Copiii

Împaratului
Copiii
împăratului

- 2016 -
 Copiii
împăratului

Daniela Picu
 Prefață

Este total nepotrivit să-i spui unui prinț că este fiu de împă-
rat. El știe deja, deci informația ta nu-l va interesa deloc.
Spunând însă unui om obișnuit, unei persoane care se luptă
din greu să facă față provocărilor vieții, că el face parte, de fapt,
din familia regală, aceasta va fi o surpriză. Chiar dacă pentru
început va crede că este o glumă, insistențele, demonstrațiile
pe care vei încerca să i le faci în scopul susținerii afirmației
tale, îl va pune pe gânduri. În mod inevitabil se va întreba în-
crezător: „Dar dacă...?”
Lucrarea de față are menirea să te convingă de apartenența ta
unei familii regale. Nu este o glumă, nu este o înșelătorie, nu este
o ironie: ești fiu de împărat. Și nu un împărat oricare. Dumne-
zeul Cerului, Cel care a creat și susține lumea în care trăiești este
Tatăl tău. El te-a creat și tot El te-a răscumpărat, atunci când,
neînțelegând bunătatea Sa, ai ales să-I întorci spatele.
Este momentul să-și revizuiești poziția față de El și să refaci
legătura de rudenie cu familia ta cerească. Tatăl te așteaptă.
El va veni să-și ia acasă copiii Săi rătăcitori în această lume
întunecată. Sunt pregătite locuințe pentru fiecare copil care
dorește să meargă acolo. Nimic nu te împiedică să fii din nou
fericit. Singura barieră în calea realizării acestui vis minunat
este doar propria ta alegere. În cazul în care, în urma atracției
pline de iubire din partea Părintelui iubitor, alegi să respingi
favoarea pe care ți-o oferă, atunci El chiar nu te poate duce cu
forța, ci Se va resemna trist, respectându-ți alegerea.
Citește cuvintele acestei broșuri și acceptă solemnul adevăr
că ești iubit și prețuit. Apoi, pregătește-te să întâlnești pe Dum-
nezeul Tău. Și rămâi totdeauna cu El, bucurându-te veșnic de
fericire.

Autorul
 „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne
numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea
nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici
pe El. Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui
Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar
ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El;
pentru că Îl vom vedea aşa cum este.”
(1 Ioan 3:1,2).

4 Copiii Împăratului
 Copiii Împăratului
Ai știut vreodată că ești fiu sau fiică de împărat?
În lume circulă multe povestiri despre persoane care, prin
împrejurări nefavorabile, au ajuns să fie alungate de la curtea
împărătească, devenind săraci, neajutorați. Majoritatea poveș-
tilor au un sfârșit fericit, respectivul prinț redobândindu-și în
cele din urmă poziția de la palat.
În cazul nostru nu este vorba de o poveste, ci de o realitate.
Suntem copiii de împărat. Eu și tu am fost copii ai lui Dumne-
zeu și-I suntem mulțumitori că încă suntem.
„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai
lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că
nu L-a cunoscut nici pe El.” (1 Ioan 3:1).
Istoria omenirii începe atunci când Dumnezeu, Împăratul
suprem al acestui Univers, a ales să facă o altă planetă: Pămân-
tul. Ca orice persoană iubitoare, care nu se mulțumește să fie
doar ea fericită, ci își dorește copii, Dumnezeu a vrut să cre-
eze oameni pentru a-i vedea fericiți. Astfel El a creat o lume
frumoasă, în care a pus orice poate încânta privirea și poate
satisface gusturile.

Istoria creației
„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pă-
mântul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întu-
neric, şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor.
Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Dum-
nezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit
lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întu-
nericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o
dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi.
5
 Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape, şi ea să des-
partă apele de ape.” Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a
despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care
sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit în-
tinderea cer. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă:
aceasta a fost ziua a doua.

Dumnezeu a zis: „Să se strângă la un loc apele care sunt de-

desubtul cerului şi să se arate uscatul!” Şi aşa a fost. Dumnezeu
a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări.
Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Apoi Dumnezeu a
zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi rodi-
tori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa
lor pe pământ.” Şi aşa a fost. Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu
sămânţă după soiul ei şi pomi care fac rod şi care îşi au sămân-
ţa în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era
bun. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a
fost ziua a treia.

Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea ce-

rului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care
să arate vremurile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători
în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.” Şi aşa a fost.
Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: lumină-
torul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel
mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele. Dumne-
zeu i-a aşezat în întinderea cerului ca să lumineze pământul, să
stăpânească ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric.
Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Astfel, a fost o sea-
ră, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a patra.

Dumnezeu a zis: „Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboa-

re păsări deasupra pământului pe întinderea cerului.” Dumne-
zeu a făcut peştii cei mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi
de care mişună apele, după soiurile lor; a făcut şi orice pasăre
înaripată după soiul ei. Dumnezeu a văzut că erau bune. Dum-

6 Copiii Împăratului
nezeu le-a binecuvântat şi a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi um-
pleţi apele mărilor; să se înmulţească şi păsările pe pământ.”
Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost
ziua a cincea.

Dumnezeu a zis: „Să dea pământul vieţuitoare după soiul

lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor.” Şi aşa a
fost. Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor, vitele
după soiul lor şi toate târâtoarele pământului după soiul lor.
Dumnezeu a văzut că erau bune.”

Crearea omului
Înainte de a termina săptămâna, după ce pământul a fost
împodobit cu iarbă, copaci, animale, păsări, Dumnezeu a fă-
cut pe om. Omul nu a fost creat să înfrumusețeze pământul, ci
să se bucure de frumusețea care era deja creată. El este singura
ființă care, spre deosebire de celelalte ființe create, a fost în-
zestrat cu capacitatea de a raționa, de a se bucura de ceea ce îl
înconjoară și a putea aprecia favoarea pe care o are.
Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru,
după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării,
peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste
toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” Dumnezeu a făcut
pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu;
parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.
Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creş-
teţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi
peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţui-
toare care se mişcă pe pământ.”
Şi Dumnezeu a zis: „Iată că v-am dat orice iarbă care face
sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom
care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră.
Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului
şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, care au în ele o
suflare de viaţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde.” Şi aşa a
fost.
7
 Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte
bune. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a
fost ziua a şasea.” (Geneza cap. 1).

Să ne imaginăm un prinț care se naște într-un palat deco-

rat cu tot ce poate fi mai frumos și mai încântător. Imaginea
aceasta nu poate fi însă asemănată întocmai cu cea a creării
omului pentru că un prinț nou născut nu poate aprecia în-
deajuns tot ce este în jur. Bebeluș fiind, el este incapabil să se
bucure de binecuvântările primite. Spre deosebire de acesta,
omul a fost creat o persoană adultă, cu posibilitatea înțelegerii,
aprecierii lucrurilor înconjurătoare.
Apoi Dumnezeu S-a îngrijit de fiecare amănunt pentru a-i
crea un cadru cât mai atrăgător și benefic. Bărbatului, care a
fost creat cel dintâi, Dumnezeu i-a oferit o femeie, care urma
să-l însoțească și să fie un ajutor nevoilor sale. Apoi Tatăl ce-
resc i-a prescris omului dieta potrivită care putea să-i aducă
omului deplină sănătate și putere: „Iată că v-am dat orice iarbă
care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice
pom care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră.”

La sfârșitul zilei a șasea Dumnezeu a terminat de creat lu-

mea. Nu lipsea nimic. Totul era perfect. Privind înapoi El a
putut aprecia că toate „erau foarte bune”.

Cadoul din ziua a șaptea

Ce s-a întâmplat în ziua a șaptea?
„În ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care
o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui
pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a
sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea
Lui pe care o zidise şi o făcuse.” (Geneza 2:2-3).

Odihnindu-Se în cea de a șaptea zi, Dumnezeu a pus de-

oparte o zi din cele șapte ale săptămânii, dedicând această zi
unor altfel de lucrări decât cele obișnuite.
8 Copiii Împăratului
 Atunci când realizezi un lucru, după ce ai muncit și ai in-
vestit toate puterile pentru a face ceva de calitate, nu-i așa că la
final îți iei un timp să-l admiri?
Poți să-ți imaginezi un pictor care, după ce a muncit câteva
luni la un tablou, îl așază nepăsător într-un colț, pregătindu-și
șevaletul pentru un altul? Dacă ar exista un astfel de caz, nu ar
fi vorba de un artist, ci de un comerciant care realizează lucrări
în serie, cu scopul de a câștiga bani. Un artist este interesat mai
puțin de bani. Satisfacția lui este de a crea. Și un astfel de om își
ia timp ca să admire ceea ce a făcut, să constate dacă mai este
ceva de rectificat, să se asigure că totul este perfect.
Dumnezeu Și-a rezervat un timp pentru a admira lucrarea
creației. El S-a odihnit de lucrarea pe care o făcuse, dedicând
timpul celei de a șaptea zi unui repaus binecuvântat. Mai mult,
El a pus deoparte (a binecuvântat) această zi pentru omul creat.
„Sabatul a fost făcut pentru om”. După ce a stabilit cum tre-
buie să arate un om, după ce i-a creat cadru social în mijlocul
căruia urma să locuiască, după ce l-a așezat într-o superbă gră-
dină pe care urma să o lucreze, după ce i-a stabilit alimentația
cu care avea să se întrețină, după ce „omul a pus nume tuturor
vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului” (Geneza
2:20), Dumnezeu S-a îngrijit de odihna omului.
Veți spune poate că nu avea nevoie de odihnă, pentru că
nu era obosit. Acest lucru este adevărat, dar odihna stabilită
de Dumnezeu reprezenta un timp de întrerupere a activității
obișnuite, în favoarea unor momente de meditație, de comuni-
une cu Cel Prea Înalt și de contemplare a lucrărilor Sale.
Vi s-a întâmplat vreodată să fiți așa de ocupați încât să nu
aveți timp să priviți florile din jur? Ați trecut vreodată nepă-
sători pe lângă pomii înfloriți, fiind prea îngândurați ca să vă
ridicați privirea să-i admirați? Ați simțit vreodată că primăva-
ra, anotimpul cel mai încântător, a trecut prea repede și nu ați
avut timp să vă bucurați de ea?
Dumnezeu vrea ca noi să fim oameni inteligenți, ocupați,
implicați în activități interesante, benefice nouă și altora, dar
ordonat programate, astfel încât să avem timp și pentru suflet.

9
El vrea să ne facem timp să ne bucurăm de coloritul florilor, de
cântecul păsărilor, de măreția munților, de freamătul pădurii
sau de susurul pârâului.

Viață de prinț
Nu uitați! Suntem născuți prinți, nu oameni obișnuiți. Ce în-
seamnă aceasta? Un om obișnuit este prea ocupat cu lucrul lui
zilnic, prea apăsat de povara zilei de mâine, încât uită să se bu-
cure de ce este în jur. Prințul nu este atât de îngrijorat. El știe că
tatăl său este împărat și faptul acesta îi dă liniște, siguranță, pace.
Avem motive de îngrijorare? Nu. Cu siguranță, nu. Dacă
vrem ca Dumnezeu să fie Tatăl nostru, El fiind Împăratul Uni-
versului, atunci suntem prinți și ne putem permite să ne încre-
dem în El, fără să ne îngrijorăm, fără să ne temem.

Restricții pentru prinți

Ați citit vreodată despre viața unui prinț sau a unei prințese?
Să nu credeți că ei trăiesc dezordonat, sculându-se când vor,
îmbrăcându-se cum vor, mâncând ce le place și la ce oră do-
resc. Orice palat în care trăiesc prinții se conduce după reguli
stricte de viață, principii alcătuite în favoarea bunăstării celor
pentru care au fost stabilite. Orice prinț are ore regulate de
culcare și sculare, mănâncă la ore stabilite, iar programul de
peste zi este bine planificat.
Adam și Eva, copiii Împăratului Universului, au primit
instrucțiuni cu privire la ce aveau să facă în fiecare zi. Ei aveau
un program bine structurat și puteau să se bucure de ceea ce-i
înconjura. Singura restricție pe care o aveau era un pom din
care au fost avertizați că nu au voie să mănânce. „Domnul
Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci
după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoş-
tinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei
mânca din el vei muri negreşit.” (Geneza 2:16).
Așezat în mijlocul grădinii, pomul cunoștinței binelui și ră-
ului reprezenta testul de ascultare pentru primii noștri părinți.

10 Copiii Împăratului
Prin respectarea poruncii cu privire la acest pom ei demon-
strau dacă sunt de acord să respecte pe Dumnezeu, ca Împărat
suprem, sau aleg să nu asculte.

Posibilitatea alegerii
Înainte ca omul să fie creat, în cerul unde locuiește Dum-
nezeu înconjurat de îngeri, a existat un incident. Unul din-
tre îngeri, cel care ocupa o poziție înaltă și avea o funcție de
onoare, fiind dirijorul corului îngeresc, s-a simțit ofensat că
Dumnezeu Îi dă mai multă atenție Fiului Său, Domnului Isus
Hristos. În inima sa a încolțit gelozia și din acel moment a în-
ceput să-i instige la răscoală pe ceilalți îngeri. El nu le-a făcut
cunoscute simțămintele sale de invidie, ci a început să pună la
îndoială dreptatea guvernării lui Dumnezeu. El pretindea că
nu este nevoie de legi de guvernare, ci fiecare să fie liber și să
facă ce dorește.
V-ați imaginat vreodată o țară fără legi? V-ați simți în
siguranță într-un oraș unde fiecare face ce vrea?
Cineva poate gândi în acest moment că în cer erau numai
ființe sfinte și prin urmare nimeni nu ar fi deranjat pe cineva,
cum s-ar putea întâmpla într-o localitate de pe pământ.
Atâta timp cât cineva nu este tentat să calce o lege, el nu este
deranjat de existența ei. Pentru el legea nu reprezintă un impe-
diment în calea confortului său, ci mai degrabă el o privește ca
pe o măsură de siguranță avantajoasă.
Pentru îngerii necăzuți în păcat, legea lui Dumnezeu repre-
zenta doar sistemul său de guvernare, statutul după care funcționa
Împărăția Cerului. Neavând vreo înclinație spre nerespectarea le-
gii, ei nu erau preocupați de existența ei, ci se bucurau de guver-
narea lui Dumnezeu, pe care o considerau dreaptă.
Poate vă întrebați de ce exista legea? În lumea noastră, pe
un pământ corupt și plin de păcat, o lege ia naștere de abia
atunci când cineva încalcă drepturile cuiva, vătămându-l.
Atunci, pentru a condamna acea faptă, este nevoie să fie făcută
o lege și abia din acel moment cei care o încalcă sunt vinovați.
Dacă nu ar exista lege, nu ar putea exista condamnări.
11
 Dumnezeu, care este Atotînțelept, are o lege care vizează
toate aspectele posibile. Legea aceasta reprezintă însuși carac-
terul Său, modul cum El alege să-și guverneze împărăția.

Semne de întrebare
Atunci când Satan a început să-și expună punctul de vede-
re, îngerii au început să se gândească fiecare la ceea ce nu se
gândiseră până atunci. Oare, să aibă dreptate? se întrebau unii.
Au existat îngeri care Îl iubeau atât de mult pe Dumnezeu și
aveau atâta încredere în El, încât n-au conceput că El ar putea
greși. Unii însă au rămas confuzi, iar alții s-au alăturat ideilor
lui Lucifer, îngerul care se răsculase în ascuns.
Dumnezeu a manifestat multă înțelegere față de îngerii Săi
și le-a explicat cu răbdare cum stau lucrurile. El le-a dat timp
să mediteze asupra situației și să-și reevalueze poziția. Lucifer
însă era prea mândru pentru a recunoaște că a greșit și a con-
tinuat să insiste în rebeliunea sa.

Ceva ce Dumnezeu nu poate face

Credeți că Dumnezeu ar fi putut să-l ucidă pe Lucifer îm-
preună cu simpatizanții săi? Dacă ar fi putut, ar fi făcut-o cu
siguranță. Dar, nu. Dumnezeu nu poate să fie răzbunător și
nici nedrept. Nu era vorba de o lipsă de putere a Sa de a proce-
da astfel, ci de o corectitudine ireproșabilă, care nu-i permitea
să „închidă gura” cuiva, înainte ca respectivul să-și dezvălu-
ie întregul său plan diabolic. Era nevoie ca Lucifer să dea pe
față ceea ce are în inimă, pentru ca orice ființă din Univers să
înțeleagă cine are dreptate.

Lucifer își manifestă adevăratul caracter

Din moment ce Lucifer a persistat să creadă ideea că Dum-
nezeu greșește, El a fost alungat din cer. I s-a dat posibilitatea
să meargă oriunde în Univers și să-și prezinte supoziția. Atunci
când Dumnezeu a creat Pământul și a așezat în el pe primii
noștri părinți, Adam și Eva, Satan și-a concentrat atenția asu-
12 Copiii Împăratului
pra lor. Preocuparea sa era să-i amăgească să nu asculte de gla-
sul lui Dumnezeu. Odată obținut acest rezultat, el era sigur că
omul devine supusul său.
Vă întrebați, poate, de ce Dumnezeu nu l-a pus la adăpost
pe omul nou creat, apărându-l de ispitele lui Satan (Lucifer).
Omul a fost creat ființă rațională, capabilă să aleagă între bine
și rău. Dacă Dumnezeu l-ar fi luat din calea vrăjmașului, Satan
L-ar fi acuzat pe Dumnezeu că nu-i permite omului să aleagă
ce vrea. L-ar fi considerat dictator. Așa că Dumnezeu a permis
lui Satan să-l amăgească pe om, nu înainte de a-l avertiza de
pericol.
Adam și Eva au primit informații suficiente cu privire la
existența unui vrăjmaș care le dorește răul. Au fost sfătuiți să
rămână mereu unul alături de celălalt, pentru a se încuraja și
ocroti reciproc. (Expunerea la această probă nu urma să fie pe
o durată nelimitată. Exista un timp în care credința lor avea să
fie testată, apoi ei ar fi trăit liberi, nederanjați și fără pericolul
de a fi ispitiți).

O vietate interesantă
Ce-ai zice dacă, plimbându-te printr-un parc, ai auzi din-
tr-un copac un glas melodios, vorbindu-ți? Nu-i așa că te-ar
interesa să vezi despre ce este vorba?
Eva s-a depărtat într-o zi de Adam și, plimbându-se prin
grădină, a ajuns în dreptul pomului din care Dumnezeu le
spusese să nu mănânce. Ea a privit la fructele atrăgătoare ce
atârnau pe crengile acestuia și a început să se întrebe ce ar pu-
tea fi rău în ele.
Deodată a auzit un glas care îi spunea că este frumoasă și
inteligentă. Privind mai atent a văzut un șarpe frumos colorat,
așezat pe ramurile pomilor. Șarpele era în acel timp cea mai
frumoasă viețuitoare. El avea aripi și un penaj multicolor în-
cântător. Surprinsă, Eva a ascultat cu atenție să vadă ce-i spune
minunata creatură. La un moment dat s-a trezit chiar răspun-
zând întrebărilor acesteia.

13
 Ce credeți că a întrebat-o șarpele? Văzând că este interesată
de fructele pomului oprit, i-a pus întrebarea: „Oare a zis Dum-
nezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădi-
nă”?” (Geneza 3:1).
Eva a răspuns: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomi-
lor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul gră-
dinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă
atingeţi de el, ca să nu muriţi.” (Geneza 3:2,3).
În momentul următor șarpele a răspuns: „Hotărât, că nu
veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din
el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând
binele şi răul.” (Geneza 3:4).
Imaginează-ți că te afli într-o intersecție și, în timp ce
aștepți să se aprindă culoarea verde a semaforului, pentru a
putea înainta, cineva îți bate în geam și-ți spune: „Nu pățești
nimic dacă treci pe roșu! Eu am trecut de multe ori și n-am
pățit nimic.”
Este adevărat că nu pățești nimic dacă încalci legea
circulației, doar pentru faptul că cineva te asigură de acest lu-
cru?
Eva l-a crezut pe șarpe pe cuvânt. Ea a fost foarte sinceră și
chiar a crezut că nu va muri, ba, din contră, că va deveni mai
inteligentă, cunoscând nu doar binele, ci și răul.
Ea a luat din fructele pomului, a mâncat și a oferit și bărba-
tului ei, care a mâncat și el.
Dumnezeu nu a acuzat-o pe Eva că l-a crezut în mod sincer
pe șarpe. Greșeala ei era că nu L-a crezut pe Dumnezeu. As-
cultând de șarpe, ea a pus la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu,
care le spusese că, mâncând din acest pom, urmau să moară.

Prinții sunt luați ostateci

Din momentul în care Adam și Eva au ascultat de șarpe,
care era însuși Satan deghizat, ei au devenit robii acestuia. Ei
nu mai aparțineau lui Dumnezeu, pentru că aleseseră să-I în-
toarcă spatele. Satan îi pretindea ca fiind ai săi. El avea deplin
control asupra lor și putea să-i conducă după bunul său plac.
14 Copiii Împăratului
 Există oameni în lumea noastră, care spun că nu vor să
aparțină nici lui Dumnezeu, nici vrăjmașului, Satan. Acest lu-
cru nu este posibil. Orice locuitor al lumii poate fi al lui Dum-
nezeu sau al diavolului. Și dacă Dumnezeu este binevoitor și
foarte amabil, nefolosind forța pentru a ne constrânge să fim
ai Lui, Satan este foarte îndrăzneț, insistent și subtil, în același
timp. El ne întinde curse, prezentându-ne ispita în culorile cele
mai atrăgătoare și ascunzând din fața noastră urmările neas-
cultării. După ce ne-a prins în mreaja sa, ne lasă neajutorați,
bătându-și joc de situația noastră mizerabilă.
Așa a procedat cu primii noștri părinți. După ce i-a amăgit,
i-a abandonat, lăsându-i să se descurce singuri.
„Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că
erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şor-
ţuri din ele.” (Geneza 3:7). Fiind ființe nevinovate, Adam și
Eva nu purtau haine obișnuite, așa cum poartă astăzi oame-
nii. Ei erau învăluiți într-o lumină strălucitoare, astfel încât nu
erau văzuți goi. Lumina aceasta însemna nevinovăție și, ime-
diat după păcătuire, aceasta a fost retrasă. Acum ei ajunseseră
să guste amărăciunea păcatului, răul pe care simțiseră nevoia
să-l cunoască alături de binele pe care-l cunoșteau deja.
Satan nu i-a însoțit în disperarea lor. Ei s-au retras, încer-
când să-și acopere goliciunea, iar apoi au mers, tot singuri, în
fața lui Dumnezeu pentru a-și justifica fapta.

Un Tată iubitor
Credeți că Dumnezeu i-a abandonat pe copiii Săi neascul-
tători? Sunt rari părinții care, simțindu-se trădați, își reneagă
fii, dezmoștenindu-i pentru totdeauna. În general, chiar și mu-
ritorii dau dovadă de îngăduință, iertând și uitând nedreptatea
ce li s-a făcut.
Dumnezeu a primit cu tristețe gestul copiilor Săi de a-I în-
toarce spatele, dar i-a înconjurat cu cea mai mare duioșie. El
nu le-a scuzat faptele nesocotite, dar a ținut cont că șarpele este
principalul vinovat, motiv pentru care a rostit o sentință de
condamnare pentru acesta.
15
 „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi
sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâ-
iul.” (Geneza 3:15).
Poate că la prima vedere noi nu înțelegem exact ce se as-
cunde în această sentință, dar Satan a înțeles cu siguranță.
Spunând că va exista permanent vrăjmășie între Satan și fe-
meie, Dumnezeu anunța de fapt „soarta” vrăjmașului, aceea
de se confrunta mereu cu descendenții femeii, care vor opune
rezistență, și de a fi chiar biruit de mulți dintre aceștia, care „îi
vor zdrobi capul”, chiar dacă și ei vor fi ușor răniți, zdrobindu-
li-se călcâiul.

Soluția lui Dumnezeu

Dumnezeu a găsit o soluție pentru salvarea omenirii, rezol-
vare pe care o minte umană nu ar fi putut să o conceapă.
Dacă ai fi judecător și ai dori să fii drept în rostirea unei
sentințe și totuși ai fi plin de milă față de inculpatul care re-
gretă fapta sa, ce variantă ai alege? Nu-i așa că este dificil? Dar
dacă inculpatul ar fi copilul tău? Te-ai decide mai ușor? Să
presupunem că fiul tău a făcut o delapidare, care atrage după
sine condamnarea sa pentru mulți ani de închisoare. El este în
imposibilitate să plătească paguba, prin urmare trebuie să-și
execute pedeapsa, urmând să fie privat de libertate o perioadă
îndelungată. Ce poate face un tată în această situație?
Când este vorba de cineva drag, lucrurile sunt puțin mai
simple. Poate că orice părinte iubitor ar spune: Execut eu pe-
deapsa în locul lui.
Atât de mult ne-a iubit Dumnezeu! Ne-a considerat fiii Săi,
chiar și atunci când devenisem păcătoși. Și a ales să execute
El pedeapsa în locul nostru, plătind toată datoria. Care a fost
prețul?
Să revedem care era sentința: „căci în ziua în care vei mân-
ca din el vei muri negreşit”. Legea călcată cerea moartea păcă-
tosului. Ca să respecte legea, Dumnezeu a ales să dea pe Fiul
Său ca preț de răscumpărare pentru viața omului. Domnul
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în această lume să moară
16 Copiii Împăratului
în locul fiecăruia dintre noi. El a luat asupra Sa păcatele în-
tregii omeniri și a suferit pedeapsa lor. Acum, prin meritele
Sale, oricare din locuitorii acestei lumi, poate căpăta iertare și
reintrare în grația divină.

Fiul lui Dumnezeu

Deși întruparea Fiului lui Dumnezeu într-o ființă uma-
nă este o taină, încercăm să înțelegem câteva frânturi din
experiența asupra căreia Universul privește cu admirație.
Atunci când omul a păcătuit, Dumnezeu a pus în aplicare
planul pe care deja îl făcuse pentru salvarea lui. Nu era intenția
lui Dumnezeu ca oamenii să păcătuiască, dar El a prevăzut po-
sibilitatea ca ei să cadă și a făcut planul de mântuire, înainte ca
omul să fie creat. El a prevăzut că omul ar putea alege să asculte
de Satan și, pentru situația aceasta, Fiul lui Dumnezeu S-a ofe-
rit să moară în locul său, ca plată pentru păcatul neascultării și
al nesocotirii Legii. Dacă Legea ar fi putut fi desființată, Dum-
nezeu ar fi făcut aceasta, scutind de la moarte pe Fiul Său. Dar
Legea, după care Universul se conduce, reprezintă caracterul
Părintelui nostru Ceresc. Ea nu poate fi schimbată sau anulată.
A încerca să aducem o rectificare acestei legi este echivalent cu
înlăturarea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.

Taina întrupării
Pentru a veni în ajutorul omului păcătos, Fiul lui Dumne-
zeu S-a întrupat într-o ființă neajutorată, luând chipul unui
om. A fost o umilință din partea Sa să-Și lase tronul regesc și
să vină să ia ființă asemenea unui om degenerat de păcat, care
a decăzut mai mult și tot mai mult, timp de 2000 de ani.
Dumnezeu a ales o fecioară, care urma să fie mama pămân-
teană a Fiului Său. El i s-a descoperit într-o vedenie și i-a spus
că va fi însărcinată, de la Duhul Sfânt (Matei 1:18), și copilul
care Se va naște va fi Răscumpărătorul lumii. Maria, fata pe
care Dumnezeu a ales-o ca mamă pentru Fiul Său, era logodită
cu un bărbat, pe nume Iosif. Ei nu locuiseră încă împreună și
pentru ca acesta să nu o suspecteze de nesinceritate, Dumne-
17
zeu i s-a descoperit și lui într-un vis, avertizându-l că Maria va
avea un fiu.
Iosif și Maria erau oameni temători de Dumnezeu. Ei au
înțeles mesajul divin și l-au primit ca venind direct din cer. Ei
au primit cu bucurie responsabilitatea de a fi părinții celui care
urma să fie Mântuitorul lumii.

Pruncul din Betleem

Tot ce s-a întâmplat în legătură cu nașterea Fiului lui Dum-
nezeu în această lume a fost profetizat cu mulți ani înainte.
Biblia precizează faptul că El Se va naște dintr-o fecioară (vezi
Isaia 7:14) și că bebelușul Se va naște în Betleem (Mica 5:2).
Cu toate acestea Iosif și Maria locuiau în Nazaret, un sat de
munte, în Galileea.
Pentru ca profeția să se împlinească întocmai, Dumnezeu a
pus în mintea împăratului din acea vreme să facă un recensă-
mânt al tuturor locuitorilor țării. În acest scop fiecare cetățean
trebuia să meargă în localitatea de care aparținea, pentru a se
înscrie. Iosif și Maria au fost nevoiți să se deplaseze la Betleem
și în felul acesta Domnul Hristos S-a născut în Betleem.

Împăratul din iesle

V-ați întrebat vreodată de ce a ales Dumnezeu ca Fiul Său
să Se nască într-o iesle?
Răspunsul este simplu: pentru ca oricine să se simtă bine
primit în grația Sa. Dacă ar fi ales să Se nască într-un palat luxos,
oamenii săraci, simpli, nevoiași, s-ar fi simțit desconsiderați. Ei
ar fi concluzionat că mântuirea este oferită doar celor de rang
înalt. Domnul Hristos a ales să Se nască umil, într-o familie de
oameni simpli, dar credincioși.
Mai mult decât atât, în cazul în care ar fi ales ca viața Sa de
pe pământ să fie una a unui prinț, cei nevoiași, lipsiți și săr-
mani ar fi concluzionat că Domnul Hristos nu-i poate înțelege
pentru că El nu a trecut niciodată în viață prin momente prin
care trec ei. Născându-Se în condiții umile, jertfa Domnului
Hristos este suficientă pentru oricare dintre pământeni.
18 Copiii Împăratului
Un copil ca oricare altul
Nu doar moartea Domnului Hristos prezintă însemnătate
pentru salvarea noastră. Viața Sa este un model de urmat, ea
fiind plină de învățături. Deși Biblia nu conține multe detalii
despre copilăria Domnului Hristos, ni se spune că „Pruncul
creştea şi Se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dum-
nezeu era peste El.” (Luca 2:40). Despre viața Sa de mai târziu,
după împlinirea vârstei de 12 ani, raportul inspirat spune că
„Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut
înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” (Luca 2:52).
Pentru un om care trăiește în „secolul vitezei” și-și progra-
mează timpul astfel încât să facă multe în timp scurt, planifica-
rea activității Domnului Hristos pentru perioada pământeană
pare neinspirată. Am putea crede că a fost un timp pierdut să
rămână aproximativ 30 de ani în căminul umil din Nazaret, și
numai 3 ani și jumătate să-i dedice lucrării de slujire și predi-
care propriu-zisă.
Am putea învăța însă multe din această alegere divină.
Trăind în mijlocul familiei, lucrând alături de Iosif în atelie-
rul de tâmplărie, participând la toate activitățile familiale și
sociale, Domnul Hristos a fost un exemplu. El a demonstrat
că viața poate fi trăită frumos, fără păcat și că ispitelor întinse
de vrăjmaș li se poate opune oricine, care alege să se încreadă
în Dumnezeu.
Domnul Hristos a fost ispitit ca și noi, dar El nu a păcătuit.
El nu a nesocotit niciuna din poruncile lui Dumnezeu și în
toată viața Sa a păstrat o comuniune permanentă cu Tatăl Său
ceresc. În fiecare zi El cerea ajutor pentru a-Și aduce la îndepli-
nire datoriile obișnuite ale vieții și cerea, de asemenea, putere,
pentru a Se opune atracțiilor lumești. Astfel a putut să trăiască
o viață curată, frumoasă și demnă de urmat.
Unii consideră că Fiul lui Dumnezeu a putut trăi fără păcat
pentru că era divin. Dar El a venit să trăiască asemenea unui
om. Domnul Hristos a dezbrăcat haina dumnezeirii, făcându-Se
asemenea oamenilor. El ar fi putut păcătui, dacă nu S-ar fi încre-

19
zut deplin în ajutorul Tatălui Său. Dacă posibilitatea păcătuirii
nu ar fi existat în viața Sa, Satan L-ar fi acuzat de aceasta.
Un alt motiv al biruinței Domnului Hristos, alături de con-
tinua comuniune cu Tatăl, este faptul că El nu a păcătuit nici-
odată. Atunci când un om păcătuiește, posibilitatea de a cădea
și cu o altă ocazie este mult mai mare. Dumnezeu ne iartă ori
de câte ori ne cerem iertare, dar păcatul odată săvârșit își lasă
amprenta asupra sufletelor noastre și devenim mai vulnerabili.
În cazul Domnului Hristos, rezistența Sa împotriva ispitei s-a
dezvoltat mai mult și tot mai mult, pe măsură ce ieșea biruitor
în fiecare zi, opunându-Se tentațiilor.

Primele ispitiri
Domnul Hristos Și-a început activitatea misionară imediat
după ce a fost botezat în Iordan de către Ioan Botezătorul. Ale-
gerea Sa de a mărturisi public atașamentul față de Dumnezeu
reprezintă un exemplu pentru fiecare persoană care dorește să
calce pe urmele Sale. Am fost creați ființe sociale și nu este
intenția lui Dumnezeu ca oamenii să trăiască izolați unii de
alții. Atunci când alegem să slujim lui Dumnezeu și facem o
mărturisire publică în acest sens, devenim membri ai poporu-
lui Său, frați cu acei care au făcut aceeași alegere ca noi. Prin
botez o persoană consimte să slujească lui Dumnezeu și să se
alăture celor care doresc același lucru. Astfel, din acel moment,
el/ea intră în familia lui Dumnezeu de pe pământ pentru a
se pregăti să facă parte din familia cerească, unde va locui în
veșnicie.
Când Ioan a încercat să-L oprească pe Domnul Hristos,
nesimțindu-se capabil să-L boteze pe Fiul lui Dumnezeu,
Domnul Hristos i-a spus: „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să
împlinim tot ce trebuie împlinit.” (Matei 3:14-15).
Imediat după primirea botezului, Satan a venit în întâm-
pinarea Lui. În Evanghelia după Matei, cap. 4 putem citi ispi-
tele pe care diavolul I le-a pus în față. Știind că postește și cu
siguranță Îi este foame, L-a îndemnat să poruncească pietrelor
din jur să se transforme în pâini. Dacă Domnul Hristos Și-ar
20 Copiii Împăratului
fi folosit puterea divină în scop personal, diavolul L-ar fi acu-
zat că nu poate rezista tentației, în calitate de om, prin urma-
re omului i se cere prea mult, deci Dumnezeu ar fi nedrept.
Dar Domnul Hristos i-a răspuns: „Omul nu trăiește numai
cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”.
Afirmația aceasta ne învață faptul că Dumnezeu are metode de
a ne susține, chiar și atunci când omenește privind, nu există
soluții. Să nu ne descurajăm! Oricare ar fi împrejurările vieții,
oricare ar fi lipsurile cu care ne confruntăm, Dumnezeu ne
poate veni în ajutor.
Cea de a doua cursă întinsă Domnului Hristos în pustia
ispitirii a fost punerea la îndoială a divinității Sale. „Dacă ești
Fiul lui Dumnezeu…” I se adresa diavolul provocator, „aruncă-
Te jos” (de pe strașina templului), apoi El a citat versetul din
Psalmi, care conține făgăduința că „El va porunci îngerilor Săi
să Te păzească, pentru ca nu cumva să-Ți lovești piciorul de
vreo piatră”. (Psalmii 91:12). Avem de-a face cu un cunoscător
al Scripturilor, unul care știe făgăduințele lui Dumnezeu.
Ce avea de făcut Domnul Hristos? El nu a răspuns pro-
vocării diavolului, decât pentru a respinge lațul întins de el.
„De asemenea este scris”, a zis Isus: „Să nu ispiteşti pe Dom-
nul Dumnezeul tău.” (Matei 4:7). Dacă Hristos nu consimţea
la ispită, nu putea fi biruit. Nici toată puterea pământului sau a
infernului nu puteau să-L forţeze să Se depărteze cât de puţin
de voia Tatălui Său.
Ispititorul nu ne poate constrânge niciodată să păcătuim. El
nu poate să ne stăpânească mintea, decât dacă ea este predată
puterii lui. Întâi trebuie să consimtă voinţa şi credinţa trebuie
să se desprindă de Hristos, şi numai după aceea poate Satana
să-şi exercite puterea asupra noastră. Dar orice dorinţă păcă-
toasă pe care o cultivăm îi dă lui un punct de sprijin.
Deşi avea o încredere deplină în Tatăl Său, nu voia să Se
aşeze, fără să I se ceară, într-o situaţie care ar fi făcut necesară
intervenţia Tatălui pentru a-L salva de la moarte. El nu voia să
forţeze cerul să vină să-L scape şi astfel să greşească şi să nu-i
dea omului o pildă de încredere şi supunere.

21
 În ceea ce privește bazarea pe făgăduințele lui Dumnezeu, noi
nu trebuie să punem la îndoială Cuvântul Său, expunându-ne
de bună voie la diverse pericole, cu scopul de a-L determina pe
Dumnezeu să ne vină în ajutor. Dacă Domnul Hristos ar fi fost
aruncat de pe templu, Dumnezeu L-ar fi păstrat în siguranță.
Aruncarea Sa de bună voie însă, ar fi însemnat punerea la îndo-
ială a puterii divine prin provocarea de a-L proteja.
În timp ce suntem îndemnați să practicăm credința, noi
nu trebuie să recurgem la încumetare. Isus nu S-a încrezut cu
îngâmfare în făgăduinţele lui Dumnezeu, mergând fără să fie
nevoie în ispită, nici nu S-a lăsat pradă descurajării când a ve-
nit ispita asupra Lui. Nici noi să nu recurgem la încumetare.
Isus a ieșit biruitor și în cea de a doua ispită. Totuși Satan
nu s-a descurajat. El a mers mai departe în străduința sa de
a-L face să păcătuiască. Așezându-L pe un munte înalt, el i-a
prezentat frumusețile lumii, specificând că-i aparțin și invitân-
du-L să i se închine pentru a intra în posesia lor.
Când I-a spus lui Hristos: Împărăţiile şi slava lumii îmi sunt
date mie şi le dau oricui voiesc, Satana a spus adevărul numai în
parte şi l-a spus numai pentru a servi cauza lui printr-o nouă
înşelăciune. Împărăţia lui Satana era ceea ce el smulsese de
la Adam, dar Adam nu era decât reprezentantul Creatorului.
Stăpânirea lui nu era nedependentă. Pământul era al lui Dum-
nezeu şi El a dat toate lucrurile Fiului Său. Adam trebuia să
domnească în calitate de supus al lui Hristos. Deşi prin trădare
Adam a trecut stăpânirea lui în mâinile lui Satana, Hristos a
rămas încă împărat de drept… Când I-a oferit lui Hristos îm-
părăţia şi slava lumii, ispititorul a propus de fapt ca Hristos să
predea adevăratul Lui drept de a împărăţi asupra lumii şi să
aibă stăpânirea ca un supus al lui Satana… Hristos i-a spus
atunci ispititorului: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: ‚Domnu-
lui Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti’”.
Cu aceeaşi ispită, Satana se apropie de oameni, faţă de care
are mai mare succes decât faţă de Hristos. Oamenilor le oferă
împărăţia acestei lumi, cu condiţia să recunoască supremaţia
lui. El le cere să jertfească cinstea, să desconsidere conştiinţa şi

22 Copiii Împăratului
să se lase stăpâniţi de egoism. Hristos îi invită să caute Împă-
răţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa; dar Satana îi urmăreş-
te şi le spune: „Oricât ar fi de adevărate lucrurile despre viaţa
veşnică, dacă vrei să ai succes în lumea aceasta, trebuie să-mi
serveşti mie. Eu ţin în mâna mea binele tău. Pot să-ţi dau bo-
găţii, plăceri, onoruri şi fericire. Ascultă sfatul meu. Nu te lăsa
dus de idei ciudate, de cinste sau sacrificiu de sine. Calea ţi-o
pregătesc eu”. Astfel sunt rătăciţi foarte mulţi oameni. Ei sunt
de acord să trăiască pentru slujirea eului şi Satana este mulţu-
mit. În timp ce-i adoarme cu nădejdea de a pune stăpânire pe
lume, el câştigă stăpânirea asupra vieţii lor. Dar el oferă ceea ce
nu le poate da şi în curând le va fi luat. În schimb, îi momeşte
cu dreptul lor la moştenirea fiilor lui Dumnezeu.
Domnul Hristos a ieșit biruitor în orice ispită pe care dia-
volului i-a întins-o în cale. Biruind, El a deschis calea pentru
biruința noastră. Prin meritele Sale noi putem ieși biruitori.

Lucrarea de slujire
După ce Domnul Hristos a ieșit biruitor în confruntarea
cu diavolul, El Și-a început misiunea Sa de prezentare a carac-
terului lui Dumnezeu. Aceasta a fost misiunea Sa. De ce era
nevoie ca oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu? Pentru că se
depărtaseră atât de mult de El și-și făcuseră o imagine greșită
despre Cel care i-a creat și dorea să-i răscumpere din păcat.
Și astăzi oamenii au o înțelegere greșită cu privire la Dum-
nezeu. Ei și-L imaginează ca pe un Dumnezeu autoritar și de
neînduplecat, care stă la pândă pentru a depista pe păcătos și
a-l pedepsi imediat. Apoi, văzând că nu se întâmplă totdeauna
ca păcătoșii să fie pedepsiți pe moment, mulți se încumetă să
creadă că Dumnezeu nu face „nici bine, nici rău”.
Domnul Hristos L-a prezentat pe Tatăl Său ceresc, ca pe
un Tată iubitor, înțelegător, îngăduitor, dar drept. El a explicat,
prin Cuvânt și exemplu, că Tatăl ceresc lucrează împreună cu
Fiul pentru salvarea omului. Tot cerul este interesat de mân-
tuirea noastră. Pedeapsa care urmează păcatului reprezintă
consecința alegerii omului, Dumnezeu transformând-o tot-
23
deauna în lecții interesante din care cel înțelept poate învăța ce
este bine și ce nu este bine să facă în viață.
Prezentând diferite parabole, Domnul Hristos a creionat
portretul lui Dumnezeu pe înțelesul oamenilor. În parabola cu
fiul risipitor (vezi Luca 15:11-32), Dumnezeu este prezentat ca
un Tată care se desparte cu durere de fiul său mai mic, nepu-
tând să-L forțeze pe acesta să facă ce și-ar dori orice părinte
rațional. Apoi El îl așteaptă cu răbdare pe rătăcitor, sperând că
dragostea Lui îl va atrage într-o bună zi spre casă. La întoarce-
re Tatăl se bucură de recuperarea fiului și îi dă acestuia aceleași
drepturi pe care le avea și înainte. Acesta este Dumnezeu. El
poate ierta și este bucuros să ierte. Păcătosul nu are de făcut
decât să dorească să reintre în grația Sa.
În parabola cu pomul neroditor (Luca 13:6-9), în persoa-
na grădinarului și a vierului, Tatăl Ceresc și Fiul Său sunt
prezentați ca unii care sunt direct interesați de bunăstarea
oamenilor. Așa cum pomilor din grădină li se acordă toate
șansele să aducă cele mai bune roade, oamenii sunt înconjurați
cu binecuvântări, sunt stimulați, încurajați, întăriți, ca să facă
fapte vrednice de pocăință, să se întoarcă de la păcatele lor și
să trăiască o viață sfântă.
În parabola „Fără haina de nuntă” (Matei 22:1-14), împăra-
tul, care nu este altul decât Dumnezeu, este prezentat ca unul
care invită la ospăț pe oricine. Cei care au refuzat invitația au
suportat consecințele nesocotirii ofertei, în timp ce acei care
au acceptat chemarea, au putut beneficia de masa oferită. Prin
cercetarea de către împărat a oaspeților veniți la nuntă, este
înfățișată lucrarea judecății.
Așa cum împăratul din parabolă a oferit o haină specia-
lă pentru participarea la ospăț, Dumnezeu oferă un mijloc de
salvare, și anume, prin meritele Fiului Său. Oricine primește
această ofertă poate participa la nuntă împreună cu cei
mântuiți. Dacă noi credem că suntem suficient de buni, prin
urmare nu avem nevoie de ajutor pentru a ne pocăi, atitudinea
aceasta corespunde cu refuzarea veșmântului de nuntă pregă-
tit.

24 Copiii Împăratului
 Prin haina de nuntă din parabolă este reprezentat carac-
terul cel curat, fără pată, pe care îl vor avea adevăraţii urmaşi
ai Domnului Hristos. Bisericii îi este dat „să se îmbrace cu in
subţire, strălucitor şi curat” fără să aibă vreo „pată, vreo zbârci-
tură sau altceva de felul acesta”. (Efeseni 5:27). Sfânta Scriptură
ne spune că „inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor”.
(Apocalipsa 19:8). Tuturor acelora care, prin credinţă, Îl pri-
mesc ca Mântuitor personal, le este dată neprihănirea Dom-
nului Hristos, caracterul Său cel nepătat.
Haina cea albă a neprihănirii a fost purtată de primii noş-
tri părinţi, când ei au fost aşezaţi de către Dumnezeu în Ede-
nul cel sfânt. Ei au trăit într-o desăvârşită ascultare de voinţa
lui Dumnezeu, întreaga tărie a iubirii lor era dată Tatălui lor
ceresc. O lumină plăcută şi frumoasă, lumina lui Dumnezeu,
înconjura perechea cea sfântă. Această haină de lumină, era un
simbol al veşmintelor lor spirituale de cerească nevinovăţie.
Dacă ei ar fi rămas credincioşi ascultării de Dumnezeu, atunci
această lumină ar fi continuat să-i cuprindă. Dar când prin
neascultare au păcătuit, ei au tăiat legătura lor cu Dumnezeu,
iar lumina care-i înconjura, s-a depărtat de la ei. Goi şi plini
de ruşine ei au încercat să înlocuiască hainele cereşti, cosând
laolaltă frunze de smochin, pentru a se acoperi cu ele.
Din zilele neascultării lui Adam şi Eva, acest lucru îl fac toţi
cei care calcă Legea lui Dumnezeu. Ei au cusut laolaltă frunze
de smochin, adică au inventat scuze pentru a-și justifica fapte-
le de neascultare. Totuși, oricâte scuze ar aduce cineva în fața
oamenilor, în fața lui Dumnezeu ele nu pot fi valabile. Domnul
Hristos a demonstrat, prin viața Sa, că legea poate fi respecta-
tă. Mai mult, El S-a oferit să ne vină în ajutor să fim ascultători.
Omul păcătos nu poate fi ascultător prin propriile sale puteri,
dar, apelând la Dumnezeu pentru ajutor, va reuși.
Satan nu ne poate face să păcătuim dacă noi nu consimțim
la păcat. Prin urmare, atunci când vine ispita, să apelăm la
Dumnezeu, implorându-L: Tată, sunt ispitit să fac acest lucru
rău. Te rog, ajută-mă să rezist! Întoarce spatele amăgitorului și
el va fugi de la tine pentru că te încrezi în Dumnezeu.

25
 Oricât de drept s-ar crede cineva, oricât de bun ar conside-
ra că este, faptele sale sunt pătate în fața lui Dumnezeu pentru
că ele sunt mânjite fie de egoism, fie de mândrie sau altceva
de felul acesta. Numai veşmântul pe care Domnul Hristos ni
l-a dat, numai acela ne face în stare să putem sta în prezenta
lui Dumnezeu. Acest acoperământ, haina îndreptăţirii Sale, va
fi așezat de Domnul Hristos asupra fiecărui suflet credincios,
pocăit. „Te sfătuiesc”, spunea El, „să cumperi de la Mine... haine
albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ti se vadă ruşinea goliciunii
tale”. (Apocalipsa 3:18).
Această haină, ţesută în războiul cerului, nu are în ea nici
chiar un singur fir făcut după părerea omului. În natura Sa ome-
nească, Domnul Hristos a lucrat un caracter desăvârşit, iar El
Se oferă să ne dea acest caracter şi nouă. „Toate faptele noastre
bune (toată neprihănirea noastră, tr. engl.) sunt ca o haină mân-
jită”. (Isaia 64:6). Tot ceea ce putem face noi este mânjit de pă-
cat. Dar Fiul lui Dumnezeu „S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El
nu este păcat”. Păcatul este definit ca fiind „fărădelege,” (1 Ioan
3:5,4). Dar Domnul Hristos a fost ascultător de toate cerinţele
Legii. Despre Sine El spunea: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeu-
le! Şi legea Ta este în fundul inimii mele”. (Psalmii 40:8). Pe când
Se afla pe pământ, El spunea ucenicilor Săi: „Eu am păzit porun-
cile Tatălui Meu”. Prin ascultarea Sa desăvârşită, a făcut posibil
ca fiecare fiinţă omenească să asculte de poruncile lui Dumne-
zeu. Când ne supunem Domnului Hristos, atunci inima noastră
este unită cu inima Lui, voinţa noastră se cufundă în voinţa Lui,
mintea noastră devine atunci una cu mintea Lui, iar gândurile
sunt robite Lui. Atunci, noi trăim viaţa Lui. Aceasta înseamnă să
fii îmbrăcat cu haina neprihănirii Sale. Atunci, Domnul privind
asupra noastră, nu vede goliciunea şi diformitatea păcatului, ci
vede propria Sa haină a neprihănirii, care este ascultarea desă-
vârşită de Legea lui Dumnezeu.

Vorbind prin minuni

Viața petrecută de Domnul Hristos pe acest pământ a fost
una de slujire. El „umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca
26 Copiii Împăratului
pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu
El.” (Fapte 10:38).
Domnul Hristos Se identifică cu fiecare om de pe acest pă-
mânt. El nu face nicio deosebire, ci dorește ca toți să vină la
pocăință și să fie salvați. Deși pe vremea Sa poporul Israel era
poporul favorizat de Dumnezeu, Domnul Hristos nu a făcut
minuni numai în mijlocul lor. Atunci când cineva a apelat la
ajutorul Său, chiar dacă aparținea altui popor, a primit vinde-
care. El a vindecat leprosul samaritean, fiica femeii siro-feni-
ciene, robul sutașului roman și pe mulți alții. Procedând astfel
El a dărâmat zidurile pe care oamenii le puseseră pentru a se
izola de ceilalți oameni, considerându-se deosebiți și preferați.
Toți oamenii sunt copii ai lui Dumnezeu. Și toți cei care
acceptă vindecarea Sa spirituală vor reintra în grația Sa, deve-
nind moștenitori ai favorurilor divine.
Minunile pe care Domnul Hristos le-a făcut când a fost în
această lume, nu au fost săvârșite pentru a scoate în evidență
puterea Sa, nici pentru a satisface curiozitatea cuiva. Prin mi-
nuni El venea în întâmpinarea nevoilor omenirii și deschidea
căi pentru ca un suflet sau mai multe să fie salvate.

A murit în locul meu și al tău!

Fiul lui Dumnezeu a trăit o viață desăvârșită, făcând mult
bine omenirii și prezentând oamenilor caracterul Tatălui Său.
Cu toate acestea El nu a fost bine primit și în cele din urmă a
fost vândut și condamnat la moarte.
De ce L-a vândut Iuda pe Domnul Hristos? Pentru că nu
proceda așa cum gândea el. Iuda, asemenea tuturor ucenicilor,
intenționa să-L pună împărat pe Domnul Hristos. Atunci când
El S-a opus, Iuda s-a mâniat. El a vrut să-I dea o lecție, sperând
că Domnul Hristos Se va elibera din mâinile persecutorilor.
Văzând că de data aceasta rămâne pasiv și primește ceea ce i
se oferă, Iuda s-a descurajat atât de mult încât a ales să-și pună
capăt zilelor.
Dar gloata? Cine erau cei care strigau: Răstignește-L! Nu
erau oare cei care Îl însoțiseră trei ani și jumătate în drumurile
27
Sale, care ascultaseră cuvintele Sale de mângâiere, care benefi-
ciaseră de minunile Sale vindecătoare?
Mulţi se îngrămădiseră la locul răstignirii din curiozitate,
şi nu din ură faţă de Hristos. Ei încă mai credeau acuzaţiile
preoţilor şi priveau la Hristos ca la un răufăcător. Cuprinşi de
o înflăcărare nenaturală, ei s-au unit cu gloata, bătându-şi joc
de El. Dar, când pământul a fost învăluit în întuneric şi ei au
început să fie acuzaţi de propria conştiinţă, şi-au dat seama că
erau vinovaţi de un mare păcat. În mijlocul acelui întuneric
îngrozitor, nu se mai auzeau nicio glumă murdară şi niciun
râs batjocoritor; iar când întunericul s-a ridicat, au pornit spre
casele lor într-o tăcere solemnă. Ei erau convinşi că acuzaţiile
preoţilor erau neadevărate şi că Isus nu era un pretendent la
tronul lui Israel; iar câteva săptămâni mai târziu, când Petru a
predicat în Ziua Cincizecimii, ei au fost printre miile care s-au
întors la Hristos.
Astăzi istoria se poate repeta. Dacă nu avem cunoștințe su-
ficiente cu privire la adevăr, dacă ne lăsăm conduși de strigă-
tele mulțimii, dacă ne unim cu gloata, fără să știm ce facem și
ce spunem, s-ar putea să ne trezim făcând lucruri pe care nu ni
le-am propus vreodată.
Suntem chemați să-L alegem astăzi pe Hristos, nu pen-
tru că-L alege toată lumea, ci pentru că doar prin El putem fi
mântuiți, pentru că ne iubește atât de mult încât Și-a dat viața
pentru fiecare dintre noi.

Isus este astăzi Avocatul nostru

Ai fost implicat vreodată într-un proces? Chiar dacă nu ți
s-a întâmplat aceasta, poate ai auzit că legătura dintre inculpat
(acuzat) și judecător este făcută de un avocat. De obicei con-
damnatul nu vorbește pentru a-și apăra pricina. El își angajea-
ză un avocat, care pledează în favoarea sa.
Astăzi în ceruri are loc judecata de cercetare, o judecată în
care cazul fiecărui om este chemat în fața Judecătorului Su-
prem, Dumnezeu. Etalonul după care sunt apreciate faptele
este legea lui Dumnezeu. Așa cum în tribunalele pământești,
28 Copiii Împăratului
faptele oamenilor sunt comparate cu legea în vigoare, tot astfel
și în ceruri fiecare faptă, fiecare cuvânt, fiecare gest și chiar
gândurile noastre sunt puse în lumina legii, stabilindu-se dacă
respectiva persoană a nesocotit cumva vreunul din preceptele
legii.
Credeți că poate fi considerat cineva nevinovat? Există per-
soane care n-au păcătuit?
Să urmărim câteva exemple. Ați auzit adesea expresii de ge-
nul: „eu sunt om bun: nu am bătut pe nimeni, nu am ucis pe
nimeni... prin urmare nu am păcate”. Credeți că este justificată
afirmația aceasta?
În acest sens Biblia spune: „Nu este niciun om neprihănit,
niciunul măcar... Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui
Dumnezeu.” (Romani 3:10.23).
Ce este păcatul? Conform Bibliei „păcatul este fărădelege”
sau încălcarea legii: „Oricine face păcat face şi fărădelege; şi
păcatul este fărădelege.” (1 Ioan 3:4).
Dacă cineva, deci, prin atitudinea sa, încalcă una din pre-
ceptele legii lui Dumnezeu (decalogul sau cele zece porunci),
este un călcător de lege, un păcătos.
Iar călcarea legii îi vizează nu doar pe cei care nesocotesc
literal cerințele acesteia, ci și pe cei care în mod indirect fac
același lucru.
Să luăm câteva exemple: primele două porunci interzic
practicarea idolatriei, cerând oamenilor să se închine numai
Dumnezeului adevărat, Cel care a creat lumea și întregul Uni-
vers. Poate că cineva nu s-a închinat niciodată vreunui zeu;
totuși dacă iubește ceva mai mult decât pe Dumnezeu și ad-
mite ca acel lucru să se interpună între el și Dumnezeu, se face
vinovat de călcarea acestei porunci.
Și oricine își face o reprezentare a lui Dumnezeu sau a unei
alte persoane divine, alegând să I se închine Tatălui ceresc prin
intermediul acesteia, se face vinovat de încălcarea cerințelor
poruncii a doua.
Porunca a treia pretinde respect pentru numele lui Dum-
nezeu, cerându-ne să nu-l luăm în deșert. Ori de câte ori ne

29
permitem să facem aluzie la Dumnezeu într-un mod neglijent,
să rostim cuvinte indecente etc. ne facem vinovați de încălca-
rea acestei porunci.
Porunca a patra ne cere să respectăm Sabatul (ziua a
șaptea) ca zi de odihnă. Oricine își permite să facă vreo lucrare
în această zi (ceva care ține de afacerile sale, de întreținerea sa
ori a gospodăriei, să urmeze cursuri școlare sau să participe la
munca obișnuită de zi cu zi) este călcător al acestei porunci.
Nici chiar cei care susțin că sunt păstrători ai acestei zile nu
pot pretinde că o respectă așa cum se cuvine. Pentru această zi
Dumnezeu cere să ne abținem până și de la gânduri obișnuite,
care ne-ar putea conduce în altă direcție decât la lucrurile spi-
rituale, care au legătură cu mântuirea noastră.
Tot porunca a patra pretinde hărnicie, cerând ca omul să
lucreze în restul zilelor săptămânii, odihnindu-se doar în Sa-
bat. Dacă cineva crede că poate neglija activitățile vieții, ale-
gând să trăiască din munca altcuiva pentru ca el să se dedice
în totalitate lucrurilor spirituale, este de asemenea un călcător
al poruncii a patra.
Porunca a cincea pretinde respect pentru părinți, purtarea
de grijă față de aceștia, dar și respect față de autorități, atâta
timp cât ele nu ne cer să trecem peste cerințele lui Dumnezeu.
Chiar și atunci când părinții cer să nesocotim poruncile lui
Dumnezeu (ei neînțelegând solemnitatea relației noastre cu
Creatorul), îi putem refuza cu respect, explicându-le că, deși îi
iubim, trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu.
Porunca a șasea pretinde respectarea drepturilor omului,
declarând vinovat pe oricine își permite să ia viața cuiva. Ea
se extinde însă mai mult, condamnând chiar pe cei care urăsc,
disprețuiesc, nesocotesc pe semenii lor, producându-le anu-
mite vătămări fizice sau morale. („Oricine urăşte pe fratele său
este un ucigaş; şi ştiţi că niciun ucigaş n-are viaţa veşnică ră-
mânând în el.” 1 Ioan 3:15).
Porunca a șaptea are o implicație morală, pretinzând oa-
menilor să dea dovadă de fidelitate în viața conjugală și să-și
păstreze trupul neîntinat și gândurile curate. Când era pe acest

30 Copiii Împăratului
pământ Domnul Hristos a spus, referitor la această poruncă:
„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.”
Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a
şi preacurvit cu ea în inima lui.” (Matei 5:27, 28).
Porunca a opta vizează respectarea proprietății, interzicând
însușirea unor lucruri care aparțin alcuiva. Ea pretinde cin-
ste, integritate, sinceritate, atât în relațiile cu semenii, cât și în
relația cu Dumnezeu. „Daţi, dar, cezarului ce este al cezarului,
şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”(Matei 22:21).
Porunca a noua pretinde sinceritate și ne cere să fim deschiși
și transparenți. Dumnezeu ne cere să nu depunem mărturii
mincinoase, nici în mod direct, nici prin evitarea unui răspuns
sau prin anumite semne din care celălalt ar deduce altceva de-
cât adevărul. Referitor la cerințele acestei porunci, Domnul
Hristos a spus: „Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”;
ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău.” (Matei 5:37).
Porunca a zecea îi cheamă pe oameni să fie mulțumitori
cu ce au, interzicându-le să poftească ceea ce aparține alcuiva.
Respectarea acestei porunci dă posibilitatea oamenilor să tră-
iască fericiți, nederanjați de faptul că alții au anumite lucruri,
mai ales dat fiind faptul că oricât de bogat sau înzestrat ai fi, nu
poți avea tot ce există în lume.
Acestea sunt cerințele lui Dumnezeu, legea după care El
guvernează Universul.
Ce credeți? Sunt grele sau ușoare aceste porunci? Dacă sun-
tem sinceri cu noi înșine putem admite că nu este deloc simplu
să trăiești în mijlocul lumii de astăzi și totuși să te ghidezi după
astfel de principii. De aceea nu este greșit să spunem că toți
oamenii sunt păcătoși și, în propria lor putere, niciunul din ei
nu poate respecta întocmai legea lui Dumnezeu.
Datorită păcatului am ajuns foarte degradați. Ne naștem
păcătoși, cu înclinații spre rău: egoiști, mândri, lipsiți de res-
pect, preocupați mai mult de noi înșine etc. Ceea ce avem de
făcut este să recunoaștem starea noastră și să-I spunem lui
Dumnezeu situația pe care o constatăm. Apoi să-I cerem cu
stăruință să ne dea putere să nu mai păcătuim. Și El o va face.

31
Scopul lui Dumnezeu cu păcatul și păcătoșii
Poate ești nedumerit, neînțelegând de ce Dumnezeu nu-i
lasă în pace pe cei păcătoși, îngăduindu-le să trăiască așa cum
vor. Privind mai atent cum stau lucrurile îți poți da singur sea-
ma că nu se poate. Dumnezeu îi are în vedere pe oameni în
general. Și spunând „Să nu furi!”, El nu intenționează doar să
interzică cuiva să fure, ci vrea să protejeze proprietatea mea și
a ta. Pentru că ne iubește!
Nimeni nu poate păcătui fără ca păcatul să se răsfrângă atât
asupra sa însuși, cât și asupra altora. Nu poți desconsidera le-
gea lui Dumnezeu fără consecințe. Păcatul va avea efect di-
structiv pentru tine și pentru cei din jur.
Lumea noastră nu a fost creată pentru a fi populată cu
păcătoși. În situația de față, pentru că omul a ales să slujească
lui Satan, el a fost lăsat la dispoziția acestuia, pentru ca în fața
Universului să se demonstreze unde poate ajunge conducerea
sa diabolică. Totuși, din milă față de rasa umană, Dumnezeu
nu permite lui Satan să distrugă în totul planeta, ci intervine
adesea, ocrotindu-i pe copiii Săi. (Expresia „copiii Săi” nu se
referă doar la oamenii care au respect pentru Dumnezeu, ci
la oameni în general. „Căci El face să răsară soarele Său peste
cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi.” (Matei 5:45). Chiar și cei disprețuitori sau ignoranți
sunt ocrotiți).
Când se întâmplă totuși nenorociri, acestea sunt îngăduite
de Dumnezeu și, în majoritatea cazurilor, cauzele nu ne sunt
cunoscute. Doar citind experiențele înaintașilor noștri putem
trage anumite concluzii, și anume: uneori necazurile au sco-
pul predării unor lecții importante persoanelor implicate, sau
altora care iau contact cu evenimentul respectiv; alteori per-
soanele în cauză au respins efectiv ajutorul divin până când
Dumnezeu trebuie să Se dea laoparte, El neputând intra cu
forța în sufletele oamenilor. Avem făgăduința că în patria cea
nouă, pe care Dumnezeu ne-a făgăduit-o, vom avea răspuns
la toate nedumeririle noastre și vom constata că Dumnezeu a
fost drept în orice procedeu.
32 Copiii Împăratului
 Dar lumea aceasta nu va rămâne la nesfârșit un loc unde Sa-
tan își desfășoară planurile. Păcatul și păcătoșii vor fi eliminați
în cele din urmă, iar Noua Patrie în care vor locui toți cei ce
iubesc pe Dumnezeu și aleg să-I servească, va fi una fără neca-
zuri, fără suferință, fără nedreptate.

Judecata finală
Acum în ceruri are loc judecata tuturor celor care au trăit pe
pământ și care au dovedit respect față de Dumnezeu și Cuvân-
tul Său. Toți cei care au fost religioși într-un fel sau altul, sunt
chemați acum, pe rând, în fața judecătorului suprem, care este
Însuși Dumnezeu, să dea socoteală de viața lor. Toate faptele,
bune sau rele, trec prin fața completului de judecată pentru a
se stabili dacă persoana respectivă va putea trăi în Patria cea
Nouă sau nu. Oamenii nu merg personal în fața Judecătorului,
ci doar sunt citați, strigându-se numele fiecăruia din Cartea în
care sunt înregistrate viețile noastre, iar Domnul Hristos, care
este direct interesat de salvarea noastră, intervine pentru a ne
apăra cauza. În cazul în care noi suntem de acord ca El să ne fie
avocat (apărător), El va pleda în favoarea noastră.
Ce înseamnă să-L angajăm ca Apărător? Să-i spunem, în
rugăciune că ne pare rău de păcatele noastre, numindu-le pe
fiecare în parte și rugându-L să ne ierte prin sângele Său. Apoi
să-L rugăm să ne dea putere să nu mai păcătuim.
Procedând astfel, păcatele noastre „merg înainte la judeca-
tă” (1 Timotei 5:24) și ele sunt soluționate.
Toți oamenii sunt vinovați. Nimeni nu este fără păcat: „Căci
toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani
3:23). Diferența este că unii păcătoși aleg să accepte că sunt
păcătoși și să apeleze la Domnul Hristos, iar alții resping aju-
torul. „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi ade-
vărul nu este în noi.” (1 Ioan 1:8).
„Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă
cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel
Neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu
numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2:1).
33
 Mărturisindu-ne păcatele, spunându-I Domnului Hristos
că ne pare rău de ele și cerând ajutor ca să nu mai păcătuim, El
poate să ne prezinte înaintea Tatălui spunând: „Tată, iartă pe
acest fiu. El a păcătuit, dar îi pare rău și Eu am murit pentru el.”
„De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei
ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea
ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25).
„Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?
Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va
osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreap-
ta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!” (Romani 8:33, 34).
Pentru a înțelege mai clar procedeul judecării noastre,
Domnul Hristos a spus o parabolă:
„Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute
rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: „Iată că sunt trei ani
de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Ta-
ie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?” „Doamne”,
i-a răspuns vierul, „mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur
împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum
înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.” (Luca 13:6-9).
În fața tribunalului suprem Dumnezeu ia în discuție fiecare
faptă, fiecare vorbă, fiecare gând al omului. El le pune în lumi-
na legii morale și stabilește dacă aceasta a fost sau nu încălcată.
Nu se poate face vreun tratament preferențial. Dumnezeu este
drept și legea Sa nu poate fi desconsiderată.
Dacă omul respectiv a păcătuit, dar i-a părut rău pentru
păcat, i se mai acordă o șansă ca el să demonstreze că într-
adevăr îi pare rău și dorește să se schimbe. Domnul Hristos îi
trimite Duhul cel sfânt ca să-l ajute să reziste unei noi tentații
de a păcătui. Dacă omul reușește, cu ajutorul divin, să obțină
victorie împotriva păcatului respectiv, el este considerat nevi-
novat, prin jertfa Domnului Hristos.
Dacă el cade și a doua și a treia oară, este îngăduit până
când se demonstrează că nu este dispus să renunțe definitiv la
înclinația sa rea. Atunci se aplică sentința: „Taie-L...!”

34 Copiii Împăratului
 Cu o anumită ocazie Domnul Hristos a spus ucenicilor:
„Bucurați-vă ca numele voastre să rămână scrise în cartea
Vieții”. (Luca 10:20). Atunci când noi ne declarăm interesați
de lucrurile spirituale și depunem mărturie, prin botez, că
vrem să-I slujim lui Dumnezeu, numele noastre sunt scrise în
Registrul Divin, Cartea Vieții. Dacă însă, la verificarea fina-
lă, care are loc chiar în zilele noastre, se dovedește că noi nu
corespundem pretenției pe care o avem, după multe așteptări
și sprijin din partea lui Dumnezeu, numele ne pot fi șterse.
„Să fie şterşi din Cartea Vieţii, şi să nu fie scrişi împreună cu
cei neprihăniţi!” (Psalmii 69:28), spunea psalmistul despre cei
care continuă să facă răul.
Când ultimul caz va fi elucidat, când ultima sentință de
aprobat sau respins va fi rostită, istoria acestui pământ se va
sfârși. Atunci se va auzi în cer un glas care va striga: „Cine este
nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se
întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai
departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai
departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca
să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apocalipsa 22:11). Din acel
moment nimeni nu mai poate schimba sentința. Nu va mai
exista timp de pocăință sau de regrete. Timpul de har pentru
oameni a expirat.

Un Dumnezeu milostiv
Dumnezeu Se va descoperi ca un Tată iubitor și plin de
milă, chiar și atunci când va da sentința ca anumiți oameni să
fie pedepsiți cu moartea veșnică.
Imaginați-vă ce ar însemna ca cei păcătoși să trăiască
veșnic! Datorită păcatului oamenii se vor mutila singuri, fie
prin abuzuri fizice, aplicate unii asupra altora sau personal,
fie prin boala pe care singuri și-o cauzează ignorând legile lui
Dumnezeu. Și, în timp ce viața este de dorit pentru un om să-
nătos, pentru un muribund, ea este doar un chin.
În altă ordine de idei, dacă Dumnezeu ar îngădui păcătoșilor
să aibă acces în noua Împărăție, vindecându-le toate bolile și
35
handicapurile, cum credeți că ar fi viața lor acolo? Credeți că
un bețiv ar fi fericit într-un loc unde nu există băuturi alcoo-
lice? Credeți că dependenții de droguri s-ar simți confortabil
dându-și seama că acolo nu-și pot procura ceea ce le place? Nu.
Iar dacă vă gândiți că Dumnezeu i-ar putea duce acolo, satisfă-
cându-le fiecăruia plăcerile, lucrul acesta ar fi imposibil deoa-
rece toți aceștia ar crea disconfort urmașilor Săi credincioși.
Varianta de a-i face pe aceștia să nu se mai complacă în astfel
de vicii este de asemeni exclusă din procedeul lui Dumnezeu,
care este un Dumnezeu drept și nu poate forța conștiința ni-
mănui. Dacă ar fi putut proceda astfel, l-ar fi nimicit pe Satan,
imediat ce acesta s-a răsculat. Dar dreptatea Sa Îl determină să
fie îngăduitor cu toți cei ce I se opun, până când ei ating limita
îndelungii Sale răbdări.
Din dragoste pentru oricare locuitor al planetei și din res-
pect pentru alegerea oricui, Dumnezeu va duce în Împărăția
Sa pe cei care doresc, și va nimici pe cei cărora nu le place aco-
lo. Astfel se va încheia suferința de pe acest pământ.
„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că
cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era.”
(Apocalipsa 21:4). „Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe
tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul.” (Isaia 65:25).

Copii și moștenitori
„Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori
ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă su-
ferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împre-
ună cu El.” (Romani 8:17).
Cine moștenește averea cuiva, în cazul pământeni-
lor? Urmașii acestora sunt cei care se bucură de agoniseala
părinților sau a rudelor apropiate.
În relația noastră cu Dumnezeu, acceptând să devenim și să
rămânem fii ai Săi, nu este vorba de un sfârșit al guvernării lui
Dumnezeu, în urma căreia cineva să-I ia locul. Totuși Dum-
nezeu ne promite o moștenire. El a creat lucruri minunate pe
care dorește să le ofere copiilor Săi. Cerul cel nou și Pământul
36 Copiii Împăratului
reînnoit, care vor lua locul celor existente vor fi date celor care
sunt considerați copii ai Celui Prea Înalt.
Înainte de a părăsi această lume Domnul Hristos a spus:
„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi
credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri.
Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.
Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce
şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan
14:1-3). Bucuria Sa va fi deplină când cei mântuiți ca urmare a
sacrificiului Său I se vor alătura pentru totdeauna.

O nouă împărăție
Pământul cel nou nu va purta nici o amprentă a păcatului,
nici o umbră de tristețe sau suferință. „Nu se va face niciun rău
şi nicio pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va
fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l
acoperă.” (Isaia 11:9).
Prin păcat am devenit muritori, deci limitați. Nu doar viața
ne este limitată, ci și gândirea. Nu putem înțelege lucrurile
veșnice. Nu ne putem imagina un timp nelimitat. Nu ne pu-
tem imagina o viață fără sfârșit. Veșnicia ne înspăimântă chiar,
gândindu-ne că, omenește vorbind, „tot ce-i mult, nu e bun”.
Dacă însă avem o concepție clară despre Dumnezeu,
dacă-L considerăm Atotînțelept și Unul care ne dorește doar
binele, putem să ne punem încrederea deplină în El.
Nu avem foarte multe detalii despre viața viitoare. Apos-
tolul Pavel, deși a avut favoarea să meargă în vizită în acele
locuri, nu găsește cuvinte potrivite pentru a le descrie. El se
limitează la a spune: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, ure-
chea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lu-
crurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”
(1 Corinteni 2:9).
Pentru a ne face însă o slabă imagine a ceea ce va fi dinco-
lo, ne putem gândi la cele mai frumoase momente petrecute
în lumea aceasta, neumbrite de neajunsurile care de obicei le
întunecă. Ne-am bucurat poate de o excursie frumoasă dar…
37
fie timpul nu a fost prielnic, fie grupul nu a fost chiar așa cum
ne-am fi dorit, fie nu ne-am simțit bine în timpul călătoriei…
Și chiar dacă totul a funcționat perfect, faptul că s-a termi-
nat uimitor de repede ne-a întristat. În contrast cu aceasta
în cer totul va fi perfect: nici cald, nici frig, nici boală, nici
suferință, nici neajunsuri, nici nepăsare din partea cuiva, nici
indispoziție, nici reproș, nici nemulțumire, nici limitare de
fonduri, nici criză de timp – nimic din ceea ce ar putea re-
strânge deplina noastră bucurie și satisfacție.
Cu toate acestea, deși lucrurile pe care Dumnezeu ni le
pregătește sunt impecabile și vrednice de dorit, cea mai mare
bucurie a noastră va fi prezența în mijlocul nostru a Domnului
și Mântuitorului nostru Isus Hristos.
Vă puteți imagina un loc perfect fără cel mai bun prieten
acolo? Poate fi perfect un cămin, oricât de decorat și utilat ar
fi, fără prezența persoanei dragi?
Domnul Hristos va fi în permanență centrul atenției celor
mântuiți, pentru că numai datorită Lui am ajuns acolo. Toți
răscumpărații Îi vor fi veșnic recunoscători și prezența Lui va
completa și întregi bucuria veșniciei.

Veșnicia începe de aici

Cel mai neplăcut neajuns al bucuriilor pe care le plănuim
este faptul că trebuie să așteptăm împlinirea lor. Și viața este
plină de visuri, planuri și proiecte, unele realizabile, altele nu.
Pentru creștini veșnicia este un vis frumos pentru a cărui
realizare garantează Dumnezeu. Unii însă au adormit fără să
guste satisfacția împlinirii nădejdii lor.
Unora ca aceștia apostolul Pavel, inspirat de Duhul lui
Dumnezeu, le spune: „noi cei vii, care vom rămâne până la
venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci
Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu
trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor în-
via cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas,
vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm
pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.
38 Copiii Împăratului
Mângâiaţi-vă, dar, unii pe alţii cu aceste cuvinte.” (1 Tesaloni-
ceni 4:15-18).
Iată că moartea nu se poate pune în calea împlinirii
speranței creștinilor pentru că lor le este făgăduită învierea,
după care vor primi ce li s-a promis. Mai mult decât atât, noi
putem trăi chiar din această lume în prezența Domnului și
Mântuitorului nostru, începând de aici veșnicia. Păstrând o
legătură vie cu Cel ce ne-a iubit și ne-a răscumpărat, spunân-
du-I în rugăciune, asemenea unui prieten, toate problemele
cu care ne confruntăm, toate temerile noastre, toate lipsurile,
toate bucuriile, toate planurile și realizările noastre, Îl putem
simți aproape de noi, crezând, conform făgăduinței, că știe
deja ce simțim și este dispus să ne vină în ajutor. „Nu se vând
oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuşi niciuna din ele nu este ui-
tată înaintea lui Dumnezeu. Şi chiar perii din cap, toţi vă sunt
număraţi. Deci să nu vă temeţi: voi sunteţi mai de preţ decât
multe vrăbii.” (Luca 12:6,7).
Răspunsul îl primim prin multe mijloace. Dumnezeu ne
vorbește prin Cuvântul Său, Biblia. Aici găsim încurajări, mus-
trări, soluții, pentru orice situație a vieții. Oricât de dificilă ni
s-ar părea problema ce ne frământă, Biblia are învățături și re-
zolvări. Aici există situații similare în care ne putem regăsi. Ea
conține încurajări și sfaturi la care ne putem raporta.
Un alt mijloc prin care Dumnezeu ne vorbește este natura.
În natură găsim nu doar dovezi ale dragostei pe care Dumnezeu
ne-o poartă, revărsând binecuvântări și peste cei buni și peste
cei răi („căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste
cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei
5:45), dar și învățături, parabole, echivalențe ale episoadelor din
viața noastră din care putem trage concluzii pline de învățătură.
Dumnezeu ne vorbește, de asemenea și prin providență. Ce
înseamnă aceasta? El conduce lucrurile într-un mod în care,
dacă ni s-ar fi cerut să-l stabilim noi înșine, ar fi fost același.
El intervine în mod minunat și face în viața noastră adevărate
minuni.
Ce credeți, viața v-a fost păstrată în exclusivitate dato-
rită inteligenței cu care părinții v-au protejat, apoi, datorită
39
capacității voastre de a vă feri de boală, eșecuri sau moarte?
N-ați observat niciodată cum ați fost păstrați în mod miracu-
los? N-ați sesizat cum Dumnezeu v-a salvat viața din vreun
accident sau altă nenorocire, deși, omenește vorbind, lucrul
acesta părea imposibil?
Nu ignorăm nevoia prudenței, a prevenției sau orice alte
măsuri luate pentru a evita accidentele de orice natură. Totuși
din multele întâmplări ale vieții putem concluziona că toate
lucrurile sunt conduse de o mână nevăzută și că, deși nu avem
explicații pentru tot ce are loc în jurul nostru, nimic nu este la
voia întâmplării.
Oameni care rămân în viață în urma unor evenimente
tragice, oameni care mor printr-o banală alunecare, bolnavi
recuperați dintr-o boală incurabilă, bolnavi care își încheie viața
în urma unei gripe aparent neînsemnate – iată câteva contraste
care ne vor fi elucidate cândva, dar care ne vorbesc și acum în
mod clar că omul, oricât de inteligent ar fi, nu poate face nimic
împotriva a ceea ce Dumnezeu intenționează să facă.
Putem începe veșnicia de aici. Putem simți prezența Dom-
nului Hristos încă din această lume pentru că El a promis „Şi
Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să
rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului, pe care lu-
mea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte;
dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi. Nu vă
voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi. Peste puţină vreme, lu-
mea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu
trăiesc, şi voi veţi trăi. În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt
în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi.” (Ioan
14:16-20).
Făgăduința că nu ne vom simți singuri, chiar dacă El Se
înalță (fizic) de pe pământ, se referă nu neapărat la reîntoarce-
rea Sa, ci mai degrabă la simțământul prezenței Sale la fiecare
pas, în măsura în care suntem dispuși să dorim să rămânem
alături de El.
Vrei să fii chiar din această lume un copil al Său? Dacă
accepți, poți fi și moștenitor împreună cu El în Noua Împărăție.

40 Copiii Împăratului