Tema 3.

Perspectivă filosofică asupra societății (2 ore)

1. Noţiunea de societate. Structura societăţii.

2. Societatea şi natura.
3. Problemele globalizării.
4. Procese Sociale. Mobilizarea. Socializarea
1. Verges A., Huisman D. Curs de filozofie. Ed. Humanitas, 1995, cap. 5.
2. Furst M., Trinks J. Manual de filozofie. B., Ed. Humanitas, 1997, p.238-258;
260-266.
3. Capcelea V. Filosofie. Manual pentru şcoala superioară. Ch., Ed. Arc, 2005,
partea II, tema 1.
4. Drago M., Boroli A. Enciclopedie de filozofie şi ştiinţe umane. B., ALL
EDUCATIONAL, 2004.
5. Lecourt D. Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor. B., Ed. Polirom, 2005.
6. Julia D. Larousse. Dicţionar de filozofie. B., Ed. Univers Enciclopedic, 1996.
7. Blakburn S. Dicţionar de filozofie. Oxford. B., Ed. Univers Enciclopedic, 1999.
8. FILOSOFIA de la A la Z, Bucureşti: ALL EDUCATIONAL, 2000

1. Noţiunea de societate. Structura societăţii.

Termenul „societate” vine de la latinescul societas „întovărăşire”, „unire”,
„societate”.
Societatea desemnează ansamblul în care este integrată viaţa fiecărui om, cu
preocupările, dorinţele şi actele sale.1
Societatea este un ansamblu unitar, un complex sistemic, organic integrat, de relaţii
între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare
a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului lor individual şi colectiv.2
În cadrul societăţii se formează relaţii sociale. Purtătorii acestor relaţii, creatori ai
valorilor materiale şi spirituale sunt oamenii. Ca membri ai societăţii ei sunt uniţi în
grupuri, clase sociale şi comunităţi, încadraţi în diverse structuri organizaţionale,
instituţii.

1
FILOSOFIA de la A la Z, Bucureşti: ALL EDUCATIONAL, 2000, p. 479
2
Dicţionar de filosofie, Bucureşti, 1978, Editura politică. p. 647.
1
 Societatea nu se reduce la suma indivizilor, ea se caracterizează printr-o organizare
condiţionată istoric şi determinată de legi obiective ale structurii şi dezvoltării sale.
Este oare omul o fiinţă sociabilă sau este menit să fie singur? Aristotel considera că
omul este o fiinţă socială, politică, sau cum scria el, „zoon politikon”, prin aceasta
înaintând ideea unei sociabilităţi înnăscute. El enunţă principiul concordanţei
intereselor individuale cu cele ale societăţii, ideea evoluţiei istorice a societăţii prin
relaţii calitativ deosebite între ele.
Afirmând despre om că el este animal social, înseamnă a afirma că el nu poate fi
fericit şi împlinit în afara societăţii. În „Politica”, Aristotel susţinea că familia apare
pentru satisfacerea necesităţilor cotidiene, ca celulă a societăţii, în ea are loc unirea
indivizilor de sexe opuse cu scopul de a prelungi specia.
mai apoi apare satul şi după aceea, cetatea, care pare să atingă limita independenţei
economice, care permite bunul trai. Şi de aceea orice cetate este un fapt natural.
Au existat însă şi afirmaţii contrarii. De exemplu, J. J. Rousseau afirma că omul
natural este făcut mai degrabă pentru solitudine şi doar un cataclism extraordinar a dus
la gruparea artificială a oamenilor – societatea, care este constrângătoare şi alienantă.
Th. Hobbes considera că caracterul societăţilor este una artificială, pentru că
dorinţele, orgoliul şi teama de moarte a oamenilor îi antrenează pe aceştia într-un
război permanent, ceea ce ar fi dus la autodistrugere, dacă omul nu ar fi creat statul ca
aparat superior de constrângere care să îi garanteze securitatea şi pacea în cadrul unei
societăţi, care este supusă regulilor. Astfel, atât în opinia lui Rousseau, cât şi în cea a
lui Hobbes, societăţile nu sunt asociaţii naturale, ci istorice.
Unul dintre argumentele care ar susţine ideea că omul este o fiinţă socială este
faptul că omul de la naştere nu poate să existe singur dar are nevoie de îngrijire.
Kant vorbeşte despre o „insociabilă sociabilitate” a indivizilor, pentru că fiecare
caută să reuşească, indivizii se opun altora pentru a obţine putere şi bogăţie. Într-o
măsură oarecare, Kant încearcă să împace viziunile expuse mai sus, considerând că
omul tinde să se asocieze pentru că aşa îşi dezvoltă dispoziţiile lui naturale. Dar în

2
acelaşi timp, tinde să se izoleze, pentru că ar vrea să reglementeze totul aşa cum
doreşte el, simţind opoziţie din partea altora şi fiind conştient de existenţa acestei
opoziţii, pentru că şi el tinde să se opună. Kant spune că omul îşi croieşte cale printre
concetăţenii săi, pe care nu-i poate suferi, dar de care nu se poate lipsi.
Hegel susţinea că individul are nevoie de semeni pentru a fi „recunoscut”, iar viaţa
individului implică o căutare de echilibru între închiderea în sine şi deschiderea faţă de
ceilalţi.
Se diferenţiază mai multe tipuri de societăţi. Din secolul al XIX-lea putem să
vorbim despre „societatea industrială”, ce cunoaşte o puternică dezvoltare tehnică şi o
urbanizare ca atare, o producere intensă de bogăţii. Pentru societăţile postindustriale
care au urmat, este mai importantă acordarea de servicii, decât producerea.

Din structura societăţii fac parte:

1. Subiecţii societăţii (oamenii şi comunităţile).
2. Relaţiile dintre oameni și comunități.
3. Instituţiile sociale.
4. Activitatea umană.
Societatea este alcătuită din mai multe sfere: cea economică, cea spirituală, cea
politică, cea socială.

Societatea este un sistem deschis şi neliniar, ce se autoorganizează, funcţionează în

spaţiile diferitor atractori, se dezvoltă în diferite "canale de evoluţie", poate trece dintr-
un canal de evoluţie în altul. Societatea în dezvoltarea ei a trecut două etape principale:
1) tradiţională; 2) tehnogenă, industrial-informaţională.
Societatea tehnogenă, industrial-informaţională a apărut în Europa în perioada
constituirii capitalismului timpuriu în care factorul principal ce determină procesele de
schimbare a vieţii sociale devine dezvoltarea tehnicii şi a tehnologiei, a industriei. Dar
premisele apariţiei acestei societăţi le găsim de acum în epoca antică, tradiţională, când

3
apare polisul antic, statul-oraş, bazat pe modul de viaţă comercial-meşteşugăresc, ce
reprezintă o varietate deosebită a societăţii viitoare, tehnogenă. Polisul a dus la apariţia
multor invenţii civilizatoare. A apărut ştiinţa teoretică şi experienţa de reglare
democratică a relaţiilor sociale ce au contribuit la progresul social viitor. În această
perioadă s-a realizat şi prima tehnologie viabilă care se susţine singură, focul, pentru că
în calitate de sursă de energie putea fi folosit lemnul, toate pădurile planetei.
Munca.
Diviziunea muncii şi cooperarea permit satisfacerea trebuinţelor (la brutar găseşti
pâine, la băcan alimente, la medic îngrijire medicală etc.)3
Munca desemnează orice activitate care este rentabilă din perspectiva socială.
Scopul principal al muncii este transformarea naturii într-un scop util omului,
pentru satisfacerea nevoilor şi intereselor acestuia.
Spre deosebire de activitatea animală, care este instinctivă, activitatea umană este
se produce după planuri conştiente.
În diferite perioade, munca a fost privită în mod diferit. De exemplu, pentru grecii
antici, munca însemna activitatea sclavilor şi a producătorilor. Iar politicienii, filosofii
nu lucrează şi activitatea era considerată cu atât mai importantă, cu cât era liberă de
necesitatea de producere de bunuri.
În tradiţie creştină se consideră că munca este un blestem. În „Facere” se spune că
săvârşind păcatul originar, oamenii au fost sortiţi de către Dumnezeu să îşi câştige
pâinea în sudoarea frunţii.
Chiar dacă tehnica contemporană, mecanizarea muncii o face pe aceasta din urmă
mai uşoară, divizarea extremă a sarcinilor face ca muncitorul să nu îşi poată reprezenta
scopul activităţii sale, legătura dintre diferite momente.
O viziune aparte asupra munci o prezintă K. Marx, care considera că alienarea
muncii presupune o exploatare economică, munca producând mai multă valoare decât

3
Didier Julia, Dicţionar de filosofie, Bucureşti: UNIVERS ENCICLOPEDIC, 1996, p. 311.
4
primeşte în schimbul ei muncitorul, ci faptul că oamenii nu se mai recunosc în munca
sa. Iar munca ar trebui să permită realizarea omului.
Chiar dacă se întâmplă ca omul să îndeplinească o muncă, care nu îl satisface,
pentru a îşi câştiga existenţa, o problemă mult mai stringentă cu care se confruntă el
actualmente este şomajul.

2. Societatea şi natura.
Societatea nu există absolut independent. Separându-se de natură, ea
interacţionează cu acesta. Natura este un mediu de existenţă, o condiţie permanentă a
existenţei umane.
Noţiunea „natură” se utilizează atât în sens larg, cât şi în sens îngust. În sens larg,
natura înseamnă totul – Universul şi poate fi identificată în acest sens cu noţiunea
„materie”, luată în formele sale multiple. Dar de cele mai multe ori, utilizăm noţiunea
în sens îngust, înţelegând prin acesta ansamblul condiţiilor naturale ale existenţei
omului şi omenirii.
Natura este existenţa din afara societăţii; regnul animal, vegetal, mineral, etc.
Natura constituie obiectul cercetării în primul rând al ştiinţelor naturii şi în acest sens,
şi a omului, ca fiinţă biologică.
Natura este mediul de existenţă al omului, acesta având atât un interes teoretic, cât
şi practic pentru ea. Natura constituie obiectul cercetării mai multor discipline, cum ar
fi: cosmologia, geografia, biologia, fizica, chimia.
Din cele mai vechi timpuri natura a fost obiectul interesului filosofilor. Antichitatea
greacă încerca să răspundă la întrebări cu privire la structura Universului, legătura
omului cu acesta. Cunoaştem că Pitagora considera că Pământul are forma unei sfere,
iar Aristotel acoperise Pământul cu o cupolă din cristal, pe care erau fixate stelele. În
scrierile anticilor, natura nu se opunea omului.

5
 În creştinismul medieval natura este privită în primul rând ca ceva opus spiritului,
ca o creaţie a lui Dumnezeu. Filosofia scolastică, bazându-se pe învăţătura lui
Ptolemeu, considera că Pământul este centrul nemişcat al Universului.
Un pas înainte în conceperea Universului a fost făcut de către filosofia
renascentistă. O descoperire deosebită în această privinţă a fost crearea de către
Copernic a sistemului heliocentric al lumii, ce nega teoria geocentristă. Giordano
Bruno înaintează ideea infinitului lumii. Iar Galileeo Galilei a confirmat ipoteza
precum că corpurile pământeşti şi cele cereşti sunt analogice după structură, a
descoperit planetele sistemului ceresc.
Filosofia modernă a adus cu ea o cercetare mai serioasă a naturii. Obiectul ştiinţei
era considerată natura, iar scopul acesteia este de a transforma natura într-o împărăţie a
omului. Natura este privită ca o resursă de la care trebuie de luat cât mai mult.
În secolul XX, mai ales în a doua jumătate a acestuia, ştiinţa a cunoscut o
dezvoltare furtunoasă şi sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice s-a schimbat
caracterul interacţiunii dintre om şi natură. Aceasta a dus la aceea că armonia relaţiilor
dintre om şi natură s-a zdruncinat. Iar aceasta poate duce cu sine pericole atât pentru
om, cât şi pentru natură.
Natura cu societatea se află în interacţiune. Aceasta se manifestă în faptul că
societatea a apărut ca un product al naturii, în rezultatul evoluţiei acesteia. Unitatea
naturii şi societăţii se cuprinde în însăşi geneza acestora. Există o comunitate a
semnelor caracteristice a omului şi animalelor. Omul este o parte a naturii. De
asemenea, societatea nu poate să existe în afara societăţii.
Principalele influenţe ale naturii asupra societăţii sunt:
1. Natura îi acordă omului mijloace pentru existenţă – materiale, energie, aer, apă,
etc.
2. Natura influenţează amplasarea forţelor de producere. În dependenţă de
particularităţile geo-climatice unele popoare se ocupă prioritar de pescuit, altele
- de crescutul animalelor şi extracţia petrolului.

6
 3. Natura accelerează sau încetineşte dezvoltarea forţelor de producţie. Această
influenţă scade cu timpul.
4. Prin cataclisme naturale se pot distruge creaţiile umane.

3. Problemele globalizării.
Globalizarea este termenul întrebuinţat pentru a descrie un proces multicauzal care
are drept rezultat faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au
repercusiuni din ce în ce mai ample asupra societăţilor şi problemelor din alte părţi ale
globului.
Nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată, şi probabil nici
definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese
complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei societaţi. Ea poate
fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.
Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăţi şi
în economia mondială care rezultă din comerţul internaţional extrem de crescut şi din
schimburi culturale. Descrie creşterea comerţului şi a investiţiilor datorită căderii
barierelor şi interdependenţei dintre state. În context economic, este des întâlnită
referirea aproape exclusivă la efectele comerţului şi în particular la liberalizarea
comerţului sau la liberul schimb.
Haosul cu care ne confruntăm astăzi derivă din faptul că, pornind de la dezvoltarea
tehnologică şi economică, ale carei origini provin în special din Statele Unite, un
număr important al activităţilor umanităţii se situează pe o scală şi un orizont atât de
mari, încât au depaşit graniţele naţionale, în limitele cărora statele suverane îşi exercită
dreptul la guvernare. Acest fenomen a fost denumit globalizare, un termen care
ascunde mai multe decât lasă să se înţeleagă. Pe masură ce domeniul activităţilor
umane se extinde dincolo de reglementările statului-naţiune, legalitatea şi regulile au
devenit prea strâmte.

7
Globalizarea economică – patru aspecte se referă la globalizarea economică ce indică
patru tipuri de fluxuri peste graniţe, şi anume fluxuri de bunuri/servicii, de exemplu
liber schimb, fluxuri de persoane (migraţia), de capital şi de tehnologie. O consecinţă a
globalizării economice este îmbunatăţirea relaţiilor dintre dezvoltatorii aceleiaşi
industrii din diferite părţi ale lumii (globalizarea unei industrii), dar şi o erodare a
suveranităţii naţionale asupra sferei economice. FMI-ul defineşte globalizarea ca şi
“creşterea în interdependenţa economică a ţărilor din întreaga lume prin creşterea
volumului şi a varietăţii tranzacţiilor de bunuri şi servicii peste graniţe, fluxul de
capital internaţional mult mai liber şi mai rapid, dar şi o difuziune mai largă a
tehnologiei.”(FMI, World Economic Outlook, mai 1997). Banca Mondială defineşte
globalizarea ca “Libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii
economice voluntare cu rezidenţi ai altor ţări”.
Atâta timp cât lumea are în acelaşi timp înţelesuri tehnice şi politice, grupuri diferite
vor avea istorii diferite ale globalizării. De altfel, în termeni generali folosiţi în
economie şi economie politică este o istorie a creşterii comerţului inter-statal bazat pe
instituţii stabile ce autorizează firme din diferite state să schimbe mai uşor bunuri.
4. Procese sociale. Socializarea
Socializarea este definită de Anthony Giddens (2001) ca procesul prin care individul devine
conştient de sine, integrându-se în cultura în care s-a născut. Prin procesul de socializare se realizează
transmiterea intergeneraţională a normelor sociale, obiceiurilor, valorilor, şi mentalităţilor (Dorofte,
2001). Socializarea este un proces de adaptare a personalităţii la mediul social, şi în acelaşi timp de
construcţie a identităţii sale sociale. Este vorba de constituirea Eului social, şi a identităţii individului
(Dorofte, 2001). Socializarea armonizează conduita individului cu modelele, normele şi valorile
comunităţii şi grupurilor din care individul face parte, fiind o parte a procesului de constituire a
personalităţii sociale a individului, ceea ce-l face să fie înzestrat cu originalitate şi unicitate (Ponea,
Sandu, 2011). Construcţia socială a personalităţii are loc prin intermediul interacţiunilor sociale la
care acesta participă, şi care îi permit să se exprime social şi în acelaşi timp să se autocunoască.
Adrian Neculau (2007) arată că procesul de socializare generează similitudini şi diferenţe între
membrii unui comunităţi sau a unui grup, făcând ca individul să se afle într-o continuă schimbare şi
dezvoltare a abilităţilor şi capacităţilor sociale şi personale. Socializarea reprezintă învăţarea

8
continuă, prin interacţiune socială, în structuri coerente, a unor paternuri de conduită socială, a unor
seturi de norme, reguli, valori, etc. Adrian Neculau (2007) identifică o serie de caracteristici ale
procesului de socializare precum: continuitatea procesului, interiorizarea achiziţiilor, constituirea
propriilor paternuri comportamentale. Prin procesul de socializare, individul îşi interiorizează
maniera de a percepe şi interpreta lumea şi înţelegerea modului de funcţionare a sistemului social.
Socializarea îmbracă două forme principale: primară şi secundară. Socializarea primară se realizează
în principal în familie, în perioada copilăriei, în timp ce cea secundară se realizează în perioada
adolescenţei şi a vârstei adulte prin intermediul grupurilor de referinţă, de tipul şcoli, organizaţii, sau
a unor factori socializanţi difuzi precum mass-media, literatura, sistemul cultural (Dorofte, 2001;
Giddens, 2001; Schifirneţ, 2002).
În calitate de proces continuu, odată cu aderarea la un nou grup, are loc un proces de
resocializare, prin înlocuirea sau extinderea setului de valori şi credinţe ale individului, precum şi al
concepţiilor despre sine, în conformitate cu normele, valorile şi ideologia grupului de referinţă. De
obicei, procesul se realizează prin interacţiuni în grup mic foarte intense, în care mediul fizic şi
simbolic sunt controlate de către agenţii socializării (Dumitrescu, 2010). Tatiana Dorofte (1997)
defineşte socializarea ca fiind un proces de antrenare a indivizilor în procesul de asimilare a
normelor, cunoştinţelor, valorilor şi credinţelor specifice comunităţii respective, în scopul de a obţine
conformitatea socială a viitorilor săi membri. Din perspectiva societăţii, socializarea constituie
drumul individului spre cultură, procesul prin care omul îşi construieşte un sens al propriei vieţi, în
funcţie de influenţele sociale la care este supus. Din perspectiva individului, socializarea permite
realizarea potenţialităţilor de creştere şi construcţia propriei personalităţi (Dorofte 1997).
Socializarea, cel puţin cea primară, dar parţial şi cea secundară, se desfăşoară paralel cu maturizarea
biologică, şi psihologică a individului.
Potenţialităţile de dezvoltare ale fiinţei umane din perspectivă biologică sunt transmise de la o
generaţie la alta în mod ereditar. Aceste caracteristici sunt simple virtualităţi care predispun către o
anumită dezvoltare a persoanei. Bagajul ereditar va fi valorificat numai prin interacţiune socială, prin
intermediul procesului de socializare. Cel mai important element ereditar care permite individului să
participe la viaţa socială îl reprezintă capacitatea de utilizare a limbajului. Capacitatea de exercitare a
limbajului articulat este strâns corelată cu gândirea. Gândirea se poate desfăşura doar în cadrele de
referinţă ale limbajului. În lipsa achiziţionării unui limbaj nu se pot dezvolta procesele psihice
superioare. Încă de pe vremea lui Platon şi Aristotel a existat o permanentă dispută cu privire la însăşi
natura lumii şi capacitatea umană de a o cunoaşte. Perspectiva esenţialistă susţinută de Platon şi
Aristotel afirmă existenţa unei cauze superioare a lucrurilor, care nu sunt altceva decât simple reflexii

9
a unei condiţii metafizici superioare numită lumea ideilor. O altă distincţie este cea dintre raţionalism,
conform căreia cunoaşterea este bazată strict pe raţiune şi empirism, conform căreia cunoaşterea se
bazează pe datele senzoriale numite şi date empirice. În ceea ce priveşte fundamentele dezvoltării
personalităţii disputa se desfăşoară între inneism şi constructivism. Adepţii inneismului, printre care
cel mai important este Naom Chomsky (n. 7 Decembrie 1928), susţin ipoteza unei gramatici
universale bazată pe un ansamblu de structuri şi mecanisme biologice înnăscute şi caracteristici
specifice umane capabile să genereze gramaticile particulare ale limbajelor naturale (Flonta, 1995).
Chomsky ajunge la această ipoteză studiind achiziţia limbajului de către un vorbitor. Contribuţia
individului la structurarea limbajului se bazează pe un fond înnăscut, fiind o particularitate a speciei
umane, numită gramatica generativă sau gramatica universală (Chomsky, 1986). Opus teoriei lui
Chomsky, Piaget (1973) explică devoltarea psihosocială a fiinţei umane printr-un proces multi-stadial
prin care trece copilul pe parcursul maturităţii sale biologice. Structurile cognitive nu sunt înnăscute,
predeterminate, ci ele sunt performate ca mecanisme de autoreglare în cursul procesului de
socializare (Dorofte, 1997). O serie de alte teorii vizează predispoziţiile latente spre un anumit tip de
comportament de exemplu de tip criminogen (Lombroso, 1895). Teoria lui Lombroso sugerează
existenţa unei distincţii de natură biologică a persoanelor cu predispoziţii criminale. Lombroso era
convins că o persoană este înnăscută cu tendinţe criminale şi că acest instinct este de natură patogenă.
Decriptarea genomului uman nu a putut pune în evidenţă o malformaţie congenitală care să poată fi
făcută responsabilă de comportamentul antisocial. Totuşi se consideră că anumite trăsături de
personalitate sunt într -adevăr înnăscute, dar că ele devin active în urma experienţelor sociale. În mod
cert există o serie de particularităţi biologice printre care inteligenţa – atât inteligenţa generală cât şi
cea socială sau emoţională – posibile tulburări psihice etc., care să determine dezvoltarea
personalităţii. Astăzi există studii de genetica comportamentului uman, care analizează trăsăturile
înnăscute ale comportamentului uman şi bazele genetice ale acestuia. Pentru a se reliefa sursele
genetice ale unui comportament se studiază apariţia comportamentului presupus ca moştenit, în
familiile adoptatoare.
Socializarea primară sau socializarea iniţială se realizează în perioada copilăriei, în principal în
mediul familial. Socializarea secundară începe odată cu vârsta adolescenţei şi continuă pe toată
perioada adultă şi se realizează atât prin şcoală cât şi grupuri de muncă, grupuri de prieteni,
organizaţii, mass media. Socializarea primară în mediul familial pune copilul pentru prima dată într-o
relaţie cu alteritatea, constituind astfel un fundament implicit al inserţiei socio-culturale a
individului(Dorofte, 1997). Socializarea primară va transmite copilului codurile culturale constând în
obiceiuri, reguli, credinţe, valori ale mediului social şi al culturii din care va face parte. Aceste coduri

10
culturale primare sunt transmise indirect prin răspunsurile părinţilor şi membrilor familiei la
solicitările şi nevoile copilului. Îngrijirea copilului de către părinţi conţine implicit codurile culturale
de bază ale societăţii în care copilul va intra. Îngrijirea copilului nu este acţiune unidirecţională de la
părinte la copil. Ea implică interacţiune dintre părinţi şi copil, dar şi relaţii cu alţi membri
semnificativi ai familiei, bunici, fraţi, unchi, veri şi cu instituţii ale comunităţii. Prima interacţiune
părinţi-copil, şi implicit primele experienţe sociale ale copilului (Dorofte, 1997) sunt centrate în jurul
actului alimentaţiei. Hrănirea este, aşadar, un cod cultural de maximă importanţă pentru individ,
deoarece a fost înregistrat ca prim semnal cultural primit de copil de la părinţi. Alăptarea, hrănirea cu
biberonul şi trecerea treptată spre hrana solidă instituie unul dintre cele mai importante coduri
culturale şi anume relaţia cu alteritatea, sub forma unei relaţii de îngrijire. Mama este cea care oferă
îngrijirea şi hrănirea. Toate culturile investesc maternitatea cu funcţia grijii. Termenul de grijă
îmbracă mai multe sensuri: acela de purtare de grijă sau îngrijire, dar şi acela de angoasă (Sandu,
Cojocaru, & Oprea, 2013). Nel Noddings (1984; 1994) identifică două surse de acţiuni etice, în
răspunsul afectiv natural ce apare sub forma de grijă şi, respectiv, în memoria îngrijirii primite în
perioada propriei formări a socializării primare şi a construcţiei propriul sine ideal. Nel Noddings
vorbeşte despre simpatie ca împărtăşire afectivă şi simţire împreună, ce devine o stare proprie
îngrijirii atrăgând atenţia afectivă în procesul îngrijirii. Experienţa îngrijirii şi respectiv a alterităţii
sunt, aşa cum exprimam anterior, primele coduri culturale cu care se confruntă copilul în perioada
propriei îngrijiri. Noddings (1984) atrage atenţia asupra două tipuri diferite de socializare primară,
bazate pe diferenţa de gen şi care vor determina ulterior două forme diferite de răspuns moral şi
implicit de conformism de gen. Socializarea feminină va genera o moralitate a cărei valoare centrală
este grija, în timp ce socializarea masculină va întemeia moralitatea pe dreptate şi drepturi. Idealul
moral masculin va fi de tip deontic, bazat pe impunerea restricţiilor şi pe relaţia de tensiune cu
alteritatea. Această tensiune va genera competitivitate şi spirit de competiţie. Socializarea feminină se
bazează pe comuniune cu alteritatea şi pe cooperare. Etica dreptăţii construieşte sociabilitatea
instituind contractul social, în timp ce etica grijii contextualizează socialul. Ne detaşăm de Noddings,
criticând ideea că socializarea este centrată pe gender. Noi considerăm că socializarea primară
normală transmite copilului atât experienţa echităţii, cât şi pe cea a grijii. Experienţa echităţii este
transmisă prin diversele forme de limitare la care copilul este supus. Înţărcatul, limitarea strictă a
raţiilor, experienţele simultane şi succesive de comunicare cu ambii părinţi şi mai ales experienţa
comunicării şi îngrijirii colective, împreună cu fraţii, constituie fundamentul exprimării echităţii, în
timp ce actul hrănirii, al legănatului, al mângâiatului, constituie experienţa îngrijirii. Nu negăm faptul
că încă din prima perioadă a socializării apar elemente distincte în funcţie de statusul de gen. Ele se

11
vor amplifica în perioada socializării secundare ducând la o performare în rolurile de gen. Contextul
social actual de emancipare a femeii permite uneori o confuzie de roluri de gen. Socializarea de gen
este mai difuză, atât elementele de competitivitate, cât şi cele de cooperare, fiind prezente aproape
egal în socializarea feminină şi masculină. Experienţa socializării primare va impregna personalitatea
copilului cu sentimente de încredere în sine şi în ceilalţi, respectiv neîncredere, suspiciune şi teamă.
Cele două modele vor creea premisele unei abordări a experienţei comunicative, bazată pe succes şi
cooperare, respectiv pe insucces şi neîncredere. Cea mai importantă sarcină din perioada socializării
primare este aceea a formării experienţei comunicative. Experienţa comunicativă este în primul rând
de factură nonverbală afectivă şi urmată de însuşirea limbajului articulat. Mesajele primite de copil de
la părinţi şi de la familie nu sunt neutre cultural, ele conţin imagini, coduri culturale ce corespund
experienţei sociale a părinţilor şi implicit a mediului social în care socializarea se produce. Experienţa
primirii mesajelor şi bogăţia de coduri culturale cuprinse în acestea va permite copilului constituirea
propriilor mesaje, deschizându-i poarta către lumea socială. Tot în cadrul socializării primare, are loc
o primă socializare morală. Copilul învaţă ideea de copil bun sub forma obedienţei sau pedepsei,
respectiv a răsplății. Învăţarea virtuţii desemnată prin ideea de „copil bun” este asociată cu cea de a fi
pe plac părinţilor, iar cea de „copil rău” cu disconfortul creat părinţilor. Sancţiunea şi răsplata
instituie pentru copil experienţa primară a controlului social, care va sta la baza oricărei relaţii de
putere pe care individul o va experimenta ulterior. Obedienţa, complianţa aderenţa, sau dimpotrivă
diversele forme ale devianţei sunt raportări la relaţiile de putere inegale şi tot atâtea modalităţi de
simetrizare a lor.
Socializarea secundară se desfăşoară începând cu perioada preadolescenţei şi până la vârstele
adulte înaintate, sub forma unor procese continue de socializare de rol. Socializarea secundară
permite însuşirea de către individ a normelor şi valorilor specifice fiecărui status pe care-l dobândeşte
şi a comportamentului de rol dezirabil. Socializarea secundară are loc prin intermediul grupurilor de
formare sau informare. Socializarea secundară instituţionalizată se numeşte educaţie.
Tipuri de socializare ➢ După moment: - socializarea primară (0-7ani) incepe din primele zile de
viata, persoana dobandeste informatiile si abilitatile esentiale pentru a participa la viata cotidiana si
isi formeaza eul. - socializarea secundară (7-sfârșitul adolescenței)individul deja socializat se
integreaza in noi domenii ale vietii sociale; - socializare continuă (toată viața) este procesul de
transmitere si insusire a unor modele culturale si normative de-a lungul intregii vieti a unui
individ.Acest tip de socializare reflecta necesitatea invatarii permanente de catre individ,inclusiv pe
perioada adulta a noi norme si valori.. ➢ După scop: - socializare anticipativa (individul este
socializat pentru rolurile sociale pe care nu le detine inca; - socializare negativă (individul învață

12
valori si norme opuse societații in care trăiește); - resocializare (scoli de corecție, închisori) se refera
la renuntarea la unele comportamente, norme, valori si adoptarea altora. Agentii de socializare : ➢
familia ( cel mai important agent al socializarii) ➢ scoala ➢ grupuri de tip pereche ➢ mass-
mediaAgentii socializarii: Persoane, grupuri sau organizatii care intervin in procesul de socilizare si
care inflenteaza ceea ce invata, valori, convingeri, comportamente. ➢ Familia – are un rol
fundamenal in socializarea primara a copilullui si este principalul agent al socializarii. Familia este un
numai locul in care copilul se naste si traieste prima perioada a vietii, dar ea este intermediarul dintre
societatea globala si copil, locul in care se modeleaza principalele componente ale perosnalitatii. ➢
Scoala – este un agent socializator complex, care ofera atat informatii, calificarii cat si un intreg
climat valoric si normativ, formal si informal. Copiii intra in scoala la varsta de 6-7 ani si o parte
semnificatava a acestora iese la sfarsitul varstei adulte. Este evident faptul ca aceasta lunga perioada
de scolarizare, lasa urme pentru toata viata. ➢ Grupurile de tip pereche – reprezinta grupurile
formate din membrii care au aproximativ aceeasi varsta si se manifesta ca agenti puternici de
socializare, mai ales in perioada copilariei si adolescentei. ➢ Mass-media – consituie un agent
principal al socializarii in societatile dezvoltate. Poate fi positiva sau negativa, in functie de
continutul mesajului.

13