetate în
concordanta cu decizia finala.
Manipularea materiilor prime în interiorul firmei trebuie sa fie

realizata în conformitate cu procedurile operationale standard ale acesteia.
Aceste proceduri presupun, de obicei, parcurgerea urmatorilor pasi:
ÿ personalul depozitului noteaza data receptionarii materiilor prime
pe containerele individuale;
ÿ toate materiile prime intrate în depozit sunt inspectate pentru
conformitate cu specificatiile standard. Sunt de asemenea examinate
aspectul si starea containerelor;
ÿ toate livrarile receptionate în conditii improprii sunt marcate
corespunzator si separate de cele bune;
ÿ daca este posibil toate materialele receptionate ca “retinute” sunt
transferate într-o zona de carantina; nici un material nu trebuie mutat din
acea zona fara a avea acordul unui ofiter de asigurare a calitatii;
ÿ doar materialele aprobate sau restrictionate sunt înaintate sectiilor
de productie. Nici un material cu o eticheta de tipul “retinut” sau “respins”
sau fara eticheta nu trebuie sa ajunga în sectiile de productie;
ÿ trebuie respectata cu strictete regula “primul intrat – primul iesit”,
mai ales pentru materialele perisabile;
ÿ toate containerele trebuie sa fie curatate cu atentie înainte de a fi
trimise sectiilor de productie. Pungile, cutiile murdare etc. nu trebuie sa intre
în aceasta zona pentru a preveni o e ventuala contaminare;
ÿ operatorii si procesatorii trebuie sa examineze materialele imediat
ce containerele sunt deschise. Orice nemultumire în legatura cu aspectul sau
calitatea materialului trebuie raportata imedia t celui mai apropiat supervizor /
controlor de calitate;
ÿ toate materialele respinse trebuie separate corespunzator cu data
receptiei, cantitatea, furnizorul si motivul respingerii;
Ecomarketing
ÿ ca o masura de asigurare, toate materiile prime trebuie supuse

luarii de probe pentru teste microbiologice. Probele trebuie sa fie luate din
cel putin primele cinci livrari de materiale care nu necesita testarea
microbiologica si din toate loturile care necesita aceasta testare.
Evaluarea caracteristicilor de calitate se realizeaza, de asemenea, si
în diferite stadii ale procesului de fabricatie. Daca un produs defect este
observat într-un stadiu critic, el poate fi respins. La capatul liniei de
fabricatie sunt luate probe din produsele finite, iar acelea care nu respecta
specificatiile sunt respinse. Lotul corespunzator calitativ este ambalat,
etichetat si transferat în depozit.
Controlorii de calitate ai productiei si auditorii calitatii sunt
principalii responsabili de asigurarea faptului ca metodele/procedurile
aprobate sunt îndeplinite si ca materialele utilizate si produsele finite
corespund specificatiilor tehnice, clinice si de calitate. Astfel, ei raspund, în
special, pentru urmatoarele:
ÿ verificarea starii materiilor prime si ambalajelor utilizate în
procesul de productie;
ÿ controlul proceselor si finalizarea operatiilor; inspectarea
produselor finite si realizarea unor teste pe acestea;
ÿ verificarea registrului operatiilor; marcarea codurilor si
identificarea produselor finite;
ÿ luarea de probe din materiile prime utilizate si din produsele finite
pentru teste analit ice si microbiologice;
ÿ realizarea de recomandari în legatura cu materiile prime utilizate
si produsele finite obtinute;
ÿ asistarea la implementarea programelor de asigurare a calitatii si a
practicilor de fabricatie corecte;
ÿ rezolvarea problemei produselor deturnate si deteriorate;

ÿ asigurarea utilizarii, în cadrul operatiilor de fabricatie, a celor mai
eficiente si economice metode / proceduri;
ÿ inspectarea produselor finite înainte ca acestea sa fie trimise la
depozit si înainte de lansarea pe piata.
Prevenirea si controlul defectelor. Cea mai buna cale de prevenire si
control a defectelor este reprezentata, probabil, de implementarea unui
sistem eficient de control al calitatii la nivelul întregii firme. În lipsa unui
astfel de sistem si, în timp ce planurile pentru realizarea sa sunt în curs de
desfasurare, anumite practici pot ajuta la prevenirea aparitiei defectelor.
Prevenirea . Cu siguranta, defectele pot fi prevenite. În acest scop
trebuie sa fie avute în vedere, în principal, urmatoarele aspecte: cunoa sterea
cerintelor pietei, definirea cât mai exacta a produsului si revizuirea
standardelor produsului.
Cunoasterea cerintelor pietei. Înainte de a realiza un produs, se pune
problema cunoasterii pietei potentiale a acestuia si a cerintelor acestei piete.
Elementele prezentate mai jos sunt considerate esentiale:
ÿ care sunt marcile concurente? Care sunt caracteristicile produselor
concurente?
ÿ care este pozitia consumatorului fata de produsul analizat?
ÿ cine este consumatorul tinta?
ÿ care este durata de depozitare a produsului? Care sunt conditiile
necesare pentru depozitare?
Definirea produsului. Cerintele pietei se constituie în punctul de
plecare pentru cercetarea si dezvoltarea produsului. O definire cât mai
corecta a produsului presupune parcurgerea urmatoarelor etape:
ÿ identificarea atributelor senzoriale, fizice si chimice care descriu
Ecomarketing
cel mai bine produsul. Se impune, de asemenea, o masurare a acestor

atribute;
ÿ identificarea acelor atribute care pot fi considerate critice pentru
acceptarea produsului si stabilirea limitelor între care acestea trebuie sa se
încadreze;
ÿ identificarea posibilelor defecte ale produsului si corelarea lor cu
impactul asupra consumatorilor;
ÿ identificarea metodelor de testare aplicabile si a procedurilor de
luare de probe pentru a fi folosite ulterior la controlul calitatii;
ÿ evaluarea specificatiilor produsului si compararea lor cu
standardele alimentare în vigoare.
Având la dispozitie toate aceste date, poate fi întocmit un manual al
specificatiilor, care trebuie testat în ceea ce pr iveste acuratetea si
repetabilitatea sa. Acest manual trebuie sa serveasca drept baza pentru
prevenirea aparitiei defectelor la produsele alimentare procesate.
Revizuirea standardelor produsului. Un manual al specificatiilor
testat corespunzator poate servi drept baza pentru formularea standardelor
firmei pentru produsele sale finite. Urmatoarele elemente sunt esentiale în
acest sens:
ÿ informatiile confirmate în legatura cu cerintele pietei sunt
masurate în termeni de cumparari repetate si volumul vânzarilo r în timp;
ÿ specificatiile produsului (elementele definitorii ale acestuia) si
caracteristicile procesului de fabricatie care s-au dovedit “de încredere” prin
folosiri repetate;
ÿ întretinerea calitatii la un cost rezonabil;
ÿ implementarea procedurilor care pot fi controlate si masurate cu
echipamentele si metodele disponibile. În acest sens, este necesara
formularea de raspunsuri la urmatoarele întrebari:

• cât de realiste sunt specificatiile pentru materiile prime?
• atributele identificate drept critice sunt masurate corect?
• permit procedurile de luare de probe reprezentarea adecvata a
caracteristicilor lotului?
• este asigurata o durata de depozitare rezonabila a produsului?
• sunt îndeplinite procedurile de distributie si service?
• livrarile de produse finite sunt realizate dupa programul stabilit?
Controlul defectelor . Implementarea corespunzatoare a programului
care vizeaza controlul defectelor este reflectata de urmatoarele elemente:
ÿ conformarea stricta cu specificatiile produsului si a procesului de
fabricatie;
ÿ existenta unei bune relatii între companie si furnizorii ei precum
si cu clientii ei este evidentiata de acordul privind metodele de luare de
probe si de deciziile referitoare la materiile prime, respectiv produse finite;
ÿ acceptarea si folosirea regulata a etichetelor fie pentru materiile
prime, fie pentru produsele finite;
ÿ este în functiune un sistem eficient de înregistrare si raportare si
sunt utilizate forme adecvate.
Ecomarketing
5.5 Ecodistributia
Distributia produselor ecologice prezinta o serie de specificitati. În

tarile dezvoltate sunt organizate si functioneaza filiere ale acestor produse:
grupuri de producatori care sunt în relatii permanente cu intermediari
specializati, magazine specializate în vânzarea acestor produse sau raioane
specializate în marile magazine. În general, exista retele de distributie
separate: în Uniunea Europeana exista norme care precizeaza faptul ca
ambalarea, depozitarea, transportul, manipularea produselor ecologice
trebuie sa se faca într-un circuit care sa nu se suprapuna cu circuitul
produselor de tip industrial.
Ambalarea reprezinta un aspect deosebit de important în cadrul
distributiei produselor ecologice. În literatura de specialitate, si nu numai, s-
a vorbit foarte frecvent în ultima vreme despre asa numita dimensiune
ecologica a ambalajului. Între multiplele motive care au determinat o
asemenea abordare, am putea aminti doar faptul ca ambalajele polueaza
mediul (abordând si numai din punct de vedere cantitativ acest aspect).
Produsele ecologice trebuiesc transportate în ambalaje care sa
împiedice orice posibila substituire a continutului. Aceste ambalaje contin,
de obicei, indicatii cu numele si adresa producatorului sau
transformatorului, numele produsului si indicatiile referitoare la modul de
productie ecologic.
O posibila abordare a locului ambalajului în sistemul “produs - piata

- mediu” ar putea fi sintetizata astfel:
ORGANIZATII PRODUS PIATA POLUARE

ECOLOGICE Servicii Producator Deseu: Deseuri de
Fundatii AMBALAJ Angros ist productie, Deseuri
Cluburi Cercetare - Detailist de consum,
Grupuri de dezvoltare Industrie Supraproductie,
interese Consumator Deseuri de
Altele ambalare
Contaminare :
Emisii, Apa rezidu-
ala, Poluare
indirecta a solului
Distrugere :
Infrastructura, Zona
industriala, Ruine,
Exploatare, Zgomot
↓ ↑ ↓
Mediu
Conservare Resurse Pamânt Apa Aer
energetic
Sursa: Ristea, A., Purcarea, T., Tudose, C., Distributia marfurilor,
Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1996
Comercializarea produselor ecologice provenind din import va fi

supusa unor norme si controale foarte stricte. Examenele ce vor fi facute vor
viza, în principal, reglementarile privitoare la producerea lor, precum si
dispozitiile referitoare la control. Loturile importate vor fi însotite de un
certificat de control eliberat de organismul de control din tara de origine,
certificat care va da garantia respectarii tuturor normelor ecologice.
Transportul produselor ecologice provenind din import se va face într-un
ambalaj închis, care sa contina mentiuni referitoare la importator si la
elementele de identificare ale produsului în conformitate cu certificatul de
control care însoteste lotul respectiv.
Ecomarketing
Realizarea unei economii solide, la nivel international, presupune

înlaturarea restrictiilor legate de comertul international. Comertul cu
produse – materii prime si produse finite – a crescut de 11 ori din 1950 pâna
in 1994, atingând în 1994 o valoare de 3,5 bilioane dolari si depasind viteza
de extindere a productiei mondiale. De asemenea, se afla în crestere
comertul c u servicii.
Expansiunea comertului implica o serie de pericole, precum:
depozitarea de substante toxice; distrugerea unor paduri tropicale; crearea
unor “paradisuri” ale poluarii etc. Unul din principalele produse
comercializate pe piata mondiala, rezervele de combustibili fosili, implica
un pericol ecologic considerabil. În 1990, exporturile de energie, în
principal petrol, gaze, carbune si curent electric – au însumat 3.500 milioane
tone echivalent carbune, ceea ce reprezinta aproximativ 1/3 din energia
produsa în lumea întreaga.
Strategiile privind diminuarea costului ecologic al comertului
mondial vizeaza urmatoarele domenii:
ÿ ridicarea barierelor tarifare, ca mecanism de control al ierarhiei
industriale mondiale. Tarile industriale impun tarife mari pentru
produsele prelucrate în scopul protejarii propriilor industrii
prelucratoare;
ÿ diversificarea bazei industriale, care poate oferi mijloace de
îmbunatatire a protejarii mediului;
ÿ adoptarea altor forme de comert, care nu sunt nocive din punct
de vedere ecologic si social. Miscarea “comertul echitabil”
încearca sa solutioneze problemele sociale cauzate de comert,
prin promovarea schimburilor cu produse realizate
în conformitate cu respectarea unor cerinte sociale, cum ar fi:

conditii de lucru adecvate; preturi corecte pentru producatori etc.
ÿ înfiintarea unor institutii care sa supravegheze aspectele
ecologice ale comertului cu cele mai cautate bunuri.
5.6 Ecopromovarea
Ecopromovarea poate fi definita ca o politica de comunicare

orientata spre cerinte le ecologice. Tendinta de crestere a constiintei
ecologice a consumatorilor trebuie preluata ofensiv si întarita prin activitati
de promovare si relatii publice. O politica de comunicare adecvata (din
punct de vedere ecologic) contribuie la crearea unei identitati a firmelor
compatibila cu principiile ecologice. În marketingul ecologic, promovarea
urmareste preluarea ofensiva a tendintei de crestere a constiintei ecologice a
consumatorului si întarirea ei prin masuri corespunzatoare. De asemenea, se
poate adauga faptul ca scepticismul fata de actiunile firmelor (în domeniul
protectiei mediului) este mare si realizarea unui profil “de responsabilitate
sociala” al firmei necesita cheltuieli mari si este un proces destul de dificil.
Un mod de a reduce scepticismul opiniei publice fata de comportamentul
ecologic al firmei este actiunea în comun a firmelor, prin cooperare, prin
informarea publicului etc.
Argumentele ecologice trebuie sa fie adevarate si sa existe
posibilitatea de a fi verificate obiectiv. Îmbunatatirea imaginii firmei este un
element cheie în strategia de ecomarketing.
Ecomarketing
Promovarea vizeaza îmbunatatirea propriei imagini în sensul

acceptarii competentei ecologice (a firmei sau a produsului) de catre
grupurile vizate. Argumentele ecologice si textele reclamelor trebuie sa
influenteze pozitiv gradul de cunoastere a produselor si imaginea firmei.
Promovarea este o componenta a solutionarii problemelor privind
protectia mediului. Argumentele ecologice trebuie sa fie adevarate si sa
existe posibilitatea de a fi verificate obiectiv.
Publicitatea în privinta efectelor negative asupra mediului ale
diverselor produse, efortul organizatiilor ecologice de a încuraja
consumatorii în gasirea unor cai de reducere a impactului propriilor lor
activitati si de influentare a atitudinii întregii populatii asupra protectiei
mediului, a crescut foarte multe în ultimii ani. Exista de asemenea grupuri
de presiune asupra industriei si guvernelor, care încearca sa le influenteze în
luarea unor decizii ferme în privinta protectiei mediului. Aceste grupuri
apartin, în special, organizatiilor ecologice neguverna -mentale. Mai mult
decât atât, sondajele au aratat ca majoritatea populatiei are sentimentul ca
prin schimbarea atitudinii fiecaruia fata de mediu pot influenta schimba rile
pozitive pentru acesta. Un exemplu în acest sens îl constituie decizia luata
de fabricantii de detergenti prin micsorarea cantitatii de fosfati.
Un sondaj de opinie facut în tarile UE arata câteva dintre reactiile
populatiei la gasirea unor solutii de îmbunatatire a protectiei mediului.
Sondajul arata, de asemenea, ca 70% dintre cei intervievati au raspuns
pozitiv în ceea ce priveste cumpararea în prezent sau pentru viitor a
produselor “prieteni ai mediului”, chiar daca acestea sunt mai scumpe decât
celelalte. Acest tip de presiune a consumatorului a demonstrat, prin
rezultatele obtinute, o proliferare a informatiei în privinta produselor
folosite. informatia clara si exacta reprezinta principalul instrument
la îndemâna consumatorului pentru a lua la cunostinta posibilele reactii

negative asupra mediului ale produselor pe care le cumpara. Denumiri ca
“verde”, “prieteni ai mediului” si “prieteni ai ozonului” au fost atasate mai
multor produse si servicii. Din când în când, însa, acestor denumiri le sunt
atribuite întelesuri improprii. Fara informatii clare si precise asupra
caracteristicilor fiecarui produs, aceste denumiri pot crea confuzii si pot
duce în final la un sentiment de frustrare al consumatorului. Metodele au
drept scop impunerea unor standarde sau al unor coduri reglementate, asa
cum sunt cele din limbajul referitor la mediu. În tarile UE, produsele sunt
însotite de aceste etichete ecologice, care dau certitudinea consumatorului
asupra alegerii facute.
6 CONSUMUL DURABIL
Conceptul de consum durabil s-a format în strânsa legatura cu

evolutiile economice si ecologice. Dezvoltarea economica a statelor lumii
nu mai poate fi separata de consecintele activitatii umane asupra mediului.
La Conferinta ONU privind Mediul din anul 1972 s-a conturat conceptul de
dezvoltare durabila, definit mai târziu, odata cu formarea Comisiei
Mondiale pentru Mediu si Dezvoltare (1985). Dezvoltarea durabila este
definita ca acel tip de dezvoltare care îndeplineste necesitatile prezentului,
fara a compromite posibilitatile generatiilor viitoare de a-si satisface
1
necesitatile lor . În deceniul 9 al secolului XX, dezvoltarea durabila a
reprezentat o preocupare majora a comunitatii internationale. În acest
context, se ridica, însa, si problema consumului durabil.
Consumul durabil nu implica în mod necesar o renuntare la
cantitate, ci mai degraba o schimbare a comportamentului consumatorului,
chiar daca, în anumite cazuri, volumul absolut al consumului este
primordial.
Tipurile de productie si de consum „non durabile” sunt principalele
cauze ale degradarii mediului. Ele agraveaza atât saracia, cât si inegalitatile
sociale. În Programul de Actiune 21, tarile dezvoltate s-au angajat sa ia
initiativa pentru a transpune în practica tipurile de consum durabil,
favorizând utilizarea optimala a resurselor si reducerea productiei de
deseuri.
1
Raportul Brundtland, ONU, 1985.
Ecomarketing
Nu doar productia agricola si industriala reprezinta cauze ale

degradarii mediului, ci si consumul, sau, mai bine spus, modul de consum.
În Programul Ecologic pentru Europa, care a fost adoptat în anul 1995 de
catre participantii la Conferinta Ministeriala „Un mediu pentru Europa”
(în scopul operationalizarii pe plan european a Programului de Actiune 21),
se încuraja evolutia necesara a modurilor de consum si a comportamentelor
individuale, prin eforturi de sensibilizare, reglementari tehnice si masuri
economice.
Chiar daca tarile Uniunii Europene formeaza un spatiu unitar,
reglementat prin politici comune, structura complexa a modurilor lor de
consum, pornind numai de la modelele diferite de consum, si maniera în
care evolueaza, nu sunt uniforme. Indiferent, însa, de diferente, tarile
membre examineaza prioritatile si strategiile în vederea transpunerii în
practica a unor tipuri de consum durabil în plan na tional, luând masuri
concrete în acest sens.
Pentru elaborarea si aplicarea politicii privind consumul durabil, este
nevoie de alegerea unor instrumente specifice si proiectarea unor
mecanisme de implementare a acestora. Guvernele tarilor membre ale UE
au adoptat o serie de instrumente politice si sociale.
Instrumentele politice:
• restrictii în domeniul proprietatii si utilizarii;
• proceduri de transformare a pietelor, tinând cont de problemele de
mediu;
• reducerea subventiilor în cazul afectarii mediului;
• fixarea preturilor.
Consumul durabil
Instrumentele sociale:
• etichetarea produselor;
• programe de educare si informare.
În paralel, puterile publice încearca sa gaseasca mijloacele
corespunzatoare în vederea sustinerii initiativelor locale. Entitatile locale
(orasele) reprezinta puncte de plecare deosebit de eficiente în scopul
realizarii consumului durabil, deoarece:
• orasele reprezinta puternice concentrari în materie de productie si
de consum si, în acelasi timp, sunt principalii responsabili ai
efectelor nocive asupra mediu lui;
• orasele ofera un cadrul institutional pentru actiunile locale,
adaptate diversitatii;
• orasele sunt aproape de cetateni si de întreprinderile locale.
Initiative
1 Protejarea durabilitatii în plan economic, social si al protectiei
mediului
A actiona asupra comportamentului consumatorului consti-tuie un
demers important si dificil de realizat, în cadrul unei strategii pe termen lung
având drept scop implementarea modurilor de consum durabil, în plan
economic, social si al protectiei mediului. Elaborarea si transpunerea în
practica a unor astfel de politici trebuie sa includa:
• reducerea efectelor nocive ale consumului asupra mediului;
• ameliorarea nivelului de trai, inclusiv a sanatatii si securitatii
generatiilor actuale;
• asigurarea bunastarii generatiilor viitoare;
• responsabilizarea si dinamizarea colectivitatilor locale.
Ecomarketing
Puterile publice, la diferite niveluri decizionale, ar trebui sa utilizeze

instrumente care sa permita incitarea unui numar cât mai mare de persoane
la adoptarea unui mod de viata care sa reduca la minim incidentele globale
asupra resurselor naturale si asupra mediului. Este deosebit de important sa
stim în ce masura putem determina ameliorarile necesare calitatii mediului
prin înlocuirea produselor si serviciilor consumate cu altele, mai eficiente si
mai putin poluante (modul de consum), mai degraba decât reducând
volumul lor (nivelul de consum). Oferind consumatorilor servicii, mai
curând decât produse, deseori este posibil sa reducem consumul de resurse.
Consumul redus de materii prime poate fi obtinut, de exemplu, prin
utilizarea unor produse fabricate din materiale reciclabile, cu o durata de
viata mare si având utilizari multiple.
2 Eforturi în vederea sensibilizarii si câstigarii partenerilor
Pentru implementarea consumului durabil este necesar un proces de
sensibilizare vizând evolutia graduala a administratiei, la toate nivelurile, a
locuitorilor, a sectorului privat si a mediului de afaceri. Toate interesele ar
trebui sa convearga catre un punct comun – consumul durabil – ceea ce
impune puternice restrictii vizând gestiunea si derularea procesului. Acest
parteneriat intersectorial este important în procesul de încurajare a
initiativelor locale, de o maniera eficienta si echitabila. Se impune
încurajarea comunicarii si schimburilor, între toate partile implicate.
Puterile publice, la nivel central si local, trebuie sa rezolve
problemele privind coerenta si fiabilitatea informatiilor vizând mediul si sa
permita publicului un acces facil la informatie. Educatia ecologica va ajuta
la sensibilizarea populatiei care, datorita faptului ca este consumatoare de
bunuri si servicii publice si private, va fi foarte exigenta în ceea ce priveste
solutiile de înlocuire, din perspectiva protectiei mediului.
Consumul durabil
Cunostintele privind mediul pot fi dobândite la scoala, prin

intermediul cursurilor de formare, în colectivitati, la locul de munca etc. Pot
fi concepute programe adaptate prioritatilor si nevoilor locale pentru a
stimula initiativele si eforturile colective în favoarea modurilor de consum
durabil.
Puterile publice, colaborând cu întreprinderile si cu ONG-urile, ar
trebui sa creeze conditii care sa permita familiilor sa actioneze eficient. La
toate nivelurile, ar trebui sa fie oferita cetatenilor si colectivitatilor, de o
maniera permanenta si siste-matica, posibilitatea de a interveni în scopul
reglarii diferentelor între diverse parti si de a învinge reticentele manifestate
în procesul trecerii de la un consum nondurabil la unul durabil.
Cel mai potrivit mijloc prin care poate fi schimbat comportamentul
este prezentarea avantajelor alternativelor posibile. Aceasta metoda este mai
eficienta decât mesajul transmis într -o maniera didactica. De exemplu, se
vorbeste tot mai des despre necesitatea existentei unor pubele diferentiate
pentru diferitele categorii de materiale ce intra în componenta gunoiului
menajer: aluminiu, plastic, sticla etc. În loc sa transmitem acest mesaj de o
maniera didactica, ar trebui evidentiate avantajele pe care le aduce aceasta
alternativa de colectare a gunoiului. Daca ar fi sa ne referim doar la posibili-
tatea reciclarii acestor materiale sau la faptul ca gunoiul menajer, colectat în
pungi diferite dupa tipul de material, înseamna curatenie, lipsa transmiterii
unor boli, lipsa sobolanilor, avem deja imaginata dimensiunea acestei
solutii.
3 Integrarea proceselor decizionale
În procesul de implementare a cerintelor consumului durabil, prin
transformarea punctelor de vedere traditionale privind consumul, este
nevoie de un cadru decizional integrat (integrarea activitatilor autoritatilor
Ecomarketing
centrale cu cele locale). Accentul nu se mai pune pe masurile curative, de

exemplu, reducerea poluarii sau remedierea efectelor sale, ci pe masurile de
anticipare si de prevenire. De asemenea, în loc sa gestionam mediul, ar
trebui sa gestionam protec tia mediului, pe plan:
• individual;
• colectiv;
• industrial;
• urban.
Integrarea modurilor de consum în strategiile de dezvoltare durabila
Dezvoltarea durabila si consumul durabil sunt concepte
interdependente, în sensul ca dezvoltarea durabila nu se poate realiza fara un
consum durabil, iar acesta nu poate fi operational decât într-un cadru bine
definit de instrumente si mecanisme specifice dezvoltarii durabile. În scopul
eficientizarii si credibilizarii masurilor vizând consumul durabil, toate
politicile puterilor publice, indiferent de nivel, trebuie sa fie compatibile si
sa corespunda cadrului de manifestare a dezvoltarii durabile.
În procesul de elaborare a strategiilor nationale corespun-zatoare
modurilor de consum durabil, se impun masuri de sustinere a initiativelor
locale. Este vorba, în principal, despre:
I. Elaborarea de politici, metode si directive în diferite domenii:
• planificarea utilizarii solurilor, decizie care are influente asupra
locurilor în care oamenii traiesc, muncesc, efectueaza
cumparaturile si îsi petrec timpul liber si, în consecinta, modifica
modul de consum, în particular modalitatile de transport;
• investitiile publice si reglementarile în domeniul locuintelor,
energiei, transportului, gestiunii apei si deseurilor, si alte proiecte
fondate pe principiul durabilitatii;
Consumul durabil
• procedurile de reorganizare si de amenajare a pietelor, tinând cont

de criterii de protectie a mediului;
• evaluarea impactului dezvoltarii urbane si a planurilor,
programelor si proiectelor sectoriale asupra mediului, tinâ nd cont,
în particular, de “capacitatea limitata” de suport a zonelor urbane;
• servicii municipale durabile;
• turism, sport si activitati de petrecere a timpului liber durabile;
• participarea publicului la încheierea de acorduri de parteneriat.
II. Informatiile vizând, în principal, efectele produselor si serviciilor
asupra sanatatii umane si asupra mediului sa fie mai accesibile, mai
complete si mai fiabile.
III. Necesitatea efectuarii unor cercetari asupra comporta-mentului
consumatorilor si a factorilor care îl determina.
IV. Integrarea notiunilor de consum durabil (ecospatiu, bagaj
ecologic, amprenta ecologica etc.), în sistemul educational.
V. Sprijinirea programelor, difuzate prin presa sau pe alte cai, vizând
aspecte practice ale consumului durabil.
În scopul încurajarii initiativelor locale în favoarea modurilor de
consum durabil, municipalitatile se pot constitui într-un partener activ. Pot fi
abordate, în acest sens, urmatoarele probleme:
• repartizarea spatiala a activitatilor urbane în scopul reducerii
consumului de energie, apa si sol si prevenirea efectelor nocive
asupra mediului, fara a limita actiunile economice;
• obiective economice si sociale (de exemplu, crearea de locuri de
munca);
Ecomarketing
• campanii de informare în scopul ajutarii tuturor componentilor

colectivitatii în schimbarea modului de viata, tinând seama de
nevoile specifice (barbati, femei, grupe de vârsta, comunitati
etnice si religioase);
• participarea publicului si încheierea de parteneriate.
Pentru a permite si a facilita implementarea consumului durabil, sunt
necesare conditii spatiale, de exemplu, conceptul de spatiu liber, amenajarea
peisajelor, amenajarea urbana, planifi-carea circulatiei si amenajarea
spatiului.
Amenajarea spatiului ar trebui sa vizeze realizarea unei structuri de
habitat perfect adaptata si un cadru de viata agreabil (apropierea locului de
munca de domiciliu, a spatiilor comerciale, a scolilor etc.).
În afara elementelor traditionale considerate (structura urbana, retea,
organizarea circulatiei etc.), relatia între zonele construite si caracterul
naturii locale, pe de o parte, si incidentele asupra mediului si aspectele
estetice, pe de alta parte, ar trebui sa faca obiectul unei abordari în cadrul
elaborarii schemelor de amenajare teritoriala.
Amenajarea oraselor ar trebui sa permita ameliorarea comunicarii si
schimburilor sociale si facilitarea integrarii functiilor:
• comerciale,
• institutionale si
• rezidentiale.
Actiunile trebuie concepute astfel încât colectivitatea sa-si poata oferi
(ea însasi), o gama larga de locuri de munca în întreprinderi locale, servicii
municipale, scoli, institutii si zone de activitati, realizându-se astfel:
• regruparea (optimala) a zonelor de resedinta si de lucru,
respectând principiul apropierii în spatiu;
Consumul durabil
• întarirea coeziunii sociale;

• întretine rea si conservarea patrimoniului cultural si arhitectural;
• ameliorarea infrastructurilor (scoli, magazine pentru comert
cotidian) si crearea unor locuri de întâlnire, mai ales pentru
petrecerea timpului liber;
• ameliorarea gestiunii circulatiei: de exemplu, limitarea de viteza
si reglementarea circulatiei, dezvoltarea infrastructurii de
transport în comun, reducerea poluarii aerului si zgomotului etc.;
• crearea unei retele de culoare “verzi”, protejarea peisajelor
naturale etc.
4 Sustinerea economiei si a ocuparii fortei de munca pe plan local
Politicile de amenajare si politicile economice si sociale trebuie sa
fie coordonate în cursul elaborarii si realizarii planurilor de dezvoltare
locala. Pentru a realiza un consum durabil, ar trebui examinate posibilitatile
de sustinere a retelelor locale de aprovizionare, ceea ce ar necesita:
• materializarea unor sisteme de productie în ciclu închis în regiune
(productie - comercializare - consum - utilizarea si reciclarea
deseurilor);
• utilizarea resurselor si a potentialului regional (conditii naturale,
experienta);
• încurajarea crearii unor întreprinderi pe plan local, în special în
sectorul comertului de detail si al serviciilor;
• ameliorarea conditiilor economice si sociale în zona.
Pe de alta parte, cererea de produse disponibile în apropiere poate
reduce sensibil distantele de transport (transportul materiilor prime,
produselor semifinite si produsele finite). Posibilitatea efectuarii de
cumparaturi în propriul cartier reduce nevoile de transport.
Ecomarketing
Descentralizarea ocupa rii fortei de munca (prin întarirea economiei

regionale) permite reducerea deplasarilor pendulare efectuate zi de zi pentru
a merge la locul de munca în centrele populate.
Agricultura, parte integranta a economiei locale, poate fi relansata
printr-o schimbare a comportamentului în materie de consum. Vânzarea
produselor agricole la locul lor de producere întareste functiunea de
aprovizionare a agriculturii. Contactele directe între producatori si
consumatori favorizeaza trecerea de la agricultura conventionala la
agricultura ecologica.
Pe de alta parte, pentru distante scurte, ambalajul poate fi redus si
procedurile de stocare si conservare partial reduse. Toate acestea ar putea
contribui la ameliorarea calitatii produse-lor alimentare, la evitarea
producerii unei cantitati mari de deseuri si la economisirea energiei si a
materiilor prime.
Stimularea agriculturii prin cresterea cererii regionale poate
contribui la mentinerea si la crearea de locuri de munca în întreprinderi
agricole. Astfel, pot fi deschise noi perspective întreprinderilor care, în
zonele rurale, au probleme privind rentabilitatea si au venituri scazute
datorita utilizarii unei forte de munca numeroase (de exemplu, comertul cu
amanuntul cu produse alimentare).
Recurgerea la instrumente economice si mecanisme de finantare
1. Aplicarea principiilor “poluant-platitor” si “utilizator-platitor” ar
încuraja internalizarea costurilor de protectie a mediului, adica luarea lor în
considerare în pretul produselor si serviciilor si ar influ enta comportamentul
consumatorilor. Internalizarea costurilor ar trebui, de asemenea, sa permita
acope -rirea integrala a costurilor serviciilor de protectie a mediului, mai ales
Consumul durabil
pentru serviciile de aprovizionare cu apa, tratamentul apelor uzate,

colectarea, reciclarea si arderea deseurilor etc.
2. Este necesara dezvoltarea capacitatii administratiilor locale de a
finanta activitati care încurajeaza consumul durabil, mai ales în tarile în
tranzitie. În scopul definirii, evaluarii si prezentarii unui ansamblu de
propuneri de investitii viabile din punct de vedere comercial, ar trebui pus în
aplicare, de preferinta la nivel national, un mecanism propriu de accelerare a
transferului de “savoir-faire” la nivele inferioare. Prin schimbul de
informatii între autoritatile locale si prin furnizarea unei asistente tehnice de
catre autoritatile nationale, acestea, împreuna cu organismele de protectie a
mediului si cu parteneri din exterior (institutii de finantare internationale) ar
ajuta la dezvoltarea competentelor la nivel local.
3. Reexaminarea mecanismelor de finantare si gasirea de noi surse
de finantare (originale) sunt cerinte ale implementarii consumului durabil.
Finantarea are scopul sustinerii initiativelor locale ale grupurilor de cetateni,
ONG-urilor si întreprinderilor mici si mijlocii în favoarea consumului
durabil. Trebuie luate în considerare urmatoarele prioritati:
• înfiintarea unor comitete de initiativa în cadrul colectivitatilor
locale;
• largirea ariei de utilizare a fondurilor locale de dezvoltare si a
fondurilor locale specifice, destinate protectiei mediului, sau
crearea de noi fonduri, la nivel local;
• implementarea unor taxe turistice locale (taxe pentru utilizarea
strandurilor sau a terenurilor de camping, taxe pentru acces pe
munte, taxe la intrarea sau la traversarea unor zone protejate) si a
unor impozite asupra activitati-lor comerciale în sectoarele
turistice.
Ecomarketing
Pentru început, fondurile provenite din surse obisnuite sau

neconventionale pot servi, între altele, pentru:
• construirea unor cladiri, consumând mai putina energie si apa (de
exemplu, poate fi utilizata apa în cascada, echipamente de
recuperare a caldurii etc.);
• utilizarea surselor de energie durabila (energia eoliana, solara,
biogazul etc.);
• renovarea, într-o maniera ecologic rationala, a zonelor urbane
degradate;
• utilizarea unor servicii locale care au o incidenta redusa asupra
mediului (de exemplu, pentru decorare, reparare, curatenie etc.);
• amenajarea de spatii pentru petrecerea timpului liber, care sa faca
zonele rezidentiale mai agr eabile;
• vânzarea, la preturi scazute, a unor terenuri pentru proiecte
vizând consumul durabil;
• încurajarea utilizarii mijloacelor de transport ecologice.
Constructiile (cladirile) noi trebuie concepute astfel încât întretinerea
lor sa nu fie o “povara” în viitor. De asemenea, pentru a reduce consumul
nondurabil, ar trebui generalizata utilizarea aparatelor si dispozitive lor de
masura la fiecare aparta ment si aplicarea unor tarife eficiente.
Rezultatul consumului uman îl reprezinta, printre altele, ambalajele
ce ramân dupa utilizarea produsului. În acest context, consumul durabil
capata valente noi. S-a constatat ca mai mult de 40% din gunoiul menajer si
50% din volum îl constituie ambalajele. Acestea ridica tot mai multe
probleme ecologice si economice. Pe de o parte, ambalajele detin o functie
Consumul durabil
de protejare a produselor în timpul transportului si al depozitarii în magazin,

pe de alta parte, ele ridica numeroase probleme de depozitare în mediu,
atunci când nu mai sunt utile.
Alaturi de functia de protejare a produsului împotriva prafului,
microorganismelor, umiditatii, luminii etc., ambalajul are si o functie de
informare a consumatorului asupra caracteristicilor produsului, modul de
utilizare sau de conservare.
Odata ajuns la consumatorul final, ambalajul de vine inutil si trebuie
aruncat. Depozitarea gunoiului menajer compromite calitatea mediului,
deoarece contine substante toxice (metale grele, de exemplu), care, antrenate
de ploaie, pot contamina rezervele de apa. Incinerarea gunoiului ridica alte
probleme: fumul poate contine substante periculoase, cenusa etc. Oricare ar
fi procedeul utilizat, eliminarea deseurilor ridica numeroase probleme de
mediu.
În fata acestei problematici, putem actiona prin alegerea anumitor
ambalaje mai putin poluante (hârtie, carton, PE), datorita caracterului lor
reciclabil. Se prefigureaza, astfel, trei etape importante în procesul de
implementare a consumului durabil:
• în momentul cumpararii, se acorda prioritate produselor si
ambalajelor mai “respectuoase” fata de mediu;
• utiliz area produselor într -o maniera economica si rationala;
• trierea deseurilor si colectarea acestora în pubele diferite.
Masuri de reducere a cantitatii de ambalaje:
• alegerea produselor neambalate: alimente (fructe, legume, carne,
brânza) vândute în vrac;
• respingerea produselor supraambalate: produsele continând în mai
multe ambalaje, sau produsele prezenta te în ambalaje prea mari
Ecomarketing
sau prea luxoase. Putem regasi, de exemplu, pasta de dinti doar în

tubul aferent, fara ambalajul de carton suplimentar;
• alegerea unui cos sau a unei sacose pentru a transporta
cumparaturile si respingerea plaselor din plastic de unica
folosinta;
• alegerea produselor concentrate;
• adaptarea cumparaturilor noastre la nevoi: 6 iaurturi mici de 125 g
echivaleaza cu o cutie de iaurt de 750 g;
• alegerea unor ambalaje reutilizabile;
• pentru bauturi, preferarea vaselor de depozitare (PET si sticla) sau
reciclabile (PET);
• trierea deseurilor, pe categorii: sticla, hârtie, carton, otel,
aluminiu, plastic;
• alegerea ambalajelor pentru care exista filiere reciclabile.
Ambalajele din material plastic
Tipurile de materiale plastice utilizate în confectionarea ambalajelor
sunt:
• polietilena , care reprezinta 58% din ambalajele de plastic, se
regaseste sub doua forme: polietilena cu densitate ridicata,
întâlnita în cazul ambalajelor pentru detergenti, cosmetice etc.; si
polietilena cu densitate scazuta, întâlnita în cazul conservelor,
sticlelor cu apa, borcanelor cu iaurt, cutiilor cu detergent, saci de
plastic menajer, recipiente suple pentru industria farmaceutica
etc.;
• PET-ul, care reprezinta 3,5% din ambalajele din plastic, o
regasim sub forma de sticle pentru apa minerala, vin, bere, ulei,
otet si bauturi racoritoare, platouri, cutii;
Consumul durabil
• policlorura de vinil, care reprezinta 0,5% din ambalajele din

plastic, o regasim în suporturile din cutiile de biscuiti, cutiile
pentru oua;
• polipropilena, care reprezinta 8% din ambalaje, este utilizata
pentru conditionarea produselor grase, produselor lactate (iaurt,
unt), margarinei, produselor de mezelarie, recipiente pentr u
semipreparate ce pot fi încalzite la cuptoarele cu microunde etc.;
• polistirenul, care reprezinta 14% din ambalajele din plastic, îl
regasim sub forma ambalajelor pentru produsele lactate,
capacelor, paharelor, izolatoarelor termice, în general ambalaje
care protejeaza obiectele si alimentele fragile.
Conform statisticilor, în statele Europei Occidentale, o persoana
arunca 25 kg de deseuri de material plastic pe an. Mai putin de 1% din
aceste deseuri sunt reciclate, restul ridica mari probleme cu depozitarea în
mediu. Nici incinerarea lor nu este o solutie, deoarece ridica probleme de
poluare a aerului. Este necesar, deci, un efort, la nivel de consumator, de a
consimti integrarea deseurilor din plastic într-o filiera de reciclare, care ar
reduce energia si materiile prime necesare obtinerii acestor ambalaje si ar
diminua cantitatea de deseuri si a pretul de eliminare a acestora. Este
importanta informarea consumatorului în legatura cu diferentele ce exista
între aceste tipuri de ambalaj, în procesul de trie re a acestora pe categorii.
Cea mai simpla modalitate de a recunoaste un ambalaj care apartine
uneia sau alteia dintre categorii, este de a citi pe ambalaj codul de
recunoastere. Codul american, numit SPI coding sistem, este compus din
trei sageti dispuse sub forma unui triunghi, în centrul caruia exista o cifra.
Ecomarketing
Câteodata, apare si numele plasticului înscris sub triunghi. Cifrele au

urmatoarea semnificatie:
• 1 - PET;
• 2 - polietilena hd (high density)
• 3 - policlorura de vinil;
• 4 - polietilena ld (low density)
• 5 - polipropilena;
• 6 - polistirenul;
• 7 - alt tip de plastic.
Exemplu: Polietilena ld
Densitatea materialelor plastice difera, ceea ce permite diferentierea
si recunoasterea lor. În urma unui mic experiment ce consta în introducerea
materialelor plastice în apa, se poate observa ca polipropilena si polietilena
plutesc, deoarece au o densitate inferioara, iar celelalte se ridica la suprafata
apei, pe masura ce se adauga sare în apa, în urmatoarea ordine: polistirenul,
policlorura de vinil si PET-ul.
Ambalajele din aluminiu
Aluminiul este pe locul doi, dupa siliciu, în topul celor mai utilizate
metale, la nivel mondial. El este utilizat în acele ramuri în care greutatea
este un obstacol (în aeronautica), în domeniul alimentar: cutia de 0,33 l este
exemplul cel mai caracteristic, dar îl regasim si la cutiile de conserve,
capsule, foi protectoare etc.
Impactul aluminiului asupra mediului se observa la diferite niveluri,
mai ales la cel al productiei. Aluminiul se extrage din bauxita, exploatarea
acestui minereu având implicatii ecologice legate de despaduriri si de
distrugerea ecosistemelor si a peisajelor. Aluminiul se extrage din bauxita
Consumul durabil
sub forma de alumina care trece printr-un proces de hidroliza, operatie ce

consuma foarte multa energie. Producerea aluminiului afecteaza mediul:
producerea unei tone de aluminiu implica 4 tone de deseuri de noroi rosu,
nefast datorita pH -ului bazic, vapori de fluor foarte oxidanti, care ataca
vegetatia si impurifica apele. Bilantul ecologic negativ implica rezervarea
aluminiului doar pentru utilizarile permanente (piese pentru industria
aeronautica, piese pentru biciclete) si evitarea utilizarii efemere.
Consumul durabil presupune reducerea utilizarii ambalajelor din
aluminiu, prin:
• evitarea utilizarii capsulelor de 0,33 l pentru bauturi;
• alegerea, pentru picnicuri, unor bauturi în vase de capacitate mai
mare (de 1, 2 sau 3 litri daca familia este mai mare);
• alegerea, în calatorii, a sticlelor din material plastic reciclabil
(PET);
• înlocuirea foliei de aluminiu, periculoasa pentru sanatate, cu cutii
durabile, care protejeaza sandwichurile de socuri mecanice;
• în frigider, putem folosi recipiente închise ermetic;
• înlocuirea foliei de aluminiu cu hârtie alimentara;
• utilizarea caserolelor de otel inoxidabil sau de email în lo cul celor
de aluminiu.
Reciclarea aluminiului
Ambalajele de aluminiu pot fi reciclate, prin colectarea selectiva a
deseurilor menajere si introducerea lor în procesul de reobtinere a
aluminiului, proces ce presupune un consum de energie mult mai mic decât
la producerea initiala a acestuia (doar 5-10% din cantitatea initiala de
energie se consuma la obtinerea aluminiului). Reciclarea economiseste
materiile prime si reduce efectele negative de mediu.
Ecomarketing
Ambalaje pentru bauturi

Consumul durabil necesita o schimba re a atitudinii consumatorului
în momentul cumpararii. Pretul si calitatea sunt caracteristicile esentiale ale
produselor care determina decizia de cumparare. Ambalajului i se acorda o
importanta redusa. Noul model de consum durabil presupune luarea în
considerare a acestui accesoriu care reprezinta 40% din deseurile menajere,
si anume 20% reprezinta cartonul si hârtia, 8% plasticul, 7% sticla si 5%
metalul.
Cantitatile de deseuri nu înceteaza sa creasca. Platim din ce în ce mai
mult pentru eliminarea lor. Totusi, putem actiona, luând în considerare:
• produsele neambalate (ambalajul cel mai ecologic este cel care nu
exista);
• evitarea portionarii produselor în cantitati mici, fiecare ambalate
individual;
• reutilizarea ambalajelor.
Tipuri de ambalaje “mai ecologice” pentru diferite categorii de
produse
LAPTE Sticlele din polietilena translucida sunt cele mai ecologice.
Acestea, însa, au disparut de pe piata deoarece, nefiind opace, nu protejeaza
laptele împotriva degradarii datorita luminii. Mai viabile sunt recipientele
din sticla si din plastic, opace. Se cuvine sa remarcam faptul ca, cutiile tetra -
pack sunt ambalaje mai putin ecologice decât cele din polistiren opac.
APA PLATA Recipientele din sticla reutilizabile si cele din plastic
sunt cele mai utilizate. Cercetarile stiintifice sunt orientate catre obtinerea
unor sticle reutilizabile.
BEREA Recipientele din sticla, reutilizabile, sunt mult mai
raspândite decât cele din aluminiu.
Consumul durabil
BAUTURI RACORITOARE Cele mai utilizate recipiente sunt

sticlele din PET. De remarcat ca pentru capacitatile mari (de 1,5 – 2 litri)
este preferat recipientul din PET reutilizabil, iar pentru cantitatile mici (0,33
sau 0,5 litri) cel din sticla.
Marketingul verde. Punctul verde
Pe pietele europene se gasesc, din ce în ce mai des, pr oduse care au
pe ambalaj un punct verde. Deseori confundat cu semnul de reciclare,
punctul verde nu are nici o semnificatie ecologica a produsului sau a
ambalajului, nici nu garanteaza ca ambalajul va fi reciclat sau colectat
separat. Punctul verde de pe ambalaj semnifica obligatia producatorului,
care lanseaza pe piata produsul respectiv, de a contribui la finantarea
sistemului de colectare selectionata si de triere a ambalajelor, în vederea
reciclarii acestora.
7
APLICAREA PRINCIPIILOR ECOMARKETINGULUI
ÎN DIVERSE ACTIVITATI ECONOMICE
“Multe dintre problemele noastre imediate

decurg din încercarea de a atinge scopuri
economice, fara a ne preocupa de celelalte
parti ale ecosistemului. Daca am fi tinut
seama din timp de posibilitatea unei
strâmtorari energetice, daca am fi încercat
sa prevedem impactul anumitor tehnologii
asupra mediului ambiant, daca ne-am fi
gândit cum submineaza economia
bunastarii viata familiala si organizarea
comunitara, poate ca nu am fi ajuns în
capcana de acum”
(Toffler, Alvin, Eco-spasm,
Editura Antet, Oradea, 1996).
Protectia mediului ambiant reprezinta, în prezent, o conditie

esentiala pentru desfasurarea în bune conditii a oricarei activitati economice.
Marketingul si ecologia se constituie în doua domenii între care se stabilesc
multiple relatii si conexiuni.
Ecologia si marketingul sunt domenii care se interfereaza pe
multiple planuri, deoarece ambele pornesc de la ideea ca, în desfasurarea
oricarei activitati economice trebuie acordata atentia cuvenita, pe de o parte
sporirii cantitatii si calitatii produselor si serviciilor în conditii de
solvabilitate pentru indivizi, colectivitati, firme etc., iar pe de alta parte
protectiei mediului ambiant. Desigur, exista cazuri în care, din dorinta
realizarii unui profit maxim se neglijeaza aspectele sociale, aspectele privind
protectia mediului ambiant.
Poluarea poate avea loc în diferite etape ale ciclului economic,
pornind de la extragerea resurselor materiale, prelucrarea, distributia
Ecomarketing
sau consumul lor, cu mari diferentieri pe ramuri economice sau pe faze ale
productiei sau circulatiei. Unele ramuri sunt considerate poluante, altele
nepoluante; la acelasi produs tehnologiile sunt foarte diferite din punctul de
vedere al gradului de poluare. În mod asemanator se pune problema
diferentierilor si în logistica de distributie a diferitelor produse sau servicii.
Cererea de bunuri si servicii ecologice este în permanenta crestere în
perioada actuala. Aceasta cerere conditioneaza comportamentul
consumatorilor si al industriilor, îsi exercita influenta si asupra cadrului
legislativ.
În vederea prevenirii poluarii si protejarii mediului ambiant, sub
presiunea asociatiilor ecologiste si legislatiei privind protectia
consumatorilor, cresc investitiile facute în ramurile productive ale
economiei(industrie, agricultura, transporturi etc.) a caror eficienta este de
dorit sa fie maxima.
În acest context marketingul ofera un vast câmp de actiune prin
adaptarea si aplicarea la specificul actiunilor ecologiste a principiilor,
metodelor si tehnicilor sale specifice, prin gestiona-rea rationala a actiunilor
ecologice, optimizând raportul dintre eforturile facute si rezultatele obtinute,
dintre care unele mai greu de cuantificat, ceea ce plaseaza actiunile cu
prioritate în marketingul social, domeniu vast din care face parte si
marketingul ecologic (ecomarketingul).
Aplicarea principiilor ecomarketingului în diverse activitati economice
7.1 Ecomarketigul în industrie
Dezvoltarea stiintei si tehnicii a atras cu sine si aparitia fenomenelor

de degradare a mediului înconjurator. Omul modern a preferat ruperea
echilibrului om-natura în favoarea unei dezvoltari rapide si de multe ori
anacronice a societatii, fara a lua în calcul si reversul “medaliei”. Progresul
tehnic si tehnologic ultrarapid a avut ca efect degradarea mediului în care
traim. Mentinerea actualului ritm de dezvoltare a societatii, fara a lua în
calcul si mediul ca sistem, va duce cu siguranta la dezechilibre naturale
majore, punând în pericol, în ultima instanta, chiar existenta speciei umane,
a planete i în general.
Începând cu a doua jumatate a secolului nostru, omul a devenit din
ce în ce mai constient de necesitatea adoptarii unor masuri de protectie si
conservare a mediului, luând astfel nastere o serie de tratate, conventii
internationale, menite sa reglementeze problemele legate de poluarea
mediului înconjurator. Conjunctura economica actuala nu favorizeaza
includerea protectiei mediului printre criteriile pe baza carora se
fundamenteaza strategia dezvoltarii economice a României.
În procesul de supravietuire economica a unitatilor industriale,
cheltuielile suplimentare destinate protectiei mediului sunt greu de suportat,
ele regasindu-se în pretul produselor finite si fiind preluate de societate.
Structura actuala de productie nu poate fi rapid adaptata la standardele
occidentale de protectie a mediului.
Statele din Europa de Est si cele ale fostei Uniuni Sovietice sunt
responsabile pentru 26% din emisiile totale de dioxid de carbon (gazul cel
mai important care produce efectul de sera) si 17% din hidrocarburile
clorofluorurate (CFC) care sunt responsabile de subtierea stratului de ozon.
Ecomarketing
Problematica analizei riscurilor ecologice legate de activitatea

industriala a reprezentat multa vreme o chestiune facultativa, tratata în mod
diferentiat de catre factorii decizionali responsabili de poluarea mediului
înconjurator. Accidentele industriale grave produse în ultimii ani au condus
la cresterea fireasca a interesului opiniei publice privind chestiunea
riscurilor ecologice.
Piata ofera avantajul încurajarii folosirii eficiente a energiei si a
resurselor, ea a esuat însa în luarea în considerare a costurilor ecologice. În
ansamblu, costurile poluarii generate de procesele industriale sunt suportate
de societate, în ansamblul sau (mai putin de consumator sau producator).
Între mediul înconjurator si economie exista o legatura extrem de
strânsa. În conditiile actuale, pentru ca România sa evolueze, problema
mediului înconjurator trebuie inclusa, ca parte integranta, în toate reformele
si politicile din domeniul economic si social1.
Mentinerea sistemului subventiilor, o concurenta înca în faza de
formare si dezvoltare sunt conditii care nu impun stimularea conservarii
energiei, apei sau a materiilor prime de orice fel. Ineficienta în utilizarea
energiei reprezinta una din problemele sensibile ale perioadei actuale, alaturi
de poluarea aerului, emisiile de dioxid de carbon etc.
În România, ramuri cum ar fi chimia sau metalurgia necesita
modernizarea echipamentelor si o schimbare privind sistemul economic al
serviciilor nepoluante. Controlul poluarii se afla abia la început de drum.
Lipsa unor resurse financiare determina lipsuri în acest domeniu. În situatia
în care poluarea nu este supravegheata, factorii de degradare actioneaza
1
William Booth, expert international Private Agencies Collaboratinng Together (PACT),
An International Consortium S.U.A., Conferinta Cooperarea în problemele mediului
înconjurator în România
permanent, producând niveluri ridicate de poluare, deseuri toxice etc.

Necesitatea obtinerii profitului va conduce la încurajarea folosirii
eficiente a energiei si a reducerii cantitatii de deseuri. Investitiile directe în
domeniul controlului poluarii si depoluarii ofera evidente avantaje
economice. De exemplu, în S.U.A., industria de control asupra poluarii
angajeaza aproximativ 3 milioane de oameni si genereaza un venit anual de
98 miliarde $.
Depoluarea este costisitoare; pretul inactiunii este însa si mai mare.
Pagubele produse de poluare în sanatate, agricultura, silvicultura si
constructii reprezinta aproximativ 5-10% din PIB. Rezulta astfel ca
depoluarea si controlul poluarii sunt conditii primare ale relansarii
economice (si nu un obstacol).
România poate utiliza experienta Occidentului si aplica doar acele
politici, strategii si instrumente care s-au dovedit eficiente. În domeniul
industrial, experienta arata ca eliminarea poluarii din procesele industriale
este mai avantajoasa (din punct de vedere al mediului înconjurator cât si din
punct de vedere economic) decât combaterea poluarii “la capatul conductei”
sau “la cosul de fum”.
Compania “3M” (S.U.A.) a redus la jumatate cantitatea de deseuri
într-o perioada de 15 ani, economisind aproape 300 miliarde $. Programul
de reducere a cantitatii de deseuri previne producerea anuala a 100000 t aer
poluat, 275000 t deseuri solide si namoluri si mai mult de 1,5 miliarde
galoane ape reziduale.
Din punctul de vedere al tehnologiei utilizate, intereseaza în
formularea strategiilor urmatoarele as pecte:
ÿ raportul dintre consumurile de resurse si cantitatile de emisii si
deseuri produse;
Ecomarketing
ÿ nivelul consumurilor în raport cu tehnologia cea mai putin

poluanta;
ÿ posibilitatile de reducere a consumurilor.
Tehnologiile “curate” presupun:
• reducerea utilizarii substantelor periculoase;
• un mediu de lucru mai bun;
• reducerea productiei de deseuri;
• poluare mai redusa;
• reducerea consumului de combustibili fosili si a altor resurse
materiale.
Se diminueaza astfel consumul de resurse, impactul asupra sanatatii
oamenilor si asupra mediului.
7.2 Ecomarketingul în agricultura
Ecomarketingul agricol a aparut ca una din ramurile marketingului,

mai precis a marketingului social, care, dupa unii autori, îsi propune
antrenarea comunitatii mondiale în efortul general de oprire a degradarii
planetei. Ca urmare a vastitatii problematicii ecologiei si marketingului, a
interferentelor si influentelor reciproce dintre acestea, ecomarketingul în
agricultura se refera la o multitudine de domenii de activitate, între care
putem enumera:
ÿ protejarea solului, apelor si aerului, împotriva poluarii si
degradarii;
ÿ refacerea solului, apelor si aerului, acolo unde au avut de suferit;
ÿ cercetarea si introducerea în productia agricola si în industria

alimentara a bioindustriilor, a biotehnologiilor si a tehnologiilor ecologice
(regenerabile, alternative, organice etc.);
ÿ colectarea si utilizarea pentru hrana omului si animalelor într-o
proportie cât mai mare a tuturor produselor comestibile furnizate aproape
gratuit de catre natura (fructe de padure, vânat, produse alimentare oferite de
ape etc.);
ÿ colectarea si utilizarea pe scara larga a plantelor medicinale, care
în tara noastra se gasesc în cantitati mari si caracterizate printr -un procent
mai mic de poluare decât în alte tari deosebit de apreciate pentru industria
farmaceutica si pentru tratament naturist;
ÿ colectarea si reciclarea deseurilor si produselor secundare
provenite din agricultura, industria alimentara sau din consum;
ÿ înfrumusetarea mediului ambiant prin floricultura, arhitectura
peisagera, cresterea pasarilor si animalelor de apartament;
ÿ agroturism;
ÿ prevenirea comercializarii unor produse agroalimentare infestate
sau nocive pentru sanatatea omului si mediului.
În tara noastra exista posibilitati pentru practicarea unei agriculturi
ecologice, ca urmare a conditiilor naturale favorabile de care dispunem: o
suprafata mare ocupata cu pasuni si fânete naturale; utilizarea unei cantitati
de îngrasaminte, pesticide si erbicide mult mai mici decât în alte tari; un
grad mai redus de poluare a solului si apei în comparatie cu alte tari;
existenta unei zone care nu a fost colectivizata (si, în consecinta, în zona
respectiva agricultura practicata a fost una mai putin industriala decât în
zonele colectivizate) etc.
Ecomarketing
În ultimii ani se manifesta, în rândurile consumatorilor, un interes

din ce în ce mai mare pentru produsele agricole si alimentare de calitate. În
categoria produselor “de calitate” pot fi incluse si produsele rezultate în
urma practicarii unui tip de agricultura denumit “agricultura ecologica”.
Utilizarea intensiva în sectorul agricol a unor cantitati sporite de
substante chimice, atât pentru fertilizare cât si pentru tratarea culturilor, a
condus la aparitia si manifestarea pe piata a unei cereri pentru produse
“curate”, din partea unui numar din ce în ce mai mare de consumatori.
Acest tip de cerere se înscrie într-o miscare mai ampla si mai de durata, în
directia conservarii si protejarii mediului, care se manifesta, evident, si în
agricultura.
Agricultura ecologica reprezinta o posibila solutie la urmatoarele
doua probleme: pe de o parte satisfacerea cererii pentru produse naturale,
obtinute prin metode care nu presupun folosirea substantelor chimice, iar pe
de alta parte diversificarea sectorului agricol, în contextul general al
protectiei mediului.
Bazata pe sisteme de productie agricole durabile, agricultura
ecologica vizeaza asigurarea producerii de produse agricole în cadrul
exploatatiilor agricole prin reducerea intrarilor, în mod deosebit a
pesticidelor si a îngrasamintelor chimice. Prezervând diversitatea biologica
si utilizând specii adaptate mediului în care vor fi cultivate, specii rezistente
la atacurile bolilor si daunatorilor, agricultura ecologica asigura mentinerea
unui capital genetic important pentru perioada urmatoare, oferind în acelasi
timp consumatorilor produse agricole variate.
Agricultura ecologica încurajeaza integrarea unor activitati
complementare în cadrul exploatatiei agricole; favorizeaza sistemele de
policultura – interesante atât din perspectiva protectiei mediului cât
si a conservarii peisajului. Restrictiile în ceea ce priveste fertilizarea si

utilizarea de substante fitosanitare garanteaza obtinerea unor produse
sanatoase si, în acelasi timp, elimina riscul contaminarii mediului, fie la
nivelul solului, fie la cel al pânzei freatice.
La nivel macroeconomic, efectele benefice ale practicari agriculturii
ecologice s-ar putea traduce printr-o mai buna ocupare a fortei de munca si,
acolo unde exista, eliminarea excedentelor. Chiar daca agricultura ecologica
raspunde la numeroasele preocupari ale lumii contemporane, dezvoltarea ei
nu este lipsita de obstacole si dificultati, ci dimpotriva.
Transformarea unei exploatatii agricole traditionale într-o exploatatie
care practica o agricultura de tip ecologic comporta o serie de riscuri, atât
din punct de vedere tehnic cât si economic. În perioada de conversie,
agricultorul nu poate compensa pierderea de productivitate pentru ca
produsele cu adevarat “curate” se obtin într-un interval de timp relativ
îndelungat: cu cât intensivitatea practicilor traditionale este mai mare, cu
atât perioada de conversie este mai îndelungata. De asemenea, se considera
ca agricultura ecologica presupune costuri de productie mai mari decât
agricultura conventionala, costuri datorate, în principal, utilizarii unei forte
de munca mai numeroase si randamentelor scazute ale culturilor.
Nu putem omite faptul ca, desi curentele de opinie în favoarea
acestui tip de agricultura sunt extrem de favorabile, totusi numarul
consumatorilor nu este la fel de important, ca urmare, în principal, a faptului
ca preturile practicate la produsele ecologice sunt mai ridicate.
Conceptul actual de agricultura ecologica este rezultanta unor
îndelungi cautari si rezultatul dezvoltarii mai multor metode de productie
agricola – considerate alternative, initiate si practicate mai ales în nordul
Europei înca de la începutul secolului XX. Se considera ca un numar
Ecomarketing
de trei miscari pot fi considerate precursoare ale acestui tip de agricultura.

Acestea au fost inspirate de anumite curente filosofice, precum si de
contextul economic, social si politic manifestat în anumite perioade.
Prima miscare s-a desfasurat în Germania, l-a avut ca initiator pe
Rudolf Steiner si s-a bazat pe o teorie filosofica elaborata în 1913, ca o
reactie la dezvoltarea materialismului în epoca respectiva. Agricultura
biodinamica, model dezvoltat de Pfeiffer (discipolul lui Steiner) preconiza
principiile unei alimentatii sanatoase si echilibrate, pornind de la o serie de
caracteristici ale agriculturii ecologice, cum ar fi: neutilizarea
îngrasamintelor minerale solubile si un anumit grad de autonomie al
exploatatiei agricole, ca urmare a practicarii unui sistem de policultura.
Agricultura biodinamica lua în considerare si o dimensiune cosmica a
fenomenelor, abordând chiar influenta fazelor lunii si a stelelor asupra
culturilor.
O a doua miscare s-a dezvoltat în Elvetia, în anii 40, la initiativa lui
Hans Peter Rush si a lui H. Muller, care au asigurat si o vulgarizare a ideilor
respective. Accentul cadea, în acest caz, pe încurajarea unor circuite scurte
de distributie. Aceste principii s-au concretizat în modelul agriculturii
biologice, un tip de agricultura care se bazeaza pe o utilizare cu maximum
de eficienta a resurselor regenerabile. De asemenea, se acorda o importanta
deosebita humusului din sol, utilizarii compostarii de suprafata si realizarii
unui minimum necesar de lucrari agricole. Este abandonata ideea
autonomiei exploatatiei agricole.
Agricultura organica a aparut în Anglia, dupa al doilea razboi
mondial, punând accentul pe echilibrul biologic si fertilitatea solului. Se
considera ca fertilitatea solului este influentata într-o masura hotarâtoare de
aportul adus de materiile organice compostate, materii care sunt
de asemenea importante în ceea ce priveste rezistenta plantelor la boli si

daunatori. Aceste teorii au fost amplu dezvoltate în “testamentul agricol” al
lui Sir Howard, care dateaza din 1940 si care are la baza o serie de cercetari
efectuate în India, de -a lungul a câteva decenii. Au început de asemenea sa
apara o serie de asociatii si organizatii care promovau o agricultura naturala,
care respecta mediul.
Dezvoltarea agriculturii ecologice nu s-a realizat pe o scara larga în
perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial ca urmare a
faptului ca obiectivul prioritar al agriculturii europene în acea epoca era
satisfacerea nevoilor imediate. În perioada cuprinsa între sfârsitul anilor 60
si începutul deceniului urmator au luat fiinta si s-au dezvoltat numeroase
asociatii si organizatii care promovau agricultura ecologica. În acelasi timp
însa se manifestau miscari de contestare a acestui tip de agricultura,
determinate de interesele comerciale diferite ale epocii.
În anii '80 agricultura ecologica s-a extins si în afara spatiului
european, mai ales în SUA. A crescut numarul producatorilor si au început
sa se manifeste o serie de preocupari în domeniile procesarii si
comercializarii. Acesta este raspunsul la o cerere din ce în ce mai mare
exprimata de cons umatori. În aceeasi perioada au început sa apara primele
initiative legislative în domeniu (în tari precum Austria, Franta, Danemarca)
si au aparut primele subventii la produsele ecologice.
Recunoasterea acestui mod de productie la nivel european s-a facut
prin intermediul Reglementarii numarul 2092 din 1991, prin intermediul
careia s-au definit si s-au uniformizat metodele de lucru din diversele tari
europene membre ale Comunitatii. În aceste conditii, consumatorul poate fi
mai sigur în legatura cu produsele consumate, cu modul lor de obtinere,
prelucrare si comercializare.
Ecomarketing
Agricultura ecologica difera în multe privinte de agricultura

conventionala. Avantajele acesteia sunt, între altele, urmatoarele:
• nu polueaza solul si apele subterane cu pesticide;
• mareste diversitatea biologica în regnul vegetal si animal;
• pastreaza structura solului si echilibrul la nivelul
microorgasnismelor componente ale acestuia;
• reduce spalarea mineralelor datorita utilizarii sporite a materiilor
organice;
• depinde foarte mult de echilibrul natural. Pentru protejarea
culturilor ea înlocuieste aplicarea regulata de pesticide cu metode
naturale de aparare;
• utilizeaza resursele naturale, locale si regenerabile;
• utilizeaza mijloace de productie cu consum mic de energie si
reduce dependenta externa a agriculturii.
Apropierea legislatiilor presupune existenta, în tarile din Europa

Centrala si de Est, a unui organ legislativ national asemanator celui din
U.E., cât si existenta unei instante de control operationale, eficace, care sa
lucreze sub controlul autoritatilor competente. Legislatiile nationale trebuie
sa acopere ansamblul regulilor de productie, în special cele referitoare la
perioada de conversie a metodelor traditionale de agricultura la metodele
specifice agriculturii ecologice , metode de fertilizare, metode de eradicare a
parazitilor si a bolilor, de protectie împotriva acestora, metode de prelucrare
si etichetare etc.
Evolutia suprafetelor cultivate conform principiilor agriculturii
ecologice, în Comunitatea Europeana, au evoluat în perioada 1987-1993,
conform datelor înscrise în tabelul alaturat.
Suprafata cultivata conform principiilor

agriculturii ecologice (ha)
Tara 1987 1993
Germania 34000 228000
Franta 40000 90000
Marea Britanie 8600 30000
Danemarca 4000 18600
Italia 6000 15000
Olanda 3400 10000
Spania 2700 8500
Belgia 1200 1600
Irlanda 1300 1600
Portugalia 320 1500
Luxemburg 162 500
Grecia - 200
TOTAL 102682 405500
Sursa: Patrice Baillieux, Alberik Scharpe, 1994
Principiile de productie ecologica în exploatatiile agricole sunt
definite prin Reglementarea 2092 / 1991 astfel:
1. Fertilitatea si activitatea biologica a solului trebuie sa fie asigurate
prin culturi de leguminoase, prin îngrasaminte verzi sau plante cu
înradacinare profunda, în cadrul rotatiei anuale, precum si prin încorporarea
de materii organice (compostate sau nu) obtinute în exploatatii agricole care
respecta modul de productie ecologic. Anumite subproduse rezultate din
cresterea animalelor (cum ar fi gunoiul de grajd) sunt acceptate pentru a fi
utilizate daca provin din acelasi tip de exploatatii agricole. Daca aceste
mijloace nu sunt suficiente pentru a asigura un aport nutritiv corespunzator
al solului si sunt necesare si alte tipuri de materii si substante, pot fi utilizate
un numar restrâns de îngrasaminte minerale sau organice, strict precizate de
Reglementarea 2092.
2. Protectia plantelor împotriva bolilor si daunatorilor este asigurata
printr-un ansamblu de tehnici care sa evite utilizarea pesticidelor: alegerea
Ecomarketing
unor specii rezistente natural; programe adecvate de rotatie a culturilor etc.

În cazul unui pericol imediat care ameninta cultura, exista un numar limitat
de produse fitosanitare aprobate în vederea utilizarii.
3. Recoltarea anumitor specii vegetale spontane este asimilata
metodelor de agricultura ecologica.
4. Trecerea de la o agricultura conventionala catre o agricultura
ecologica se face prin parcurgerea unei perioade minime de reconversie: doi
ani pentru culturile anuale si trei ani pentru culturile perene. Perioada de
reconversie presupune anumite restrictii si în ceea ce priveste
comercializarea produselor agricole obtinute în intervalul respectiv. În plus,
crearea unor servicii care sa raspunda de ansamblul operatiunilor, cu functii
de control si consiliere în legatura cu agricultura ecologica presupune
eforturi suplimentare de organizare si formare a personalului.
Am putea defini agricultura ecologica drept acel tip de agricultura
care protejeaza mediul ambiant, contribuie la protejarea sanatatii omului si
animalelor, care asigura o utilizare prudenta si rationala a resurselor
naturale. Obiectivele agriculturii ecologice ar putea fi sintetizate astfel:
ÿ sa evite toate formele de poluare, atât la nivelul produselor cât si
la nivelul mediului;
ÿ sa mentina fertilitatea naturala a solurilor, prin aceasta putându-se
asigura de o maniera durabila securitatea alimentara a planetei;
ÿ sa permita agricultorilor un nivel de viata decent;
ÿ sa produca, în cantitati suficiente si la un nivel calitativ
corespunzator alimente-produsele de care depinde, într-o mare masura
sanatatea consumatorilor.
În practicarea unei agriculturi ecologice, o deosebita importanta o
are solul. Modul în care planta se hraneste îsi pune amprenta asupra sanatatii
acesteia si implicit asupra sanatatii celor care o consuma. Ameliorarea si

întretinerea solurilor este deci un obiectiv prioritar al agriculturii ecologice,
obiectiv care poate fi transpus în practica apelând la urmatoarele mijloace
concrete de actiune: cresterea continutului de humus (se poate realiza prin
utilizarea îngrasamintelor organice, composturilor etc.); realizarea
echilibrului mineral si oligomineral al solului (pentru atingerea acestui
echilibru, se vor urmari aspectele legate de: tipurile de substante utilizate
anterior, starea vegetatiei, aspectul acesteia, starea de sanatate a animalelor -
bolile acestora fiind uneori reflectarea unor dezechilibre ale solului); o
succesiune a culturilor stiintific stabilita (este recomandabila evitarea
monoculturii); asocierile vegetale; executarea unor lucrari ale solului care sa
permita eliminarea excesului de apa, o buna aerisire etc.
Agricultura ecologica opereaza cu o serie de notiuni specifice, între
care putem aminti:
ÿ produse chimice - produse naturale . Sunt considerate a fi
“produse chimice” (si nu “produse naturale”), totalitatea substantelor simple
sau complexe obtinute prin tratarea chimica a produselor minerale, prin
reactii chimice pornind de la produse naturale vegetale sau animale, prin
sinteza totala sau partiala etc.;
ÿ aditivii chimici. În grupa acestor substante sunt incluse substante
precum: colorantii, conservantii, antioxidantii, autorizate pentru utilizare în
alimentatia umana si animala. Produsele care încorporeaza aceste substante
sunt considerate “produse chimice”;
ÿ îngrasamintele chimice. Toate îngrasamintele obtinute pe cale
chimica, prin actiunea unui acid, prin precipitare sau prin actiunea unei baze
sunt considerate a fi “îngrasaminte chimice”;
Ecomarketing
ÿ pesticide organice de sinteza . În aceasta categorie de substante

sunt incluse toate substantele fitosanitare sau agrofarmaceutice destinate
utilizarii în urmatoarele domenii: cercetare, agricultura, industrie, comert
(insecticide, fungicide, erbicide, substante de crestere obtinute prin sinteza,
alte produse de sinteza).
În agricultura ecologica sunt interzise urmatoarele categorii de
substante (atât la nivelul productiei, cât si al conservarii si transformarii):
aditivii chimici, pesticidele organice de sinteza, îngrasamintele chimice.
Dintre substantele fertilizante sunt excluse de asemenea: sarurile brute de
potasiu, clorura de potasiu, gunoiul de grajd industrial (este acceptat doar
daca este compostat si daca s-a stabilit ca nu contine reziduuri de pesticide
sau aditivi chimici), subprodusele industriilor agroalimentare (acestea ar
putea fi utilizate, însa cu conditia sa nu contina substante chimice).
Exista o serie de norme, de reguli foarte strict precizate care
trebuiesc îndeplinite si urmate de catre agricultorii care doresc sa practice o
agricultura ecologica. Între acestea putem enumera:
• toti agricultorii care doresc sa practice o agricultura ecologica vor
trebui sa adere (într-o forma sau alta) la principiile acestui tip de agricultura;
• suprafetele destinate agriculturii ecologice vor trebui sa astepte o
perioada de timp în cazul în care ele au fost destinate anterior agriculturii de
tip industrial (perioada se stabileste la câtiva ani, în unele cazuri este vorba
de 5 ani);
• necesitatea efectuarii unor controale din partea organismelor care
gestioneaza practicarea unei asemenea agriculturi.
Produsele rezultate vor fi etichetate utilizând formula “agricultura
ecologica”.
7.3 Ecomarketigul transporturilor
Dezvoltarea accelerata a economiei din tara noastra din a doua

jumatate a secolului nostru a impus, în mod inevitabil, o amploare deose bita
a activitatilor de transport, aceasta ducând la dezvoltarea capacitatilor si a
infrastructurii.
Activitatea de transport afecteaza mediul înconjurator prin diverse
forme de poluare: gaze evacuate în atmosfera (oxidul de carbon, oxizii de
azot, dioxidul de carbon), metale (plumb, în cazul benzinei cu plumb) etc.;
poluare fonica (zgomote); vibratii.
Prin arderea benzinei în camera de ardere a motorului rezulta
poluanti periculosi în cantitati însemnate, îndeosebi oxid de carbon, oxizi de
azot, hidrocarburi, cu efecte deosebit de grave asupra mediului si sanatatii
oamenilor.
Un aspect important al poluarii datorate activitatilor de transport îl
reprezinta, de asemenea, poluarea fonica. Aceasta se datoreaza zgomotului
produs de motor si frecarii rotilor cu suprafata carosabila. Un rol important
în stabilirea intensitatii poluarii fonice îl au calitatea motorului propulsor si
calitatea strazilor. Zgomotul se caracterizeaza prin intensitate, durata si
frecventa. Practic, se considera ca limita de suportabilitate pentru om nivelul
de 65 dB. În general, în marile orase sursele de zgomot sunt reprezentate de
transporturi. Zgomotul este direct proportional cu intensitatea traficului si
viteza autovehiculelor.
Desigur, poluantii enumerati sunt responsabili într -o masura
însemnata de degradarea mediului natural, dar implicatiile negative ale
activitatii de transport asupra mediului sunt mai ample.
Ecomarketing
Transportul urban durabil

În cele ce urmeaza vor fi prezentate mai multe exemple 2 în care
politica de transport adoptata într-un oras este favorabila protectiei mediului
înconjurator. Scopul urmarit este de a sensibiliza autoritatile în adoptarea
unor solutii care pot fi incluse în politicile de transport urban si, de
asemenea, de favorizare a contactelor între autoritati si specialistii în
domeniul protectiei mediului.
BICICLETA ÎN ORAS
În multe orase din Europa, politicienii si guvernantii au recunoscut
posibilitatea de rezolvare a unor probleme legate de poluarea aerului si de
trafic, prin introducerea transportului cu bicicletele ∗. Nu exista un “oras
model” pentru acest tip de transport si de aceea au fost selectionate câteva
exemple care pot demonstra eficacitatea mersului pe bicicleta.
Troisdorf (Germania, 65000 locuitori) Exemplul acestui oras este
remarcabil: aici, în afara introducerii a numeroase inovatii în domeniu, s-a
realizat si o mai buna comunicare cu publicul; 70% din infrastructura
necesara circulatiei bicicletelor este finantata de autoritatile locale.
Salzburg (Austria, 145000 locuitori) Au fost create numeroase
avantaje pentru acest tip de transport, dar circulatia cu ajutorul bicicletelor a
crescut în mod semnificativ doar datorita introducerii unei noi politici în
domeniul stationarii.
Groningen (Olanda, 165000 locuitori) Capitala a provinciei cu
ace lasi nume, Groningen este foarte cunoscut pentru ca circa 50%
2
Asociatia Austriaca de Transport “Verkehrsclub Ossterreich”, Departamentul Cercetari
Transporturi; coordonator Robert Thaler; autori: Wolfgang Rauh, Helmut Koch s i
Franz Skala
*
Daniel Fistung, dupa Stefan Suter (coordonator) si Rene Neuenschwander, Ecoplan –
Elvetia
din traficul total este efectuat cu ajutorul bicicletelor. Acest succes a condus,
în principal, la scaderea traficului auto în centrul orasului, precum si la
posibilitatea reducerii spatiilor destinate autoturismelor.
Geneva (Elvetia, 165000 locuitori) Geneva reprezinta unul dintre
orasele cu cel mai mare numar de autovehicule. În acelasi timp, aici gasim
unul dintre cele mai bune exemple de planificare eficienta a circulatiei pe
doua roti.
Ba sel (Elvetia, 170000 locuitori) Pentru biciclisti se prefera reteaua
rutiera existenta, fara a construi noi piste speciale. La Basel majoritatea
drumurilor cu sens unic pot fi folosite de biciclisti în ambele directii, pentru
zonele cu circulatie rapida si la intersectii, biciclistii având si benzi speciale,
ce le faciliteaza deplasarea. Numeroase cai de circulatie rezervate
autobuzelor, sunt de asemenea accesibile biciclistilor.
Alte exemple: York si Houten joaca un rol important în promovarea
utilizarii eficiente a bicicletelor, la fel ca si orasele Munster si Erlangen, din
Germania. De asemenea, Darmstadt, tot din Germania, este bine cunoscut
datorita faptului ca a permis circulatia bicicletelor pe caile pietonale;
Saarbrucken era “pierdut” pentru ciclisti, pâna când s-a luat decizia de
folosire de catre acestia, a tuturor drumurilor cu sens unic, aflate sub
incidenta limitarii vitezei de circulatie la maximum 30 km/h. Totusi, în
Copenhaga, Danemarca, se poate gasi structura cea mai performanta.
Nakskov, oras cu 16000 locuitori din Danemarca, reprezinta exemplul clasic
pentru succesul transportului pe bicicleta, în orasele mici. Winterhur, în
Elvetia, dispune de o retea bogata de drumuri pe doua benzi si are, de
asemenea, reputatia de a fi orasul cel mai predispus folosirii bicicletelor.
Utilizarea bicicletei reprezinta doar un aspect al unei politici de
transport eficiente. În numeroase orase europene, datorita avantajelor
Ecomarketing
transportului rutier, automobilul ramâne înca un mijloc de transport

privilegiat.
În Salzburg, dupa ce s-a revenit la parcarea cu plata din centrul
orasului, în câteva saptamâni, în zona respectiva, circulatia cu bicicleta a
crescut cu 120%. În Groningen nu s-a reusit cresterea importanta a traficului
cu bicicletele, pâna ce nu au fost realizate trasee proprii, altadata utilizate de
automobile, folosindu-le în mod exclusiv pentru transporturile publice si cu
vehicule nemotorizate.
Esential este faptul ca fara un dialog cu utilizatorii nu trebuie
întreprinse noi actiuni. Decizia de a utiliza o bicicleta depinde în mod cert
de opinia fiecaruia. Influentarea opiniei si comportamentului oamenilor
poate fi mai eficienta decât introducerea unor conditii si instalatii
suplimentare. O politica nu este eficienta decât daca ea poate fi “vânduta”
electoratului. Aceste obiective, modificarea atitudinii si promovarea ideilor,
necesita existenta unui oficiu pentru relatii publice, bine pus la punct.
Înainte de a ne gândi la solutii, trebuie sa ne gândim la obiective.
Scopul nu este de a construi un numar cât mai mare de drumuri pentru
biciclisti, ci de a face din folosirea bicicletei un mod de transport important.
Întrebând oamenii în privinta alegerii unui mod de transport, în dauna altuia,
“câstigul de timp” este mentionat cel mai mult, urmat de securitate si apoi
de confort. Acesta înseamna ca transportul cu bicicleta trebuie sa fie mai
putin periculos, mai rapid si mai comod.
De asemenea, înainte de sporirea vitezei, este preferabil sa evitam
pierderile inutile de timp. Ciclistii pierd timp deoarece sunt obligati sa faca
ocoliri sau pentru ca asteapta la semafoare. Dar cel mai mare obstacol
ramâne drumul însusi, conceput pentru automobile: drumuri cu sens unic,
interdictii de viraj, in terdictii pietonale (în anumite cazuri). Ideal ar fi
daca ciclistilor li s-ar acorda libertatea de circulatie care exista în trecut,

pâna s-au introdus reglementarile necesare circulatiei automobilelor.
Drumurile cu sens unic descurajeaza biciclistii; îi obliga sa faca
ocoliri si sa nu utilizeze în ambele sensuri drumurile paralele cu traseele mai
importante si mai periculoase. Totusi, este posibil, în aproape toate cazurile,
sa se permita ciclistilor circulatia în ambele sensuri.
În intersectii, adesea este mai periculoasa folosirea benzii de
circulatie pentru biciclete, decât drumul propriu-zis. În majoritatea cazurilor,
accidentele survin între automobilele care vireaza si ciclistii care-si continua
drumul pe directia înainte. Aceste accidente nu pot fi evitate decât daca
pericolul este în mod clar semnalat. Trebuie luate masuri, nu numai de
micsorare a riscurilor de accidente în intersectii, dar si de limitare a vitezei
automobilelor. Cum s-a mai aratat, pistele cicliste amelioreaza în mod cert
confortul acestora. Ciclistii se simt ocrotiti deoarece sunt separati de traficul
motorizat. Pistele cicliste trebuie sa fie suficient de largi, clar separate de
trotuare si asfaltate.
Mersul pe jos si cu bicicleta sunt doua dintre modurile lente de
transport, daca le comparam cu transportul motorizat. Se uita adesea ca un
ciclist se deplaseaza în medie de 5 ori mai rapid decât un pieton.
Infrastructura necesara circulatiei cu bicicleta este diferita, în mod cert, de
cea necesara deplasarii pietonilor. Utilizarea bicicletelor în oras nu poate fi
agreabila si fara pericole, decât daca ciclistii sunt considerati utilizatori
efectivi ai drumurilor.
Pentru îmbunatatirea circulatiei bicicletelor în oras, se impune:
• conceperea infrastructurii destinate ciclistilor trebuie sa se
conformeze regulilor si principiilor de trafic (posibilitatea virajului direct
Ecomarketing
catre stânga, fiecare margine a drumului nefiind rezervata decât circulatiei

într-un singur sens);
• spatiul rezervat ciclistilor este prelevat din sosea, întreaga retea
rutiera fiind accesibila pentru biciclete;
• ca regula generala, ciclistii nu trebuie obligati sa respecte
interdictiile impuse vehiculelor motorizate (drumuri cu acces interzis, cu
sens unic, interdictii de virare la dreapta sau la stânga etc.);
• podurile si pasajele subterane care nu sunt destinate traficului auto
trebuie sa fie accesibile pentru pietoni si ciclisti, permitându-le o trecere
usoara si în deplina securitate;
• benzile de circulatie rezervate ciclistilor sunt speciale, bine
întretinute, mai ales pe timpul iernii;
• magazinele si cladirile publice sunt dotate cu parcari pentru
biciclete. Garile sunt dotate cu parcari acoperite;
• trebuie organizate campanii publicitare pentru încurajarea
populatiei, în ideea folosirii bicicletei ca mijloc de transport.
PIETONII ÎN ORAS
Vor fi evidentiate câteva experiente concludente în ceea ce priveste
promovarea mersului pe jos, în câteva orase europene.
Numeroase orase din Europa au recunoscut rolul important al
traficului pietonal în ameliorarea vietii urbane. Exemple de promovare a
mersului pe jos se gasesc atât în orasele cu mari aglomerari, cât si în cele
mici.
Houten (Olanda, 28000 locuitori) Orasul Houten a fost conceput în
anii ’70. El are doua retele rutiere: una rezervata pietonilor si ciclistilor si
cea lalta vehiculelor motorizate. Numarul foarte redus al accidentelor rutiere
este aici de invidiat.
York (Marea Britanie, 100000 locuitori) În timp ce în multe orase

traficul pietonal scade rapid, în York el a continuat sa creasca, gratie
eforturilor concentrate de ameliorare a instalatiilor destinate pietonilor.
Grenoble (Franta, 150000 locuitori) La Grenoble, reintro-ducerea
tramvaielor a coincis cu reamenajarea completa a strazilor apartinând
zonelor pietonale sau cu trafic redus.
Graz (Austria, 235000 lo cuitori) La Graz s-a introdus limitarea
vitezei de deplasare în tot orasul la maximum 30 km/h, cu exceptia axelor
principale. Aceasta masura a permis reducerea considerabila a accidentelor
rutiere.
Viena (Austria, 1600000 locuitori) Sute de pasaje si de re-fugii
pentru statiile de tramvai au fost reconstruite, echipându-le cu trotuare mai
largi pentru o securitate sporita a pietonilor.
Alte exemple. Numeroase caracteristici scot în evidenta
Amsterdamul (Olanda): obiective de planificare urbana (oras “compact”),
politica de stationari si planuri de reducere a traficului motorizat în centrul
orasului; orasul istoric Bologna (Italia) reprezinta exemplul tipic pentru ceea
ce se poate numi “oras construit pentru pietoni”; Aachen (Germania) este
cunoscut pentru îmbunatatirile efectuate asupra semnalizarii rutiere
pietonale. Aici pot fi analizate avantajele si dezavantajele diferitelor tehnici
de reglare a traficului pietonal în intersectii.
În majoritatea oraselor mici, problemele de circulatie se
concentreaza de-a lungul drumurilor principale, unde se gasesc magazine,
birouri, cafenele etc. Aici oamenii se întâlnesc, sunt livrate marfurile si
automobilele stationeaza.
Mersul pe jos este atractiv daca este rapid, comod si fara pericole.
Altfel, pot exista alte moduri de transport, mai agreate.
Ecomarketing
Pietonii nu agreeaza ocolirile. În plus, la o retea de strazi echipate cu

trotuare adecvate, mai sunt necesare si legaturi de toate tipurile (pasaje,
poduri etc.). Timpul de asteptare la pasaje -le pietonale trebuie redus.
Nevoile pietonilor nu trebuie neglijate atunci când se realizeaza planificarea
teritoriala a orasului. Un oras conceput pentru pietoni, trebuie sa cuprinda
numeroase zone comerciale, iar distantele dintre locurile de munca si
domicilii sa fie reduse.
Pentru ameliorarea securitatii pietonilor sunt determinante limitarile
de viteza. Daca un pieton este accidentat de un vehicul ce ruleaza cu
maximum 30 km/h, riscul de a fi omorât este de circa 10%, dar creste la
50% când viteza atinge 50 km/h. Securitatea intersectiilor este îmbunatatita
daca autoturismele îsi adapteaza viteza fata de pietoni si nu invers.
Trotuarele largi permit realizarea unor deplasari mult mai agreabile
si mai numeroase. La origine, centrele istorice ale oraselor au fost construite
pentru pietoni. Masurile luate, de facilitare a mersului pe jos, restituie
pietonilor acest scop istoric. Un oras fara masini reprezinta situatia ideala
pentru pietoni. În Elvetia, exista numeroase orase turistice închise total
circulatiei auto.
Mersul pe jos reprezinta veriga de legatura în lantul modurilor de
transport ce protejeaza mediul. Doar combinatia între mersul pe jos,
bicicleta si transportul public permite atingerea scopului urmarit, în orice
situatie si în limite de timp rezonabile, fara utilizarea vehiculelor proprii. Si
aceasta deoarece un acces rapid, comod si sigur la statiile de autobuz,
tramvai si gari este indispensabil într-un sistem eficient de transport.
Este clar ca traficul auto va fi dezavantajat daca acordam prioritate
pietonilor. În toate tarile Uniunii Europene, majoritatea cetatenilor doresc
introducerea de masuri favorabile pietonilor, chiar daca astfel automobilistii
vor fi dezavantajati. Sustinerea masurilor asa zis “nepopulare” este adesea

subestimata. O campanie de sensibilizare a opiniei publice, ce trebuie sa
faca parte din orice program de promovare a mersului pe jos, trebuie sa
reuseasca sa rupa tacerea marelui segment de oameni care prin aceasta
pozitie nu se implica.
În vederea realizarii unui oras mai accesibil mersului pe jos, sunt
necesare o serie de masuri:
• mersul fara obstacole si pericole, criterii de baza ale unei politici
eficiente de transport urban;
• introducerea regulilor favorabile pietonilor, ce pot încuraja mersul
pe jos;
• obtinerea unui plus de securitate si de spatiu pentru pietoni;
• reducerea vitezei, restrictii pentru autovehicule;
• sporirea securitatii pasajelor pietonale;
• realizarea unei retele de trotuare largi, fara obstacole si ocolisuri;
• introducerea de zone mai numeroase si mai întinse pentru pietoni,
realizarea unor cai de acces mai agreabile, la statiile de tramvai/autobuz sau
spre gari;
• facilitarea deplasarilor pe jos, modificând amenajarea teritoriala,
reducând expansiunea urbana si distantele între centrele comerciale si
domicilii;
• sensibilizarea public ului si acordarea prioritatilor pentru pietoni în
planurile de amenajare teritoriala, atât în ceea ce priveste partea de
constructie, cât si cea de finantare.
Ecomarketing
STATIONAREA ÎN ORAS
Fiecare deplasare a unui autovehicul începe si se termina într-un loc
de pa rcare. Acest fapt conduce la necesitatea integrarii într-o politica de
transport urban ecologic a unor actiuni de promovare a masurilor speciale
destinate zonelor de stationare, destinate reducerii impactului negativ asupra
mediului de catre traficul rutie r.
Experienta orasului Berna. Zona urbana a cantonului Berna (Elvetia)
cuprinde mai mult de 20 de comune, totalizând 300000 de locuitori. În
aceasta zona, din totalul locuitorilor, muncesc 160000, dintre care 75% chiar
în oras. Aici, politica locurilor de stationare este integrata în cea de
circulatie si în cea de amenajare teritoriala. La baza politicii parcarilor stau
planul de actiune contra poluarii aerului, reteaua de cale ferata urbana si
conceptia traficului. La Berna, costul parcarii este diferentia t pe zone.
Pentru viitor, autoritatile locale au intentia de introducere a unui sistem
diferentiat de taxare, în functie de zone, concomitent cu dublarea pretului
stationarii.
Un sistem asemanator a fost introdus în Copenhaga, costul
stationarii fiind rela tiv mare. Orasul este împartit în 4 zone, pretul de parcare
variind de la o zona la alta. Un alt sistem de acest tip a fost introdus la
Nurenberg (Germania), pentru a realiza o retea de parcare eficienta.
Pretul parcarii poate conduce la cresterea traficului. Din aceasta
cauza, la Berna, în afara planului da actiune împotriva poluarii aerului, s-a
luat în considerare si necesitatea reducerii numarului de parcari. Aici, timpul
limita de stationare este în functie de taxa si de zona: el variaza între 15
minute si 2 ore.
Parcari pentru “vizitatori” Automobilistii care vin la manifestari
culturale sau sportive, creeaza adesea aglomerari. Chiar daca un numar mare
de parcari gratuite este disponibil, chiar si cel mai eficient transport în

comun nu ar face fata unor astfel de situatii. De aceea, în 1994, stationarea
în jurul Centrului Expozitional din Berna, s-a platit. Un sistem similar a fost
introdus si în jurul stadioanelor.
Stationarea în zonele rezidentiale Autoritatile au conceput un plan
pentru anii 1994-1995, de introducere a unor zone albastre în toate zonele
rezidentiale din Berna. Principalele caracteristici ale acestor zone albastre
sunt:
ÿ în zilele saptamânii, timpul de stationare este limitat între orele 8
si 19 la 90 minute, si la 3 ore în restul zilei;
ÿ locuitorii sau persoanele care lucreaza în zonele rezidentiale, pot
achizitiona cartele de parcare pe timp nelimitat;
ÿ în anumite zone albastre, viteza este limitata la maxim 30 km/h.
Sistemul P+R (Park & Ride) Finantarea si gestiunea sistemului
“Park & Ride”, integrat în proiectul “Berner S-Bahn” au facut obiectul unor
discutii particulare. Guvernul cantonului a votat un decret prin care a
determinat conditiile de aplicare pentru P+R (de exemplu: criterii de locatii,
taxe minime etc.) la care trebuie ca utilizatorii sistemului sa dea un raspuns,
în vederea obtinerii unei finantari din partea statului. Un proiect P+R,
respectând aceste conditii, a fost conceput pentru cantonul Berna.
Park & Ride înseamna construirea unor parcari de -a lungul unei zone
urbane, permitând automobilistilor sa-si paraseasca autovehiculele si sa
utilizeze un alt mijloc de transport.
Parcari apartinând administratiei publice Deoarece s-a luat în
considerare aplicarea unor masuri restrictive de stationare, cantonul Berna
considera ca un prim exemplu trebuie sa -l dea administratia: guvernul a
stabilit reguli (de exemplu introducerea unui sistem de taxare a stationarii,
Ecomarketing
care sa includa costurile utilizarii spatiilor si investitiile), aplicabile

parcarilor din proprietatea cantonului.
Parcari apartinând companiilor particulare Autoritatile nu au dreptul
sa oblige companiile particulare sa ia masuri restrictive în parcarile
existente. De aceea, exista intentia de semnare a unor acorduri voluntare cu
astfel de companii, care sa oblige la introducerea unor masuri restrictive,
mai ales în parcarile extinse. Pentru a facilita acest lucru, a fost elaborat un
manual intitulat “Punerea în aplicare a masurilor destinate limitarii
stationarii”.
Introducerea de masuri ce vin sa limiteze stationarea în zona urbana
a cantonului Berna este însotita de o vasta campanie de sensibilizare:
brosuri, afise, pliante, spoturi publicitare etc. În principiu, autoritatile locale
dispun de instrumente eficiente pentru introducerea unei politici de transport
ecologic.
Politica locurilor de stationare aplicata în centrul unui oras, creeaza
repercusiuni asupra zonelor învecinate. De aceea, autoritatile locale trebuie
sa coordoneze actiunea de introducere a unei astfel de politici. O politica
globala a locurilor de stationare trebuie sa tina cont de:
• noile si actualele amplasamente;
• parcarile publice si cele particulare;
• combinarea între taxe, timp, obiective, utilizatori.
De asemenea, masurile trebuie sa tina cont si de calitatea
transporturilor publice, în sensul:
• conceperii unor mari proiecte de protectia mediului, care
reprezinta o buna ocazie de introducere a unor noi masuri;
• campaniilor destinate luarii unei atitudini pozitive vis-à-vis de

masurile aplicate trebuie integrate într-o politica eficienta a
parcarilor.
Experienta mai multor orase a dovedit ca si masurile restrictive pot
influenta pozitiv economia locala, mai ales comertul, daca se tine cont de
urmatoarele aspecte:
• folosirea oricaror ocazii de reproiectare a drumurilor si spatiilor
publice;
• introducerea progresiva a masurilor restrictive;
• ameliorarea accesului pentru pietoni, ciclisti si transporturile
publice.
Venitul cumulat din taxele de parcare poate folosi la introducerea
unor mijloace ecologice de transport.
Zonele albastre au permis reducerea considerabila a circulatiei
navetistilor în zonele rezidentiale, mai ales în orele de vârf, dimineata si
seara. Experienta a demonstrat ca:
• zonele albastre ar trebui sa fie introduse în toate perimetrele
rezidentiale urbane;
• trebuie facute controale în mod regulat;
• trebuie oferite solutii alternative la cererea navetistilor;
• sistemele P+R se preteaza la introducerea zonelor albastre;
• veniturile zonelor albastre sunt superioare costurilor de realizare
si functionare a acestora.
Parcarea cu plata, asociata cu reducerea spatiului de parcare, pot
reduce semnificativ volumul traficului, în zonele centrale: la Berna,
obiectivul este de reducere a circulatiei auto cu 20%, la Amsterdam cu 35%.
Ecomarketing
Circulatia autovehiculelor ce sunt în cautare de spatii de parcare, poate fi

redusa: la Nurenberg, 20% pâna la 30% din suprafata spatiilor de parcare
este disponibila în permanenta.
Sistemul “P+R” contribuie la reducerea volumului traficului daca
sunt respectate anumite principii:
• decizii necentralizate de limitare a lungimii r utelor;
• inexistenta concurentei între “P+R” si transporturile publice: daca
noi “P+R” sunt create la limita centrului orasului, utilizatorii
transporturilor publice pot prefera utilizarea vehiculelor proprii;
• definirea principiilor de gestiune pentru “P+R” (de exemplu:
nivelul si structura taxelor impuse utilizatorilor, limitarea
accesului etc.)
7.4 Ecomarketigul activitatii turistice
Aflat într-o forma incipienta de dezvoltare, ecoturismul, definit ca

acea componenta a pietei turistice3 practicata în spatii putin modificate de
om, a aparut în urma cu aproximativ doua decenii. Conceput ca un
parteneriat între agentii de turism, comunitati locale, organizatii de mediu,
3
Piata turistica reprezinta locul în care se întâlneste si se confrunta cererea si oferta de
produse turistice, spatiul special amenajat în care cumparatorii si vânzatorii de servicii
turistice se întâlnesc pentru a-si schimba marfurile. În sens larg, specialistii în marketing
definesc piata turistica printr-un ansamblu de elemente, si anume: produsul turistic;
firmele care presteaza servicii; consumatorii de turism; spatiul economico-geografic;
intervalul de timp vizat s.a. În consecinta, piata turistica se defineste ca fiind spatiul
economico geografic în care se întâlnesc si se confrunta, într-un interval de timp dat,
purtatorii cererii si ofertei de produse turistice, precum si factorii care determina
comportamentul acestora.
Plecându-se de la obiectivele urmarite cu precadere de diferitele categorii de
turisti, putem distinge: piata turismului cultural; piata turismului istoric; piata turismului
religios; piata turismului sportiv; piata turismului stiintific; piata turismului medical etc.
colective de specialisti, ecoturismul presupune dezvoltarea si promovarea

turismului rural, ceea ce poate constitui una din sansele de reusita ale satului
romanesc.
Notiunea de turism durabil (prin aceasta întelegându-se totalitatea
formelor de dezvoltare, amenajare si activitati turistice ce respecta si
pastreaza pe termen lung resursele naturale, culturale, economice si sociale),
inclusa în conceptul general de dezvoltare durabila, a gasit în Europa si în
România o audienta mai larga decât ecoturismul, considerat mai restrictiv.
Alaturi de efectele pozitive incontestabile, ecoturismul poate
conduce, indirect, si la efecte nedorite, cum ar fi: dezvoltarea de catre
reprezentanti ai autoritatilor locale sau guvernamentale a unui turism de
masa în situri virgine, în numele ideii de ecoturism; utilizarea, ca argument
publicitar, a particulei “eco” pentru un turism care nu aplica principiile de
ocrotire a mediului.
Pornind de la programul initiat în 1992 la nivelul Uniunii Europene,
care sustine realizarea a 17 proiecte pilot ”turism si mediu” în întreaga
Europa, în cadrul programului de activitate derivat din strategia de reforma
din tara noastra, un loc aparte îl detin problemele legate de dezvoltarea si
promovarea turismului rural.
Ministerul Turismului din România a acordat o atentie deosebita
perfectionarii cadrului legislativ adecvat stimularii, dezvoltarii si
armonizarii turismului rural cu legislatia din tarile Uniunii Europene. În
practicarea unui turism “verde”, este necesara implicarea factorilor
decizionali prin politica de dezvoltare economica, prin reglementari juridice,
legislative , financiar-bancare, administratiile locale.
În tara noastra exista numeroase sate ce dispun de conditii favorabile
practicarii ecoturismului, dar slaba lor valorificare a determinat ministerul
Ecomarketing
de resort sa considere agroturismul ca pe o sansa reala pentru economiile

locale si deci si pentru dezvoltarea rurala în ansamblul ei.
Optiunea pentru noi forme de turism rezulta si din analiza aspectelor
negative ale situatiei reale din industria hoteliera / restaurante, si anume:
ÿ localizarea unitatilor hoteliere sau a restaurantelor, mai ales a
celor din marile aglomerari urbane, în zone cu mult praf, zgomot, noxe de
fum si gaze de la esapamentele vehiculelor care circula prin aceste zone;
ÿ designul acestor unitati, care trebuie armonizat cu noile cerinte de
mediu, regândirii sistemelor de ventilatie si încalzire, etanseizarea
ferestrelor si a cailor de patrundere a temperaturilor nedorite (curent, frig
iarna si cald vara);
ÿ utilizarea ineficienta a resurselor de apa furnizate de retelele
municipale sau orasenesti, în contextul lipsei cronice de apa potabila în
multe localitati, cresterii exorbitante a pretului de furnizare, cât si risipei
uriase care are loc prin scurgerile provocate de robineti defecti etc.;
ÿ consumuri energetice mari, prin utilizarea unor echipamente si
tehnologii învechite si energofage, arzatoare si cazane cu consumuri mari si
randamente scazute, care polueaza mediul prin emisii de dioxid de carbon si
derivati nocivi de sulf;
ÿ utilizarea unor înalbitori si detergenti “ne-ecologici” care
afecteaza aerul si apa, prin deversarea lor la canal sau direct în râuri sau
mare, fara a trata apele uzate si a reduce impactul negativ asupra mediului;
ÿ nesortarea resturilor menajere înainte de a fi aruncate la pubele /
containere, ceea ce conduce la evacuarea unui gunoi cu risc sporit de
otravire a mediului;
ÿ lipsa unor adevarate industrii de suport pentru reciclarea uriaselor
cantitati de deseuri care pot fi refolosite, de facilitati acordate celor
care au initiat si dezvoltat politici active de sortare, colectare si chiar

prelucrare / reciclare a deseurilor;
ÿ lipsa unor programe coerente de protectie a mediului, inclusiv a
celui turistic, stiut fiind faptul ca turismul “înghite” toate nerealizarile si
starile negative, reflectate si în “apetitul” consumatorilor pentru turism.
Solutiile oferite sunt, în majoritatea cazurilor, studii de caz si realizari
notabile din tari cu un turism dezvoltat, toate bazate pe experiente
îndelungate si realizari de succes:
ÿ filtre intermediare din otel inoxidabil care retin nisipurile / mâlul
ce vin pe reteaua de distributie;
ÿ filtre care trateaza apa si o ionizeaza;
ÿ filtre magneto-ceramice, care reduc duritatea apei si “sparg”
aglomerarile de calcar si magneziu, care se depun pe conducte si le
colmateaza, reducând presiunea în mod nejus tificat si “mâncând” tevile, dar
nu distrug calciul si magneziul din apa;
ÿ filtre cu carbune activ sau cu straturi multiple de cuarturi, care
retin gustul si mirosul neplacut al apei clorinate sau tulbure cât si
eventualele particule fine neoprite de celela lte filtre intermediare;
Toate aceste tipuri de filtre, produse de firme de renume, pot fi achizitionate
si de pe piata româneasca. Prin utilizarea unor astfel de filtre, combinat cu
detergentii biodegradabili folositi în spalatoriile de vesela sau de lenjerie, se
mareste durata de viata a instalatiilor de circuit interior al apei, a
echipamentelor si instalatiilor, apele deversate ca efluenti vor fi mai curate
si mai putin nocive.
Ecomarketing
Unul din capitolele extrem de importante în depasirea si rezolvarea

acestor probleme si nu numai este reprezentat de comunicare. Comunicarea
poate fi prezentata sub doua aspecte fundamentale:
ÿ personalul unitatilor, cel care poate si trebuie sa puna în practica
curenta toate metodele moderne de management ecologic al mediului
hotelier/restaurante, economisirea resurselor consumate, reducerea
deseurilor etc. si sa aduca în final satisfactia clientului;
ÿ clientul, destinatarul si receptorul final.
Pentru realizarea acestor deziderate, sunt necesare masuri în ambele
sensuri:
ÿ pe de o pa rte, prin instruirea periodica si temeinica a personalului
de servire, tehnic si a celui cu atributii de control-coordonare, asupra
sarcinilor de serviciu cu încarcatura “ecologica” si de cooperare cu ceilalti
parteneri si clienti;
ÿ pe de alta parte, prin comunicarea catre clienti a tuturor masurilor
cu impact de mediu, care sa îi faca sa aprecieze eforturile respective, sa
“cupleze” la aceste masuri si sa devina parte activa în introducerea si
derularea programelor ecologice promovate de hoteluri si restaurante.
Parte activa a procesului de comunicare, clientul trebuie sa înteleaga:
• de ce s-a ales drumul “verde”;
• cum pot fi economisite apa, energia, detergentii;
• cum pot economisi anumite resurse fara a scadea confortul;
• cum pot contribui la colectarea de fonduri privind anumite actiuni
stimulative (fondurile pot fi obtinute si din vânzarea anumitor
deseuri reciclabile).
Comunicarea cu clientii si instruirea personalului sunt considerate a

fi armele “ascunse” ale oricarui manager în reusita programelor de
management ecologic al hotelurilor, restaurantelor si formarii profesionale.
Competitia, dura pe pietele cu care România se afla în concurenta
directa, a demarat deja astfel de procese de îmbunatatire a mediului în
sectorul turism, hoteluri si restaurante. Touroperatorii îsi trimit delegatii în
prospectare si monitorizare a unitatilor cu care vor derula contractele, iar pe
agenda de control a acestora figureaza câteva aspecte esentiale pentru turisti
si pentru succesul agentiilor:
• calitatea apei (de baut, din piscine, a marii etc.),
• lipsa noxelor poluante;
• zgomotul;
• lipsa mirosurilor dezagreabile;
• lipsa rozatoarelor, câinilor vagabonzi si a insectelor etc.
Evolutiile economiei si a societatii românesti nu pot fi concepute

decât în pas cu cerintele minime de protectie a mediului, cerinta absolut
valabila si în cazul activitatii turistice. Legislatia în vigoare obliga operatorii
din domeniul turismului, hotelurilor si restaurantelor etc. sa fie brevetati
prin Acordul de mediu si sa respecte cu strictete normele de protectie a
mediului, fie prin masuri punitive (amenzi, retragerea dreptului/autorizatiei
de functionare pentru poluare, lipsa de curatenie, deversarea la
canal/aruncarea de resturi menajere sau substante nocive care pot distruge,
uneori iremediabil, mediul), fie prin aplicarea unor preturi/tarife prohibitive
pentru consumurile de energie electrica, combustibili si apa, în contextul
Ecomarketing
pietei libere. Aceste masuri vin sa alerteze operatorii în ambele sensuri:

ÿ pe de o parte sa aplice cu strictete normele legale de pastrare a
mediului înconjurator, fiind pasibili de sanctiuni severe din punct de vedere
civil, material, administrativ sau chiar penal,
ÿ pe de alta parte, prin aplicarea unor politici active de protectia
mediului, sa economiseasca resurse impor tante, sa constituie atractivitate pe
piata turistica locala, nationala si internationala.
8 PIATA PRODUSELOR
AGROALIMENTARE ECOLOGICE
8.1 Piata Uniunii Europene
Un sondaj de opinie facut în tarile UE arata câteva dintre reactiile

populatiei la gasirea unor solutii de îmbunatatire a protectiei mediului.
Sondajul arata, de asemenea, ca 70% dintre cei intervievati au raspuns
pozitiv în ceea ce priveste cumpararea în prezent sau pentru viitor a
produselor “prieteni ai mediului”, chiar daca acestea sunt mai scumpe
decât celelalte.
Dezvoltarea agriculturii ecologice nu s-a realizat pe o scara larga în
perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial ca urmare a
faptului ca obiectivul prioritar al agriculturii europene în acea epoca era
satisfacerea nevoilor imediate. În perioada cuprinsa între sfârsitul anilor 60
si începutul deceniului urmator au luat fiinta si s-au dezvoltat numeroase
asociatii si organizatii care promovau agricultura ecologica. În acelasi timp
însa se manifestau miscari de contestare a acestui tip de agricultura,
determinate de interesele comerciale diferite ale epocii.
În anii 80 agricultura ecologica s-a extins si în afara spatiului
european, mai ales în SUA. A crescut numarul producatorilor si au început
sa se manifeste o serie de preocupari în domeniile procesarii si
comercializarii. Acesta este raspunsul la o cerere din ce în ce mai mare
Ecomarketing
exprimata de consumatori. În aceeasi perioada au început sa apara primele

initiative legislative în domeniu (în tari precum Austria, Franta, Danemarca)
si au aparut primele subventii la produsele ecologice.
Recunoasterea acestui mod de productie la nivel european s-a facut
prin intermediul Reglementarii numarul 2092 din 1991, prin intermediul
careia s-au definit si s-au uniformizat metodele de lucru din diversele tari
europene membre ale Comunitatii. În aceste conditii, consumatorul poate fi
mai sigur în legatura cu produsele consumate, cu modul lor de obtinere,
prelucrare si comercializare.
Agricultura ecologica are o crestere anuala de 20-30% si o valoare
de peste 6 miliarde de dolari. În anul 2001, în U.E., peste 3,7 milio ane
hectare (reprezentând 2,9% din suprafata agricola) erau cultivate conform
principiilor de productie ecologice.
În Danemarca, agricultura ecologica cunoaste o mare dezvoltare,
începând din 1995. Suprafata cultivata în anul 2002 a fost de circa 300000
hectare, reprezentând 10% din totalul suprafetei cultivate. Cererea pentru
produse ecologice este în crestere si în Germania, preturile acestor produse
fiind mai mari cu 30-100% fata de cele ale produselor obisnuite. În Franta,
productia ecologica reprezinta doar 1% din productia agricola totala. Piata
produselor ecologice este în crestere si în aceasta tara, astfel ca în anul 2002
a ajuns la 2,5 miliarde dolari. Producatorii francezi de produse ecologice nu
pot face fata unei cereri crescânde. De asemenea, Franta importa produse
ecologice de tipul cerealelor, laptelui, carnii si legumelor. Guvernul francez
a adoptat un Program plurianual de dezvoltare a agriculturii, în care se
prevede ca Franta va deveni principalul furnizor european de alimente
ecologice. În Marea Britanie se constata o crestere a vânzarilor, în ultimii
ani, cu peste 40%, în timp ce suprafetele destinate agriculturii ecologice
Piata produselor agroalimentare ecologice
reprezinta doar 3% din totalul suprafetei cultivate.

În tarile Uniunii Europene, agricultura ecologica detinea în anul
1997 aproximativ 2 milioane hectare (fata de numai 120000 hectare în anul
1986), iar numarul întreprinderilor care s-au profilat pe productia ecologica
a crescut în acelasi interval de timp de la 7000 la 73000. Se estimeaza ca în
anul 2010, tehnologiile ecologice se vor aplica pe 20% din suprafata
cultivata în cadrul UE.
Ritmul anual de crestere al pietei europene a produselor
agroalimentare ecologice este de 20-40%. Aceasta crestere este consecinta
fireasca a preocuparii crescânde a consumatorilor pentru sanatatea si
securitatea lor. Cele mai cerute alimente ecologice sunt cele care se
consuma în stare proaspata, îndeosebi fructe, lactate, dar si produse
transformate derivate din cereale.
Rezultatele diverselor studii de piata întreprinse coincid:
consumatorii europeni sunt interesati de consumul produselor alimentare
ecologice pentru ca sunt convinsi de calitatea lor superioara, comparativ cu
produsele conventionale. Chiar daca sectorul produselor ecologice detine
înca o cota de piata scazuta în totalul produselor agroalimentare
comercializate, toate studiile si previziunile sunt de acord cu o crestere
importanta a sectorului pe termen mediu si lung.
De exemplu, în Marea Britanie, în 1999 comparativ cu 1996, piata
produselor ecologice s-a dublat. Una din retelele importante de
supermagazine din aceasta tara, Sainsbury, comercializa în anul 1987 doar
10 produse ecologice, iar în prezent are o oferta de mai mult de 450 de astfel
de produse, care înregistreaza vânzari de aproximativ 3,5 milioane dolari pe
saptamâna. În aceeasi retea, doar în patru ani (1996-1999), s-a înregistrat o
crestere de 30 de ori a vânzarilor de produse ecologice.
Ecomarketing
Suprafata certificata în UE
Specificare 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

Suprafata
certificata 258974 330960 450475 700574 886016 1250867 1584283 2102209
în U.E. (ha)
Evolutia
suprafetei
certificate 100 127,8 173,9 270,5 342,1 483,0 611,7 811,7
în U.E.
(1990=100)
Cresterea suprafetelor certificate în Uniunea Europeana a fost si

continua sa fie importanta: în Marea Britanie, suprafetele destinate
agriculturii ecologice detineau 0,3% din totalul suprafetelor cultivate în anul
1996, ajungând la peste 1% în 1999; în Austria, aproximativ 10% din
suprafata cultivata este destinata agriculturii ecologice, previziunile pentru
anul 2010 fiind de 20%; Danemarca este considerata una din tarile
“fruntase” în acest domeniu: intentioneaza ca la orizontul anilor 2010 sa
certifice ecologic aproximativ 50% din suprafata cultivata.
În general, nu exista statistici precise referitoare la volumul cererii
de produse agroalimentare ecologice. Cifrele care se vehiculeaza se refera la
ansamblul acestor produse, fara a face diferentieri pe categorii sau tipuri. Cu
toate acestea, Federatia Internationala a Produselor Organice (IFOAM) si
International Trade Center (ITC) au realizat o serie de studii, cuantificând
vânzarile de produse ecologice pe principalele piete ale lumii (Europa, SUA
si Japonia) la aproximativ 10455 milioane dolari în anul 1997. În tabelul
urmator se prezinta cererea mondiala de produse ecologice, cresterea sperata
pe termen mediu (2005) si ponderea pietei ecologice în totalul pietei
agroalimentare.
Principalele piete ale produselor ecologice
Piata Vânzari Cresterea Piata ecologica/

(mil. dolari SUA) previzi onata (%) piata totala (%)
Germania 1800 5-10 1,2
Franta 720 20 0,5
Marea Britanie 450 25-35 0,4
Olanda 350 10-15 1
Elvetia 350 20-30 2
Danemarca 300 30-40 2,5
Suedia 110 30-40 0,6
Italia 750 20 0,6
Austria 225 10-15 2
Alte tari europene 200 10-15 2
Total Europa 5255
SUA 4200 20-30 1,25
Japonia 1000 - -
TOTAL 10455
Evident, valorile înscrise în tabelul anterior reflecta cererea efectiva

pentru produse agroalimentare ecologice. În realitate însa, cererea totala este
cu mult mai mare, numarul consumatorilor potentiali fiind mult mai mare
decât cel al consumatorilor efectivi, asa cum rezulta din numeroasele studii
de piata realizate pe aceasta tema. Pornind de la acest fapt, producatorii si
distribuitorii cauta diverse solutii pentru a reusi extinderea acestei piete,
între care se remarca:
• prezenta produselor în marile retele de distributie cu amanuntul;
• constanta ofertei;
• preturi competitive;
• informarea consumatorilor în legatura cu beneficiile consumului
acestor produse;
• o promovare eficienta a produselor, care sa nu creeze confuzie în
rândul consumatorilor ci, dimpotriva, sa -i ajute pe acestia sa
aleaga produsele.
Ecomarketing
Agricultura ecologica în UE. Exploatatii si suprafete
1992 1995
Specificare Numar Suprafata Numar Suprafata
exploatatii (hectare) exploatatii (hectare)
Germania 4300 127240 6700 450000
Franta 3873 72000 3500 85000
Italia 2000 25000 8544 154000
Austria - - 18144 293877
Alte tari UE 2731 61750 10546 253433
Total 12904 285990 47434 1236310
Daca pe plan mondial exista un numar de aproximativ 100 de tari

producatoare de produse agroalimentare ecologice, în Europa aproape toate
tarile au o oferta, mai bogata sau mai redusa de astfel de produse.
Principalul producator european este Germania. De asemenea, Germa nia
ocupa locul doi pe plan mondial, dupa SUA. O crestere însemnata a pietei
germane s-a înregistrat la finele anilor 80 si începutul deceniului urmator,
când lanturile de mari magazine s-au implicat în distributia acestor produse.
În Germania, magazinele naturiste ocupa pozitia principala în ceea ce
priveste vânzarea de produse ecologice (cu 35%), urmate de supermagazine
(24%), vânzari directe (20%) si alte canale de distributie.
8.2 Piata interna
8.2.1 Cererea
Cererea de bunuri si servicii ecologice este în permanenta crestere în

perioada actuala. Aceasta cerere conditioneaza comportamentul
consumatorilor si al industriilor, îsi exercita influenta si asupra cadrului
legislativ. În ultimii ani se manifesta, în rândurile consumatorilor, un interes
din ce în ce mai mare pentru produsele agricole si alimentare de calitate. În
categoria produselor “de calitate” pot fi incluse si produsele rezultate în
urma practicarii unui tip de agricultura denumit “agricultura ecologica”.
Utilizarea intensiva în sectorul agricol a unor cantitati sporite de
substante chimice, atât pentru fertilizare cât si pentru tratarea culturilor, a
condus la aparitia si manifestarea pe piata a unei cereri pentru produse
“curate”, din partea unui numar din ce în ce mai mare de consumatori. Acest
tip de cerere se înscrie într-o miscare mai ampla si mai de durata, în directia
conservarii si protejarii mediului, care se manifesta, evident, si în
agricultura.
Agricultura ecologica reprezinta o posibila solutie la urmatoarele
doua probleme: pe de o parte satisfacerea cererii pentru produse naturale,
obtinute prin metode care nu presupun folosirea substantelor chimice, iar pe
de alta parte diversificarea sectorului agricol, în contextul general al
protectiei mediului. Bazata pe sisteme de productie agricole durabile,
agricultura ecologica vizeaza asigurarea producerii de produse agricole în
cadrul exploatatiilor agricole prin reducerea intrarilor, în mod deosebit a
pesticidelor si a îngrasamintelor chimice. Prezervând diversitatea biologica
si utilizând specii adaptate mediului în care vor fi cultivate, specii rezistente
Ecomarketing
la atacurile bolilor si daunatorilor, agricultura ecologica asigura mentinerea

unui capital genetic important pentru perioada urmatoare, oferind în acelasi
timp consumatorilor produse agricole variate.
Agricultura ecologica încurajeaza integrarea unor activitati
complementare în cadrul exploatatiei agricole; favorizeaza sistemele de
policultura – interesante atât din perspectiva protectiei mediului cât si a
conservarii peisajului. Restrictiile în ceea ce priveste fertilizarea si utilizarea
de substante fitosanitare garanteaza obtinerea unor produse sanatoase si, în
acelasi timp, elimina riscul contaminarii mediului, fie la nivelul solului, fie
la cel al pânzei freatice.
La nivel macroeconomic, efectele benefice ale practicari agriculturii
ecologice s-ar putea traduce printr-o mai buna ocupare a fortei de munca si,
acolo unde exista, eliminarea excedentelor. Chiar daca agricultura ecologica
raspunde la numeroasele preocupari ale lumii contemporane, dezvoltarea ei
nu este lipsita de obstacole si dificultati, ci dimpotriva. Transformarea unei
exploatatii agricole traditionale într-o exploatatie care practica o agricultura
de tip ecologic comporta o serie de riscuri, atât din punct de vedere tehnic
cât si economic. În perioada de conversie, agricultorul nu poate compensa
pierderea de productivitate pentru ca produsele cu adevarat “curate” se obtin
într-un interval de timp relativ îndelungat: cu cât intensivitatea practicilor
traditionale este mai mare, cu atât perioada de conversie este mai
îndelungata. De asemenea, se considera ca agricultura ecologica presupune
costuri de productie mai mari decât agricultura conventionala, costuri
datorate, în principal, utilizarii unei forte de munca mai numeroase si
randamentelor scazute ale culturilor.
Nu putem omite faptul ca, desi curentele de opinie în favoarea
acestui tip de agricultura sunt extrem de favorabile, totusi numarul
consumatorilor nu este la fel de important, ca urmare, în principal, a

faptului ca preturile practicate la produsele ecologice sunt mai ridicate.
8.2.2 Oferta
Un important avantaj al agriculturii românesti, aproape de

neexploatat, este potentialul de productie ecologica. Cu toate acestea, în
octombrie 2002, erau acreditati pentru o astfel de activitate doar sapte
producatori agricoli, care exporta întreaga productie obtinuta. Exceptie face
un singur sortiment de cascaval, care se vinde în câteva magazine.
Integrarea în structurile europene va obliga producatorii agricoli sa
se orienteze catre domenii noi, una dintre cele mai accesibile nise de piata
fiind considerata agricultura ecologica. România reprezinta un potential
agricol care nu poate fi neglijat, iar marea sansa a tarii noastre este faptul ca
în ultimii ani nu s -au folosit îngrasaminte chimice si pesticide în exces, ceea
ce constituie un avantaj evident în momentul conversiei spre agricultura
ecologica.
Consumatorul care cumpara produse alimentare ce poarta indicatii
referitoare la modul de produc ere ecologic îsi doreste un produs
corespunzator calitativ din punctul de vedere al caracterului sau “natural”.
În acest context, reglementarile existente în prezent limiteaza utilizarea în
procesul de transformare industriala a ingredientelor de origine neagricola
(aditivi, arome etc.). Este vorba, în acest caz, de a descoperi un punct de
echilibru între asteptarile consumatorilor - care-si doresc produse naturale si
restrictiile tehnologice legate de producerea si aducerea pe piata a unei game
suficiente de marfuri alimentare prezentate sub titulatura de “ecologice”.
Ecomarketing
Procesul de transformare industriala a produselor agricole provenite

din sectorul ecologic este supus reglementarilor internationale cât si celor
din fiecare stat (tarile din Uniunea Europeana sunt cele mai bune exemple în
acest sens). Astfel, cu caracter de exemplu, reglementarea CEE 2092/1991
interzice recurgerea la tratamente ionizante pentru producerea produselor
ecologice; de asemenea, recurgerea la utilizarea unor microorganisme
genetic modificate, care sunt în mod curent utilizate în procesul de
transformare al produselor agricole în produse alimentare conventionale nu
este posibila în sectorul de transformare ecologic.
Orice agent economic, fie ca este vorba de un producator agricol, un
transformator sau un importator care, în activitatile pe care le desfasoara
aduc pe piata produse agricole sau alimentare care fac referire la modul de
producere ecologic va trebui sa faca o declaratie în acest sens (catre organul
competent în aceasta problema). Cu alte cuvinte, agentul economic respectiv
se supune controlului. Orice produs ecologic nu poate fi comercializat decât
dupa ce a fost controlat si i-a fost certificata aceasta calitate. În România,
inspectia si certificarea produselor agroalimentare ecologice se realizeaza de
catre organisme de inspectie si certificare din tarile Uniunii Europene, cele
românesti urmeaza a fi acreditate de catre organismul national de acreditare
RENAR, începând din anul acesta (2003).
În materie de control exista, de asemenea, reglementari stricte:
ÿ în cazul în care în aceeasi exploatatie agricola se practica atât
agricultura de tip conventional, cât si agricultura ecologica, se impune
separarea parcelelor si a spatiilor destinate stocarii. Controlul se va face la
nivelul întregii exploatatii agricole;
ÿ producatorul agricol trebuie sa aiba o evidenta stricta a
programului sau de cultura;
ÿ pentru unitatile care efectueaza transformarea produselor

ecologice, se impune respectarea unor principii asemanatoare ca si în cazul
producatorilor agricoli. Putem preciza, în acelasi context, rolul deosebit de
important detinut de contabilitate: o contabilitate stricta a intrarilor si
iesirilor de produse ecologice va putea facilita activitatea de control;
ÿ ca si în cazul agriculturii, daca în aceeasi unitate industriala se
produc atât produse alimentare conventionale cât si produse alimentare
ecologice, se impune separarea producerii acestora. Loturile de produse
trebuie sa fie identificate si masurate foarte precis astfel încât sa nu existe
posibilitatea amestecarii celor doua tipuri de produse: conventionale si
ecologice;
ÿ în cazul în care organele de control constata nereguli, se vor
elimina indicatiile care fac referire la caracterul ecologic al produsului. În
situatia în care infractiunea are un efect prelungit, se poate retrage
operatorului respectiv dreptul de a produce sau comercializa produse de tip
ecologic.
Chiar daca în etapa actuala problemele marketingului produselor
agricole ecologice nu sunt dintre cele mai presante pentru agricultura, ele
pot contribui la sporirea cantitativa si calitativa a ofertei agroalimentare, la o
mai buna utilizare a fortei de munca disponibila, la cresterea exportului de
astfel de produse. În viitor, va trebui sa înlocuim, din ce în ce mai mult
sloganurile referitoare la mediul ambiant în masuri concrete de actiune.
Mediul ambiant continua sa se deterioreze si acest lucru impune luarea unor
masuri drastice de protectie si, în acelasi timp, necesitatea manifestarii
vointei politice si în acest domeniu.
Ecomarketing
8.3 Cerintele impuse de legislatia comunitara pentru accesul

produselor agroalimentare ecologice românesti pe piata unica
Apropierea legislatiilor presupune existenta, în tarile din Europa

Centrala si de Est, a unui organ legislativ national asemanator celui din
U.E., cât si existenta unei instante de control operationale, eficace, care sa
lucreze sub controlul autoritatilor competente. Legislatiile nationale trebuie
sa acopere ansamblul regulilor de productie, în special cele referitoare la
perioada de conversie a metodelor traditionale de agricultura la metodele
specifice agriculturii ecologice, metode de fertilizare, metode de eradicare a
parazitilor si a bolilor, de protectie împotriva acestora, metode de prelucrare
si etichetare etc.
Principiile de productie ecologica în exploatatiile agricole sunt
definite prin Reglementarea 2092 / 1991 astfel:
1. Fertilitatea si activitatea biologica a solului trebuie sa fie asigurate
prin culturi de leguminoase, prin îngrasaminte verzi sau plante cu
înradacinare profunda, în cadrul rotatiei anuale, precum si prin încorporarea
de materii organice (compostate sau nu) obtinute în exploatatii agricole care
respecta modul de productie ecologic. Anumite subproduse rezultate din
cresterea animalelor (cum ar fi gunoiul de grajd) sunt acceptate pentru a fi
utilizate daca provin din acelasi tip de exploatatii agricole.
Daca aceste mijloace nu sunt suficiente pentru a asigura un aport
nutritiv corespunzator al solului si sunt necesare si alte tipuri de materii si
substante, pot fi utilizate un numar restrâns de îngrasaminte minerale sau
organice, strict precizate de Reglementarea 2092.
2. Protectia plantelor împotriva bolilor si daunatorilor este asigurata
printr-un ansamblu de tehnici care sa evite utilizarea pesticidelor: alegerea
unor specii rezistente natural; programe adecvate de rotatie a culturilor etc.
În cazul unui pericol imediat care ameninta cultura, exista un numar limitat
de produse fitosanitare aprobate în vederea utilizarii.
3. Recoltarea anumitor specii vegetale spontane este asimilata
metodelor de agricultura ecologica.
4. Trecerea de la o agricultura conventionala catre o agricultura
ecologica se face prin parcurgerea unei perioade minime de reconversie: doi
ani pentru culturile anuale si trei ani pentru culturile perene. Perioada de
reconversie presupune anumite restrictii si în ceea ce priveste
comercializarea produselor agricole obtinute în intervalul respectiv. În plus,
crearea unor servicii care sa raspunda de ansamblul operatiunilor, cu functii
de control si consiliere în legatura cu agricultura ecologica presupune
eforturi suplimentare de organizare si formare a personalului.
Pentru eliminarea oricarei îndoieli sau posibile neîntelegeri din
partea consumatorilor, reglementarea 2092/1991 a CEE a facut distinctie
între diferite categorii de produse, tinând seama de continutul lor în
ingrediente de origine ecologica:
ÿ produse agricole ecologice (vegetale) netransformate si produse
transformate, continând mai mult de 95% din ingrediente produse conform
principiilor de productie ecologice. Doar în cazul acestor produse, la
vânzare se poate utiliza notiunea “ecologic”;
ÿ produse transformate, continând între 50 si 95% ingrediente de
origine agricola ce raspund principiilor agriculturii ecologice. Pentru
etichetarea acestor produse denumirea “ecologic” va fi utilizata doar pentru
anumite ingrediente, nu pentru produs în ansamblul sau;
ÿ produse transformate, continând mai putin de 50% produse de
origine ecologica. Eticheta nu va contine mentiunea “ecologic”;
ÿ produse provenind din exploatatii agricole care s-au angajat într-
un proces de reconversie a agriculturii conventionale într-una ecologica.
Ecomarketing
Si în acest caz, la etichetare, se va evita utilizarea oricarei mentiuni care sa

induca în eroare consumatorii.
Agricultura ecologica constituie una din caile pentru dezvoltarea
unei agriculturi durabile. Planul National pentru Agricultura si Dezvoltare
Rurala, care vizeaza spatiul rural si asigura cadrul implementarii
programului SAPARD, are ca obiectiv strategic dezvoltarea durabila a
sectorului agroalimentar, în strânsa legatura cu protectia mediului si
conservarea resurselor naturale. Agricultura ecologica certificata este un
sector nou în România. Numarul unitatilor / fermelor care aplica metode de
productie ecologice este în crestere.
Legislatia elaborata pentru acest sector, armonizata partial cu
cerintele comunitare în domeniu (Reglementarile Consiliului nr.2092/91 si
1804/1999), este menita sa creeze un sistem de agricultura ecologica
conform sistemelor europene. Legislatia cuprinde :
• Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.34/2000 privind produsele
agroalimentare ecologice din 17 aprilie 2000, aprobata prin Legea nr. 38 din
7 martie 2001. Ordonanta se refera (conform Reglementarii CEE
nr.2092/91, la urmatoarele produse obtinute dupa dupa modul de productie
ecologic:
w produse vegetale primare neprocesate, animale si produse
animaliere neprocesate ;
w produse de origine vegetala si animala procesate, destinate
consumului uman, preparate din unul sau mai multe ingrediente
de origine vegetala si / sau de origine animala;
w furaje, furaje compuse si alte materii prime.
Ordonanta stabileste: autoritatea responsabila pentru agricultura
ecologica, reguli si principii generale ale productiei ecologice, durata
perioadei de conversie, etichetarea, sistemul de inspectie si certificare,
sanctiunile care se aplica celor care se abat de la aceste reguli.
• Hotarârea de Guvern nr.917/2001, pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului
nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. Acest act normativ
stabileste: regulile productiei ecologice, principiile productiei ecologice,
lista produselor permise a fie utilizate în agricultura ecologica, precum si
ingredientele si metodele de prelucrare care pot fi utilizate la prepararea
alimentelor ecologice.
• Hotarârea de Guvern nr. 677/2001 privind înfiintarea Institutului de
Bioresurse Alimentare.
• Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 108/2001 privind
exploatatiile agricole. Prin acest act legislativ exploatatiile agricole familiale
pot fi stimulate pentru practicarea agriculturii ecologice, prin acordarea de
facilitati financiare suplimentare, stabilite prin legi speciale.
În conformitate cu O.U.G. nr. 34/2000, autoritatea responsabila
pentru sectorul de agricultura ecologica din România este Ministerul
Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, respectiv biroul «Autoritatea
Nationala a Produselor Ecologice » (A.N.P.E.). A.N.P.E are urmatoarele
atributii principale:
w elaboreaza proiecte de acte normative, reguli si norme de control,
de certificare si comercializare a produselor ecologice;
w notifica operatorii;
w acrediteaza organismele de inspectie si certificare;
w controleaza si supravegheaza activitatea organismelor de ins pectie
si certificare;
w asigura monitorizarea si supravegherea activitatii din întreg
sectorul.
Ordonanta nr.34/2000 prevede efectuarea controlului operatorilor si
certificarea produselor agroalimentare ecologice de catre organisme de
inspectie si certificare – persoane fizice si juridice din sectorul public
si privat.
Ecomarketing
Elaborarea procedurilor de acreditare a organismelor de control se

face de catre Institutul de Bioresurse Alimentare (Hotarârea de Guvern
nr. 677/2001), ca unitate delegata a A.N.P.E din ca drul Ministerului
Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, în conformitate cu procedurile si
normele comunitare (EN 45011).
România nu are înca organizat sistemul de inspectie si certificare.
Inspectia unitatilor / fermelor ecologice si eliberarea certific atelor de control
se face în prezent de organisme de control acreditate în U.E, sau care au
echivalenta în U.E.
Adoptarea si implementarea acquis-ului
Adoptarea si implementarea cerintelor acquis -ului comunitar din
acest sector se va face astfel:
2002
• Ordin al Ministrului cu privire la Conditiile de acreditare a
organismelor de inspectie si certificare (conform Art.9 al Regl. CEE
nr. 2092/91)
• Ordin al Ministrului privind Cerintele minime de inspectie si
certificare si masurile de precautie prevazute în ca drul regimului de control
(conform Art. 9 si Anexei III a Regl. CEE nr.2092/91)
• Înfiintarea Organismelor de inspectie si certificare (conform Art. 9
Regl. CEE nr.2092/91)
• Ordin al Ministrului privind reguli specifice pentru etichetarea
produselor agroalime ntare ecologice (conform Art.5 al Regl. CEE
nr. 2092/91)
• Întarirea capacitatii institutionale a ANPE, prin crearea unei structuri
regionale în cadrul Directiilor generale pentru agricultura si industrie
alimentara.
2003 – 2006
• Elaborarea de reguli detaliate privind importul si exportul produselor
agr oalimentare ecologice (conform Art. 11 al Regl. CEE nr. 2092/91)
• Elaborarea de reguli privind utilizarea semintelor si a materialului
saditor obtinut prin metode de productie ecologica (conform Art. 6 al Regl.
CEE nr. 2092/91)
• Elaborarea de caiete de sarcini pe produs pentru sectorul vegetal,
animalier si apicultura
• Elaborarea de acte normative privind acordarea de subventii pe
produs pentru sectorul de agricultura ecologica.
Pentru includerea României pe Lista tarilor terte care au echivalenta
în U.E, în conformitate cu Reglementarea Comisiei Nr. 94/92/EEC, se are în
vedere crearea unei piete interne de produse agroalimentare ecologice ,
precum si a unui disponibil pentru export, prin:
w promovarea permanenta a conceptului de agricultura ecologica
prin institutii specializate (Agentia Nationala de Consultanta
Agricola, asociatii, fundatii, institute de cercetari, universitati),
precum si prin Ambasadele României din strainatate , prin
identificarea de potentiali investitori si oportunitati de colaborare
în domeniu;
w înfiintarea de ferme pilot cu suprafata optima, specializate în
agricultura ecologica;
w stadii de pregatire pentru: formatori, operatori, inspectori;
w crearea unei structuri nationale de cercetare în agricultura
ecologica;
w sprijinirea producatorilor care trec de la agricultura traditionala la
cea ecologica, pe durata perioadei de conversie, inclusiv prin
Programul SAPARD;
w delimitarea de areale ecologice.
Ecomarketing
România va prelua gradual acquis-ului comunitar, iar implementarea

acestuia se va realiza pâna în anul 2006.
În ultimii ani, în tara noastra, au fost semnalate numeroase cazuri în
care sanatatea unui numar însemnat de consumatori a fost periclitata, prin
lansarea pe piata, implicit în consum a unor produse improprii consumului
uman. Una din problemele importante cu care se confrunta sectorul
alimentar este aceea a reducerii costurilor, si, evident, preturilor produselor
oferite pe piata, pentru a raspunde criteriilor de competitivitate si a face fata
unei competitii din ce în ce mai accentuate. În acest sens, se pare ca nu de
putine ori, anumiti producatori se gândesc mai mult la profitul pe care
urmeaza sa-l obtina si mai putin la sanatatea consumatorilor.
Un alt aspect pe care ar trebui sa nu-l omitem este legat de evolutia
agriculturii. Agricultura de azi este o agricultura “industrializata”, care de
multe ori se îndeparteaza nefiresc de mult de procesele naturale. Agricultorii
sunt dependenti în adevaratul sens al cuvântului de inputurile de natura
industriala si actioneaza sub presiunea marilor retele de distributie. Cât de
naturale mai sunt aceste produse?
Consumatorul care cumpara produse alimentare ce poarta indicatii
referitoare la modul de producere ecologic îsi doreste un produs
corespunzator calitativ din punctul de vedere al caracterului sau “natural”.
În acest context, reglementarile existente în prezent limiteaza utilizarea în
procesul de transformare industriala a ingredientelor de origine neagricola
(aditivi, arome etc.). Este vorba, în acest ca z, de a descoperi un punct de
echilibru între asteptarile consumatorilor - care-si doresc produse naturale si
restrictiile tehnologice legate de producerea si aducerea pe piata a unei game
suficiente de marfuri alimentare prezentate sub titulatura de “ecologice”.

Curs Ecomarketing

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Ecomarketing

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1 ECOMARKETINGUL -

SPECIALIZARE A MARKETINGULUI SOCIAL

“Pamântul este poluat nu pentru ca omul

1.1 Aparitia si de zvoltarea marketingului social

Orice strategie de marketing vizeaza publicul (indivizi, grupuri de

(preturi mari, calitate necorespunzatoare a produselor, uzura morala

programe de educare a firmelor, de încurajare a sprijinirii si sponsorizarii

Firmele care se orienteaza catre un marketing de tip social pun la

care condamnau exploatarea copiilor; sunt cunoscute campaniile pentru

1.2 Aparitia si dezvoltarea marketingului ecologic

Se admite faptul ca tipurile de productie si de consum “non durabile”

mediu si lung (sau, cu alte cuvinte, sa armonizeze interesele

de consumatori, devansarea concurentei, realizarea unor venituri mai mari

• acordarea de asistenta consumatorilor si derularea unor programe

1.3 Necesitatea dezvoltarii ecomarketingului

Se impune, în conditiile actuale, o schimbare a atitudinii

destul de rapid; consecintele pe termen lung sunt inevitabile si, în unele

În activitatea de protectie a mediului înconjurator se urmareste nu

Exista o legatura directa între nivelul dezvoltarii economice si tipul

1.4 Functiile ecomarketingului

A. Functiile generale, comune ale marketingului sunt:

3.1 Raportul economie – ecologie

Indiferent de domeniul de activitate economica sau sociala la care ne

pentru a alege cele mai adecvate forme de utilizare a resurselor, pentru a

capacitatea sa de a fi utilizat pentru anumite activitati, viabilitatea si

Dilema secolului nostru are o singura rezolvare: el va fi ecologist sau

critici, deoarece, se spune, el încearca sa ne vânda cantitati din ce în ce mai

asupra mediului, este justificata cel putin printr-o serie de argumente:

3.2 Necesitatea fundamentarii strategiei firmei prin prisma

În trecut cons umatorii erau informati numai la modul general despre

si prin activitatea concreta a firmei, care sa raspunda acelorasi criterii. O

Cercetarile de marketing orientate pâna acum doar spre vânzare vor

Politica U.E. in domeniul mediului, asa cum prevede Tratatul de la

• minimizarea costurilor protectiei mediului, prin:

3.3 Orientarea firmei catre exterior

În prezent protectia mediului reprezinta una dintre problemele

disponibila de mediu se urmareste, pe de o parte, sprijinirea constienta a

Din perspectiva elementelor enuntate anterior, politicile ecologice

Se impune, de asemenea, înfiintarea unor structuri de relatii publice

O platforma ecologica cuprinde: drumuri de acces la platforma; piste

SATER PARACHINI este detinatorul brevetului acestui din urma procedeu

2. Înca de la începutul anilor ’80 la TOSHIBA 5 functioneaza un

si energie, cât mai putine reziduuri de fabricatie si renuntarea la agentii de

Strategiile de marketing ecologic definesc posibilitati adecvate de

tehnologice, inovatii de produs etc. Astfel, piata se poate largi, existând

4.1 Structuri informationale specifice pietelor ecologice

Pietele cu orientare ecologica sunt nu doar în stadiul de formare ci si

Principalele modalitati de culegere si analiza a informatiilor necesare

¸ indicatori timpurii: initiative ale publicului; initiative ale “verzilor”;

si dezvoltând apoi strategiile de patrundere pe piata ce decurg din acestea

Analiza impactului transversal reprezinta un procedeu simplificat,

Curba de difuziune Firma se afla, mai ales in domeniul protectiei

Pentru problemele de mediu, este tipica o desfasurare care se

• cumparatorii cer informatii precise, concurenta începe reclama

ÿ marketingul ecologic are si misiunea de a influenta constiinta

adecvata cu grupurile vizate, prin care sa fie prezentate, într-o lumina

4.2 Informatia de mediu în Europa si în România

În cadrul Agentiei pentru Protectia Mediului din Europa, un rol

ÿ institutii importante din tari care sunt colectori de informatii de

multe organizatii neguverna -mentale, dintre care un numar însemnat sunt cu

4.3 Studiul de piata

Studiul de piata (prospectarea pietei sau studiul de marketing) este o

Scopul realizarii studiilor de piata este furnizarea de raspunsuri la

Într-un studiu de piata distingem urmatoare le etape: elaborarea si