CUPRINS

INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LOR ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

1.1. Definirea noţiunii de investiţie.
1.2. Rolul investiţiilor în modernizarea economiei.
1.3. Strategii investiţionale.
1.4. Participanţii la realizarea investiţiilor
SURSELE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR
2.1. Sursele interne de finanţare
2.2. Sursele externe de finanţare
2.3. Organisme financiare internaţionale
2.4. Leasing-ul (credit-bail)
2.5. Structura de finanţare a investiţiilor

EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI DECIZIA DE INVESTIŢII

3.1. Conceptul de eficienţă
3.2. Procedura de selecţie a proiectelor de investiţii
3.3. Evaluarea şi analiza proiectelor de investiţii

INDICATORI STATISTICI DE EVALUARE A EFICIENŢEI ECONOMICE

4.1. Indicatori cu caracter general
4.2. Indicatori de bază

RISCUL ŞI DECIZIA DE INVESTIŢII

5.1. Conceptul de risc
5.2. Evaluarea riscului
5.3. Introducerea evaluării riscului într-o firmă

DOCUMENTAŢIA INVESTIŢIILOR ŞI STUDIUL DE FEZABILITATE

6.1. Principalele etape de realizare a construcţiilor pentru investiţii.
6.2. Studiul de oportunitate.
6.3. Studiul de prefezabilitate.
6.4. Studiul de fezabilitate.
6.5. Proiectul tehnic şi autorizarea de construcţie.
6.6. Devizul de cheltuieli

IMPACTUL INVESTIŢIILOR STRĂINE ASUPRA MEDIULUI DE AFACERI

ROMÂNESC
7.1. Definirea conceptului de investiţii străine directe
7.2. Dinamica investiţiilor străine directe
7.3. Investiţiile străine directe din România
7.3.1 Cauzele nivelului redus al Investiţiilor Străine Directe în România
7.3.2 Investiţiile în România, mai puţin atractive decât în alte ţări
7.3.3 Evoluţia investiţiilor străine în România
7.3.4. Atitudinea investitorilor străini faţă de România anului 2005

STRATEGII DE ATRAGERE A INVESTIŢIILOR STRĂINE

8.1. Strategii de atragere a investiţiilor străine

1
 8.1.1. Crearea cadrului legislativ favorabil ISD
8.1.2. Accelerarea procesului de privatizare
8.1.3 Atragerea investiţiilor străine
8.2. Agenţia română pentru investiţii străine
8.3. Aspecte critice privind ISD în România
8.4. Aspecte şi propuneri privind relansarea economică
8.5. Impactul ISD asupra economiilor ţărilor în tranziţie

CAPITOLUL 1

INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LOR ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

1.1. Definirea noţiunii de investiţie

1.2. Rolul investiţiilor în modernizarea economiei
1.3. Strategii investiţionale
1.4. Participanţii la realizarea investiţiilor

1.1. Definirea noţiunii de investiţie

În literatura de specialitate termenul de investiţie este privit pe două planuri:

primul, mai larg reprezentat de investiţiile financiare şi al doilea, mai restrâns, al
investiţiilor de capital.

Investiţiile financiare sunt reprezentate din orice plasament de capital, cu rolul

de a obţine un anumit beneficiu (profit).

Astfel, cumpărarea de acţiuni sau de alte titluri de valoare, plasarea de sume de

bani la bănci, alocarea de fonduri pentru dezvoltarea de afaceri (cu scopul de a obţine
dividende, dobânzi şi profituri) – reprezintă investiţii financiare.
Pe planul al doilea, cel al investiţiilor de capital, agenţii economici (atât cei
publici cât şi cei privaţi) achiziţionează noi mijloace fixe şi se modernizează cele
existente.
Investiţiile de capital au loc în economia reală precum şi în domeniile social –
culturale, constituind baza creşterii economice şi al dezvoltării sectoarelor social –
culturale.
Investiţiile au un caracter novator, schimbă situaţia economică existentă, apar
noi elemente tehnologice decât cele cunoscute anterior. Investiţiile vizează activitatea
economică viitoare, implicând astfel un însemnat factor de risc, ele reprezintă privarea
de un consum cert astăzi, în schimbul unei speranţe viitoare, pe care o certifică
specialiştii.
Investiţiile publice (statului) sau ale unui agent economic pot fi făcute în propria
sa ţară sau în alte ţări. Investiţiile dintr-un stat pot avea surse interne şi/sau surse externe
atrase, deci procesul investiţional are determinări endogene şi exogene. Atunci când se
combină cele două surse de provenienţă a capitalului (internă şi externă), activitatea
investiţională desfăşurată se numeşte investiţie mixtă. Agenţii economici străini pot
realiza investiţii proprii, fără participare autohtonă.
În România se pot realiza trei categorii de investiţii:
1) investiţii proprii, româneşti (autohtone);
2) investiţii mixte, cu capital românesc şi străin;

2
 3) investiţii străine, cu capital extern.
Corelaţia dintre investiţii şi creşterea economică este dublă: pe de o parte,
investiţiile influenţează creşterea economică prin volumul lor; pe de altă parte creşterea
economică este influenţată de calitatea investiţiilor realizate, aspect ce se reflectă în
eficienţa economică a investiţiilor.
Desfăşurarea normală a procesului de producţie presupune contribuţia mai
multor factori (capital fix, muncă, materii prime), iar în cadrul acestora, un rol deosebit
de important îl ocupă capitalul fix. Crearea de noi utilaje, precum şi aducerea
parametrilor celor existente la nivelul impus de progresul tehnic contemporan, se
realizează numai prin investiţii. În acest context, investiţiile de capital reprezintă
totalitatea cheltuielilor prin care se creează sau se achiziţionează noi capitaluri fixe,
productive sau neproductive, se dezvoltă, se modernizează şi se reutilizează cele
existente. Prin investiţii publice de capital se asigură construirea de noi unităţi
economice, dezvoltarea, modernizarea şi reutilarea celor existente, precum şi
construirea, lărgirea şi amenajarea obiectivelor cu caracter social – cultural şi de
locuinţe.
Sunt asimilate investiţiilor, cheltuielile pentru explorări, prospecţiuni şi cercetări
geologice referitoare la lucrările de investiţii; cheltuielile ocazionate cu proiectarea
tehnologică şi productivă a lucrărilor de investiţii; cheltuielile pentru împăduriri şi
plantaţii de pomi şi viţă de vie, îmbunătăţiri funciare; cheltuielile pentru achiziţionarea
animalelor de muncă şi de prăsilă. Prin extindere, sunt considerate investiţii cheltuielile
cu supravegherea realizării viitorului obiectiv şi pentru calificarea salariaţilor care vor
lucra la unitatea nou construită; cheltuielile pentru demolări, exproprieri şi amenajări.
Investiţiile , atât publice cât şi private se pot clasifica după mai multe criterii, şi
anume:
1) După structura lor, se pot grupa în:
• maşini, utilaje, instalaţii şi linii tehnologice, inclusiv aparate de
măsură şi control;
• lucrări de construcţii – montaj, compuse din lucrări de construcţii şi
instalaţii şi lucrări de montaj al utilajelor tehnologice realizate pe
şantierele de construcţii;
• lucrări geologice pentru descoperirea de noi rezerve de substanţe
minerale utile;
• alte cheltuieli de investiţii care se referă la plantaţii pomi – viticole,
până la trecerea acestora pe rod, cumpărarea şi creşterea animalelor
până dau producţie.
2) După legătura pe care o au cu obiectivul proiectat, investiţiile se clasifică în:
a) investiţii directe;
b) investiţii colaterale;
c) investiţii conexe.
Investiţiile directe sunt cele care se fac pentru obiectivul de bază (achiziţionarea
utilajelor, montarea acestora, executarea fundaţiilor şi a construcţiilor, etc.) Aceste
investiţii se calculează pe baza devizelor de cheltuieli care se întocmesc pe categorii de
lucrări, pe obiectiv, sau pe întreaga investiţie (devizul general).
Investiţiile colaterale se materializează în lucrări care asigură utilităţile
obiectivului de bază (căi de acces, conducte de apă, gaze, aer comprimat, reţele
telefonice, precum şi cele îndreptate spre construirea unor obiective destinate deservirii
obiectivului de bază – magazine, locuinţe în jurul obiectivului de bază, etc.).
Cheltuielile care se fac cu aceste investiţii se stabilesc prin devize special elaborate

3
 Investiţiile conexe sunt cele finalizate în alte obiective economice (în amonte)
pentru a asigura viitorului obiectiv materiile prime necesare desfăşurării procesului de
producţie.
3) După sursa de finanţare, investiţiile pot fi:
a) investiţii finanţate din surse proprii;
b) investiţii finanţate din surse atrase.
Sursele proprii se constituie din capitalul propriu (din profit, din fondul de
amortizare şi din încasările obţinute în urma vânzării unor utilaje).
Sursele atrase în această perioadă au rol mare în finanţarea investiţiilor şi se
constituie din credite bancare interne şi externe, alocaţii de la buget sau din alte surse.
4) După modul de constituire pot fi:
a) investiţii nete;
b) investiţii brute.
Investiţiile nete sunt constituite din sumele de bani ce provin din produsul
naţional net şi au ca scop sporirea capitalului fix şi a stocurilor de materii prime şi
materiale
Investiţiile brute se obţin adăugând la investiţia netă amortizarea, care are ca
scop înlocuirea capitalului fix uzat. Investiţiile brute contribuie astfel la creşterea
absolută a capitalului fix.
5) După natura obiectivului, investiţiile pot fi obiective noi sau pot fi
dezvoltări, modernizări, reutilări sau reprofilări ale unor investiţii anterioare.
6) După modul de execuţie, investiţiile sunt:
a) investiţii executate în antrepriză;
b) investiţii executate în regie.

Acest mod de clasificare sa foloseşte cu precădere pentru lucrările de construcţii.

Modul de execuţie este impus de o serie de factori, din care pot fi precizaţi: gradul de
specializare a viitorului obiectiv, mărimea obiectivului, natura lucrărilor, etc.
Investiţiile se mai pot clasifica şi după alte criterii şi anume: sfera de activitate
(productivă, social – culturală); ramurile beneficiare (investiţii executate în industrie,
agricultură, construcţii, transporturi), etc.

1.2. Rolul investiţiilor în modernizarea economiei naţionale

Modernizare şi restructurarea economiei naţionale este o acţiune complexă, care

vizează toate nivelurile activităţii economice şi anume: ansamblul economiei naţionale,
ramurile propriu – zise, unitatea economică şi locul de muncă. Activitatea de
modernizare şi restructurare este un proces dinamic, care asigură perfecţionarea
capitalului fix, crearea unei structuri complexe şi mobile de producţie, introducerea
celor mai performante metode şi tehnici de muncă, etc.
Acţiunea de modernizare şi restructurare, privită la nivelul economiei naţionale
şi al ramurilor, trebuie să se refere, în special, la structurile economiei naţionale,
dezvoltarea pe baza principiilor moderne a ramurilor economice, înfăptuirea unor
raporturi corespunzătoare fiecăreia dintre aceste ramuri, realizarea unor transformări pe
plan social.
În cadrul activităţii de modernizare şi restructurare a economiei naţionale, un loc
important trebuie să i se acorde îmbunătăţirii activităţii fiecărei ramuri în parte,
dezvoltării pe principii noi a agriculturii, creşterii gradului de participare la circuitul
economic a firmelor mici şi a activităţii de servicii, intensificării acţiunilor în vederea
realizării unor profunde transformări pe plan uman.

4
 În investiţii, în modernizare şi restructurare, statului îi revine un rol determinant,
atât datorită rolului său modelator în economia naţională, cât şi forţei sale financiare şi
economice.
Prin pârghiile fiscale şi monetare pe care le posedă, statul poate reorienta agenţii
economici publici şi privaţi spre investiţii, spre modernizarea capacităţilor de producţie,
cât şi spre creşterea cererii agregate.
În condiţiile actuale din România, sectorul public trebuie să-şi regândească rolul
său de pol economic, să contribuie alături de sectorul privat la creşterea economică
durabilă, şi nu în ultimul rând la reluarea procesului investiţional.
Corelaţia dintre investiţii (fie ele publice ori private) şi modernizare este
fundamentală pentru orice activitate economică, indiferent de ramura în care aceasta se
desfăşoară.
Indiferent de nivelul la care se realizează activitatea de modernizare, ea cuprinde
cu prioritate: modernizarea forţei de muncă prin îmbunătăţirea structurală a acesteia şi
ridicarea nivelului de calificare; modernizarea utilajelor prin înlocuirea celor uzate,
îmbunătăţirea parametrilor tehnico – economici ai capitalului fix; modernizarea
produselor finite prin introducerea în fabricaţie de noi produse cu un grad ridicat de
eficienţă; perfecţionarea parametrilor şi ridicarea nivelului calitativ la cele existente. De
remarcat este faptul că activitatea de modernizare nu se poate face decât prin
intermediul investiţiilor (în rândul cărora, investiţiile publice au un rol determinant), ca
suport material al creşterii economice durabile.

1.3. Strategii investiţionale

Procesul investiţional reprezintă suportul material al dezvoltării economice,

investiţiile stau la baza diversificării sau creşterii calitative a tuturor factorilor de
producţie. Fără activitatea de investiţii nu se pot asigura sporuri de capital fix sau
circulant, creşterea numărului de locuri de muncă, creşterea randamentelor utilajelor,
creşterea productivităţii muncii. Investiţiile pentru dezvoltare, ca totalitate a cheltuielilor
făcute pentru construirea de noi obiective, dezvoltarea sau modernizarea celor existente,
reprezintă un cost cert pentru un viitor ce conţine elemente de incertitudine. Fenomenul
de incertitudine poate consta în diminuarea cererii pentru produsele finite, creşterea
cantităţilor de produse finite apărute pe piaţă, creşterea costurilor materiilor prime,
apariţia altor produse mai performante, etc. De aceea, în cadrul strategiilor şi politicilor
firmei, strategia investiţională are un loc important deoarece toate celelalte activităţi ale
firmei depind de investiţii, depind de politica de investiţii adoptată.
Strategia investiţională, ca o mulţime logică de informaţii cu caracter tehnic şi
economic, stabileşte, pe baza unor studii, analize, simulări, obiectivele principale ale
firmei în domeniul investiţional, acţiunile ce urmează să se desfăşoare pentru atingerea
obiectivelor, modalităţile de atingere a acestora, sursele de finanţare şi metodele de
alocare a resurselor. Strategia investiţională, ca o strategie parţială, dar care ocupă un
loc central în cadrul strategiilor şi politicilor firmei, trebuie să aibă în vedere şi celelalte
strategii ale firmei (de piaţă, de restructurare, privatizare, informatizare, etc.),
înscriindu-se în strategia globală a firmei, în politica sa economică, asigurând suportul
financiar al materializării programelor firmei.
Strategia investiţională a firmei, fie ea privată sau publică, are un puternic
caracter novator deoarece prin investiţii se asigură promovarea progresului tehnic şi a
rezultatelor cercetării ştiinţifice, perfecţionarea capitalului fix, a tehnologiilor, a
metodelor de organizare a producţiei, etc.

5
 În funcţie de puterea economică a firmei, de corelarea care există între ceea ce
ea produce şi cererea pieţei, strategia investiţională poate fi:
a) strategie de redresare;
b) strategie de consolidare;
c) strategie de dezvoltare.
a) Strategia investiţională de redresare (aplicabilă firmelor la care cererea de
produse finite a scăzut foarte mult) presupune restructurarea producţiei,
schimbarea utilajelor şi tehnologiei, etc.
b) Strategia de consolidare se aplică numai acolo unde se constată mici
modificări în structura pieţei, unde au apărut şi alţi furnizori de produse
finite, unde se constată o creştere a concurenţei şi există riscul pierderii
vechilor pieţe de desfacere a produselor finite. Strategia aplicată în această
perioadă trebuie să fie una de adaptare la condiţiile concrete ale vieţii social
– economice, de menţinere a poziţiei câştigate, a locului deţinut în acţiunile
de cooperare şi contractele cu partenerii tradiţionali.
c) Strategia de dezvoltare se aplică în cazul în care există o cerere pronunţată
de produse finite sau în cazul în care piaţa reclamă apariţia de noi produse
finite cu parametri, calităţi, sau efecte sociale superioare celor existente deja
pe piaţă.
Investiţiile reprezintă o economie la fondul de consum, o cheltuială făcută azi
pentru asigurarea unei dezvoltări viitoare şi, în acest caz, investitorului nu-i poate fi
indiferent modul cum se cheltuieşte această economie a lui. În cazul investiţiilor
publice, investiţii care au la bază surse bugetare, interesul este al întregii comunităţi, al
tuturor contribuabililor. Ca urmare, la baza oricărei activităţi investiţionale trebuie să
stea principiul eficienţei economice, al obţinerii unui efect cât mai mare la fiecare
unitate de efort făcută.
Elaborarea unei strategii investiţionale presupune multă abilitate din partea celui
ce o elaborează, deoarece orice strategie implică riscuri, ştiindu-se că cea mai mare rată
de risc poate duce la cele mai mari profituri, dar şi la cele mai mari pierderi. De aceea,
orice strategie, şi cu atât mai mult cea investiţională, necesită multă gândire şi analize
minuţioase, deoarece nu întotdeauna strategia de a obţine cel mai mare profit este cea
mai bună.
La nivel macroeconomic, în sfera de acţiune a investiţiilor publice, strategiile
guvernamentale de investiţii, trebuiesc elaborate în conformitate cu planul de dezvoltare
economică naţională pe termen mediu şi lung, ţinând cont de obiectivele strategice
naţionale. În cazul obiectivelor de investiţii foarte mari care necesită finanţări mari şi
foarte mari, statul poate coopera şi cu firme cu capital privat, atât naţionale cât şi
internaţionale.
În fundamentarea strategiei investiţionale şi în general a firmei, trebuie observat
ce tip de economie de piaţă promovează guvernul. Într-un fel se va fundamenta strategia
dacă economia de piaţă se bazează pe o concurenţă perfectă sau pe una imperfectă, pe o
economie de piaţă dirijată de Stat, planificată, sau pe una modernă, liberală.
Evident că fiecare ţară îşi doreşte o economie de piaţă modernă, care se
realizează prin mecanismele economico – financiare unde statul influenţează în mod
direct activitatea firmelor prin pârghii financiare, unde economia este descentralizată şi
proprietatea publică coexistă cu cea privată (care deţine ponderea cea mai mare).
Strategia investiţională, cel puţin pentru marile firme (private sau publice),
depinde de opţiunile politice. De aceea, este foarte greu pentru o firmă mare să
elaboreze o astfel de strategie, să facă propuneri de acţiuni concrete pentru realizarea

6
unor obiective, dacă nu există o strategie la nivel macroeconomic sau dacă aceasta nu
este cunoscută de factorii de decizie de la nivel sectorial, regional, zonal, etc.
Cel mai mare neajuns al unei politici economice îl reprezintă marginalizarea
activităţii de investiţii, lipsa de coordonare dintre o serie de măsuri ce vizează reforma
economică şi activitatea investiţională.
Relansare activităţii din industrie, construcţii şi agricultură, ridicarea
productivităţii muncii şi a eficienţei utilizării factorilor de producţie, creşterea accelerată
a exportului faţă de import, nu se poate face fără o politică clară în domeniul
investiţiilor la nivelul guvernului, care să constituie un element orientativ pentru
fundamentarea strategiilor investiţionale ale firmelor publice ori private.

1.4. Participanţii la realizarea investiţiilor

Investiţiile se caracterizează prin aceea că se înfăptuiesc în scopul creării de noi

mijloace fixe, iar realizarea lor necesită un timp îndelungat în principalele faze:
proiectare, execuţie şi apoi atingerea parametrilor proiectaţi.
Investiţiile se realizează în diferite ramuri economice, fără ca ele să constituie o
ramură de sine stătătoare a economiei naţionale.
Schema logică de desfăşurare a unei investiţii, principalele etape care trebuie
parcurse în realizarea unei investiţii, începând cu apariţia noului obiectiv şi terminând
cu scoaterea din funcţiune, înlocuirea lui cu altul mai perfecţionat este următoarea:
Fig. 1. Schema de desfăşurare a unui obiectiv de investiţii.

1. Apariţia necesităţii unei investiţii.

8. Recepţia lucrărilor de către
2. Fundamentarea necesităţii unei beneficiar;
investiţii.
9. Punerea în funcţiune a
3. Adoptarea deciziei de a investi. investiţiei.

4. Elaborarea documentaţiei tehnico 10. Atingerea parametrilor

– economice. proiectaţi.

5. Aprobare documentaţiei tehnico – 11. Funcţionarea noului obiectiv în

economice; regim normal.

6. Deschiderea finanţării lucrărilor 12. Scoaterea din funcţiune a

de investiţii. obiectivului.

7. Realizarea lucrărilor de investiţii.

Cel care dirijează întreaga activitate în legătură cu obiectivul de investiţii este

beneficiarul lucrării, viitorul proprietar al obiectivului. Adesea acesta nu participă
efectiv la realizarea efectivă a investiţiilor, totuşi prezenţa sa se face simţită în toate
etapele înscrise în schema din Fig. 1.

7
 Realizarea unei investiţii este opera următorilor participanţi: beneficiarul,
proiectantul şi executantul.
De activitatea lor depind atât modul cum se înfăptuieşte o investiţie, cât şi gradul
ei de eficienţă economică.
Trebuie precizat însă că dacă beneficiarul este de obicei o singură întreprindere
(publică sau privată), sau o instituţie publică, în schimb pot exista două sau mai multe
institute de proiectare. De asemenea, denumirea de executant acoperă cel puţin două
întreprinderi (una industrială, care fabrică utilajele necesare, iar cealaltă de construcţii,
care execută lucrările pe şantiere), dar în majoritatea cazurilor executantul este
reprezentat de un număr mare de întreprinderi din diferite ramuri industriale (construcţii
de maşini, metalurgie, electrotehnică, chimie, industrie uşoară, etc.), precum şi din alte
ramuri ale economiei naţionale: construcţii (organizaţii de construcţii propriu zise, de
instalaţii, etc.), transporturi, etc.

Beneficiarul.

Beneficiarul unei investiţii este, de fapt, proprietarul viitorului obiectiv sau

mandatarul acestuia. Beneficiarul este acela care cunoaşte necesitatea unei investiţii şi
mobilizează fonduri pentru realizarea acesteia. El dispune de aceste fonduri şi răspunde
de gospodărirea lor judicioasă, ceea ce influienţează asupra eficienţei investiţiilor.
Beneficiarul este primul factor decizional în materie de investiţii, el determină
priorităţile în repartizarea investiţiilor pe obiective şi eşalonarea lor judicioasă în timp.
De asemeni, beneficiarul determină mărimea obiectivului de investiţii, stabileşte
structura lucrărilor, ceilalţi factori neavând decât rolul de a realiza ceea ce beneficiarul a
comandat. În calitatea sa de coordonator general al lucrărilor, el dispune, în final, de
întreaga investiţie, aprobând pe parcursul executării ei toate acţiunile întreprinse de
proiectant şi executant.
În general, beneficiarul unei investiţii este întreprinderea sau instituţia care va
administra noul mijloc fix ce urmează a fi creat. În cazul unui obiectiv de investiţii nou,
se creează un nucleu al viitoarei întreprinderi (instituţii), format din managerul acesteia
şi câteva cadre de execuţie. Beneficiarul nu reprezintă deci o întreprindere specializată
în lucrări de investiţii. Numai într-un singur caz se poate vorbi despre o asemenea
specializare, când întreprinderea de construcţii execută pentru sine anumite lucrări de
investiţii. Dar situaţiile în care beneficiarul şi executantul coincid, sunt cazuri
particulare.
De regulă, beneficiarul reprezintă un agent economic cu profil fie industrial, fie
agricol, o instituţie cu caracter social – cultural, etc. Nu este astfel necesar ca membrii
colectivului de conducere a întreprinderii sau instituţiei respective, să cunoască bine
problemele pe care le ridică o lucrare de investiţii. Sunt frecvente cazurile când ei se
confruntă pentru prima dată cu asemenea probleme. Acest fapt constituie una din
cauzele defecţiunilor care mai persistă în materie de investiţii. Beneficiarul nu reuşeşte
întotdeauna să formuleze precis cerinţele, lăsând proiectantului şi executantului o mare
libertate de acţiune, fapt care poate influenţa negativ eficienţa economică a investiţiilor.
O măsură de ameliorare a acestei situaţii constă în stabilirea unui reprezentant
calificat al beneficiarului – denumit în mod uzual, diriginte de şantier – care să
urmărească, să controleze şi să îndrume execuţia întregii investiţii, să refuze, dacă este
cazul, introducerea în documentaţiile tehnico -–economice a unor lucrări care nu sunt
necesare, să supravegheze respectarea prevederilor proiectului de execuţie, să solicite
remedierea defecţiunilor constatate, să impulsioneze respectarea termenelor de execuţie,
să nu permită proasta gospodărire a materialelor de construcţie, etc. În funcţia de

8
diriginte de şantier va trebui încadrată o persoană cu experienţă şi pregătire
corespunzătoare, de preferinţă inginer constructor sau arhitect.
Un element important îl are alegerea amplasamentului viitorului obiectiv de
investiţii, decizie majoră pe care beneficiarul este chemat să o adopte, înainte chiar de a
se trece la proiectarea lucrărilor.

1.Proiectantul

Proiectarea – înţelegând prin aceasta întreaga activitate de concepere a viitorului

obiectiv de investiţii, de la definirea principiilor de funcţionare a acestuia şi până la
elaborarea documentaţiilor tehnico – economice după care se execută lucrările de
investiţii – are un rol esenţial în creşterea eficienţei economice a investiţiilor. De
calitatea proiectării depinde gradul de eficienţă a noului obiectiv. Executantul nu face
altceva decât să realizeze lucrările în conformitate cu proiectele elaborate. Nivelul
producţiei, consumurile materiale, caracteristicile utilajelor, numărul şi structura pe
profesii a muncitorilor şi în general toate prevederile din documentaţiile tehnico –
economice sunt concepute de cercetător şi proiectant, multe din ele reprezentând creaţia
lor originală.
Una din căile sigure de creştere a eficienţei economice a investiţiilor o constituie
îmbunătăţirea activităţii de proiectare, activitate care are ca suport cercetarea ştiinţifică,
activitate care precede proiectării. Apariţia pe piaţă a noilor produse nu este posibilă
fără un aport consistent al cercetării ştiinţifice proprii, exceptând cazul în care licenţele
de fabricaţie sau produsele finite, ca atare, se importă.
În plus, este necesar să se ţină seama că celelalte ramuri economice care concură
la realizarea investiţiilor – industria, construcţiile, etc. - sunt puternic influenţate de
nivelul activităţii de cercetare ştiinţifică şi că cele două laturi ale acesteia – cercetarea
fundamentală şi cercetarea aplicativă – determină progresul întregii producţii materiale.
Orice investiţie se execută pe baza unei documentaţii tehnico – economice
elaborate de proiectant, constituită din ansamblul de documente – texte, calcule şi
desene – pe baza cărora se execută utilajele, construcţiile şi celelalte elemente care
compun investiţiile.
Prin proiectele de execuţie iau formă concretă (scrisă) profilul viitorului
obiectiv, principiile sale de funcţionare, modul de execuţie, utilajele, instalaţiile
tehnologice şi obiectivele de construcţii, amplasamentul şi mărimea teritoriului afectat
noului obiectiv, precum şi celelalte elemente necesare pentru execuţia investiţiei.
În cadrul activităţii de proiectare, se stabileşte locul tuturor clădirilor,
construcţiilor speciale şi utilajelor, instalaţiilor tehnico - sanitare, obiectivelor cu
caracter social, etc.
De asemeni, elementele ce ţin de organizarea producţiei sunt definite încă din
faza de proiectare. De aceea, posibilităţile ulterioare de îmbunătăţire a organizării
procesului de producţie sunt facilitate sau îngrădite de modul cum s-a proiectat un
obiectiv, calitatea activităţii de proiectare răsfrângându-se pe multiple planuri asupra
eficienţei economice.
O condiţie de bază a proiectării eficiente o constituie reducerea duratei de
elaborare a documentaţiilor tehnico – economice. Proiectarea unei investiţii se
realizează într-o perioadă de timp relativ îndelungată. Întrucât investiţiile au ca scop
promovarea noului, apare limpede necesitatea scurtării, pe cât posibil, a duratei

9
proiectării. În caz contrar, se poate ajunge la situaţia ca mijloacele fixe proiectate şi
realizate prin investiţii să fie uzate moral încă înainte de a fi puse în funcţiune sau la
scurt timp după aceasta.

În cadrul analizei procesului de proiectare, avem în vedere două activităţi

distincte:
a) proiectarea tehnologică;
b) proiectarea construcţiilor.
a) Proiectarea tehnologică eficientă se concretizează în obiective de investiţii
de înalt nivel tehnic, cărora le este proprie o eficienţă economică sporită.
Asigurarea condiţiilor pentru dezvoltarea proiectării tehnologice are drept
rezultat realizarea unor obiective industriale care funcţionează la parametri înalţi,
contribuind la sporirea eficienţei economice a investiţiilor. Astfel se pot obţine
beneficiile necesare finanţării activităţii de cercetare ştiinţifică şi proiectare tehnologică
la un nivel superior, sporirii mijloacelor de studiu şi investigare şi îmbunătăţirii calităţii
lor.
În vederea sporirii eficienţei economice a investiţiilor, în cadrul activităţii de
proiectare tehnologică se urmăreşte realizarea a două deziderate: obţinerea unei cât mai
mari economii de muncă socială şi punerea în valoare a resurselor ţării.
Proiectarea unei noi investiţii este precedată de analiza modului de funcţionare a
capacităţilor de producţie similare existente. Este neraţional şi dăunător pentru
economia naţională, să se construiască noi obiective, în timp ce altele, de acelaşi gen,
stau nefolosite.
Este necesar, de asemenea, ca înainte de a se trece la proiectarea unei noi lucrări
de investiţii, să se cerceteze dacă nu este mai eficientă acţiunea de reutilare şi
modernizare a obiectivelor existente.
În cadrul activităţii de proiectare este necesar să se desfăşoare intense studii
economice privind prognoza cererii interne, posibilităţile de export al produselor finite,
evoluţia preţurilor şi a tendinţelor lor în viitor.
Dacă în urma efectuării unor analize temeinice, rezultă necesitatea construirii
noului obiectiv de investiţii, atunci pentru obţinerea unei înalte eficienţe economice
există căi multiple, printre care:
a) Introducerea în proiecte a celor mai moderne soluţii şi procedee tehnologice;
b) Crearea şi punerea în funcţiune a acelor utilaje tehnologice capabile să
funcţioneze cu parametrii ridicaţi, compatibili cu nivelul atins de tehnica
mondială.
c) Proiectarea de utilaje şi instalaţii cu gabarit şi greutate redusă.
d) Prevederea în proiectul noului obiectiv, a acelor utilaje care economisesc
forţa de muncă, conducând la o înaltă productivitate a muncii.
e) Proiectarea de utilaje care asigură un consum redus de materii prime şi
materiale, la acelaşi volum de producţie finită.
f) Adoptarea acelor soluţii tehnologice care prevăd folosirea naţională a
resurselor energetice.
g) Proiectarea noilor investiţii ţinând seama de necesitatea reducerii la minimul
necesar a cheltuielilor.
h) Stabilirea profilului viitorului obiectiv, determinarea întregii game de
produse şi sortimente care se vor fabrica, ţinând seama de solicitările pieţei
interne şi externe.
i) Includerea în proiectele de investiţii a acelor utilaje, prin care se realizează
produse cu caracteristici superioare.

10
 j) Proiectarea utilajelor caracterizate printr-o înaltă siguranţă în funcţionare,
durabilitate.
k) Includerea în proiecte a pieselor, subansamblurilor şi chiar a utilajelor
tipizate şi standardizate, care sunt uşor de produs, au performanţe testate,
sunt interschimbabile.
l) Introducerea în proiecte a acelor utilaje care, respectând condiţiile de mai
sus, necesită cheltuieli minime pentru achiziţionarea şi montarea lor, pentru
exploatare şi întreţinere.
m) Dimensionarea optimă a capacităţilor de producţie.
n) Elaborarea proiectelor de execuţie a noilor investiţii pe baza celor mai
raţionale metode de organizare a procesului de producţie.

2.Proiectarea construcţiilor

Prin construcţii se înţeleg două categorii de obiective de investiţii şi anume:

clădiri şi construcţii speciale.
Atât la realizarea clădirilor, cât şi a construcţiilor speciale, cerinţa de bază care
trebuie respectată este cheltuirea unor fonduri minime. Acest lucru este posibil printr-o
judicioasă proiectare care se realizează pe multiple căi, şi anume:
a) Reducerea suprafeţelor construite, prin dimensionarea strictă a clădirilor şi
construcţiilor speciale în funcţie de noile capacităţi de producţie.
b) Economia de teren ocupat cu construcţiile, prin analiza minuţioasă a
posibilităţilor de realizare.
c) Concentrarea activităţilor într-un număr cât mai mic de clădiri.
d) Combaterea gigantismului şi a exagerărilor arhitecturale, acordându-se
prioritate elementului funcţional.
e) Proiectarea unor finisaje simple, necostisitoare.
f) Necesitatea unei analize temeinice în cazul construirii obiectivelor
administrative şi a celor cu caracter auxiliar, căutându-se renunţarea la
unele dintre ele care nu sunt de strictă necesitate.
g) Reducerea pe cât posibil a spaţiilor de circulaţie din interiorul clădirilor,
contribuie de asemeni la diminuarea cheltuielilor.
h) Proiectarea clădirilor având în vedere consumuri minime de materiale de
construcţii
i) Folosirea proiectelor tip, ceea ce permite obţinerea de însemnate economii
atât în faza de proiectare, cât şi în procesul de execuţie a construcţiilor.
j) Reducerea ponderii clădirilor în ansamblul investiţiilor.
k) Eşalonarea judicioasă a investiţiilor, problemă care se referă la ansamblul
activităţii de proiectare. O eşalonare corespunzătoare a investiţiilor poate
permite reducerea creditelor, fondurile băneşti necesare execuţiei în
continuare a lucrărilor, procurându-se din profitul realizat din punerea în
funcţiune parţială a unor capacităţi de producţie.
l) Asigurarea asistenţei tehnice necesare, întărirea puterii pe care proiectantul
o are faţă de executant pentru soluţiile pe care le-a preconizat.
3.Executantul

La realizarea investiţiilor contribuie în cea mai mare parte două ramuri ale
economiei naţionale – industria şi construcţiile – ramuri care sunt executanţii principali
ai acestor lucrări.

11
 3.1. Industria

Industria reprezintă executantul cu ponderea cea mai mare în lucrările de

investiţii. Ea apare în calitate de producătoare de utilaje tehnologice, materiale de
construcţii şi utilaje pentru ramura construcţiilor şi se numeşte în practică, furnizor de
utilaje. La lucrările de investiţii nu participă întreaga industrie, ci numai o serie de
subramuri.
Influenţa industriei asupra eficienţei economice a investiţiilor poate fi sintetizată
astfel:
• Reducerea costului producţiei industriale conduce la diminuarea
cheltuielilor de investiţii.
• Promovarea progresului tehnic în industrie stă la baza creşterii
eficienţei economice a investiţiilor.
• Introducerea în proiectele de execuţie a soluţiilor tehnologice
avansate pe baza perfecţionării proceselor de producţie în industrie.
• Punerea în valoare a resurselor naturale ale ţării, deseori depinde de
capacitatea industriei de a realiza utilaje şi procedee tehnologice
moderne, care să permită realizarea acestui scop foarte important.
• Reducerea importurilor depinde, în ultimă analiză, de posibilităţile
întreprinderilor industriale de a livra produsele necesare realizării şi
punerii în funcţiune a investiţiilor.
• Rentabilitatea viitorului obiectiv, în întreaga durată de funcţionare,
depinde de durabilitatea utilajelor fabricate în industrie.
• Posibilităţile de automatizare a proceselor de producţie, de conducere
a proceselor de producţie, cu ajutorul calculatorului.
• Reducerea duratei de execuţie în construcţii, realizarea materialelor
de construcţii moderne, a înlocuitorilor, sunt de neconceput fără
aportul industriei.
• Contribuţia industriei la mecanizarea lucrărilor de construcţii, mai
ales a proceselor grele de muncă, cu un consum mare de manoperă.
• Transferarea unei părţi din activitatea de construcţii către industrie,
se face prin procesul de industrializare a construcţiilor. Construcţiile
capătă astfel, aspectul unei activităţi de montaj al pieselor fabricate în
industrie.
3.2. Ramura construcţiilor

Construcţiile reprezintă una din ramurile producţiei materiale ce are ca loc de

desfăşurare a activităţilor, şantierul pe care prind contururi precise lucrările de investiţii.
Activitatea desfăşurată în ramura construcţii prezintă următoarele caracteristici:
• producţia finită este constituită în exclusivitate din mijloace fixe;
• mijloacele fixe realizate de această ramură au particularitatea că sunt
imobile, fixate definitiv pe sol;
• procesul de producţie are o durată de execuţie relativ îndelungată;
• locul de muncă (şantierul) are o anumită mobilitate, determinată de
amplasamentul diferitelor obiecte de construcţie şi de stadiul de
execuţie a lucrărilor.
În ramura construcţii nu se realizează numai lucrări de investiţii. Principalele
lucrări realizate în această ramură sunt: lucrări de construcţii – montaj cu caracter de

12
investiţii; reparaţii capitale la obiectivele de construcţii, prestări de servicii în
construcţii.
O lucrare de construcţii cu caracter de investiţii poate avea următoarea structură:
obiecte de construcţii propriu – zise; instalaţii; construcţii speciale (hidrotehnice,
rutiere, etc.), montaj de utilaje.
Principalele căi prin care construcţiile, ca ramură, îşi aduc contribuţia la
creşterea eficienţei economice sunt:
a) Reducerea duratei de execuţie a lucrărilor pe şantiere
a) Reducerea dispersării frontului de lucrări (concentrarea activităţii pe un
număr mai redus de şantiere) are drept consecinţă executarea mai rapidă a
unor obiective de investiţii şi grăbirea punerii lor în funcţiune.
b) Reducerea cheltuielilor de organizare a şantierelor contribuie direct la
ieftinirea investiţiilor.
c) Îmbunătăţirea organizării muncii şi a proceselor de execuţie, introducerea
metodelor moderne de management contribuie de asemenea, la reducerea
cheltuielilor de investiţii.
d) Îmbunătăţirea proiectelor de execuţie, cu acordul proiectanţilor, are menirea
să sporească performanţele noii investiţii.
e) Înlocuirea materialelor scumpe, prevăzute în proiecte, cu altele mai ieftine.
f) Realizarea unor lucrări de bună calitate asigură înlăturarea cheltuielilor
suplimentare ulterioare, în faza de exploatare, pentru întreţinerea
obiectivului respectiv, reducerea simţitoare a cheltuielilor cu reparaţiile
curente şi capitale, mărirea duratei de funcţionare a mijlocului fix nou creat.
g) Înlăturarea risipei de materiale pe şantierele de construcţii.
h) Creşterea productivităţii muncii prin mecanizarea operaţiunilor care necesită
un volum mare de muncă.
i) Folosirea integrală a capacităţii utilajelor de construcţii este o condiţie a
creşterii productivităţii muncii.
j) Folosirea deplină a forţei de muncă disponibile.
k) Folosirea de finisaje simple, economice, adecvate la specificul şi la
destinaţia clădirii.
l) Reducerea costului producţiei de construcţii – montaj.
Pe lângă ramurile enumerate mai sus industria şi construcţiile, o contribuţie
importantă la realizarea investiţiilor (mai ales a celor publice de importanţă naţională), îl
au transporturile, agricultura, silvicultura şi alte ramuri atât ale producţiei materiale, cât
şi ale sferei serviciilor şi activităţilor sociale.
La rândul lor, investiţiile, prin efectele lor, contribuie la dezvoltarea tuturor
ramurilor economiei naţionale, constituind suportul material al acestei dezvoltări.

CAPITOLUL 3

EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI DECIZIA DE INVESTIŢII

3.1. Conceptul de eficienţă

13
 Orice activitate umană este, în acelaşi timp, consumatoare de resurse şi
producătoare de efecte. Dezvoltarea economico-socială s-a bazat, mult timp, pe
concepţia că omenirea dispune de resurse naturale în cantităţi mai mult decât suficiente.
Dar, şocurile produse de crizele de energie şi de materii prime, precum şi degradarea tot
mai evidentă a mediului natural, datorită exploatării sale neraţionale, au condus la
conturarea unei concepţii realiste cu privire la disponibilităţile de resurse la nivel
mondial, cât şi la nivelul fiecărei ţări în parte.
Nivelul limitat al resurselor materiale şi de muncă generează cerinţa
economicităţii folosirii lor, în sensul asigurării unor randamente maxime sau unor
consumuri cât mai reduse.
Pornind de la sensul lingvistic al noţiunii de eficienţă, se poate afirma că
eficienţa este atributul oricărei activităţi umane de a produce efectul util dorit.
Studiul eficienţei unei activităţi are la bază următoarele tipuri de corelaţii:
a) comparaţie între nivelul resurselor;
b) comparaţie între nivelul efectelor;
c) comparaţie de tipul efort/efect şi efect/efort;
d) comparaţie între nivelurile de eficienţă.
Una din accepţiunile noţiunii de eficienţă este: efecte cât mai mari în raport cu
resursele alocate sau consumate. Aceasta arată efectul util pe unitatea de resursă alocată
(E/R) sau invers, efortul depus pentru obţinerea unei unităţi de efect (R/E).
Privită din punct de vedere aplicativ, eficienţa se poate defini ca un raport
obiectiv, cantitativ, între efectele şi eforturile depuse în vederea obţinerii lor.
e = E/R – maxim, adică, maximizarea efectelor obţinute pe unitatea de resursă
alocată / consumată;
e = R/E – minim, adică, minimizarea consumului de resurse pe unitatea de efect
obţinut.
Natura şi caracterul eforturilor şi efectelor se reflectă asupra caracterului
eficienţei.
Din punctul de vedere al resurselor, acestea trebuie să fie cât mai riguros
structurate ca să răspundă cerinţelor de analiză (cum se folosesc, cât se consumă, gradul
de valorificare, economisirea lor).
Structurarea presupune următoarele criterii:
- după criteriul regenerărilor în timp.
▪ resurse regenerabile;
▪ resurse neregenerabile.
- după natura lor:
▪ umane, tehnice;
▪ materiale, financiare.
Din punctul de vedere al efectelor, de asemenea, eficienţa necesită structurarea
acestora.
Efectele pot fi:
√ directe: identificabile la locul unde se desfăşoară activitatea;
√ indirecte: identificabile în alte sectoare de activitate.
- După momentul la care se produc:
√ efecte imediate;
√ efecte posibile, viitoare.
- După natura lor:
√ efecte economice;
√ efecte ecologice;
√ efecte sociale;

14
 √ efecte tehnice etc.
O analiză completă şi complexă impune luarea în considerare, într-o exprimare
unitară, a tuturor categoriilor de efecte.
În practică acest lucru este inaplicabil şi, de aceea, în multe cazuri se procedează
la abordarea parţială a studiului de eficienţă, pe tipuri de efecte (în principal, studiul de
eficienţă economică).
Din punct de vedere cantitativ, corelaţia dintre eforturi şi efecte se exprimă prin
indicatori de eficienţă care, de regulă, îmbracă forma unor raporturi matematice. Pentru
a caracteriza eficienţa unei activităţi, în toată complexitatea sa, este necesar să se
folosească un sistem de indicatori care să pună în evidenţă toate corelaţiile posibile între
eforturi şi efecte.

3.2. Procedura de selecţie a proiectelor de investiţii

Decizia de investiţie într-o firmă presupune parcurgerea anumitor etape logice,

prezentate cronologic.

Diagnosticarea problemelor
1. Identificarea oportunităţilor de investire
Obţinerea informaţiilor despre proiect
2. Culegerea datelor relevante
Identificarea alternativelor de proiect
3. Considerarea căilor alternative pentru atingerea obiectivelor
Analiza financiară a proiectului
4. Lucrul la proiecte specifice fără detalii
5. Identificarea cheltuielilor financiare şi a veniturilor
Luarea deciziei
6. Evaluarea financiară a proiectului
7. Considerarea aspectelor nonfinanciare şi necuantificabile
8. Luarea deciziei
Implementarea şi controlul
9. Implementarea deciziei şi controlul proiectului
Analiza
10. Analiza rezultatelor

Procedura de selecţie este o problemă specifică fiecărei organizaţii. De maximă

importanţă este analiza impactului firmă – mediu economic.
Deşi necuantificabilă, această analiză este utilizată pentru stabilirea strategiei de
dezvoltare a firmei şi conţine trei momente importante:
- determinarea obiectivelor firmei;
- analiza diagnostic a firmei care urmăreşte să determine punctele forte şi slabe
ale firmei;
- evaluarea mediului economic în care firma îşi desfăşoară activitatea.
Analiza şi diagnosticarea mediului sunt componente deosebit de importante ale
procesului strategic managerial care asigură succesul firmei pe piaţa concurenţială, de
obicei introduse în studiile de fezabilitate.

15
 Este cunoscut faptul că toate unităţile identifică punctele forte şi slăbiciunile lor
şi posibilităţile şi ameninţările mediului concurenţial. Dar ceea ce este pierdut adesea
din vedere este faptul că o combinare între aceşti factori poate duce la obţinerea şi
alegerea anumitor strategii. Astăzi proiectanţii de strategii utilizează un număr de
matrice care arată relaţiile dintre variabilele critice (de exemplu, matricea TOWS).
Principalele stadii în alegerea proiectelor de investiţii sunt următoarele:
I. generarea propunerilor de investiţii (etapele 1-3);
II. selecţia proiectelor de investiţii (etapele 4-8);
III. implementarea, controlul şi analiza rezultatelor (etapele 9-10).
I. Generarea propunerilor de investiţii este, de obicei, o problemă descentralizată
care permite să fie elaborate propuneri de investiţii la toate nivelurile întreprinderii. În
general, nivelurile inferioare propun investiţii de înlocuire, de modernizare sau de
expansiune, iar nivelurilor superioare le revine responsabilitatea de a propune proiecte
de dezvoltare strategică. În acest stadiu, fiecare proiect trebuie să fie însoţit de un studiu
comercial, tehnic şi financiar, care să justifice oportunitatea investiţiei.
II. Selecţia proiectelor de investiţii se efectuează pe criterii financiare, dar ţinând
cont de priorităţile directe de politică investiţională. Ea se referă la alegerea investiţiilor
rentabile în funcţie de resursele ce pot fi alocate pentru acestea.
Teoria financiară indică faptul că în luarea deciziei de investiţie pot fi întâlnite
anumite criterii care duc la folosirea unor metode sau a altora, cum ar fi maximizarea
profitului firmei, minimizarea termenului de recuperare, reducerea riscului asociat
proiectului de investiţii sau ordonarea optimală a proiectelor mutual exclusive. În
general, este acceptat că abordarea dinamică este o tehnică mult mai bună decât
abordarea statică în ceea ce priveşte considerarea acestor criterii.
În prezent, cele mai utilizate metode sunt cele care impun o analiză bazată pe
influenţa factorului timp asupra valorii profitabilităţii. Între acestea, tehnica venitului
net total actualizat (VNA) are cea mai bună fundamentare teoretică. Însă unii manageri
preferă rata internă de rentabilitate (RIR).
În marile întreprinderi şi puterea de decizie poate fi descentralizată. De exemplu,
un şef de departament dispune de un buget care să fie folosit pentru finanţarea unor
investiţii de mică amploare (înlocuiri etc.). Din contra, marile proiecte fac obiectul unor
lungi dezbateri în cadrul conducerii firmei, ţinând cont de diversele obiective ale
întreprinderii (strategia de dezvoltare, prestigiu etc.).
De asemenea, managerii şi iniţiatorii de proiecte sunt implicaţi în activitatea de
luare a deciziilor din punctul de vedere al modului în care sunt cheltuite fondurile. De
exemplu, şeful unui serviciu funcţional identifică posibilităţi profitabile de investiţii,
managerul general investighează această problemă şi împreună găsesc un mod de
abordare al afacerii.
Cunoaşterea factorilor care influenţează profitabilitatea ajută managerii în
canalizarea resurselor firmei spre cele mai profitabile investiţii. În multe firme s-a
renunţat la ideea că directorul economic dă un verdict despre viabilitatea proiectelor de
investiţii propuse, dar acest lucru nu înseamnă că nu sunt folosite tehnicile de evaluare
şi că nu se au în vedere aspectele de marketing, producţie şi resurse umane ale tuturor
proiectelor.
Rezultatul acestui stadiu constă în elaborarea unui plan de investiţii şi de
finanţare. Acest document prezintă sinteza investiţiilor selecţionate şi finanţarea
acestora.
Toate procedurile de planificare sunt asociate cu o procedură de control asupra
realizărilor. Controlul permite o bună execuţie a planului şi eventuale acţiuni corective.

16
De exemplu, compararea previziune – realizare permite ameliorarea tehnicilor de
previziune utilizate şi de asemenea, a tehnicilor de alegere a proiectelor de investiţie.
Decizia de investiţie este o decizie de politică generală a întreprinderii. Ea
necesită în întreprinderi un sistem de organizare care permite o bună circulaţie a
informaţiei şi asigură coerenţa deciziilor.
Decizia de investiţie angajează firma pe perioade lungi şi cere realizarea unei
politici de finanţare în vederea obţinerii fondurilor necesare. Se are în vedere alocarea
capitalurilor disponibile sau a celor colectate. Această prevedere este cunoscută în
literatura de specialitate anglo-saxonă sub denumirea de „capital budgeting”.
Decizia rezultă din confruntarea nevoi/resurse. Această confruntare poate fi
analizată în două maniere diferite (figura nr. 1) după cum vom considera totalul
resurselor ca un dat sau ca un rezultat al alegerii efectuate.

Strategia întreprinderii şi
obiectivele generale

Decizia de investiţii

Inventarierea surselor de Gruparea proiectelor de investiţii

finanţare disponibile

Determinarea structurii Evaluarea individuală a

capitalului proiectelor de investiţii

Gruparea proiectelor de Analiza riscului

investiţii

Evaluarea individuală a Selecţia proiectelor de investiţii

proiectelor de investiţii

Selectarea proiectelor de Inventarierea surselor de finanţare

investiţii şi a programelor de
finanţare

Determinarea structurii capitalului

Alegerea definitivă a proiectelor

de investiţii şi a programelor de
finanţare

Figura nr. 1 – Proceduri de împărţire a capitalurilor

17
 În realitate, procedurile sunt de obicei iterative şi fac apel la ambele moduri de
abordare:
♦ Procedura numită „capital rationing” constă în a determina totalul resurselor
care pot fi folosite pentru investiţii. Acest total rezultă din alegerea prealabilă a unei
politici de finanţare. Cunoaşterea aproximativă a previziunii de autofinanţare şi a ratei
îndatorării firmei permite fixarea unei sume globale de fonduri care pot fi disponibile.
Problema constă în alocarea acestor resurse într-o manieră eficientă.
♦ A doua procedură constă în clasificarea tuturor posibilităţilor de a investi în
corespondenţă cu obiectivele firmei şi care corespund criteriilor care sunt fixate. Vom
obţine astfel totalul resurselor în vederea realizării politicii industriale şi comerciale a
firmei. Se impune examinarea condiţiilor finanţării şi posibilitatea de realizare a
proiectelor considerate oportune.
Unele firme condiţionează realizarea fiecărui proiect de investiţii de existenţa
unei singure surse de fonduri, dar, în general, la realizarea diferitelor proiecte de
investiţii pot să contribuie diferite surse. De aceea, se impune o analiză atentă a surselor
de finanţare.

3.3. Evaluarea şi analiza proiectelor de investiţii

Firmele, în general, au resurse limitate şi nu dispun de fonduri pentru a investi în

toate proiectele posibile (sau recunoscute sau imaginate ca posibile). Dacă un set de
proiecte de investiţii este identificat şi evaluat ca fiind promiţător, atunci este necesar să
respingem alte câteva proiecte de investiţii sau seturi de proiecte de investiţii de la
finanţare. Acest proces de evaluare serveşte la concretizarea strategiei întreprinderii şi
există o mare varietate de metode care asistă managrii în activitatea de planificare şi
evaluare a proiectelor de investiţii (figura nr. 2).

Metodele de evaluare a
proiectelor de investiţii

Metode contabile
Rata de rentabilitate
Termenul de recuperare
Metode financiare
Venitul net actualizat Metode
Indicele de profitabilitate multicriteriale
Rata internă de rentabilitate
Termenul de recuperare

Figura nr. 2 – Metode care asistă managerii în activitatea de planificare şi

evaluare a proiectelor de investiţii

Deşi, considerentele economice pot fi determinate în decizia de investiţie, totuşi

opiniile individuale şi preferinţele decidenţilor pot deveni factori care afectează selecţia.

CAPITOLUL 4

18
 INDICATORI STATICI DE EVALUARE A EFICIENŢEI

ECONOMICE A INVESTIŢIILOR

Termenul indicator are în vedere un instrument cu ajutorul căruia să se poată

reda starea unui sistem la un moment dat.
Eficienţa economică este o categorie economică complexă ce nu poate fi
măsurată prin intermediul unui singur indicator.
Un fenomen, un proces economic va fi caracterizat de un număr mai mare sau
mai mic de indicatori, în funcţie de gradul său de complexitate, nefiind exclusă
posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi variante, unii dintre indicatori să fie favorabili, iar
alţii nefavorabili. În aceste situaţii se impune dublarea calculelor economice de o
analiză economică corespunzătoare.
În evaluarea eficienţei economice a investiţiilor se utilizează sistemul de
indicatori de eficienţă economică a investiţiilor.
Acesta cuprinde patru mari grupe de indicatori, după cum urmează [29]:
a) Indicatori cu caracter general;
b) Indicatori de bază;
c) Indicatori specifici diferitelor obiective şi ramuri;
d) Indicatori suplimentari.

4.1. Indicatori cu caracter general

Prima grupă de indicatori contribuie la formarea unei imagini globale asupra

condiţiilor concrete de eficienţă economică în care se va realiza şi va funcţiona
obiectivul de investiţii.
În cadrul acestei grupe putem enumera următorii indicatori:
1. Capacitatea de producţie – exprimă producţia maximă ce poate fi obţinută
într-o perioadă de timp, în condiţii normale de funcţionare a capitalului fix, de utilizare
a resurselor umane şi materiale şi a unui anumit coeficient de schimburi.
Notată prin Q capacitatea de producţie se poate exprima în unităţi fizice (m,
m2, tone, bucăţi etc.) şi în unităţi valorice (când producţia este eterogenă).
n
Q = ∑q p , unde :
j j
j=1

Q – capacitatea de producţie valorică;

qj – capacitatea fizică de producţie a sortimentului;
pj – preţul sortimentului j de producţie.

2. Numărul de salariaţi. Acest indicator trebuie cunoscut din faza de

proiectare, el stabilindu-se în corelaţie cu producţia, productivitatea muncii şi
coeficientul de schimburi.
Totodată, indicatorul amintit trebuie cunoscut în structură, pe categorii de
personal.

3. Costul de producţie trebuie cunoscut atât la nivelul întregii producţii

realizate, cât şi la nivelul fiecărui sortiment de producţie în parte, ca şi pe unitatea de
produs.

19
 4. Profitul – efectul net urmărit de oricare întreprinzător. Prin intermediul
profitului, întreprinzătorul asigură premisele necesare pentru creşterea capitalului fix.
De asemenea, firmele au posibilitatea să calculeze unul dintre cei mai importanţi
indicatori, rata profitului, care arată ce capacitate are acesta de a produce profit.

5. Productivitatea muncii – care arată producţia ce poate fi realizată pe un

lucrător sau pe oră. Poate fi calculată în unităţi fizice sau în unităţi valorice. Formula de
calcul este:
w = Q / L, unde:
w – productivitatea muncii;
Q – producţia exprimată fizic sau valoric;
L – numărul de lucrători sau unităţi de timp pe muncă.

6. În economia de piaţă, cel mai important indicator de eficienţă economică

este rentabilitatea, profitabilitatea, dată de rata rentabilităţii. Există mai multe formule
de calcul:
r = (P / C) x 100, unde:
r – rentabilitatea;
P – profitul obţinut;
C – costul de producţie.
De asemenea, rata profitului poate fi calculată şi astfel:
R = (P / CA) x 100, unde:
r - rata profitului;
P – profitul obţinut;
CA – cifra de afaceri;
sau
r = (P / Cu) x 100, în care:
r – rata profitului;
P – profitul obţinut;
Cu – capitalul utilizat.

4.2. Indicatori de bază

Aceştia sunt proprii analizei eficienţei economice a investiţiilor şi constituie

cea mai importantă grupă de indicatori pentru adoptarea unei judicioase decizii de
investiţii.
1. Volumul capitalului investit (It)
Acest indicator economic reflectă efortul economic total pentru realizarea unui
anumit obiectiv de investiţii.
Indicatorul amintit se calculează astfel:
It = Id + Ic + Mo + Cs, în care:
It – volumul total al capitalului investit;
Id – volumul capitalului destinat investiţiilor directe;
Ic - volumul capitalului destinat investiţiilor colaterale;
Mo – necesarul de mijloace circulante;
Cs – cheltuieli suplimentare (legate de pregătirea cadrelor, supravegherea
lucrărilor etc.).
În efortul investiţional total al unui întreprinzător intră valoarea investiţiei
directe, reflectată prin devizul general, investiţiile colaterale (de natura căilor de acces
rutiere, feroviare, asigurarea cu abur tehnologic din zonă, energie electrică etc.)

20
cheltuieli referitoare la dotarea iniţială cu mijloace circulante precum şi cheltuieli
suplimentare efectuate de întreprinzător.
În ceea ce priveşte materializarea propriu-zisă a investiţiilor, aceasta se
concretizează în capitalul fix activ, cât şi în capitalul fix pasiv.

2. Durata de realizare a lucrărilor de investiţii (d)

În cadrul acestei perioade de timp are loc materializarea eforturilor
investiţionale în capital fix.
Specific acestei perioade este faptul că fonduri de valori însemnate sunt
dislocate din circuitul economic fără ca acestea să producă nimic până la finalizarea
obiectivului. Constructorul şi beneficiarul trebuie să colaboreze în această perioadă şi să
identifice toate căile posibile ce au ca numitor comun reducerea duratei de execuţie a
obiectivului.
Două probleme reţin atenţia:
- modul de eşalonare a cheltuielilor de capital pe fiecare an în parte, din cadrul
duratei de realizare; se va urmări ca cea mai mare parte a fondurilor să fie alocate către
sfârşitul perioadei de execuţie;
- eventualitatea punerii parţiale în funcţiune a unei capacităţi de producţie.
Acest raţionament va influenţa favorabil eficienţa economică prin faptul că
fondurile de investiţii din anii în care o parte din capacităţi vor funcţiona, şi deci vor
produce, se vor diminua cu profitul obţinut pe aceste capacităţi în anii respectivi, aspect
ce va influenţa pozitiv eficienţa economică.

3. Durata de funcţionare a obiectivului începe în momentul punerii în

funcţiune a acestuia şi se sfârşeşte odată cu scoaterea sa din funcţiune (dezafectarea sa).
În cadrul duratei de funcţionare a obiectivului distingem trei perioade de timp
mai importante:
- perioada de atingere a parametrilor proiectaţi;
- perioada de funcţionare normală;
- perioada de declin.
Durata de atingere a parametrilor proiectaţi trebuie redusă, pe cât posibil,
deoarece profitul în această perioadă va fi mai mic decât cel proiectat.
Durata de funcţionare normală trebuie prelungită cât mai mult cu putinţă,
deoarece efectele nete de profit vor fi mai mari.

4. Investiţia specifică
Acest indicator sintetizează corelaţia dintre efortul investiţional, pe de o parte,
şi efectul obţinut sub forma capacităţii de producţie, pe de altă parte; se poate calcula
atât pentru construcţii noi, cât şi pentru modernizări, dezvoltări, retehnologizări de
capacităţi de producţie, la care se mai adaugă cazul în care se compară mai multe
variante.
a) În cazul obiectivelor noi:
s = II / qh, unde:
s – investiţia specifică;
II – volumul investiţiei;
qh – capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice (bucăţi, tone, m2).
În acest caz, indicatorul se exprimă în lei investiţii ce revin pe unitatea fizică
de capacitate.

21
 Calculând acest indicator din mai multe variante posibile de investiţii, va fi
preferată varianta în care indicatorul amintit înregistrează valoarea cea mai mică.
În practică, uneori, când producţia viitorului obiectiv este eterogenă, se
impune calcularea acestui indicator în funcţie de capacitatea de producţie exprimată
valoric:
s = II / Qh, unde;
Qh – capacitatea de producţie exprimată valoric.
În acest caz, indicatorul respectiv arată câţi lei-efort de capital investit revin la
un leu-producţie obţinută.
b) În cazul modernizării, dezvoltării sau retehnologizării unor obiective:
sm = Im / (qmi – qo), unde:
sm – investiţia specifică pentru modernizare;
qmi – capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice după modernizare,
dezvoltare, retehnologizare;
qo – capacitatea de producţie existentă înainte de modernizare, dezvoltare sau
retehnologizare.
Sub această formă, indicatorul în cauză reflectă câţi lei-efort de capital investit
revin pe unitatea fizică-spor de capacitate rezultată în urma modernizării, dezvoltării sau
retehnologizării.
Se poate calcula şi în funcţie de sporul valoric de capacitate:
sm – Im / (Qmi – Qo).
Indicatorul exprimă câţi lei capital investit revin la un leu spor de capacitate
exprimat valoric.
c) pentru compararea mai multor variante:
sc = (Ii – Ij) / (qi – qj), unde:
sc – investiţia specifică pentru compararea variantelor;
Ii – investiţia totală în varianta i;
Ij – investiţia totală în varianta j;
qi – capacitatea de producţie în varianta i;
qj – capacitatea de producţie în varianta j.
În toate aceste cazuri trebuie respectate restricţiile Ii > Ij şi qi > qj, adică,
întotdeauna investiţia totală în varianta i trebuie să fie mai mare decât investiţia totală în
varianta j şi producţia în varianta i trebuie să fie mai mare decât producţia în varianta j.
Poate fi calculată şi prin exprimarea valorică a capacităţii de producţie:
Sc = (Ii – Ij) / (Qi – Qj).
Acest indicator are o sferă largă de aplicabilitate şi un grad ridicat de
relevanţă, ceea ce face ca acesta să fie prezent în toate calculele de fundamentare a
eficienţei economice a investiţiilor pentru un obiectiv ce urmează a se realiza.
El are şi anumite limite dictate de faptul că se corelează efortul total de capital
investit cu efectul de capacitate obţinut numai la nivelul unui an, fapt pentru care
indicatorul trebuie completat cu alţii.

5. Termenul de recuperare a investiţiei

Este un alt indicator sintetic de eficienţă economică a investiţiilor care exprimă
corelaţia dintre efortul de capital investit, pe de o parte, şi efectul obţinut sub forma
profitului anual, pe de altă parte.
Se poate calcula pentru mai multe situaţii:
a) Pentru construcţia unor obiective noi:
T = II / Ph, unde:
T – termenul de recuperare a capitalului investit;

22
 II – valoarea capitalului investit;
Ph – profitul anual.
Indicatorul reflectă care este perioada de timp în care se va recupera capitalul
investit din profitul anual obţinut.
b) Pentru modernizarea, dezvoltarea şi retehnologizarea unor obiective
existente:
T = Im / (Phmi – Pho), unde:
Phmi – profitul anual obţinut de obiectivul existent în urma modernizării,
dezvoltării sau retehnologizării;
Pho – profitul anual obţinut de obiectivul existent înainte de modernizare,
dezvoltare sau retehnologizare.
c) Pentru compararea variantelor de investiţii
T = (Ii – Ij) / (Phi – Phj), unde:
T – termenul de recuperare a investiţiei de modernizare dezvoltare;
Ii, Ij – valoarea capitalului investit în varianta i, respectiv j;
Phi, Phj – profitul anual obţinut în varianta i, respectiv j.

6. Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor, reprezintă

inversul termenului de recuperare a investiţiei. Poate fi calculat tot în trei variante:
a) Pentru obiective noi:
e = Ph / It, unde:
e – coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor;
Ph – profitul anual,
It – investiţia totală.
Acest indicator arată câţi lei profit anual se vor obţine la un leu capital investit.
Nivelul său trebuie să fie cât mai mare.
b) Pentru modernizarea, dezvoltarea sau retehnologizarea unui obiectiv
existent:
e = (Phm – Pho) / Im, unde:
Phm, Pho – profitul obţinut după şi respectiv înainte de modernizare-dezvoltare;
Im – investiţia de modernizare-dezvoltare.
Indicatorul exprimă sporul de profit obţinut în urma modernizării, dezvoltării
sau a retehnologizării la valoarea capitalului investit pentru modernizare, dezvoltare sau
retehnologizare.
c) Pentru compararea variantelor
Ph − Ph
e= i j

I −I i j
, unde:
Phi, Phj – profitul anual obţinut în varianta i, respectiv j;
Ii, Ij – valoarea capitalului investit în varianta i, respectiv j.

7. Cheltuieli echivalente sau recalculate

Atunci când evaluăm eficienţa economică a investiţiilor pentru diverse
variante posibile de urmat, ne întâlnim cu situaţii în care o variantă presupune în faza
investiţională un efort de capital mai mare comparativ cu alte variante, însă, după
punerea în funcţiune costurile de exploatare se află în relaţie inversă.
În acest caz putem calcula indicatorul cheltuieli echivalente, care cuantifică
efortul total, atât pentru investiţii, cât şi pentru exploatare:

23
 K = II + Ch · De, în care:
K – cheltuieli echivalente;
Ch – costuri anuale de producţie;
De – durata eficientă de funcţionare a obiectivului.
În unele cazuri, acest indicator se calculează cu formula.
K = II + Ch ·T, în care:
T – termenul de recuperare.
Această formulă este recomandată atunci când duratele de funcţionare (D) ale
obiectivului analizat sunt mai mari, ceea ce ar denatura analiza economică.
Indicatorul asigură comparabilitatea datelor numai dacă, în toate variantele,
capacităţile de producţie sunt egale; în situaţia în care capacităţile de producţie diferă,
pe variante, indicatorul va trebui calculat în forma sa specifică, astfel:
k = K / (q · De), unde:
k – cheltuieli echivalente specifice;
K – cheltuieli echivalente;
De - durata eficientă de funcţionare a obiectivului.
Nivelul acestui indicator trebuie să fie cât mai scăzut.

8. Randamentul economic al investiţiei

Scopul oricărui întreprinzător este de a obţine cât mai mult profit. Astfel,
distingem mai multe categorii de profit ce se regăsesc în calculele de eficienţă
economică a investiţiilor. Asfel, avem:
a) Profitul anual (Ph) – care se calculează ca diferenţă între valoarea producţiei
şi costul producţiei:
Ph = Qh – Ch, unde:
Ph – profitul anual;
Ch – costul anual al producţiei;
Qh – valoarea anuală a producţiei.
b) Profitul total (Pt) a cărui semnificaţie este profitul realizat din momentul
punerii în funcţiune a obiectivului şi până la expirarea duratei de funcţionare:
Pt = Ph· De, unde:
Pt – profit total;
Ph – profit anual;
De – durata eficientă de funcţionare.
c) Profit de recuperare (Pr) care reprezintă partea din profitul total destinată
recuperării fondurilor de investiţii cheltuite. Profitul de recuperare reprezintă profitul
obţinut până la expirarea termenului de recuperare a investiţiei. Aşadar:
P r = It
d) Profitul final (Pf) reprezintă partea din profitul total obţinută după expirarea
termenului de recuperare a investiţiilor. Deci:
Pf = Pt – Pr sau Pf = Pt - It
Randamentul economic al investiţiei se calculează ca raport între profitul final
prezentat anterior şi capitalul investit:
R = Pf / It, unde:
R – randamentul economic al investiţiei;
Pf – profitul final;
It – investiţia totală.
Acest indicator exprimă câţi lei-profit final se vor obţine la un leu-capital
investit sau câţi lei-profit se obţin după recuperarea investiţiei la fiecare leu-investit.

24
 În practică, randamentul economic al investiţiei se calculează nu în funcţie de
profitul net, ci în funcţie de profitul total, astfel:
R = (Pt – It) / It => R = (Pt / It) – 1.
Indicatorul reflectă o situaţie cu atât mai convenabilă, cu cât nivelul său va fi
mai ridicat.
Principalele căi de sporire a randamentului economic al investiţiilor sunt, de
fapt, căile de creştere a profitului final, după cum urmează:
- reducerea timpului de recuperare a investiţiei;
- reducerea cheltuielilor de producţie;
- prelungirea duratei de funcţionare a obiectivului;
- creşterea valorii producţiei prin sporirea producţiei fizice, ridicarea calităţii
producţiei, îmbunătăţirea structurii sortimentale a acesteia etc.

CAPITOLUL 5

RISCUL ŞI DECIZIA DE INVESTIŢII

5.1. Conceptul de risc

Agenţii economici acţionează într-un mediu economic caracterizat printr-o

continuă schimbare, informaţiile de care dispun asupra mediului fiind uneori
insuficiente. Din acest motiv, comportamentul lor este influenţat de tot felul de
perturbaţii ce apar şi îşi pun amprenta asupra fiecărei decizii, decizii care comportă un
anumit grad de risc.
În sensul cel mai larg, investiţia reprezintă sacrificiul unei părţi din consumul
prezent pentru un posibil şi incert consum viitor. Sacrificiul este făcut întotdeauna în
speranţa că acel consum viitor va fi mai mare decât cel sacrificat în prezent. Două
atribute sunt în joc: timpul şi riscul [20]. Sacrificiul are loc în prezent şi este sigur.
Recompensa vine mai târziu, dacă va exista şi mărimea ei este incertă. În unele cazuri
predomină timpul, alteori atributul dominant este riscul, iar alteori ambele aspecte sunt
importante.
În literatura economică se face deosebirea între risc, acesta presupunând
calcule fundamentate pe o experienţă trecută sau pe date suficiente pentru a putea
calcula probabilitatea producerii unui anumit eveniment economic şi incertitudinea care
apare mai degrabă ca o lipsă de informaţie într-un anumit domeniu, referitoare la
consecinţele unei acţiuni. Rezultă că, luarea în considerare a riscului generează
fundamentarea procesului investiţional cu asocierea probabilităţilor care exprimă şansa
realizării anumitor indicatori economici.
În abordarea incertitudinii şi riscului se au în vedere, de regulă, consecinţele
anticipate ale uneia sau alteia din variantele de acţiune şi doar uneori cauzele care
determină consecinţele acţiunilor. Incertitudinea are la bază numărul redus al
cunoştinţelor certe sau chiar lipsa acestora referitoare la consecinţele unei acţiuni.
Riscul presupune un calcul informaţional bazat pe o experienţă trecută extrem de vastă
sau pe date informaţionale, putându-se face astfel estimări privind probabilitatea
consecinţelor unor acţiuni sau a ivirii unui eveniment.
După natura sigură sau nesigură a cunoştinţelor pe care le avem asupra unor
fenomene ale pieţei ca cerere, vânzări, preţuri etc., putem spune că le studiem într-un
viitor sigur sau într-un viitor nesigur (de exemplu, produse alimentare şi cele cu vânzare
relativ grea).

25
 În economia de piaţă, al cărei mecanism de reglare se bazează pe concurenţă,
pe oscilaţia preţurilor etc., incertitudinea şi riscul sunt nişte variabile de care trebuie
ţinut seama, suprimarea lor nefiind posibilă. Tot ceea ce pot face agenţii economici este
să studieze şi să calculeze riscul, pentru a-l cunoaşte şi a alege varianta de activitate mai
puţin riscantă. Calculul riscului, însă, nu scuteşte agentul economic de asumarea sau
acceptarea lor, ci îi dă doar posibilitatea să le înfrunte în cunoştinţă de cauză.
Deşi este foarte greu de a face o distincţie clară între incertitudine şi risc, s-a
ajuns totuşi să fie delimitate, pentru nevoile practice, astfel: incertitudinea ca o situaţie
căreia nu i se pot asocia (stabili) probabilităţile, iar riscul situaţie căreia i se pot asocia
probabilităţi într-o anumită distribuţie.
Agenţii economici, acţionarii, partenerii firmelor (furnizori, clienţi) percep
riscul ca un rezultat nefavorabil, cu o probabilitate anume.
În economia de piaţă bazată pe jocul liber al cererii şi al ofertei ce determină
alocarea resurselor, riscul este prezent, iar pentru a face faţă acestuia, agentul economic
va căuta să-şi perfecţioneze tehnologiile, să îmbunătăţească calitatea produselor, să
promoveze noi produse, să reducă costurile, toate acestea realizându-se cu ajutorul unor
programe investiţionale adecvate.
Noţiunea de risc este susceptibilă de diverse interpretări, care se referă la
aspecte distincte.
Riscurile pot fi de natură fizică sau financiară.
Riscurile fizice, din punct de vedere al rezervei ce poate fi constituită, pot
varia în funcţie de estimarea bazei de capital.
În riscul economic intervin acele posibilităţi care pot afecta valoarea
beneficiului şi, prin urmare, constituie, în mod cert, un risc intern al întreprinderii
considerată în ansamblul său.
În cadrul riscurilor financiare, inflaţia are un impact deosebit asupra viabilităţii
financiare a proiectului, deoarece ea influenţează volumul activelor fixe, capitalul
circulant, costurile de producţie şi chiar încasările din vânzări. Pentru ajustarea planului
financiar în funcţie de inflaţie, cheltuielile anuale sau semestriale estimate din costul
total al investiţiei (inclusiv rezerva pentru riscurile fizice) se ajustează cu un factor
estimat de inflaţie, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru costurile de producţie.
Pentru creşterile previzibile ale costurilor proiectului datorate modificării
preţurilor unitare ale diferitelor componente ce pot interveni după estimarea bazei de
capital, se prevede o rezervă de creştere a preţurilor care se calculează aplicând rata
estimată de creştere la baza de capital estimată.
În riscul financiar pot interveni creditele, atât cele pe termen lung, cât şi cele
pe termen mediu, care constituie baza adevăratului risc financiar.
Riscul în economie se poate caracteriza şi estima în funcţie de factorii care îl
determină şi de dimensiunile pe care le cunoaşte în manifestarea sa.
După factorii care îl generează, se disting două tipuri de risc şi anume: riscul
în afaceri (de întreprindere) şi riscul financiar.
Riscul de afaceri este generat de evoluţia progresului tehnic în ritm rapid şi
consecinţele sale greu de stăpânit; incertitudinile pieţei referitoare la evoluţia cererii,
schimbarea gusturilor consumatorilor, modificarea preţurilor etc.; instabilitatea
economică şi politică (situaţii de criză economică, de inflaţie, şomaj, greve etc.).
Acest tip de risc este un element definitoriu în activitatea agenţilor economici,
fie de a-i dinamiza, fie de a-i aduce în stare de faliment. Acest risc poate fi diminuat de
către agenţii economici, dacă vor cunoaşte bine piaţa, pe baza unor studii de marketing,
dacă aplică strategii şi metode de promovare a vânzărilor, de adaptare a ofertei şi
preţurilor la condiţiile pieţei etc.

26
 Riscul financiar pentru o firmă decurge din situaţia financiară a firmei şi/sau
proporţia mare a împrumuturilor sale luate de la bănci. Acest gen de risc constă în faptul
că firma ajunge în situaţia ca din rezultatele sale financiare să nu poată achita nici
dobânzile la împrumuturile contractate.
În cazul în care firma nu are datorii bancare, nivelul beneficiilor din exploatare
este egal cu cel al beneficiilor nete, iar riscul financiar este mic.
Coeficientul de risc este foarte mare atunci când este vorba de un risc
independent de agentul economic, adică determinat de conjunctura economică
defavorabilă (de exemplu, pentru a preîntâmpina riscul, băncile finanţatoare au luat
măsuri: nu acordă împrumuturi decât până la cel mult 50% din costul investiţiei
proiectate, diferenţa urmând să fie acoperită din surse proprii şi emiterea de acţiuni).
După gravitatea primejdiei şi consecinţele asupra situaţiei firmei, riscul poate
fi:
Riscul de ruină (faliment) apare atunci când firma ajunge într-o situaţie
deosebit de grea, practic fiind condamnată la dispariţie, urmând să dea faliment, ceea ce
înseamnă că salariaţii îşi pierd posturile, creditorii îşi pierd creanţele (în totalitate sau
parţial), acţionarii îşi pierd sumele de bani pe care le-au investit; acest risc este cel mai
de temut.
Riscul de insolvabilitate survine atunci când firma nu mai poate face faţă
plăţilor. Incapacitatea de a-şi lichida angajamentele (criză de insolvabilitate) poate
conduce fie la lichidare, când nu mai este nici o şansă de salvare (manifestându-se riscul
de ruină), fie că se soluţionează printr-o investiţie de conjunctură, pe baza unui credit
suplimentar de la bancă, sau firma respectivă se asociază cu o altă firmă susceptibilă de
a o ajuta. În acest ultim caz, este vorba de o pierdere a independenţei care, în unele
situaţii, poate deveni definitivă.
Riscul pierderii autonomiei se manifestă înainte de declanşarea crizei de
insolvabilitate; el se manifestă atunci când firma observă (constată) că, prin mijloace
proprii, nu mai are capacitatea de a-şi conserva (păstra) în viitor poziţia sa în producţie
sau sub aspect comercial. Deci, resursele de autofinanţare se dovedesc insuficiente în
raport cu nevoile de dezvoltare (extindere).
Riscul scăderii rentabilităţii este un risc mai mult de natură financiară, care
exprimă faptul că la o creştere de capital, beneficiul net nu creşte în aceiaşi proporţie,
semnalându-se fenomenul de diluare.
În ceea ce priveşte riscul investiţional, o modalitate simplă de identificare a
acestuia constă în raportarea proiectelor la activitatea generală a firmei. Astfel vom avea
un risc similar cu cel general pentru proiectele care permit simpla continuare a activităţii
(modernizare, înlocuire) şi un risc superior pentru proiectele care modifică starea sau
structura firmei (expansiune, dezvoltare, cercetare).
Mediul economic naţional actual a impus noi categorii de risc:
- riscuri manageriale (riscul „întreprinzătorului”);
- riscuri informaţionale;
- riscuri de natură legislativă [2];
- riscuri legate de mediul înconjurător etc.
Joseph Schumpeter a plasat noţiunea de risc în centru analizei, dar a limitat
definiţia acestuia la „riscul întreprinzătorului”.
Astăzi, se impune extinderea conţinutului şi formelor de manifestare, ca
urmare a nivelului şi modului de existenţă a societăţii contemporane. Astfel, toate
formele de risc ce caracterizează societatea industrială contemporană (poluarea,
catastrofe produse de om etc.) impun necesitatea integrării acestora în conceptul de risc
al întreprinzătorului.

27
 Dacă urmărim evoluţia riscurilor din sfera activităţilor industriale, sesizăm în
primul rând specificul de activitate, apoi potenţialul material, financiar, uman,
instituţional alocat şi nu în ultimul rând sistemul de organizare şi conducere [10].
Incertitudinile de natură legislativă sunt frecvente în statele aflate în tranziţie,
ca rezultat al frecventelor modificări ale actelor normative, cauzate de nevoia de
adaptare la economia de piaţă.
De asemenea, folosirea unor tehnologii depăşite a adus mari daune mediului
înconjurător în ţările Europei Centrale şi de Est. Aceste ţări sunt constrânse să
promoveze o legislaţie care obligă firmele să înlăture orice neajunsuri de această natură.
Atunci când investiţiile depăşesc cadrul naţional, pe lângă aspectele legate de
riscul specific de firmă intervine şi riscul general de ţară. Acesta este un risc legat de
multitudinea de factori specifici fiecărei ţări, de natura economică şi politică, ce poate
afecta gradul de profitabilitate a firmei sau proiectului.
Studiile ONUDI folosesc o clasificare a ţărilor după categorii de risc, denumite
A, B, C, D (în ordinea crescătoare a riscului) şi recomandă o dobândă sporită la
acordarea creditelor (tabel nr. 2).

A B C D
Spor la dobânda creditelor
- pe termen scurt 1,5 2,5 4,0 6,0
- pe termen lung 2 – 2,5 4,0 6,0 8,0

Tabelul nr.2 – Spor la dobânda creditelor pe ţări

De asemenea, poate fi considerat şi un risc complex care ia în considerare mai

mulţi din factorii menţionaţi (în acest caz, dobânda va face obiectul negocierilor).
România a primit în martie 1996 de la principalele agenţii specializate
evaluarea oficială a riscului de ţară (rating) pe piaţa internaţională de capital, respectiv
„C”, pentru titlurile financiare pe termen lung în valută. În acest an, ţara noastră a primit
un coeficient mai bun al riscului de ţară „B”, distanţându-se de un grup de ţări cu risc
ridicat de neachitare a datoriilor, ca: Albania, Kazahstan, Bulgaria, Rusia etc.

5.2. Evaluarea riscului

Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica afacerilor este cunoscut

faptul că tipuri diferite de investiţii implică un risc diferit asupra firmei [8], [23]. Astfel
putem avea (tabelul nr. 3):

Tipuri de investiţii Nivelul riscului Influenţa asupra firmei

proiectului
1. Investiţii de înlocuire Mediu Comparabilă cu
activitatea firmei

28
2. Investiţii de modernizare –
dezvoltare; Mediu Sensibilă
- de extindere a activităţii actuale;
- introducerea de noi produse şi Ridicat Importantă
crearea de noi capacităţi.
3. Investiţii de cercetare – Ridicat Puternică
dezvoltare
4. Investiţii de ameliorare a Mediu Slabă
condiţiilor de muncă
5. Investiţii impuse prin legislaţie, Scăzut sau inexistent Slabă sau inexistentă
protecţia mediului
Sursa: Adaptat după Cocriş, V., Işan, V., Economia afacerilor, vol III, Ed. Sanvialy,
Iaşi, 1996
Tabelul nr. 3 – Tipuri de investiţii şi riscul asociat

Din datele prezentate mai sus se constată că analiza riscului proiectelor de

investiţii poate fi efectuată în funcţie de gradul de risc specific acestora şi în funcţie de
modul în care proiectele sunt analizate individual sau drept portofolii de două sau mai
multe proiecte de investiţii (figura nr. 25).
Principalele elemente pe care trebuie să le conţină analiza riscului unui proiect
de investiţii sunt următoarele: identificarea cât mai exactă a factorilor de risc, evaluarea
lor, cuantificarea consecinţelor lor, stabilirea răspunderilor şi aplicarea unor măsuri
pentru eliminarea cauzelor generatoare de risc.
Pentru proiectele riscante, se impune condiţia ca investiţia să fie recuperată
foarte repede. Faptul poate fi atribuit atât conştientizării riscului, cât şi problemei
apariţiei uzurii tehnice şi tehnologice, acest ultim punct fiind semnificativ în industriile
cu tehnologie sofisticată.
Un factor care reduce riscul proiectului este abilitatea conducerii de a fi
receptivă la schimbări. De exemplu: dacă pentru un produs se reduce cererea, producţia
poate fi redusă şi pot fi luate şi alte măsuri pentru a se limita pierderile. Pe de altă parte,
dacă cererea depăşeşte nivelul producţiei, firma poate acţiona astfel încât să-şi crească
profiturile. Astfel, multe proiecte pot avea un risc mult mai scăzut şi un potenţial mult
mai mare decât se estimează iniţial.
Un proiect de investiţie dacă este evaluat individual poate fi destul de riscant,
dar mai puţin riscant atunci când se constituie drept o componentă a unui program de
investiţii. Nu este obligatoriu ca un program de investiţii să ducă la anularea riscului
proiectelor componente, dar în condiţiile economiei româneşti se impune cuprinderea în
programe a diverselor proiecte, fiind cunoscută necesitatea retehnologizării, dar şi a
restructurării ramurilor. De obicei, într-un program de investiţii, se combină proiecte cu
randamente slab corelate sau necorelate, ceea ce face ca riscul programului să fie
comparabil cu riscul mediu al pieţei financiare.
În industrie, riscul este accentuat datorită concurenţei intensive care se
manifestă pe piaţă, modificările frecvente ale cererii în funcţie de dorinţele clienţilor,
progresului tehnic la care industria este deosebit de receptivă fiind relativ flexibilă la
tehnologii etc.
Dimensionarea corectă şi aprecierea riscului investiţional este obligatorie
pentru agenţii economici, permiţându-le o fundamentare corectă a deciziei, iar asumarea
acestuia bazată pe criterii corecte de apreciere a mediului economic constituie sursa
profiturilor viitoare.

29
 O formă de estimare a riscului în procesul investiţional este cercetarea şi
stabilirea marjei de risc pe care o presupune fiecare element luat în considerare în
calculele de fundamentare a investiţiilor şi stabilirea pe această cale a implicaţiilor pe
care le generează asupra eficienţei proiectelor analizate. Astfel, se pot modifica
cheltuielile cu investiţiile, de obicei în sensul creşterii acestora ceea ce va atrage
modificări semnificative la nivelul venitului net. Fluxurile de venit net se pot diminua şi
datorită evoluţiilor imprevizibile ale costului mâinii de lucru şi a materiilor prime, a
preţului de vânzare a produselor etc. De aceea fluxurile financiare previzionate sunt
corectate cu coeficienţi care să reflecte riscul de realizare a lor, în felul acesta
obţinându-se o imagine mai fidelă a implicaţiilor pe care le generează realizarea
proiectului de investiţii.
Asocierea la nivelul variabilelor luate în calcul pentru fundamentarea
procesului investiţional a unor serii care să reflecte distribuţia de probabilitate a
realizării lor contribuie la îmbunătăţirea procesului de decizie prin reflectarea mai
adecvată a realităţii, deoarece viitorul nu se poate previziona întotdeauna cu certitudine.
Modificarea oricăror variabile luate în calcul pentru fundamentarea deciziei de
investiţii se regăseşte până la urmă în mărimea venitului net actualizat, de aceea putem
limita analiza riscului la cercetarea speranţei matematice a sumei venitului net
actualizat, ponderat cu probabilităţile de realizare a lui în funcţie de împrejurările
concrete ce ar putea interveni.
Formula de calcul a speranţei matematice a câştigului pentru venitul net (E)
este următoarea:
n
E = Σ Vt Pt
t=1
unde: Vt – venitul net în anul t;
Pt – probabilitatea realizării venitului net.
Adâncirea informaţiilor asupra gradului de risc se poate face prin calculul
dispersiei venitului net actualizat în jurul speranţei matematice şi a coeficientului de
variaţie dintre dispersie şi speranţa matematică.

5.3. Introducerea evaluării riscului într-o firmă

Introducerea cu succes a evaluării riscului într-o firmă depinde de competenţa

tehnică a specialiştilor aleşi să realizeze această analiză, dar succesul sau eşecul
evaluării riscului este determinat şi de o sumă de factori organizatorici şi
comportamentali.
Implementarea evaluării riscului în afaceri necesită cunoaşterea firmei astfel
încât să se evidenţieze dacă firma respectivă este pregătită pentru această tehnică. De
exemplu, cum sunt evaluate proiectele de investiţii în prezent? Dacă firma utilizează
criteriul VNA sau RIR? Dacă face o analiză de senzitivitate? De asemenea, dacă firma
nu face în prezent o previzionare detaliată a cash-flow-ului, ca parte a evaluării
principalelor proiecte de investiţie, este puţin probabil că se va descurca cu distribuţia
de probabilitate a VNA. Analistul, înainte de a face orice altceva, trebuie să se
familiarizeze îndeaproape cu procedurile existente.
În ceea ce priveşte evaluarea riscului, firmele se pot afla în mai multe stadii
[17], [30]:
1. Nu se ţine cont de risc. Aceiaşi rată de actualizare este utilizată pentru toate
proiectele.

30
2. Riscul proiectelor este asimilat, subiectiv, ca înalt, mediu sau scăzut. Cu cât riscul
este mai mare, cu atât este mai mare şi rata de actualizare.
3. Se face o analiză de senzitivitate prin schimbarea fiecărei variabile cu un procent fix
pentru toate proiectele.
4. Pentru fiecare variabilă sunt estimate valori optimiste şi pesimiste şi apoi se
realizează o analiză de senzitivitate.
5. Firma foloseşte, într-o anumită măsură, simularea riscului pentru proiectele mari.
Analistul trebuie să evalueze în ce stadiu se află compania şi dacă este posibilă
trecerea la un alt stadiu.
În mod normal, cei mai mulţi manageri se opun schimbărilor – mai ales acelor
schimbări care implică modele matematice, pe care nu le înţeleg pe deplin şi pe care nu
le pot controla în totalitate. Pe de altă parte, cercetătorii construiesc modele dar nu sunt
interesaţi în mod deosebit de problemele comportamentale asociate implementării
acestora.
Unul din motivele pentru care modelele ştiinţifice introduse în management
înregistrează eşecuri, este faptul că acestea sunt uneori prea sofisticate pentru a fi
integrate într-o anumită firmă.
Filozofia analizei riscului nu a fost complet acceptată nici în mediile de
afaceri, nici în cele academice.
Pentru a fi acceptată o analiză a riscului în industrie, este necesar să dovedim
că această tehnică va conduce la decizii mai bune, la creşterea profiturilor. Chiar dacă
într-o anumită situaţie un studiu de evaluare a riscului a influenţat un manager să nu ia o
anumită decizie, în favoarea altei decizii, foarte mulţi ani nu se va şti dacă decizia luată
a fost bună, sau ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost luată cealaltă decizie.
Cu cât un manager are mai multe informaţii despre riscurile inerente unui
proces investiţional şi cu cât înţelege mai bine natura riscurilor, cu atât mai bune vor fi
deciziile sale investiţionale.
În acest proces intervin şi două caracteristici comportamentale. În primul rând,
în acest proces vor fi antrenaţi nu numai cei din managementul firmei ci şi cei care
beneficiază în mod direct de această tehnică.
În al doilea rând, un alt element cheie în introducerea cu succes a evaluării este
educaţia. De aceea o firmă va insista asupra unui program educaţional pentru a explica
cum funcţionează modelul sau procedura respectivă şi ce realizează aceasta. Misterul
care înconjoară uneori un program computerizat trebuie să fie, pe cât posibil, îndepărtat.
Evaluarea riscului trebuie concepută ca o muncă de echipă. Echipa trebuie să fie
alcătuită din specialişti în finanţe şi specialişti în calculatoare (dacă există proceduri pe
calculator).
Chiar dacă în această perioadă este dificil de stabilit dacă un proiect de
investiţii este fezabil sau nu, în condiţiile ţării noastre, cred că o anumită dezvoltare,
chiar dacă numai teoretică, a acestor tehnici de evaluare a proiectelor de investiţii sau
discuţii privind propunerile de investiţii, la nivelul managementului firmei, la diferite
nivele, este foarte importantă.

CAPITOLUL 6

DOCUMENTAŢIA INVESTIŢIILOR ŞI STUDIUL DE FEZABILITATE

31
6.1. Principalele etape de realizare a construcţiilor pentru investiţii
6.2. Studiul de oportunitate
6.3. Studiul de prefezabilitate
6.4. Studiul de fezabilitate
6.5. Proiectul tehnic şi autorizarea de construcţie
6.6. Devizul de cheltuieli

O lucrare de investiţii, cu precădere din zona productivă, necesită fonduri

financiare importante, angajate pe o perioadă relativ mare de timp; execuţia lucrării se
face în 1 – 3 ani, în timp ce efectele (profiturile) sunt obţinute într-o perioadă
îndelungată de 10 – 20 ani; iar în cazul clădirilor acestea produc efecte pozitive 70 – 80
ani.
Trebuie avut în vedere şi faptul că adeseori, obiectivele de investiţii sunt, în mod
practic, unicate, că şi în cazul celor care se aseamănă există operaţii şi activităţi care le
diferenţiază.
De aceea, înainte de realizarea investiţiei este necesară întocmirea unui
ansamblu de studii, proiecte, documentaţii pentru o fundamentare temeinică a eficienţei
viitorului obiectiv.

6.1. Principalele etape de realizare a construcţiilor pentru investiţii

Realizarea unei construcţii pentru un obiectiv de investiţii presupune

parcurgerea mai multor etape şi întocmirea unor documente. Principalele etape de
realizare a construcţiei de obiective de investiţii sunt:
a) Elemente de sistematizare a teritoriului;
b) Proiectarea, avizarea şi aprobarea lucrărilor de construcţii;
c) Executarea lucrărilor de construcţii;
d) Recepţia şi darea în folosinţă a obiectivului.

a) Elemente de sistematizare a teritoriului

Dezvoltarea economico-socială optimă a localităţilor necesită stabilirea unor

criterii de zonare macro şi microeconomice, zonare care trebuie să aibă la bază
valorificarea resurselor de materii prime, materiale şi umane, creşterea eficienţei
economice şi de protecţie a mediului înconjurător, etc.
Zonarea macroeconomică a teritoriului cuprinde echiparea tehnică a
teritoriului cu mijloace necesare dezvoltării fiecărei ramuri economice şi fiecărei
localităţi.
Structura complexă şi specifică localităţilor determină la rândul său, o zonare
microeconomică, ce presupune delimitarea zonei industriale de zona locuibilă şi de zona
construcţiilor socio-culturale, etc.
Sunt necesare studii ştiinţifice privind realizarea infrastructurii tehnico-
edilitare (alimentarea cu gaze, apă, energie electrică, canalizare, reţele de drumuri,
telecomunicaţii, etc.).

b) Proiectarea, avizarea şi aprobarea lucrărilor de construcţii.

32
 Proiectarea unei construcţii reprezentată de planuri scrise şi desenate care să
reflecte caracteristicile funcţionale şi structurale ale acesteia pe baza cerinţelor
utilizatorilor respectiv beneficiarilor.
Proiectul pentru investiţii este un proces complex, prin care specialiştii
determină soluţii optime funcţionale, constructive şi economice ce definesc construcţia,
rezultând în esenţă un proiect de execuţie şi un deviz, pe baza cărora se realizează
obiectivul de investiţii.
Ansamblul de lucrări scrise şi proiectate (desenate) pe baza cărora se execută
obiectivul de investiţii poartă denumirea de documentaţie tehnico-economică.
Documentaţia tehnico-economică prezintă cinci faze de realizare:
1) studiul de oportunitate (întocmit de investitor sau la comanda acestuia de
către consultant);
2) studiul de prefezabilitate (întocmit de investitor, cu ajutorul proiectantului);
3) studiul de fezabilitate (întocmit de investitor, cu ajutorul proiectantului);
4) proiect tehnic (realizat de proiectant);
5) detalii de execuţie (elaborate de proiectant).
Din enumerarea celor cinci faze se observă rolul important al proiectantului în
elaborarea documentaţiei tehnico-economice necesare realizării unui obiectiv de
investiţii.
Pentru realizarea investiţiei, în afara documentelor enumerate mai sus, sunt
necesare şi alte documentaţii:
- graficul de eşalonare a investiţiei;
- graficele de livrare a utilajelor şi instalaţiilor;
- graficul de asigurare cu forţa de muncă;
- programul de urmărire în timp a obiectivului;
- proiecte de organizare a şantierului.

c) Executarea lucrărilor de construcţii.

Executarea construcţiei obiectivului de investiţii reprezintă punerea în practică

a proiectului tehnic şi a detaliilor de execuţie aprobate. Pentru deschiderea şantierului şi
începerea lucrărilor de execuţie, constructorul trebuie să aibă la dispoziţie următoarele
documente:
1. proiectele şi detaliile de execuţie a lucrării;
2. proiectul de organizare a şantierului;
3. autorizaţia de construire.
d) Recepţia şi darea în folosinţă a obiectivului.

Prin recepţia construcţiei se realizează actul final care atestă executarea

lucrării, în concordanţă cu proiectul de execuţie, respectarea normelor tehnice, a
capacităţii şi calităţii lucrărilor de construcţii.
Procesul de recepţie a obiectivului de construcţii se realizează de către comisii
de specialişti delegaţi de beneficiarul lucrării. Acestea verifică scriptic şi faptic
executarea construcţiei conform proiectului, confruntându-se documentele cu realităţile
din teren, precum şi prin măsurători cantitative şi calitative directe ale elementelor de
rezistenţă, de instalaţii, etc.

33
 6.2. Studiul de oportunitate

Studiul de oportunitate identifică posibilităţile de investiţii şi are ca scop

evaluarea generală a cererii de bunuri şi servicii concomitent cu punerea în evidenţă a
unor caracteristici, avantaje, trăsături dominante ale ramurii economice, zonei
geografice, domeniului de activitate, etc., vizate de studiul respectiv.

Prin acest studiu se urmăreşte atragerea potenţialilor investitori, acţionari,

antreprenori, etc., precum şi formularea de formule de proiect cu scopul de a trezi
interesul părţilor interesate. De regulă, studiul de oportunitate este schematic, prezintă
estimări generale şi are un cost redus.
Studiile de oportunitate pot fi: regionale, sectoriale şi studii de oportunitate
speciale.

Studiile regionale identifică posibilităţile de investire într-o anumită regiune,

zonă administrativă, cu un anumit potenţial economic, dar cu un excedent de forţă de
muncă, cu piaţă de desfacere asigurată, potenţial al cumpărătorilor, posibilităţi de
aprovizionare cu materii prime, în funcţie de tradiţiile din zonă, gradul de atractivitate a
zonei, etc.
În general, studiul regional de oportunitate cuprinde referiri la:
• caracteristicile esenţiale ale regiunii: suprafaţa şi aspectele fizice naturale
definitorii;
• populaţia, structura profesională, venitul mediu, situaţia economico-socială a
regiunii, particularităţi;
• situaţia exporturilor şi importurilor regiunii din ultimii ani;
• situaţia factorilor de producţie existenţi, puşi în valoare sau a potenţialilor
factori de producţie în viitor;
• prezentarea infrastructurii existente şi perspectivele de dezvoltare a acesteia;
• strategiile de dezvoltare regională viitoare, cu referire expresă la:
• activităţile pentru care cererea actuală locală este ridicată;
• sectoarele economico-sociale fără o concurenţă puternică în regiunile
învecinate.
• studii estimative privind cererea actuală şi perspectivele de dezvoltare
viitoare;
• identificarea capacităţii aproximative a unităţilor ce pot face obiectul unor
construcţii iniţiale sau al unor extinderi;
• costul estimat al lucrării de investiţii, luând în calcul şi costul terenului
aferent, al tehnologiei şi echipamentului folosit;
• identificarea surselor de finanţare potenţiale, examinate şi recomandate;
• analiza preliminară a avantajelor economice globale, în special pentru
obiectivele economice naţionale cu caracter public (repartizarea echilibrată a
activităţii economice, estimarea economiilor de valută, crearea locurilor de
muncă, diversificarea economică a regiunii, etc.).
Toate aceste informaţii privind regiunea considerată pot conţine valori
orientative, de regulă estimări medii ale costurilor.

Studiile de oportunitate sectoriale urmăresc posibilităţile de a investi într-un

sector de activitate cum ar fi: industria alimentară, uşoară, activitatea de turism,
industria materialelor de construcţii, etc.

34
 De regulă, acest studiu cuprinde informaţii ca:
• Locul şi importanţa sectorului în economia naţională, în contextul
politicii economice promovate de administraţia centrală.
• Dimensiunea, structura şi rata medie de creştere a sectorului respectiv.
• Volumul actual şi rata de creştere a cererii producţiei în sectorul
prezentat.
• Planificări aproximative ale cererii de produse.
• Estimări privind sursele potenţiale de finanţare.
• Estimări privind încasările şi necesarul de valută.
• Analize preliminare privind impactul global.

Studiile de oportunitate speciale cuprind referiri prioritare la resursele necesare

(umane, materiale, financiare). Această prezentare se face din punct de vedere calitativ,
cantitativ şi structural. Prin acest studiu se prezintă potenţialilor investitori şi / sau
acţionari, informaţii cu privire la resursele necesare investiţiei.
Un studiu de oportunitate special cuprinde:
• Principalele caracteristici ale resurselor, rezervele verificate, rata
anterioară de creştere economică, perspective de dezvoltare.
• Rolul resurselor în economia naţională, utilizarea acestora, cererea
internă şi exporturile.
• Principalele activităţi prezente bazate pe resursele specificate, structura şi
dezvoltarea lor, capitalul şi forţa de muncă utilizate, productivitatea şi
criteriile de eficienţă, planurile de viitor şi perspectivele de creştere
economică durabilă.
• Restricţii şi condiţii de creştere a ramurilor economice bazate pe
resursele respective.
• Creşteri estimate ale cererii şi perspective de export pentru sortimentele a
căror fabricaţie se bazează pe resursele prezentate de studiu.
• Identificarea perspectivelor privind investiţiile potenţiale în zonă.
Studiile de oportunitate sunt cu atât mai apreciate cu cât se află în concordanţă
cu politica economică globală promovată la nivel macroeconomic de guvern, în
domeniul de activitate vizat; măsură în care propunerile elaborate se înscriu în strategia
de dezvoltare generală economico – socială a ţării pe termen mediu şi lung.

6.3. Studiul de prefezabilitate

Prin studiul de prefezabilitate se asigură soluţia preliminară şi definirea

proiectului. Deoarece elaborarea uni studiu de fezabilitate necesită cheltuieli financiare
mari, este de preferat realizarea anterioară a unui studiu detaliat dar care angrenează
resurse financiare reduse.

Acest studiu preliminar este studiul de prefezabilitate, studiu care urmăreşte

următoarele obiective:
• determinarea capacităţii pieţei şi agentului economic; studiul pieţei;
programul şi capacitatea de producţie;
• determinarea factorilor materiali de producţie;
• determinarea amplasamentului viitorului obiectiv;

35
 • aspecte tehnice relevante ale proiectului: determinarea tehnologiei şi
echipamentelor necesare; lucrările de construcţii necesare;
• determinarea termenelor generale de fabricaţie, de administrare şi
vânzare;
• determinarea forţei de muncă necesare, a personalului de execuţie şi de
conducere;
• realizarea analizei financiare privind costurile de investiţii, finanţarea
proiectului, costurile de producţie estimate şi rentabilitatea obiectivului.
Analiza financiară efectuată asupra investitorului se bazează pe estimarea
indicatorilor menţionaţi de obiectivele studiului de prefezabilitate, făcând referire la
perioada de rambursare a creditelor angajate de investitor şi mărimea dobânzilor,
raportul venituri – costuri din punct de vedere actual, pragul de rentabilitate, rata internă
de rentabilitate financiară, cursul de revenire la export net actualizat, venitul net
actualizat, analiza cash – flow, etc.
Analiza economică se realizează în context naţional şi cuprinde precizarea
economiilor sau cheltuielilor în valută, gradul de diversificare a producţiei, estimarea
numărului de locuri de muncă nou create, gradul de protecţie a mediului, venitul net
actualizat, rata internă de rentabilitate, etc.

6.4. Studiul de fezabilitate

Strategia de concepere şi realizare a obiectivelor de investiţii, în conexiune cu

rezultatele economico-financiare preconizate, este cuprinsă prin studiul de fezabilitate,
studiul elaborat pentru fiecare obiectiv de investiţii.

Prin studiul de fezabilitate se înţelege ansamblul documentaţiei elaborate –

cuprinzând calcule tehnico-economice, desene, memorii de fundamentare, măsuri
concrete de acţiuni manageriale – privind necesitatea realizării viitorului obiectiv de
investiţii, ţinând cont de sursele de aprovizionare de materii prime, pieţele de desfacere
aferente, posibilităţile de asigurare a capitalului (lichidităţi şi credite), rezultatele
scontate, amplasamentul obiectivului, etc.

În ultimii ani, în România studiile de fezabilitate sunt întocmite în conformitate

cu metodologia internaţională, metodologia elaborată de Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.).
Pentru sprijinirea şi stimularea economică a ţărilor în curs de dezvoltare, Fondul
Monetar Internaţional a creat un organism specializat în investiţii denumit Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.). La nivel european, acest
rol este jucat de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.).
Atragerea resurselor necesare finanţării ajutorului economic destinat ţărilor în
curs de dezvoltare se face pe diferite căi, specifice activităţii financiare, iar orientarea
fondurilor disponibile către cele mai eficiente proiecte de dezvoltare economică se face
pe baza unor calcule riguros elaborate, denumite metodologia BIRD.
Studiile de fezabilitate realizate conform metodologiei BIRD servesc drept bază
(tehnică, economică sau comercială) deciziei de investiţii. Prin studiul de fezabilitate se
analizează elementele esenţiale ale investiţiei şi ale procesului de producţie, se
evaluează eficienţa economică a proiectului de investiţii.
Structura de bază a studiului de fezabilitate este identică cu cea a studiului de
prefezabilitate, dar mult mai detaliată.

36
 Studiul de fezabilitate standard cuprinde următoarele capitole:
1. Date privind identitatea agentului economic (societate comercială, instituţie
publică, etc.).
2. Analiza diagnostic privind situaţia actuală a societăţii comerciale.
3. Prognoza produselor, tehnologiilor, factorilor de producţie.
4. Variante optime de dezvoltare şi de restructurare.
5. Calcule de eficienţă economică pentru variantele analizate.
6. Analize privind incertitudinea, riscul şi sensibilitatea variantei alese.
7. Formularea deciziei de investiţie.

Fiecare capitol cuprinde unele elemente obligatorii:

1. Datele de identificare se referă în principal la:

• Denumire, adresă, telefon, fax, cod fiscal;
• Anul înfiinţării;
• Numărul şi data înregistrării în Registrul Comercial şi numărul
contului în bancă;
• Forma juridică (S.R.L., S.C., etc.);
• Domeniul de activitate de bază şi auxiliare;
• Principalele produse şi servicii conţinute în profilul de bază şi în cel
auxiliar;
• Segmentul de piaţă acoperit;
• Capitalul social (subscris şi vărsat);
• Forma de proprietate (publică, privată sau mixtă);
• Suprafaţa de teren aferentă societăţii (schiţă);
• Istoricul şi evoluţia societăţii sau instituţiei.

2. Analiza diagnostic.
Prin analiza diagnostic se realizează evaluarea la zi a agentului economic,
evoluţia acestuia în ultima perioada şi identificarea măsurilor manageriale de urmat
pentru asigurarea creşterii eficienţei economice.
Această evaluare se realizează din punct de vedere calitativ, cantitativ şi
structural şi vizează toate compartimentele organizaţiei analizate (total societate şi pe
fiecare secţie sau atelier, etc.).
De regulă, analiza diagnostic cuprinde următoarele capitole:

a) Generalităţi şi aspecte specifice – prezintă o caracterizare generală a

organizaţiei economice (ce a produs forma de proprietate, evoluţie,
conducere, metode de management).

b) Rezultate economico-financiare obţinute.

Rezultatele economico-financiare se prezintă în unităţi valorice curente şi
comparabile. Stabilirea acestora se va face numai pe baza datelor din bilanţul contabil al
ultimului an, precum şi din documentele oficiale.
Rezultatele economico-financiare se referă la:
• capitalul social, în evoluţie pe ultimii 4 – 7 ani;
• cifra de afaceri a firmei, defalcată pe activităţi de bază şi auxiliare;

37
 • ponderea secţiilor şi filialelor în cifra de afaceri;
• producţia realizată şi producţia vândută, în unităţi fizice total şi pe
sortimente;
• principalii clienţi; principalii furnizori;
• venituri din exploatare; cheltuieli aferente; profitul brut şi net;
• preţuri şi tarife practicate;
• cheltuieli totale şi structura lor – materii prime şi materiale,
combustibil, energie (electrică, termică), salarii, amortizări,
cheltuieli ale secţiilor, cheltuieli generale;
• stocuri, exprimate fizic şi valoric, ponderi faţă de producţia totală,
dinamica lor, nominalizarea celor greu vandabile;
• producţia neterminată.

c) Producţia realizată. Calitatea acesteia.

Se prezintă producţia realizată în ultimii 4 – 7 ani, fizic şi valoric, pe total şi
sortimente, în preţuri curente şi comparabile, iar producţia efectivă se va compara cu
capacitatea de producţie.
Calitatea şi performanţele produselor vor fi evidenţiate precizând:
• caracteristicile tehnice şi funcţionale ale produselor comparativ cu
standardele internaţionale;
• durata de folosinţă şi perioada de garanţie acordată;
• calculul principalilor indicatori de calitate şi non calitate;
• evidenţierea metodelor de conducere a calităţii;
• punctele forte şi slabe ale produselor.

d) Dotarea tehnică. Tehnologii de producţie. Fluxuri tehnologice.

Acest capitol cuprinde aspecte privind dotarea tehnică:
• evaluarea şi reevaluarea mijloacelor fixe;
• clasificarea şi structura mijloacelor fixe;
• regimul juridic şi contabilitatea mijloacelor fixe,
• capacitatea de producţie: mărime, factori de influenţă, relaţii de calcul,
balanţa capacităţilor de producţie;
• indicatori ai utilizării capacităţilor de producţie;
• aspecte referitoare la uzura mijloacelor fixe;
• aspecte referitoare la întreţinerea şi reparaţia mijloacelor fixe (politici de
achiziţie, repartiţie, întreţinere şi înlocuire, modalităţi de asigurare cu
piese de schimb, volumul şi dinamica cheltuielilor de întreţinere şi
reparaţii, etc.);
• politici de amortizare şi de utilizare a fondului de amortizare.
Tehnologia de producţie şi fluxurile tehnologice fac referiri la:
• descrierea tehnologiilor, a fluxurilor tehnologice, a metodelor de
organizare;
• procedee şi tehnici de lansare a producţiei;
• posibilităţi de adaptare a tehnologiei la nou;
• identificarea tehnologiilor ce necesită schimbare, eşalonarea înlocuirii
acestora, posibilităţi de modernizare;

38
 • modul de organizare a tehnologiei cu utilităţi şi impactul înlocuirii unor
tehnologii asupra investiţiilor colaterale.

e) Personal, salarizare, indicatori de evaluare.

Capitolul prezintă evoluţia numărului de salariaţi pe total şi pe structură. Se
stabilesc formele de recrutare, selecţie şi angajare a forţei de muncă, modalităţi de
formare, perfecţionare şi conversie a forţei de muncă, formele de salarizare, stimulentele
acordate. Se calculează indicatorii de evaluare a folosirii forţei de muncă:
productivitatea muncii, înzestrarea tehnică a muncii, salariul mediu, corelaţia dintre ele.
f) Preţuri şi tarife practicate.
Sunt prezentate preţurile şi tarifele practicate în comparaţie cu ale concurenţei
şi se stabilesc cauzele modificării preţurilor (politica economică guvernamentală,
raportul cerere – ofertă, calitatea produselor).

g) Investiţii.
În acest capitol se analizează investiţiile în curs sau cele prevăzute a se realiza
în viitor, modul cum ele au influenţat rezultatele economice ale societăţii comerciale.
Sunt prezentate obiectivele care s-au realizat, structura fondurilor alocate, posibilităţile
de dezvoltare viitoare. Sunt analizate sursele de finanţare folosite, metodele de
conducere şi organizare a lucrărilor de construcţii, se fac aprecieri asupra lor şi se
formulează un set de propuneri pentru acţiunile viitoare.

h) Managementul societăţii.
Se prezintă sistemul de management al organizaţiei, pe subsisteme de
management (subsistemul informaţional, decizional, organizatoric şi metodologic) prin
metoda “punctelor forte şi a punctelor slabe”, cu scopul corectării aspectelor negative şi
perpetuării şi îmbunătăţirii aspectelor pozitive.

i) Activitatea proprie de cercetare – proiectare.

Se prezintă activitatea departamentului cercetare – proiectare, sub aspectul
numărului de produse şi al tehnologiilor realizate din activitatea de cercetare şi modul în
care au fost asimilate în producţie, numărul de brevete şi licenţe realizate şi care au fost
valorificate în societate; fie au fost vândute terţilor, posibilităţile de colaborare cu
institutele de cercetare specializate, etc.

j) Utilităţi şi servicii.
Sunt enumerate utilităţile de care beneficiază societatea comercială, sub
raportul calităţii, al gradului de accesibilitate şi al costului lor: drumuri de acces, gaze
naturale, reţele de canalizare, reţele telefonice, apă, aer comprimat, etc.

k) Poluarea şi protecţia mediului.

Sunt analizate implicaţiile ecologice pe care le are activitatea de producţie,
eventualele litigii cu terţi în acest domeniu, posibilităţile de diminuare sau eliminare a
poluării, etc.

l) Informatizarea gestiunii şi conducerea societăţii.

Se studiază posibilitatea introducerii unui sistem informatic (reţele de
calculatoare şi soft – ware – ul aferent) capabil să prelucreze automat în timp real,
volumul de informaţii şi să furnizeze managementului de nivel superior datele necesare
adoptării deciziilor.

39
 m) Estimarea patrimoniului societăţii.
Este evaluată valoarea societăţii prin diferite metode de evaluare: patrimoniale,
bazate pe randament, combinate, etc.
n) Produse unicate, deşeuri, refolosiri.
Sunt evidenţiate produsele unicate obţinute, numărul, tipul şi cantitatea de
deşeuri rezultate şi posibilităţile de valorificare a acestora.

o) Publicitate, reclamă, promovarea produselor.

Sunt analizate posibilităţile de realizare a reclamei (în ziar, posturi TV, radio,
etc.), costul acesteia, efectele obţinute. Se studiază modalitatea de promovare şi
desfacere a produselor prin reţele proprii de magazine; prin intermediari, etc.

3. Prognoza produselor, tehnologiilor, factorilor de producţie.

Este o etapă de bază în elaborarea studiului de fezabilitate, deoarece orice

prognoză greşită sau nerealistă conduce la rezultate eronate, cu implicaţii negative
directe asupra eficienţei activităţii economice.
În această etapă se previzionează veniturile, costurile de producţie şi profiturile
pe întreaga durată de funcţionare eficientă a obiectivului de investiţii.

4. Variante de dezvoltare şi de restructurare.

Acest capitol prezintă variantele de investiţii, precizând avantajele şi

dezavantajele fiecăreia, prin prisma creşterii de profit, a sporirii calităţii, creşterii cotei
de piaţă, etc., dar şi prin prisma cheltuielilor investiţionale şi de producţie aferente.

5. Calculul eficienţei economice a variantelor studiate.

Acest capitol reprezintă esenţa studiului de fezabilitate deoarece în cadrul său

este studiată eficienţa economică a fiecărei variante în parte prin intermediul unui sistem
de indicatori de eficienţă economică (statistici, dinamici, specifici diverselor ramuri,
specifici metodologiei BIRD).

6. Analiza incertitudinii, riscului şi sensibilităţii variantei alese.

După alegerea variantei optime, este necesară cuantificarea sensibilităţii

acesteia la influenţa factorilor perturbatori. Această etapă a studiului de fezabilitate
presupune reluarea calculelor realizate în capitolul anterior, în condiţii presupuse
nefavorabile (ex.: scăderea vânzărilor, creşterea cheltuielilor salariale, creşterea taxelor,
creşterea preţului la o anumită materie primă, etc.). Dacă prin aceste calcule se
demonstrează că indicatorii respectivi nu diferă valoric foarte mult (prezintă o toleranţă
acceptabilă) faţă de valorile normale, atunci se trage concluzia că varianta aleasă este
stabilă şi deci poate reprezenta temelia obiectivului de investiţii.

40
 7. Formularea deciziei de investiţii.

Conducerea unităţii formulează decizia de investiţii, sub raportul furnizorului

de utilaje, numărului acestora, etc.
6.5. Proiectul tehnic şi autorizaţia de construcţie

Proiectul tehnic, conform legislaţiei actuale trebuie să cuprindă două părţi

distincte – o parte scrisă care cuprinde mai multe elemente obligatorii de evidenţiat şi
partea de desen, care este elaborată pe baza documentaţiei tehnice a proiectului (schiţe,
desene, etc.).

a) Partea scrisă cuprinde următoarele capitole:

1. Descrierea generală a lucrărilor – face referiri amănunţite la:

• amplasament; topografie; clima şi elemente specifice;
• geologia şi seismicitatea zonei;
• prezentarea proiectului pe volume, broşuri, capitole;
• organizarea de şantier;
• căile de acces provizorii;
• sursele de apă, energie, gaze, telefon (pentru organizarea şantierului şi
definitive);
• programul de execuţie a lucrărilor;
• trasarea, protejarea lucrărilor executate;
• relaţiile dintre contractant (ofertant), consultant şi persoana juridică
achizitoare (investitor);
• memorii tehnice, etc.

Proiectul tehnic trebuie să respecte cerinţele:

• să fie redactat clar cu toate informaţiile corecte;
• pe baza proiectului tehnic, contractantul să poată emite oferta, iar pe baza
analizei tehnice şi tehnologice, să stabilească preţul ofertei.

2. Caietul de sarcini – este elaborat de proiectant şi face parte din proiectul

tehnic şi din documentele de licitaţie, reprezentând descrierea scrisă a
lucrărilor care fac obiectul licitaţiei.
Caietele de sarcini sunt de mai multe categorii:
• în funcţie de destinaţie, caietele de sarcini sunt: caiete de sarcini pentru
execuţia lucrărilor, caiete de sarcini pentru recepţii, probe, teste, etc.,
caiete de sarcini pentru furnizorii de materiale, utilaje, etc.;
• în funcţie de domeniul la care se referă, caietele de sarcini sunt: caiete de
sarcini generale (pentru lucrări curente în construcţii) şi caiete de sarcini
speciale (pentru lucrări specifice, care sunt elaborate independent pe
fiecare lucrare în parte).

Toate tipurile de caiete de sarcini cuprind:

41
 • breviarele de calcul pentru dimensionarea elementelor de construcţii şi
instalaţii;
• nominalizarea planşelor care guvernează lucrarea;
• dimensiunea, forma, aspectul şi descrierea execuţiei lucrării;
• ordinea de execuţie, probe, teste ale lucrării;
• standardele, normativele şi alte prescripţii care trebuie respectate la
materiale, utilaje, instalaţii, etc.;
• condiţiile de recepţie, măsurători, aspect, toleranţe, etc.

3. Listele cantitative de lucrări – cuprind toate elementele necesare măsurării

valorice şi de durată a execuţiei investiţiei, astfel:
• centralizatorul lucrărilor pe obiective;
• centralizatorul categoriilor de lucrări pe obiective;
• listele cu cantităţile de lucrări pe capitole de lucrări, cu descrierea în
detaliu a acestora;
• listele cu cantităţile de utilaje şi echipamente tehnologice;
• specificaţiile tehnice.

4. Graficul general de realizare a obiectivului de investiţii – este prezentată

eşalonarea per ansamblul activităţilor pentru realizarea obiectivului
economic.

b) Părţile desenate.

Constituie documentele principale ale proiectului tehnic, pe baza cărora se

realizează părţile scrise. Principalele documente ale părţii desenate sunt:

1. Planurile generale – cuprind:

• planurile de amplasament a reperelor de nivelment şi planimetrice;
• principalele planuri topografice;
• planurile de amplasament a forajelor, profilelor geotehnice;
• cele mai importante planuri de amplasare a obiectivelor, a cotelor de
nivel, a distanţelor de amplasare, a orientărilor, a coordonatelor, etc.;
• planurile de sistematizare pe verticală a terenului;
• principalele planuri privind construcţiile subterane (amplasarea acestora,
secţiuni, profiluri longitudinale, dimensiuni, cote de nivel, cofraj şi
armare, etc.);
• planurile de amplasare a reperelor fixe şi mobile de trasare.

2. Principalele planşe ale obiectivelor de investiţie – fiecare obiectiv subteran

sau de suprafaţă este numerotat pe baza unui cod şi a denumirii proprii, iar
planşele sunt organizate într-un volum propriu, pe fiecare obiectiv.

3. Arhitectura cuprinde planşele principale privind arhitectura fiecărui obiectiv,

astfel:
• planul individual de amplasare;
• secţiuni, faţade, detalii importante;
• tablouri de prefabricate;

42
 • tablouri de tâmplării şi tablouri de finisaje interioare şi exterioare.

4. Structura – cuprinde planşele principale privind alcătuirea şi execuţia

structurii de rezistenţă şi anume:
• planurile infrastructurii;
• planurile suprastructurii;
• descrierea soluţiilor constructive, descrierea ordinii tehnologice de
execuţie şi montaj, recomandări privind transportul, manipularea,
depozitarea şi montajul.

5. Instalaţiile – cuprind planşele generale privind execuţia instalaţiilor:

• planul general de amplasare a utilajelor;
• schemele principale ale instalaţiilor;
• secţiuni, vederi, detalii principale.
Aceste planuri trebuie să conţină cote, dimensiuni, calităţile materialelor,
verificările şi probele necesare, izolaţii termice, acustice, protecţii anticorozive.

6. Dotări şi instalaţii tehnologice – această parte conţine planurile principale de

tehnologie şi montaj (secţiuni, dimensiuni, toleranţe admise, etc.), astfel:
• desenele de ansamblu;
• schemele tehnologice privind fluxul tehnologic;
• schemele cinematice, cu indicarea principalilor parametri;
• schemele instalaţiilor hidraulice, pneumatice, electrice, de automatizare,
comunicaţiile, reţele de combustibil, apă, iluminat, etc.;
• planurile de montaj.

7. Dotări mobilier, inventar gospodăresc – cuprinde planurile principale de

amplasare şi montaj, inclusiv cote, dimensiuni, secţiuni, vederi, tablouri de
dotări.

Autorizarea lucrărilor de construcţie

În baza legislaţiei în vigoare, edificarea de construcţii civile, industriale,

agricole, sau de orice natură, presupune cel puţin două documente importante şi anume:
a) certificatul de urbanism;
b) autorizaţia de construcţie.

a) Certificatul de urbanism.
Act prin care se fac cunoscute solicitantului, elementele care caracterizează
regimul juridic, economic sau tehnic al unui imobil.
Solicitantul certificatului de urbanism poate fi orice persoană fizică sau juridică.
Autoritatea care poate elibera certificatul de urbanism, este:
a) Consiliul judeţean, pentru construcţii care se aprobă de Guvern, pentru
lucrări publice (construcţii pentru industrie, comerţ, prestări servicii,
construcţii social – culturale, etc.);

43
 b) Consiliul local municipal pentru construcţii de orice fel din localităţi, cu
excepţia celor care se aprobă de Guvern;
c) Consiliul local comunal, pentru construcţii de locuinţe şi anexe gospodăreşti
ale acestora.
În vederea eliberării certificatului de urbanism, solicitantul trebuie să depună o
cerere-tip completată, dovada titlului de proprietate în cazul imobilelor situate pe
terenuri cu destinaţie specială precum şi taxa pentru certificatul de urbanism.
Baza legală de eliberare a acestuia o constituie documentaţiile de urbanism şi
amenajarea teritoriului aprobate.
Durata eliberării este de până la 30 de zile, iar valabilitatea este cuprinsă între 3
şi 24 de luni, stabilită de emitent.
Certificatul de urbanism cuprinde:
• regimul juridic al imobilelor (situarea în intravilan sau în afara acestuia;
dreptul de proprietate asupra imobilului);
• regimul economic al imobilelor (folosinţă actuală; destinaţia stabilită;
reglementări fiscale specifice localităţii respective);
• regimul tehnic al imobilelor (procentul de ocupare a terenului;
coeficientul de utilizare a terenului; dimensiunile şi suprafeţele minime
sau maxime ale parcelelor; echiparea cu utilităţi; circulaţia pietonilor şi
autovehiculelor; alinierea clădirilor şi terenurilor faţă de străzile
adiacente; înălţimea construcţiilor; modul de executare a construcţiilor,
etc.).
Finalitatea eliberării certificatului de urbanism o constituie înscrierea în
Registrul Certificatelor de Urbanism.

b) Autorizaţia de construire reprezintă actul de autoritate al administraţiei

locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege,
referitoare la amplasament, proiectarea, executarea şi funcţionarea
construcţiilor.
Solicitantul autorizaţiei de construire poate fi orice persoană fizică sau
juridică, deţinătoare a unui titlu care îi conferă dreptul de construire.
Autorizaţia de construire se eliberează pentru:
• lucrări de construire, reconstituire, modificare a clădirilor;
• lucrări de reparare, restaurare, protejare sau conservare a monumentelor
istorice;
• foraje şi excavări pentru lucrări geologice;
• construcţii provizorii de şantier;
• organizare de tabere de corturi, camping;
• lucrări cu caracter provizoriu: chioşcuri, tonete, cabine, spaţii de
expunere pe căile publice, etc.
Autorităţile care eliberează acest document sunt: delegaţia permanentă a
Consiliului judeţean, primarul general (pentru Bucureşti) sau primarii (pentru celelalte
oraşe).
Solicitantul trebuie să depună o cerere-tip completată, dovada titlului de
proprietate asupra imobilului, certificatul de urbanism, proiectul pentru autorizaţia de
construire şi taxa pentru autorizaţie.
Durata eliberării este de până la 30 de zile, valabilitatea este de 12 luni, iar
prelungirea valabilităţii se face o singură dată, cu cel mult un an.

44
 Finalitatea eliberării autorizaţiei de construire o constituie înscrierea în Registrul
autorizaţiilor de construire.
În afara celor două documente prezentate, mai există (conform legislaţiei în
vigoare) o serie de aprobări, avize şi autorizaţii necesare pentru autorizarea construirii şi
funcţionării obiectivelor de investiţii, după cum urmează:
• Ministerul Apărării Naţionale (va menţiona că pe amplasament nu există
obiective militare);
• Ministerul Transporturilor (ia în considerare proximitatea drumurilor
publice);
• Inspecţia de Stat pentru Resurse Minerale (va menţiona că subsolul
amplasamentului nu conţine resurse minerale);
• Ministerul Telecomunicaţiilor (eliberează aprobarea pentru legăturile
telefonice);
• Departamentul Aviaţiei Civile (precizează că obiectivul nu permite
zborurile aeriene);
• Centrul de Medicină Preventivă (precizează că funcţionarea obiectivului
nu afectează sănătatea populaţiei);
• Administraţia Naţională a Drumurilor (eliberează aprobarea pentru
construirea căilor de acces proprii ale obiectivului cu drumurile publice);
• Academia Română (precizează că pe amplasamentul respectiv nu există
monumente istorice);
• Compania Naţională a Apelor Române (stabileşte sursa de apă branşată
la debitul necesar disponibil);
• Regia Generală a Apei (asigură alimentarea cu apă potabilă şi reţeaua de
canalizare);
• Romgaz R, A. (asigură livrarea de gaze naturale pentru viitorul obiectiv);
• Departamentul Chimie şi Petrochimie (asigură alimentarea cu
combustibil lichid);
• Societatea de Căi Ferate;
• Brigada de Pompieri;
• Oficiul de Administrare a Teritoriului;
• Agenţia pentru Protecţia Mediului;
• Poliţia Sanitară;
• Inspecţia de Stat pentru Calitatea în Construcţii;
• Consiliul Local al Primăriei.

6.5. Devizul de cheltuieli pentru obiectivele de investiţii

Devizul general este documentaţia economică prin care se stabileşte valoarea

totală estimativă a obiectivelor de investiţii în faza de proiectare, studiu de fezabilitate şi
proiect tehnic. Devizul general se structurează pe capitole de cheltuieli, precizându-se
valoarea totală, din care partea supusă licitaţiei.

Partea I.
Capitolul 1.
• obţinerea terenului (cheltuieli pentru obţinerea terenului, plata
concesionării pe durata realizării lucrărilor, etc.);

45
 • amenajarea terenului (cheltuieli pentru demolări, defrişări, demontări,
nivelări, devieri cursuri de apă, drenaje, etc.);
• amenajări pentru protecţia mediului.
Capitolul 2.
• cheltuieli pentru realizarea infrastructurii obiectivului (reţele de
canalizare, gaze, energie electrică, telefoane, radio TV, drumuri, etc.).
Capitolul 3.
• studii de teren (cheltuieli pentru studii geo, topo, hidro);
• avize, acorduri, autorizaţii (cheltuieli pentru certificatul de urbanism,
autorizaţia de construire, autorizaţia de foraj, autorizaţia pentru racorduri
şi branşamente energie electrică, apă, gaze, telecomunicaţii, etc.);
• proiectare şi engineering (cheltuieli de proiectare în toate fazele);
• organizarea licitaţiilor
Capitolul 4.
• clădiri şi construcţii speciale;
• montaj utilaje tehnologice;
• utilaje şi echipamente de transport;
• utilaje, echipamente tehnologice şi funcţionale de montaj;
• utilaje şi echipamente cu durată mare de serviciu.
Capitolul 5.
• organizarea şantierului (cuprinde cheltuielile necesare contractului în
vederea creării condiţiilor de desfăşurare a activităţilor de construcţii –
montaj);
• comisioane şi taxe (cuprind comisionul băncii finanţatoare, taxa aferentă
inspecţiei pentru controlul calităţii lucrărilor, etc.);
• cheltuieli diverse şi neprevăzute (maximum 5% din cele prevăzute la
capitolul 1).
Capitolul 6.
• pregătirea personalului de exploatare;
• probe tehnologice, încercări, rodaje, expertize la recepţie.

Partea a II – a.

Cuprinde valoarea rămasă actualizată a mijloacelor fixe existente în cazul

obiectivului ce se construieşte. Această valoare nu se finanţează şi serveşte la stabilirea
indicatorilor de eficienţă din cadrul studiului de fezabilitate.

Partea a III – a.
Cuprinde fondul de rulment necesar începerii producţiei (cheltuieli pentru
asigurarea stocurilor de materii prime, energie, transporturi, salarii personal direct
productiv, piese de schimb de mare uzură, etc., necesare pentru ciclul de producţie).

CAPITOLUL 7
IMPACTUL INVESTIŢIILOR STRĂINE ASUPRA MEDIULUI DE AFACERI
ROMÂNESC

46
7.1. Definirea conceptului de investiţii străine directe
7.2. Dinamica investiţiilor străine directe
7.3. Investiţiile străine directe din România
7.3.1 Cauzele nivelului redus al Investiţiilor Străine Directe în România
7.3.2 Investiţiile în România, mai puţin atractive decât în alte ţări
7.3.3 Evoluţia investiţiilor străine în România
7.3.4. Atitudinea investitorilor străini faţă de România anului 2005

Procesul de restructurare şi de tranziţie la economia de piaţă, proces aflat în

plină derulare în economia românească, nu poate fi conceput fără un curs ascendent al
investiţiilor. Investiţiile la rândul lor au nevoie de resurse financiare, resurse generate
atât de sectorul public cât şi de cel privat. România, ţară aflată în plin proces de aderare
la Uniunea Europeană, nu dispune de resurse suficiente pentru ca agenţii economici
publici sau privaţi să reprezinte un motor al relansării investiţiilor în condiţiile în care
capitalul autohton se află încă într-un amplu proces de formare. Astfel, sursele
financiare pentru investiţii pot fi generate de procesul de economisire şi de aportul
investiţiilor străine directe. Deoarece gradul de economisire în ţara noastră este destul
de redus datorită dificultăţilor inerente tranziţiei, sursa cea mai facilă o poate reprezenta
atragerea investiţiilor străine directe, iar în privinţa acestora cel mai reprezentativ
exemplu îl reprezintă investiţiile străine directe realizate de societăţile transnaţionale.
Experienţa statelor angrenate în procesul de aderare la U.E. a demonstrat până în
prezent că această sursă de finanţare şi dezvoltare a investiţiilor este viabilă şi generează
pe lângă resurse financiare însemnate şi progres tehnologic, managerial şi de marketing
şi, nu în ultimul rând, o creştere a gradului de ocupare a forţei de muncă.

7.1. Definirea conceptului de investiţii străine directe

Investiţiile străine directe au apărut în economia internaţională încă din perioada

capitalismului timpuriu, înregistrând însă un adevărat boom în tranzacţiile internaţionale
în ultimele decenii ale secolului al XX lea, evoluţie datorată în special activităţii
companiilor transnaţionale.
Investiţiile străine sunt definite ca „proprietatea unui rezident străin asupra unor
mijloace fixe, cu scopul de a controla aceste active”1.
Investiţiile străine directe (ISD) reprezintă complexe fluxuri internaţionale ce
includ resurse diverse ( tehnologice, financiare, manageriale şi organizaţionale), resurse
pe care se grefează interesul de durată şi controlul antreprenorial al firmei sau persoanei
fizice investitoare cu scopul desfăşurării de activităţi de producţie într-un alt stat decât
cel în care firma sau persoana fizică este rezidentă2. Resursele enunţate mai sus nu se
regăsesc în totalitate în structura unei ISD.
Fluxurile investiţionale3 ataşate de regulă investiţiilor străine directe sunt
compuse din:
 Capitalul vărsat de investitor pentru cumpărarea de acţiuni la o societate din
străinătate;
1
Graham E.; Krugman Paul, „Foreign Direct Investment in the United States”, Institute for International
Economics, Washington D.C., 1992
2
Mazilu Anda , „Transnaţionalele şi competitivitatea-o perspectivă est-europeană”, Ed.
Economică, Bucureşti, 1999
3
Voinea Liviu, „Corporaţiile transnaţionale şi economiile naţionale”, I.R.L.I., Bucureşti, 2001

47
  Profiturile reinvestite obţinute din activitatea economică din străinătate
(proporţional cu ponderea investitorului la capitalul social);
 Împrumuturile din cadrul întreprinderii – credite acordate de firma mamă
filialelor sale din străinătate.
Investiţiile străine directe constau în transferul unui pachet industrial ce cuprinde
capitalul, tehnologiile, organizarea industrială, expertiza managerială, elementele de
marketing etc., transfer ce permite investitorului să-şi exercite dreptul de control asupra
investiţiei sale4.
Formele pe care le pot îmbrăca investiţiile străine sunt:
 Achiziţionarea de acţiuni de pe o piaţă externă sau emise de o firmă dintr-o terţă
ţară;
 Achiziţionarea de obligaţiuni de pe o piaţă externă sau emise de o firmă dintr-o
terţă ţară;
 Înfiinţarea unei societăţi noi ori deschiderea unei filiale într-un alt stat;
 Oferirea unui credit financiar unei firme străine sau unei firme ce îşi desfăşoară
activitatea pe propria piaţă;
 Achiziţionarea unei firme străine sau fuzionarea cu aceasta;
 Participarea cu capital investiţional la realizarea de societăţi mixte.
Investiţiile străine directe reprezintă nu doar un transfer de capital, „ ci, mai
degrabă, o prelungire a întreprinderii din ţara de origine într-o ţară-gazdă străină.
Activitatea unei întreprinderi într-o ţară străină presupune fluxuri de capital, de
tehnologie şi de experienţă antreprenorială care, în combinaţie cu factori locali,
generează producţie de bunuri sau servicii destinate pieţei interne sau exportului.
Transferul acestui pachet de servicii rămâne sub controlul întreprinderii investitoare, ca
dealtfel şi activităţile ulterioare de producţie sau comercializare pe care le efectuează în
ţara gazdă.”5
În literatura de specialitate din România teoriile şi evoluţiile privind investiţiile
străine directe au fost abordate de economişti, cum sunt: Mişu Negriţoiu, Anda Mazilu,
Costea Munteanu, Daniel Dăianu, Ion Anghel etc.

7.2. Dinamica investiţiilor străine directe

Sfârşitul secolului al XX lea a fost marcat de o accelerare fără precedent a

globalizării, fenomen în care dinamica fuziunilor şi achiziţiilor internaţionale, incluzând
cumpărarea de către investitorii străini a întreprinderilor de stat privatizate (în statele
aflate în tranziţie), a stabilit noi recorduri ale volumului de investiţii străine directe.
Creşterea fluxului de investiţii străine directe a depăşit ritmul de creştere a comerţului
mondial în unele perioade ale ultimelor două decenii6.
Se poate spune ca investiţiile străine directe pot fi mai importante decât
comerţul, din punctul de vedere al furnizării de bunuri şi servicii către pieţele străine. În
plus investiţiile străine directe au devenit cea mai importantă sursă de finanţare pentru
ţările în curs de dezvoltare. Totodată, în ultimii ani, investiţiile străine directe s-au

4
Negriţoiu Mişu, „Salt înainte – dezvoltarea şi investiţiile străine directe” Ed. Expert,
Bucureşti,1997, p.53
5
Negriţoiu Mişu, „Salt înainte – dezvoltarea şi investiţiile străine directe” Ed. Expert,
Bucureşti,1997, p.54
6
Cobzaru Ionel, „Relaţii economice internaţionale”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p.23

48
dovedit şi cea mai stabilă sursă de finanţare faţă de investiţiile de portofoliu sau
împrumuturile la bănci, ele fiind mai puţin afectate de crizele financiare”7.
Obiectivele concrete în raport de care se formează fluxurile investiţionale
directe8 sunt privite din două perspective, ale statului investitor şi ale statului gazdă,
astfel :
Pentru statul ce investeşte:
- aprovizionarea din statul gazdă cu materii prime şi resurse energetice;
- folosirea pieţelor gazdă pentru desfacerea produselor;
- utilizarea eficientă a factorilor de producţie de care dispune gazda.
Pentru statul gazdă:
- procurarea pe această cale a unor tehnologii de ultimă oră;
- modernizarea producţiei prin retehnologizare şi generare a progresului tehnic;
- creşterea numărului de locuri de muncă;
- apariţia şi dezvoltarea unor noi ramuri de activitate;
- eficientizarea managementului.
Economistul John Dunning aprecia faptul că investiţiile străine directe sunt
determinate de o multitudine de factori, printre care cei mai importanţi ar fi:
- avantajele specifice statului în care se realizează investiţia;
- avantajele specifice statului, în special firmei care realizează investiţia;
- capacitatea firmei care investeşte de a internaliza aceste avantaje.
România are o mare şansă în ceea ce priveşte afluxurile de capital extern, ce vor
intra în următorii ani, prin fondurile acordate de U.E statelor care doresc să adere la
marea familie europeană. Pentru a obţine aceşti bani, ţara noastră trebuie să facă dovada
voinţei de a îndeplini programele de dezvoltare pe care şi le-a asumat singură.
După anul 1990 intrările de capital străin în economia românească au crescut
semnificativ faţă de ieşirile de capital românesc ce prezintă un nivel foarte scăzut.
7.3. Investiţiile străine directe din România

Pentru România ruptura de sistemul politic şi economic socialist care s-a produs
după 1989 a făcut ca nevoia de capital să devină mai acută decât în perioadele
precedente.
Dorinţa de a trece de la sistemul economic centralizat la sistemul economiei de
piaţă a necesitat ample restructurări şi transformări politice, economice şi sociale în
vederea integrării economiei româneşti la economiile dezvoltate şi în primul rând la cea
a Uniunii Europene
Fără îndoială că în timp această acutizare a nevoii de capital s-a produs ca
urmare a întârzierilor înregistrate în restructurarea şi reformarea economiei româneşti,
dar şi ca urmare a distrugerilor şi administrării defectuoase a unităţilor economice din
industrie, agricultură, transporturi, comerţ, turism, etc.
În aceste condiţii problematica investiţiilor străine în România devine o
componentă importantă a strategiei macroeconomice.
Cu toate acestea o gravă eroare care s-a produs în administrarea reformei
economiei româneşti după 1989, aceea că în preocupările strategice ale structurilor de
putere, capitalului intern al dezvoltării, i-a fost acordată o importanţă redusă. Totuşi,
pentru România interesul faţă de investiţiile străine directe, în această perioadă de
trecere a economiei româneşti la economia de piaţa şi racordarea la economia mondială
are la bază următoarele motivaţii:

7
Ricupero Ruben, „World Invesment Report 2000”, UNCTAD, 2000
8
Anghel E. Ion, „Investiţiile străine directe în România”, Ed. Expert, Bucureşti, 2002

49
  nevoia de capital în vederea retehnologizării şi refacerii economice;
 transferul de tehnologie şi de know-haw este una din căile de primă
aplicabilitate în realizarea progresului tehnic. Aceasta se realizează prin asocierea
cu parteneri străini din ţările puternic dezvoltate. Atragerea în acest mod a
capitalului străin facilitează accesul la tehnologie;
 preluarea şi aplicarea unor metode de conducere mai performante ;
 accesul la piaţa occidentală (produsele obţinute în cadrul acestor forme de
cooperare şi participare străină la fabricaţie au acces mai uşor pe pieţele externe).
După revoluţia din decembrie 1989, România a fost nevoită să înceapă un proces
de tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă liberă. Startul acestui
proces s-a dovedit a fi dificil. Economia naţională se găsea într-o stare aproape integral
etatizată, sectorul de stat participând la formarea PIB - ului în proporţie de circa 87% ,
restul revenind sectorului privat. Ca urmare a acestei situaţii, înlocuirea economiei de
comandă cu economia de piaţă apare ca un proces realmente necesar. Modalitatea prin
care s-a realizat trecerea la economia de piaţă a fost privatizarea. În acest context s-au
formulat două modele posibile de intervenţie, şi anume, „terapia şoc” şi /sau „terapia
graduală”, o terapie rapidă, sau una lentă9. Trecerea de la sistemul public la cel privat s-
a făcut pe fondul unui vid legislativ, care a permis abuzul, corupţia şi jaful
patrimoniului naţional. Ca rezultat al acestor greşeli, economia româneasca a cunoscut
un declin al creşterii economice, proces care, odată declanşat necesită eforturi mari şi
durată pentru a fi stopat.
Modernizarea şi restructurarea economiei naţionale este o acţiune complexă care
vizează toate nivelurile activităţii economice: ansamblul economiei naţionale, ramurile
economiei unităţile economice, locurile de muncă.
Activitatea de modernizare şi restructurare este un proces dinamic care asigură
modernizarea capitalului fix, crearea unor structuri complexe şi mobile, introducerea
celor mai performante metode şi tehnici de muncă. În cadrul activităţii de restructurare
şi modernizare a economiei naţionale se acordă un loc important îmbunătăţirii activităţii
fiecărei ramuri în parte, creşterii gradului de participare la circuitul economic al firmelor
mici şi mijlocii, producătoare de bunuri şi servicii, în investiţii. Statului îi revine un rol
determinant atât datorită rolului său de moderator în economia naţională, cât şi forţei
sale financiare şi economice. Prin pârghiile fiscale şi monetare pe care le posedă, statul
poate reorienta agenţii economici, publici şi privaţi spre investiţii, spre modernizarea
capacităţilor de producţie.
În perioada anilor 1948 - 1990, cooperarea economică internaţională a României
prin participarea la investiţii cu ţările capitaliste dezvoltate, cele în curs de dezvoltare şi
cele socialiste a cunoscut o evoluţie pozitivă. Cooperarea cu ţările capitaliste şi cele în
curs de dezvoltare a trecut treptat de la forme simple, tradiţionale sau multinaţionale, în
domeniul investiţional, în domeniul producţiei, pentru realizarea unor obiective
industriale, a unor produse sau subproduse, în timp ce cu ţările socialiste cooperarea s-a
desfăşurat în cadrul CAER, având la bază programul complex. Au fost vizate forme de
cooperare care să corespundă unor obiective economice din perioada menţionată.
Obiectivele care s-au urmărit prin lărgirea şi diversificarea formelor de
cooperare internaţională în domeniul investiţiilor au fost:

9
Zaman, G., G. Valceanu, „Investiţiile în economia României.” Institutul Naţional de Cercetări
Economice, Centrul de Informare si Documentare Economica , Bucureşti, 1998

50
  atragerea unor mijloace externe, fie pe calea creditului internaţional cu
rambursarea acestuia prin produsele rezultate, fie pe calea efectuării unor investiţii
directe în colaborare cu alte ţări;
 cooperarea economică şi multilaterală între ţările socialiste pentru soluţionarea
problemelor energiei şi a materiilor prime;
 realizarea în cooperare bilaterală şi multilaterală a unor produse noi, complexe,
de tehnicitate superioară;
 pregătirea cadrelor de specialitate pentru noile obiective, asistenţă tehnică în
producţie, asistenţă managerială şi de marketing;
 valorificarea invenţiilor, know-how-rilor şi a documentaţiei tehnice.

7.3.1. Cauzele nivelului redus al ISD în economia românească

Economia românească, aflată în plin proces de restructurare şi tranziţie la

economia de piaţă, este încă dependentă de nivelul investiţiilor străine directe, investiţii
ce pot conferi noi perspective de integrare în Uniunea Europeană şi de aliniere la noile
tendinţe ale economiei mondiale.
Din păcate, în perioada ultimilor zece ani s-a constatat o evoluţie oscilantă şi
nesigură a fluxurilor de capital străin în România. De ce România a atras mai puţine
investiţii decât celelalte ţări aflate în tranziţie? Una dintre explicaţii ar fi că „de fapt nu
înregistrăm o scădere a investiţiilor străine în România, ci o scădere a capacităţii de
absorbţie a pieţei româneşti faţă de un interes tot mai mare al întreprinderilor
multinaţionale de a investi în România. Din nefericire alături de această problemă apar
încă multe obstacole în calea atragerii de ISD în România, dintre care putem să
menţionăm:
 Instabilitatea cadrului legislativ.
 Nivelul fiscalităţii.
 Nivelul corupţiei şi birocraţiei sunt în strânsă corelaţie într-o economie în
tranziţie.
 Lipsa de încredere în sistemul bancar şi serviciile vamale.
 Infrastructura.
 Implicarea puternică a politicului în economie.

7.3.2 Investiţiile în România, mai puţin atractive decât în alte ţări

Mediul de afaceri din România se va îmbunătăţi uşor şi în perioada 2004-2008,

rămânând însă mai puţin favorabil decât cel din alte state din Europa Centrală şi de Est,
cum ar fi Bulgaria, Slovacia, Ungaria, Polonia şi Cehia, se arată într-un raport realizat
de Economist Intelligence Unit (EIU).
Potrivit analizei "World Investment Prospects"10, calificativul mediu al
climatului investiţional din România a fost, în perioada 1999-2003, de 4,86 puncte, pe
o scară unde maximul ajunge la 10.
Cele mai mari note au fost obţinute la capitolele de stabilitate politică (6,9
puncte), politicile privind investiţiile străine (6,1 puncte) şi piaţa muncii (5,9 puncte).
În schimb, componentele referitoare la finanţare şi eficienţa măsurilor politice au fost
notate cu 4 puncte. Mediul macroeconomic a primit 4,3 puncte, iar calificativele
10
ziarul românia liberă, mai 2004

51
atribuite politicilor privind întreprinzătorii privaţi (inclusiv concurenţa) şi impozitarea
au fost notate cu 4,1, respectiv 4,2 puncte.
Pentru intervalul 2004-2008, analiştii EIU preconizează creşterea calificativului
general la 5,77 puncte, în special în urma îmbunătăţirii evaluărilor pentru mediul
macroeconomic (de la 4,3 la 5,6 puncte), reglementările privind iniţiativa privată (de la
4,1 la 5,5 puncte) comerţ exterior (de la 5,5 la 7,8 puncte).
Cu toate acestea, aprecierea generală privind climatul investiţional va fi în
continuare menţinută la un nivel scăzut de problemele înregistrate de infrastructura (4,8
puncte), eficienţa măsurilor politice (4,4 puncte) şi finanţări (5,1 puncte).
În aceste condiţii, EIU apreciază că mediul de afaceri din România va fi mai
puţin favorabil decât cel din Bulgaria şi Slovacia, pentru care calificativul depăşeşte 6
puncte, precum şi Ungaria, Polonia şi Cehia, cu note care se apropie de 7 puncte.
Analiştii britanici estimează volumul investiţiilor străine directe la 1,9 miliarde
de dolari în 2004 şi câte 2 miliarde de dolari anual în perioada 2005 -2006. Pentru
Ungaria, ţara cu o populaţie de peste două ori mai puţin numeroasă decât România,
nivelul investiţiilor este preconizat să atingă 2,8 miliarde de dolari în acest an şi 3
miliarde de dolari anul viitor.

7.3.3 Evoluţia investiţiilor străine în România

În continuare voi face o succintă prezentare a investiţiilor străine directe în

România după anul 1990 unde, ca urmare a trecerii la construcţia unei economii de piaţă
liberă şi racordarea acesteia la economia mondială, economia românească a devenit un
domeniu de interes pentru investiţiile străine, îndeosebi din ţările dezvoltate şi într-o
mică măsură din cele în curs de dezvoltare. Intrările de capital străin în economia
românească deţin ponderea, în comparaţie cu ieşirile de capital românesc în străinătate
care sunt nesemnificative.
O caracteristică a intrărilor de capital străin (în valută) în economia românească
este aceea că de la un an la altul acestea au cunoscut oscilaţii)11.
În 1991 cele mai mari investiţii străine directe au fost realizate de Franţa,
respectiv 143 milioane de dolari subscrişi în firme româneşti, urmată de firme din
Germania şi Italia.
În anul 1992 SUA trece pe primul loc în clasamentul investitorilor străini cu o
cifră de 155 milioane de dolari, urmată de Marea Birtanie, Turcia şi Siria;
În 1993 firmele din Turcia investesc 51 milioane de dolari, consolidându-şi
poziţia din anul anterior, an în care investiseră doar 14 milioane de dolari;
În anul 1994 acestor firme li se adaugă şi firmele din Coreea de Sud cu puternica
investiţie de la Craiova de 156 de milioane dolari, investiţie majorată în anii următori
până la nivelul de 800 de milioane de dolari;
În anul 1995 firmele din SUA (US Food Network-KFC -2 mil. dolari) investesc
peste 41 de milioane de dolari în economia românească, urmată de Elveţia şi Olanda.
Anul 1996 este anul investitorilor olandezi cu o sumă totală de 262 de milioane
de dolari plasată în special în domeniul bancar (ABN Amro şi ING Bank), în sectorul
comunicaţiilor prin cablu (RCS), Firme ca Shell BV, Telefonica Internaţional sau
Reynolds Tobacco BV sunt înregistrate, de asemenea, în Olanda. Rompetrol Group,
care are în proprietate rafinăriile Petromidia şi Vega, este înregistrat tot în Olanda;
În anul 1997 acestor firme de mai sus li se adaugă noi firme din Italia (investiţii
de 83 milioane de dolari), urmată de firmele germane cu 58 milioane dolari;

11
spicuiri din datele oficiale publicate anual de Registrul Comerţului

52
 În 1999 se fac investiţii masive de capital din Cipru (326 milioane de dolari)
urmate de intrarea mai accentuată pe piaţa românească a firmelor din Ungaria (32 mil.
dolari);
În 2000, firmele maghiare îşi consolidează poziţia cu noi investiţii de 76
milioane de dolari în industria petrolieră (benzinăriile MOL), industria alimentară,
textilă şi a cherestelei. Interesant de remarcat în anul 2000 sunt investiţiile din Monaco
(16 mil. dolari), stat perceput ca un adevărat paradis fiscal;
În anul 2001, se realizează o seamă de investiţii importante ale firmelor din
Austria (252 milioane de dolari) în special în domeniul bancar (Raifeisen Bank, RFZ,
Bank Austria Creditanstalt (HVB) şi Volksbank România). Dar Austria este prezentă şi
în domeniul asigurărilor şi în cel imobiliar, în industria alimentară sau în industria
softului. Billa, specializată în comerţul cu amănuntul, sau Complexul hotelier Grand
(din care face parte Hotel Marriot, care numai după un an de funcţionare au realizat o
cifră de afaceri de 20 mil dolari ) sunt alte câteva exemple. Pe locul patru în top, apar
noi offshore-uri: investitorii din Insulele Virgine au subscris un capital de peste 65
milioane dolari în societăţile comerciale din România.
În anul 2003, România a atras investiţii străine12 în valoare de 1,5 miliarde USD,
a declarat ex-preşedintele Agenţiei Române pentru Investiţii Străine (ARIS), Marian
Săniuţă, pe baza datelor provizorii furnizate de Banca Naţională a României. Aceasta
valoare este în creştere cu 37,6% faţă de nivelul din 2002. Însă în această sumă nu sunt
cuprinse cele 222 milioane USD prevăzute în contractul de vânzare către Banca
Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) şi IFC (divizia de investiţii a Băncii
Mondiale), care reprezintă contravaloarea pachetului de 25% plus două acţiuni din
capitalul Băncii Comerciale Române.
ARIS a atras în cursul anului 2003 16 proiecte de investiţii, cu o valoare totală
de circa 750 milioane USD, cu finalitate în 2004.
Media anuală a investiţiilor străine a fost, în perioada 1991-2003, de 803
milioane USD, volumul total al investiţiilor a depăşit 10 miliarde USD, atingând la
sfârşitul anului 2003, circa 10,4 miliarde USD.
Anul 2004 este cunoscut ca fiind - anul vânzării Petrom, după mai mulţi ani de
amânări şi la presiunea organismelor financiare internaţionale, în 2004 a început
privatizarea sectorului energetic13. Primele societăţi din domeniu, Electrica Banat şi
Electrica Dobrogea, au fost vândute grupului italian ENEL, contra unei sume de 36 de
milioane de euro. Următoarea privatizare în domeniu, cea a SNP Petrom, a adus în
vistieria statului cei mai mulţi bani din istoria privatizărilor, 669 de milioane de euro
viraţi la buget şi alţi aproape 850 de milioane pentru investiţii. Cea mai disputată
privatizare a fost însă distribuţia de gaze naturale. Privatizarea Distrigaz Sud şi
Distrigaz Nord a strâns la un loc liderii europeni în domeniu, furnizând totodată surpriza
anului. Gazprom, liderul mondial în producţia de gaze naturale, cel mai mare furnizor
de gaze pentru Europa, a fost eliminat din cursă, deşi promisese un contract ferm de
livrare pentru piaţa românească.
Cele două Distrigaz-uri au fost atribuite francezilor de la Gaz de France -
Distrigaz Sud şi a germanilor de la E.On Ruhrgas, Distrigaz Nord. E.On Ruhrgas este
pe punctul de a semna contractul de preluare a societăţii Electrica Moldova, scoasă şi ea
la privatizare.
Nu toate privatizările au avut un final fericit însă, preluarea societăţii braşovene
Tractorul este cel mai bun exemplu. Declarată un succes la semnarea contractului cu
firma italiana Landini, privatizarea Tractorul s-a transformat în eşec în 2004, când
12
www.aris.ro
13
Badea Mihaela - România Liberă, decembrie 2004

53
investitorii au anunţat că s-au răzgândit în privinţa preluării. ARO Câmpulung este un
exemplu de “ciudăţenii ale privatizării” în 2004, la scurtă vreme după ce a preluat pe un
preţ de nimic, societatea din Câmpulung, firma Cross Lander a vândut fabrica de scule
şi matriţe din cadrul ARO contra unei sume de 40 de ori mai mari. Electroputere
Craiova este un alt exemplu de privatizare eşuată, scoasă la privatizare în 2000,
societatea din Craiova este în continuare în custodia statului. Responsabilii cu
privatizarea spun că nu au putut să o vândă pentru că fie ofertele erau prea mici, fie
investitorii erau interesaţi doar de o parte din activele scoase la vânzare.
Conform informaţiilor furnizate de BNR, în primele nouă luni ale anului 2004
fluxul investiţiilor străine directe a atins valoarea de 1.639 milioane euro, valoare care
depăşeşte capitalul străin atras de România pe tot parcursul anului 2003, când s-au atins
1.627 milioane euro. Se estimează, astfel, că există premisele depăşirii valorii de 3
miliarde de euro până la sfârşitul anului 2004, ceea ce ar reprezenta o dublare a
volumului investiţional faţă de anul 2003. O dată cu aceasta, România trece în poziţia
de competitor pentru primele locuri în topul ţărilor din regiunea central şi est-europeană,
după criteriul volumului de investiţii străine directe atrase. Revizuirea estimărilor se
datorează prognozei de intrare în România, în anul 2004, a capitalului de 1,5 miliarde
euro rezultat din privatizarea SNP Petrom. Aceasta evoluţie se datorează şi
privatizărilor precum BCR, dar şi majorărilor de capital la Automobile Dacia, Michelin,
Carpatcement SA, Unilever, Şantierul Naval Constanta, Industria Sârmei Campia
Turzii, ISPAT-SIDEX, ARO SA sau investiţiilor noi de tip greenfield - Holzindustrie
Schweighofer, YKK SRL, Medisystem Hospital SA, Lek Farmatech, precum şi
importante investiţii brownfield, cum sunt Anchor Mall Development, Roti Auto SA
etc14.

Investiţiile străine în 2005, sunt deja asigurate, la fel ca o bună parte a

premiselor, prin proiectele asumate în 2004 de investitorii străini, care au finalizare
preconizată în următorii ani. Astfel, privatizările perfectate în 2004 (cele două societăţi
Electrica, Dobrogea şi Banat, precum şi societăţile de distribuţie a gazelor naturale,
Distrigaz Sud SA Bucureşti şi Distrigaz Nord SA Târgu Mureş) vor contribui în total cu
700 de milioane de euro la volumul de ISD al anului 2005.
La acestea se adaugă derularea unui număr record de proiecte investiţionale de
tip greenfield, ce urmează să se finalizeze şi să producă impact în economie în perioada
2005-2006. Astfel, numai în toamna anului 2004 au fost anunţate noi proiecte de
investiţii ale liderilor globali din industria auto, comerţul cu amănuntul, industria sticlei
a lemnului, serviciile medicale.
În 2005, cel mai mare procent din investiţiile străine îl va deţine industria auto.
Compania Montupet va aduce o investiţie de 120 de milioane de euro, alături de aceasta
fiind Pirelli - cu 110 milioane de euro. Nici Japonia şi Portugalia nu se lasă mai prejos,
suma propusă a fi investită de aceste două ţări în industria auto fiind 30 de milioane,
prin companiile Yazaki, respectiv Coindu. Pe lângă acestea, şi-au anunţat prezenţa Snr
Roulments - cu 60 de milioane euro cifră de investiţie, Michelini şi Coficab - cu câte 25
milioane de euro.
În industria alimentară, noutatea pieţei o reprezintă compania germană
Tengelmenn, care va investi suma de 200 milioane de euro. Noutatea adusă de ei o
reprezintă hipermarketurile cu un discount mult mai mare faţă de al celor existente pe
piaţa românească.

14
Valentin Mateescu - România Liberă, noiembrie 2004

54
 Şi în domeniul farmaceutic s-au anunţat firme care vor să investească. Astfel,
companiile israeliene Elran Holdings şi NewPharm vor investi 4 milioane de euro într-o
nouă reţea de farmacii în România, administrată de o societate mixtă, la care fiecare
firmă va deţine jumătate din acţiuni.
Toate societăţile revenite în portofoliul Autorităţii pentru valorificarea Activelor
Statului (AVAS)15 vor fi privatizate sau lichidate în cel mult şase luni din momentul în
care vor fi preluate de AVAS, se arată în proiectul privind calendarul măsurilor de
aplicare a programului de guvernare. Această măsură este inclusă ca o condiţie de
reformă şi ajustare structurală PAL3, convenit cu Banca Mondială.
Potrivit AVAS comisia de privatizare a BCR a semnat un act adiţional pentru
continuarea contractului de consultanţă cu Daiwa Securities SMB Europe, iar procesul
de vânzare către un investitor strategic va începe în acest an.
În luna aprilie s-au semnat documentele finale ale tranzacţiei prin care compania
italiană Enel a preluat societăţile de distribuţie a energie Electrică Banat şi Electrica
Dobrogea, Paolo Scaroni a estimat că cele două companii, pentru cere Enel a plătit 112
milioane de euro, vor necisita investiţii de 300 de milioane de euro pe termen mediu.
Enel a depus, de asemenea. o ofertă finală pentru preluarea Distrigaz Sud şi Distrigaz
Nord, dar contractul a fost adjudecat de compania Gaz de France şi, respectiv Ruhragas.

Predicţii 2005-2007 - Potrivit Agenţiei Române de Investiţii Străine, în următorii

ani investitorii se vor orienta către sectoarele a căror dezvoltare presupune utilizarea
înaltei tehnologii, cu o valoare adăugată mai mare. Sectoarele tradiţionale - lohnul,
textilele şi sectoarele cu valoare adăugată mică - vor fi tot mai neglijate.
Alexandru Popa, ex-preşedintele ARIS, este de părere că România ar trebui să
adopte modelul irlandez de dezvoltare economică. „Este momentul şi este posibil ca
România să urmeze o dezvoltare economică bazată pe o dezvoltare exponenţială a
investiţiilor străine, în cascadă“, a spus Popa. Explicând faptul că această metodă
trebuie aplicată în industrii moderne - componentele auto, electronicele, farmaceuticele,
serviciile sau IT&C.
Ce înseamnă acest lucru? România ar trebui să-şi regândească atât facilităţile
acordate investitorilor străini, cât şi reţeaua de comunicare cu aceştia. Totodată, Popa
consideră că normele fiscale ar trebui aliniate la strategia de dezvoltare economică.
Ilie Şerbănescu, analist economic, este de părere că investitorii străini se vor orienta în
2005 în domeniul energetic, deoarece aici profitul este sigur şi mare. Totodată, el
consideră cota unică de impozitare benefică pentru investitorii străini, dar nefavorabilă
pentru cei autohtoni.

7.3.4 Atitudinea investitorilor străini faţă de România anului 200516

Conform datelor centralizate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului

(ONCR) în primele două luni ale anului 2005, investitorii străini au retras din România,
prin radierea unor companii mixte, un capital de aproape patru ori mai mare decât au
investit, astfel că totalul capitalului social investit abia depăşeşte nivelul de 7,4 milioane
de euro, în timp ce capitalul social al firmelor radiate din Registrul Comerţului, în
primele luni ale anului 2005 însumează peste 26,4 milioane de euro.
De-a lungul ultimilor 15 ani, în România au venit mulţi investitori cea mai mare
parte a acestora preferând municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov. Din datele furnizate de
15
ziarul Capital, mai 2005
16
Dan Străut, ziarul Curentul, aprilie 2005

55
ONRC rezultă că în perioada 1 ianuarie-28 februarie 2005, din aceste regiuni au fost
radiate peste 100 de companii mixte, capitalul social cumulat al acestora fiind de 22,3
milioane de euro, toate acestea în timp ce cele 705 firmele nou înfiinţate, în aceeaşi
regiune, abea acumulează un capital de 4,7 milioane de euro.
În aceeaşi perioadă, la capitolul radieri s-au mai remarcat judeţele Braşov, de
unde 6 societăţi au retras aproape 2 milioane de euro, Prahova cu 4 societăţi retrase cu
un capital 344140 euro şi Bihor cu 4 societăţi retrase cu un capital de 241975 euro.
Analizând diferenţa între volumul de capital investit de 7,4 milioane de euro, în
cele 1713 companii înmatriculate, şi cel retras de 26,4 milioane de euro, din radierea
celor 201 firme străine, am putea pune întrebarea de ce pleacă investitorii din România?
Răspunsul la această întrebare ar putea fi dat de nemulţumirile oamenilor de
afaceri mai ales datorită modificării celor două acte normative de o importanţă deosebită
pentru mediul de afaceri, modificarea Codului fiscal şi a Codului Muncii, modificare
făcută într-o maniera prea puţin transparentă, a instabilităţii legislative, a creşterii
fiscalităţii, predictibilitatea precară a evoluţiilor macroeconomice şi chiar în
destabilizarea cursului de schimb valutar.
Dacă investitorilor străini le e mult mai simplu să îşi radieze afacerile din
România şi să migreze spre ţări cu mai puţine probleme în acest domeniu investitorii
autohtoni, care au ajuns la limita răbdării, preferă sa îşi restrângă activitatea, dar să nu
închidă afacerile.
Conform aceleiaşi surse, peste 50% din totalul companiilor străine prezente în
România au drept principal obiect de activitate comerţul cu amănuntul şi cu ridicata. În
funcţie de obiectul principal de activitate declarat de investitori în momentul
înmatriculării se remarca cu un procent de 56,3% cele din industrie în timp ce firmele
de comerţ deţin o pondere de numai 15,3%.
Structura pe domenii de activitate a numărului de societăţi comerciale cu participare străină
la capitalul social - sold existent la 28 februarie 2005

16% 3% 5%

18%
34%
4%
4% 16%

transport turism comerţ cu ridicata comeţ cu amanuntul

construcţii agricultură industrie servicii profesionale

În pofida introducerii cotei unice de impozitare17, respectiv a reducerii

fiscalităţii, investitorii străini nu s-au grăbit să vină în România. Potrivit datelor
furnizate de Baca Naţională a României, în primele două luni ale anului 2005,
investiţiile străine directe atrase de România au fost de 196 milioane de euro, în scădere

17
Cristina Tefaş, ziarul Gândul, mai 2005

56
cu 20% faţă de perioada similară a anului trecut. În lunile ianuarie şi februarie 2004,
investiţiile străine directe au fost de 245 milioane de euro.
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (ONCR) a anunţat că în primele două
luni ale anului 2005, capitalul social subscris la firmele cu capital străin s-a redus de la
323,6 milioane de euro la 157,69 de euro. „Investitorii străini au nevoie de stabilitate şi
de credibilitate, iar în ultimul timp au fost foarte multe schimbări de ordin legislativ şi
nu numai. Două luni este o perioadă foarte scurtă de timp în ce priveşte evoluţia
investiţiilor străine”, susţin surse autorizate din rândul investitorilor străini pentru
România, lucru care se va vedea în statistici din a doua jumătate a anului.
Atât BNR cât şi Agenţia Română pentru Investiţii Străine au estimat pentru
acest an un volum al investiţiilor străine directe de 3 miliare de euro.

CAPITOLUL 8
STRATEGII DE ATRAGERE A INVESTIŢIILOR STRĂINE

8.1. Strategii de atragere a investiţiilor străine

8.1.1. Crearea cadrului legislativ favorabil ISD
8.1.2. Accelerarea procesului de privatizare
8.1.3 Atragerea investiţiilor străine
8.2. Agenţia română pentru investiţii străine
8.3. Aspecte critice privind ISD în România
8.4. Aspecte şi propuneri privind relansarea economică
8.5. Impactul ISD asupra economiilor ţărilor în tranziţie

8.1. Strategii de atragere a investiţiilor străine

8.1.1. Crearea cadrului legislativ favorabil ISD

În condiţiile lipsei de capital autohton, corelate cu existenţa unor disponibilităţi

considerabile de capital în ţările dezvoltate, soluţia investiţiilor externe în ţările ex –
comuniste devine nu numai necesară, dar chiar absolut indispensabilă pentru economiile
naţionale. Având în vedere principiul economiei de piaţă, cererea de astfel de investiţii
fiind foarte mare iar oferta bine controlată, preţul investiţiilor străine nu poate fi decât
mai mare şi greu de suportat. Succesul acestuia în planul intereselor naţionale ale
statelor în tranziţie depinde în mare măsură de orientarea strategică a acestor factori în
corelare şi compatibilitate cu factori interni şi cu capacitatea de acumulare internă de
capital autohton.
Pentru strategiile de tranziţie devine o componentă esenţială tocmai atragerea şi
buna orientare a noilor investiţii private spre ţelurile majore: relansarea economică,
crearea economiei de piaţă şi asigurarea bunei funcţionalităţi a acesteia, crearea unor
condiţii reale de atractivitate a investiţiilor străine pe calea consolidării acumulării de
capital autohton, impulsionarea procesului de creare de noi întreprinderi private, mai
ales în domeniul producţiei de bunuri necesare pieţei deja conturate, externe şi interne
precum şi menţinerea deplinului control asupra evoluţiei pe termen mediu şi lung asupra
economiei naţionale, în scopul asigurării independenţei economice şi politice, elemente
ce vor constitui, multă vreme, coordonate esenţiale ale existenţei socio-economice a
popoarelor.

57
 O atenţie deosebită este acordată de investitorii străini infrastructurii din statele
central şi est-europene, care este apreciată pozitiv în Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia
şi nesatisfăcătoare în Bulgaria şi România.
Impozitarea societăţilor cu capital străin în totalitate sau chiar parţial se face
diferit de la o ţară la alta, fluctuând între 30 şi 50%. Se aplică politicii de discriminare a
investitorilor autohtoni, lucru ce nu poate fi găsit în practicile statelor dezvoltate.
Multe state în cauză aplică investitorilor străini tratamente complet egale cu cele
ale investitorilor autohtoni. Chiar dacă la început s-au prevăzut anumite stimulente
pentru aceştia, majoritatea statelor central şi est europene au renunţat la asemenea
facilităţi şi discriminări ale propriilor cetăţeni în favoarea străinilor. Anumite facilităţi
sunt acordate doar unor proiecte deosebite la care, în actualele condiţii, investitorilor
particulari autohtoni nu ar avea posibilităţi financiare de acces.
În toate statele respective există anumite restricţii care însă sunt similare celor
practicate de statele OECD, iar statele dezvoltate şi investitorii din aceste state nu la
consideră ca obstacole şi măsuri deranjante.
Cercetări de specialitate efectuate la Institutul Est - European din München
relevă că toţi investitorii potenţiali occidentali intervievaţi consideră ca factor
determinant al evoluţiei investiţiile străine directe în ţările de tranziţie regimul juridic
din aceste ţări cu privire la investiţiile străine.

8.1.2. Accelerarea procesului de privatizare

O componentă esenţială a strategiei de atragere de investiţii străine constă

tocmai în accelerarea procesului de privatizare, expresia cea mai elocventă a tranziţiei
spre economia de piaţă, în cadrul căreia un rol deosebit de important şi de convingător
revine creării şi stimulării investiţiilor private autohtone şi formării unui sector puternic
de întreprinderi mici şi mijlocii.
În România, în urma ajutoarelor primite de la Comisia Comunităţii Europene
pentru dezvoltarea sectorului de întreprinderi mici şi mijlocii, guvernul a alocat în
primii ani de tranziţie 3 miliarde de lei pentru acţiuni de sprijinire a acestui sector. Ca
urmare au fost înfiinţate mai multe centre de dezvoltare în diverse zone ale ţării.
Prin intermediul acestor centre s-au derulat diverse programe de sprijin, precum
programul PHARE de asistenţă financiară gratuită pentru achiziţionare de echipamente.

8.1.3. Atragerea investiţiilor străine directe

Toate analizele efectuate de experţi români sau străini au arătat clar că nu se

poate acoperi integral costul tranziţiei din capitalul intern, că este nevoie de capital
străin care pe lângă aspectul pur financiar presupune şi un aport de tehnologie de vârf,
de management modern şi de acces la pieţe de desfacere.
Volumul şi calitatea investiţiilor străine înregistrate în perioada 1990-1999 în
economia româneasca nu sunt satisfăcătoare, existând încă domenii în care capitalul
investit nu contribuie în mod semnificativ, conform potenţialului şi necesităţilor de
susţinere a reformei economice.
De aceea, obiectivele strategice de atragere a investiţiilor străine directe vizează:
 construirea unei credibilităţi externe reale a României ca potenţiala piaţa
investiţională, în perspectiva integrării în structurile Uniunii Europene şi NATO;
 promovarea României, ca potenţială piaţă receptoare de investiţii, în contextul
competiţiei cu ţările cu economie în tranziţie din Europa Centrală şi de Sud-est.

58
 Trebuie subliniat ca atragerea capitalului străin sub forma de investiţii străine
directe este o activitate specifică, bine definită pe plan internaţional şi care a fost iniţiată
şi perfecţionată în ţările dezvoltate care sunt nu numai principalii investitori mondiali,
dar şi principalii destinatari ai fluxurilor de investiţii străine directe. În aceste condiţii,
succesul în atragerea de investiţii străine directe presupune în mod clar alinierea la
practicile internaţionale în domeniu faţă fiind participarea în condiţii concurenţiale la
oferta mondială de proiecte de investiţii
Drept urmare, politica de atragere a investiţiilor străine directe trebuie să fie pro
activă, generatoare de investiţii, în care iniţiativa de investiţii de afaceri trebuie să
pornească, nu numai prin oferta de oportunităţi de investiţii, cat şi prin încurajarea şi
menţinerea unui climat de afaceri prietenos şi generator de profit.
Pentru abordarea pro-activă a investitorilor străini, pentru 2000 - 2005, trebuie
identificate sectoarele prioritare şi dirijate investiţiile străine în proiecte concrete, prin:
 identificarea proiectelor de investiţii ce urmează a fi promovate în străinătate ;
 determinarea pieţelor externe în scopul identificării partenerilor ţintă potenţiali
(în primul rând firme provenind din ţările membre ale Uniunii Europene) ;
 generarea unor decizii investiţionale favorabile din partea clienţilor ţintă, în
urma activităţii de promovare direcţionată ;
 menţinerea unui cadru legislativ atractiv, stabil, favorabil mediilor afaceri
eficiente.
Pentru materializarea celor de mai sus se vor desfăşura următoarele activităţi
concrete:
 identificarea de investitori pentru proiectele de investiţii mari, stabilite de guvern
ca având un impact major pentru economie;
 stabilirea unui sistem de colectare a proiectelor de investiţii ale firmelor private
româneşti şi identificarea de parteneri străini pentru aceştia;
 înfiinţarea unei sistem naţional de birouri de asistenţă pentru investitorii străini
în colaborare cu alte instituţii sau asociaţi publice şi private;
 colaborarea permanentă cu oamenii de afaceri români şi străini în vederea
identificării problemelor ce apar în mediul de afaceri din România şi propunerea
de soluţii pentru rezolvarea acestora;
 derularea de acţiuni, inclusiv sub forma de iniţiative legislative, în vederea
alinierii mediului de afaceri din România la cerinţele şi regulile din Uniunea
Europeană;
 participarea la activitatea organismelor internaţionale din domeniul investiţiilor
străine (Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Atragere a Investiţiilor Străine –
coordonată de UNCTAD, IPAnet – coordonată de MIGA/Banca Mondială,
OECD, etc).
Implementarea cu succes a acestor activităţi va presupune un contact permanent
cu mediul de afaceri din ţară şi străinătate, precum şi o activitate intensă de informare şi
consultanţă acordată acestora în vederea derulării de afaceri în România.
Finalizarea procesului de privatizare va necesita un intens efort de prezentare a
ofertei româneşti, precum şi de selectare a potenţialilor investitori. Totodată, atingerea
obiectivelor din programul de guvernare presupune şi monitorizarea post-privatizare,
respectiv verificarea respectării clauzelor contractuale care se întind, în multe cazuri pe
perioade de mai mulţi ani.

8.2. Agenţia română pentru investiţii străine

59
 Agenţia Română pentru Investiţii Străine (ARIS) a fost constituită în baza Legii.
nr. 390/2002 ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea
Guvernului, fiind unica instituţie abilitată să aplice politica Guvernului pentru
promovarea si atragerea investiţiilor străine directe în economie.
Misiunea agenţiei este atragerea şi menţinerea capitalului străin în economie ca
efect al creării unui mediu de afaceri prietenos şi atractiv pentru dezvoltarea proiectelor
de investiţii.
Obiectivele avute în vedere la înfiinţare au fost:
 Creşterea semnificativă a volumului investiţiilor străine în România în perioada
2003-2004 ;
 Crearea unei imagini pozitive a României ca destinaţie pentru investitori la nivel
de ţară, regiune, ramură economică ;
 Abordarea pro-activă a investitorilor străini prin realizarea unei oferte de
proiecte şi propuneri concrete de investiţii ;
 Oferirea unor servicii profesionale de asistenţă predecizională, pe durata şi
ulterior realizării investiţiei .
Atribuţii ale Agenţiei Române pentru Investiţii Străine:
În principal, domeniul de activitate al ARIS se referă la:
 coordonarea elaborării strategiilor şi a programelor de acţiune pentru atragerea
capitalului străin în economie, precum şi a activităţii efective de promovare pe
plan intern şi internaţional a proiectelor de investiţii în România;
 monitorizarea respectării legislaţiei în domeniul investiţiilor străine în România
şi înaintarea de propuneri pentru îmbunătăţirea acesteia;
 crearea condiţiilor necesare asigurării unui mediu de afaceri favorabil
promovării investiţiilor directe;
 acordarea de asistenţă de specialitate investitorilor străini interesaţi de
dezvoltarea unor proiecte de investiţii în România, premergător şi ulterior
realizării investiţiilor, în colaborare cu alte instituţii şi organizaţii,
guvernamentale sau non-guvernamentale;
 identificarea şi promovarea domeniilor prioritare de investiţii şi a oportunităţilor
existente în aceste domenii precum şi crearea unei baze de date cu informaţii
disponibile pentru investitori referitoare la proiecte de investiţii, surse de
finanţare, parteneri potenţiali de afaceri, locaţii disponibile, etc.;
 promovarea investiţiilor străine în conformitate cu strategiile celorlalte instituţii
şi organizaţii implicate în procesul de atragere a capitalului străin în economie
(Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului,
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare, ministere, etc.), precum şi a
imaginii României şi a climatului investiţional existent, utilizând toate
mijloacele specifice de promovare;
 informarea periodică a Guvernului asupra volumului, structura, domeniile şi
tendinţa investiţiilor străine pe plan intern şi internaţional, prin colaborarea cu
alte instituţii, organizaţii sau structuri publice sau private specializate, care
înregistrează şi deţin informaţii în domeniu.
De asemenea Agenţia Română pentru Investiţii Străine doreşte o nouă abordare
pro-activă, energică şi profesională a mediului de afaceri internaţional, în vederea
îmbunătăţirii imaginii României şi a climatului stabil şi propice dezvoltării activităţilor
economice, modificarea atitudinii investitorilor străini faţă de oportunităţile de
dezvoltare a afacerilor existente în România.

60
 Constituirea Agenţiei Române pentru Investiţii Străine a reprezentat un semnal
pozitiv pentru mediul de afaceri internaţional cu privire la angajamentul clar şi ferm al
Guvernului României de a pune în practică obiectivele stabilite în cadrul politicii de
atragere a investiţiilor străine în România, semnal apreciat de reprezentanţii diplomatici
la Bucureşti şi de Consiliul Investitorilor Străini şi Asociaţia Investitorilor Străini.
Agenţia Română pentru Investiţii Străine a dobândit în timp scurt un statut
profesional recunoscut de celelalte instituţii ale statului implicate în procesul de atragere
a investiţiilor străine, dovada fiind încheierea unui parteneriat între ARIS, DPE, CRCE
şi reprezentanţii mediului privat de afaceri precum, încheierea parteneriatului cu
FORUM INVEST, cooptarea ARIS în Comitetul Interministerial pentru programe şi
mari obiective de investiţii de importanţă naţională şi Comitetul Interministerial pentru
implementarea politicii industriale precum şi implicarea ARIS în procesul de analiza a
legislaţiei şi propunere de măsuri/obiective care urmează a fi incluse în Planul prioritar
de măsuri, pe termen scurt, pentru integrare europeană.
Având în vedere numărul în continuă creştere de contacte înregistrat în această
perioadă cu potenţiali investitori din ţări ca: Italia, Germania, Franţa, Austria şi Japonia,
există premise foarte bune ca activitatea Agenţiei Române pentru Investiţii Străine se
concretizeze în timp, prin realizarea unor proiecte noi de investiţii.

8.3. Aspecte critice privind ISD în România

Anumite disfuncţionalităţi reclamate de investitorii străini, care de altfel nu sunt

specifice numai României, ci şi altor economii în tranziţie trebuie să fie luate în
considerare şi prin măsuri adecvate să fie înlăturate.
Dreptul de a dispune de terenuri pe care sunt amplasate ISD constituie o
problemă mult reproşată atât legislaţiei româneşti, cât şi celei bulgare, mai ales în
situaţiile unor investiţii de 100% capital străin. Concesionarea pe termen de 99 ani sau
pe durata de funcţionare a investiţiei este privită ca o soluţie agreabilă, de compromis.
Discuţiile cu mulţi investitori străini de mărime medie şi mică relevă că aceştia nu sunt
deosebit de interesaţi în cumpărarea terenurilor, care este o cheltuială anticipată, cu
termen lung de recuperare, în timp ce concesionarea reprezintă o cheltuială curentă,
trecută imediat pe costuri şi recuperată astfel în timp foarte scurt.
Birocraţia în aplicarea unor legi este de asemenea reproşată nu numai României,
ci şi Poloniei, Cehiei, Bulgariei, care constă mai ales în lungul şir de documentări,
aprobări, justificări şi, nu în ultimă instanţă, atunci când este vorba chiar de majorări de
capital prin reinvestirea profitului, extinderea ariei de activităţi etc.
Starea de instabilitate economică şi valutară este, de asemenea, un impediment
serios prin lipsa de siguranţă în ce priveşte concluziile studiului de fezabilitate mai ales
legat de posibilitatea de recuperare a investiţiei şi de garanţia obţinerii profitului scontat.
Situaţia economică a României din ultimii ani şi perspectivele ce se pot
întrevedea sunt de natură a elimina temeri de genul de mai sus în cazul economiei
româneşti. Conform datelor publicate de BNR în Raportul Anual privind Balanţa de
plăţi şi poziţia investiţională a României, după declinul economic din anii 1991 – 1992,
când PIB a coborât la 28,8 mild. dolari (1991), respectiv 19,6 mild. dolari (1992), cu
începere din 1993 apare trendul ascendent, acest indicator fiind de 26,4 mild. dolari în
1995, cu tendinţă ascendentă pentru următorii ani, ca de altfel şi în celelalte state în
tranziţie, foste socialiste.
O problemă extrem de sensibilă şi cu efecte importante, atât pe termen scurt şi
mediu, cât şi pe termen lung, o constituie banca de informaţii şi mişcarea informaţiilor
privind starea economică ce stă la baza deciziilor investiţionale. În cazul României,

61
investitorii străini reclamă chiar o ştrangulare a fuxului de informaţii şi calitatea
necorespunzătoare a acestuia. Această situaţie este vizibilă chiar şi la nivelul celor mai
accesibile date oferite pieţei de către structurile şi autorităţile abilitate în acest scop în
România.
Lipsa de materiale documentare asupra României, în bibliotecile unor institute
de cercetări economice din Europa, trebuie eliminată cu mare grabă pentru ca studiile
despre România să nu se mai bazeze pe informaţii eronate şi uneori voit deformate,
furnizate de persoane sau instituţii din afară şi nu întotdeauna de bună intenţie.

8.4. Aspecte şi propuneri privind relansarea economică

Câteva măsuri pot fi propuse, ele fiind de altfel sesizate şi în alte lucrări sau
dezbateri publice, izvorâte şi din observarea directă a unor activităţi concrete:
a. Îmbunătăţirea legislaţiei fiscale, concretizată în reducerea nivelului general de
fiscalitate, este o primă condiţie a acestor perspective. Argumentul invocat adesea de
unii experţi, cum că presiunea fiscală în România este inferioară altor state, nu poate fi
acceptat de un economist care se doreşte a fi corect. Nu presiunea fiscală este cea
determinantă, ci volumul de venituri ce rămâne contribuabilului pentru existenţă şi
acumulare. Un procent, fie el oricare, (40% sau 60%) ce ar rămâne românului nu este
tot la fel de plin de valoare ca un procent – fie el 30% sau 45%, rămas suedezului sau
japonezului, spre exemplu. Anularea impozitului pe profit pentru partea ce se
reinvesteşte în anumite sectoare este un stimulent efectiv şi eficient. În practica altor
state se găsesc exemple convingătoare. Germania occidentală de după război a aplicat
cu succes asemenea fiscalităţi, iar rezultatele au justificat, orientarea respectivă.
b. O altă facilitate poate consta în modificarea momentului plăţii TVA.
Achitarea lui la livrarea mărfii şi recuperarea la încasarea acesteia constituie de fapt o
creditare a statului de către întreprinzător. În cazul importurilor acest fapt este şi mai
elocvent, deoarece importatorul achită TVA la graniţă şi apoi urmează a-l recupera pe
măsura desfacerii mărfurilor importate de-a lungul a câtorva luni. Când mărfurile
importate sunt bunuri destinate investiţiilor acest lucru nu numai că îngreunează situaţia
economică a importatorului, dar conduce şi la o scumpire a investiţiei cu efecte atât
asupra costurilor de producţie, cât şi asupra capacităţii investiţionale a investitorului
român. Aceasta face ca un importator să ceară credite cu dobânzi destul de mari pentru
achitarea TVA şi apoi, dacă marfa nu se încasează imediat să ceară după trei luni
rambursarea TVA aferente revânzărilor (adică valorii mijloacelor fixe investite), care,
dacă îi este rambursată, atunci acest lucru se realizează încă peste o lună, dobânda
aferentă acestui împrumut destinat achitării TVA la nivelul achitat fiind un cost asumat.
Deci întreprinzătorul creditează statul pe 3 – 4 luni cu valoarea TVA, fără nici o
dobândă în timp ce el achită băncii dobânda cuvenită (de 5 – 6% pe lună).
c. Prin revizuirea unor prevederi din legislaţia referitoare la impozitele şi taxele
locale s-ar asigura întreprinzătorilor şanse sporite de acţiune.
d. Un domeniu important al începutului de relansare economică şi al
implementării economiei de piaţă îl poate constitui, de asemenea, stabilitatea monetară
şi sprijinul de stat în garantarea creditelor mai ales a celor pentru investiţii, care pot
oricând avea suport garant însăşi investiţia ca atare. O asemenea practică ar constitui
pentru investitorul român un avantaj real în atragerea de parteneri externi şi de investiţii
străine.
e. Calitatea investiţiilor efectuate de investitorii străini constituie o latură asupra
căreia o aplecare a cercetării economice mai are încă un oarecare cuvânt de spus. Cel
puţin la o primă şi doar sumară analiză apar o serie de caracteristici care necesită

62
discuţii. Desigur că, din punctul de vedere al investitorului străin, orice cumpărare de
active sau de valori mobiliare, plasamente de orice fel reprezintă o investiţie. Lucrurile
se complică însă în cazul cumpărării de active, privit din punctul de interes al economiei
naţionale a ţărilor primitoare de ISD. Simpla vânzare de capacităţi de producţie supuse
privatizării şi achitarea de către un străin a contravalorii acesteia este mai întâi un act
clasic comercial, în care se vinde un bun pentru care se încasează un preţ. Economia
naţională îşi diminuează patrimoniul material şi obţine o sumă de bani, care în prima
fază nu joacă rolul de investiţie.
După actuala legislaţie, aceste sume pot fi utilizate în orice alt scop, deşi sub
aspect strict contabil ele se pot compara cu amortizările mijloacelor de producţie şi ar
trebui să fie, prin lege, destinate doar refacerii stocului de active corporale. Cum însă
statul îşi reduce, în mare parte, rolul de titular de investiţie, cu excepţia unităţilor
economice de importanţă strategică din administrarea statului, care însă, îşi au propriile
urme de finanţare ale proiectelor de dezvoltare, sumele provenite din vânzarea de active
în procesul de privatizare îşi pierd identitatea şi pot deveni surse de acoperire a altor
destinaţii bugetare. Într-o asemenea situaţie, vânzarea de active prin privatizare, deşi
atrage capital străin, la nivelul preţului de vânzare, nu poate fi considerată investiţie.
Rezultă din această analiză că pentru ca o investiţie străină să-şi joace pe deplin
acest rol aceasta trebuie să se reflecte neapărat în crearea de capacităţi de producţie de
bunuri materiale sau de servicii, cu efect concret în noi locuri de muncă şi bineînţeles, în
aport efectiv la creşterea stocului de factori de producţie.
În ceea ce priveşte încasările din vânzarea activelor în procesul de privatizare,
fie în lei, fie în valută, acestea se pot şi trebuie să fie depozitate separat, distinct,
administrate în direcţia rolului lor ca surse de finanţare a unor investiţii.
Acest lucru ar fi în deplină concordanţă cu legea contabilităţii, precum şi cu
Hotărârile de guvern legate de evidenţa contabilă care prevăd expres că sumele
provenite din vânzări de active, ca şi din vânzări de componente sau subansamble din
casări de fonduri fixe se constituie în surse de dezvoltare, deci de investiţii pentru
refacerea şi creşterea stocului de fonduri fixe consumate.
Propunerea ce rezultă din cele de mai sus este de a se constitui un Fond
Naţional de Reinvestire şi Dezvoltare Economică, alimentat din sumele intrate prin
vânzarea capacităţilor de producţie şi a altor active supuse privatizării, fie în valută, fie
în lei şi destinate în exclusivitate finanţării de noi proiecte de investiţii productive.
Acest fond va trebui alimentat, de asemenea, cu sume provenite din străinătate sub
formă de diverse ajutoare nerambursabile sau rambursabile, destinate sprijinirii
tranziţiei. Se poate lua ca element de referinţă activitatea investiţională din Germania,
după cel de-al doilea război mondial, prin renumitul Plan Marshall.
Acesta va putea fi supus în principiu următoarelor reguli şi condiţii de utilizare:
1. Existenţa unor proiecte viabile, verificate şi documentate, supuse aprobării
unui organ consultativ format din experţi în materie şi neutri. Acestea trebuie să
răspundă unor nevoi reale ale economiei naţionale, cum ar fi: crearea de locuri e muncă
în zone afectate de şomaj, producerea de bunuri performante şi cerute de piaţa internă şi
mai ales externă, competitive pe plan internaţional, să fie reprezentate de întreprinzători
particulari, mai ales din categoria tinerilor, să aibă pregătirea necesară abilitării de a
conduce şi aplica proiectul propus, să se înscrie în programele strategice
macroeconomice naţionale sau regionale, etc.
2. Existenţa unei garanţii morale a investitorului sau grupuri de investitori
asociaţi, inclusiv a unor garanţii materiale rezultate fie din proiect, fie din alte forme de
garantare.

63
 3. Aportul personal al investitorului cu capital, propriu sau obţinut prin asociere
cu alte persoane, care să garanteze buna gospodărire a capitalului primit.
4. Menţinerea ipotecii asupra investiţiei până la recuperarea capitalului investit
din fondul naţional.
5. Instituirea unui sistem de creditare prin care să se împiedice cu desăvârşire
accesul la banii lichizi, creditul fiind utilizat prin achitarea facturilor ocazionate de
realizarea investiţiei pe măsura materializării proiectului în cauză.
6. Dobânzile nu vor putea fi mai mari decât necesarul strict de administrare a
acestor fonduri, fără a aduce nici un profit.
7. Administratorul de jure trebuie să fie Ministerul de Finanţe, dar controlat de o
autoritate de stat abilitată şi competentă.
8. Alte condiţii care să garanteze utilizarea acestor fonduri exclusiv pentru
proiectele prezentate şi însuşite de organismele abilitate cu verificarea şi certificarea lor.
9. Fondul trebuie să reîntregească pe măsura încasării ratelor sau tranşelor de
achitare a activelor vândute sau pe măsura rambursării creditelor deschise şi apoi
redirijat spre alte proiecte productive.
Acestea sunt doar câteva componente ale unei strategii menite a încuraja
investiţiile în ansamblul lor şi de a crea baze solide de atragere de investitori străini ca o
componentă importantă în programul de dezvoltare economică şi pregătire a condiţiilor
de integrare economică europeană, de aderare la Comunitatea Europeană în spiritul
Acordului de Asociere şi al programului strategic al României privind dezvoltarea
economică pe următorii ani.

8.5. Impactul ISD asupra economiilor ţărilor în tranziţie

Investiţiilor străine directe sunt de multe ori un subiect controversat în ţările

beneficiare, ţările din CAER nefăcând excepţie. Există susţinători ai investiţiilor străine
directe care pun accentul pe noi slujbe, transferul de tehnologie şi alte beneficii, şi există
critici care sunt împotriva nivelului scăzut de folosire a resurselor locale de către
întreprinderile străine şi a costurilor concesiilor fiscale făcute pentru atragerea
investiţiilor străine. Ei au argumentat că investiţiile străine contribuie puţin la
dezvoltarea acestora datorită unui imput scăzut al resurselor locale sau datorită
mulţumirii locale.
Sunt două impacte majore ale investiţiilor străine directe asupra ţărilor CAER:
 Asupra PIB (investiţiile străine directe contribuie la creşterea clară a PIB);
 Asupra restructurării întreprinderilor naţionale
Investitorii străini au propria experienţă cu economia de piaţă aşa că ei sunt în
posesia cunoaşterii metodei prin care se restructurează o companie în mod optim.
Obţinerea controlului printr-un proces de privatizare bine administrat este cheia
restructurării cu succes.
De asemenea sunt şi alte efecte precum: creşterea productivităţii, a vânzărilor
locale şi a exportului (după o perioadă de creştere a importului). Dar, care sunt
problemele principale implicate în evaluarea impactului investiţiilor străine directe intr-
o ţară beneficiară?
Este dificil să facem generalizări privind consecinţele investiţiilor străine directe;
oricum mulţi analişti sunt de acord că evaluarea investiţiilor străine directe trebuie să
includă mai mult decât efectele cantitative ca de exemplu multiplicatorul locurilor de
muncă, în final trebuie judecate în funcţie de contribuţia lor la competitivitatea ţării
beneficiare.

64
 Cum contribuie investiţiile străine directe la productivitate? Pentru a răspunde la
aceasta este necesar să diferenţiem mai multe tipuri de operaţii multinaţionale (orientate
spre piaţă) care caută să obţină profit de la clienţi locali. Mai puţin obişnuite sunt
organizaţiile “orientate spre export” care nu sunt preocupate de piaţa local. În ţările
Europei Centrale şi de Est primele investiţii străine au fost orientate spre piaţă. În plus
doar puţini investitori au fost implicaţi de extragerea de resurse naturale şi mai puţini de
organizaţii orientate spre export.
Extracţia de resurse naturale poate creşe competitivitatea ţării beneficiare prin
deschiderea de noi pieţe în străinătate, în timp ce investiţiile orientate spre piaţă, în mod
tipic, nu o poate face. Investiţiile orientate spre piaţă, pe de altă parte, vor fi în mai mare
măsură capabile să afecteze antreprenorii locali.
Investiţiile străine directe orientate spre piaţă pot creşte avantajul competitiv al
unei ţări. Aceste efecte se pot clasifica în patru categorii:
 Dezvoltarea legăturilor “din spate” (legate de aprovizionare) şi a legăturilor
“dinainte” (legate de marketing);
 Introducerea unor bunuri complementare (tehnologie, management şi
competenţă organizaţională;
 Ridicarea standardelor legate de calitatea produselor şi aşteptările
consumatorilor indigeni;
 Stimularea întreprinzătorilor locali şi a concurenţei.

BIBLIOGRAFIE

1. Altman, E. Financial Ratios Discriminant Analysis and the Prediction of

Corporate Bankrupcy, Journal of Finance, sept. 1968
2. Balaşa, Maria Riscuri de natură legislativă în domeniul investiţional, Tribuna
Economică nr. 19 din 1996
3. Behrens, W., Hawranek, P. Manual for preparation of Industrial Feasability
Studies, IDO-UNIDO- Vienna, 1991
4. Boldur, Gh. Logica decizională şi conducerea sistemelor, Ed. Academiei
Romane, Buc. 1992
5. Bussery, A., Chartois, B. Analyse et evaluation des projets d’investments, IDE,
New York, 1977
6. Cheng, A (coord), The applicability and usage of NPV and IRR capital
budgeting techniques, Managerial Finance, nr. 7 din 1994
7. Cistelecan, L Procesul investiţional, Ed. Academiei, Buc. 1983
8. Cocriş, V., Işan, V., Economia afacerilor, vol. I, II, III, ed. Graphix, Iaşi, 1995

65
9. Damoradan Aswath, Investment Valuation: Tools and Techniques for
determining the value of any assistance, Willey and Sons, 1996
10. Dan V. (coord), Restructurarea organizării şi conducerii firmei, ed. Economică,
Buc. 1993
11. Danu Marcela, Economia riscului- pledoarie pentru o abordare lucidă, Tribuna
Economică, nr. 25 din 1995
12. Dickinson, J. P., Risk und uncertainty in Accounting and Finance, Gower
Publishing Company Ltd., Hampshire England, ed. 2, 1985
13. Dixit, A. K., Pindyck, R. S., Investment under uncertainty, Pincerton University
Press, Pincerton, New Jersey, 1993
14. Dixit, A. K., Pindyck, R. S., Investment under uncertainty, Pincerton University
Press, Pincerton, New Jersey, 1993
15. Galagher, A., Investment decisions, methods and difficulties, Disertation Press,
1985
16. Gil Lafuente Ana Maria, Analiza financiară în condiţii de incertitudine, AIT
Laboratoires, Buc. 1994
17. Graham, D., Investment assesment using DCF, Disertation Press, 1981
18. Hall, W. K., Why risk analysis isn”t working, Long Range Planning, Dec. 1975,
pag 25-29
19. Kaufmann, A., Gil Aluja, J., Tecnicas operativas de gestion para el tratamiento
de la incertidumbre, Barcelona, Hispania Europea, 1987
20. Masse, P., Le choix des investissement: critheres et methodes, Dunod, Paris,
1964
21. Mărăcine, virginia, Decizii manageriale. Îmbunătăţirea performanţelor
decizionale ale firmei, Ed. Economică, Buc. 1998
22. Mocanu, Victor, Strategia de restructurare a exploatării şi prelucrării lemnului,
„Tribuna Economică”, nr. 20 din 1996
23. Munteanu, Costea, Investiţii internaţionale, Oscar Print, Buc. 1995
24. Negoescu, Gh., Risc şi incertitudine în economia de piaţă, Ed. Alter-Ego
Cristian, Galaţi, 1995
25. O”Shanghnessy, W., La faisabilite de project, Les Edition SMG, Paris, 1992
26. Peumans, H., Theorie et practique des calcules d”investissement, Dunod, Paris,
1965
27. Raţiu – Suciu, Camelia, Modelarea şi simularea proceselor economice, Ed.
Didactică şi pedagogică, Buc. 1997
28. Raţiu – Suciu, Camelia, Modificarea conceptuală în analiza de risc asociată
investiţiilor, vol. „Investiţiile şi relansarea economică”, ASE Buc. 1997
29. Rădăceanu, E., Metode decizionale în conducerea sistemelor complexe, Ed.
Militară, Buc. 1985
30. Românu, I., Vasilescu, I., managementul investiţiilor, Ed. Mărgăritar, Buc. 1997
31. Simion, H. A., The New Science of Management Decision, Prentice Hall,
Englewood Cliffs, 1997
32. Solnik, B., gestion financiere, ed. 2, Fernard Nathan, Paris, 1980
33. Solomon, E., The theorz of financial management, New York and London,
Colmbia University Press, 1963
34. Staicu, F., Pârvu, D., Stoian, M., Vasilescu, I., Eficienţa economică a
investiţiilor, Ed. Didactică şi pedagogică , RA, Buc. 1995
35. Stancu, I., Gestiunea financiară, Ed. Economică, Buc. 1994
36. Topală, E., Fezabilitate şi restructurare, Ed. Semne, Buc. 1996

66
37. Vasilescu, I., Strategia investiţională – continuitate şi modernitate, în vol.
„Investiţiile şi relansarea economică”, Ed. Semne Buc. 1996
38. Yves – Eglem, J., Mikol, A., Mecanismes financieres de l”enterprise, Ed.
Montchristien, Paris, 1991
39. Zaiţ, D., Fundamentele economice ale investiţiilor, Ed. Sanvialy, Iaşi, 1996
40. Zamfir, C., Incertitudinea, o perspectivă psihologică, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1990
41. *** Feasability Studies for an interregional trade financing facility, United
Nations, March, 1992
42. *** Norme metodologice privind investiţiile de la buget, nr. 32 din 1993
(priveşte studiile de prefezabilitate şi fezabilitate), Ministerul Finanţelor, 1993
43. *** Financial management, ACCA Study Text, London, 1994
44. *** United Nations Economic Commision for Europe, FAO, Forest Discussion
Papers, Information System in Forestry, 1995, New York, Geneva.

67