Sunteți pe pagina 1din 125

MASTER

PROTECŢIA COPILULUI
ABUZAT ŞI NEGLIJAT

MODUL

Abuzul asupra copilului cu cerinţe educative speciale


(CES – 0-20 ani)

- NOTE pentru suport de curs -

Iaşi, 2008
CUPRINS

1. Recapitulare sintetică psihologică – tabele sinoptice (obiecte –


metode–legi–principii; paradigme bio-psiho-sociale, clasificare
QI).

2. Precizări terminologice

3. Introducere în handicapatologie

4. Tabel sinoptic structural cu ramificaţiile stărilor de handicap


medico-psihologic şi psihologic social (comentarii interactive la
curs)

5. Aspecte specifice copiilor cu cerinţe educative speciale

6. Handicap cu relevanţă psihologică: Handicapul mintal


(tabel sinoptic)

7. Handicapul comportamental

8. Precizări terminologice (definiţii) ale formelor de abuz

9. Copilul abuzat fizic

10. Copilul neglijat

11. Copilul abuzat sexual

12. Familii disfuncţionale cu copii care necesită C.E.S.

- Bibliografie

2
Cap. 1.
Recapitulare Fenomene
sintetică Procese psihice Funcţii Stări -Reacţii
psihice
psihologică-
tabele sinoptice 1. procese 1. senzaţii
(obiecte –metode– psihice 2. percepţii
legi–principii; - senzoriale 3. reprezentări
paradigme bio-
psiho-sociale, 2. procese 1. gândirea
clasificare QI). cognitive 2. limbajul
OBIECTUL ŞI superioare 3. memoria
CONŢINUTUL 4. imaginaţia
PSIHOLOGIEI
3. procese şi 1. activitatea umană
activităţi 2. motivaţia
reglatoare 3. afectivitatea
4. voinţa
5. deprinderile
6. atenţia

4. SPU şi Conştiinţa - inconştient


interacţiunea - subconştient - intuitivă
proceselor - prezumtivă
psihice
- conştient - preconştient
- retrocogniţie
5. sistemul 1. personalitatea
personalităţii 2. temperamentală
3. aptitudinile
4. caracterul
5. creativitatea
6. credinţă- spiritualitate
- sexualitatea omului
6. paranormal - bioinformatica (percepţii
extrasenzoriale) schimbul de
informaţii fără solicitarea organelor de
simţ normale, pe cale extrasenzorială;
hipnoza/telepatia/vizionarismul/
precogniţia/retrocogniţia/experienţa
extrasenzorială/capacitatea de a vedea
cu mâinile sau alte organe/inspiraţia/
Psihologia viziuni (percepţia de apariţii);
Sistemului -bioenergetica – descrie fenomene
psihic uman legate de producerea unor efecte
(SPU) perceptibile obiectiv, fără însă a
mai solicita forţe sau energii fizice
obişnuite; influenţa energetică
asupra materiei;
psihokinezia/fenomene de
îndoire/fenomene de
antigravitaţie/transformarea
energiei/efecte electromagnetice
fără o suficientă explicaţie
fizică/procese chimice şi biologice
inexplicabile care se consumă sub
influenţa
conştiinţei/psihometria/radiestezia/
terapii bioenergetice.

3
METODELE PSIHOLOGIEI

1. de diagnoză - 1. generale:
1. observaţia (introspecţia şi autoobservaţia)
2. conversaţia – convorbirea: didactică
şi ştiinţifică
3. biografia (anamneză psihologică)
4. metode expresive psihosomatice
5. produsele activităţii
6. ancheta psihologică
- 2. speciale:
1. probe
2. teste
3. chestionare
4. scale
5. tehnici proiective
6. aparate şi instrumente psihologice
2. de interpretare şi prelucrare a datelor statistice:
1. metode manuale
2. metode de prelucrare automată a datelor
3. interpretarea psihologică
3. de tratament (psihoterapie) – orientări:
1. dinamico-psihanalitică (Freud)
2. comportamentală – cognitiv (Ellis&Beck)
3. experienţială umanistă (Rogers - Mitrofan)

Legile psihologice

1. Legi funcţionale: (legile sensibilităţii – adaptarea senzorială; legile


memoriei; legile efortului voluntar).
2. Legi de compoziţie, de organizare sau structură (modul de organizare al
percepţiei, al personalităţii, al caracterului).

4
3. Legi de dezvoltare (genetice) care explică ordonarea necesară a stadiilor
dezvoltării:
- intelectuale (J. Piaget)
- sexuale (S. Freud)
- afective (H. Wallon)
- morale (L. Kohlberg)

Principii ale psihologiei

1. Principiul conştiinţei
2. Principiul adaptării
3. Principiul psiho-biologic
4. Principiul epistemologic
5. Principiul unităţii psihice
6. Principiul învăţării relaţionale (socializare)

Paradigma dezvoltării psihodinamice


(psihoafective)
- după S. Freud – stadialitatea psihosexuală

1. Stadiul oral (canibalic): 0-1 an


- faza orală pasivă;
- faza orală activă;
- complexul înţărcării.
2. Stadiul anal: 1-3 ani
- complexul sadic-oral (al distrugerii);
- complexul spectacular (2 ani).
3. Stadiul falic: 3-5/6 ani
- complexul Hedonic
- complexul nuclear - Oedip
- complexul lui Cain şi Abel
4. Stadiul de latenţă: 5/6 ani – 10/11 ani - pubertate
5. Stadiul genital (pubertate şi adolescenţă 10-20 ani)
6. Stadiul actual.

Paradigma stadiilor dezvoltării inteligenţei


J. Piaget

1. Stadiul inteligenţei SENZORIO-MOTORII (0-2 ani)

5
2. Stadiul inteligenţei PREOPERATORII (2-6,7 ani)
A. PRECONCEPTUAL (2-4 ani)
B. INTUITIV (4-6,7 ani)
3. Stadiul inteligenţei OPERATORII (6-14 ani)
A. OPERAŢIILOR CONCRETE (6-7 ani şi 11-12 ani)
B. OPERAŢIILOR FORMALE (11-12 ani şi 14-16 ani)
4. Stadiul inteligenţei REFLEXIVE (16-20 ani) (sau vârsta teoriilor)

Dezvoltarea inteligenţei după B. Bloom

- până la 4 ani â 50%


- până la 8 ani â 80%
- până la 12 ani â 92 %
- după 16-20 ani procesul evolutiv al inteligenţei se încheie, cota maximă
de dezvoltare a intereselor
- 12-15 ani â sclipiri de inteligenţă;
- 30-45 ani â perioada cea mai fecundă de creaţie.

Paradigma stadiilor dezvoltării psiho-şcolare-sociale

1. Copilăria (0-10 ani)


2. Adolescenţa (10-20 ani)
3. Maturitatea (20-60 ani)
4. Senectutea (peste 60 ani).
1. Copilăria 0-10 ani
0-3 ani – antrepreşcolară
0-1 an – vârsta sugară
1-2 ani – vârsta senzorială
2-3 ani – vârsta ortopsihică
3-6 ani – preşcolară
3-4 ani – grupa mică
4-5 ani – grupa mijlocie
5-6 ani – grupa mare
6-10 – şcolară mică
6-7 ani – clasa I
7-8 ani – clasa II
8-9 ani – clasa III
9-10 ani – clasa IV
2. Adolescenţa 10-20 ani
- primară 10-12 ani – prepubertatea – f. biologică

6
- secundară 12-16 ani – pubertatea – f. psihic
- terţiară 16-20 ani – f. integrativ şcolar – profesional – social
3. Maturitatea 20-60 ani
20-30 ani – tinereţea
30-50 ani – maturitatea
50-60 ani – randament maxim profesional
4. Senectutea
60-70 ani – bătrâneţe – medici
70-80 ani – bătrâneţe medie – preoţi
Peste 80 ani – marea bătrâneţe – Dumnezeu.

Clasificarea intelectuală
după criteriul QI – se prezintă astfel:

Clase QI Denumire
1. 0-19 Deficienţă mintală gravă (Idioţie) 0-2 ani (vârsta
mintală)
2. 20-49 Deficienţă mintală medie (Imbecilitatea) 2-7 ani
3. 50-69 Deficienţă mintală uşoară (D.M) 7-10 ani
4. 70-79 Inteligenţă de limită
5. 80-89 Inteligenţă sub medie
6. 90-99 Inteligenţă de nivel mediu (slabă)
7. 100-109 Inteligenţă de nivel mediu (bună)
8. 110-119 Inteligenţă deasupra nivelului mediu
9. 120-140 Inteligenţă superioară
10. peste 140 Inteligenţă extrem de ridicată (excelenţi – supra-
dotaţi – înalt abilitaţi)

Teste pentru stabilirea QI-ului:


1. W.A.I.S.
2. W.I.S.C.
3. Matricele progresive Raven (3 variante)
4. Bateria „B.A.” – inteligenţa generală
5. Test „DAT” – inteligenţă tehnică
6. Bateria „K.L.T”.

7
Cap. 2. Precizări terminologice

În literatura psihologică se întâlnesc frecvent mai mulţi termeni care, în


funcţie de modul de abordare a problematicii persoanelor cu cerinţe speciale, pot
clarifica o serie de delimitări semantice utile în înţelegerea corectă şi nuanţată a
fenomenelor avute în vedere:
1. Aspectul medical - deficienţa - se referă la deficitul stabil prin metode şi
mijloace clinice sau paraclinice, explorări funcţionale sau alte evaluări folosite
de serviciile medicale, deficit care poate fi de natură senzorială, mintală,
motorie, comportamentală sau de limbaj.
Prin deficienţă se înţelege pierderea, anomalia, perturbarea cu caracter defi-
nitiv sau temporar a unei structuri fiziologice, anatomice sau psihologice şi
desemnează o stare patologică, funcţională, stabilă sau de lungă durată, ire-
versibilă sub acţiunea terapeutică şi care afectează capacitatea de muncă,
dereglând procesul de adaptare şi integrare la locul de muncă sau în comunitate a
persoanei în cauză.
Termenul generic de deficienţă include şi o serie de alţi termeni cu o
semnificaţie şi o serie semantică mai îngustă, cum ar fi:
- deficit - desemnează înţelesul cantitativ al deficienţei, adică ceea ce
lipseşte pentru a completa o anumită cantitate sau întregul;
- defectuozitate - se referă la ceea ce determină un deficit;
- infirmitate - desemnează diminuarea notabilă sau absenţa uneia sau mai
multor funcţiuni importante care necesită o protecţie permanentă, fiind
incurabilă, dar care poate fi reeducată, compensată sau supracompensată;
- invaliditate - implică pierderea sau diminuarea temporară sau permanentă
a capacităţii de muncă;
- perturbarea - se referă la abaterile de la normă.
2. Aspectul funcţional - incapacitatea - reprezintă o pierdere, o diminuare
totală sau parţială a posibilităţilor fizice, mintale, senzoriale etc., consecinţă a
unei deficienţe care împiedică efectuarea normală a unor activităţi. Indiferent de
forma de manifestare (fizică, senzorială, mintală etc.), incapacitatea conduce la
modificări de adaptare, la un anumit comportament adaptativ, la performanţe

8
funcţionale care determină forme, mai mult sau mai puţin grave, de autonomie
personală, profesională sau socială.
3. Aspectul social - rezumă consecinţele deficienţei şi ale incapacităţii, cu
manifestări variabile în raport cu gravitatea deficienţei şi cu exigenţele mediului.
Aceste consecinţe pe plan social sunt incluse în noţiunile de handicap, respectiv
inadaptare şi se pot manifesta sub diverse forme: inadaptare propriu-zisă, mar-
ginalizare, inegalitate, segregare, excludere.
Handicapul pentru o persoană este considerat un dezavantaj social, rezultat
dintr-o deficienţă sau incapacitate care limitează sau împiedică îndeplinirea unui
rol într-un context social, cultural, în funcţie de vârsta, sexul sau profesia
persoanei respective.
Dificultăţile întâlnite de persoanele cu handicap sunt multiple şi complexe,
iar o clasificare a grupelor de dificultăţi o, putem sistematiza astfel:
a. Dificultăţi de ordin general:
- dificultăţi de deplasare şi mişcare, pentru cei cu deficienţe fizice;
- dificultăţi de exprimare şi de comunicare, pentru cei cu deficienţe
senzoriale;
- dificultăţi de adaptare la modul de viaţă cotidian şi la rigorile vieţii sociale,
pentru cei cu deficienţe mintale şi intelectuale;
- dificultăţi de întreţinere, pentru persoanele lipsite de resurse şi venituri sau
care au venituri mici.
b.Dificultăţi de ordin profesional:
- dificultăţi legate de instruirea şi pregătirea profesională a persoanelor cu
diferite forme şi grade de deficienţă;
- dificultăţi de plasare în locuri de muncă corespunzătoare profesiei sau
absenţa unor locuri de muncă în condiţii protejate (ateliere protejate, secţii
speciale de producţie pentru persoane cu handicap etc.).
c. Dificultăţi de ordin psihologic şi social:
-bariere psihologice care apar între persoanele cu şi fără handicap ca urmare
a dificultăţilor întâmpinate în activităţile cotidiene, profesionale sau sociale,
precum şi datorită unor prejudecăţi sau a unor reprezentări deformate cu privire
la posibilităţile şi activitatea persoanelor cu deficienţe.
Concluzionând, putem spune că deficienţa poate determina o incapacitate
care, la rândul ei, antrenează o stare de handicap ce face ca persoana deficientă
să suporte penalizările mediului în care trăieşte, mediu care poate asimila, tolera
sau respinge persoana deficientă şi, de aici, o serie de consecinţe cu urmări atât
asupra echilibrului vieţii interne a persoanei respective, cât şi în planul relaţiilor
cu cei din jur, fapt care conduce la includerea persoanei cu deficienţe într-un cerc
vicios, cu urmări, uneori destul de complexe în procesul dezvoltării şi structurării
armonioase şi echilibrate a personalităţii acesteia.

9
Cap. 3. INTRODUCERE ÎN HANDICAPATOLOGIE

Semantismul noţiunilor

Psihologia persoanelor cu nevoi speciale sau handicapatologia cuprinde


problematica persoanelor îndreptăţite să primească din partea statului, asistenţa
recuperatorie şi asistenţa specială, cunoscută sub sintagma utilizată frecvent de
„persoană în dificultate”, care este de preferat, spre deosebire de alte sintagme aflate
deja în circulaţie curentă: persoană inadaptată, persoană cu invaliditate, persoană cu
deficienţe, persoană infirmă, persoană cu incapacităţi, persoană cu maladii cronice,
persoană anormală, persoană deviantă, persoană exclusă, etc., deşi sintagma cea mai
apropiată de o realitate care exprimă o suferinţă bio-psiho-socială este „persoană
handicapată”. În schimb, sintagma „persoană în dificultate” acoperă totalitatea
categoriilor cu acces în sistemul protecţiei şi asistenţei sociale (inclusiv şomeri,
săraci, bătrâni); deci sunt incluse şi persoanele cu dificultăţi economice, cu
dificultăţi de inserţie socio-profesională, drame familiale etc.
S-a încercat să se elimine termenul „handicapat”, propunându-se sintagma
persoană cu nevoi speciale sau persoană cu cerinţe speciale, dar nu s-a reuşit.
Atât Organizaţia Naţiunilor Unite (îndeosebi Organizaţia Mondială a Sănătăţii),
cât şi Structurile Integrative ale Europei (Consiliul Europei şi Uniunea Europeană)
continuă să folosească masiv categoriile de handicap şi incapacitate-vezi raportul
Normalitate-Anormalitate-Subnormalitate.

Originea şi evoluţia noţiunii de handicap

La origine, termenul de „handicap” nu a fost un cuvânt simplu, ci o sintagmă.


Era compusă din 3 unităţi semantice diferite: hand in cap. În engleză, unde
sintagma a apărut prima oară (sec. XVI), „hand” înseamnă mână, „in” este
echivalent cu în, „cap” înseamnă caschetă, căciulă. Expresia „ hand in cap” era
folosită pentru desemnarea unui joc în care partenerii îşi disputau diverse obiecte
personale după un preţ fixat de un arbitru. Obiectele erau puse într-o căciulă
(„cap”), de unde se extrăgeau cu mâna („hand”), absolut la întâmplare. Prin

10
contractare lingvistică, consoana „n” de la „in” a dispărut, iar sintagma a devenit
cuvânt de sine stătător.
În secolul XVIII (1754), cuvântul „handicap” începe să fie explicat la
competiţiile dintre doi cai, iar mai târziu (1786) şi la cursele cu mai mult de doi
cai.
În limba franceză scrisă, termenul de handicap (aplicabil la cursele de cai),
apare consemnat în 1827. În dicţionare, termenul este întâlnit în suplimentul
„Littre”, în l877. În Dicţionarul Academiei, termenul „handicap” este introdus în
1935, apărând şi derivatele sale.
Extensia conţinutului semantic al cuvântului „handicap” continuă prin glisarea
acestuia de la limitarea capacităţilor cailor la limitarea capacităţilor oamenilor,
apoi la limitarea capacităţilor umane, la consecinţele acestor limitări. Se estimează
că expresia „handicap fizic” a apărut prin 1940.
În limba română - Dicţionarul limbii române literare contemporane - din 1956 -
consemnează termenul de „handicap” în ipostaza de substantiv - la care se adaugă
derivatul „a handicapa”.
În literatura de specialitate, termenul de „handicap” pătrunde în ultimul
deceniu (1990-2000).
Ideea de dezavantaj şi dificultate, pe care o semnifică termenul de „handicap”,
a apărut prin raportare la un context social. Interesa deci dezavantajul social al
individului aflat în concurenţă.
De la semnificaţia sa socială, termenul de „handicap” este deturnat spre o
semnificaţie accentuat medicalizată, când pe prim plan se situează, nu dezavantajul
social, ci dezavantajul bio-psihic (ca o consecinţă a unei maladii).
De la consecinţa maladiei se trece la maladia însăşi, astfel încât termenul de
„handicap” este folosit ca substitut al termenilor: boală – maladie – deficienţă -
tulburare somato – psihică - anormalitate etc. În loc de „deficienţă fizică” se fo-
loseşte tot mai des expresia de „handicap fizic”, în loc de „deficienţă de auz”, se
spune „handicap de auz”, în loc de „boală mintală”, auzim tot mai des expresia de
„handicap mintal”.
Problema dacă semnificaţia pe care o atribuim termenului de „handicap”, în
contextul literaturii de specialitate, are o justificare raţională, este deci o
problemă reală.
Punctul de vedere al lui Ph. Wood (punct de vedere împărtăşit şi de O.M.S.) este
că termenul de „handicap” trebuie păstrat în accepţiunea sa specifică de dezavantaj,
de diferenţă defavorizată, de consecinţă situaţională apărută ca urmare a
deficienţelor sau maladiilor invalidante.
Din punct de vedere lexical, cuvântul „handicap” este un substantiv (substituit
prin „obstacol”, „dezavantaj”, „infirmitate”). Derivatul „handicapat” poate fi luat ca
adjectiv (persoană handicapată), fie ca substantiv (un handicapat). În acest din urmă
caz, asupra subiecţilor astfel desemnaţi se produce si o anume stigmatizare
(etichetare depreciativă).

11
Sunt peste 15 nuanţe ale evoluţiei termenului de „handicap”. Trebuie avut în
vedere relativitatea şi contextualitatea (situaţia, circumstanţa)-interacţiunea
individului cu mediul (o infirmitate fizică nu-1 afectează pe un intelectual).

Determinarea stărilor de handicap

Reevaluarea statutului existenţial al persoanelor handicapate, îndeosebi ca


urmare a aplicării „Programului mondial de acţiune privind persoanele
handicapate” (adaptat la Organizaţia Naţiunilor Unite în l982) a determinat o
reconsiderare a suportului teoretico-metodologic al practicilor de recuperare si
readaptare.
Apar confuzii conceptuale si practici empirice.
Delimitarea stării de handicap a devenit o problemă juridică de drept
administrativ, din ea decurgând atribuirea anumitor drepturi, facilităţi (sau, eventual,
neacordarea acestora) şi de aceea delimitarea riguroasă a conceptului de
„handicap” este o necesitate.
Prin persoană handicapată trebuie să înţelegem „orice persoană aflată în
incapacitatea de a-şi asigura, prin ea însăşi, toate sau o parte din nevoile vieţii
individuale sau sociale normale, din cauza unei deficienţe sau incapacităţi mintale”
(Declaraţia ONU asupra persoanelor handicapate - 1975).
Prezenţa sau absenţa stării de handicap este pusă, deci, în legătură cu prezenţa
sau absenţa autonomiei existenţiale. Pe de altă parte, absenţa autonomiei existenţiale
este atribuită unor cauze explicit formulate: deficienţe sau incapacităţi. Se trece cu
vederea peste factorii de mediu.
Pentru depăşirea interpretării unilaterale a stării de handicap (în sensul ca s-ar
datora exclusiv individului) Philip Wood (1980) propune interpretarea handicapului
ca dezavantaj dintr-un lanţ cauzal care porneşte de la o maladie invalidantă, trece
prin deficienţă şi incapacitate, ajungând să provoace handicapul.
Sunt 4 elemente distincte:
1. Maladia, boala sau traumatismul iniţial, existente încă de la naştere sau
dobândite (encefalopatii, boli de inimă).
2. Deficienţa: pierderea sau alterarea unei structuri sau a unei funcţii
(leziune anatomică, tulburare psihologică) rezultând în urma unei maladii,
accident sau perturbare în evoluţia normală (bătrâneţea), dar şi ca urmare a unor
carenţe psiho-afective (pierderea părinţilor sau neglijenţa pedagogică). Deficienţe
frecvente: auditive, vizuale, de limbaj, intelectuale etc.

12
3. Incapacitatea: reducerea parţială sau totală a posibilităţii de a realiza o
activitate (motrică sau cognitivă) sau un comportament. Categorii de incapacităţi: de
comunicare, igienă personală, locomoţie etc. Incapacitatea depinde, dar nu
obligatoriu, si nu de o manieră univocă, de deficienţă. Atât deficienţele, cât şi
incapacităţile, pot fi vizibile sau invizibile, temporare sau permanente, progresive
sau regresive.
4. Handicapul: dezavantajul social, rezultat în urma unei deficienţe sau
incapacităţi, şi care limitează sau împiedică îndeplinirea de către individ a unui rol
aşteptat de mediu. Categorii posibile: handicapuri de independenţă fizică,
orientare, autonomie economică, integrare socială etc.
Prin aceste delimitări conceptuale avem posibilitatea să reliefăm mai pregnant
importanţa factorilor de mediu în aprecierea comparativă şi evaluativă a
deficienţelor somatice şi a incapacităţilor funcţionale. De asemenea se iveşte
posibilitatea alcătuirii şi realizării de programe adresate nu numai persoanelor
handicapate, ci în aceeaşi măsură şi asupra mediului în care sunt integrate, pentru că
nu putem asimila integral handicapul cu inadaptarea.
Definiţia handicapului apare în „Programul de activitate mondială „ al ONU -
din 3 dec. 1982- (a 37-a sesiune), astfel: „handicapul este o funcţie a raporturilor
persoanelor deficiente cu mediul lor. El survine atunci când aceste persoane întâlnesc
obstacole culturale, materiale, sociale, care le împiedică să acceadă la diversele
sisteme ale societăţii, disponibile pentru ceilalţi cetăţeni. Astfel, handicapul rezultă
din pierderea sau limitarea posibilităţilor de participare, pe picior de egalitate cu
ceilalţi indivizi, la viaţa comunităţii”.
Observăm, din definiţie, că pe prim plan nu apar deficienţele, ci „posibilităţile
de participare pe picior de egalitate cu ceilalţi indivizi”. Ori, aceste posibilităţi au o
dublă determinare: şi din partea individului-şi din partea mediului.
NB - În contextul legislaţiei noastre (legea 53/1992) persoane handicapate sunt
considerate acele persoane care „ datorită unor deficienţe senzoriale, fizice sau
mentale, nu se pot integra, total sau parţial, temporar sau permanent, prin propriile
posibilităţi, în viaţa socială sau profesională, necesitând măsuri de protecţie
specială”.
Este sugerată ideea că starea de handicap, producerea şi persistenţa ei, sunt
imputabile exclusiv individului, el fiind datorită deficienţelor arătate, singurul
responsabil de starea şi gradul de inadaptare în care se află, în raport cu ceilalţi
membri ai societăţii.
Astfel, se reproduce aproape integral, definiţia ONU din 1975 care (tocmai
datorită inconsistenţei sale teoretice şi operaţionale ) a fost rectificată aşa cum am
menţionat (cea din 1982).
Realitatea cotidiană din contextele sociale în care s-a înţeles că starea de
handicap e determinată şi în funcţie de parametrii mediului, demonstrează că, atunci
când persoanelor cu deficienţe li se oferă posibilităţi adecvate de autorealizare, de
autonomie existenţială, starea de handicap (sub aspect presant, de ordin existenţial),

13
nu mai e resimţită. Sunt resimţite doar reverberaţiile subiective ale deficienţei şi nu
impactul social major.
Nedispunând de normative adecvate, riguros fundamentate, s-a ajuns la
ambiguităţi şi confuzii în privinţa acordării sau neacordării statutului de handicapat
unor persoane cu diverse maladii invalidante. Este nelegitim, de exemplu, să
atribuim statutul de handicapat acelor persoane cărora societatea le oferă
posibilitatea de a se integra activ în structurile educaţionale, economice, sociale. În
felul acesta, societatea nu le dezavantajează, în pofida deficienţelor ce le prezintă,
fiindu-le asigurate şanse de integrare efectivă în structurile sale.
Pe de altă parte, persoanele cu deficienţe cărora li s-a acordat această şansă, a
integrării, dar o refuză, preferând avantajele subterane ale deficienţei (cerşit,
vagabondaj), trebuie abordate corespunzător, cu rezerve. Fiecare dintre noi putem
avea unele abateri de la limita normalităţii. În unele cazuri se poate vorbi de un
complex de inferioritate. Complexele (50) şi autoevaluările depreciative pot fi
multiplicate (la infinit). Numai că, autoevaluarea arbitrară nu poate fi şi nu trebuie
să fie luată ca reper esenţial în atribuirea sau neatribuirea statutului de handicapat.
Amplasarea cazuisticii individuale în contextualitatea concretă e singura în măsură
să ne ofere repere riguroase privitoare la poziţia individului faţă de aşa-zisa
normalitate standardizată.
De altfel, arată Wood, „există persoane ce nu suferă de nici un defect sau
infirmitate organică, dar se află în imposibilitatea de a funcţiona, din cauza unei
dezordini a gândirii sau din lipsa stimei de sine, care a fost calificată drept slăbiciune
deprinsă”. Deşi aceste persoane nu prezintă deficienţe intrinseci, prin relaţionarea
neadecvată la ambianţă, ele sunt puse în situaţii de dificultate, se adaptează greu la
cerinţele mediului.
Pe de altă parte, sunt persoane cu deficienţe intrinseci, cum ar fi afecţiunile
cardio-vasculare, digestive, renale, dermatologice, locomotorii etc. -(incluse în
criteriile pentru abordarea statutului de handicapat), care-şi pot menţine o autonomie
existenţială deplină, în măsura în care ştiu să beneficieze de elementele terapeutice
şi compensatorii oferite de societate. Unele persoane nu vor să fie incluse în
categoria persoanelor handicapate. Conştiinţa utilităţii sociale are o valoare
stimulativă în planul personalităţii.
Fiind expresia confruntării dintre incapacitatea subiectului şi viaţa cotidiană,
handicapul nu poate fi interpretat ca o constanţă uniformă si neproblematică. Numai
pe baza unei investigaţii concrete şi contextuale, efectuată de specialişti, se poate
deduce în ce măsură anumite deficienţe, infirmităţi, incapacităţi sunt sau nu
generatoare de handicap.

Dificultăţi în stabilirea prevalenţelor

Orice program de recuperare sau ameliorare a stărilor de handicap trebuie să se


sprijine pe un act de evaluare, pe un act de prealabilă identificare şi măsurare.
Suntem puşi în situaţia de a inventaria, într-un perimetru determinat, ansamblul

14
fenomenelor de indaptare, de handicap, de anormalitate - adică de a realiza
recensământul fenomenelor asupra cărora ne propunem să acţionăm.
Determinarea prevalenţei unui anumit tip de inadaptare sau de handicap, nu este
o operaţie simplă, reductibilă la o simplă numărătoare a cazurilor întâlnite.
Între prevalenţa stabilită şi prevalenţa reală nu va exista un raport de perfectă
echivalenţă. O inadvertenţă oarecare trebuie admisă, în sensul că prevalenţa stabilită
reprezintă o abatere faţă de cea reală. Pentru a ne apropia de nivelul prevalenţei
reale, e necesar ca prevalenţa stabilită să fie supusă unor corecţii succesive,
determinând, astfel, diminuarea progresivă a influenţei elementelor distorsionate.
Diferenţele de evaluare de la un autor la altul, de la o cercetare la alta,
privitoare la aceeaşi formă de inadaptare-handicap, ar putea fi datorate
intervenţiei următorilor factori:
1. Decalajul existent între numărul subiecţilor incluşi în sistemul de evaluare
(verificaţi sub raportul criteriului de normalitate) şi numărul subiecţilor neverificaţi
sau neasistaţi.
De exemplu: Dintr-un eşantion de 100 de subiecţi, suspectaţi de anormalitate,
să fie verificaţi 70. Cu simptome de inadaptare au fost descoperiţi 10. Oare putem
spune că prevalenţa fenomenului de inadaptare ar fi de 10%? Nu putem risca o
asemenea concluzie, pentru că restul persoanelor neinvestigate ar putea mări
procentul iniţial stabilit.
2. Decalajul existent între numărul subiecţilor examinaţi după un anumit criteriu
şi numărul subiecţilor examinaţi după alte criterii - poate explica, uneori, diferenţele
de evaluare sau inadvertenţele apărute.
Exemplu: Criteriul Debilităţii Mintale a fost modificat oficial de către OMS, cu
mai bine de 2 decenii în urmă, limita inferioară a normalităţii fiind coborâtă de la
QIâ80 la QIâ70. Aplicându-se vechile standarde (inclusiv România) numărul
handicapaţilor a fost supradimensionat. Trecerea copiilor cu inteligenţă cuprinsă
între 80-70 QI în rândul copiilor normali este de natură să diminueze sensibil
prevalenţa debilităţii mintale în rândul populaţiei infantile.
3. Numeroase inadvertenţe ale actelor de evaluare a normalităţii specifice sunt
favorizate de diferenţele dintre momentele efectuării determinărilor. În raport cu
treptele coordonatei diacronice, prevalenţa unei forme de inadaptare nu poate fi
aceeaşi. Ea se modifică, pentru că, între timp, se modifică şi obiectul şi aparatul
conceptual al cercetătorului, şi criteriile de evaluare, şi contextul în care se
desfăşoară investigaţia.
Exemplu: În 1960 s-a efectuat în Canada (Quebec) o acţiune de depistare a
copiilor cu deficienţe mintale. A fost stabilit un procent de 0,3% copii deficienţi. În
1967, în cadrul aceleiaşi comunităţi, au fost identificaţi 6,8% deficienţi mintali
(după 7 ani) - vezi Hipofrenia-Brânzei. Această creştere extraordinară - de peste 20
de ori - nu poate fi pusă pe seama modificărilor parametrilor ontologici, pentru că
suportul biologic şi cultural al dezvoltării nu suferise transformări semnificative.
Empiric s-a constatat, în general, că între 7 şi 8 ani prevalenţa inadaptării bio-sociale
şi prevalenţa inadaptării şcolare înregistrează un salt de circa 2% faţă de perioada

15
anterioară. Între 11-12 ani se înregistrează un mare puseu (o creştere de 1% faţă de
creşterea anterioară). Ca regulă generală se poate admite că prevalenţa maladiilor
psihice este cea mai mică la vârstele tinereţii, crescând treptat ce avansăm spre
treptele vârstelor superioare (de la prevalenţa de 15% la grupa 20-29 ani, se ajunge
la 31% la grupa de vârstă 51-59 ani).
4. Diferenţele dintre nivelele, criteriile şi formele de asistare social-educaţională
a inadaptaţilor creează în mod inerent şi diferenţe de evaluare.
Exemplu: Integrarea surdo-muţilor în învăţământul special instituţionalizat se
apropie de 100% în Anglia, România, Spania, dar este aproape zero în Suedia,
Finlanda, Austria, Germania, Elveţia. Pe de altă parte, unele ţări se feresc de
segregarea copiilor, pe când altele consideră învăţământul special, în unităţi
separate, ca fiind dezirabil. Din această cauză există mari diferenţe de la o ţară la
alta, în privinţa cuprinderii copiilor în învăţământul special.
Exemplu: La 10000 de elevi şcolarizaţi, numărul elevilor cuprinşi în
învăţământul special se prezintă astfel: Finlanda-1600; Danemarca-1300; SUA-
1000; Suedia-600; Franţa-372(400); Olanda-350; Germania-324; România-250;
Spania-176; Italia-157; Portugalia-153.
5. În evaluarea prevalenţei fenomenelor de inadaptare nu se poate trece peste
criteriile de determinare a stării de normalitate.
Dacă ne fixăm un mic reper al normalităţii absenţa oricăror tulburări bio-
psihice, atunci prevalenţa inadaptării se poate ridica până la peste 80%. Dacă, însă,
simptomele uşoare şi medii ale tulburărilor le socotim compatibile cu criteriul
normalităţii, atunci prevalenţa inadaptării scade sensibil, situându-se în jur de 25%
şi chiar mai puţin (vezi curba lui Gauss). În mod obişnuit, doar persoanele cu
simptome severe şi cu incapacităţi deosebite sunt susceptibile de a fi legitim incluse
în categoria inadaptaţilor.
6. În evaluarea categoriei particulare a inadaptării şcolare în determinarea
insucceselor (eşecurilor) la învăţătură, aici distorsiunile principale în determinarea
prevalenţelor sunt influenţate decisiv de criteriile randamentului şcolar.
Există sisteme de învăţământ în care promovarea dintr-o clasă în alta se face în
mod automat, fiind necondiţionată de însuşirea materiei prevăzută în programă.
În alte sisteme, promovarea stă în stricta dependenţă de rezultatele la învăţătură
şi de corectitudinea comportamentului.
Pe de altă parte, însuşi succesul este relativ, întrucât poţi obţine succes într-o
competiţie super-exigentă (o şcoală de elită) după cum poţi obţine succes şi într-un
mediu mai puţin exigent (într-o şcoală ajutătoare sau într-o clasă mediocră).
7. Investigaţia psihopedagogică cunoaşte distorsiuni specifice tuturor ştiinţelor
experimentale, atunci când instrumentul de cercetare nu poate fi detaşat de obiectul
de cercetare.
Nici măcar fizica cuantică nu a reuşit să identifice metode infailibile de
neutralizare totală a coeficientului de distorsiune a instrumentului şi aparaturii de
cercetare. Cu atât mai puţin posibilă devine neutralizarea coeficientului de
distorsiune în ştiinţele umane, unde, între subiect şi obiect, se interpune nu numai

16
obiectul material, ci însăşi spiritualitatea agentului, cu optica, mentalitatea şi
conceptualitatea sa inerent imperfecte. Datorită unor cauze multiple (diversitatea
categoriilor de handicap), determinările cantitative riguroase ale prevalenţei
inadaptării globale lipsesc.
În absenţa unei determinări de specialitate, în Franţa, de exemplu, s-a apelat la
parametrii oferiţi de Ministerul Finanţelor, singurul minister care deţinea date precise
privind titularii de pensii de invaliditate.
Însă indicativul „pensii de invaliditate” este incomplet, întrucât nu toate
persoanele inadaptate primesc pensii (cei cu inadaptări medii şi uşoare, copii, sau
cei care pur şi simplu nu solicită pensii, fiind întreţinuţi de familii, organisme
filantropice etc.). Pe de altă parte, există handicapaţi motorii, psihici sau senzoriali
care pot presta activităţi de utilitate socială (adecvate specificului handicapului) şi
care în felul acesta, se pot dispensa de asistenţa materială şi financiară a statului.
Prin corelarea diverselor surse documentare, pentru populaţia Franţei s-a avansat,
totuşi, cifra de 3500000 de handicapaţi medii şi gravi, ceea ce ar reprezenta cam
6,5% din populaţia totală. Dacă se iau în consideraţie şi handicapaţii lejeri, ajungem
la o estimare de peste 10% de persoane handicapate.
Preocupări relativ mai sistematice şi mai bine instrumentate în estimarea stării
de inadaptare au existat în acţiunea de evaluare a stării de inadaptare psihică.
Studiul lui Essen-Moller, efectuat în 1956 pe un lot din populaţia suedeză,
ajunge la următoarele rezultate:
• tulburări psihice evidente: 9% bărbaţi- 8% femei;
• tulburări psihice probabile: 14% bărbaţi- 24% femei;
• tulburări psihice posibile: 28% bărbaţi- 26% femei;
• tulburări psihice absente: 50% bărbaţi- 42% femei.
Starea de Sănătate Mintala se prezintă astfel:
• sănătos-19%
• simptome uşoare - 36%
• simptome moderate - 22%
• bolnavi psihic - 23% (dintre care: cu simptome marcante-13%, cu simptome
severe- 7%, cu incapacitate- 3%)
În România, cea mai mare pondere în cadrul morbidităţii prin boli psihice o
deţineau afecţiunile psihice marginale (nevroze şi sindroame mixte) care
reprezentau circa 80% din totalul tulburărilor psihice.
Stările de inadaptare şi handicap apar nu numai ca urmare a tulburărilor
psihice, ci şi ca urmare a unor tulburări motrice sau senzoriale. Distribuţia
procentuală a prevalenţelor în raport cu cele 3 mari categorii de handicapaţi se
situează astfel:
• handicapaţi senzorial - 5%;
• handicapaţi motor - 15%;
• handicapaţi psihic - 80%;
Prin excluderea categoriilor de inadaptaţi şi handicapaţi lejer OMS apreciază
prevalenţa inadaptării şi a fenomenului de handicap în jurul cifrei de 10%.

17
Deci la 100 indivizi cercetaţi, identificăm 10 persoane cu handicap senzorial-
motric sau psihic. -La 1000 de persoane, expectanţa ar fi: 5 handicapaţi senzorial
(surzi, hipoacuzici, orbi, ambiopi);
• 10 handicapaţi motor (infirmi, miopi, diplegici);
• 80 handicapaţi psihic (deficienţi mintal, psihotici, psihopaţi).
Din perspectiva inadaptării infantile, ne interesează în mod special prevalenţa
copiilor handicapaţi între 0-15 ani. În baza datelor furnizate de OMS, 18% din
populaţia infantilă este reprezentată de copii handicapaţi ( deficienţe fizice, motorii,
senzoriale, comportamentale, epilepsie etc.), din categoria copiilor handicapaţi,
6.3% (deci 1/3) prezintă deficienţe intelectuale.
Pentru formele grave de deficienţă mintală, prevalenţa este de aproximativ
0,5%, (5 cazuri din 1000 de copii), iar pentru formele uşoare, prevalenţa este de 3% (
30 de cazuri din 1000). Din totalitatea copiilor de vârstă şcolară mică, circa 7-10% o
reprezintă intelectul de limită (hipofrenia). Copiii cu mongoloism reprezintă 5-10%
din totalul cazurilor de oligofrenie.
La copiii între 2-15 ani, prevalenţa tulburărilor psihice persistente se situează
între 5-15%. În cadrul tulburărilor psihice, frecvenţa autismului infantil cronic este
între 3-4 cazuri la 10000 de copii (mai frecvent la sexul masculin şi în mediul
urban). Înainte de adolescenţă, psihozele discordante şi psihozele maniaco-
depresive sunt rare. Nevrozele isterice nu apar înainte de 4 ani şi sunt mai frecvente
după vârsta de 10 ani. Fenomenele obsesivo - fobice apar după vârsta de 7 ani.
Prevalenţa epilepsiei în cadrul populaţiei infantile este de circa 0,5-1%. La copiii de
până la 10 ani, o problemă deosebită o constituie tulburările controlului sfincterian,
cu o prevalenţă situată între 5-21% (în funcţie de vârsta copiilor, incidenţa fiind
invers proporţională cu vârsta).
Deosebit de frecvente şi de variate sunt tulburările de limbaj cu o prevalenţă de
5-10% şi cu o tendinţă de diminuare pe măsura înaintării în vârstă.
Instabilitatea psihomotrică (sindromul hiperkinetic) are o prevalenţă în cadrul
populaţiei şcolare de 5 -20%, iar mişcările stereotipe de 23%.
Se apreciază că 5-10% din populaţia şcolară prezintă tulburări de comportament
care creează probleme de adaptare, necesitând intervenţia factorilor de asistenţă
medico-psiho-pedagogică.

Variante de clasificare în Handicapatologie

Ideea elaborării unei clasificări internaţionale a stărilor de handicap este relativ


recentă.
În timp ce Clasificarea Internaţională a Maladiilor şi a Cauzelor de Deces îşi
află debutul în secolul XIX (1893), ajungând în 1975 la cea de a zecea variantă, o
primă clasificare internaţională a incapacităţilor şi a stărilor de handicap este
adoptată oficial abia în anul 1976.
Iniţiativa întocmirii unei taxonomii speciale a fenomenelor de handicap
aparţine OMS care, în „Raportul Conferinţei Internaţionale a Maladiilor” (30 sept.-6

18
oct. 1975), recunoscând necesitatea unei clasificări a infirmităţilor, incapacităţilor şi
handicapurilor şi procedând la examinarea proiectului de clasificare a incapacităţilor
şi handicapurilor, ajunge la concluzia că aceasta prezintă „un foarte mare interes”.
În cea de-a XXIX-a Adunare Mondială a Sănătăţii (mai 1976) se aprobă
publicarea „Clasificării incapacităţilor şi handicapurilor”. Responsabilitatea
coordonării eforturilor de elaborare efectivă a primei variante de clasificare
internaţională a handicapurilor este încredinţată de către OMS lui Philip Wood
(Marea Britanie).
De ce aşa de târziu? (de la maladie la handicap -10 la 1).
În primul rând trebuie să ţinem seama că în domeniul literaturii medicale,
conceptul de handicap s-a impus relativ târziu. Nucleul semantic al termenului de
„handicap” s-a sterilizat abia după 1950. În al doilea rând, nu trebuie uitat că, prin
nota lor caracteristică, investigaţiile şi terapiile medicale sunt obligate să se centreze
pe conţinutul intrinsec al maladiilor şi disfuncţionalităţilor somato-psihice.
Problema consecinţelor personale şi ambientale acestor maladii este mai curând de
resortul factorilor sociali. Şi, în al treilea rând, ar mai fi de notat şi faptul că
preocupări de clasificare şi sistematizare a stărilor de handicap au existat şi înainte
de instituirea demersurilor oficiale de OMS. Numai că pentru termenul de
„handicap” se foloseau substitute: infirmitate, invaliditate, perturbare funcţională,
maladie cronică invalidantă, inadaptare, deficit de adaptare, deficit comportamental,
perturbare de relaţie, deficit de autonomie existenţială, anormalitate etc.
O sistematizare mai analitică şi totodată mai riguroasă (sub raportul criteriilor
de clasificare) ne este propusă de 2 autori francezi, Jean-Pierre Deschampes şi
Michel Manciauz (1976) astfel:
1) Handicapaţi motor:
a) handicapaţi motor „puri” (de origine non-cerebrală) sau „chirurgicali”;
b) handicapaţi motor de origine neurologică;
c) maladii cronice cu handicap motor.
2) Handicapaţi psihic
a) deficienţă mintală (uşoară, medie, profundă);
b) maladii cronice invalidante;
c) tulburări psihoafective grave (dizarmoniile evolutive, autismul, psihozele
precoce etc.)
3) Handicapaţi senzorial
a) tulburări de vedere (cecitatea, ambliopia, tulburările de motricitate oculară
etc.);
b) tulburări ale auzului (surditatea de transmisie, surditatea de percepţie,
hipoacuzia, surdomutitatea);
c) tulburări de limbaj de tip senzorial (audimutitatea senzorială, afazia
senzorială etc.).
4)Persoane cu maladii cronice (handicapaţi organic):
a) maladii cronice invalidante (astmul, epilepsia, diabetul);

19
b) maladii cu simptome externe mai puţin evidente (cardiopatiile, hemofilia,
insuficienţa renală cronică, etc.).
5) Polihandicapaţi (cu handicapuri asociate) - orbi - surdo - muţi; handicapaţi
de limbaj cu deficienţă mintală etc.
6) Persoane cu dificultăţi de integrare socială şi profesională - la limita
handicapului (handicapaţi comportamental) - tulburări instrumentale (de limbaj,
psihomotricitate) - dificultăţi de adaptare.
Interpretarea tridimensională, bio-psiho-socială, a genezei stărilor de handicap
are următoarele articulaţii ontice:
• dimensiunea organică (handicapul propriu-zis, apreciat în raport cu cerinţele
mediului);
• dimensiunea funcţională (incapacitatea consecutivă deficienţei organice);
• dimensiunea socială (handicapul propriu-zis, apreciat în raport cu cerinţele
mediului);
Pentru activitatea noastră operativ-didactică, din punct de vedere al ariei de
cuprindere psihologică, propunem următoarele clasificări:
1. handicap mintal
2. handicap vizual
3. handicap auditiv
4. handicap fizic şi locomotor
5. handicap de limbaj
6. polihandicap, handicap organic, handicap multiplu, handicapuri asociate,
suprahandicap
7. handicap comportamental.

20
Cap. 4. Tabel sinoptic structural cu ramificaţiile formelor şi stărilor
de handicap medico-psihologic şi
psihologico-social (economico-financiar)
(explicaţii interactive la curs)

Psihologia persoanelor cu dizabilităţi:

1. Psihologia persoanelor cu C.E.S.


- criteriu medico-psihologic
- vârsta 0-20 ani
- handicap medico-psihologic (cu certificat de ajutor financiar permanent)-
adevăratul handicap.
- boală + deficienţă + incapacitate â handicap.
- statul asigură gratis întreţinerea, şcolarizarea, orientarea în activitate.
1. Handicap mintal
2. Handicap comportamental
3. Handicap de limbaj
4. Handicap fizic şi neuromotor
5. Handicap vizual
6. Handicap auditiv
7. Polihandicap (boli, interne, accidente, diagnostic asociat, etc.)

2. Psihologia persoanelor cu nevoi speciale:


- Criteriu psihologic-social (economico-financiar).
- vârsta 10-80 ani
-Handicap social.
1. Marginalizaţii (2 milioane): cerşetori, alcoolici, bătrâni părăsiţi,
copiii străzii, prostituate, traficanţi, săracii, toxicomanii, aurolacii, etc.
2. Persoane pensionate medical – 2 milioane (gr. I-II şi III).
3. Persoane pensionate anual – 4 milioane.
4. Persoane bolnave (internate actual în spital)
5. Persoane private de libertate (penitenciare). ~3-4 milioane.
6. Şomeri şi necalificaţi, etc.

21
7. alte categorii („căpşunari” etc.).

* Cifrele sunt date cu aproximaţie

Cap. 5 Aspecte specifice copiilor cu C.E.S.

Întâlnim pretutindeni oameni cu deficienţe. Perceperea lor socială nu este


întotdeauna constantă, ea variază de la societate la societate, furnizând
semnificaţii diferite, funcţie de cultură şi de valorile promovate. Principiul
separării oamenilor cu deficienţe de restul societăţii exprimă, pe de o parte, frica
acestora de contaminare, iar pe de altă parte forma de a-şi transfera propriile
eşecuri sociale, politice, economice asupra celor ce nu aveau cum să se apere de
asemenea acuzaţii.
Mulţi oameni au reticenţe faţă de acestea deoarece au o concepţie greşită
despre ele. Unii ştiu din trecut despre persoanele cu handicap faptul că erau
cerşetori sau lăutari ori au în acest domeniu o slabă experienţă. Nici una dintre
aceste idei nu oferă o imagine clară a persoanelor cu deficienţe. Şi ei sunt
oameni ca şi ceilalţi: unii dependenţi, alţii independenţi; unii lideri, alţii
persoane obişnuite ; unii bogaţi, alţii săraci; unii graşi, alţii slabi etc. Ca orice
persoană, ei sunt produsul unic al eredităţii lor şi al mediului, şi sunt indivizi.
Probleme de integrare a copiilor cu C. E. S.
Ca fiinţă socială, omul este dependent de ceilalţi oameni. Această
dependenţă înseamnă, de fapt, ajutor, posibilitatea de a comunica şi coopera.
Acest lucru dă naştere la sentimentul de apartenenţă şi solidaritate umană,
precum şi la sentimentul de securitate al individului.
Din categoria copiilor cu CES fac parte atât copiii cu deficienţe propriu-
zise - la care, cerinţele speciale sunt multiple, inclusiv educative, cât şi copiii
fără deficienţe, dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigenţele
şcolii. Astfel, din această categorie fac parte: copiii cu deficienţe senzoriale:
vizuale, auditive, locomotorii etc., copiii cu deficienţe mintale, copiii cu
tulburări afective (emoţionale), copiii cu handicap asociat.
Problema dizabilităţii
Întâlnim pretutindeni oameni cu deficienţe. Perceperea lor socială nu este
întotdeauna constantă, ea variază de la societate la societate, furnizând
semnificaţii diferite, funcţie de cultură şi de valorile promovate. Principiul
separării oamenilor cu deficienţe de restul societăţii exprimă, pe de o parte, frica
acestora de contaminare, iar pe de altă parte forma de a-şi transfera propriile

22
eşecuri sociale, politice, economice asupra celor ce nu aveau cum să se apere de
asemenea acuzaţii. În cadrul societăţilor ce promovează valori religioase,
deficienţele pot fi interpretate ca pedepse pentru păcatele săvârşite, ca semne ale
«alegerii» sau ale «pedepsirii». În cadrul societăţii moderne, industriale ce
promovează valori ale succesului individual şi realizărilor personale, deficienţa
reprezintă un dezastru, o nenorocire, o tragedie personală.
Ce se crede despre persoanele cu deficienţe?
Mulţi oameni au reticenţe faţă de acestea deoarece au o concepţie greşită
despre ele. Unii ştiu din trecut despre persoanele cu handicap faptul că erau
cerşetori sau lăutari ori au în acest domeniu o slabă experienţă. Nici una dintre
aceste idei nu oferă o imagine clară a persoanelor cu deficienţe. Şi ei sunt
oameni ca şi ceilalţi: unii dependenţi, alţii independenţi; unii lideri, alţii
persoane obişnuite ; unii bogaţi, alţii săraci; unii graşi, alţii slabi etc. Ca orice
persoană, ei sunt produsul unic al eredităţii lor şi al mediului, şi sunt indivizi.
Dar şi persoanele deficiente, la rândul lor, au două păreri în ceea ce priveşte
impedimentul lor : unele îl consideră un dezastru, iar altele un simplu
inconvenient.
Definirea handicapului/deficientei/dizabilităţii
Există mai multe perspective de» abordare a handicapului ce se
concretizează în diferite definiţii sau modele ale acestuia :
1. Modelul medical Handicapul este definit ca o boală cronică.
2. Modelul economic. Pe baza definiţiei medicale, se consideră că
persoanele cu handicap sunt incapabile de a munci sau a se deplasa, deci
sunt neproductive sau mai puţin productive. Handicapul este, aşadar, o
boala economică.
3. Modelul limitării funcţionale. Handicapul este definit ca o deficienţă
severă, cronică, proprie persoanei care îndeplineşte următoarele condiţii:
- manifestă o deficienţă mentală sau fizică sau o combinaţie de deficienţe
mentale şi fizice ;
- se manifestă înainte de vârsta de 22 de ani;
- pare a continua fără a preciza o limită ;
- reflectă nevoia persoanei de îngrijire, tratament sau alte forme de servicii
(de tip special, interdisciplinar sau general) pentru o perioadă îndelungată sau
pentru toată viaţa, concepute şi aplicate în mod individual.
4. Modelul psihosocial raportează handicapul la societate. Problema
handicapului este plasată la interacţiunea dintre persoane şi diferitele segmente
ale sistemului social.
Adaptarea nu mai este unilaterală, nu mai aparţine doar persoanei. Din ce
în ce mai mult, societatea este cea care trebuie să se adapteze la persoanele care
o compun.
Anul 1981 a fost Anul Internaţional al Persoanelor cu dizabilităţi, iar
scopul său oficial: a ajuta persoanele cu handicap să se adapteze din punct de
vedere fizic şi psihic la societate.

23
Shearer apreciază că problema reală este cea a societăţii şi nu a persoanei
cu handicap, şi anume, cât de dispusă este societatea în a-şi schimba propriile
metode şi aşteptări relativ la integrarea persoanei.
UPIAS (Union of Physically Impaired Against Segregation) într-un
program publicat la Londra încă din 1976, intitulat «Fundamental Principles of
Disability», precizează că handicapaţii înşişi, teoretizând asupra propriei lor
condiţii în societate fac distincţia dintre «deficienţa fizică» şi situaţia socială a
celor cu astfel de deficienţe, numită «incapacitate» (disability).
Deficienţa fizică este denumită ca lipsă totală sau parţială a unui membru al
corpului sau ca deformarea unui membru, a organismului sau a întregului
mecanism al corpului.
Incapacitatea fizică este definită ca dezavantaj sau restricţie în activitate,
datorită unei organizaţii sociale ce nu ia în seamă (sau nu o face suficient)
persoanele cu deficienţă fizică, excluzându-le din aria activităţilor sociale.
Concluzia UPIAS este foarte clară: incapacitatea sau handicapul fizic
reprezintă o formă particulară a opresiunii sociale.
Între cele două puncte de vedere prezentate există o diferenţă semnificativă,
deşi poziţia teoretică de pe care sunt formulate este în principal aceeaşi:
a) Shearer consideră că societatea trebuie să vrea şi să facă ceva pentru
oamenii cu handicap.
b) UPIAS consideră că ei înşişi trebuie să lupte pentru a obţine/impune
ceea ce doresc.
De aici rezultă consecinţele diferite pentru întregul personal care activează
în acest domeniu, în sensul în care este pus în situaţia de a opta între :
- a lucra pentru persoane cu handicap;
- a lucra cu persoane cu handicap.
Integrarea socială în mediul de viaţă
Recunoscând faptul că orice proces de readaptare a unei persoane
handicapate ar trebui să ţină cont de măsurile care favorizează autonomia sa
personal şi/sau asigură independenţa sa economică şi integrarea sa socială cea
mai completă posibil, trebuie incluse şi dezvoltate programe de readaptare,
măsuri individuale şi colective care să favorizeze independenţa personală, care
să-i permită de a duce o viaţă cât mai normală şi completă posibil, ceea ce
include dreptul de a fi diferit. O readaptare totală presupune un ansamblu de
măsuri fundamentale şi complementare, dispoziţii, servicii de facilitare care ar
putea garanta accesibilitatea la confortul fizic şi psihologic. Adaptarea
mobilierului exterior şi urbanismul, accesul în clădiri, la amenajări şi instalaţii
sportive, transportul şi comunicaţiile, activităţile culturale, timpul liber şi
vacanţele trebuie să constituie toţi atâţia factori care contribuie la realizarea
obiectivelor readaptării. Este important şi de dorit de a determina participarea,
în măsura posibilului, a persoanelor handicapate şi a organizaţiilor care-i
reprezintă la toate nivelele de elaborare a acestor politici.

24
Legislaţia trebuie să ţină cont de drepturile persoanelor handicapate şi să
favorizeze, pe cât posibil, participarea lor la viaţa civilă. In cazul în care
persoanele handicapate nu sunt în măsura de a-şi exercita în mod deplin
drepturile lor de cetăţeni, trebuie să fie ajutate de a participa cât mai mult
posibil la viaţa civilă, asigurându-le ajutorul adecvat şi luând măsurile necesare.
Posibilitatea de acces la informaţie este cheia unei vieţi autonome. Mai
mult, profesioniştii trebuie să informeze asupra tuturor aspectelor vieţii, iar
persoanele handicapate trebuie să aibă posibilitatea de a-şi procura informaţia
ele însele.
Dacă natura, gravitatea handicapului sau vârsta persoanei nu permit
reconversia sa personală, chiar în atelier protejat, la domiciliu sau în centre de
ajutor pentru muncă, ocupaţiile cu caracter social sau cultural trebuie să fie
prevăzute.
Măsuri potrivite trebuie avute în vedere pentru a asigura persoanelor
handicapate şi în special persoanelor cu handicapuri mentale condiţii de viaţă
care să le asigure dezvoltarea lor normală a vieţii psihice (inclusiv cea sexuală).
Aceste măsuri necesită informaţii şi educaţie sexuală în şcoli şi instituţii.
Socializarea în familie
Copilul diferit se adaptează greu la relaţiile interpersonale, de aceea părinţii
trebuie să joace rolul de tampon, de mediator între copil şi persoanele străine.
Uneori părinţii pot dramatiza excesiv reacţiile inadecvate venite din partea unei
persoane străine, identificând o falsă rea intenţie într-un gest oricât de neutru.
În alte situaţii, ei neagă tot ceea ce copilul observă în jurul său legat de
propria deficienţă, insistă pe răutatea şi ipocrizia persoanelor din anturaj,
cultivând la copil convingerea că lumea în care trăieşte este rea.
Pe de altă parte, unii părinţi refuză să ţină cont de dificultăţile sociale
determinate de deficienţă. In acest fel, ei îi împiedică pe copii să înţeleagă şi să
accepte toate aspectele legate de propria deficienţă.
Datorită acestui rol suplimentar de mediator, reacţiile părinţilor în faţa unui
copil cu deficienţă capătă o importanţă majoră. Părinţii reacţionează prin
supraprotecţie, acceptare, negare sau respingere. Aceste reacţii au determinat
gruparea părinţilor în următoarele categorii: părinţi echilibraţi, părinţi
indiferenţi, părinţi exageraţi, părinţi autoritari (rigizi), părinţi inconsecvenţi.
Jocul
Copiii, majoritatea timpului lor liber şi nu numai, şi-1 petrec jucându-se.
Jocul reprezintă pentru copii o modalitate de a-şi exprima propriile capacităţi.
Prin joc, copilul capătă informaţii despre lumea în care trăieşte, intra în contact
cu oamenii şi cu obiectele din mediul înconjurător şi învaţă să se orienteze în
spaţiu şi timp. Putem spune că jocul este «munca copilului».
În timpul jocului, copilul vine în contact cu alţi copii sau cu adultul, astfel
că jocul are un caracter social.
Jocurile sociale sunt esenţiale pentru copiii cu handicap, întrucât le oferă
şansa de a se juca cu alţi copii. In aceste jocuri sunt necesare minim două

25
persoane care se joacă şi comentează situaţiile de joc (loto, domino, table,
cuburi, cărţi de joc etc.).
În perioada de preşcolar se desfăşoară mai ales în grup, asigurându-se astfel
socializarea. Din acest motiv, copiii cu handicap trebuie să fie înscrişi la
grădiniţa din vecinătate, alături de copiii sănătoşi. Copiii sunt curioşi, dar
practici, astfel că ei vor accepta uşor un copil cu deficienţă fizică, care se
deplasează în fotoliu rulant sau în cârje. Ei sunt suficient de simpli şi deschişi
pentru a accepta uşor un coleg cu probleme de sănătate. Perioada de preşcolar
este cea mai indicata pentru începerea socializării copiilor cu handicap. La
această vârstă, socializarea se realizează uşor prin intermediul jucăriilor şi al
echipamentelor de joc. Totuşi, trebuie să fim atenţi la unele probleme deosebite.
Unii copii cu deficienţe au avut experienţa neplăcută a spitalizării şi a separării
de părinţi. De aceea, pot apărea reacţii intense, mai ales în primele zile de
grădiniţă. În alte cazuri, copilul are probleme legate de utilizarea toaletei şi de
deplasare. În aceste situaţii, este de preferat să se solicite prezenţa mamei până
la acomodarea copilului în colectivitate şi acomodarea personalului cu
problemele copilului.
Jocurile trebuie să fie adaptate în funcţie de deficienţa copilului.
Copiii cu tulburări de comportament trebuie să fie permanent sub
observaţie, iar la cei cu ADHD jocurile trebuie să fie cât mai variate.
Integrarea şcolară
Şcoala este, de asemenea un mediu important de socializare.
Formele de integrare a copiilor cu CES pot fi următoarele: clase
diferenţiate, integrate în structurile şcolii obişnuite, grupuri de câte doi-trei copii
deficienţi incluşi în clasele obişnuite, integrarea individuală a acestor copii în
aceleaşi clase obişnuite.
Integrarea şcolară exprimă: atitudinea favorabilă a elevului faţă de şcoala
pe care o urmează; condiţia psihică în care acţiunile instructiv-educative devin
accesibile copilului; consolidarea unei motivaţii puternice care susţine efortul
copilului în munca de învăţare; situaţie în care copilul sau tânărul poate fi
considerat un colaborator la acţiunile desfăşurate pentru educaţia sa;
corespondenţa totală între solicitările formulate de şcoală şi posibilităţile
copilului de a le rezolva; existenţa unor randamente la învăţătură şi în plan
comportamental considerate normale prin raportarea la posibilităţile copilului
sau la cerinţele şcolare.
În şcoală, copilul cu tulburări de comportament aparţine, de obicei,
grupului de elevi slabi sau indisciplinaţi, el încălcând deseori regulamentul
şcolar şi normele social-morale, fiind mereu sancţionat de către educatori. Din
asemenea motive, copilul cu tulburări de comportament se simte respins de
către mediul şcolar (educatori, colegi). Ca urmare, acest tip de şcolar intră în
relaţii cu alte persoane marginalizate, intră în grupuri subculturale şi trăieşte în
cadrul acestora tot ceea ce nu-i oferă societatea.

26
Datorită comportamentului lor discordant în raport cu normele şi valorile
comunităţii sociale, persoanele cu tulburări de comportament sunt, de regulă,
respinse de către societate. Aceste persoane sunt puse în situaţia de a renunţa la
ajutorul societăţii cu instituţiile sale, trăind în familii problemă, care nu se
preocupă de bunăstarea copilului.
Referinţe bibliografice:
Albu, A., Albu, C, Asistenţă psihopedagogică şi medicală a copilului
deficient fizic, Iaşi, Polirom, 2000;
Creţu, C, Curricular diferenţiat şi personalizat, Iaşi, Polirom, 1998;
Ionescu, S., Adaptarea socioprofesională a deficienţilor mintal, Bucureşti,
Editura Academiei P.S.R., 1975;
Miftode, V. (coord.), Dimensiuni ale asistenţei sociale: forme şi strategii
de protecţie a grupurilor defavorizate, Botoşani, Eidos, 1995.

27
Cap. 6. Handicap cu revelanţă psihologică: Handicapul mintal
(Tabel sinoptic)

Handicapul mintal poate însemna mai multe lucruri. Chiar dacă diferitele
înţelesuri au multe în comun, ele nu sunt întrutotul identice. Există suficientă
literatură care caracterizează clinic-psihologic-pedagogic handicapul mintal.
Termeni ca deficienţă mintală, arieraţie, retardare mintală, oligofrenie,
întârziere mintală, dizabilitate mintală, patologie mintală, folosiţi adesea în
literatură, sunt sinonimi cu cel de handicap mintal.
Definiţii
Oligofreniile sunt stări de nedezvoltare psihică sau de dezvoltare psihică
incompletă (cuvântul rezultă din alăturarea a doi termeni greceşti: oligos=puţin,
frenos - suflet).
Această nedezvoltare sau subdezvoltare deşi cuprinde de obicei întreaga
sferă a vieţii psihice are ca trăsătură principală afectarea proceselor intelectuale,
a gândirii şi îndeosebi a abstractizării şi generalizării. În acelaşi timp procesul
patologic poate să împiedice în mod proporţional şi dezvoltarea altor funcţii
psihice ca afectivitatea, caracterul şi personalitatea. Se exprimă prin trei forme:
debilitate, imbecilitate, idioţie.
Debilitatea mintală este „un deficit global congenital şi ireversibil, o
deficienţă mintală în funcţie de care un subiect nu reuşeşte să se descurce sau să
se îngrijească de propria sa existenţă”(Zazzo).
Volta scrie că debilitatea mintală este un deficit permanent al proceselor
cognitive care împiedică putinţa împlinirii multiplelor existenţe ale vieţii
individuale şi sociale”.
Întârzierile mintale sunt stări reziduale de etiologie complexă şi variată,
caracterizate prin dezvoltarea psihică deficitară, ce afectează în principal
funcţiile cognitive, în grade diferite faţă de subiecţi de aceeaşi vârstă şi care au
avut condiţii similare de dezvoltare.
Elementele definitorii:
- dezvoltare psihică deficitară, avându-şi etiopatogenia în factorii care
intervin până la vârsta de 3 ani;

28
- deficienţă dominantă cognitiv-operaţională, asociată frecvent cu tulburări
afective, voliţionale, comportamentale, cu repercusiuni asupra întregii
personalităţi.
Simptomatologie organică cu specificitate relativă (neurologică,
endocrinologică), a cărei frecvenţă şi severitate este proporţională cu gravitatea
deficienţei.
Frecvent întâlnim termenul de întârziere mintală, căruia în literatura de
specialitate în limba engleză îi corespunde mental retardation, iar în literatura
franceză se utilizează termenul arrieration mentale, corespondentul român -
înapoiat mintal.
The International Encyclopedia of Education (1988; 1991) şi Diagnostic
Statistical Manual of Mental Disordies (1994) de care se folosesc specialiştii
americani şi europeni pentru elucidarea deficienţei mintale, recomandă
conceptul de retard mintal (RM). Retardul mintal se caracterizează prin câteva
niveluri de deteriorare mintală, printr-o funcţionare intelectuală sub medie (sub
70) care debutează înainte de 18 ani şi care este însoţită de existenţa unor
deficite în comportamentul adaptativ. Se evidenţiază 4 grade de retard mintal,
cărora le corespunde un anumit QI (coeficient intelectual) după scara Wechsler,
apreciat de Grossmann, 1977: uşor (55-69); moderat (40-54); sever (25-39);
profund (mai jos de 24).
Deficienta mintală este o insuficienţă globală şi un funcţionament
intelectual semnificativ inferior mediei, care se manifestă printr-o stagnare,
încetinire sau o lipsă de achiziţie în dezvoltare, determinate de factori etiologici,
biologici şi/sau de mediu, care acţionează din momentul concepţiei, până la
încheierea maturizării.
Conceptul de handicap a început să se folosească atunci când se
atenţionează asupra existenţei unei distorsiuni în dezvoltare. Iniţial, termenul a
fost rezervat pentru handicapul fizic apoi s-a extins şi asupra celui mintal,
evidenţiindu-se grade diferite. Dicţionarul de psihologie (1997) dă următoarea
explicaţie: persoana dezavantajată ca urmare a unei deficienţe fizice, motrice,
senzoriale, de limbaj sau intelect de la naştere sau în cursul dezvoltării sale o
numim persoană cu handicap.
Formele handicapului mintal
O primă clasificare este:
a) Handicapul de structură mintală care constituie o patologie de
organizare şi dezvoltare a personalităţii şi deci se înscrie într-o formă de
patologie de evoluţie;
b) Organizarea mintală normală care în faţa unei agresiuni patogenetice sau
de suprasolicitare nu poate depăşi anumite limite - de adaptare sau de învăţare.
În interiorul acestor categorii sunt cuprinse, în fond, toate formele de
organizare mintală şi tulburările acesteia, de la imbecilitatea profundă, până la
normalitatea statistică.

29
A. Handicapul prin modificări ale organizării mintale

Deficienţa mintală:
a) Deficienţe mintale induse prenatal prin eredopatii: encefalopatii
demielinizante, mucopolizaharidoze, anomalii craniene transmise genetic,
ectodermatoze congenitale, aberaţii cromozomiale, degenerescentă cerebro-
maculară, idioţia amaurotică familială Tay-Sachs etc.
b) Deficienţe mintale consecutive bolilor degenerative asociate cu erori
metabolice: degenerescentă hepato-lenticulară, boala Wilson, boli degenerative
care împiedică unele tractusuri de fibre nervoase sau fibre neuronale, ataxiile
spinocerebeloase, ataxiile Fridrich, alte forme de taxie ereditară, degenerescenţa
piramidală, paraplegia spastică progresivă familială, boli ale ganglionilor bazali
sau extrapiramidali, distonie musculară, coreea Huntington, boala neuronului
periferic, boala Werdnig Hofmann, atrofia optică familială, ataxie-telangiectazie
etc.
c) Deficienţe mintale consecutive datorate fenopatiilor infecţioase: lues,
rubeolă, toxoplasmoză etc.
d) Deficienţe mintale consecutive embriopatiilor de iradiaţie.
e) Deficienţe mintale consecutive fenopatiilor izoimune cu icter nuclear.
e) Deficienţe mintale consecutive cretinismului genetic.
g) Deficienţe mintale consecutive encefalopatiilor mintale cu cauză
nedefinită.
h)Deficienţe mintale consecutive accidentelor, infecţiilor, traumatismelor
cerebrale, hemoragiilor.
i) Deficienţă mintală postmeningială, encefalitică etc.
j) Deficienţă mintală posttraumatism cerebral.
k) Deficienţă mintală postaccidente vasculare cerebrale, boli de deficit sau
cauze neclare.
l)Deficienţă mintală postimunizare: tuse convulsivă, variolă, rabie etc.

B. Handicapul prin modificări ale funcţiilor intelectuale


Disritmiile dezvoltării psiho-intelectuale.

Disritmiile sunt forme de tulburări ale procesului de organizare mintală, nu


de organizare, deci nu sunt determinate de modificări structurale genetice. Ele
sunt induse prin tulburările de ordin patologic sau constitual al organismului în
ansamblu, fără vreo formă de agresiune cerebrală specifică.
Disritmiile sunt caracterizate prin: a) absenţa unei patogenii cerebrale care
să fi determinat modificări structurale stabile; b) modificări inegale ca durată şi
intensitate a funcţiilor psihice; c) reversibilitatea totală în cadrul unor limite largi
ale normalului; d) caracterul fazic şi tranzitoriu; e) tulburările activităţii
intelectuale sunt totdeauna secundare; f) nu produc modificări de durată ale
personalităţii.

30
Prima categorie este cea a disritmiilor intelectuale de evoluţie. Privaţiunea
stimulativă a creierului sub aspectul relaţional sau de cunoaştere la vârsta de 1 an
produce încetinirea ritmului de dezvoltare mintală sau o stagnare a acestuia. Atât
încetinirea cât şi stagnarea dacă sunt condiţionate exogen şi de scurtă durată
produc numai tulburări intelectuale de evoluţie. O privaţiune primară de mai
lungă durată poate imprima un ritm mai lent de dezvoltare a întregii personalităţi
pe o perioadă mai lungă de timp. Dar această disritmie de evoluţie nu afectează
nici zestrea genetică, nici structura mentală, ci numai capacitatea de recepţie şi
prelucrare. Diagnosticul diferenţial faţă de deficienţa mintală de structură se face
prin proba de învăţare.
Disritmiile dezvoltării psiho-intelectuale de evoluţie:
- constituţionale (ritm lent de dezvoltare);
- privaţiune afectivă sau de cunoaştere;
- maladii somatice cronice;
- forme de hospitalism;
- traumatisme psiho-afective;
- privaţiune de joc;
- tulburări temporale senzoriale;
- tulburări temporale de psiho-motricitate etc.
Disritmiile dezvoltării psiho-intelectuale disfuncţionale:
- sindromul de nedezvoltare a vorbirii;
- întârziere în dezvoltarea limbajului;
- tulburările parţiale ale văzului, auzului etc;
- tulburările nevrotice;
- tulburările de tip psihotic;
- tulburările de memorie;
- tulburări de atenţie;
- tulburări ale limbajului scris;
- dispraxiile etc.
Caracteristica acestor disritmii este dată de faptul că în contextul funcţiilor
mintale şi de cunoaştere, de la o vârstă foarte mică sau pe parcursul dezvoltării,
o funcţie sau câteva din constelaţia funcţiilor cognitive la nivel senzorial sau
intelectual sunt tulburate.

31
DEFICIENŢA MINTALĂ
Definiţie

Deficienţele mintale sunt stări de nedezvoltare psihică sau de dezvoltare


psihică incompletă.
Această nedezvoltare sau subdezvoltare deşi cuprinde de obicei întreaga
sferă a vieţii psihice are ca trăsătură principală afectarea proceselor intelectuale,
a gândirii şi îndeosebi a abstractizării şi generalizării. În acelaşi timp procesul
patologic poate să împiedice în mod proporţional şi dezvoltarea altor funcţii
psihice ca afectivitatea, caracterul şi personalitatea.
Manifestări psihopatologice şi tulburări comportamentale în relaţie cu
gradul de deficienţă.
Deficienţa mintală profundă cuprinde copii cu un Q.I. sub 20 şi o vârstă
mintală ce nu depăşeşte 3 ani. Această situaţie se traduce în plan clinic prin
faptul că deficienţii respectivi sunt nonantrenabili şi practic irecuperabili,
neputându-şi asigura autoprotecţia şi autoîntreţinerea.
Ei nu reuşesc să-şi însuşească limbajul vorbit sau scris. Aceştia nu sunt
capabili să se ferească de pericolele fizice care le ameninţă viaţa. Ei sunt
complet irecuperabili, rămânând dependenţi faţă de cei din jur toata viaţa.
Înfăţişarea lor e caracteristică, idioţii au un facies dismorf cu numeroase
malformaţii craniofaciale. Expresia feţii e nătângă, gura rămâne întredeschisă,
privirea nefocalizată. Idioţii sunt hipotrofici, hipostaturali, au tulburări
endocrine, modificări osoase ale coloanei vertebrale, iar degetele prezintă
diverse anomalii.
Dezvoltarea psihomotorie este foarte deficitară; de obicei nu reuşesc să
achiziţioneze mersul, rămânând paralizaţi în pat toată viaţa. În formele grave nu
se stabileşte controlul sfincterian.
Vorbirea nu depăşeşte vârsta de 1 an şi jumătate. Activitatea lor e
dezordonată, lipsită de scop, ei stau în pat indiferenţi, se balansează ritmic sau
devin agitaţi fără motiv, se autolovesc sau comit acte agresive. Mişcările sunt
imprecise, parazitate de hiperkinezii, tremurături. Instinctele sunt exagerate.

32
Deficienţa mintală severă reuneşte indivizii cu un coeficient intelectual între
20 şi 34 şi cu o vârstă mintală de 3 - 5 ani, fapt care le permite să fie slab
antrenabili şi parţial recuperabili. Ei reuşesc să-şi însuşească limbajul vorbit dar
nu şi pe cel scris, pot dezvolta deprinderi igienice elementare, fiind capabili de acte
simple de autoservire. De asemenea, posedă capacitatea de autoprotecţie faţă de
pericolele fizice imediate, însă nu pot să se autoconducă în viaţa socială.
Dezvoltarea psihomotorie şi motricitatea sunt tulburate prin prezenţa unor
sindroame neurologice. Motricitatea voluntară e imprecisă, parazitată de
tremurături, impulsuri, grimase, însă bolnavii învaţă să meargă şi pot să
achiziţioneze unele deprinderi motorii.
Atenţia spontană de regulă vie; memoria uneori diminuată, poate să fie
hipertrofiată, excepţională.
Gândirea rămâne concretă, dependentă de unele situaţii obişnuite pe care
imbecilul poate să înveţe să le rezolve mecanic. Ei nu reuşesc să înţeleagă
relaţiile spaţiale, să achiziţioneze noţiunea de număr.
Afectivitatea lor e labilă, ei simt nevoia mângâierii, protecţiei, expresia
emoţională e vie, sunt uşor excitabili dar se potolesc repede. Le place sa fie
lăudaţi.
Deficienţa mintală moderată include subiecţii cu un Q.I. ale cărui valori
sunt cuprinse între 35 şi 49. Această grupă cuprinde inşi antrenabili şi parţial
educabili; ei au o vârstă mintală de 5 - 7 ani, având posibilitatea însuşirii
cunoştinţelor primelor două clase primare. Fiind capabili să înveţe o meserie
simplă, ei pot să-şi câştige total sau parţial mijloacele necesare traiului şi să se
autoconducă, de aceea sunt consideraţi drept recuperabili.
Dezvoltarea psihomotorie poate să fie întârziată. Procesele de cunoaştere sunt
alterate în mod neomogen, fiind modificată în mod constant numai dezvoltarea
gândirii. Atenţia spontană, uneori foarte vie, împiedică pe bolnav să se
concentreze asupra unei activităţi. Memoria în majoritatea cazurilor, nu se
modifică evident ci din contră dezvoltarea ei mai bună suplineşte insuficienţele
gândirii.
Gândirea rămâne incomplet dezvoltată, păstrând un caracter concret.
Bolnavii ancoraţi în experienţa obişnuită nu reuşesc să depăşească concretul
senzorial, să ajungă la stadiul de noţiuni abstracte. De aceea ei nu pot să
deosebească esenţialul de neesenţial, generalul de particular, să opereze cu
noţiuni elaborând judecăţi şi raţionamente. Vorbirea reflecta dificultăţi de
gândire.
În motricitate uneori se observă o întârziere în maturizare, iar mai târziu
bolnavii rămân cu unele aspecte de insuficientă coordonare în mişcările
voluntare.
Trăsătura caracteristică a afectivităţii este imaturitatea, exteriorizată prin
tendinţa la izbucniri zgomotoase dar de scurtă durată, labilitatea emoţiilor,
dependenţa faţă de familie, nevoia de protecţie asociată cu egocentrism ca şi
nevoia de satisfacţii imediate.

33
Deficienţa mintală medie constituie grupa cea mai numeroasă a
oligofrenilor, reprezentând 80% din ansamblul acestora; coeficientul intelectual
al acestor deficienţe este cuprins între 50 şi 70, ceea ce corespunde unei vârste
mintale de 7 - 10 ani. Ele se evidenţiază la vârste mai mari, majoritatea lor fiind
diagnosticate în perioada şcolarităţii, necesitând o asistenţă orientată
preponderent psihosocial.
Indivizii cu deficienţă medie sunt în general eumorfici. Prezintă
hipoprosexie voluntară şi spontană; astfel, deficienţii mintali prezintă o bună
mobilizare, distribuţie şi mobilitate a atenţiei, dar o slabă putere de concentrare,
fiind uşor atraşi de stimuli nesemnificativi din mediu. Totodată, ei prezintă şi o
anumită incapacitate de a-şi inhiba răspunsuri învăţate, pe care le oferă şi în
situaţii inadecvate. Memoria se caracterizează printr-o insuficientă fixare, alături
de slăbirea memoriei de scurtă durată. Gândirea se caracterizează printr-un flux
ideativ sărac, cu ritm lent al ideilor, iar conţinutul ideativ este legat în mod
predominant de aspectele real-concrete ale existenţei.
În virtutea gradului înalt de sugestibilitate şi credulitate, deficientul mintal
prezintă o mare aviditate de relaţionare afectivă în care îşi caută protecţie şi
securitate. Deşi cei mai mulţi sunt ataşaţi şi afectuoşi, unii se caracterizează prin
egoism, egocentrism, slabă toleranţă la frustraţie şi situaţii privative, faţă de care
reacţionează amplu şi impulsiv. Datorită iritabilităţii şi irascibilităţii sale,
deficientul mintal are ieşiri violente în situaţii limită, constrângătoare sau când
se încearcă reprimarea acţiunilor sale indezirabile. Aceste manifestări ilustrează
fragilitatea organizării lor psihice şi a vulnerabilităţii sporite, atât în faţa
tendinţelor interne ale trebuinţelor proprii, cât şi la incitaţiile ambianţei.
Intelectul de limită este format dintr-o categorie de indivizi a căror
posibilităţi intelectuale sunt mai reduse sub limita inferioară a nivelului mediu. Ei
nu reuşesc să-şi completeze instrucţia şcolară, prezentând dificultăţi importante
după intrarea în clasa a V-a, a VI-a. Coeficientul intelectual (QI) este 71 - 89 iar
vârsta mintală, 12 -14 ani.
Ei nu pot atinge faza de gândire abstractă formal-logică, ceea ce face ca să
nu poată înţelege raţionamentele formale matematice, procesele de cauzalitate
complexă.
W. Mayer-Gross atrage atenţia asupra acestei categorii de „proşti, liminari,
limitaţi” care ar fi mai numeroasă decât cele 3 grupe anterioare la un loc, iar
Peter Hays consideră că intelectul de limită este mai puţin rezultatul unor
procese patologice cerebrale şi mai degrabă o creaţie artificială a societăţii
moderne cu cerinţele sale faţă de individ.

Insuficienţa cognitivă concomitentă şi


consecutivă deficienţelor senzorio-neuro-motorii

34
Aceste perturbări, expresie a anomaliilor neurologice centrale sau
periferice, limitează aferentaţia senzorială şi, în mod secundar, aria
informaţională.
Deficienţele senzoriale, mai ales vizuale şi auditive, trec de cele mai multe
ori neobservate înainte de şcolaritate, prejudiciind atât randamentul şcolar, cât şi
comportamentul general. Astfel, ambliopiile, ca şi alte tulburări de vedere,
antrenează un deficit de organizare a percepţiei spaţiale şi motorii, fapt care
impietează asupra dezvoltării gândirii categoriale. Hipoacuziile şi în general
tulburările de auz determină dificultăţi în organizarea limbajului şi un tablou
comportamental de oligofrenie severă, copilul devenind agresiv, bizar, opozant
sau, dimpotrivă, inhibat, repliat asupra lui însuşi.
Deficienţele motorii, secundare unor leziuni ale sistemului nervos central
sau periferic sunt asociate deseori oligofreniei, ca expresie a aceleaşi etiologii
organice. Prin deficitul conduitei eupraxice, se determină în mod secundar
scăderea informaţiei care, la rândul ei, are drept consecinţă un deficit conceptual
cu implicaţii negative asupra dezvoltării cognitive. La fel, şi instabilitatea motorie
poate, jena capacitatea de învăţare, iar unele deprinderi motorii condiţionate să-
şi piardă valoarea lor formativă” (J. de Ajuriaguerra, 1974, p. 645).
Tulburările afazo-apraxo-agnozice sunt determinate de leziuni cerebrale şi
determină întârzieri în apariţia limbajului vorbit şi scris, cât şi în privinţa
posibilităţilor de organizare spaţială a subiectului.

Psihoprofilaxia dificultăţilor adaptative în


deficienţele mintale

O persoană cu handicap mintal, indiferent de severitatea acesteia, trebuie


privită ca o individualitate specifică, diferită de alte persoane din aceeaşi
categorie. Etichetarea acestor indivizi, reflex al unei mentalităţi simplificatoare,
le poate aduce deservicii morale. Fiecare dintre aceştia au probleme proprii şi
resurse diferite. Din păcate, cu cât nivelul de afectare al funcţiilor mintale este
mai sever cu atât este mai dificilă posibilitatea de comunicare, perceperea
diferenţelor şi nevoilor lui şi în consecinţă asistarea.
Experienţa acumulată în aplicarea acestor principii generale s-a materializat
într-o serie de reguli specifice activităţii de asistare a persoanelor cu handicap
mintal:
- copiii cu handicap mintal ar trebui să locuiască împreună cu familia;
- orice adult cu handicap mintal care ar dori să părăsească casa părinţilor ar
trebui să aibă posibilitatea să o facă;
-orice alternativă rezidenţială oferită unui astfel de client ar trebui, dacă
doresc, să poată locui împreună cu alte persoane fără handicap mintal;
-locuinţele alternative ar trebui să fie integrate în mod adecvat în
comunitate;

35
-indivizii cu handicap mintal ar trebui să locuiască într-un mediu care să
includă persoanele de ambele sexe;
-indivizii cu handicap mintal ar trebui să fie integraţi într-un ciclu şi un
program de viaţă normale.
În legătură cu problema complexă şi deseori spinoasă a plasării într-o
instituţie, Kohler şi Dubost (1973) consideră că aceasta este necesară în
următoarele situaţii:
- atunci când existenţa unor tulburări senzorio-motorii sau somatice
asociate necesită tratament şi reeducare intensivă (epilepsia, hiperactivitatea,
interferenţele nevrotice sau psihotice);
- atunci când anumite momente ale dezvoltării deficientului pun probleme
serioase părinţilor (cum este de exemplu, pubertatea, îndeosebi la băieţi);
- atunci când cadrul familial este intolerant (rejecţie parentală sau din
partea fraţilor sau surorilor) sau incapabil să se ocupe în mod decent de persoana
cu handicap mintal (deficit mintal al părinţilor, familie dezorganizată etc.);
Madle consideră că normalizarea urmăreşte maximizarea integrării sociale a
persoanelor cu handicap mintal. Ea poate fi realizată atunci când aceste persoane:
- trăiesc într-un cadru cultural normativ;
- se întâlnesc şi comunică cu persoane din aceeaşi grupă de vârstă;
- folosesc serviciile sociale obişnuite (şcoli, magazine, cabinete medicale etc);
- locuiesc în condiţii similare sau apropiate de cele ale persoanelor nedeficiente.

Tabel sinoptic cu formele şi


gradele de handicap ale deficienţei mintale
(Comentarii cu participare la curs)

H.M Q.I. Denumirea Alte informaţii Grad de handicap


(D.M.)
1 0-19 Deficienţă mintală Se comportă ca un copil Gradul I cu însoţitori
gravă de 2-3 ani. suport financiar
IDIOŢENIE Nu sunt şcolarizabili.
Sunt dependenţi fizic şi
psihic
2 20-34 Deficienţă mintală Gradul II cu
(20-49) severă. Şcolarizabili. programe speciale ;i
(Vârsta mintală Semidependenţi (I-II). specializate
psihică de 3-5 ani) Diagnostic asociat
35-49

Deficienţă mintală
medie
(Vârsta mintală
psihică 7-8 ani)

36
H.M Q.I. Denumirea Alte informaţii Grad de handicap
(D.M.)
3 50-69 Deficienţă mintală Vârsta mintală psihică Gradul III cu
uşoară. 10-12 ani. înlesniri la sănătate şi
Şcolarizabili (I-IV). învăţământ.
Meserie elementară. Nu primesc suport
Independenţi. financiar.
Se pot căsători

Sintagme substitutive:
- dizabilitate mintală;
- handicap mintal;
- oligofrenie;
- patologie mintală.

Cap. 7. HANDICAPUL COMPORTAMENTAL

Sub această denumire se încearcă în ultima perioadă de timp cuprinderea


sistematică, explicativ-terapeutic-educativ-recuperativă a unei categorii relativ
diverse de manifestări constituind tulburări ale conduitei sau comportamentului
social. Ca perioadă de vârstă aceste manifestări vizează mai ales pubertatea, dar
şi prepubertatea şi adolescenţa pentru că, în aceste perioade de viaţă se întâlnesc
mai des.
Pentru o abordare sistematică, ordonată, considerăm că este necesară, în
prealabil, definirea terminologiei acestui domeniu care este diversă şi relativă.
Cel mai des întâlnim termenul de – tulburare de comportament – termen ce a
pornit şi este folosit mai des (din/şi în) domeniul neuropsihiatriei şi
psihopatologiei copilului cuprinzând prin extensie toate manifestările ce
constituie abatere de la norma morală, socială, juridică etc. Tulburarea de
comportament în sensul larg psihologic (comportamentul fiind definit ca fiind
partea efectorie, manifestă a activităţii psihice) există în toate bolile având în
vedere că relaţia individului cu mediul este tulburată în orice afecţiune.
Aici însă discutăm despre acele manifestări ce încalcă normele morale,
sociale şi juridice.
Delicvenţa juvenilă – termen ce vizează mai ales acele manifestări ce intră
sub incidenţa legii juridice. El a fost introdus de Shellin şi Smerton ca şi alţi
termeni cum ar fi:
a) comportament deviant ce ar cuprinde manifestările ce constituie
abatere de la norma socială;
b) comportament aberant ce ar cuprinde mai ales acele manifestări ce
presupune aspecte patologice ce ar sta în spatele acestei conduite (psihopatii);
c) comportament antisocial sau infracţional ce intră sub incidenţa legii
prin încălcarea legii juridice.

37
Găsim apoi, cu o anumită frecvenţă în utilizare, termenul de „inadaptare”
opus celui de adaptare (ce constă în procesul de conformare a individului la
mediul social), inadaptare ce merge de la simple probleme în procesul de
inserţie şcolară sau socială şi până la conduite cu tentă antisocială.
Alţi autori consideră că toate aceste conduite sunt forme de dezechilibru
psihic pornind predominant din sfera emoţională, volitivă şi atitudinală deci ele,
după părere lui I. Străchinaru ar fi tulburări de caracter – caracteriopatii.
Trebuie subliniat însă faptul că aprecierea acestor forme de abatere de la
normă trebuie să se facă ţinând seama de mai multe criterii de analiză şi judecată
şi anume:
- etico-moral;
- juridic;
- medical;
- psihopatologic;
- social;
- educativ-pedagogic.

1) A. Tipuri de comportament dezadaptativ

1. Comportamentul agresiv acele conduite sau atitudini vizând vătămarea


sau demersul distructiv (auto şi heteroagresiv) şi care porneşte din străfundurile
activităţii psihice de la nivel bazal intructiv-pulsional pe linia impulsului de
conservare.
Caracteristic tuturor animalelor în acţiunea de supravieţuire şi conservare,
caracteristic şi omului dar într-o manieră socializată prin interiorizarea normelor
moral-juridice, sociale ce-l jalonează, comportamentul agresiv devine
manifestare de inadaptare doar când depăşeşte aceste jaloane. Între aceste limite
acceptate social (vezi afectivitatea fotbalistului, a soldatului sau chiar a
solistului, vezi agresivitatea etc.) agresivitatea are un evident rol adaptativ.
Caracteristica acestei categorii este însă doar acea suită de conduite ce duc
la lezarea, atentarea la integritatea corporală sau vătămarea celuilalt sau a
propriei persoane sau chiar la ucidere şi sinucidere.
2. Comportamentul instabil caracterizat de treceri rapide de la o
dispoziţie la alta, de la o stare la alta, schimbări rapide de polaritate emoţională,
atitudinală şi comportamentală (vezi hiperkinetism).
3. Comportamentul impulsiv ce are specifică modalitatea de reacţie
intempestivă, bruscă cu scăderea controlului filtrului raţional. Presupune de
obicei acumulări de tensiune psihică, dorinţa de schimbare a acestei situaţii,
schimbare ce se produce printr-o „descărcare” bruscă sub forma actelor
impulsive.
Este un tip de comportament strâns legat de cele două forme anterior
enunţate.

38
4. Comportamentul pervers – are drept caracteristică schimbarea scopului
şi sensului conduitelor, atitudinilor în sensul pierderii valorii social acceptate a
acestor conduite, în sensul inexistenţei unui acord între: gând, vorbă şi acţiune,
deşi există conştiinţa anormalităţii acestui dezacord, deci există interiorizate
normele şi valorile morale, sociale (vezi minciuna, alterarea adevărului,
perversiunile sexuale).
5. Comportamentul demonstrativ-histrionic are drept caracteristică
coloratura hedonist-teatralistă vizând obţinerea unor revendicări sau evitarea
unor pedepse.
Toate aceste tipuri de conduite se întâlnesc în manifestările
comportamentale pe care o să le abordăm în continuare; în unele găsind
combinaţii ale mai multora din ele în altele dimpotrivă, dar întotdeauna,
dominând un anume tip ce dă astfel coloratură specifică manifestărilor
respective.

2) B. Forme ale tulburării de comportament

1. Inadaptarea şcolară este cea mai simplă şi mai puţin gravă formă a
tulburării de comportament şi se manifestă prin: absenteism – fuga de la şcoală –
atitudine pasivă eventual negativistă faţă de activitatea de învăţare.
2. Fuga şi vagabondajul. Fuga este un comportament inadaptat prin care
individul părăseşte brusc mediul social habitual. Vagabondajul este considerat
de către unii specialişti drept o fugă repetată sau o fugă pe timp mai îndelungat.
Aceste forme de conduită răspund pe moment unor nevoi de iminentă
„descărcare” de tensiunile stresante ale mediului, fiind considerată de către cei
mai mulţi puberi singura soluţie de „ieşire din situaţie”. Ele duc însă, şi mai ales
vagabondajul, la asocierea în grupuri cu tentă şi activitate antisocială
(banditismul) grupuri care, prin specificul lor, oferă puberului condiţia de
a. a fi acceptat social cu toate defectele lui – grupul reprezentând societatea
la nivel restrâns;
b. a găsi un rol şi un statut, deci a se realiza;
c. a stabili şi dezvolta relaţii sociale: prietenie, iubire, etc. având în vedere
că între membrii grupului funcţionează intens un fenomen de transfer
informaţional şi afectiv numit empatie.
3. Furtul-însuşirea lucrurilor altuia mergând pe linia trebuinţei de posesie
care, în aceste situaţii este exacerbată (uneori acută pe fondul unor necesităţi
stringente).
Atunci când se combină cu agresivitate şi violenţă găsim manifestări ca:
- furt prin spargere;
- tâlhărie etc.
- cleptomanie.

39
Atunci când se combină cu arta persuasiunii ia forma înşelătoriei. Ajungem
astfel să discutăm o altă formă de manifestare a tulburării de comportament şi
anume falsificarea adevărului sau minciuna.
4. Minciuna sau falsificarea adevărului cu scopul acoperirii unor
comportamente inadaptabile sau de a le motiva, de a obţine ceva, de a schimba
părerea cuiva, deosebită de minciuna convenţională şi chiar de cea patologică –
mitomania care este o tendinţă obsesiv-impulsivă de falsificare a adevărului fără
un motiv explicit, vizibil. Se deosebeşte mult şi de ceea ce în psihopatologie se
numeşte pseudologia fantastică şi se întâlneşte mai des în debuturile discordante
sau în dezvoltările dizarmonice de personalitate în pubertate.
5. Tulburările comportamentului sexual
a) Tulburările de dezvoltare ale sexualităţii:
1. infantilismul sexual;
2. hermafrodismul – bisexualismul.
b) Tulburări de alegere şi găsire a partenerului:
1. homosexualismul (lesbianismul);
2. zoosexualismul – partenerul este un animal;
3. necrosexualismul – partenerul este un cadavru;
4. pedosexualismul – partenerul este un copil;
5. gerontosexualismul – partenerul este o persoană în vârstă.
c) Tulburări ale modului de realizare a actului sexual.
1. voierismul sau exhibiţionismul – expunerea organelor sexuale sau
consumarea actului sexual cu spectatori.
2. fetişismul – realizarea plăcerii sexuale în prezenţa unui obiect al
persoanei ce simbolizează partenerul;
3. sadism – obţinerea plăcerii numai dacă în timpul actului sexual îşi
chinuie partenerul;
4. masochismul – obţinerea satisfacţiei sexuale numai dacă, în timpul
actului sexual este chinuit de către partener. Se întâlneşte deseori asociată cu
forma anterioară (sado-masochistă).
5. masturbaţia sau onanismul – autostimularea sexuală normală în
anumite limite de frecvenţă şi vârstă, dar patologică înainte de pubertate şi după
vârsta adolescenţei; în prima situaţie pentru că la vârste mici trebuinţa sexuală
nu ar trebui să fie atât de puternică încât să ceară imperios satisfacerea ei, iar în
cea de a doua situaţie pentru că, după această perioadă instinctul sexual este
firesc să fie satisfăcut pe căile şi mijloacele specific umane, normale.
Cauzele tuturor acestor forme de manifestare antisociale, deviante,
aberante, pot fi sistematizate astfel:
1. Cauze ce ţin de mediul familial:
a. sistemul educativ rigid, ultrarestrictiv;
b. sistemul educativ larg, inconstant, inconsecvent;
c. modele negative.
2. Cauze ce ţin de grupul social mai larg (prietenii-şcoala):

40
a. grup social (şcolar) refractar;
b. cerinţe sociale (şcolare) exagerate, peste capacităţile de conformare
ale individului;
c. lipsa de tact şi pricepere ale celor puşi să educe;
d. dezordine socială – anomie-alienarea valorilor.
3. Cauze ce ţin de structura psihică a individului.

PERIODIZAREA VÂRSTELOR ÎN

COMPORTAMENTUL DEVIANT
la copii şi tineri (0-25 ani)

În abordarea comportamentului deviant a vârstelor mici (0-10 ani) de mare


folos, în sens psihanalitic, pedagogic şi psihologic, ne sunt două cărţi: „Copilul şi
familia” (Paul Osterrieth - Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973) şi
„Defectele copilului (Andre Berge - Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1968), mai ales ultima unde găsim „in unce” etiologia ontogenetică a devierilor.
A. Berge delimitează defectele copilului în 4 categorii:
1. Defectele sâcâitoare:
- agitaţia
- încetineala
- spiritul de împotrivire
- nesupunerea
- furia
- dependenţa totală
2. Defecte umilitoare:
- obrăznicia
- lenea
- dezordinea
- lipsa de îngrijire
- murdăria
- purtările urâte
3. Defecte respingătoare:

41
- gelozia
- răutatea
- hoţia
- minciuna
- tulburările sexuale
4. Defecte indiferente:
- egoismul
- orgoliul
- arivismul
- curiozitatea
- lăcomia
- plictiseala.
Aceste defecte pot fi considerate normale pentru copii normali, numai că pot
face-şi chiar o fac-trecerea spre manifestările comportamentului deviant, avându-
şi izvorul în educaţie, în contactul cu societatea sau în diverse slăbiciuni psihico-
fizice.
Raportat la reperele de vârstă (0-20 ani), manifestările devianţei se fac în
funcţie de dezvoltarea bio-psihică, de anumite stadialităţi ierarhice, mature sau
imature, cu toată intervenţia plurifactorială a agenţilor stresanţi, frustranţi,
anxioşi etc.
La copiii mici (0-6 ani) comportamentul are anumite caracteristici:
- o mare sugestibilitate şi o nediferenţiere între eu şi altul;
- conduitele legate de interdicţii sunt greu suportate (deposedarea de
jucării); în acelaşi timp apare teama de pedeapsă şi „durerile” privării afective;
- agresivitatea se declanşează uşor şi se poate perpetua şi intensifica;
- minciuna, mai ales la preşcolari, poate fi agresivă (pentru a provoca
pedeapsa cuiva-frate, coleg) sau poate fi din apărare, cu scopuri evazive sau din
lăudăroşenie (copilul imaginează);
- comportamentele deviante se manifestă prin dominante ca: teama de
sancţiune, inadaptarea socială şi, foarte rar, aspecte antisociale.
La şcolarul mic (6-10 ani)
- persistă minciuna, mai ales din instinctul de apărare, care are o pondere
foarte mare în mediul şcolar şi familial.
- tot în această perioadă se poate manifesta fuga de acasă, ca prim semn al
vagabondajului; poate fi reacţii în familiile dezorganizate sau situaţii şcolare
tensionate sau, prin imitaţie, influenţa străzii sau nevoia excesivă de aventură.
Ştim că fuga de acasă şi vagabondajul împing la înşelătorii şi cerşetorii (un bilet
în plus , cinema etc.).
- furtul se manifestă mai ales prin însuşirea obiectelor şcolare (guma,
creioane, ceasuri etc.), la început ca reacţie de moment sau ca să fie dăruite.
- bătaia poate fi o formă de autoapărare, de terorizare sau pentru a lua un
obiect; servilismul celor slabi, conflictele se rezolvă prin bătaie şi se extind latent
ca durată.

42
- piromania-plăcerea copilului de a se juca cu focul şi cu chibriturile-poate
apărea ca o manifestare predelictuală.
La puberi (10-14 ani)- adolescenţa primară - se dezvoltă dorinţa de
afirmare în care are loc identificarea Eu-lui cu modele interdependente de
comportament - creşte înţelegerea semnificaţiei conduitelor, a substratului lor
moral corect sau deviant, experienţa socială devine mai densă.
În perioada 14-16 ani (adolescenţa secundară) tulburările de
comportament (devierile de conduită) au cea mai mare frecvenţă, ca apoi să
cunoască o scădere, dar nu prea mare (mai ales acum).
- minciuna devine mai subtilă (şi mai densă ca autoapărare);
- creşte tendinţa spre chiul (absenteism, întârzieri la şcoală, etc.
- tendinţe de fugă şi opoziţia critică faţă de autoritatea părintească, chiar
faţă de profesori şi şcoală creează uneori conflicte;
- apare tendinţa spre neconformism şi infatuare;
- apare şi se instalează fuga de la ore;
- atracţia străzii: găşti, acte huliganice, furt, reuniuni excentrice, fumat, băut,
droguri etc.;
- apar primele experienţe sexuale şi se conturează şi structurează conduita
sexuală care uneori poate lua forme deviante (viol, perversiuni);
- inadaptarea şcolară este legată de atitudini pedagogice inadecvate, frică de
sine, aprecieri nedrepte (evaluări defavorabile);
- goana după spectacular, vedetismul exprimat mai ales prin tatuaje
(exhibiţionism, din imitaţie);
- crima este mai rară la adolescenţi, omorul din neglijenţă sau accidental este
mai des, sinuciderea este cea mai întâlnită.
În aceste vârste de trecere au loc şi debuturi psihiatrice.
În perioada 0-20 ani se pune intens problema adaptării la toate modalităţile
de existenţă.
La tineri (20-25 ani) apar în viaţa profesională delapidări, escrocherii,
evaziune fiscală, afaceri frauduloase, furtul de buzunare, cleptomania, furt de
brevete, de secrete de fabricaţie (furtul economic=spionaj); apoi plagiatul (tot o
formă de furt), furt de idei (copiatul), delicte de circulaţie.
Frecvenţa infracţională:
- între 18-20 ani, infracţionismâ2,55% din populaţia vârstei;
- 20-25 ani â2,55-3%;
- 25-35 ani â valoarea maximă procentuală de infracţionism masculin până la
4%
În România:
Decembrie 1992â82.112 cetăţeni trimişi în judecată pentru infracţiuni de
omor, vătămare corporală gravă, lovituri cauzatoare de moarte, violuri etc.,
depăşind nivelul 1987-1990. Volumul prejudiciilor s-a triplat într-un singur an, de
la 207 milioane în 1991, la 617 milioane în 1992.

43
- 35-50 ani â are loc o descreştere evidentă până la 3% Şcoli speciale
pentru delincvenţii minori (SUA, Suedia - şi la noi e preconizat 12-18 ani).
Reeducarea se realizează printr-un program de activităţi lucrative şi supraveghere
educaţională complexă.

Cap. 8 Precizări terminologice (definiţii) ale formelor de abuz

„Termenul de «sindrom al copilului abuzat», exprimând morbiditatea de


dezvoltare, a fost folosit pentru prima oară sub egida medicală a lui C. H.
Kempe şi a colaboratorilor săi, în 1962” (IXth ISPCAN European Conference on
Child Abuse and Neglect, 2003: 1).
Medicul din Colorado a prezentat atunci „rezultatele unor studii referitoare
la fracturile multiple, vizibile cu raze X, ale copiilor bătuţi (Kempe, Silverman,
Steele, Droegemuller, Silver, 1962)” (Ionescu, 2001: 14).
Conform statisticilor lor, realizate în America acelor ani, până la 300 de
copii dintr-un milion erau bătuţi.
H. Kempe a impus medicilor pediatri din S.U.A., mai întâi, şi apoi din
lumea întreagă, în 1962, „sindromul copilului bătut”, fiind recunoscut drept
iniţiatorul domeniului prevenirii abuzului şi neglijării copilului.
De-a lungul timpului, diferiţi cercetători care au studiat fenomenul abuzului
asupra copilului au propus mai multe definiţii care doreau să evidenţieze
caracteristicile şi modul de abordare a acestui fenomen social.
„Fenomenul de abuz asupra copilului, prezent astăzi în toate societăţile şi
în rândul fiecărei clase sociale, are la bază mai multe teorii universal acceptate:
medicală, psihologică, socială, ecologică, feministă ş.a. Aceste teorii conduc la
definirea abuzului ca: o încălcare a legilor/a codului penal, un act cu consecinţe
medicale şi/sau psihologice, un fenomen multidimensional rezultat din
interacţiunea mai multor elemente: caracteristicile părinţilor şi ale copiilor,
procesul de interacţiune familială, contextul comunitar, cultural şi social”
(Miftode, 2002: 7).
În literatura de specialitate se pot regăsi următoarele definiţii:

44
• Abuz asupra copilului: „profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre
un adult şi un copil prin desconsiderarea personalităţii celui de-al doilea” (Roth
Szamoskozi, 1999: 45) sau „cauzarea intenţionată a unei vătămări ce afectează
sănătatea fizică sau psihică a copilului”(N. Freude, 1989);
Maltratarea: „orice formă de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este
în detrimentul copilului şi are loc profitându-se de incapacitatea copilului de a se
apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi de a se
autoservi (Popescu, 1989: 2) sau „orice formă de violenţă, de tentativă sau de
brutalizare fizică sau mentală sau de neglijare, inclusiv violenţă sexuală, în
timpul în care copilul se află în îngrijirea părinţilor, sau a unuia dintre aceştia,
sau a reprezentanţilor legali ai acestora, sau în îngrijirea oricărei alte persoane
căreia i-a fost încredinţat” (Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului,
art. 19).
b) Rele tratamente aplicate minorului: „punerea în primejdie gravă, prin
măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a
minorului de către părinţi sau de orice persoană căruia minorul i-a fost
încredinţat spre creştere şi educare” (Codul Penal Român, art. 306).
• Copil în situaţie de risc: „se referă la o populaţie de copii necunoscută ca
număr sau ca pondere, în privinţa cărora avem cunoştinţă despre comportamente
şi situaţii care indică posibilitatea unor rele tratamente suportate de către minor
(diferite tipuri de neglijare sau abuz), dar nu avem certitudinea comiterii lor în
prezent” (Rotariu şi colaboratorii, 1966).
Orice act prin care se produc vătămări corporale, tulburări psiho-
emoţionale şi expuneri la situaţii periculoase sau percepute ca fiind periculoase
de către copil constituie abuz.
Comportamentele abuzive ale adulţilor asupra copiilor sunt des întâlnite în
literatura de specialitate şi sub denumirea de maltratare a copilului, aceasta fiind
folosită pentru a descrie tratarea neadecvată a copilului de către persoanele
responsabile cu îngrijirea lui. Aşadar, există o nevoie de a clarifica conceptul de
maltratare în relaţie cu abuzul asupra copilului, de vreme ce aceste două
descrieri sunt adesea interschimbabile.

Conceptul de maltratare în relaţie cu abuzul asupra copilului


Apariţia termenului de maltratare

„Apărut în limba franceză de-abia în 1987 (Robert, 1996), substantivul


maltratare face referinţă la relele tratamente ale căror victime pot fi copiii:
violenţe fizice, psihologice, neglijările grave, abuzurile sexuale etc.” (Ionescu,
2001: 13).
Chiar dacă nu este un fenomen nou, maltratarea este un fenomen social
care a reţinut atenţia de-abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Până în acel
moment, copiii erau consideraţi proprietatea părinţilor şi constituiau o resursă

45
economică, reprezentând o mână de lucru în plus. De atunci, în ţările
occidentale dezvoltate, a avut loc o redefinire culturală a reprezentării copilului.
„Din cauză că familia îşi pierde calitatea de producător direct, copilul nu
mai constituie un capital, ci un cost pe care părinţii îl acceptă sau îl refuză.
Capitalul este perceput acum ca «un bun de consum afectiv». El are o valoare
afectivă şi este perceput ca o garanţie a unei relaţii afective privilegiate. În unele
cazuri, copiii pot exercita funcţii instrumentale (care cresc în importanţă pe
măsură ce statutul socio-economic al părinţilor scade) şi face oficiul de furnizor
de statut şi/sau de asigurare” (Ionescu, 2001: 13).
Cercetarea a ignorat problema relelor tratamente până în anii '60, când un
medic din Colorado, C. Henry Kempe, a prezentat rezultatele unor studii
referitoare la fracturi multiple, vizibile cu raze X, ale copiilor bătuţi (Kempe,
Silverman, Steele, Droegemuller, Silver, 1962).
În 1988, în lucrările pregătitoare ale legii referitoare la prevenirea relelor
tratamente şi a protecţiei copilului din Franţa, comisia de lucru a utilizat ca
definiţie de lucru pentru copilul maltratat următoarea aserţiune: „copilul victimă
a părintelui sau a adultului care îl are în grijă, fie prin acte brutale voluntare
comise contra copilului, fie prin omisiunea intenţionată a îngrijirilor, fapte care
conduc la răniri fizice sau comportamentale, mai greu de evidenţiat pentru că nu
lasă urme fizice; brutalităţi controlate, comportamente sadice, manifestări
rejetante, dispreţuitoare faţă de copil, abandon afectiv, exigenţe educaţionale
disproporţionate faţă de capacităţile copilului... ca şi abuzul sexual. Toate
acestea afectează dezvoltarea psihoafectivă a copilului, putând duce până la
distrugerea corporală a copilului” (Divet, Heleine, Morellec, 1999)” (Muntean,
2001: 56).

Elemente pentru o definiţie a conceptului de maltratare

Definirea fenomenului de maltratare a copilului poate fi făcută din punct de


vedere legislativ, cultural, psihologic.
„Există câteva elemente definitorii ale maltratării copilului:
• raport inegal de forţe între victimă şi agresor;
d) victima, copilul, se află în îngrijirea agresorului;
e) agresorul are un acces permanent la victimă;
• imoralitatea/iresponsabilitatea agresorului;
• efectele se răsfrâng asupra dezvoltării copilului: încetinirea, stoparea sau
regresia în dezvoltarea copilului;
d) maltratarea poate fi produsă prin omisiunea unor nevoi ale copilului
(neglijare) sau prin comiterea cu intenţie a unor acte agresive împotriva
copilului (abuz);
e) abuzul se face cu intenţie distructivă;
• neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenţei şi ignoranţei
parentale vis-a-vis de nevoile copilului” (Muntean, 2001: 56).

46
Dacă avem în vedere aceste lucruri putem spune că, folosind cuvântul
maltratare ne referim la părinţi sau persoane care îngrijesc copilul într-un
asemenea grad încât starea sănătăţii sale fizice şi/sau emoţionale precum şi
dezvoltarea sa sunt în pericol (Kempe, 1979).
Luând în considerare cele afirmate mai sus, rezultă că maltratarea copilului
cuprinde deopotrivă actele deliberate comise împotriva copilului, care fac
obiectul abuzului, dar şi lipsa sau omiterea satisfacerii unor nevoi de bază ale
copilului (privându-1 astfel de o dezvoltare normală), întâlnită sub denumirea de
neglijare.
Astfel, o definiţie cât mai expresivă a maltratării poate fi cea dată de dr.
Popescu şi dr. Răduţ (1998, p. 2-3), care aduce ca şi completare ideea că abuzivă
poate deveni şi omiterea unor acţiuni, nu numai comiterea unor acte împotriva
copilului: „maltratarea este orice formă voluntară de acţiune sau de omitere a
unei acţiuni care este în detrimentul copilului şi are loc profitând de
incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau
rău, de a căuta ajutor şi de a se autoservi”.
Convenţia cu privire la Drepturile Copilului defineşte maltratarea ca fiind
orice formă de violenţă, vătămare, abuz fizic sau mental, abandon sau neglijenţă,
rele tratamente, exploatare, abuz sexual.

Variabile care influenţează definiţia maltratării

„Putem considera că maltratarea se constituie într-un continuum care


merge de la absenţa maltratării până la maltratarea extremă.
Pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare este subiectiv şi este
condiţionat de diversele variabile” (Ionescu, 2001: pp. 14-15):
Prima variabilă este limita morală între bune tratamente şi maltratare. Este
greu de stabilit limita între normal şi patologic, fie că este vorba de lipsa
îngrijirii (limita între o educaţie prea puţin adecvată şi una neadecvată care
motivează o semnalare), modul de a exprima afecţiunea (limita între o
demonstraţie de afecţiune potrivită sau nu) sau pedepsele aplicate (limita
intensităţii acceptabile a unei palme date unui copil neascultător).
A doua variabilă este durata actului de maltratare. Toate familiile trăiesc
perioade de tensiune, momente în care părinţii pot acţiona nepotrivit. Chiar şi
părintele cel mai calm poate să-şi piardă răbdarea şi să-şi strângă de braţ copilul
care face o criză în faţa casei unui magazin, de exemplu. În schimb, acest părinte
nu va ajunge la o înlănţuire de comportamente violente care să se constituie în
maltratare.
O altă variabilă de care trebuie să ţinem cont atunci când definim pragul
dincolo de care putem vorbi de maltratare este contextul socio-cultural în care
trăieşte copilul, pentru că este foarte clar că nu există o idee universal valabilă
referitoare la cea mai bună metodă de a creşte un copil. Cu alte cuvinte, pentru a

47
fi operaţionale, definiţiile diferitelor forme de maltratare trebuie să fie adaptabile
fiecărui context socio-cultural.
În fine, definiţia diferitelor componente regrupate în conceptul de
maltratare depinde de obiectivele profesioniştilor. De exemplu, în profesiile
juridice, pentru a lua o decizie juridică, se pune accesul pe dovezile de abuz, în
funcţie de legea în vigoare, în timp ce, pentru a realiza o intervenţie în favoarea
copilului, profesioniştii din domeniul sănătăţii mintale sunt preocupaţi mai ales
de efectele maltratării.

Tipuri de maltratare a copilului

„În DSM-IV (American Psychiatric Association, 1996), conceptul de


maltratare regrupează trei componente principale: abuzul fizic (sau violenţa),
abuzul sexual şi neglijarea, reunite sub titulatura „Probleme legate de abuz sau
neglijare”, aceste componente sunt clasificate la „Alte situaţii care pot face
obiectul unui examen clinic” în DSM-IV. Situaţiile din această secţiune sunt
codificate pe Axa I. Abuzul fizic asupra unui copil poartă codul T74.1, abuzul
sexual, T74.2, iar neglijarea, T74.0. Trebuie menţionat şi Y07.X ş995.5ţ, când
motivul examinării se referă la victimă” (Ionescu, 2001: 16).
Primele două componente (violenţa şi abuzul sexual) se referă la
comportamente inadecvate din partea unor persoane care se află în mod obişnuit
într-un raport de autoritate cu copilul. Este vorba, de obicei, despre adulţi, dar
poate fi vorba şi despre adolescenţi (Heston, 1993). Neglijarea, din contra, se
referă la omiterea unor gesturi necesare unei bune dezvoltări a copilului. Aceste
gesturi sunt comise de persoanele care răspund de copil.
Trebuie să reţinem că maltratarea este de două tipuri (Gabel, 1999):
1. maltratarea de criză, care apare în mod normal în familiile cu o
funcţionare armonioasă, dar al căror ciclu de viaţă trece prin momente de
adaptare care le pun în pericol echilibrul intern, copiii devenind atunci ţapii
ispăşitori ai crizei;
2. maltratarea transgeneraţională, este întâlnită în familiile al căror mod
de viaţă este haotic, ale căror relaţii sunt dezorganizate şi în care carenţele,
maltratările şi confundarea rolurilor se repetă de-a lungul mai multor generaţii.
„Din punct de vedere al intervenţiei în maltratare se identifică două
categorii de copii: copii în situaţii de risc de maltratare şi copii victime ale
maltratării” (Muntean, 2001: 56).
Copiii în situaţii de risc de maltratare: cei care au condiţii de existenţă
(viaţă) ce riscă să le pună în pericol sănătatea, moralitatea, educaţia, întreţinerea,
dar care nu au fost încă maltrataţi.
Reperarea precoce a riscului poate conduce la măsuri care să prevină
producerea maltratării. în general necesită un sprijin pentru familie astfel ca
aceasta să devină capabilă de a creşte copilul.

48
Copiii victime ale maltratării: cei care sunt victimele violenţei fizice,
mentale, a abuzului sexual, a neglijării severe cu consecinţe grave asupra
dezvoltării fizice şi psihice.
În general se evaluează locul, forma, asocierea leziunilor, în relaţii cu
vârsta copilului şi cu mărturiile copilului (implicite sau explicite în
comportamentul copilului). Adesea prin îndepărtarea copilului de relaţia
maltratantă semnele dispar, ceea ce constituie o dovadă în plus a maltratării.
„Copiii expuşi maltratării formează un grup foarte eterogen. în literatura de
specialitate există o diferenţă uzuală între patru tipuri de maltratare:
b) copii expuşi abuzului fizic;
c) copii neglijaţi:
d) copii expuşi abuzului emoţional;
e) copii expuşi abuzului sexual (Killen, 1998: 26).
Termenul de abuz asupra copilului folosit pentru prima dată de H. Kempe
pentru a descrie copilul bătut este astăzi folosit pentru toate formele de
maltratare, nu doar pentru abuzul fizic, dar şi pentru formele de neglijare şi abuz
emoţional şi sexual.
„Variaţiile abuzului se înscriu pe o gamă largă de intensităţi, de la
maltratarea lejeră, simpla neglijare (indiferenţă faţă de nevoile fundamentale ale
copilului şi faţă de îngrijire) ori diferitele forme de abuz emoţional (injurii,
ironie, umilire, depreciere, exigenţe sau constrângeri nerealiste, violenţă
verbală), până la formele de abuz fizic (bătaie, schingiuire, exploatare prin
supunere la munci nepotrivite cu vârsta) şi abuz sexual (inclusiv expunerea la
situaţii imorale). Abuzul grav, repetat, mai ales asupra unui copil mic, poate
conduce la moarte - accidental sau prin infanticid sadic” (IXth ISPCAN,
European Conference on Child Abuse and Neglect, 2003).
Abuzul fizic
„Abuzul fizic este probabil cea mai frecventă formă de abuz.
A fost prima formă de abuz recunoscută de specialişti, şi definită de H.
Kempe, iniţiatorul domeniului prevenirii abuzului şi neglijării copilului, ca
fiind: «atacuri neaccidentale sau injurii fizice, mergând de la forme minime
până la injurii fatale, provocate copilului de către persoana care îl
îngrijeşte»„ (apud, Lynch, 1985) (Muntean, 2001: 48).
Abuzul fizic asupra copilului „reprezintă acţiunea sau lipsa de acţiune
(singulară sau repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în
poziţie de răspundere, putere sau încredere care are drept consecinţă vătămarea
fizică actuală sau potenţială.
El presupune pedepse ca: aşezarea în genunchi a copilului, legarea lui,
lovirea, rănirea, otrăvirea, intoxicarea etc.” (Salvaţi Copiii/Alternative Sociale,
2002: 11).
În general abuzul fizic asupra copilului presupune folosirea forţei fizice de
către cel care îngrijeşte copilul (părintele, tutorele, părintele de plasament, baby-
sitter) având ca rezultat vătămarea copilului. Categoria copiilor abuzaţi fizic îi

49
include pe cei care au fost răniţi în mod deliberat, precum şi pe cei răniţi
datorită insuficientei supravegheri.
„Gelles şi Straus prevăd două stadii de dezvoltare a patternurilor abuzive şi
de facilitare sau inhibare a factorilor compensatori sau destabilizatori al
abuzului: expresivitatea violenţei în abuzul fizic, văzută ca modalitate de
reducere a tensiunilor acumulate, dar şi ca reacţie de răspuns la acţiunea violentă
a altei persoane asupra abuzatorului şi legitimitatea actului violent explicat prin
folosirea forţei în situaţii sociale speciale”(Miftode, 2002: 165).
Violenţa fizică se exprimă prin diferite gesturi aplicate copilului, în mod
intenţionat, de către o altă persoană, gesturi care pot merge de la pedepse
corporale excesive până la comportamente extreme, care pot pune în pericol
viaţa copilului. Printre consecinţele comportamentelor extreme care pot fi
regăsite în semnalările referitoare la copiii abuzaţi fizic putem cita: arsurile de
ţigară, fracturile, hemoragiile interne. Acestea sunt consecinţele cel mai des
semnalate şi identificate de medicii din spitale, pentru că ele au consecinţe grave
asupra dezvoltării copilului.
„Se poate face distincţia între violenţa «legitimă» pentru abuzator, care este
justificată în ochii acestuia (de exemplu, atunci când este legată de corectarea
unui tip de comportament), şi violenţa «nelegitimă», nejustificată (ca de
exemplu, arderea copilului cu ţigara)” (Ionescu, 2001: 17).
Abuzul emoţional (psihologic)
„Toate formele de abuz şi neglijare a copilului au componente şi consecinţe
psihologice. Anumite forme de maltratare au însă, ca instrument, tocmai
mijloace de natură psihologică, de aceea cercetători ca Garbarino, Guttman şi
Seelly (1986), precum şi Brassard, Germain şi Hart (1987) au propus definirea
abuzului psihologic ca fiind o formă distinctă de rele tratamente” (Rofh-
Szamoskozi, 1999: 49). Garbarino şi colegii săi considerau în 1986 că
maltratarea psihologică nu trebuie considerată ca fiind doar o consecinţă a
celorlalte forme de rele tratamente, subordonată faţă de ele, ci - dimpotrivă - ar
trebui să fie luată ca pilon central al eforturilor de înţelegere a disfuncţionării
familiei, precum şi a nevoilor de protecţie a copilului. Garbarino şi colaboratorii
definesc abuzul psihologic comis împotriva unui copil ca fiind „atacul concertat
al unui adult asupra dezvoltării conştiinţei de sine şi a competenţei sociale a
copilului” (1986, p. 8).
„Abuzul emoţional asupra copilului este un comportament comis
intenţionat de un adult lipsit de căldură afectivă, care jigneşte, batjocoreşte,
ironizează, devalorizează, nedreptăţeşte sau umileşte verbal copilul, în momente
semnificative sau repetat, afectându-i, în acest fel, dezvoltarea şi echilibrul
emoţional” (IXth ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect,
2003). Abuzul emoţional reprezintă respingerea copilului ca fiinţă; fie
intruziunea emoţională, fie ignorarea emoţiilor pozitive sau negative, „călirea”
prin reguli stricte, fără drept de negociere, înfricoşarea copilului prin izolare,
închizându-1 în spaţii întunecoase, făcându-1 să aştepte cu încordare,

50
dezamăgindu-1, minţindu-1, blamându-1, ameninţându-l cu abandonul,
abordându-l cu atitudini inconsecvente pentru acelaşi tip de greşeli, comunicând
cu el într-o manieră neclară, ambientală, prea încărcată, insensibilă. Tot abuz
emoţional poate fi considerată şi atitudinea autoritară dominatoare, îngrijirea şi
controlul excesiv sau discontinuu, care sufocă independenţa copilului. Uneori,
copilul este abuzat emoţional prin supunerea la practici bizare-magice sau
pseudo-religioase. De menţionat că toate celelalte forme de abuz au o
componentă emoţională.
„Abuzul emoţional sau violenţa psihologică regrupează în acelaşi timp
violenţa verbală (insultarea copilului, umilirea, denigrarea, respingerea,
refuzul), pedepsele abuzive şi izolarea, exigenţele excesive, care pun copilul în
situaţia de eşec, sau ameninţările, ca, de exemplu, ameninţarea cu moartea.
Violenţa psihologică se caracterizează printr-o formă de violenţă repetată şi
susţinută” (Ionescu, 2001, pp. 17-18).
Faţă de abuzul fizic, violenţa psihologică este îndreptată, de obicei, spre
copiii mai mari. După un studiu realizat de American Association for Protecting
Children (1988), copiii violentaţi psihologic au în medie 7,87 ani, în timp ce cei
abuzaţi fizic au 5,54 ani.
Asistarea copiilor la scenele de violenţă dintre părinţii lor este de asemenea
considerată o formă specifică de abuz emoţional.
Latimer (1998) include expunerea la violenţa familială ca entitate a
maltratării. Aceasta survine atunci când copilul este martor al violenţei din
mediul familial. „Copilul se poate afla în aceeaşi cameră sau poate auzi
schimburile verbale violente dintr-o altă cameră. Poate, de asemenea, să observe
consecinţele unei lupte dintre părinţi (contuzii sau ferestre sparte). Majoritatea
copiilor martori ai violenţei familiale văd agresiunea comisă împotriva unuia
dintre părinţi, adesea împotriva mamei, însă uneori şi împotriva fratelui sau
surorii” (Ionescu, 2001: 18).
Abuzul sexual
Abuzul sexual asupra copilului este - deşi conţine certe elemente de abuz
fizic şi psihologic - o categorie aparte de rele tratamente aplicate minorului.
Abuzul sexual cuprinde: atragerea, convingerea, folosirea, coruperea, forţarea şi
obligarea minorului să participe la activităţi de natură sexuală sau asistarea unei
alte persoane în timpul unor activităţi care servesc obţinerea de către adulţi a
plăcerii.
Mai pe scurt, prin definiţia sa, abuzul sexual împotriva copilului este
obligarea sau îndemânarea acestuia, de către o persoană adultă, să participe la
activităţi sexuale care servesc plăcerii adultului.
Abuzul sexual asupra copiilor este un fenomen nou cu care se confruntă
specialiştii şi opinia publică în general. Este greu de estimat incidenţa acestui
fenomen, mai ales din cauza faptului că acesta nu este raportat de obicei datorită
mentalităţii părinţilor sau persoanelor care îngrijesc copiii, conform căreia
trebuie păstrat secretul presiunilor exercitate de abuzator şi, nu în ultimul rând,

51
datorită faptului că opinia publică nu este încă pregătită pentru a reacţiona în
astfel de cazuri.
„Abuzul sexual este implicarea unui copil într-o activitate sexuală pe care
el nu o înţelege, pentru care nu are capacitatea de a-şi da încuviinţarea
informată, pentru care nu este pregătit din punct de vedere al dezvoltării sau care
încalcă legile sau tabuurile sociale” (apud, Raport of the Consultation on Child
Abuse Prevention-WHO, Organizaţia Salvaţi Copiii/ Alternative Sociale, 2002,
p. 12).
Copiii sunt dependenţi de cei care îi îngrijesc pentru satisfacerea nevoilor
fizice şi emoţionale. Din această cauză abuzul sexual asupra copiilor poate fi
săvârşit de părinţi, bunici (Margoliu 1992, a) şi alte rude apropiate (Margoliu
1994), precum şi de către alţi adulţi de „încredere” (de exemplu, prietenul
mamei) (Margoliu 1992, b), profesorul, vecinul sau persoana care îngrijeşte
copilul (Margoliu 1992, c).
„Abuzul sexual săvârşit de către cei ce îngrijesc copilul cuprinde un larg
spectru de activităţi, de la urmărirea împreună cu copilul a filmelor sau
revistelor porno până la privirea adultului în timpul masturbării sau practicarea
unor jocuri cu tentă sexuală, ca pipăirea şi apoi masturbarea sau intromisiunea
orală, anală sau genitală. Adultul foloseşte astfel copilul pentru satisfacerea
propriilor sale nevoi (Finkelhor, 1986)” (Killen, 1998, pp. 39-40).
Copilul este supus unei relaţii de dependenţă culpabilizatoare, în care el
trebuie să respecte tăcerea în ceea ce priveşte abuzurile sexuale, sub
ameninţarea că va crea necazuri abuzatorului. Impactul abuzului sexual depinde
de identitatea abuzatorului (un abuz intra-familial - incestul în special - este
mult mai dăunător decât un abuz extrafamilial), de vârsta copilului şi de
caracteristicile episoadelor de abuz sexual (frecvente, cu sau fără penetrare etc.).
Neglijarea
„Considerată de unii autori ca o formă specifică de abuz, neglijarea este
incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i
asigura nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică şi psihică, precum şi
limitarea accesului la educaţie” (Organizaţia Salvaţi Copii/ Alternative Sociale,
2002: 13).
„Neglijarea copilului presupune privarea minorului de satisfacerea nevoilor
sale biologice, emoţionale şi de dezvoltare psihică. Astfel, neglijarea fizică se
referă la privarea de alimentaţie, de îmbrăcăminte, de medicamente sau de
domiciliu; neglijarea educaţională implică tot ceea ce ţine de frecventarea unei
forme de învăţământ, prin obligarea copilului la alte activităţi decât cele şcolare
sau la vagabondaj, iar neglijarea emoţională presupune ignorarea evenimentelor
importante din viaţa copilului, omiterea încurajărilor aşteptate de copil,
modalităţile neadecvate de răspuns la nevoile sale emoţionale” (IXth ISPCAN
European Conference on Child Abuse and Neglect, 2003).
Neglijarea mai este definită ca reprezentând condiţiile în care persoana
responsabilă de îngrijirea copilului, fie intenţionat, fie din neatenţie, permite

52
copilului să experimenteze suferinţe care pot fi evitate şi/sau nu reuşeşte să
asigure una sau mai multe condiţii care sunt esenţiale pentru dezvoltarea
capacităţilor fizice, intelectuale şi emoţionale ale unei persoane,
Neglijarea pune în pericol dezvoltarea normală a copilului - dezvoltarea
bio-psihi-socio-culturală- şi, prin efecte grave pe care le produce, necesită
intervenţie promptă şi adecvată.
Cele mai grave forme de neglijare sunt:
• neasigurarea unei alimentaţii adecvate nevoilor de dezvoltare ale
copilului;
8. neasigurarea unei îmbrăcăminţi adecvate;
9. dezinteres faţă de starea de sănătate a copilului;
10. locuinţă cu spaţiu şi igienă necorespunzătoare;
• insuficienta supraveghere;
f) lipsa de preocupare pentru educaţia copilului;
g) privarea copilului de afecţiune;
h) abandonul copilului.
Chiar dacă există o diferenţă uzuală între tipurile de abuz asupra copilului,
ele se întrepătrund, astfel încât fiecare formă de abuz prezintă componente din
celelalte forme.
Clasificarea abuzurilor în abuz fizic, psihic, sexual este artificială pentru că,
de fapt, există o împletire a diferitelor forme de abuz. Abuzul fizic are şi
consecinţe psihice, abuzul sexual este însoţit de efecte fizice şi psihice asupra
copilului, abuzul economic poate deveni abuz fizic (dacă munca depăşeşte
capacitatea fizică a copilului), emoţional (mai ales dacă munca este umilitoare)
sau sexual (prostituţia, pornografia).
„Evantaiul formelor de rele tratamente este larg, cuprinzând toate aspectele
personalităţii: cel fizic, cel psihic (emoţional), cel moral şi cel sexual. De obicei
relele tratamente cuprind şi laturile fizice ale personalităţii, iar abuzurile sexuale
sunt însoţite cel mai adesea de vătămări fizice şi întotdeauna de vătămări
emoţionale. De asemenea, abuzurile fizice au adesea repercursiuni psihice şi
uneori au motivaţii sexuale sau sunt însoţite în mod expres de un comportament
sexual” (Rofh-Szamos-kozi, 1999: 45). Dacă formele de rele tratamente se
întrepătrund, cu atât mai mult coexistă consecinţele lor, care se manifestă
simultan sau consecutiv asupra tuturor laturilor personalităţii copilului, putând
induce tulburări în dezvoltarea personalităţii pe plan cognitiv, emoţional, moral
şi sexual. Astfel, abuzul fizic, cel psihic sau sexual poate conduce la retard în
dezvoltarea intelectuală, la tulburări de echilibru emoţional şi la consecinţe
fizice pe plan psiho-somatic.
Abuzul de orice formă înseamnă profitarea de pe urma diferenţei de putere
dintre un adult şi un copil, desconsiderarea personalităţii celui deal doilea. El
poate fi regăsit oriunde şi oricând în istoria şi în prezentul societăţii omeneşti, în
artă şi literatură, în legendele omenirii şi în poveştile pentru copii. „Abuzul
înseamnă violenţa adultului împotriva copilului, fenomen care este prezent în

53
lealitatea noastră astăzi, mai aproape sau mai departe de căminul nostru, în
funcţie nu numai de valorile noastre, dar şi de tradiţiile pe care le urmăm în
creşterea copiilor şi de capacitatea de a ne controla impulsurile” (Roth-
Szamosközi, 1999: 46).

Cap. 9 Copilul abuzat fizic

Copiii abuzaţi fizic şi tipuri de comportamente abuzive în mediul


familial

Copilul - victimă a agresiunii parentale

Uneori părinţii îşi îndeplinesc bine funcţiile de părinţi, dar în situaţii de


criză ajung să-şi abuzeze copilul, iar alteori aceştia îşi neglijează de la bun
început copilul şi îl expun constant la abuzuri fizice şi emoţionale.
Din nefericire, cele mai multe abuzuri asupra copilului au loc în familie, iar
forma de abuz cea mai frecvent întâlnită este abuzul fizic.
„Copilul este o fiinţă vulnerabilă; vătămat, el prezintă adesea semne fizice
cu diverse grade de gravitate: hematoame, echimoze, fracturi, arsuri, leziuni
interne: plăgi, dilatări. Nu toate leziunile fizice sunt însă accidentale. Agresarea
copilului în mod deliberat de către adultul în grija căruia se află el, provocarea
de leziuni sau otrăvirea lui, este definită ca abuz fizic. Acest fel de abuz este
însoţit de traume psihice imediate sau ulterioare (Popescu, Răduţ, 1998) care
trebuie luate şi ele în considerare în cazul aprecierii gravităţii actului violent.
Pecora et al. (1992) dau o definiţie care merge în acelaşi sens şi anume: „abuzul
fizic este vătămarea produsă neaccidental de persoana în grija căreia se află un
copil la un moment dat” (Roth-Szamoskozi, 1999: 46). în privinţa acestui tip de
definiţie se pune întrebarea dacă nu ar trebui incluse aici şi acele forme de
violenţă care nu au provocat vătămări la comitere, dar care include, prin
repetare, probabilitatea crescută a vătămărilor (de exemplu, cazul în care
părintele aruncă spre copil cu diverse obiecte - de pildă, cu scaunul - şi ar putea

54
foarte uşor să-1 rănească). Ideea extinderii definiţiei nu se produce doar că
rezultantă a durerii fizice, ci şi ca urmare a ameninţării cu violenţa şi a trăirii
iminenţei acesteia. Dar judecarea comportamentelor în funcţie de majoritatea
legilor existente se face în mai mică măsură pe seama intenţiilor oamenilor şi în
mai mare măsură pe seama actelor comise efectiv şi a consecinţelor acestora.
Aşadar, profesioniştii au nevoie de criterii de diferenţiere între diversele tipuri
de abuzuri, criterii pe care le construiesc pornind de la nivelul de suferinţă
produsă copilului (Mardiker, 1996).
„Categoria copiilor abuzaţi fizic îi include pe cei care au fost răniţi în mod
deliberat, precum şi pe cei răniţi datorită insuficientei supravegheri.
Semnele uzuale ale abuzului fizic sunt contuziile şi arsurile (Mobbs, 1986).
Contuziile pot apărea de la ciupituri, lovituri, trântiri ale copilului. Puteţi găsi
exemple de contuzii pe spatele sau fundul copilului, lăsate de palme sau obiecte,
urme de degete pe obraji, pe picioare sau braţe, de la ciupituri, precum şi ochi
vineţi ca urmare a loviturilor primite. Pe lângă aceste răni, cară arată folosirea
unor obiecte sau a mâinilor, există acele contuzii care nu arată foarte diferit de
cele pe care copiii şi le fac adesea la joacă. Localizarea rănii, vârsta copilului şi
explicaţia felului în care acestea au apărut, pot indica totuşi abuzul. Arsurile
provin adesea de la ţigări. Ele pot fi, de asemenea, produse cu ajutorul
încălzitoarelor sau al fierului de călcat” (Killen, 1998: 27).
Asemenea semne vizibile ale traumei sunt şocante şi trezesc furia, protestul
şi disperarea noastră. Nu reuşim de fiecare dată să observăm suferinţa,
anxietatea, neajutorarea şi disperarea copilului, experienţele sale avute cu un
adult, care nu mai are control asupra propriilor acte şi care este capabil să
provoace vătămări fizice. Astfel, copilul este lăsat să se adapteze şi să facă
singur faţă acestor experienţe abuzive care vin din partea celor care se consideră
că ar trebui să-1 protejeze. Aceste experienţe se cumulează vătămărilor
emoţionale, care, pe termen lung, pot avea efecte mult mai serioase.
Situaţia poate fi chiar şi mai complicată, datorită faptului că vătămările
cele mai grave nu au în mod necesar nici un semn exterior, cum ar fi de
exemplu, loviturile la cap făcute unui copil mic, mai ales bebeluşilor. Scuturări
puternice provocate copiilor de vârstă mică pot duce la un efect de biciuire a
capului (Dykes, 1996), vătămare care ar putea apărea în alte circumstanţe, cum
ar fi accident de maşină (ciocnire frontală). Acest efect poate conduce la
sângerări ale meningelui, în membrana protectoare a creierului, sau în interiorul
ochiului. Căderile sau loviturile la cap pot conduce la serioase vătămări ale
creierului, chiar dacă acestea nu sunt observate imediat. Este vorba de copilul
care a fost trântit de nenumărate ori cu capul de masă pentru că „nu se opreşte
din plâns. Aceste lovituri pot avea serioase consecinţe cum ar fi epilepsia,
paralizia şi întârzierea în dezvoltare. Sechelele pot, de multe ori, să nu fie
evidente decât târziu, şi atunci să nu fie asociate cu abuzul.
Alte vătămări provenite frecvent din abuzul fizic deliberat sunt mâinile şi
picioarele rupte. Razele X pot arăta, de asemenea, semne ale unor fracturi

55
anterioare. Este posibil ca abuzul să se fi perpetuat dintr-o perioadă cu mult
anterioară apariţiei şansei ca o persoană sau situaţie să permită depistarea
acestuia. Dacă un copil are anumite probleme de sănătate, cum ar fi o fragilitate
a oaselor (osteogeneză imperfectă) (Peterson şi McAllison, 1989; Carty, 1988)
iritantă, dar nu neapărat foarte grea, manevrarea mai dură a copilului poate avea
serioase consecinţe care cu uşurinţă pot fi considerate ca abuz fizic, cu toate că
aceste consecinţe nu ar fi fost atât de severe în cazul unui copil sănătos.
„Există situaţii care pot fi asociate cu aceste tipuri de abuz. în conflictele
maritale, agresiunea care se doreşte direcţionată spre unul din soţi poate fi
adesea canalizată spre copil. În situaţiile în care copilul respins devine turbulent,
el ajunge «să-i înnebunească» pe părinţi. Copilul pare să funcţioneze în familie
ca un fel de «ţap ispăşitor». Părinţii, şi adesea fraţii şi surorile, îşi descarcă
frustrările şi agresivitatea pe copil. Toate acestea sunt probabil mult mai
pronunţate în cazul şomajului extins sau al altor dificultăţi. O situaţie mult mai
complicată pare să apară atunci când copilul reprezintă o proiecţie negativă
pentru părinţi. Unii dintre aceşti copii sunt rejectaţi în mod extrem încă de la
început, totul petrecându-se cu repetate abuzuri fizice.” (Killen, 1998: 28).
Spaima trece, vânătăile dispar, oasele se sudează. Cu toate acestea copilul
trăieşte mai departe în incertitudinea şi anxietatea unui nou abuz. Neîncrederea,
atmosfera emoţională din casă şi atitudinile părinţilor sunt încă prezente, iar
toate acestea îl duc pe copilul abuzat fizic într-o stare confuză (Rohner şi
Rohner, 1980; Covitz, 1986; Garbarino, 1986; Flaser, 1993).
Copilul învaţă să se perceapă ca „un copil rău” care nu merită dragoste şi
îngrijire. Se aşteaptă să fie respins. Pentru a nu risca o nouă respingere, va
încerca să se apere folosindu-şi toate eforturile pentru a evita stârnirea furiei
celor mari. Copilul trăieşte zilnic în această situaţie, la nivele diferite de
conştientizare. De la o zi la alta copilul se obişnuieşte cu faptul că adultul îl
abuzează.
S-au prelucrat diferitele categorisiri ale abuzului fizic. Unele fac diferenţa
între rănile dovedite sau admise a fi deliberate şi suspiciunea legată de asemenea
răniri. Altele fac diferenţa între abuzul activ şi cel pasiv. Dacă părinţii recunosc
sau nu faptul că au cauzat vătămări copilului depinde foarte mult de relaţia lor
cu asistentul social. Este foarte greu de evaluat dacă vătămarea produsă este
urmarea unui act deliberat sau este urmarea pasivităţii şi neprotejării copilului.
„S-a propus ca modalitate de limitare a conceptului de abuz asupra
copilului să se considere doar vătămările produse în mod deliberat. Acest lucru
este însă extrem de dificil de evaluat. Gradul de intenţie este adesea neclar chiar
părinţilor.
De multe ori există o legătură strânsă între pedepsele fizice, percepute ca
metode de educare a copiilor, şi abuzul fizic asupra copilului. Este greu de
realizat însă o diferenţiere clară în practică.” (Killen, 1998: 28)
Ceea ce începe ca o relaţie disciplinară poate sfârşi ca abuz, deoarece
decisiv, din acest moment, este modul în care părinţii îşi vor stăpâni tensiunile

56
interne. Disciplinarea fizică este deja interzisă prin lege în unele ţări. Potrivit
legii norvegiene (Legea copilului 1981, paragraful 30): „Nu este permisă
expunerea copilului la violenţă sau comportarea faţă de acesta în orice alt mod
prin care sănătatea lui emoţională şi fizică ar putea fi periclitată”. Vătămarea
fizică este, cu toate acestea, doar temporară, chiar dacă este vorba despre una
serioasă. Spaima, precum şi climatul emoţional asociat sunt pătrunzătoare şi de
durată.
Clausen şi Crittenden (1991) au găsit că abuzul emoţional a fost prezent în
aproape toate cazurile de abuz fizic şi că abuzul emoţional a fost cel care a
cauzat cele mai mari daune dezvoltării copilului.
Abuzul emoţional trebuie să fie în centrul atenţiei noastre.
Este important să fim conştienţi că mărimea sau gravitatea vătămării nu e
în mod necesar o măsură a gradului de patologie a familiei.
„Consecinţa abuzului fizic depinde şi de anumite elemente de şansă, cum
ar fi cazul în care copilul trântit cade pe cimentul unei încăperi de baie în
comparaţie cu cel care cade pe carpetă. Există tendinţa de a ne concentra atenţia
asupra vătămării în sine şi mai puţin asupra situaţiei în care aceasta a avut loc,
ceea ce ne depărtează de o evaluare clară a situaţiei familiale în momentul
apariţiei rănii. In modul acesta, limitele familiei, precum şi resursele acesteia
sunt slab evaluate.” (Killen, 1998: 30)

Diferenţa dintre accident şi abuz fizic asupra copilului1

În general, atunci când părinţii abuzatori sunt interogaţi cu privire la


contextul abuzului, aceştia nu recunosc că ei sunt cei implicaţi direct în
comiterea abuzului asupra propriului copil şi reclamă un accident care s-a
întâmplat fără ca unul din ei să aibă vreo participare.
Pentru a putea deosebi abuzul de accident este necesar să cunoaştem
caracteristicile accidentului şi caracteristicile abuzului asupra copilului. De o
reală importanţă în acest sens este colaborarea între specialiştii care
investighează cazul şi cu care asistentul social lucrează în echipă (psihologi,
medici, educatori, poliţişti etc.), a căror părere ca profesionişti are un rol decisiv
în stabilirea situaţiei reale: abuz sau accident.
„Accidentarea copilului este neintenţionată şi se referă la rănirea ce are loc
atunci când adultul este mai puţin precaut faţă de riscuri (oboseala, stres,
furie...) - sunt rezultatul unor izbucniri fără intenţia de a răni copilul şi nu acte
sadice, premeditate (Irimescu, 2002). Accidentele au loc datorită:
• Pierderii controlului (copilul este împins);
• Dispute şi violenţă maritală (copilul intervine între părinţi în momentul
incidentului);
• Consumul de alcool/drog;
• Lipsa de supraveghere a copilului.

57
Pentru a deosebi abuzul de accident trebuie cunoscute câteva caracteristici
ale abuzului (Miftode, 2002: 165):
• existenţa unei perioade lungi şi inexplicabile de la incident până la
prezentarea la tratament (abuz). în cazul unui accident părinţii aduc copiii la
medic într-o oră, maxim două;
f) părinţii nu oferă o explicaţie coerentă şi concisă în legătură cu leziunile
copilului;
g) părinţii devin iritabili dacă sunt întrebaţi asupra împrejurărilor care au
condus la producerea accidentului, manifestă ostilitate, au o certitudine diferită
de suferinţa parentală;
h) părinţii încearcă să schimbe subiectul abordând alte probleme;
f) existenţa unor rapoarte medicale anterioare, răniri, accidentări - care
trebuie citite de asistentul social înaintea interviului iniţial;
g) diagnosticul pus de medicul care a examinat copilul (exemplu: cazul
copiilor arşi cu ţigara de concubinul mamei/violenţa fizică asupra copilului de
către concubinul mamei - ambii oligofreni);
f) comportamentul non-verbal al copilului (teamă, plâng când se apropie
cel ce i-a abuzat, manifestă nelinişte la despărţirea de celălalt părinte şi au
tendinţa de a le cere acestora tot mai multe favoruri, de a sta tot mai mult timp
împreună. De asemenea, manifestă reluctanţă în a exploata restul lumii şi trăiesc
sentimentul că le lipseşte dragostea şi sprijinul).
g) în situaţii de stres, de tensiune, copilul este foarte fericit dacă nu este
împreună cu părintele care îl abuzează;
h) îngrijirea inversată - copilul caută în acest mod constant să aibă grijă de
părinţi - servesc mama cu o ţigară şi aduc băuturi alcoolice, în general răspund
cererilor formulate de părinţi.

Clasificarea abuzului fizic asupra copilului

„Pentru profesioniştii implicaţi în acordarea unor diverse forme de


asistenţă copiilor (medici, educatori, asistenţi sociali, psihologi), nivelul de
sănătate fizică al unui copil constituie principalul criteriu de apreciere a îngrijirii
acordate copilului de către persoanele care au această îndatorire” (Roth-
Szamoskozi, 1999: 46). Sănătatea fizică este un standard central al calităţii vieţii
copilului. Criteriul grijii faţă de sănătatea copilului şi al căutării surselor de
vătămare fizică este central în protecţia copilului.
Este important de ştiut că nici un semn luat în considerare nu ne permite
afirmarea unei situaţii de maltratare. Anumite boli sau accidente pot provoca
simptome asemănătoare.
„Uneori, însă, locul, partea de corp unde apărea leziunea, forma ei,
asocierea între anumite tipuri de leziuni; ţinând seama şi de vârsta copilului,
sunt suficiente pentru a afirma existenţa unor situaţii de maltratare.

58
Se poate întâmpla ca semnele şi simptomele identificate să dispară prin
îndepărtarea copilului de mediul său familial. Dacă se petrece acest lucru,
diagnosticul se poate considera confirmat prin chiar acest fapt” (Ghid pentru
profesionişti, 2003: 6).
Gradul abuzului diferă în funcţie de vătămarea produsă copilului. în funcţie
de gravitatea vătămărilor şi de consecinţele lor asupra sănătăţii şi dezvoltării
copilului, abuzul fizic se poate clasifica în următoarele categorii (Miftode, 2002,
pp. 166-167):
11. vătămări corporale uşoare: vânătăi, plăgi, eroziuni (pe faţă, pe zone
mari din trunchi, spate, fese, coapse, pe zone neexpuse vederii directe), în forme
neobişnuite, agregate sau oglindind instrumentul cu care au fost produse, în
stadii diferite de vindecare; arsuri de gradul unu, doi sau trei provocate de
căldura uscată sau umedă (arsuri de ţigară sau trabuc, arsuri pe fese şi organele
genitale indicând imersia în lichid fierbinte; arsuri provocate de funie pe braţe,
membre inferioare, gât sau trunchi, arsuri a căror configuraţie indică forma
obiectului cu care au fost produse);
12. alopecie (chelie) consecutivă smulgerii repetate, brutale a părului;
-Vătămări corporale (oase, muşchi) sau vătămări ale organelor interne,
caracterizate prin schimbarea coloraţiei normale, durere, deformare sau
imobilitate; fracturi ale oaselor lungi (braţ, picior), fracturi în diferite stadii de
vindecare, fracturi multiple la copilul sub 2 ani, rupturi de organe, hemoragie
internă, lovituri la nivelul capului (fracturi craniene, ale mandibulei, ale
piramidei nazale, edem cerebral, hematom subdural, hemoragii retiniene).
Căderile sau loviturile la cap pot conduce la serioase vătămări ale creierului
chiar dacă acestea nu sunt observate imediat (exemplu, copilul care a fost trântit
de nenumărate ori cu capul de masă pentru că „nu se opreşte din plâns”. Aceste
lovituri pot avea serioase consecinţe, cum ar fi: epilepsia paralizia şi întârzierea
în dezvoltare.
Fracturile cele mai frecvent întâlnite sunt cele ale membrelor, ale coastelor
precum şi fracturi la nivelul craniului.
Fracturi ale membrelor: felul în care apar din punct de vedere clinic şi în
radiografii depinde de vârsta copilului.
i) la sugari: deformarea grosolană a unui membru este foarte rară.
j) se înregistrează mai degrabă o umflătură, neputinţa sau durerea la
realizarea anumitor mişcări (cele mai frecvente sunt fracturile de diafiză, cele
prin smulgere metafiziară);
k) la copiii mai mari, fracturile de membre nu au nici un caracter specific.
Bănuiala existenţei unor rele tratamente aplicate copilului (sindromul
Silverman) vine din asocierea fracturilor cu alte leziuni semnificative sau din
descoperirea unor fracturi vechi.
Fracturile coastelor şi ale craniului sunt dificil de identificat în absenţa
unor radiografii. (Ghid pentru profesionişti, 2003: 7).

59
• acte periculoase (acte ce constituie un risc sever pentru sănătate,
securitatea sau bunăstarea copilului) - introducerea în organismul copilului altfel
decât sub control medical a oricărei substanţe care ar putea afecta temporar sau
permanent funcţiile unuia sau mai multor organe şi ţesuturi (exemplu, folosirea
inadecvată a substanţelor cu regim special, a medicaţiei prescrise, a
medicamentelor curente şi a cantităţilor mari de alcool, Folosirea de către
femeile gravide în neglijenţă şi/sau nechibzuinţă a substanţelor toxice pentru făt
şi care pot determina naşterea unui copil cu dependenţe sau deficienţe fizice sau
neurologice, administrarea unei diete necorespunzătoare vârstei copilului (diete
bizare, sare în exces), electrocutarea, înecarea sau sufocarea, lovirea capului
copilului de zid sau de alte obiecte, trasul de păr, conducerea maşinii sub
influenţa alcoolului şi având un copil în maşină, lovirea copilului cu băţul,
cureaua sau cu alte obiecte în cap, peste organele genitale sau în părţi moi ale
corpului, răsucirea forţată sau îndoirea părţilor corpului copilului, disciplinarea
fizică a unui copil mic; folosirea armelor mortale în apropierea unui copil.
Este foarte greu de evaluat dacă vătămarea produsă este urmarea unui act
deliberat sau este urmarea pasivităţii şi neprotejării copilului.
S-a propus ca modalitate de limitare a conceptului de abuz asupra copilului
să se considere doar vătămările produse în mod deliberat. Acest lucru este dificil
de evaluat, gradul de intenţie este adesea neclar chiar părinţilor.
• pedepsele crude sau inumane (acte ce cauzează suferinţă fizică şi/sau
psihică extremă): refuzul de a da copilului mâncare sau apă pe perioade
îndelungate; constrângerea copilului de a sta în cadă cu apă rece, deprivarea de
somn, încuierea copilului afară pe vreme rece şi fără haine potrivite, încuierea
copilului în locuri întunecoase pentru perioade lungi de timp, constrângerea
copilului să mănânce materiale necomestibile (exemplu: săpun, ţigări, trabuc),
imobilizarea copilului în cătuşe sau frânghii, folosirea unor şocuri electrice de
tensiune joasă.
• minori exploataţi prin muncă - folosirea copilului la activităţi care
depăşesc capacităţile şi rezistenţa sa fizică. Aceste tipuri de activităţi pot afecta
echilibrul psihic al copilului, dacă sunt contrare preocupărilor specifice vârstei
sale, sunt înjositoare (exemplu: cerşitul) şi împiedică realizarea sa şcolară sau
profesională.
Cazuri particulare (Ghid pentru profesionişti, 2003: 9)
Intoxicaţii ale copilului, datorate toxicomaniei părinţilor, unei stări de
dependenţă alcoolică sau consumului excesiv de medicamente al părinţilor;
Sindromul Munchausen prin intermediar
Părinţii pot fi responsabili pentru o patologie indusă prin administrarea
voluntară a unor medicamente sau prin susţinerea existenţei unor simptome la
copil care nu au fost niciodată confirmate de specialişti. În ambele cazuri,
părinţii solicită medicilor şi personalului medical numeroase investigaţii
medicale sau chirurgicale, victimizând copilul. Poate fi invocat de către părinţi

60
orice semn funcţional pentru a obţine investigaţiile şi procedurile dureroase şi
distructive pentru copil.
Sindromul copilului scuturat (text extras din Copilul în dificultate).
„Este o formă de rele tratamente aplicate copilului cu vârstă sub un an sau
chiar sub şase luni; evaluarea gravităţii manifestării ţine seama de vârsta
copilului victimă, de tabloul clinic iniţial care poate pune sub semnul întrebării
prognosticul vital şi de severitatea sechelelor neurologice.
Rămâne principala cauză a decesului consecutiv relelor tratamente:
aproximativ 15% dintre acestea.
În 1972, un pediatru radiolog, John Caffey introduce termenul devenit
clasic de sindrom al copilului scuturat, „whiplash shaken infant syndrome” prin
care descrie un tablou clinic cuprinzând hemoragii retiniene, hematom subdural
sau subacehnoidian şi absenţa oricăror leziuni externe ale traumatismului.
Diagnosticarea relelor tratamente la un sugar de câteva luni este un proces
complex şi dificil în absenţa unor semne exterioare ale traumatismului şi a
identificării factorilor de risc.
Scuturatul copilului se poate petrece într-un context de violenţă
intenţionată dar şi de comportamente inadecvate, inconsecvente, ale părinţilor
sau ale celor care îngrijesc sugarul, mai ales datorită ignorării gravităţii
potenţiale a unor astfel de manevre. Scuturatul copilului poate apărea la un
moment dat ca fiind mai acceptabil şi mai puţin periculos decât lovirea lui, ca
răspuns la tensiunea pe care o creează prin scâncetul neîncetat, iritant. Adeseori
consecinţele scuturării sunt prezentate de către părinţi sau îngrijitori în cadrul
unei boli a copilului. în această situaţie diagnosticul este încă şi mai dificil de
stabilit. Este boala autentică? Semnele scuturării sunt oare anterioare sau
posterioare bolii? Toate acestea sunt probleme greu de rezolvat în practică.
Echipele care lucrează cu astfel de cazuri sunt foarte preocupate şi
solicitate emoţional şi de aceea se impune funcţionarea în pluridisciplinari ta te
pentru a se proteja de proiecţiile agresive sau de minimalizări sau dramatizări
excesive atunci când se iau măsurile necesare în astfel de situaţii”.
Categoriile de copii care se pot diferenţia după gravitatea efectelor
abuzului sunt (Roth-Szamoskozi, 1999: 48):
• copiii supuşi abuzului fizic minor (suprafeţe de piele înroşite, leziuni
uşoare);
-copiii supuşi abuzului fizic major (cap spart, mâini, coaste rupte, arsuri
etc.);
• categoria copiilor cu risc. Aceasta se referă la o populaţie de copii
necunoscută precis ca număr sau ca pondere, în privinţa cărora avem cunoştinţă
despre comportamente şi situaţii care indică posibilitatea unor rele tratamente
care ar fi suportate de către minor (diferite tipuri de neglijare sau de abuz), dar
nu avem certitudinea comiterii lor în prezent. Studiile care se ocupă de
prevalenta fenomenului de abuz în populaţie pot da indicii estimative privind
ponderea acestor copii.

61
• categoria minorilor exploataţi prin muncă face parte din această înşirare
deoarece se referă la includerea copilului în activităţi care depăşesc capacităţile
rezistenţei sale fizice.
Un raport al Institutului Naţional de Cercetare ştiinţifică în domeniul
Muncii şi Protecţiei Sociale (după Popa, 20.03.1998) prezintă date după care
5,66% dintr-un lot de familii intervievate au declarat că îşi trimit unul sau mai
mulţi copii sub 15 ani la muncă, iar 2,83% au evitat să răspundă (fără să nege
însă). Dintre muncile prestate de copii se indică un procent de 23,2% de copii
care cerşesc, 21,6% încarcă, descarcă sau cară marfă, 10,8% spală maşini, 8,6%
sunt vânzători ambulanţi, mai ales de ziare, iar alţii strâng gunoaie, fac
curăţenie, muncesc în agricultură sau zootehnie. Dintre copiii care muncesc,
53,1% au declarat că muncesc în timpul anului şcolar, 26,6% chiar în timpul
programului de studii, 10,7% afirmă că munca nu i-a silit să abandoneze şcoala,
dar sunt mult mai obosiţi, iar 14,4% recunosc că munca i-a împiedicat să
urmeze şcoala.

Pedeapsa corporală ca metodă de disciplinare a copilului

Ce este pedeapsa corporală?


„Pedeapsa corporală sau fizică înseamnă folosirea forţei fizice cu intenţia
de a cauza un grad de durere sau disconfort, având ca scop disciplinarea,
corectarea şi controlul, schimbarea comportamentului sau din credinţa că este
util în educarea copilului.
Suferinţa fizică poate fi cauzată prin mai multe metode, cum ar fi: lovirea
copilului cu mâna sau cu un obiect, ciupirea, trasul de păr, scuturarea etc.
Legătura dintre pedeapsa corporală şi cea psihică
Pedeapsa corporală (fizică) poate avea efecte psihice asupra copilului
(exemplu: cauzează scăderea stimei faţă de sine, tristeţe, ruşine, depresie etc.).
Violenţa psihică, care include tratamente umilitoare sau degradante şi
ameninţări la adresa copilului poate fi la fel sau chiar mai dăunătoare pentru
copil” (IXth ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect, 2003).
Dimensiunea problemei
Este dificil să obţinem date reale despre folosirea pedepsei fizice asupra
copilului. Părinţii (şi educatorii) au tendinţa să nu raporteze acest fenomen şi
este imposibil să obţinem informaţii de la copiii mici. Atât evidenţele statistice
cât şi cele populare arată că pedeapsa corporală este aplicată în aproape toate
societăţile, ceea ce înseamnă că în întreaga lume milioane de copii sunt
pedepsiţi fizic şi emoţional de aceia care ar trebui să-i îngrijească. Pedeapsa
corporală este aplicată copiilor, acasă, la şcoală, în instituţiile medicale, la
locurile lor de muncă, pe străzi.

62
Până acum 11 ţări au interzis aplicarea pedepsei corporale asupra copiilor.
Acceptarea socială
Există justificări comune pentru justificarea pedepsei corporale în diferite
culturi şi contexte. Argumentele principale care susţin aplicarea pedepsei
corporale sunt: copiii au nevoie de metoda aceasta de disciplinare pentru a
învăţa ceea ce este rău şi ceea ce este bine, pentru a-i respecta pe cei mai în
vârstă, pentru a munci din greu şi a fi supus; cum sunt crescuţi copiii este
problema familiei, nu a societăţii; pedeapsa corporală a fost aplicată de-a lungul
generaţiilor şi, nu s-a întâmplat nimic rău cu cei cărora li s-a aplicat; părinţii
sunt uneori foarte stresaţi din cauza sărăciei sau suprasolicitării şi nu sunt de
acord că soluţia este îndepărtarea cauzelor acestor stresuri.
Impactul asupra copiilor Răni fizice şi psihice
Cercetările făcute în diverse ţări arată severitatea efectelor negative a
pedepsei corporale asupra copilului. Copiii ar putea suferi răni care necesită
atenţie medicală, lasă urme permanente şi pot cauza chiar moarte.
Lovirea copiilor poate cauza sângerări, leziuni ale organelor interne,
probleme de vedere.
În unele ţări au fost raportate modalităţi de pedeapsă corporală ca: forţarea
copilului să stea ore întregi în soare, să fumeze ardei iute, ceea ce poate cauza
tuse şi vomă, să îşi contorsioneze trupul şi să stea ore întregi în acea poziţie,
ceea ce poate cauza răni sau sângerări; trasul de păr şi de urechi etc.
Cercetările au demonstrat că există o corelaţie directă între pedeapsa
corporală şi depresie, stima de sine scăzută, inadaptare socială şi relaţii sărace
cu părinţii şi cu autorităţile.
Pedeapsa corporală (sau fizică) devine abuz fizic atunci când atrage după
sine consecinţe care pun în pericol sănătatea fizică şi psihică a copilului şi are
efecte negative asupra dezvoltării acestuia.
Pedepsele minore aplicate în mod obişnuit nu dăunează sănătăţii şi
integrităţii corporale a copilului. Nici ele nu sunt însă total lipsite de pericol
pentru sănătatea sa mentală.
Folosite în mod repetat, impropriu sau în neconcordanţă cu faptele comise,
ele pot să conducă la traume psihice, deoarece transmit copilului mesajul
violenţei fizice. Ele pot fi considerate abuzive şi în cazurile când, fără să fie
ieşite din comun, sunt aplicate foarte des copiilor, dar şi atunci când pedepsele
nu corespund greşelilor comise de copil sau când ele sunt menite să aducă
satisfacţii adultului, nu să corecteze comportamentul copilului.
Abuzive sunt considerate în primul rând pedepsele din categoria celor
grave, pe care le definim ca cele care comportă un risc substanţial pentru
sănătatea şi integritatea corporală a minorului, chiar la o singură aplicare (arsuri
cauzate copilului, înfometarea acestuia, folosirea unor instrumente periculoase a
unui furtun sau cablu, a unui cuţit etc. - folosirea curentului electric şi altele
provocatoare de urme adânci şi răni.
De la pedeapsa corporală la abuzul fizic asupra copilului

63
„La nivelul familiei sancţiunea poate lua diferite forme:
• morală (dezaprobare, avertizare, critică, admonestare);
În plan matrimonial economic (anularea surselor de bani, a jocurilor,
obiecte vestimentare promise etc.);
i) interdicţii şi privaţiuni (interzicerea vizionării unor spectacole, a
participării la unele jocuri sportive, excursii etc.);
j) sancţiuni prin activităţi;
k) multiplicarea sarcinilor casnico-gospodăreşti, teme, exerciţii, probleme
în plus faţă de cele cerute la şcoală, repetarea de mai multe ori a unor teme
nereuşite (Mitrofan şi Mitrofan, 1991).
Pentru a avea efect pozitiv, sancţiunea trebuie să fie, pe de o parte,
corespunzătoare şi concordantă culpei, şi pe de altă parte, adaptată la
particularităţile psihologice specifice vârstei şi particularităţile psihologice
individuale. Pentru un copil sensibil, emotiv, deosebit de impresionabil simpla
aluzie la unele abateri şi nerealizări au efecte mult mai puternice decât
sancţiunile mai severe asupra unui copil mai puţin sensibil şi mai puţin
impresionabil. Părinţii trebuie să manifeste multă grijă, multă răbdare şi mult
tact în aplicarea sancţiunii/pedepsei, în aşa fel încât aceasta să nu aibă efecte
psiho-traumatizante asupra personalităţii copilului. Din categoria pedepselor
trebuie exclusă lovirea fizică, bătaia care afectează puternic demnitatea
copilului. Părinţii nu trebuie să ţină cont în modul lor de a-şi educa copiii de
proverbe de tipul «bătaia e ruptă din rai», «nu ascunde bâta de copil», «îl bat ca
să-1 fac om» (Muntean, Ana, 1999)” (Irimescu, 2002).
Ei pot face o confuzie între educarea, disciplina copilului şi maltratarea lui.
Căci dacă proverbele îşi spun cum să disciplinezi copilul folosind băţul, ele nu
îşi spun până unde să mergi cu folosirea lui şi în ce moment măsurile
disciplinatorii devin distructive pentru copil,” trec în opusul intenţiei părintelui
de „a face om din el”.
Departe de a constitui o simplă ciocnire urmată de o durere fizică
trecătoare, bătaia are o semnificaţie mult mai profundă şi mai gravă pentru
psihicul copilului. în primul rând, bătaia este forma cea mai manifestă de
umilire. Un copil supus unei maltratări nu este îndurerat pentru că îl doare, ci
traumatizat din cauza reprezentării demnităţii sale călcate brutal în picioare de
către părinte.
În cazul folosirii pedepsei, părintele trebuie să îl ajute pe copil să înţeleagă
bine în ce a constat abaterea şi de ce este necesară măsura luată pentru ca
evitarea conduitei negative să se bazeze nu pe frică şi teamă ci pe convingere.
„Educaţia copilului este strict dependentă de maturitatea noastră privind
capacitatea noastră de a înţelege micul univers, pe care copilul şi-1 formează
încă de la primul contact cu lumea exterioară. Nu trebuie scăpat din vedere
faptul că, copilul îşi formează personalitatea în condiţiile lui de viaţă şi în
împrejurările în care îşi desfăşoară activitatea lui psihică. El nu trebuie considerat
ca un mecanism al perceperii voinţei noastre, dar nici ca o fiinţă ce prezintă şi la

64
unele interese, uneori neinteresante, dar plin de dorinţe, sentimente ce trebuie
stimulate în cadrul complexităţii factorului educaţional. Spiritul lui de
observaţie, imaginaţia, perceperea, gândirea şi orice conexiune pozitivă în
relaţia copilului cu mediu se desăvârşeşte numai sub influenţa unei bune educaţii
familiale.” (Irimescu, 2002).
Părinţii admiratori ai comportărilor brutale pierd răbdarea de a-şi dirija
copiii în mod raţional. Ei vor să impună cu forţă felul lor de gândire şi acţiune,
ceea ce constituie o greşeală. Pălmuirea copilului nu trebuie considerată ca o
necesitate pedagogică. E adevărat că unii copii trag învăţăminte serioase după
asemenea pedepse, dar alţii sunt revoltaţi asupra felului în care părinţii voi să-i
convingă. Când pedepsirea prin pălmuire este de neînlăturat, ceea ce se întâmplă
foarte rar, poate da şi rezultate bune. Impresia lăsată copilului, în cazul acesta,
poate fi de lungă durată, iar copilul să evite pe viitor asemenea constrângeri.
Reprimarea bruscă a unor purtări nepermise poate fi dăunătoare, căci dacă nu
este îndreptăţită poate crea complexe care să pregătească la copil o stare de
revoltă permanentă.
Argumente împotriva folosirii pedepsei fizice;
• limitele între pedeapsa fizică şi abuz pot fi adese ambigue - orice părinte
care apelează la pedeapsa fizică poate în anumite condiţii să evolueze spre abuz;
• pedeapsa fizică face parte din categoria „întăriri negative” (frica de durere
sau de lovituri nu pot constitui o motivaţie autentică pentru un comportament
deziderabil);
recurgerea frecventă la pedeapsa fizică implică precocitatea capacităţii şi
autorităţii parentale. În cazul în care copilul răspunde doar la pedeapsa fizică,
putem aprecia că autoritatea părinţilor şi-a pierdut puterea;
• pedeapsa fizică are ca rezultat formarea la copil a unei mentalităţi de
învins şi nu de învingător.
Diferenţa între disciplinare şi abuz este foarte bine evidenţiată în tabelul
următor, unde sunt prezentate caracteristicile disciplinării copilului care nu au
efecte negative asupra acestuia şi caracteristicile disciplinării considerate drept
abuz asupra copilului.
Diferenţa între disciplinare şi abuz (Muntean, 2001: 65) (prelucrat după
Mitchell şi Withman, 1994)

Consecinţe sociale ale pedepsei fizice

Cel mai puternic mesaj transmis neintenţionat copilului prin folosirea


pedepsei corporale este acela că violenţa este un comportament acceptabil, că
este în regulă cu o persoană puternică să folosească forţa pentru a corecta pe cel
mai slab. Aceasta ajută la perpetuarea unui ciclu al violenţei în familie şi
societate.

Violenţa domestică şi efectele ei asupra dezvoltării copilului

65
Violenţa intra-familială este un act sau un ansamblu de acte la săvârşirea
cărora se foloseşte un anumit grad de forţă fizică, realizat în cadrul unui grup
care îndeplineşte funcţii familiale. (L.A.D.O. 1997).
Violenţa domestică afectează funcţionarea familiei în cele mai evidente dar
şi în cele mai ascunse mecanisme ale ei. Ea conduce la construirea unor destine
nefericite pentru toţi membrii ei. Căci efectele nu sunt doar acum şi aici, ci ele
repercutează într-un viitor fără limite.
„Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată, cu largi
şi dramatice consecinţe în viitor. Perturbarea acestei funcţii se petrece în
general, ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele
evenimentelor de violenţă. Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o
atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi
cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt
victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor (Catheline,
Marcelii, 1999)” (Muntean, 2001: 65).

Nr. Disciplină Abuz


Crt.
Măsurile luate de adult sunt
Măsurile sunt lipsite de logică:
relaţionale în mod logic cu
1 legătura între faptă şi pedeapsă este
comportamentul „indisciplinat” al
abstractă
copilului
Copilul şi comportamentul lui
Nu se face un proces copilului;
2 sunt judecate şi etichetate: „eşti un
copilul nu este „judecat”
copil rău, prost...” etc.
Pedeapsa se referă doar la situaţia Se referă Ia greşelile din trecut şi
3
prezentă la alte greşeli care se cumulează

Are ca şi consecinţă dezvoltarea


motivaţiei intrinseci a copilului (copilul Dezvoltă motivaţia extrinsecă a
4 face lucrurile cum trebuie din proprie copilului (a face cum trebuie pentru a
iniţiativă şi nu impuse de control scăpa de pedeapsă)
dinafară) şi a sensului autodisciplinei

Copilul este umilit de adult şi


5 Copilul nu este umilit şi supus
supus cu forţă
Există o oarecare libertate (între Nu permite alternative şi nici nu
6 anumite limite ştiute de copil) de alegere implică gândirea copilului asupra
a pedepsei situaţiei
Adultul are responsabilitatea
Copilul învaţă să-şi asume
7 reacţiilor şi a comportamentelor
responsabilitatea pentru faptele sale
copilului

66
Se bazează pe o relaţie
Are la bază conceptul de respect şi
8 inferior/superior, dominantă şi control
egalitate între copil şi adult
al adultului asupra copilului
Dezvoltă în copil sentimentul că
Dezvoltă capacitatea copilului de a
9 doar adulţii pot rezolva problemele
rezolva probleme
copiilor
Demonstrează copilului dragostea Demonstrează copilului
10
şi afecţiunea adultului ostilitatea adultului faţă de el

Funcţiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenţei


soţului este mai puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului
(hrană, casă, haine, sănătate fizică, sau să-1 protejeze pe acesta de răniri,
accidente, pericole fizice sau sociale). Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se
întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală,
de teroare, de autoacuzaţii (Polman, 1994) femeia nu mai este capabilă de a juca
nici unul din rolurile impuse de viaţa familiei.
Comportamentul agresiv al părinţilor are consecinţe nefavorabile a-supra
procesului de dezvoltare şi maturizare psiho-comportamentală a copilului.
Violenţa în familie duce la perturbări emotiv-acţionale ale personalităţii, la un
nivel mintal scăzut, la incapacitate de a-şi controla şi înfrâna tendinţele şi
impulsurile, la tulburări de caracter, tulburări ale afectivităţii, imaturizare
caracterologică, inadaptare socială.
„Copiii martori, supuşi indirect agresiunii intrafamiliale manifestă o
anumită nesiguranţă, o lipsă de încredere în ei, de unde şi lipsa iniţiativei. Sunt
timizi, anxioşi, cu un oarecare grad de infantilism. Inteligenţa este în cel mai
bun caz de nivel mediu. Climatul familial conflictual îi determină să fugă de
realitate, să se retragă în fantezie. Sunt prezente tulburări de contact, sentimente
de culpabilitate şi complexe de inferioritate. Identitatea de sine este perturbată,
performanţele sunt diminuate iar randamentul şcolar este scăzut. Au nevoie de
înţelegere şi afecţiune” (Violenţa în familie, 1998, pp. 35-36).
Majoritatea copiilor care trăiesc într-un mediu familial dominat de violenţă
sunt foarte timizi, intră foarte greu în contact cu ceilalţi, nu au iniţiativă.
Prezintă serioase deficienţe de socializare familială şi şcolară, concretizate prin
fugă de acasă, abandon şcolar, consum de alcool, acceptarea unor anturaj e
nefaste care au exacerbat labilitatea lor morală şi afectivă şi au constituit factori
favorizanţi pentru comportament delincvent.
Reacţia şi structurarea personalităţii copilului care creşte într-o atmosferă
violentă nu este uniformă pentru toţi indivizii. Intervine aici fenomenul de
rezilienţă a copilului care-i va face pe unii dintre ei, câţiva mai puternici, să facă
faţă forţei distructive a violenţei domestice şi să scape mai puţin marcaţi. Este
însă o şansă pe care o au doar unii copii, şi în virtutea căreia nu poate fi neglijat
efectul nociv al violenţei domestice asupra dezvoltării noilor generaţii.
„Traumele care au loc în afara familiei nu zdruncină fundamental
încrederea copilului în lumea exterioară deoarece se păstrează nealterată figura

67
parentală care îl poată apăra, sistemul de relaţii şi siguranţa intra-familială.
rămânând neatinse. Schema este relativ simplă: lumea este periculoasă şi
ameninţătoare, dar acasă există siguranţă şi susţinere demnă de încredere.
O situaţie mult mai complexă apare atunci când, în cazurile violenţei
familiale, chiar persoanele de încredere devin agresori. Aici eforturile de
compensare ale copilului ajung într-o înfundătură periculoasă. Copilul nu mai are
criterii prin care să diferenţieze între figurile de relaţie prietenoase şi
duşmănoase, ameninţătoare şi de ajutor” (Revista de Securitate Comunitară, nr.
5/2002: 62).
Într-un climat familial dominat de violenţă şi relaţii bazate pe agresivitate
şi supunere, copiii sunt cei care au cel mai mult de suferit.
Copiii suferă alături de mamele lor adevărate traume, ei pot fi supuşi
continuu atât abuzului emoţional, cât şi abuzului fizic, iar în unele cazuri
abuzului sexual.
Trauma psihică suportată de către copil îi poate afecta acestuia starea de
sănătate mentală şi somatică, existând şi posibilitatea de perpetuare
transgeneraţională a maltratării.
„Analiza pe tipuri de conflicte intrafamiliale (ceartă, violenţă/bătaie între
soţi şi consum de alcool) relevă că abuzul are valorile mai mari în familiile în
care este prezentă violenţa între soţi şi existenţa unui băutor înrăit (de băuturi
alcoolice)” (Abuzul şi neglijarea copilului în familie în Revista de Asistenţă
Socială nr.1/2003: 45). Situaţia este valabilă pentru trei forme de abuz analizate:
fizic, educaţional şi psihologic. în cazul abuzului fizic, valoarea acestuia ajunge
la aproape 50% în familiile cu violenţă şi consum mare de alcool, comparativ cu
18% pe total ţară. Se precizează că, pe baza declaraţiilor subiecţilor proporţia
gospodăriilor în care există violenţă între soţi este în eşantion de 8%, iar a
familiilor în care cel puţin un membru al familiei este băutor „înrăit” este de
10%.

Concluzii
În România, abuzul şi neglijarea copilului reprezintă astăzi o problemă
acută, întrucât copilul nu este ferit de pericole şi de vătămare nici măcar în sânul
familiei.
„Dimensiunile cantitative privind amploarea fenomenului, varietatea de
tipuri sau forme de abuz şi neglijare a copilului în familie ne arată că avem de-a
face cu situaţii nedorite, uneori dramatice, care afectează, într-un fel sau altul,
majoritatea familiilor au copii minori din România. Chiar dacă anumite forme
de abuz sau neglijare nu sunt grave în sine sau se produc cu frecvenţă redusă,
ele pot avea efecte nedorite în ceea ce priveşte comportamentul acestor copii în
viitoarea lor calitate de părinţi” („Abuzul şi neglijarea copilului în familie”, în
Revista de Asistentă Socială nr. l/ 2003, pp. 49-50).
Din păcate, pedeapsa fizică aplicată copiilor de către părinţi, bătaia,
continuă să fie un fenomen destul de răspândit în România şi în societăţile

68
contemporane şi este una dintre formele cele mai „uzuale” folosite de părinţi în
„educarea” sau disciplinarea copilului.
În România, potrivit datelor de sondaj, bătaia este practicată în aproape
jumătate din numărul gospodăriilor cu copii în întreţinere (47,2%). Dintre
acestea, 79% din cazuri, copiii sunt bătuţi numai cu mâna, în 16% cu mâna şi
diverse obiecte şi în 5% din cazuri numai cu obiecte, ţinând seama de specificul
unor modele culturale pe care le are pedepsirea fizică a copilului, se poate
realiza o distincţie între pedeapsa fizică tradiţională sau convenţională, abuzul
fizic şi pedeapsa fizică severă.
„Chiar dacă pedeapsa fizică tradiţională (bătaia cu mâna în urma căruia nu
rămâne urme) deţine ponderea cea mai importantă în structura pedepsei fizice
aplicate copilului (37,7%) trebuie să semnalăm proporţiile relativ însemnate ale
gospodăriilor în care sunt aplicate forme mai grave de pedeapsă fizică, cum sunt
bătaia cu diferite obiecte (10%), lovirea copilului oriunde se nimereşte atunci
când părintele este supărat (21%) sau acea formă severă de bătaie în urma căreia
copilului îi rămân urme (5,5%)” („Abuzul şi neglijarea copilului în familie”, în
Revista de Asistenţă Socială nr. 1/2003, pp. 49-50). Această din urmă proporţie,
chiar dacă se reduce la 0,5%, pentru cazurile cu frecvenţă ridicată (se întâmplă
des şi foarte des), prin extrapolarea la nivelul populaţiei de minori ne arată ca în
această situaţie se află circa 25.000 de copii.
Faptul că şi părinţii şi copiii asociază pedepsirea fizică cu disciplina sau
îndreptarea greşelilor înseamnă că atât părinţii, cât şi copiii, trebuie educaţi cu
privire la existenţa altor moduri eficiente şi nonviolente de disciplinare şi
instruire a copiilor, astfel ca ei să poată învăţa în alt mod să distingă binele de
rău, prin încurajarea lor atunci când se comportă bine şi, în situaţii contrare,
aplicarea unor penalităţi nonviolente.
Abuzul şi neglijarea sunt comportamente fundamentale pe anumite modele
culturale bine înrădăcinate, în condiţiile existenţei şi conjugării mai multor
factori de risc din mediul familial, şcolar sau social, de aceea se impune
informarea şi schimbarea atitudinilor tuturor factorilor implicaţi - copii, părinţi,
pedagogi, personal medical, poliţişti, judecători, factori politici.
Schimbarea mentalităţii faţă de problema abuzului şi neglijării se poate
realiza numai printr-o educare şi informare susţinută a actorilor sociali cu
privire la dimensiunile şi consecinţele psihologice, medicale şi sociale ale
fenomenului. De aceea, se impun elaborarea şi derularea de programe,
metodologii şi servicii pentru prevenirea şi intervenţia în cazurile de abuz şi
neglijare.
„Analiza comparativă a rezultatelor acestor cercetări întreprinse până acum
în România cu privire la abuzul şi neglijarea copilului în familie relevă anumite
regularităţi privind formele de manifestare şi cauzele acestui fenomen. Factorii
comuni care apar în toate analizele şi pot fi consideraţi cauze ale abuzului şi
neglijării copilului sunt sărăcia, nivelul scăzut de educaţie şi informare,

69
conflictele şi destrămarea familiilor, alcoolismul şi comportamentul deviant al
părinţilor.” (Revista de Asistenţă Socială nr. 1/2003: 5)
Cercetările şi studiile efectuate în ceea ce priveşte maltratarea copilului
confirmă legătura strânsă de asociere dintre formele de abuz şi cele de neglijare.
Relele tratamente aplicate copiilor în familie se întrepătrund şi afectează
puternic personalitatea copilului.

Consecinţe psiho-sociale ale abuzului fizic asupra copilului


Semnele şi consecinţele abuzului fizic

Efectele abuzului fizic asupra copilului sunt deosebit de periculoase pentru


dezvoltarea normală a personalităţii copilului, şi nu de puţine ori prezintă un risc
major pentru sănătatea fizică şi psihică a acestuia, în cazuri grave putând
conduce chiar la deces.
„Abuzul nedepistat şi netratat produce modificări grave în structurarea
personalităţii copilului, cu repercursiuni majore în timp. Pe termen scurt,
efectele abuzului sunt mai uşor de identificat, analizat şi de ameliorat, dar de
cele mai multe ori efectele lui nefaste însoţesc individul de-a lungul întregii
vieţi. Cu cât intervenţia şi recuperarea se fac mai târziu faţă de momentul
producerii abuzului, cu atât sunt mai dificile şi cu şanse mai reduse de succes”
(Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative sociale, 2002: 20).
Consecinţele abuzului asupra copilului pot fi clasificate în trei mari
categorii:
„Se pot distinge consecinţele directe ale maltratării, consecinţe asupra
dezvoltării copilului şi consecinţe pe termen lung” (Ionescu, 1999: 28).
Consecinţe directe
„Putem să ne dăm seama că un copil a fost supus unei forme de abuz (sau
neglijare) observând şi analizând modificările produse în comportamentul său în
comparaţie cu cel cunoscut până în acel moment” (Organizaţia Salvaţi
Copiii/Alternative sociale, 2002: 19).
Imediat după comiterea abuzului, simptomatologia dezvoltată de victimă
este preponderent de tip somatic şi emoţional.
„În ceea ce priveşte consecinţele directe ale maltratării, putem menţine
consecinţele fizice ale abuzului şi violenţei fizice ca, de exemplu, arsuri, plăgi,
contuzii, fracturi repetitive şi multiple, fragilitate somatică” (Ionescu, 1999: 28).
Pe lângă consecinţele fizice, maltratarea dă naştere şi la diferite tulburări
psihopatologice la copil: tulburări psihosomatice, tulburări ale sferei sfincteriene
(enurezis, de exemplu), tulburări alimentare (greaţă, anorexie, bulimie),
tulburări ale somnului (insomnii, vise anxioase), tulburări de comportament
(agresivitate sau retragere, automutilare), depresie, tulburări nevrotice (fobii, ca
de exemplu teama de întuneric) sau psihotice (disociere, percepţie greşită a
pericolului, gânduri copleşitoare).

70
Să subliniem că tulburările psihopatologice prezentate de copiii maltrataţi
nu au nimic specific. Acestea pot fi şi semnul unei stări de disconfort psihologic
a copilului, fără nici o legătură cu maltratarea.
„În general, semnele maltratării fizice pot fi constatate la următoarele
niveluri:
• Starea generală: confruntarea cu situaţiile de abuz consumă energetic,
ceea ce conduce la întârzierea dezvoltării staturo-ponderale şi mentale, deficit al
limbajului, carenţe alimentare, tulburări de somn;
• Tulburări cu exprimare somatică: rahitism, insomnii precoce, enureză,
encopreză, dermatoze, nanism, psihosocial, anorexie mentală;
• Aspect clinic: diverse leziuni consecutive traumatismelor directe
(echimoze, escoriaţii, hematoame în locuri neobişnuite, zgârieturi, păr smuls),
fracturi osoase, deformări ale membrelor, leziuni la nivelul sistemului nervos
central (dizabilităţi motorii, deficite senzoriale, paralizii oculare, convulsii,
comă), hemoragii cerebrale sau retiniene, leziuni ale organelor interne;
• Manifestări comportamentale, polarizate fie spre ascultare
necondiţionată, fie spre instabilitate: nu vrea să se aşeze, motivează ciudat
urmele de pe corp/nu-şi aminteşte cauza lor, evită orice confruntare cu părintele,
pare excesiv de docil, împietrit sau bizar, cu reacţii de apărare fizică motivate
sau, dimpotrivă, manifestând teribilism şi violenţă în relaţiile interpersonale,
atitudini provocatoare, din nevoia disperată de a atrage atenţia, hiperactivitate
generată de frustrările repetate etc.;
• Trăiri emoţionale: teamă, neîncredere, curiozitate scăzută sau absentă,
vigilenţă anxioasă, copil „meduzat” (înlemnit) faţă de anturaj, vulnerabilitate la
situaţii stresante, dificultăţi de autocontrol, de înţelegere, învăţare, vise,
coşmaruri, mânie, motivaţie săracă, frica de separare” (IXth ISPCAN European
Conference Preveting Child Abuse and Neglect, 2003).
Trebuie menţionat faptul că nici un semn luat în considerare în mod izolat
nu ne permite afirmarea existenţei unei situaţii de maltratare. Anumite boli sau
accidente pot provoca simptome asemănătoare.
„Uneori însă, partea de corp unde apare leziunea, forma ei, asocierea între
anumite tipuri de leziuni ţinând seama şi de vârsta copilului, sunt suficiente
pentru a afirma existenţa unor situaţii de maltratare.
Se poate întâmpla ca semnele şi simptomele identificate să dispară prin
îndepărtarea copilului de mediul său familial. Dacă se petrece acest lucru,
diagnosticul se poate considera confirmat chiar prin acest fapt” (Ghid pentru
profesionişti, 2003: 6).
Relele tratamente aplicate copilului pot fi întâlnite la orice vârstă a
copilului şi în toate mediile. în timp ce maltratarea fizică este cel mai adesea
uşor de identificat prin semnele caracteristice care pot fi identificate pe corpul
copilului, suferinţele psihologice sau abuzurile sexuale sunt mai greu de
identificat. De aceea profesioniştii care lucrează cu copilul trebuie să aibă

71
capacitatea de a recunoaşte semnele care pot sugera existenţa unor suferinţe mai
puţin evidente.
Consecinţe asupra dezvoltării copilului
„Cea mai mare parte a cercetărilor privitoare la consecinţele relelor
tratamente asupra dezvoltării copilului au fost efectuate în Statele Unite şi se
referă la maltratare în general. Studiile care precizează tipul de maltratare la
care copilul este supus sunt rare şi, atunci când este cazul, este vorba frecvent de
abuzul sexual” (Ionescu, 1999: 29).
Ori, efectele maltratării asupra dezvoltării copilului depind de diferite
variabile, dintre care prima este, în mod evident, tipul de maltratare. Alte
variabile, la fel de importante, sunt:
• gravitatea şi frecvenţa episoadelor de maltratare;
• stadiul de dezvoltare pe care copilul 1-a atins în momentul episodului;
- autorul maltratării;
- plasarea în afara familiei din motive de maltratare;
- sexul copilului;
- sprijinul existent (de exemplul, reţeaua socială a copilului);
- variabilele sistemului familial. „La acestea se mai pot adăuga:
• nivelul de comprehensiune al victimei;
• caracteristicile personale ale victimei (vulnerabilitate sau rezistenţă la
stres);
• caracteristicile abuzului” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative sociale,
2002: 20).
Studiile realizate în Marea Britanie şi Statele Unite având un eşantion
reprezentativ de copii maltrataţi au evidenţiat corelaţia dintre abuz fizic şi
dezvoltarea fizică, mentală, cognitivă şi progresul educaţional al acestora. „Cele
mai evidente efecte ale abuzului fizic asupra copiilor sunt observate în sfera
comportamentului, copiii maltrataţi fizic fiind predispuşi prezentării unor
tulburări de comportament. De asemenea, abilitatea cognitivă şi progresul în
educaţie au fost găsite ca fiind mai scăzute în comparaţie cu acei copii care nu
au suferit abuz fizic. Cealaltă componentă a studiilor o reprezintă relaţia dintre
maltratarea fizică a copilului şi comportamentul său antisocial ca viitor adult.
Un număr semnificativ de adolescenţi infractori au fost abuzaţi fizic în copilărie,
ceea ce validează una din ipotezele studiilor amintite” (Spânu, 1998: 79).
Dacă în copilărie dezvoltarea copiilor este distorsionată din cauza
abuzurilor fizice în primul rând, dar şi emoţionale ale adulţilor asupra copiilor,
ulterior aceştia vor manifesta o încredere minimă în părinţi, în general în adulţi,
şi se vor caracteriza prin inabilitatea de a tolera ataşamentul, apropierea, precum
şi incapacitatea de a controla impulsurile agresive: funcţionarea personalităţilor
ca viitori adulţi poate fi, deci, deficitară. Abuzarea fizică a copilului contribuie
la realizarea unui dezechilibru între principalele activităţi specifice vârstei:
hrănire, odihnă, joacă, conduce la un nivel scăzut al stimei de sine şi auto-
încrederii, împiedică dezvoltarea unui sentiment puternic de ataşament faţă de o

72
persoană apropiată şi, nu în cele din urmă, marchează puternic sensibilitatea
copilului.
„Unele dintre caracteristicile individuale sau de mediu pot totuşi constitui
factori protectivi care vor permite copiilor să compenseze efectele maltratării.
Putem cita ca exemplu de factor de protecţie de mediu: o reţea de susţinere
socială în cartier, existenţa unui model de reuşită şcolară sau implicarea în
activităţi sportive. Pe plan individual, abilităţile de rezolvare a problemelor,
capacităţile bune de coping (de a face faţă), încrederea în sine şi robusteţea pe
planul sănătăţii constituie factori de protecţie (Kimchi şi Shaffner, 1990)”
(Ionescu, 1999: 30).
Evident, nu numai prezenţa factorilor de protecţie pot apăra copilul de
efectele devastatoare ale maltratării ci mai ales, interacţiunea dintre factorii de
risc şi factorii de protecţie va influenţa consecinţele abuzului asupra copilului.
De la vârsta cea mai mică, maltratarea are efecte asupra dezvoltării
copilului atât pe plan afectiv, cât şi asupra celorlalte aspecte ale dezvoltării şi
asupra adaptării şcolare.
Consecinţele pe plan afectiv
„Copiii care sunt sau au fost supuşi relelor tratamente manifestă un
ataşament care face dovada lipsei de securitate (Egeland şi Sroufe, 1981;
Schneider-Rosen, Braunwald, Carlson şi Cicchetti, 1985), un tip de ataşament
atipic denumit dezorganizat/dezorientat sau model de tip D. Acest ataşament
dezorganizat se exprimă prin comportamente bizare, care apar în relaţiile cu
persoanele care se ocupă de copii, ca, de exemplu, întreruperi sau blocaje în
relaţie. Copiii maltrataţi au, în general, modele de ataşament atipic de tip D (în
80% dintre cazuri, în comparaţie cu mai puţin de 20% pentru o populaţie de
copii care nu au fost maltrataţi)” (Carlson, Cicchetti, Barnett, Braunwald, 1989,
apud Ionescu, 1999: 30).
Exprimarea emoţiilor este, de asemenea, influenţată de existenţa
maltratării. Copiii maltrataţi exprimă mai puţin afecte pozitive decât ceilalţi
copii. „Copiii abuzaţi fizic exprimă multe afecte negative (Gaensbauer şi Hiatt,
1984). Copiii violentaţi dau, de asemenea, dovadă de hipervigilenţă şi au reacţii
rapide la stimulii agresivi (Lewis, 1992 şi Hennesy, Rabideau, Cicchetti şi
Cummings, 1994). înseamnă că, într-o situaţie socială normală, copiii supuşi
violenţelor nu îşi adaptează reacţiile faţă de ceilalţi, ca o reacţie la episoadele
dramatice pe care le-au trăit. In faţa unor abordări amicale, copiii maltrataţi vor
avea reacţii nepotrivite, de exemplu, de evitare (George şi Main, 1979)”
(Ionescu, 1999: 32). De asemenea, vor reacţiona agresiv la exprimările
emoţionale ale celorlalţi. Mai mulţi autori subliniază agresivitatea copiilor care
au fost martori ai violenţei conjugale (Miller-Perin şi Perrin, 1999).
Imaginea de sine a copiilor maltrataţi nu se poate elabora în mod
satisfăcător. Steele (1997) şi Kaufman şi Cicchetti (1989) evocă respectul de
sine redus şi faptul că aceştia percep o diminuare a competenţelor.

73
„În cazul abuzului fizic sentimentele de inferioritate persistă şi la vârsta
adultă. Comunicarea este dificilă, marcată de violenţă. Violenţa este trăită ca o
modalitate de schimb, ca un ataşament interpersonal, mai ales dacă a fost un
model parental de agresivitate. Se produce o stranie identificare cu acest model,
pentru că violenţa a fost percepută de copil ca un semn al interesului' părintelui
faţă de el” (I)Ch ISPCAN European Conference on Child Abuse and Neglect,
2003).
După Palacio-Quintin (1991), copiii maltrataţi se percep ca având mai
multe comportamente negative şi mai puţine pozitive, în comparaţie cu copiii
care nu au fost supuşi unor acte de maltratare. în funcţie de tipul de maltratare,
unele variabile intermediare modifică impactul maltratării asupra stimei de sine:
este cazul gravităţii, pentru abuzul fizic (Kinard, 1982).
„Diferitele experienţe trăite de copiii maltrataţi - faptul de a fi victimă
şi/sau martor al violenţei - contribuie la dezvoltarea unor personalităţi
socialmente anxioase, detaşate, care evită contactele cu ceilalţi sau reacţionează
inadecvat prin comportamente agresive” (Lewis, D. O., 1992, apud Ionescu:
32).
Consecinţe asupra celorlalte aspecte ale dezvoltării copilului
Alte consecinţe ale maltratării afectează dezvoltarea fizică, motorie,
cognitivă şi de limbaj a copilului, ca şi capacităţile de autonomie, competenţele
sociale, achiziţiile pe planul comportamentelor adaptive şi, în sfârşit,
capacităţile ludice.
„Copiii maltrataţi sunt mai frecvent spitalizaţi din cauza relelor tratamente
la care sunt supuşi (abuzul fizic). Pe planul dezvoltării fizice se observă mai ales
impactul vătămărilor în cazul copiilor maltrataţi fizic (Ammerman şi Galvin,
1998).
Abuzul fizic provoacă efecte neurologice care ating regiunile creierului ce
răspund de memorie, de învăţare şi de regularizarea afectelor şi de exprimarea
emoţiilor (Neuberger, 1997)” (Ionescu, 1999: 32).
în ceea ce priveşte dezvoltarea motorie, copiii maltrataţi obţin, în general,
rezultate inferioare în ceea ce priveşte motricitatea, în comparaţie cu copiii de
aceeaşi vârstă care nu au fost supuşi maltratării (Fitch, Cadol, Goldson,
Wendell, Schwartz şi Jackson, 1976;Appelbaum, 1979; Palacio-Quintin şi
Jourdan-Ionescu, 1994). Ei dovedesc o coordonare mediocră (Hughes şi Di
Brezzo, 1987) şi au deficite perceptivo-motorii (Tarter, Hegedeus, Winston şi
Alterman, 1984).
Indiferent de controlul evaluării de către părinţi, profesori sau cei de o
vârstă cu ei, copiii maltrataţi apar ca având competenţe sociale mai reduse decât
ceilalţi copii (Salzinger, Feldman, Hammer şi Rosario, 1991; Trickett, 1993;
Feldman, Salinger, Rosario, Alvarado şi colab., 1995). Competenţele sociale
reduse pot fi puse, fără îndoială, în legătură cu tipul de ataşament dezorganizat
care îi caracterizează pe aceşti copii.

74
„Se constată de asemenea o întârziere pe planul dezvoltării jocului.
Howard (1986) arată că se uită mai mult la televizor copiii mici maltrataţi fizic
pe care i-a studiat (12 copii de la unu la cinci ani şi 12 copii neabuzaţi de
aceeaşi vârstă şi din acelaşi mediu socio-economic) decât copiii neabuzaţi de
vârstă preşcolară (cu o oră şi jumătate mai mult pe zi). Deci, copiii maltrataţi au
mai puţin ocazia să se joace, ceea ce duce la o întârziere de 8,4 luni a dezvoltării
la nivelul jocului, faţă de vârsta reală (mai ales la nivelul imitării şi a
participării)” (Howard, A. C, 1986, apud Ionescu, 1999: 34). Pe lângă acest
retard, constatăm că cei maltrataţi folosesc mai puţin jocul simbolic şi că preferă
jocurile repetitive pe care le joacă singuri (Alessandri, 1991). Mediul familial în
care trăiesc promovează rar schimburile în jurul jocului, familiile care
maltratează (fie că este vorba de maltratare cronică sau trecătoare) oferindu-şi
rar ocazia de a se juca în mod plăcut împreună.
„Jocul repetitiv al copilului, scăderea gradului său de creativitate,
reducerea capacităţii sale de învăţare sunt semne ale regresului în ansamblu al
comportamentului celui abuzat” (Roth-Szamoskozi, 1999: 121).
Consecinţele pe planul adaptării şcolare
Maltratarea are consecinţe nefavorabile asupra performanţei şcolare în
general (Dodge Reyome, 1988) sau, în special, asupra lecturii (Oats şi Peacock,
1984) şi a matematicii (Eckenrode, Laird şi Doris, 1993). Este afectat progresul
şcolar. „Se remarcă existenţa unui număr mult mai mare de şcolari repetenţi.:
50% dintre cei violenţi repetă primul an de şcoală (Erickson şi colab., 1989). în
majoritatea cazurilor, aceşti copii nu beneficiază de susţinere familială pentru
realizarea temelor, nici de o motivaţie externă pentru reuşita şcolară” (Erickson,
M. F. and colab., apud Ionescu, 1999: 34).
„Adesea copii abuzaţi au performanţe şcolare slabe, ceea ce le scade
statutul în grupul de elevi, reducându-le şansele de integrare şcolară. Le lipsesc
resursele motivaţionale de a se mobiliza în vederea realizării şcolare. Se
întâmplă ca, în cazul unui copil abuzat în mod cronic retragerea acestuia,
închiderea în sine, demobilizarea sa să fie atât de pronunţate, încât copilul să
creeze falsa impresie a unuia cu handicap mental” (Roth-Szamoskozi, 1999:
122).
Copiii expuşi la violenţă conjugală prezintă dificultăţi de învăţare care duc,
de asemenea, la probleme şcolare. Aceste dificultăţi sunt legate de ciclul de
violenţă la care sunt martori (tensiune, agresiune, remisiune, reconciliere) şi
climatul de teroare în care trăiesc (Beaudoin şi Turcotte, 1999).
„Acest bilanţ al studiilor referitoare la impactul maltratării asupra
dezvoltării copiilor mici arată că la copiii supuşi maltratării dezvoltarea este
afectată de ceea ce au trăit pe plan afectiv, al relaţiilor familiale, şcolare etc.”
(Ionescu, 1999: 35).
Consecinţe pe termen lung ale abuzului fizic
Numeroase efecte ale maltratării constatate pe termen scurt nu se atenuează
pe termen lung. Din contră, de-a lungul anilor, maltratarea va produce consecinţe

75
care vor fi asociate marginalizării persoanei. „Adolescentul nu se va simţi bine
cu sine însuşi şi va avea comportamente antisociale. Va avea mai des tendinţa
de a avea probleme legate de consumul de droguri sau alcool, tulburări
alimentare, de a se confrunta cu o sarcină în adolescenţă, de a fi delincvent, de a
se prostitua etc. (Latimer, 1998)” (Latimer, 1998, apud Ionescu, 1999: 35).
„Ataşamentul dezorganizat trăit de copilul maltratat se regăseşte la adult,
care are ataşamente ce dovedesc lipsă de siguranţă - descrise drept patologie
relaţională de Cicchetti (1990). în relaţiile de dragoste pe care le trăiesc sunt în
mod frecvent subiecte de violenţă conjugală.
Pentru că nu au avut modele educative adecvate, atitudinile parentale ale
acestor adulţi sunt nepotrivite” (Ionescu, 1999: 36).
Observăm tendinţa de a reproduce ciclul intergeneraţional al maltratării
(Ethier, 1992). Această tendinţă a fost constatată referitor la mamele violente
(Cappel şi Heiner, 1990); în prezent, puţine cercetări se referă la taţii abuzatori.
„Consecinţele abuzului fizic asupra dezvoltării copilului au fost îndelung
studiate. Unii autori consideră că, în urma abuzului fizic copiii au învăţat că
lumea lor este una imprevizibilă, adesea un loc periculos, iar adulţii care îi
îngrijesc pot fi furioşi, depresivi şi distanţi. Lângă un părinte abuziv, ataşamentul
copilului este afectat, determinându-1 pe acesta să se perceapă ca fiind
incompetent, neiubit şi de neiubit” (Miftode, 2002: 167). La maturitate prezintă
adesea probleme afective (depresie, tristeţe, anxietate). Ei devin limitaţi în
perceperea propriilor sentimente şi întâmpină dificultăţi în interpretarea şi
reacţionarea la expresiile emoţionale ale altora.
Studiile asupra copiilor abuzaţi fizic au identificat atât comportamente
agresive verbal şi fizic, cât şi comportamente evitante”. Ca reacţie la conflict
sau la o problemă copiii abuzaţi recurg la un tip de ostilitate verbală sau fizică
sau la obedienţă pasivă pentru a rezolva problema sau pentru a-şi satisface
nevoile” (Helfer, Kempe, Krugman, apud Miftode, 2002: 168).
Dezvoltarea psihologică este puternic marcată de abuzul suferit
manifestându-se la nivelul comunicării, relaţionării, afectivităţii şi al nivelului
intelectual.
„Consecinţele pe termen lung ale diferitelor forme de maltratare sunt, aşa
cum putem constata, multiple. Ceea ce este îngrijorător e faptul că acestea tind
să se cumuleze de-a lungul timpului” (Ionescu, 1999: 36).
Este esenţial ca astfel de consecinţe să fie reduse prin punerea în practică a
unor intervenţii, atât tradiţionale (terapie individuală, educaţie familială, art-
terapie etc.), cât şi inovatoare (familii de sprijin, asocierea mai multor tipuri de
intervenţii, exprimarea emoţiilor prin intermediul computerului, grupuri de
susţinere virtuale). în contextul social actual este esenţial şi se impune în mod
special, utilizarea la maximum a resurselor comunitare şi dezvoltarea factorilor
de protecţie individuală sau familială.

76
Cap 10 Traumele şi consecinţele lor asupra dezvoltării copiilor

Relele tratamente au asupra copilului efectele unui eveniment traumatic.


„În categoria evenimentelor traumatice intră dezastrele naturale,
accidentele de muncă, de circulaţie, cele casnice etc. şi vătămările intenţionate
produse de oameni. în această ultimă categorie intră toate actele violente comise
de unii împotriva altora. Garbarino et al (1992) delimitează două categorii ale
victimelor unor evenimente traumatice: victimele primare, care suferă direct de
pe urma evenimentului şi victimele secundare, care asistă la întâmplări de natură
traumatică, exercitate asupra unor persoane îndrăgite” (Roth - Szamoskozi,
1999: 106).
Victimă primară este copilul accidentat grav de către un coleg, copilul
abuzat fizic (sau sexual), copilul bolnav care nu este dus la medic, adolescenta
ironizată continuu de mama sa şi izolată de colegii săi etc.. Victimele secundare
sunt acei copii care sunt martori ai violenţelor din familie (când, de exemplu, un
copil asistă la bătaia cruntă la care sunt supuşi fraţii sau mama, sau când sora
mai mică asistă la violarea surorii mai mari) etc..; în toate aceste cazuri reacţiile
copiilor sunt comparabile cu ale celor din situaţia de victimă primară, având
adesea consecinţe traumatice.

77
„În ultimele două decenii, o direcţie importantă a cercetărilor privind
abuzul îndreptat asupra copiilor s-a orientat asupra studiilor clinice privind
consecinţele violenţei asupra comportamentului lor. Într-o anchetă desfăşurată
asupra unui lot de părinţi a 3334 de copii, Straus şi Gelles (1987) au găsit că la
copiii supuşi violenţei tulburările de comportament erau în mod semnificativ
mai frecvente decât la copiii care nu au avut experienţe traumatice” (Roth-
Szamoskozi, 1999: 106). Aceste probleme comportamentale ale copiilor abuzaţi
au cuprins diferite tulburări de adaptare la cerinţele mediului social: crize de
furie (17,5% faţă de 10%), eşec şcolar (16,1% faţă de 6,2%) rău şi neascultător
acasă (15,7% faţă de 8%), relaţii de prietenie cu minori problemă (10,9% faţă de
2,3%).
„În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987), s-a
recunoscut sindromul de stres post-traumatic (Post Traumatic Stres consecinţe
psiho-sociale ale abuzului fizic asupra copilului disorder - PTSD), ca fiind o
categorie aparte de diagnostic”oficial”aplicabilă în cazurile copiilor care au
suferit experienţe traumatice. PTSD se diferenţiază de formele acute ale reacţiei
la stres (Acute Stres Disorder-AST). în cadrul ambelor sindroame, sunt incluse
anxietatea accentuată, generalizată, depresia, pierderea respectului de sine,
retragerea în sine, comportamentele de evitare, de negare, de furie şi cele
agresive” (Roth-Szamoskozi, 1999: 106). Dacă fenomenele descrise apar în
primele patru săptămâni de la acţiunea evenimentului traumatic şi se rezolvă în
această perioadă, atunci capacitatea de adaptare a organismului copilului a biruit
stresul, nu va suferi de PTSD. Dacă însă simptomele persistă mai mult de o lună,
consecinţele psihice se vor prelungi pentru perioade de timp greu de determinat,
adesea - în lipsa unui ajutor de specialitate - pentru toată viaţa.
„În funcţie de persistenţa stresorilor, Terr (1991) deosebeşte traumele de tip
I (rezultat în urma unui singur atac) şi cele de tipul al II-lea (în urma unei serii
de atacuri). Cele două traume duc la percepţii şi consecinţe pe termen lung
diferite. Trauma de tipul I este numită şi trauma de şoc şi este amintită detaliat,
de obicei ea este consecinţa unui singur eveniment traumatic. O traumă de
gradul al II-lea este o traumă durabilă care poate avea drept consecinţe negarea
şi anestezia emoţională; frecvent apar depersonalizarea şi disocierea”
(Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, 2002: 45).
Adaptarea la traumă se realizează prin intrarea în funcţiune a mecanismelor
de apărare. Copiii se străduiesc să uite de traumele lor cronice, să evite să se
gândească la ele sau să vorbească despre ele. Diminuarea reactivităţii la lumea
exterioară şi insensibilitatea psihică (încremenirea) au semnificaţia
desensibilizării în faţa durerii provocate de abuz.
„În literatură sunt descrişi o serie de factori care influenţează gradul de
traumatizare. Aceştia sunt:
• Expunerea la traumă. Cu cât persoana este mai implicată în evenimentul
traumatic şi expusă o perioadă mai lungă de timp, cu atât este mai mare riscul
dezvoltării unei psihopatologii.

78
h) Relaţia cu victima. Relaţia cu victima este unul dintre factorii cei mai
importanţi asociaţi traumei psihice. Cu cât mai apropiată este relaţia, cu atât mai
mare este riscul de traumatizare.
i) Severitatea stresului. Nu numai răspunsul imediat la un eveniment
stresant influenţează capacitatea de răspuns adaptativ. Studiile arată că aceia
care manifestă reacţii severe (exemplu: atacuri de panică sau disociere) prezintă
un risc mai mare de traumatizare.
j) Perceperea ameninţării. Impresia subiectivă a individului despre
evenimentul traumatic poate fi mai importantă decât evenimentul în sine. Astfel,
persoanele care percep evenimentul ca extrem de ameninţător vor dezvolta
reacţii traumatice” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, 2002: 45).
Consecinţele actelor intenţionate de violenţă orientate împotriva unui copil
nu se restrâng, aşadar, numai la nivelul fizic al vătămării produse, ci se extind la
nivelul psihic, transformându-se în leziuni greu de vindecat, care pot afecta
chiar structura creierului infantil.
„Actele intenţionate de violenţă subminează încrederea fundamentală a
copilului în umanitate şi poate crea o inabilitate pe viaţă de a dezvolta relaţii
apropiate, de încredere” (Garbarino et al., 1992)” (Garbarino, et al., 1992, apud
Rofh-Szamoskozi, 1999: 109).
Simptomele care caracterizează tulburarea posttraumatică transpun pe plan
psihic şocul violent, pătrunzător, generalizând astfel efectele lui asupra întregii
personalităţi.

Copilul în situaţia de maltratare

Abordarea acestei tematici se poate realiza din două puncte de vedere care
vizează:
k) trăsăturile înnăscute ale copilului care afectează şi sunt afectate de
situaţia de maltratare;
i) percepţiile şi reacţiile copilului legate de situaţia de maltratare.
Trăsăturile înnăscute ale copilului
„«Fiecare copil este unic» - există numeroase diferenţe temperamentale
între noii născuţi.
Thomas (1968) face următoarea clasificare a copiilor:
13. copilul dificil;
14. copilul de care te poţi apropia cu greu;
15. copilul cuminte „ (Killen, 1998, apud IX”1 ISPCAN European Con-
ference Preveting Child Abuse and Neglect, 2003).
În continuare ne vom opri asupra extremelor: „copilul cuminte” şi „copilul
dificil”:
Copilul cuminte:

79
• manifestă o anumită regularitate în comportament (fapt pentru care
devine previzibil);
l) reacţionează pozitiv la noi stimuli;
m)abilitate de adaptare la noi schimbări (de mediu, alimentare etc.);
n) intensitate moderată a reacţiilor sale.
Copilul dificil:
o) are un somn şi obiceiuri de viaţă neregulate;
p) acceptă cu greu noul tip de hrană ce i se oferă;
q) se adaptează cu greu sau deloc la schimbări;
r) prezintă reacţii negative şi intense.
Este uşor de imaginat modul în care aceşti factori constituţionali de bază ai
copilului trezesc în părinţi reacţii diferite.
Astfel:
• copiii cuminţi le oferă părinţilor sentimentul de a fi nişte părinţi buni, le
dau convingerea că lucrurile vor merge bine - „cerc bun”.
• copiii dificili au nevoi diverse, greu de intuit şi de satisfăcut de părinţi,
care stabilesc cu copilul într-un mod dificil o interacţiune pozitivă, fapt
care le generează sentimentul eşecului, care ar putea duce la formarea unui
cerc vicios. Aici părinţii reacţionează în mod negativ la acţiunile copilului,
iar copilul care înregistrează atitudinea părinţilor devine mai dificilă şi prin
aceasta întăreşte reacţiile negative ale părinţilor.
„Este însă cunoscut faptul că în general:
• copiii dificili care sunt îngrijiţi de mame sensibile vor prezenta o
dezvoltare normală, iar copiii cuminţi, cu potenţial, care vor avea o îngrijire
necorespunzătoare şi lipsită de afecţiune vor prezenta o dezvoltare sărăcăcioasă”
(Killen, 1998).
Capacităţile înnăscute ale copilului vor afecta:
• comportamentul de ataşament al copilului;
• interacţiunea cu mediul;
• dezvoltarea sa ulterioară.
Alături de anumitele trăsături temperamentale ale „copilului dificil”,
prematuritatea şi dizabilităţile fizice sau emoţionale ale copilului, pot fi în
anumite condiţii factori provocatori ai situaţiilor abuzive.

Percepţiile şi reacţiile copilului legate de situaţia de maltratare


Strategii de supravieţuire

Percepţia împrejurărilor
Copilul va dezvolta sentimente de încredere sau neîncredere faţă de mediu
în funcţie de modul în care nevoile sale de bază, cele emoţionale precum şi cele
fizice sunt său nu satisfăcute.
„Copilul care este expus maltratărilor în timpul primilor ani ai vieţii va
dezvolta un ataşament nesigur faţă de părinţi şi va avea dificultăţi în stabilirea

80
încrederii în ceilalţi. Pe măsură ce va creşte, îşi va crea o imagine negativă atât
despre lume cât şi despre sine. El va interpreta şi percepe mediul în baza
experienţelor trăite în propriul cămin.
Dacă copilul îşi va rezolva conflictul de bază al dezvoltării pe varianta
neîncrederii, abilitatea sa de a rezolva viitoarele conflicte într-un mod pozitiv, va
fi mult redusă” (Killen, 1998: p. 85).
Probleme de dependenţă
Situaţiile de maltratare sunt caracterizate printr-o satisfacere inadecvată a
nevoilor. Insatisfacerea nevoilor creează probleme de dependenţă care se
dezvăluie cel mai adesea în două moduri diferite: o dependenţă deschisă şi una
defensivă.
Dependenţa deschisă se poate manifesta ca o tendinţă constantă spre
contacte fizice, comportament de căutare a atenţiei, preocupare pentru controlul
şi stăpânirea altora, încercări permanente de a mulţumi şi de a fi acceptat de
către părinţi.
Dependenţa defensivă se manifestă ca o independenţă excesivă şi o
retragere emoţională, atât faţă de părinţi, cât şi faţă de alţi adulţi.
Această dependenţă defensivă se poate prezenta ca o atitudine rece şi
dificilă în care copilul pare să se poarte ca şi cum nu i-ar păsa de nimeni.
Reacţii de suferinţă în separare
„Spitz (1946) şi Bowlby (1960) au realizat primele descrieri legate de
depresia copiilor care se instalează în momentul separării acestora de părinţi.
Este, de asemenea, interesantă descrierea reacţiilor copiilor mici în timpul
spitalizării fără părinţi, atât timp cât sunt avute în vedere situaţiile de maltratare.
În aceste situaţii este posibil ca profesioniştii să găsească diferite explicaţii
pentru faptul ca în situaţiile de maltratare copiii prezintă în mod surprinzător atât
de slabe reacţii când sunt mutaţi din casele lor (în instituţii, familii foster).
Notele de caz cum ar fi: „s-a adaptat foarte repede” sau „pare a fi fericită şi nu
întreabă niciodată de mama sa” pot fi interpretate ca un semn al adaptării şi sunt
considerate ca fiind resurse ale copilului, însă o asemenea lipsă a reacţiilor
dramatice la copilul care este mutat din propria familie poate arăta cât de
vătămat este acel copil” (Killen, 1998: p. 88).
Anxietatea şi agresivitatea copiilor aflaţi în situaţii de maltratare pot fi
adesea copleşitoare. Aceşti copii îşi trăiesc anxietatea în situaţii concrete de
abuz şi sunt anxioşi în legătură cu situaţii abuzive ce pot apărea în viitor,
anxietate ce poate deveni cronică. Ei fac faţă sentimentelor lor în moduri
diferite. Agresivitatea înseamnă pentru mulţi cea mai bună metodă de apărare şi
mulţi dintre ei au învăţat acasă cum să se descurce în situaţiile problematice,
fiind agresivi. Acei copii care au fost supuşi abuzului fizic se arată a fi mai
agresivi faţă de ceilalţi copii care nu au fost crescuţi într-un mediu violent. De
asemenea, agresivitatea manifestată la vârsta adultă poate fi observată încă din
primii doi ani de grădiniţă (Iacobson şi Straker, 1982). Aceşti copii în loc să-şi
canalizeze agresivitatea înspre proprii părinţi, o revarsă asupra altor persoane.

81
Astfel, observăm că cei mici preiau comportamentele părinţilor de la o vârstă
foarte mică. Unii copii interiorizează anxietatea şi agresivitatea devenind
autodistructivi, deprimaţi, retraşi şi evitând contactele cu ceilalţi.
Disocierea
Se pare că, în general, copiii folosesc mult mai des decât adulţii disocierea
ca mecanism de apărare pentru a se proteja de consecinţele psihice ale traumelor
suportate (Putnam, 1993). Folosirea disocierii şi negării creează copilului
posibilitatea de a se elibera de simptomele şi amintirile abuzului. Astfel amnezia
totală sau parţială a abuzului poate persista luni sau chiar ani.
Unii pretind că experienţele traumatice repetate sunt reamintite mai puţin
complet decât un singur episod traumatic (Terr, 1988). Un copil care a suferit
abuzuri repetate poate fi, din această cauză, mai puţin capabil să-şi amintească
ce s-a întâmplat decât un copil care a fost expus abuzului o singură dată.
Deprimarea
„Depresia copiilor poate fi adesea observată în jocul lor. Copiii au nevoie
să se joace, ei se joacă pentru a se distra, dar şi pentru a învăţa. în timpul jocului
ei trăiesc diferite experienţe. Mulţi copii aflaţi în situaţii de maltratare aproape
că nu se joacă deloc, acesta fiind un mod de a-şi exprima depresia. în cazurile în
care se joacă, o fac într-un mod stereotip” (Killen, 1998: 93).
Terr a folosit conceptul de, joc posttraumatic”, pentru a desemna acest tip
de joc. Acest copil este înţepenit în anumite experienţe cărora nu le poate face
faţă, şi exteriorizează aceasta, de exemplu, în desenele sale.

Reacţii psihosomatice
Sănătatea fizică joacă un rol important în dezvoltarea unui copil şi în
relaţia sa cu situaţia de maltratare. Copiii care sunt crescuţi în condiţii stresante
sunt mai bolnăvicioşi decât alţi copii. Aceşti copii au nevoie de un limbaj
psihologic. Ei îşi comunică sentimentele de neplăcere prin intermediul
limbajului durerii şi prin diferite simptome pe care le prezintă, lucru care este şi
interesant, dar şi îngrijorător, atâta vreme cât aici sunt implicate dimensiunile
abuzului emoţional şi sindromul Munchausen, prin împuternicire.
Imaginea de sine - stima de sine
„O importantă cale de dezvoltare a imaginii de sine a copilului o reprezintă
percepţia lui despre părinţi. Părinţii abuzivi îi comunică de timpuriu copilului
faptul că nu este suficient de bun, că nu este dorit, şi că el este cel responsabil
pentru tot ce se întâmplă rău în familie. Simte că nimeni nu se ocupă de el. El va
dezvolta de-a lungul timpului o imagine de sine distorsionată şi negativă şi o
stimă de sine scăzută.” (Killen, 1998: 94)
Teoria anxietăţii şi vinovăţiei - loialitatea şi păstrarea secretului
Copiii depun un efort deosebit în încercarea de a înţelege situaţia în care se
află. Ei încearcă să interpreteze situaţiile şi să explice comportamentul
agresorului într-un mod în care să-1 plaseze pe acesta într-o lumină bună, în

82
timp ce copilul ia asupra sa întreaga responsabilitate şi vină. Procesul de
interpretare depinde de vârsta cognitivă a copilului. Aceste lucruri s-au observat
atât în situaţii de abuz fizic, abuz sexual, în situaţiile abuzului de alcool al
părinţilor.
Aici copii care au semnalat de timpuriu lumii adulte faptul că sunt
implicaţi în astfel de activităţi au primit, drept răspuns, neîncrederea şi negarea.
Astfel li s-a confirmat faptul că ei sunt cei care greşesc.
Întârzieri de dezvoltare
Copiii care au fost expuşi diferitelor tipuri de abuz prezintă adesea diferite
grade de retard în dezvoltarea neurologică, cognitivă, cât şi în dezvoltarea
psihomotorie. Acestea pot fi observate încă din primele luni de viaţă
(Appelbaum, 1980).
Probleme de învăţare
Având atât probleme de concentrare a atenţiei, cât şi întârzieri de
dezvoltare este inevitabil ca aceşti copii să prezinte diferite tipuri şi grade de
probleme de învăţare. Trăirile lor în relaţiile cu alţi copii şi adulţi sunt
caracteristice poziţiei de apărare.
Retardul mental
Cercetările acute asupra copiilor care au fost expuşi abuzului fizic au arătat
o apariţie relativ, mare a retardului mental la aceşti copii. O parte a acestuia este
de natură organică, dar poate fi, de asemenea, şi rezultatul interacţiunii copil-
părinte. Poate fi cauzat atât de leziuni cerebrale, sub-alimentare, precum şi de un
abuz emoţional continuu.
„În legătură cu strategiile de supravieţuire şi conducere în situaţii de
maltratare, după Grey şi Kempe (1976), copilul oscilează între strategia de
comportament «exagerat de bine adaptat» (overadjusted) şi comportamentul
«hiperactiv şi distructiv» (acting out)” (Roth-Szamoskozi, 1999: 124).
„Cei care aparţin primului grup se comportă astfel încât să îndeplinească
dorinţele şi aşteptările adulţilor. Ei sunt adesea hipersensibili la semnalele
trimise de adulţi, semnale legate de modul în care copilul ar trebui să se
comporte. Aceşti copii folosesc o mare parte din resursele proprii pentru a face
faţă acestor aşteptări” (Killen, 1998: 101). Cei care aparţin celuilalt grup
prezintă un comportament continuu provocator, agresiv, distructiv şi hiperactiv.
Dacă vom pătrunde în spatele acestor aparent diferite strategii de supravieţuire
vom descoperi aceleaşi sentimente de neajutorare, vinovăţie, confuzie, anxietate,
mânie, goliciune sufletească, deprimare şi agresivitate.
„După Killen (1996), la rândul ei, supraadaptarea se poate manifesta în
diferite forme. în cazul copiilor cu un comportament supraadaptat, supra-
controlat, ea a pus în evidenţă:
• grupul copiilor care îşi duc cu bine la îndeplinire sarcinile, sunt luptători
activi şi „înving”, nu se lasă compleşiti de abuz;
• grupul celor care adoptă rolul de a avea grijă de părinţii lor;

83
• copii care se străduiesc să nu iasă în evidenţă şi de aceea sunt retraşi,
pasivi” (Roth-Szamoskozi, 1999: 124).
Dintre comportamentele explozive, impulsive (acting out) au fost
identificate tipurile:
• agresiv
• distructiv
• fără odihnă
• de măscărici
Această clasificare nu înseamnă că un copil va prezenta doar una sau alta
dintre aceste manifestări, ele putând alterna, în funcţie de situaţia de fapt sau de
starea emoţională în care se află copilul. De exemplu, copilul de obicei tăcut şi
retras poate prezenta uneori comportamente impulsive, cu explozii de furie
împotriva unui coleg; copilul pasiv poate deveni autoagresiv, făcând o tentativă
de suicid; copilul maltratat deosebit de dotat, creativ, ambiţios, poate renunţa
dintr-o dată la planurile sale şi poate prezenta comportamente antisociale. După
Killen, strategiile de supravieţuire adoptate de copii depind de tipul de
temperament, de nivelul de dezvoltare fizică, de sensibilitatea lor, creativitatea şi
capacitatea lor intelectuală.
„Strategiile de supravieţuire şi stăpânire a situaţiei reprezintă modalitatea
copilului de a face faţă situaţiei de maltratare, de a se apăra atât împotriva
propriilor sentimente, cât şi a mediului înconjurător. Cu ajutorul acestor strategii
ei îşi asigură un anumit control asupra situaţiei sau în cel mai rău caz, o iluzie a
controlării situaţiei” (Irimescu, 2002).

Concluzii
Pentru profesionistul implicat în investigarea situaţiilor de rele tratamente
împotriva copilului şi în acordarea de suport copilului şi familiei sale sau celor
care-1 îngrijesc este foarte important ca simptomele descrise anterior să fie
recunoscute. „Deşi aceste simptome se regăsesc şi în alte sindroame clinice
decât al celor ce derivă din maltratare, ele rămân totuşi indicatori care trebuie
să-1 facă pe profesionist să ridice problema posibilităţii maltratării copilului şi
să analizeze cu grijă această posibilitate” (Roth-Szamoskozi, 1999: 126).
Un prim scop al analizei simptomelor este acela de a stabili diagnosticul
corect privind cauzele care se ascund îndărătul unor schimbări în
comportamentul unui copil. Scopul final este însă acela de a ajuta copilul să
depăşească situaţia dificilă în care se află ca urmare a supunerii sale la diverse
forme de rele tratamente, iar intervenţia care urmează să o planificăm în
interesul copilului nu poate să nu pornească de la semnele sale de suferinţă.
Neglijarea copilului, „o violenţă neviolentă”?
În momentul în care se vorbeşte despre abuz asupra copilului gândul ne
zboară automat la abuzul sexual, fizic şi/sau emoţional. într-adevăr, am fost şi
suntem învăţaţi cu cazuri foarte dure şi grave pe care atât literatura de

84
specialitate cât şi mass-media ni le prezintă cu obstinaţie. Uităm însă o formă de
maltratare care este şi ea foarte importantă: neglijarea copilului.
Conform standardelor psihiatrice (DSM-IV), în cadrul conceptului de
maltratare, neglijarea este cea de-a treia componentă (cod T 74.0), fiind
caracterizată printr-o omitere a satisfacerii unor nevoi esenţiale ale copilului.
„Dacă într-un caz de abuz clasic părintele produce o vătămare directă a
copilului, în cazul neglijării adultul respectiv „uită” să aibă grijă de copil.
Această diferenţiere ne poate sugera ideea că neglijarea nu este atât de gravă.
Nimic mai fals, căci din punct de vedere al efectelor asupra copilului, în multe
cazuri nu există diferenţe, suferinţa psihologică şi fizică fiind de multe ori la fel
de mare” (Revista de Securitate Comunitară, Anul II, nr. 5/2002: 69). în
literatura românească o definiţie a maltratării o găsim la dr. Popescu şi dr.
Răduţ: „maltratarea este orice formă voluntară de acţiune sau de omitere a unei
acţiuni care este în detrimentul copilului şi are loc profitând de incapacitatea
copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta
ajutor şi de a se autoservi”.

Neglijarea - forma specifica de maltratare a copilului

Neglijarea poate fi definită ca: „incapacitatea sau refuzul adultului de a


comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoţionale, de
dezvoltare fizică şi psihică, precum şi limitarea accesului la educaţie”
(Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, 2002: 13).
Neglijarea mai este definită ca reprezentând „condiţiile în care persoana
responsabilă de îngrijirea copilului, fie intenţionat, fie din neatenţie permite
copilului să experimenteze suferinţe care pot fi evitate şi/sau nu reuşeşte să
asigure una sau mai multe condiţii care sunt esenţiale pentru dezvoltarea
capacităţilor fizice, intelectuale şi emoţionale ale unei persoane” (Gaudin, 1993
apud Miftode, 2002: 178).
Dacă abuzul asupra copilului se face cu intenţie distructivă, neglijarea are
loc de obicei pe un fundal al indiferenţei şi ignoranţei parentale vizavi de
nevoile copilului. Formele de maltratare de multe ori se întrepătrund simultan
sau consecutiv în familiile problemă. în momentul în care căutăm informaţii de
specialitate, cea referitoare la abuz abundă, pentru că precizia şi acurateţea

85
diagnosticului este mai mare. Literatura americană (Faller, 1981) ne spune că
raportările cazurilor de neglijare sunt de cinci ori mai numeroase decât cele de
abuz.
„Alte studii, cum este cel efectuat de Erickson şi Egeland în 1996 ne spun
că din 2,7 milioane de copii maltrataţi în 1990 în S.U.A., 45% erau cazuri de
neglijare, 25% violenţe fizice şi 16% abuzuri sexuale. Raportări similare se
găsesc în Franţa şi Quebec (Canada) tinzând să menţină procentul neglijării ca
cel mai ridicat” (Revista de Securitate Comunitară, Anul II, nr. 5/2002: 69).
Actele izolate şi minore de neglijare au o probabilitate scăzută de a împiedica o
dezvoltare sănătoasă a copilului. Sesizarea apare atunci când actele respective se
succed temporal şi gradual. De multe ori, neglijarea este un predictor al unor
viitoare abuzuri („anticamera” abuzului).
Categorii şi tipuri de neglijare
În literatura de specialitate sunt menţionate mai multe categorii şi forme de
neglijare a copilului de către proprii părinţi, foarte des întâlnite de practicienii în
domeniul protecţiei copilului şi familiei.
„După Miller-Perrin şi Perrin avem neglijare gravă atunci când nevoile
vitale nefiind îndeplinite, viaţa copilului este în pericol şi neglijare generală ce
implică insuficienta asigurare de către părinţi sau tutori legali a nevoilor legate
de alimentaţie, îmbrăcăminte, locuinţă, îngrijiri medicale” (Revista de Securitate
Comunitară, Anul II, nr. 5/2002: 69).
La Faller (1981) găsim o trecere în revistă mai exhaustivă (Revista de
Securitate Comunitară, Anul II, nr. 5/2002: 69):
Eşec în creşterea copilului:
• hrănire proastă/inadecvată;
• deprivare nutriţională ce apare atunci când părintele nu asigură copilului o
hrană adecvată şi adaptată vârstei;
• nedezvoltarea fizică a copilului fără cauze organice: părinţii nu reuşesc
să-şi hrănească copilul datorită lipsei:
l) unor cunoştinţe adecvate privind tehnica hrănirii;
m)unor resurse financiare suficiente;
n) ataşamentului faţă de copil;
• apar întârzieri în înălţimea şi greutatea copilului sugar şi antepreşcolar;
• nedezvoltarea psihosocială datorită deprivării de suport emoţional.
Neglijare fizică, ce presupune lipsa asigurării unei locuinţe adecvate,
îmbrăcăminte sau îngrijire fizică. Incidenţa acestei categorii este mare atât în
S.U.A., de 9 copii dintr-o 1000 după Costin (Roth, 1999) dar şi în România
(9,4% într-o cercetare efectuată de Rotariu pe 485 familii din Cluj).
Nesupraveghere adecvată. Se referă în special la părinţii care îşi lasă timp
îndelungat copiii fără supraveghere. Unora dintre copii li se refuză accesul în
locuinţă, sau sunt supravegheaţi de adulţi ce pot abuza de ei.
Factorii ce sunt luaţi în considerare fac apel la durata, vârsta şi maturitatea
copilului. Intervin însă şi factori culturali: De exemplu, în Quebec copii nu pot fi

86
lăsaţi fără supraveghere până la şase ani, pe când în S.U.A. această perioadă
ajunge la şapte ani.
Neglijare medicală este considerată neacordarea asistenţei medicale
copiilor, cu consecinţe grave asupra sănătăţii şi vieţii lor.
Neglijare educaţională este astfel definită doar în raport cu copilul din
familie şi constă în nefrecventarea regulată a unei forme de educaţie adecvate,
ceea ce poate duce la deprivare educaţională şi culturală. în România, conform
cercetării efectuate de Rotariu în 1996 formele principale se manifestă prin
neasigurarea de către părinţi a rechizitelor necesare (13,1% dintre elevi) şi
dezinteresul lor faţă de şcoală (10>7% în aprecierea profesorilor). O altă cauză a
acestui fenomen o constituie obligarea copiilor de a-şi îngriji fraţii mai mici sau
de a munci.
Neglijare emoţională, cea din urmă menţionată dar nu ultima. Deşi ea ca
şi abuzul emoţional este foarte des citată şi invocată în diferite convenţii şi legi,
este foarte greu de făcut dovada existenţei ei. O definiţie poate fi lipsa sprijinului
emoţional atât de necesar copilului pentru creşterea lui armonioasă şi sănătoasă.
în general acesta ar trebui să se manifeste din fragedă copilărie, implicând
elemente de atingere fizică, mângâieri, comunicare verbală între părinte şi copil.
Un climat afectiv rece poate conduce la tulburări de personalitate.
O altă categorie a neglijării este admiterea de practici contrare interesului
copilului, cum ar fi privitul îndelung la televizor (6 -8 ore/zi), acceptarea unei
alimentaţii nesănătoase, cum ar fi exclusiv bazată pe dulciuri etc. (preluat după
Ciofu, C, 1993).
La tipurile de neglijare descrise mai sus se mai adaugă şi altele, cum ar fi:
Alte tipuri de neglijare emoţională - „alte neglijări ale nevoilor
emoţionale ale copilului (cum ar fi de exemplu restricţii exagerate evidente,
aşteptări nepotrivite faţă de vârstă/sexul copilului sau nivelul de dezvoltare
etc..)” (Miftode., 2003: 179).
Abandon şi supraveghere inadecvată: comportamentul părinţilor care îşi
abandonează copiii prin excluderea copilului din familie, trimiterea copilului pe
stradă sau dezinteres pentru creşterea şi îngrijirea copilului. Legislaţia
românească cu privire la declanşarea judecătorească a abandonului a stabilit la 6
luni perioada maximă de timp după care un copil este declarat abandonat.
„Din punct de vedere psihologic declararea abandonului la şase luni de
dezinteres din partea părinţilor biologici («încetarea oricărei forme de legături şi
raporturi afective normale») reprezintă o altă formă de maltratare a copilului,
prin neglijarea nevoilor lui de interacţiune cu un adult de referinţă” (Muntean,
2001: 250, apud Miftode, 2002: 179).
Abandonul copilului este considerat o formă severă de neglijare.
Se poate vorbi de abandon sau de abandon camuflat. „Teama de a fi
abandonat apare la copiii cu natură sensibilă, cu ocazia unui eveniment oarecare
care rupe sau slăbeşte legăturile familiale. Putem cita, de exemplu, un deces, o

87
neînţelegere conjugală, o călătorie etc.” (Muntean, 2001: 250, apud Miftode,
2002: 179)
În Vocabularul de psihopedagogie şi de psihiatrie a copilului (1973), Lafon
defineşte abandonul ca „neglijarea copilului de către părinţi sau substituţii
acestora”. Vorbim despre situaţie de abandon atunci când copilul este în mod
real abandonat, adică reprezentanţii naturali, pentru un motiv sau altul, au
refuzat sau au pierdut vremelnic şi în totalitate dreptul de a-1 îngriji.
„Abandonul copilului de către părinţii lui poate fi temporar sau definitiv:
• expulzarea din cămin pe timpul zilei sau al nopţii, sau dezinteres faţă de
lipsa de acasă a copilului (situaţii care conduc la fenomenul cunoscut sub
numele de copiii străzii);
• lăsarea copilului timp îndelungat nesupravegheat;
• abandonarea copilului la o persoană, într-un spital sau într-o instituţie de
ocrotire şi lipsa de interes faţă de copilul astfel părăsit” (Roth-Szamoskozi,
1999: 80).
O categorie aparte de copii neglijaţi sunt cei fugiţi de acasă, care trăiesc în
afara unui cămin - copiii străzii. Atunci când sunt depistaţi de profesionişti, ei
prezintă numeroase semne de retard şi de tulburări în dezvoltare şi
comportament. De asemenea, se pot constata multiple semne de suferinţă, ca
urmare a diferitelor tipuri de neglijare şi maltratare, la care copiii fugiţi au fost
expuşi chiar înainte de a-şi părăsi domiciliul. În ciuda dezvoltării serviciilor
sociale de protecţie a copilului, numărul acestor copii pare să fie în creştere în
întreaga lume, dovedind, de fapt, incapacitatea formelor existente astăzi de
protecţie a minorilor să depisteze şi să stopeze cazuri grave de rele tratamente.
„Mulţi copii ai străzii provin din familii conflictuale, cu un microclimat
tensionat, de violenţă, cu părinţi alcoolici. Dată fiind fluctuaţia mare a acestor
copii şi lipsa documentelor, o estimare a dimensiunilor fenomenului în România
este greu de realizat. Prin extrapolarea unor cercetări efectuate de lucrătorii
sociali stradali, s-a estimat că existau în 1966, aproximativ 4300 de copii ai
străzii, dintre care 2000 permanent în stradă” (Carta albă a copilului, apud Roth-
Szamoskozi Maria, 1999: 87).
Copiii străzii sunt în mod permanent expuşi la mizerie, violenţă, frig, boli
acute şi contagioase (de piele, digestive, T.B.C., respiratorii, cu transmitere
sexuală etc..) consum de substanţe care creează dependenţă (ţigări, alcool,
droguri), prostituţie şi abuzuri sexuale.
Din toate cele menţionate până aici, rezultă că neglijarea copilului are mai
multe dimensiuni:
• neglijarea fizică:
- neglijare alimentară
- neglijare vestimentară
- neglijarea igienei
- neglijarea locuinţei
- neglijare medicală

88
- neglijare în educaţie
- neglijare afectivă (emoţională)
- abandonul copilului
Neglijarea copilului poate fi episodică sau cronică. „Neglijarea episodică
sau contextuală este mai puţin gravă pentru că dispare atunci când factorii de
risc care au dus la apariţia neglijării dispar (de exemplu, contextul separării
parentale). Neglijarea cronică este mai dramatică pentru că afectează familiile
defavorizate care duc lipsă de resurse (afective, intelectuale, financiare,
educaţionale etc.)” (Ionescu, 1999: 20). Adesea, în aceste cazuri, constatăm
transmiterea intergeneraţională a neglijării. Plasarea unui copil ca urmare a unei
neglijări grave nu rezolvă problema, pentru că se poate anunţa foarte repede o
altă sarcină. Pentru Oxley (1999), copilul purtător de speranţă reînvie la naşterea
sa traumatismele pe care părinţii le-au trăit. Pentru că se simt puşi în pericol,
părinţii nu pot identifica nevoile acestuia şi îl maltratează. Consecinţele omiterii
de către părinţi a unor gesturi (copil prost hrănit, prost îmbrăcat, a cărui igienă
lasă de dorit, lipsit de îngrijire în ciuda simptomelor evidente) fac posibilă
identificarea copilului neglijat. Alte tipuri de neglijare, ca, de exemplu, cea
referitoare la supravegherea copilului nu vor fi semnalate decât atunci când apar
accidente. Putem distinge şi neglijare afectivă, adică omiterea unor
comportamente care să arate afecţiunea faţă de copil. Această neglijare este cel
mai greu de identificat, în ciuda efectelor sale majore asupra dezvoltării socio-
afective a copilului.
„Deşi consecinţele neglijării sunt adesea grave datorită caracterului lor
cronic, adevărata răspândire a fenomenului în populaţie, în afara cazurilor
raportate, este puţin cunoscută. Neglijarea de tipul dezinteresului grav al
părintelui faţă de copil, mergând până la renunţarea preocupării faţă de el, este o
formă extremă, care se înscrie în mod evident în spectrul maltratării copilului”
(Roth-Szamoskozi Măria, 1999: 80). în literatura de specialitate, formele severe
de neglijare sunt de fapt considerate abuzuri, fiind forme de omisiuni ale unor
acţiuni care pot avea consecinţe foarte grave asupra dezvoltării personalităţii
copilului.
De obicei, însă, neglijarea este mai puţin evidentă: copilului i se acordă
hrană, dar insuficientă, inadecvată calitativ, sau numai după ce a obosit de plâns
din cauza foamei; copilul este îmbrăcat, dar cu haine nepotrivite, în care nu se
simte bine, sau este luat în derâdere în colectivitate; primeşte, totuşi, o anumită
îngrijire din partea părinţilor, aceasta fiind însă insuficientă, după cum
menţionează Killen K.

Situaţia neglijării copilului în România

În anul 2000, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie


în colaborare cu curs şi cu asistenţă tehnică din partea Organizaţiei Mondiale a

89
Sănătăţii, au efectuat un studiu cu privire la fenomenul abuzului şi neglijării
copilului în ţara noastră.
„În urma acestui amplu studiu s-a constatat că neglijarea fizică, rezultată
din iresponsabilitatea sau incapacitatea familiei de a asigura copiilor bunurile
necesare unei vieţi decente la nivelul standardului mediu existent pe ţară are
valori foarte ridicate în România” (Revista de Asistenţă Socială nr. 1/2003: 40):
părinţii din 62% din gospodăriile cu copii au declarat că nu pot asigura
alimentele de bază pentru întreaga familie şi 77% că nu pot asigura copiilor
bunurile necesare. Rezultatele acestui sondaj sunt confirmate de studiile ample
asupra fenomenului sărăciei din România. În Raportul Naţional al Dezvoltării
Umane - România, 1999, se consemnează o rată a sărăciei de 31% pe total ţară,
rată ce ajunge în cazul gospodăriilor cu 3 copii la 60%, iar în cazul celor cu 4
copii şi mai mulţi la 80% (raportul citat, p. 45). Unele din consecinţele grave ale
acestei situaţii se reflectă în proporţia de 3,5% dintre gospodării care au fost
evacuate din casă cu copiii şi 7% cărora le-au fost oprite gazele sau apa pentru
că nu le-au putut achita. „Este firesc deci să recunoaştem că acest tip de
neglijare se regăseşte adesea în familiile sărace, în care părinţii nu reuşesc să
obţină cele necesare unui trai decent al familiei, incluzând aici elementele
esenţiale ale alimentaţiei, ale condiţiilor de locuit, ale vestimentaţiei care să
acopere nevoile biologice de bază ale copiilor” (Roth-Szamoskozi, 1999, pp. 81-
82). Părinţii cu un venit minim sunt adesea forţaţi de situaţia in care se găsesc
(lipsa unei locuinţe adecvate, imposibilitatea de a cumpăra alimentaţia potrivită)
să nu ofere, în ciuda bunelor lor intenţii, suficientă îngrijire fizică copiilor lor.
Extrapolând în populaţia totală proporţia gospodăriilor în care s-a produs
abandonul copilului (0,4%), rezultă că numărul acestor gospodării este de
12.000.
În privinţa neglijării medicale ca formă a neglijării fizice, se apreciază că
aceasta are valori destul de mari dacă luăm în considerare consecinţele grave pe
care le poate avea acest tip de neglijare asupra sănătăţii şi dezvoltării armonioase
a copilului.

Grafic Neglijare fizică

90
Grafic - Lipsa sau insuficienta supraveghere

„Proporţiile înregistrate în sondaj pentru familiile care nu îşi duc copiii la


controale medicale la diferite grupe de vârste se situează între 14% şi 30%.
Prima proporţie referitoare la copiii până la un an este destul de ridicată şi poate
fi unul din factorii care contribuie la plasarea României pe primul loc în Europa
în privinţa mortalităţii infantile” (Revista de Asistenţă Socială nr. 1/2003: 41). O
parte din părinţi nu conştientizează în suficientă măsură pericolul pe care îl
poate reprezenta pentru sănătatea copilului nevaccinarea împotriva unei boli
grave, chiar în situaţia în care au fost anunţaţi (5,1% dintre familii), ceea ce ar
putea afecta circa 250.000 de copii, sau tratarea empirică în familii în locul unui
consult de specialitate (11%), chiar dacă serviciile medicale pentru copii sunt
gratuite. Mai mult, circa 1% din gospodăriile populaţiei apelează ia tratamente
cu leacuri „băbeşti” pentru vindecarea copiilor.
Un alt tip de neglijare a copilului şi anume neglijarea emoţională sau
psihologică se manifestă în principal prin absenţa unei acţiuni, absenţa grijii sau
mai bine-zis indiferenţa faţă de copil, faţă de nevoile sale de formare şi
dezvoltare psihică.
Consecinţele directe ale unui astfel de atitudini de indiferenţă sunt greu de
determinat, dar ele vor apărea cu siguranţă în comportamentul şi capacitatea de
relaţionare şi integrare psihologică a copilului.
„Din cele patru seturi de indicatori utilizaţi, ponderea cea mai mare o deţin
cei referitori la lipsa sau insuficienta comunicare cu copilul: aproape o cincime
din părinţi petrec mai puţin de o oră pe zi cu copiii lor, fie că este vorba de copii
sub 10 ani, fie de cei cu vârste între 11-17 ani. Motivul principal invocat de
aceştia este „lipsa timpului”, afectat în mare măsură serviciului sau căutării
acestuia (în cazul şomerilor), muncii în agricultura sau treburilor casnice; în
25% dintre gospodăriile cu copii între 8-17 ani, copilul este foarte rar sau nu este
consultat deloc atunci când se iau decizii importante în familii. în acest sens pare
a fi edificator şi faptul că în 17% din gospodării, părinţii nu-şi consultă copiii în
privinţa şcolii pe care o vor urma” (Revista de Asistenţă Socială nr. 1/2003: 43).
Neglijarea emoţională ia şi forma lipsei de afecţiune: părinţii îşi mângâie
sau sărută copilul foarte rar sau niciodată (9%); nu îl laudă sau nu îl încurajează
(6%), nu îl ascultă niciodată dacă doreşte să spună ceva (4%).

91
Deşi apar în proporţii mai mici, ţinem să semnalăm şi situaţii la în care
părinţii se ceartă sau se bat în faţa copiilor (4%), precum şi insuficienta
supraveghere a copilului (3,4% dintre părinţi nu ştiu şi nu verifică cu cine îşi
petrece copilul timpul liber). Ca urmare, în 2,2% dintre gospodării (66.000)
copilul/copiii a/au fugit cel puţin o dată de acasă.
Neglijarea educaţională a copilului se manifestă atât direct, prin
dezinteresul părinţilor faţă de rezultatele şcolare ale copilului (6% dintre părinţi
nu au fost niciodată la şcoală să se intereseze de copil), dar şi indirect, prin
dezinteresul faţă de tipul de cărţi sau programe TV pe care le vizionează copiii:
32% dintre părinţi nu le interzic copiilor vizionarea filmelor cu violenţe, iar 22%
îşi lasă copiii în faţa televizorului mai mult de 3 ore pe zi (în medie).

Graficul - Neglijare educaţională

Procentele se referă la gospodăriile cu cel puţin un copil la şcoală

Neglijarea educaţională
După cum reiese din studiul realizat în 2000, în România rata neglijării
copilului este îngrijorătoare, pentru majoritatea tipurilor de neglijare. Ponderile
înregistrate pe diferitele tipuri de neglijare ar trebui considerate un semnal de
alarmă pentru societate şi autorităţi dacă avem în vedere că formele de neglijare
sunt practic „anticamera” abuzului: de la neglijare fizică şi psihologică nu mai
este decât un pas la agresiunea fizică sau abandonul copilului.
Cauzele neglijării copilului
Factorul cel mai adesea incriminat în cazurile neglijării copilului este
atitudinea parentală perturbată, datorită tulburării relaţiei copil-părinte. Este
cazul unor familii cu disfuncţii în relaţii, care după C. Ciofu (1998) sunt
următoarele: familiile dezorganizate sau dizarmonice şi familiile cu personalităţi
nevrotice sau cu părinţi incapabili de a se adapta la caracterul copilului. „Cea

92
mai des incriminată este atitudinea mamei, care, în urma unor tulburări psihice
temporare sau cronice (nevroze, depresii, tulburări de lactaţie, imaturitate
emoţională, schizofrenie şi altele) poate omite asigurarea condiţiilor de creştere
adecvate nevoilor vârstei copilului. Neglijarea copilului de către adultul în grija
căruia el se află se poate datora unor reacţii la factori stresanţi din mediul
psihosocial” (Roth-Szamoskozi 1999, pp. 89-90).
În cazul mamelor, asemenea atitudine s-ar putea datora unor factori
multipli: însingurarea mamei prin părăsirea familiei de către soţ sau prin
dezinteresul acestuia, nepregătirea psihologică a mamei pentru îndatoririle ei,
adesea din cauza vârstei prea tinere, sau în urma unor tulburări de personalitate,
copleşirea mamei de obligaţii profesionale, fie în urma mior ambiţii
profesionale, fie din cauza presiunii materiale din familie, lipsa de suport oferit
mamei din partea reţelei ei sociale. în cazul unui părinte cu mai mulţi copii,
afecţiunea scăzută faţă de unul anume se poate pune în relaţie cu anumite
caracteristici ale copilului: prezenţa unui handicap, anumite caracteristici fizice
sau psihice, care sunt adesea puse de părinte pe prim plan prin comparaţie cu
trăsăturile sorei sau fratelui. în familiile cu astfel de atitudini parentale, copilul
cu nevoi speciale prezintă riscul cel mai mare de a fi neglijat. (Acest lucru este
pus în evidenţă cel mai bine de concepţia socio-biologică a maltratării).

Consecinţele neglijării asupra dezvoltării copilului

Semnele neglijării copilului


c) „Starea generală: copilul înfometat ori alimentat nepotrivit, neigienizat,
cu aspect vestimentar neadecvat, pedepsit să nu mănânce sau să nu doarmă, care
nu-şi cunoaşte ziua naşterii ori primeşte în dar obiecte nepotrivite, care nu are cu
cine vorbi despre problemele sale ori nu are un program de viaţă adecvat vârstei
sale, rămânând mult timp nesupravegheat;
d) Somatic şi comportamental: hipo- sau hiperponderal, bolnăvicios, cu un
comportament variind de la polul inhibiţiei până la agitaţie;
e) Trăiri emoţionale (în funcţie de vârstă): neataşat, introvert, cu vocabular
sumar, incapabil să comunice, să se joace sau cu o „foame de stimuli” (extrem
de instabil), cu retard şcolar, în ciuda unui intelect bun (pseudoretard mental),
nemotivat pentru efort cognitiv, insuficient de matur ca dezvoltare volitivă,
incapabil de a stabili relaţii interpersonale durabile” (IXth ISPCAN European
Conference on Child Abuse and Neglect, 2003).
Consecinţele neglijării
Dezvoltarea copilului supus neglijării este serios afectată. Lipsa
răspunsurilor sau stimulării poate duce la dezvoltări întârziate psihomotorii şi de
limbaj, precum şi la o slabă concentrare. Un copil la 12 luni poate arăta ca unul
de şase luni. „Pe măsură ce trece timpul aceşti copii vor înceta să mai plângă şi
să-şi comunice propriile nevoi. Gânguritul lor natural nu se va dezvolta într-un
limbaj normal. Ei nu au şansa să exploreze şi să înveţe ceva legat de mediul

93
înconjurător aflat dincolo de locul în care dorm. Oricum, unii dintre aceşti copii
pot recupera surprinzător de repede, atât pe plan fizic cât şi pe plan emoţional,
dacă, atunci când sunt încă bebeluşi vor fi admişi într-un spital sau instituţie
pentru copii sau în „foster home” (Killen, 1997: 30). Ei mănâncă cu „lăcomie”
şi răspund prompt la grija adulţilor şi câştigă în greutate, îşi dezvoltă limbajul şi
prosperă. Dacă îngrijirea lor se îmbunătăţeşte doar atunci când sunt mai mari ei
vor recupera din punct de vedere fizic, dar nu chiar aşa de mult din punct de
vedere emoţional. Se poate întâmpla ca latura emoţională să fie vătămată pentru
toată viaţa. Din nou, dacă ne concentrăm doar asupra aspectului fizic, ne vom
distanţa sau vom nega aspectul invizibil mult mai serios, poate permanent, al
vătămării emoţionale. Neglijarea gravă nu dăunează doar sferei emoţionale a
copilului, ci afectează şi dezvoltarea sa fizică. „Uneori neglijarea poate avea
consecinţe mult mai serioase decât abuzul fizic. Cunoaştem faptul că lipsa unei
hrăniri adecvate afectează întotdeauna dezvoltarea timpurie a creierului.
Neglijenţa legată de căutarea unui tratament medical sau de urmărirea acestuia
poate avea serioase consecinţe. În ciuda importanţei deosebite a neglijării,
aceasta se bucură de o atenţie redusă atât din partea profesioniştilor, cât şi a
mass-media” (Killen, 1997: 30). În cazul neglijării va trebui parcursă o cale
lungă până se va ajunge în momentul de criză. Aşa cum spunea Grittenden
(1992) „printre copiii neglijaţi nu rămân supravieţuitori care să se plângă sau să
protesteze”. Asta scoate în evidenţă aspectele distructivităţii sale. „Prin faptul că
ucide spiritul celor care au supravieţuit fizic, neglijenţa nu lasă nici un martor”.
Neglijarea poate fi de asemenea mai puţin evidentă şi nu neapărat continuă.
Copilul poate fi ridicat doar după ce a ţipat suficient de mult. Poate primi hrană,
dar nu neapărat suficientă sau adecvată întotdeauna. Poate avea haine, dar nu
neapărat adecvate, poate primi afecţiune şi îngrijire din partea părinţilor, însă
prea puţine.
Numeroşi copii neglijaţi preiau un fel de rol de adult la o vârstă fragedă
pentru a compensa ceea ce părinţii lor nu le-au oferit. Ei trebuie să se îngrijească
de ei înşişi şi adesea de proprii părinţi. Se întâmplă ca acest copil să fie lăudat de
către adulţi pentru precauţiile şi comportarea sa matură clară însă ca cineva să
observe faptul că el e privat de copilăria sa; e poate cea mai importantă daună
care s-ar putea să nu fie observată decât mult mai târziu.
„În plan emoţional, tabloul consecinţelor neglijării poate fi extrem de
diferit. Copilul neglijat este marcat de o atitudine de indiferenţă sau timiditate şi
de incapacitatea de a-şi organiza activitatea liber. Nu este curios, are tulburări de
atenţie, un prag prea scăzut sau, dimpotrivă, prea ridicat de toleranţă a
frustrărilor, somatizează uşor (cefalee, greţuri, dureri abdominale, diverse
cenestopatii), nu este dispus să facă efort cognitiv, nu are nivelul de aspiraţii pe
termen lung (nu se poate proiecta în viitor)” (IXth ISPCAN European
Conference on Child Abuse and Neglect, Warsaw, 2003). În plan social copilul
neglijat stabileşte contacte interpersonale fragile, are dificultăţi de adaptare şi
încearcă să-şi suplinească nevoile nesatisfăcute, uneori prin fapte antisociale

94
(individual sau aderând la grupuri de delincvenţi) cu consum de droguri, fugă de
acasă, absenteism, însuşire deficitară a normelor etico-morale.
Consecinţele negative ale neglijării asupra dezvoltării copilului nu sunt
inevitabile. Au fost identificaţi factori care fie diminuează, fie a-gravează
efectele neglijării asupra copilului. „Stabilitatea mediului familial constituie un
factor pozitiv, diminuând efectele negative ale abuzuri, în timp ce multiplele
plasamente, stresul cotidian şi depresia părinţilor contribuie la agravarea
consecinţelor neglijării, acţionând negativ asupra dezvoltării” (Miftode, 2002:
180).

Familia şi neglijarea copilului

Familia ca mediu propice de dezvoltare a copilului


Copilul este o fiinţă cu însuşiri calitative diferite de cele ale adultului şi are
în mod legitim dreptul de a ocupa o poziţie privilegiată şi de a se bucura de un
„tratament” specific. Sănătatea, dezvoltarea şi educaţia copilului trebuie să fie în
centrul preocupărilor familiei.
„Familia rămâne grupul social vital în asigurarea îngrijirii, protecţiei şi
educaţiei copilului. În contextul schimbărilor sociale, se constată o diversificare
a modelelor familiale: frecvenţa crescândă a coabităţilor (concubinaje), creşterea
numărului divorţurilor, a familiilor monoparentale, opţiunea unor femei de a
avea un copil în afara căsătoriei, noile forme coexistând cu modelul „clasic” al
familiilor conjugale” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, 2002: 22).
Dezvoltarea personalităţii copilului este rezultatul unui ansamblu de
factori: familiali, şcolari, comunitari. Factorii familiali sunt ca proximitate şi
importanţă cei care asigură dezvoltarea unei personalităţi armonioase,
securizarea fizică, afectivă şi materială a copilului.

Mediul familial se constituie din:


• membrii familiei între care există relaţii complexe de a căror
funcţionalitate depinde eficienţa şi succesul în dezvoltarea, direcţionarea şi
integritatea socială a copilului;
• spaţiul de locuit cu totalitatea dotărilor de care dispune, care pot sau nu să
răspundă nevoilor familiei.
Indiferent de modul de organizare, mediul familial întemeiat pe un sistem
de interacţiuni afective intense este apt de a reacţiona la trebuinţele copilului, de a
participa şi favoriza elaborarea personalităţii, a imaginii de sine şi despre lume.
„Familia este cea mai în măsură să răspundă nevoilor copiilor. Aceasta este din
punct de vedere afectiv cea mai adecvată trebuinţelor lui, pentru că numai
relaţiile afective şi sentimentele de dragoste îl fac pe părinte să înţeleagă şi să
intuiască copilul şi starea lui de copilărie. În familie, copilul îşi poate satisface

95
nevoile sale primare, îşi poate manifesta frustrările inevitabile, temperate de
dragostea părinţilor” (Organizaţia Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, 2002: 22).
în familie, copilul poate să-şi investească toate resursele emoţionale, să înveţe să
şi le controleze. Pentru că asigurarea unui mediu afectiv va constitui garanţia
pentru o dezvoltare armonioasă.
Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul
copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie.
Valorile după care funcţionează o familie matură, sănătoasă sunt
capacitatea de a iubi şi de a munci cu scopul producerii bunurilor necesare
convieţuirii. O funcţie definitorie a familiei este cea de a genera iubire faţă de
toţi membrii săi.
„Familia este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei.
Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate,
de dragoste şi apartenenţă, de recunoaştere. Toate aceste nevoi categorisite de
Maslow ca fiind nevoi de tip D, care apar prin lipsă şi împing individul la a
căuta satisfacţie depind de ceilalţi, de cei din jurul individului, de ceilalţi membri
ai familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu
sunt de dragoste şi respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a
nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală” ( Muntean, 2001: 143).
Nevoile fiinţei umane, modul în care sunt împlinite sau dimpotrivă modul
în care sunt neglijate ele, determină caracteristicile de dezvoltare ale fiinţei
umane. Un copil se dezvoltă optim, devine o fiinţă normală, capabilă de a fi
fericită şi de a-i face fericiţi pe cei din jurul său, sau dimpotrivă evoluează spre
comportamente şi stări mai puţin normale, în funcţie de modul în care cei din jur,
în primul rând părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să înţeleagă, în
satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului.
O exprimare succintă a funcţiilor parentale ar fi că funcţia de părinte
presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare
normală, a acompania deci copilul şi nu a-1 dirija în dezvoltarea lui.
„Imaturitatea părinţilor, problemele lor emoţionale, multe avându-şi rădăcinile
în propria copilărie, anumite boli mentale sau un grad de retard mental,
alcoolismul şi consumul de substanţe care deconectează părintele de la realitate
vor determina incapacitatea părintelui de a îndeplini funcţiile care îi revin în
relaţia cu copilul” ( Muntean, 2001: 143).
Există câteva abilităţi de care părintele are nevoie pentru a putea fi un
părinte bun. Cele mai importante astfel de abilităţi şi de care depinde modul în
care părintele îşi percepe copilul (nevoile şi dezvoltarea lui emoţională) sunt:
- abilitatea de a percepe copilul în mod real;
- abilitatea de a accepta că este responsabilitatea adulţilor să satisfacă
nevoile copilului şi nu invers;
- abilitatea de a avea aşteptări realiste în privinţa capacităţii copilului de a
face faţă diferitelor situaţii;
- abilitatea de a empatiza cu copilul;

96
- abilitatea de a se angaja pozitiv în interacţiune cu copilul; o abilitatea
de a da prioritate nevoilor copilului;
• abilitatea de a-şi înfrâna durerea şi agresivitatea în faţa copilului. Uneori
părinţii îşi îndeplinesc bine funcţiile de părinţi, dar în situaţii mai dificile, de
criză, ajung să-şi neglijeze sau să-şi abuzeze copilul, iar alteori aceştia îşi
neglijează de la început copilul şi îl expun constant diferitelor tipuri de neglijări,
mai ales neglijări fizice şi emoţionale. în general, neglijarea copilului apare pe un
fundal al indiferenţei şi ignoranţei parentale vizavi de nevoile copilului. Fiind
preocupat în mod constant de alte probleme, mai mult sau mai puţin familiale,
părintele „uită” să aibă grijă de copil, să se ocupe de el.
Cauzele care duc la apariţia fenomenului de neglijare a copilului în propria
familie au fost îndelung studiate şi analizate de către specialiştii în protecţia
copilului şi familiei. Astfel, cauzele neglijării nu diferă foarte mult de cele care
conduc la abuzul asupra copilului şi, în general, ele ţin de caracteristicile
copilului, ale părinţilor, de contextul familial şi social în care trăieşte copilul.
Este foarte adevărat că, de multe ori, conflictele intrafamiliale constituie
factorul favorizant apariţiei neglijării copilului de către părinţi. Astfel, funcţiile
şi rolurile parentale sunt distorsionate, preocuparea pentru copil trece în plan
secundar, iar efectele caracteristice violenţei intrafamiliale sunt resimţite
puternic de copii, atât pe plan afectiv cât şi în planul dezvoltării fizice şi sociale.

Violenţa intrafamilială şi neglijarea copilului

Violenţa domestică afectează funcţionarea familiei, în toate structurile sale.


Familia devine astfel mai puţin transparentă şi deschisă mediului social imediat:
familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. De aici provine tendinţa de izolare
socială, element caracteristic în dinamica violenţei domestice. Funcţia principală
a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată, consecinţele fiind dramatice şi
de lungă durată. „într-un climat violent, nevoile de bază ale copiilor - nevoia de
siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste - sunt profund neglijate. Funcţiile
parentale nu mai pot fi îndeplinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai
puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă,
igienă, haine, sănătate fizică) sau să-1 protejeze pe acesta de răniri, accidente,
pericole fizice sau sociale. Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se întâmplă, de
sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de teroare, de
autoacuzaţii, femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din rolurile impuse
de viaţa familiei” (Popescu, Muntean, 1998: 40). Astfel se explică numărul mare
de accidente domestice ale căror victime sunt copiii. Desigur, mama nu ar fi vrut
să-şi vadă copilul la secţia de urgenţă a unui spital, ars de oala cu apă fierbinte
care s-a răsturnat peste el, dar nu a mai fost capabilă să-i dea copilului atenţie, să
fie prezentă şi să se bucure de el. în atmosfera de violenţă, copilul devine cel
mai adesea neglijat, expus tuturor relelor, de fapt rămâne într-o singurătate
umplută doar de ţipetele celor din jur. Investigaţii sumare în cazurile de copii

97
neglijaţi scot la iveală violenţa din căminele lor, care nu mai lasă copilului locul
de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta normal. într-un cămin marcat de
violenţă, nici mama şi nici tatăl nu se mai pot preocupa în mod eficient de
stimularea copilului pe planul cunoaşterii şi al experienţelor sociale. Ei îşi pierd
din ochii copilului autoritatea de care ar trebui să se bucure ca părinţi. în locul
autorităţii părinteşti se instalează teroarea, care nu educă, nu formează, ci poate
doar frâna dezvoltarea mentală şi afectivă a copilului. Copilul va învăţa o
singură regulă: să se ferească cu orice preţ de agresiuni. Mama, odată ce este
direct afectată de violenţa partenerului de viaţă, nu-şi va mai dezvolta la întreaga
capacitate abilităţile sale materne (empatia, acceptarea copilului cu imaturitatea
specifică vârstei, dragostea şi capacitatea de a-1 răsplăti pentru ceea ce face, de
a-1 face să se simtă important, valoros).
„Consecinţele neîndeplinirii funcţiilor parentale afectează modul în care se
structurează personalitatea copilului. Imaginea de sine, încrederea în ceilalţi şi în
propriile forţe, devine nesigură, fragilă, tulburată de cele mai mici disfuncţii care
apar, copilul fiind incapabil să facă faţă unor situaţii dificile, care ar cere
rezolvarea unor probleme prin propriile forţe şi prin implicarea celorlalţi. Cu o
imagine de sine slabă, neîncrezător în forţele sale, copilul este sortit eşecului, un
eşec care nu înseamnă doar neîmplinirea, nerealizarea, nefericirea unui individ,
dar în acelaşi timp înseamnă o pierdere la nivelul întregii societăţi” (Popescu,
Muntean, 1998: 40).
Reacţia şi structurarea personalităţii copilului, care creşte într-o atmosferă
violentă nu este uniformă pentru toţi indivizii, Intervine aici fenomenul de
rezilienţă al copilului, care-i va face pe unii dintre ei, câţiva mai puternici, mai
norocoşi, să facă faţă forţei distructive a violenţei domestice şi să scape mai
puţin marcaţi. Este însă o şansă pe care o au doar unii copii şi în virtutea căreia
nu poate fi neglijat efectul nociv al violenţei domestice asupra dezvoltării noilor
generaţii.
Într-un studiu amplu condus de Hetherington et. al. s-a alcătuit o ierarhie a
gradului de suferinţă şi consecinţe nefaste a calităţii vieţii familiei asupra
dezvoltării copilului. „S-a constatat că:
• suferinţa cea mai intensă şi cu repercursiunile cele mai severe o provoacă
familia monoparentală maternă în care continuă conflictele, după separare;
- suferinţă intensă trăiesc copiii aflaţi în familii aparent organizate, unite,
dar cu numeroase conflicte;
- situaţie mult mai bună o au copiii care trăiesc în familie mono-parentală
maternă, fără conflicte;
• cea mai bună situaţie o au copiii care trăiesc cu ambii părinţi, fără
conflicte” (Munteani'2001: 50).
Copiii care crose în familii violente dezvoltă comportamente şi condiţie
fizica ce-i fac uşor de recunoscut. Ei prezintă:
- Probleme fizice, boli inexplicabile, expus la accidente în casă şi în afara
ei, dezvoltare fizică mai lentă;

98
- Probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită. Simţământ de
culpabilitate, frică de abandon, izolare, frică de răniri şi moarte, manie;
- Probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparaţii cu viaţa
mai fericită a colegilor;
- Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile
celorlalţi, probleme cu somnul, enurezis, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste
mici, mutilare, consum de alcool, droguri, comportament defensiv şi minciună;
- Probleme şcolare: neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în
performanţele şcolare, lipsa de maniere sociale, lipsa de concentrare;
- Identificare cu eroi negativi.
Un lucru mai puţin luat în considerare până acum este faptul că în rândul
tinerilor a crescut fenomenul sinuciderilor şi a tentativelor de suicid şi că pe
primul loc în rândul cauzelor se află climatul familial deteriorat şi slaba
comunicare în cadrul familiei.

Familia - cauza în neglijare sau resursă în prevenirea ei ?

„Familia este instituţia socială cea mai des întâlnită în societatea modernă.
Existenţa ei implică însă şi „riscuri”. Dezideratul social ne cere fiecăruia să ne
formăm o familie nouă, şi fiecare din noi suntem membri ai familiei de origine.
însă cine ne învaţă cum să ne formăm o familie, ce roluri să adoptăm?
Conform teoriilor de învăţare, noi suntem de mici instruiţi într-o manieră
nedirijată în acest sens, copiind modelele de comportament din jurul nostru, care
pot fi mai mult sau mai puţin adecvate. Una dintre cauzele neglijării sunt tocmai
aceste proaste comportamente pe care tindem să le reproducem” (Revista de
Securitate Comunitară, Anul II, nr. 5/2002: 70).
Conform studiilor efectuate de diverşi cercetători, Zamfir 1993, Hristu
1998, în societatea românească există o strânsă corelaţie între sărăcie şi
neglijare, copiii fiind categoria cea mai afectată azi. în 1994, 37% dintre copii
trăiau sub limita sărăciei. O bună parte din cazurile de neglijare au la bază
raţiuni economice, resursele de care dispune familia nefiind suficiente. După
Costin (Roth, 1999) familiile ce au niveluri scăzute de venit tind mai degrabă să
îşi neglijeze copiii (36,8%) decât să-i expună altor forme de abuz (19,9%), pe
când în familiile cu venituri ridicate procentul neglijării a coincis cu cel al
abuzului (4,4%). Un prim pas pentru a contracara nivelul sărăciei îl constituie
programele de susţinere socio-economică şi de creştere a calităţii vieţii. Diverse
programe iniţiate de ONG-uri din domeniul asistenţei sociale oferă sprijin în
acest sens. Însă pentru a produce schimbări structurale este nevoie de mai mult.
Un prim pas a fost făcut începând din ianuarie 2002 de Guvernul României, care
a introdus legea venitului minim garantat.
Orice strategie de succes trebuie să se adreseze familiei ca sistem, ţinând
cont de relaţiile existente în interiorul ei, neuitând că intervenţia se face în
interesul copilului.

99
„În ultimii 40 de ani cercetătorii din domeniu au ajuns la concluzia că
menţinerea copilului în familie este de preferat oricăror alte forme de
instituţionalizare. în acest scop se încearcă pentru prima dată a se interveni la
nivelul părinţilor prin forme adecvate (sprijin financiar, abordare terapeutică
interdisciplinară). Din această ecuaţie nu este uitat niciodată copilul, bunăstarea
şi calitatea vieţii lui fiind principalii indicatori ai succesului intervenţiei”
(Revista de Securitate Comunitară, Anul II, nr. 5/ 2002: 70). În cazul în care
interesul copilului nu mai este satisfăcut în familia de origine se apelează la
familia extinsă, şi apoi vine soluţia plasamentului familial, sau, ca ultimă soluţie
prevăzută de specialiştii în domeniu, adopţia copilului.
Într-o lume în care toate instituţiile şi toate tipurile de raporturi sociale se
schimbă în ritm accelerat, familia nu poate să rămână neschimbată şi nu trebuie
absolutizat un model sau altul de organizare familială sau de interacţiune
părinţi-copii. „Nu se poate recomanda o „reţetă” universal valabilă a familiei
„bune” din punctul de vedere al reuşitei în dezvoltarea copilului, în securizarea
acestuia, în asigurarea succesului de integrare” (Organizaţia Salvaţi
Copiii/Alternative Sociale, 2002: 39).
„Ingredientele” sunt extrem de numeroase şi mai ales „cantităţile” optime şi
modul de combinare trebuie adecvate fiecărei situaţii particulare. Aceasta se
raportează la multe elemente: pregătirea/profesia părinţilor, stil de viaţă, vârstele
şi particularităţile părinţilor, obiective-motivaţii, aspiraţii, potenţial, repere
culturale sau religioase. În loc de concluzie putem spune că potenţarea şi
eficientizarea resurselor familiei este esenţială pentru evitarea şi renunţarea la
fenomenul neglijării copiilor. Nimeni nu spune că este uşor sau simplu, însă
fiecare familie reintegrată în cursul normal al societăţii este un model pozitiv, cu
reale valenţe de „contaminare” a societăţii.

Cap. 11 Copilul abuzat sexual

Abuzul sexual în copilărie

A. Abuzul sexual în copilărie şi adolescenţă

În S.U.A, aproximativ una din patru tinere fete suferă un abuz sexual, fiind
victima unei molestări, unui viol sau incest. Mai puţin de jumătate dintre aceste
cazuri sunt raportate medicului sau altor organe competitive. Toate victimele
suferă o traumă semnificativă, care poate fi vindecată doar prin tratament medical
adecvat şi prin intervenţia autorităţilor legale. Deseori, dezgustul faţă de cel care a
comis abuzul se însoţeşte de un sentiment de frică intensă. În rezolvarea acestor
cazuri, cu o mare încărcătură emoţională, medicii, avocaţii şi serviciile de
asistenţă socială trebuie să conlucreze pentru colectarea datelor şi pentru

100
rezolvarea cazurilor. Scopul este de a asigura revenirea victimei la o stare de
normalitate, dar, în acelaşi timp, de a identifica şi a pedepsi pe cel care a comis
abuzul, protejând astfel victima şi întreaga comunitate.
Victimele unui viol se prezintă, de obicei, imediat după incident, în timp ce
acelea care au fost molestate sau supuse unui incest sunt identificate uneori după
luni sau chiar ani de la comiterea abuzului, din cauza lipsei unor traume fizice,
care să poată fi rapid diagnosticate.
Violul presupune ca violatorul să folosească forţa, iar victima să se opună
activ până în ultimul moment.
De fapt, încă mai este foarte răspândită convingerea că dacă o femeie nu se
opune activ, ea nu a fost violată. Violul se defineşte ca fiind o „cunoaştere
carnală” a femeii într-o măsură mai mică sau mai mare, fără acordul acesteia, prin
impunerea forţei, prin fraudă sau provocând teamă femeii.
Înţelegerea definiţiei legale a termenului de viol este neapărat necesară.
Cunoaşterea carnală poate însemna un act sexual complet cu ejaculare seminală
sau orice penetraţie cât de uşoară a organului genital feminin de către organul
genital masculin chiar tară emisiunea de lichid seminal.
Pentru a putea vorbi despre viol, trebuie ca una dintre părţi să se opună
actului sexual sau ca cel agresat să fie minor. Vorbim despre viol şi atunci când
persoana supusă acestui ace sexual a fost în prealabil drogată, adormită sau este
incompetentă mintal.
Orice formă sau grad de intimidare arată că violatorul nu a obţinut
asentimentul victimei.
Incestul este un delict sexual, care apare atunci când agresorul şi victima
sunt înrudiţi şi nu ar putea să se căsătorească legal. Din cauza naturii sale,
incestul deseori nu este raportat şi este dificil de dovedit. Din păcate, incestul şi
moletarea intrafamilială sunt probabil, cele mai frecvente forme de abuz sexual
asupra copilului.
Incidenţa reală a actelor sexuale în care victimele sunt copii este dificil de
evaluat din cauza lipsei unei statistici la nivel naţional. Majoritatea cazurilor de
incest au loc între tatăl vitreg şi fiica vitregă.
Pedofilia implică adeseori un contact sexual neviolent cu un copil, realizat
de către adult şi constă în manipularea organelor sexuale, admirarea şi stimularea
lor orală şi genitală.
Violatorul şi cel care comite acte de molestare este deseori descris
psihologic ca o persoană cu tulburări sexuale, mentale sau ca o persoană
periculoasă din punct de vedere sexual. Aceşti termeni sunt medicali, cât şi
juridici. Comportamentul violatorilor este caracterizat ca fiind cauzat de o
tulburare de personalitate, care devine inadecvată, antisocială şi explozivă.
Când atacul sexual este urmarea unui impuls sexual primar, agresorul
manifestă o personalitate inadecvată cu un slab control al impulsului combinat cu
dorinţe sexuale sau înclinaţii homosexuale. El este deseori exhibiţionist, fetişit,
obsesiv-compulsiv, prezintă lipsă de încredere în sine şi este umil social. Colegii

101
îl descriu deseori ca fiind liniştit, timid, un lucrător de încredere. Din punct de
vedere intelectual este normal, dar are o accentuată lipsă de încredere în sine.
Atacatorii agresivi şi brutali au un comportament antisocial şi exploziv, ei
având adeseori un lung istoric de comportament antisocial nonsexual. Frecvent,
ei manifestă depresie, halucinaţii sau simptome paranoide. De asemenea, s-a
observat că agresorii au fost în copilăria lor martorii unor violenţe extreme,
îndreptate, în special împotriva mamelor lor.
Pedofilul sau cel care molestează copii este un individ cu tulburări mentale şi
fără maturarea psihosexuală. 80% dintre aceştia au sub 35 de ani şi doar 1-2 %
peste 50. Cei care aparţin grupei de vârstă de 30-35 de ani tind să-şi satisfacă
fanteziile din adolescenţă şi au ca motiv al acţiunii lor insatisfacţiile din cadrul
căsătoriei. Cei care molestează copii pot proveni din rândul delincvenţilor dar pot
fi şi membrii marcanţi ai comunităţii. În majoritatea cazurilor, copilul cunoaşte
agresorul, îl vede deseori, îl admiră şi are încredere în el.
Pedofilii sunt un grup special de agresori sexuali cu un istoric lung de relaţii
nesatisfăcute cu femeile. Mulţi nu au avut o relaţie heterosexuală adultă normală.
Agresorii cronici sunt mai impulsivi, neconvenţionali, bizari, confuzi, alienaţi,
prezentând şi acuze psihosomatice. Pedofilii au o personalitate pasiv-agresivă cu
sentimente de inferioritate şi o puternică dependenţă. în peste 50% dintre cazuri,
abuzul sexual nu este izolat, ci persistă pe o perioadă lungă de timp, de la
săptămâni până la ani.
Mulţi dintre pedofili şi violatori au severe disfuncţii psihosexuale, care se
manifestă în cursul agresiunii. Atacatorul poate prezenta o erecţie inadecvată,
ejaculare precoce sau tardivă, impotenţa.
Agresorii sexuali sunt caracterizaţi deseori ca pacienţi sau prizonieri
„model” în cursul spitalizării sau încarcerării lor. Ei sunt ascultători şi se
comportă bine în afara activităţilor lor sexuale. Societatea este însă din nou
expusă riscului când aceşti agresori sunt puşi în libertate şi ajung într-un mediu în
care personalitatea lor inadecvată, lipsa respectului de sine şi relaţiile sexuale
nesatisfăcute le provoacă disfuncţie psihosexuală. Agresorii sexuali se vindecă
rar.
Deşi copiii reprezintă 60% dintre victimele agresiunii sexuale, multe cazuri
rămân necunoscute, deoarece agresiunile se produc în mediul familial şi se
asociază cu molestarea nonviolentă şi incest, nefiind raportate. Doar agresiunile
din afara căminului, mai brutale şi care constituie acte de viol, sunt cunoscute.
Vârsta medie a victimelor supuse molestării este de 11 ani. Majoritatea sunt
fetiţe premenarhale şi 85%o dintre ele îşi cunosc agresorul. De fapt, vârsta cea mai
frecventă la care sunt molestate victimele este cuprinsă între 4-8 ani, iar incestul
apare cel mai frecvent între 10-14 ani; 80% dintre molestări sunt neviolente, restul
de 20% fiind însoţite de viol, brutalizări, mutilări şi chiar crime; 30-50% dintre
agresori sunt vecini, prieteni sau rude. Doar 15% dintre pedofili sunt complet
necunoscuţi victimelor. Când pedofilul îşi cunoaşte victima, agresiunea este în
general, neviolentă, repetată şi nefiind descoperită de către autorităţi.

102
Modificările psihologice ale victimei sunt mult mai adânci şi necesită tratament
psihologic pe termen lung.
Relaţiile incestuoase încep, de obicei, cu primul născut de sex feminin, când
acesta atinge vârsta de 8-10 ani şi cel mai frecvent se termină la vârsta instalării
menarhăi. Dacă există o a doua fiică, comportamentul incestuos se va îndrepta
către aceasta. Ocazional, incestul se confirmă şi în timpul adolescenţei. Victimele
incestului pot prezenta isterie, fobii, tentative de suicid, comportament psihotic.
Aceste fete, ajunse la vârsta maturităţii, sunt depresive şi anxioase.
În timp ce violul şi molestarea reprezintă disfuncţii ale comunităţii, incestul
este o problemă care apare din cauza disfuncţiilor intrafamiliale. Victimele
incestului trebuie tratate cu mare atenţie şi cu implicarea întregii familii în
terapie, altfel disfuncţiile de menţin, poate reapărea incestul sau altă disfuncţie
intrafamilială.
Violul este însoţit de violenţă, 10-46% dintre victime prezentând leziuni
minore nongenitale, iar 4-15% răniri grave. Trauma fizică apare la cap, faţă, gât,
torace, extremităţi, când victima este lovită, legată în cursul luptei sale cu
agresorul. Leziunile cuprind echimoze, laceraţii, contuzii minore. Echimozele
sunt urmarea apărării victimei care a încercat să-şi protejeze faţa şi toracele de
lovituri. Astfel de răni trebuie fotografiate şi descrise cu exactitate de către
medicul care face constatarea.
Leziunile fizice majore, cuprinzând fracturi, hematoame subdurale, contuzii
cerebrale, fracturi craniene necesită spitalizarea victimei. Faptul că traumele
fizice sunt frecvente şi pot duce chiar la deces confirmă că violul este, în primul
rând, un act de violenţă în care sexul este utilizat ca armă.
Injuriile perineale minore se observă la 80% dintre victimele unei agresiuni
sexuale, fiind vorba despre abraziuni perihimenale, contuzii sau lacerări
vaginale. Majoritatea leziunilor sunt externe. Deseori, se observă leziuni
genitale, chiar în absenţa lichidului seminal sau a spermatozoizilor. Aceste leziuni
sunt foarte dureroase şi însoţite de obicei de o sângerare minimală. în timp ce
victimele unui viol, ale unei molestări unice se prezintă cu leziuni fizice şi
genitale, cele care sunt supuse unei molestări cronice, sau unui incest, de obicei,
nu prezintă semne acute ale unei leziuni genitale.
Victimele unei molestări pot prezenta un eritem himenal lateral sau
circumferenţial, secundar unei manipulări extensive cu degetul sau cu un alt
obiect.
Victimele abuzului sexual suferă multiple conflicte emoţionale. Stresul şi
trauma emoţională abia încep odată cu atacul fizic. La trauma emoţională
contribuie şi sistemul medico-legal. Burgess şi Holstrumm au descris „sindromul
traumei prin viol”, care cuprinde două faze:
1. faza acută de dezorganizare;
2. faza lungă de reorganizare
Faza acută se corelează cu reacţiile imediate de după viol. Victimele tinere,
în special fetele postmenarhale, prezintă semne somatice, ca tensiune musculo-

103
scheletală, instabilitate gastrointestinală cu diaree, dismenoree, vaginită, cefalee şi
anorexie. Din punct de vedere emoţional, prezintă o teamă intensă, sentiment de
umilinţă, jenă, vină şi depresie. Când există condiţii predispozante, se poate
ajunge la isterie şi psihoză. în cursul fazei lungi de reorganizare, victimele prezintă
o intensă activitate motorie, coşmaruri repetitive şi depresie. Este necesară
intervenţia suportivă pentru a minimaliza şi escalada aceste probleme. O altă
preocupare a victimelor este posibilitatea apariţiei unei sarcini sau contactării
unei boli venerice.
Majoritatea victimelor unei agresiuni sexuale vor suferi de o criză
emoţională după agresiune. Este necesară o intervenţie acută pentru înlăturarea
stresului puternic şi pentru identificarea victimelor care pot prezenta dificultăţi
emoţionale. Victimele trebuie reasigurate că erau perfect normale înainte de
agresiune. Victimele cu vârsta de sub 5 ani pot prezenta regresii de dezvoltare,
relaţii inadecvate cu părinţii şi coşmaruri repetate. Părinţii acestor copii trebuie
consiliaţi şi supuşi unor terapii suportive. Un mediu familial cald poate readuce
copilul la normalitate. Victimele de vârstă şcolară prezintă modificări fizice şi
emoţionale care sunt consecinţa incapacităţii lor de a face faţă stresului situaţional.
Pot prezenta scăderi ale performanţelor şcolare, depresie, insomnie, anxietate,
frică şi chiar isterie. Unii copii chiar fug de acasă.
Deşi tratamentul suferinţei fizice şi emoţionale a victimei agresiunii sexuale
prezintă cea mai mare importanţă, pentru o evaluare medico-legală trebuie realizat
un examen genital de specialitate şi o evaluare de laborator. înaintea examinării
medico-legale, trebuie obţinut acordul victimei pentru colectarea mostrelor,
realizarea examinării şi executarea de fotografii. O evaluare medico-legală trebuie
să urmeze următoarea secvenţialitate:
1. un istoric medico-legal pertinent al incidentului;
2. un examen fizic general;
3. un examen ginecologic de specialitate;
4. o recoltare a probelor de laborator, ca dovadă;
5. tratament medical adecvat şi consiliere psihologică.
Tratamentul leziunilor fizice se face cu medicaţia adecvată şi cu suturi, când
este cazul. Pacientul necesită o evaluare a sănătăţii mentale şi o terapie suportivă.
Consilierea psihologică este necesară, la aceasta trebuind să participe şi familia,
atunci când a fost vorba de un incest. Consilierul trebuie să exploreze trauma
emoţională a victimei şi să o asigure pe aceasta de deplina sa normalitate psihică.
Trauma psihosexuală este întotdeauna prezentă, chiar dacă victima apare calmă şi
având un control de sine desăvârşit.
Trebuie făcută profilaxia bolilor venerice şi trebuie exclusă o posibilă
sarcină, apărută ca urmare a agresiunii. Toate examinările ginecologice trebuie
făcute cu multă atenţie, căci acestea sunt, de obicei, foarte dureroase după o
agresiune. Fiecare victimă a unei agresiuni trebuie supusă unui protocol detaliat de
evaluare, tratament şi urmărire.

104
Evaluarea unui abuz sexual comis asupra unui copil sau adolescent trebuie să
poată fi realizată de orice medic pediatru sau medic de familie. Victimele unui
abuz sexual pot prezenta probleme fizice şi emoţionale, ce pot trece neobservate
de către practicianul neavizat.
Tinerele victime ale unui abuz sexual trebuie evaluate cu grijă şi întotdeauna
trebuie întocmit un raport medico-legal.
Toate datele furnizate de medic sunt considerate ca evidenţe faptice, de
aceea acest raport medico-legal trebuie întocmit cu foarte mare atenţie şi
meticuliozitate, căci el va constitui baza investigaţiilor legale în caz de abuz
sexual.

B. Maltratarea copiilor cu disabilităţi

Obiectivul: Se încearcă căutarea unor intervenţii eficiente faţă de


maltratarea copiilor cu disabilităţi. Literatura care există recomandă formarea
unei echipe de specialişti, ai cărei membri să înţeleagă exact considerentele
speciale de a lucra cu copii disabili. Literatura nu defineşte nivelul de înţelegere
curentă a membrilor echipei în comparaţie cu nivelul de cunoştinţe esenţiale.
Metoda: Studiul a folosit evaluatori speciali pentru fiecare dintre cele 3
grupuri : părinţi, educatori, investigatori. Ei au fost întrebaţi despre cunoştinţele
pe care le aveau, experienţa cu şi interesul pentru maltratarea copiilor disabili.
Rezultate: În timp ce subiecţii păreau să fie conştienţi de unele părţi ale
problemei, nivelul cunoştinţelor lor, era foarte mic. Majoritatea lor s-a arătat
dornică să meargă la şedinţe de pregătire şi toate cele 3 grupuri au dorit ca
problema maltratării copiilor cu disabilităţi să aibă prioritate în pregătirea lor. în
majoritatea interviurilor, mai puţin de o treime din subiecţi au spus că erau la
curent cu toate aspectele exceptând 54% din profesorii care considerau că este
responsabilitatea profesionaliştilor de a raporta abuzurile suspectate. 43% din
părinţi şi 71% din educatori bănuiau abuzul copiilor cu disabilităţi , 65% din
educatori raportaseră ei înşişi abuzul bănuit sau în conjunctura altor
profesionalişti. De asemenea 79% din educatori au spus că directorul lor duce o
politică (tactică) de raportare a copiilor abuzaţi, totuşi 18% nu erau siguri, iar 3%
au spus că directorul nu a avut o astfel de tactică. Pentru împrospătarea legilor în
atenţia personalului şcolilor, 43% din subiecţi folosiseră profesionalişti care să-i
asiste cu investigaţii ale abuzului sexual implicând copii cu disabilităţi. în aceste
tipuri de asistenţe ale unor specialişti au participat Şcoala pentru surzi, psihiatrii
pentru copii, psihologi terapeuţi, specialişti în retardul mental, din variate surse şi
agenţii şi consilieri cu experienţă.
Concluzia: S-a ajuns la concluzia că echipa de intervenţie în maltratarea
copilului cu disabilităţi, în integritatea sa, este receptivă, dornică de a urma
cursurile de educaţie specială pentru a umple golurile din cunoştinţele deţinute.
Recentele studii din întreaga lume sugerează că maltratarea acestor copii a
devenit, din păcate ceva comun în viaţa „multor, probabil majorităţii oamenilor

105
cu disabilităţi” (Sabsez 1994) NCAAN a condus primul şi singurul efort naţional
în determinarea frecvenţei maltratărilor copiilor cu disabilităţi (în 1991).
Rezultatele sugerau că incidenţa maltratării acestor copii era de 1,7 ori mai mare
decât incidenţa maltratării copiilor fără disabilităţi NCAN. 1993). în timp ce
cauzele abuzului sunt în general aceleaşi cu cele ale abuzului copiilor normali
(Ammetmann & Baladerian, 1993), factori unici contribuie la creşterea
numărului de abuzuri ale copiilor disabili. Aspecte ale anumitor disabilităţi
plasează unii copii într-o poziţie chiar mai vulnerabilă, putându-se proteja mai
greu decât cei normali (A&B, '93). De asemenea, subestimând măsurile ce ar
trebui luate la adresa copiilor cu disabilităţi contribuim la incidenţa abuzurilor
(A&B, '93; Sobsez '94). Slăbiciuni în sistemul de intervenţie în acest proces se
regăsesc pe lista factorilor cauzali ai fenomenului. „Este o greşeală să dăm vina
pe oamenii din sisteme, dar nu este o greşeală să privim atenţi sistemele în care
operăm şi să spunem «Nu este suficient de bine, este prea târziu prea puţin din
acest lucru, prea mult din celălalt»” „Nu există nici un grup profesional care să
aibă toată înţelepciunea necesară acestei probleme”.

C. Tineri agresori sexuali

În anii '80 instituţii de ocrotire a copilului în U.S. recunoşteau nevoia de a


înlătura riscul ca unii copii să abuzeze de alţi copii. Procesele şi antipublicitatea
au mărit atenţia la acest risc, l-au determinat pe terapeuţii copiilor abuzaţi sau
agresori sexual să recunoască necesitatea unor intervenţii înainte ca tinerii să
întâmpine probleme de comportament sexual. Au fost înregistrate exagerări în
unele situaţii şi lipsa de protecţie în alte situaţii, ceea ce demonstrează nevoia de
pregătire profesională.
Vechile cercetări cu tineri agresori sexuali au scos la iveală multe cazuri de
raporturi şi înregistrări unde părinţii îşi exprimau îngrijorarea cu privire la
comportamentul sexual al tinerilor, în special celor aflaţi la pubertate. Nu a fost
ceva neobişnuit nici pentru cei de 12 sau 14 ani. Unii dintre aceştia supuşi unui
tratament preventiv (lucru hotărât de tribunal) spuneau: „Ştiam eu că o să am
necazuri pentru comportamentul meu sexual... Dar n-am ştiut niciodată că este
ilegal şi încă nu înţeleg de ce i se spune abuz.”. Părinţii copiilor agresori sexual au
raportat adesea : desene sexuale explicite, limbajul obscen şi comportamentul
sexual neobişnuit; care au avut ca rezultat: exmatricularea, probleme pe măsură,
nevoia de ajutor, totuşi copilul pedepsit, care s-a adresat unui avocat sau a fost
identificat ca victimă a unui abuz sexual a spus că adulţii rareori au discutat
direct cu ei despre natura sexuală a comportamentului. Similar, părinţii au cerut
prea puţini ajutorul pediatrilor, consilierilor şcolari şi psihologilor în vederea
elaborării unor strategii de modificare a comportamentului copilului, dar n-au
pus aproape niciodată problema abuzului sexual.

106
În acelaşi timp, agenţii ale serviciului social au primit din ce în ce mai multe
cereri de investigare a posibilelor abuzuri sexuale , care erau bazate pe
comportamentul sexual al copiilor inofensivi sau nu.
Când tabuurile care preveniseră recunoaşterea incidenţei şi prevalentei
abuzului sexual al copilului au început să se schimbe (Kempe, 1971), serviciile
de protecţie ai copilului au recunoscut că, comportamentul sexual al copilului
poate fi un semn al experienţei agresive şi terapeuţii au început să se preocupe de
modul cum experienţa unui abuz sexual ar putea influenţa evoluţia copilului şi
formarea imaginii despre sine. Mult din literatura descriptivă s-a referit la
„exteriorizări sexuale ale copiilor care fuseseră abuzaţi sexual (Friederich,
Urquiza & Beike, 1986; Yates, 1982; Jampole&Weber, 1987; Wolfe&Wolfe,
1988).
Cam în aceeaşi vreme practicanţii care vroiau să meargă dincolo de a
descrie aceste comportamente, au încercat să amplifice intervenţiile în vederea
reducerii comportamentelor sexuale.
Consilierii şi profesorii au observat natura rezistentă şi cronică a
exteriorizării sexuale, a unora dintre copiii şi cei care îi tratau pe copii agresivi
sexual erau îngrijoraţi ca nu cumva aceste comportamente să nu se convertească
în modele de comportament care erau aparente în copilărie. Abuzul copiilor de
către alţi copii a fost descris în prezentări şi reviste de Cavanugh - Johnson
(1988), Cantwell (1988), Isaac (1986) and Stickrod - Gray (1986). Pe la
jumătatea anilor 80 instituţiile pentru ajutorul copiilor începuseră să se ocupe de
copilul abuzat de un alt copil, aflat în grija organizaţiei.
Totuşi majoritatea instituţiilor nu a avut nici o bază pentru proceduri şi poliţie,
pentru a îndepărta aceste riscuri.
Chiar dacă intervenţiile au început să fie specifice, în contextul tratamentului
copiilor abuzaţi şi celor ce au agresat sexual alţi copii, profesionaliştii au
încercat să trateze deviaţiile sexuale fără o înţelegere exactă a sănătăţii şi
normalităţii evoluţiei sexuale în copilărie (Green, 1985). Nevoia de mai multe
cunoştinţe era clară.

Interviuri cu tineri violatori sexual


Au fost intervievaţi 14 tineri (12 - 14 ani) care urmau un tratament în
cadrul unei şcoli de corecţie şi 6 tineri (6-12 ani) care urmau un tratament de
probă pentru infracţiune. Întrebări directe îi incitau pe băieţi să vorbească despre
amintirile lor sexuale şi comportamentul lor sexual, ca: jocul lor fantezist şi
expunerea la stimuli sau informaţii. Detaliile le erau smulse prin modalităţi ca
„Asta este ultima ta amintire despre comportamentul tău sexual pe care mi-o
poţi spune?” - „Ce vârstă aveai atunci?” - „Îţi aminteşti la ce te gândeai?” -
„Părinţii tăi ştiau despre asta?” - „Ce s-a întâmplat când ai fost prins?”. Multe din
experienţele anterioare, curiozităţi sau confuzii erau în legătură cu expunerea lor
la stimuli, informaţii, experienţe sexuale, inteligibile pentru ei. În orice caz,
descrierile comportamentului lor includeau şi: recurgerea la forţă, puterea

107
excesivă, intimidare, manipulare, farse, coruperi, asociate cu amintiri şi fantezii.
Trei dintre cei 14 băieţi folosiseră jocul cu focul şi câţiva au descris abuzuri fizic-
sadice ale animalelor de casă cu mult înaintea apariţiei comportamentului abuziv
sexual.
Gândurile ce acompaniau amintirile băieţilor erau impresionate în ceea ce
priveşte detaliile despre sentimente, intenţii şi izbucniri în mai multe situaţii.
Ideile din timpul acţiunilor sexuale reprezentau un tip de informaţii care lipseau
din orice altă sursă de informaţii. Raportul despre ideile sexuale ale copiilor
(Goltman&Goltman, 1982) a strâns informaţii despre cunoştinţele şi convingerile
copiilor; aceste interviuri cu privire la amintiri din copilărie asociate cu acţiuni au
acoperit mai multe aspecte interpersonale şi dinamice. Un exemplu surprinzător
a fost cel al unui băiat de 12 ani, acuzat de asaltarea sexuală, violentă a unui
copil; el descria cum îşi pieptăna şi brusca ursuleţul în numeroase rânduri la
vârsta de 5 ani sau 6 ani. La interviu el spunea: „îmi amintesc odată...” sau „îmi
amintesc altădată...”. Băieţelul obişnuia să penetreze căptuşeala ursuleţului cu
penisul, să urineze înăuntrul lui, să-1 lovească, să-1 izbească de perete şi eventual
să distrugă animăluţul din pluş.
Interesul faţă de acţiunile băieţelului creşte odată ce este adăugat materialul
fanteziilor: băieţelul îi spune ursuleţului să se apropie de el, îl forţează să-i fie
complice, îl umileşte cu urina, îl bate ca să se asigure că acesta va păstra secretul;
şi îl sfâşie odată ce scenariul fanteziei a ajuns la punctul de rezistenţă: Ursuleţul
spune „NU”.
Au fost depistate atitudini de acest gen la copii faţă de păpuşi, animale de
pluş, animale de casă şi s-a atras atenţia părinţilor asupra fanteziilor de acest gen.
Grupul de experţi a ajuns la concluzia că adulţii trebuie să recunoască legătura
dintre fantezie şi comportament; să considere aceste fantezii şi jocuri ca
potenţiali precursori pentru comportamentul viitor.
Această ipoteză are la bază şi studiul observaţional asupra păpuşarilor care
îşi îngrijesc păpuşile exact cum au fost ei îngrijiţi... „la bine şi la rău” (Haynes -
Seman & Hait, 1987). Aceste observaţii ar trebui să cuprindă şi o notă de
preocupare faţă de modalităţile în care sunt folosite manechine, păpuşi pentru
anatomie în jocul terapeutic.

D. Copilul abuzat sexual de părinte.

Obiectivul: Scopul major este acela de a găsi un răspuns empiric la


următoarea întrebare : „experienţa unui abuz sexual din copilăria unei femei, are
sau nu un impact asupra structurii şi conţinutului percepţiilor şi principiilor
privind propriul copil?
Metode: Amintirile şi descrierile curente ale copiilor, sinele, multe altele ca
şi părinţii au fost comparate longitudinal, pe două grupuri de mame în perioadele
când copiii lor aveau: 6 luni, 1 an şi respectiv 2 ani. Unul dintre grupuri era format
din mame ce raportaseră că fuseseră abuzate în copilărie; grupul de control era

108
format din mame care nu suferiseră abuzuri. Cele două grupuri au fost comparate
în funcţie de vârsta copilului, rasă şi statut socio-economic.
Rezultate: Perceperea propriului copil era diferită cu mult de la un grup la
celălalt. Mamele abuzate au rămas cu mult în urma celorlalte, prin cât de mult se
diferenţia modul negativ, denaturat în care îşi percepeau copiii faţă de cel
optimist, pozitiv al celuilalt grup.
Freud vorbea despre „excepţii” - „cei care au avut o mare suferinţă în prima
copilărie de care ei se simt fără nici o vină, încât refuză frustrarea, efortul, şi legea.
Ei gândesc că au suferit destul pentru a avea la maturitate dreptul de a nu se
supune noilor exigenţe pe care nu le-ar mai suporta, se consideră excepţii şi ţin să
se izoleze” („Quelques caracteres degages par la psychanalise)

E) Este abuzul sexual al copilului un lucru obişnuit în Israel?

Obiectivul: Determinarea predominanţei abuzului sexual în copilărie


(CSA) într-un exemplu întâmplător de adulţi, pacienţi (prezentându-se pentru un
control de rutină al sănătăţii) ai clinicilor familiale din Israel.
Metoda: 1005 pacienţi aleşi la întâmplare din 45 de clinici 18 --> 55 ani,
au participat la acest chestionar.
Rezultatul: 25% au indicat că fuseseră abuzaţi sexual în copilărie. Mai
multe femei decât bărbaţi au raportat CSA, în aceeaşi situaţie au fost şi femeile
originare din ţări occidentale cât şi cele cu mai mult de 12 ani de educaţie. Nu
era nici o legătură între CSA şi celelalte variabile socio-demografice examinate.
Pipăitul era activitatea cea mai obişnuită, iar preludiul activitatea cel mai puţin
experimentată. 45% din autorii abuzului erau dinainte ştiuţi. Principala vârstă la
care erau abuzaţi copiii varia între 10 şi 14 ani. Numai 45% din subiecţi
spuseseră cuiva despre abuz.
Concluzia: Din moment ce nici un alt studiu de acest tip, nu a fost realizat
în Israel, aceste rezultate sugerează că şi aici ca în ţările occidentale CSA este o
problemă relativ comună. Familiile de doctori şi alţi profesionişti în domeniul
sănătăţii ar trebui să fie conştienţi de această realitate şi binecunoscutul său
potenţial.
Dacă în anul 2006 a fost înregistrat un număr de 26 copii abuzaţi sexual,
în primele 11 luni ale acestui an numărul micuţilor ce au căzut victime
agresiunilor sexuale a ajuns deja la 31. De asemenea, de la începutul anului şi
până în prezent, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului
are cunoştinţă de şapte cazuri de incest. Vârsta copiilor abuzaţi este în medie
între 10 şi 15 ani, marea majoritate fiind fete din mediul rural,
„Comportamentul deviant al violatorului se poate explica astfel: acesta vede
victima, iar în acel moment, aproape simultan, se autoexcită, spunându-şi
cuvinte vulgare în gând”, a precizat şeful Biroului Intervenţie Situaţii de Abuz
şi Neglijenţă, Gabriela Catană.

109
În primele 11 luni ale anului 2007, 31 de copii au fost abuzaţi sexual, cu
cinci cazuri de violuri sau molestări mai multe faţă de anul trecut. Cel puţin
acestea sunt cifrele din statisticile oficiale ale Direcţiei Generale de Asistenţă
Socială şi Protecţie a Copilului (DGASPC). De asemenea, tot în acest an,
DGASPC are cunoştinţă de şapte cazuri de incest „Datorită faptului că oamenii
au o mai mare încredere în poliţie, aceste fapte sunt sesizate imediat organelor
competente care ar putea interveni. Este şi o problemă de educaţie, de faptul că
într-o anumită perioadă, din cauza temerilor ca să nu păţească ceva mai rău,
copiii abuzaţi sau cei care ştiau de ei ascundeau acest fapt. S-a ajuns la o
implicare a politiei şi a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului şi e bine să se intervină la timp. În viitor, numărul copiilor abuzaţi va
scădea. De asemenea, cei care comit astfel de fapte vor fi traşi la răspundere, nu
vor mai fi în contact cu comunitatea”, a declarat comisar şef Liviu Zanfirescu,
şeful Inspectoratului Judeţean de Poliţie Iaşi. Vârsta copiilor abuzaţi este în medie
între 10 şi 15 ani, marea majoritate fiind fete din mediul rural. Studiile arată că
bestiile cu nume de tată, care îşi agresează propriile copile, sunt rupţi de
realitate, au puţină şcoală şi sunt în general mari consumatori de băuturi
alcoolice.
Tatăl incestuos are discernământ
Din punctul de vedere al specialiştilor, există cel puţin doi factori care
influenţează producerea relaţiilor incestuoase, mai ales cele între taţi şi fiice. În
primul rând, poate fi vorba de un model comportamental transmis din generaţie în
generaţie. „Se vorbeşte, de ciclicitatea abuzului. Există posibilitatea ca şi
părintele, la rândul lui, să fi fost abuzat în copilărie. Şi atunci femeia care a fost
abuzată de tată acceptă foarte uşor statutul de victimă a soţului, iar bărbatul îşi
abuzează propriii copii”, a declarat asistent social Gabriela Catană, şeful Biroului
Intervenţie Situaţii de Abuz şi Neglijenţă din cadrul DGASPC. Condiţiile de viaţă
generale ar putea fi al doilea factor care, potrivit specialiştilor, ar determina relaţiile
incestuoase. Educaţia minimă, atât a copilului, cât şi a părintelui abuzator,
consumul excesiv de alcool, faptul că traiul izolat nu le-a permis să intre în
contact cu civilizaţia, cu ceea ce înseamnă cultura, toate acestea pot fi la un
moment dat elementele care determină consumarea unei relaţii incestuoase. De
asemenea, mai este şi grupul social de apartenenţă.
Dacă spre exemplu o fată are prietene în jurul ei care au fost abuzate sexual de
proprii părinţi, cu siguranţă acea adolescentă va accepta avansurile şi propunerile
indecente ale tatălui ca pe ceva absolut normal, firesc, că doar si prietenele ei au
păţit la fel.
Psihologii şi asistenţii sociali sunt de părere că mai rar un tată care are
relaţii incestuoase cu fiica sa suferă de o boală psihică. Cel mai adesea este vorba
de o frustrare
emoţională şi sexuală a tatălui abuzator. „Nu este exclus, însă este întâlnit mai rar
cazul când taţii care îşi abuzează copiii suferă de o boală psihică”, a mai precizat
Gabriela Catană. Un exemplu este cazul adolescentei de 17 ani, care până acum

110
câteva zile locuia în Cărbunari, un cătun care nu oferă prea multe posibilităţi de
maturizare normală şi armonioasă. Fata a învăţat un model negativ de la propriul
tată care a învăţat-o şi i-a indus ideea că este absolut normal să se culce cu el.
Mai mult, tatăl, el însuşi mare consumator de băuturi alcoolice, şi-a învăţat fiica,
unicul copil, să bea, să îi fie tovarăş de pahar. Practic, bărbatul a urmărit să o
folosească drept femeie în casă, să se comporte ca şi cum i-ar fi soţie.
Înainte de viol, agresorul se gândeşte la vulgarităţi
În general, violatorii îşi aleg o victimă inferioară lor, atât ca intelect, cât şi ca
vârstă sau putere fizică. Tot ce au în cap bestiile abuzatoare sexual este de a
domina fizic persoana din faţa lor, copiii fiind cei mai la îndemână. Specialiştii
sunt de părere că o serie de elemente, luate împreună, pot determina un bărbat să
abuzeze sexual de un copil. „Frustrările sexuale, lipsa de educaţie, un grad
ridicat de excitabilitate şi labilitatea emoţională pot face ca la un moment dat să
se declanşeze actul în sine”, a mai spus Catană. Adică să fie depistată o victimă
dintr-o mulţime de oameni, să fie ademenită, apoi abuzată sexual. Specialiştii au
găsit o explicaţie pentru mecanismul care se petrece în capul abuzatorului. Ei
sunt de părere că nu este vorba despre un om bolnav psihic, nebun, ci este un
bărbat absolut normal, care are totuşi o anumită predispoziţie spre un
comportament: sexual aberant, cum ar fi pedofilia (întreţinerea de raporturi
sexuale cu un minor). „Comportamentul deviant al violatorului se poate explica
astfel: acesta vede victima, iar în acel moment, aproape simultan, se autoexcită,
spunându-şi cuvinte vulgare în gând”, a mai precizat şeful Biroului Intervenţie
Situaţii de Abuz şi Neglijenţă, Gabriela Catană. De asemenea, cu cât copilul
abuzat opune rezistenţă, se zbate, vrea să scape, ţipă, cu atât agresorul este mai
satisfăcut pe plan sexual, excitabilitatea sa crescând. Astfel are sentimentul că îşi
poate domina victima şi apare iluzia că este un bărbat cu o remarcabilă potenţă
sexuală. Prin urmare, paradoxal, dacă fetiţa ademenită stă liniştită şi nu opune
rezistenţă, ar putea chiar să scape de a mai fi abuzată sexual. Astfel, poate fi
lansată explicaţia de ce copila de numai şase ani ademenită în urmă cu mai bine
de zece zile în zona Nicolina a scăpat de viol, aceasta fiind molestată (abuz
sexual fără penetrare). Este cunoscut faptul că micuţa nu a opus rezistenţă şi nu a
ţipat din momentul în care a fost ademenită şi luată de pe stradă şi până atunci
când a fost readusă de bestia care a abuzat-o până la scara blocului în care fetiţa
locuieşte. Referitor la recuperarea din punct de vedere psihic, specialiştii susţin
că persoanele, copiii care au suferit un abuz emoţional se recuperează mult mai
greu decât cei care au suferit un abuz fizic sau sexual. „Depinde de fiecare copil
în parte cum a resimţit trauma. Recuperarea din punct de vedere psihologic este
în funcţie de repetitivitatea faptei”, a mai explicat Gabriela Catană (Andreea
Dumitru).
Traficul şi exploatarea sexuală a minorilor în scopuri comerciale
reprezintă încă o problemă pentru România. Principalele elemente care
contribuie la menţinerea acestui fenomen sunt familiile dezorganizate, anturajul
şi sărăcia. Numai anul trecut, au fost înregistrate 1663 de persoane victime ale

111
traficului, 274 dintre ele având sub 18 ani. „Din totalul minorilor traficaţi anul
trecut, 120 au fost traficaţi în România, iar ceilalţi în ţări precum Italia, Spania
şi Olanda. De asemenea, 103 dintre minorii traficaţi în ţară au fost exploataţi
sexual, uneori chiar în urma implicării rudelor de gradul întâi sau a
cunoştinţelor”, a precizat Dumitru Licsandru, preşedintele Agenţiei Naţionale
împotriva Traficului de Persoane, cu ocazia prezentării unui studiu privind
exploatarea sexuală în scopuri comerciale a copiilor, realizat de organizaţia
„Salvaţi Copiii”.
Abandonate sau abuzate
Studiul pune în evidentă faptul că abuzul şi neglijarea copilului în familie şi
în afara sa, manifestate sub cele mai grave forme, sunt prezente în proporţii
îngrijorătoare. „Proporţii destul de însemnate de adolescente au fost supuse unor
forme de abuz sexual în familie şi/sau în afara familiei, abuzuri care pot avea
consecinţe grave asupra sănătăţii fizice şi psihice şi totodată reprezintă factori de
risc pentru implicarea în activităţi de prostituţie”, afirmă realizatorii studiului.
Ancheta sociologică a mai arătat că 9% dintre elevele participante la studiu au
fost acostate pe stradă pentru întreţinerea de relaţii sexuale pentru bani, 7 %
susţin că li s-a cerut să se dezbrace în faţa cuiva, 2% au fost victime ale unei
tentative de viol şi 2% au fost violate. De asemenea, 18% dintre elevele
chestionate au declarat că li se vorbeşte urât acasă, 17% că nu merg acasă de
teamă să nu fie pedepsite, iar 8% au recunoscut că au locuit la o prietenă sau
rudă, pentru o perioadă mai mare de timp, pentru că nu doreau să stea cu
părinţii. De asemenea, 48% dintre eleve au afirmat că în afara familiei li s-au
adresat injurii sau cuvinte urâte de către colegi sau prieteni, 11% au fost
lovite/bătute de colegi şi 2% au consumat droguri. O treime dintre părinţi (37%)
nu verifică niciodată dacă copilul lor merge la şcoală. Analiza răspunsurilor la
întrebarea deschisă privind siguranţa tinerelor fete evidenţiază un fapt
îngrijorător: 47% dintre respondente se tem să nu fie violate sau supuse altor
acte de abuz sexual, violenţă, răpire, sechestrate.

Recomandările specialiştilor
Iniţiatorii studiului recomandă campanii de informare, extinderea
numărului şi ariei de acţiune a raziilor pentru depistarea minorelor exploatate
sexual, acordarea de servicii de reabilitare şi, ulterior, realizarea de controale
periodice privind situaţia acesteia etc. De asemenea, „Salvaţi Copiii” consideră
necesară înfiinţarea de Centre de Urgenţă în toate judeţele. În prezent, minorii
victime ale traficului beneficiază de servicii specializate în cadrul unor centre de
tranzit, la nivel naţional existând până acum 12 astfel de unităţi. Odată cu
prezentarea studiului a fost lansată şi o campanie al cărei scop este sensibilizarea
opiniei publice asupra consecinţelor abuzului şi exploatării sexuale asupra
dezvoltării copilului. De asemenea, pentru specialiştii care lucrează cu minorii
traficaţi sau exploataţi sexual, „Salvaţi Copiii” şi Biroul Internaţional al Muncii au

112
editat şi un manual specializat de pregătire pentru consilierea psiho-socială a
tinerilor traficaţi. La realizarea studiului au participat 505 eleve din clasele 8-12
de la 7 licee din Sectorul 1. De asemenea, a mai fost un eşantion de 300 de
persoane majore din toate sectoarele Capitalei.

Violate, sechestrate, bătute, arse, tăiate


Pe durata practicării sexului comercial, multe dintre cele 16 participante
la studiu au afirmat că au trăit experienţe dure de abuzuri fizice şi sexuale din
partea clienţilor sau proxeneţilor, adeseori fiind supuse unor tratamente
inumane.
Cele care au fost sechestrate de peşti nu au voie să părăsească locuinţa, au
fost bătute, arse, tăiate, ca să nu fugă şi să accepte perversiuni sexuale din partea
clienţilor. Cele care nu se supun sunt ameninţate şi bătute. Uneori situaţia este atât de
gravă încât au fost nevoite să sară pe geam din apartament. Aproape jumătate dintre
ele au fost vândute şi revândute de multe ori, acţiuni care în multe rânduri se
soldează cu ameninţări, bătăi şi umiliri. Trei din cele 16 fete intervievate nu aveau
acte de identitate şi de aceea nu pot merge să-şi facă analize şi nu se pot angaja
nicăieri. Un sfert din fetele intervievate au declarat că se droghează, una cu aurolac şi
trei cu heroină injectabilă. Rezultatele studiului arată că starea de spirit a acestora
este marcată de sentimente de culpabilitate; faţă de activitatea în care s-au implicat, de
umilire şi înjosire care le fac să se ascundă de lume. Ele nu au prieteni iar nivelul lor
de aspiraţii se rezumă la nevoile imediate de hrană, adăpost şi o familie bazată pe
relaţii normale de convieţuire.
Furate sau vândute de părinţi
Rezultatele anchetei în rândul tinerelor exploatate sexual arată că 69%
(11 din cele 16 persoane intervievate) au fost exploatate sexual în scopuri

113
comerciale de la vârste mai mici de 18 ani, 3 dintre ele având vârste chiar sub
15 ani.
Majoritatea persoanelor implicate în sexul comercial provin din familii
destrămate, cu părinţi despărţiţi şi recăsătoriţi de mai multe ori, taţi vitregi
alcoolici sau consumatori de alcool care abuzează fizic şi sexual de copil. În
peste jumătate dintre cazurile analizate, situaţia este amplificată de numărul
mare de copii din familie şi de climatul familial bazat pe neglijare şi indiferenţă faţă
de copil. Iniţiatorii au identificat cinci moduri de racolare a tinerelor: minora este
furată, sechestrată şi obligată să se prostitueze de membrii unor clanuri; fuge de
acasă după ce a fost supusă unor abuzuri fizice sau sexuale de către un membru al
familiei; a fost implicată deliberat în prostituţie de către părinţi sau de către
persoanele în grija cărora se află, pentru obţinerea de bani; pleacă de acasă, din
diverse motive, la prietene care sunt implicate în prostituţie sau pleacă de acasă într-o
altă localitate, de obicei un oraş mare, şi ajunge în stradă. Unele tinere intră, cu
ajutorul „prietenilor” în acest mediu specific reţelelor de prostituţie.

114
115
Cap. 12 Familii disfuncţionale cu copii care necesită C.E.S.

Ca în orice domeniu de activitate şi învăţământul se confruntă cu anumite


particularităţi care lezează desfăşurarea normală a produsului instructiv-
educativ şi social-profesional. Considerăm necesar să le interpretăm, să le aflăm
cauzele şi să luăm măsuri organizatorice medico-didactice şi de asistenţă
medico-psihologică, pentru a evita apariţia şi consecinţele lor.
În acest sens ne întrebăm: ce categorie de copii învaţă mai greu şi care sunt
modalităţile de a interveni pentru a-şi însuşi deprinderile structurale de a învăţa
(scris, citit, calcul), 1a ce vârstă şi în ce cadru organizatoric şcolar-social?
Pe baza cercetărilor şi sintezelor de specialitate se poate consemna în
categoria copiilor care învaţă mai greu, următoarele tipuri de diagnostic
(psihologic, pedagogic, medical):
1. întârziere în dezvoltarea intelectuală;
2. întârziere în dezvoltarea psihică (temporară sau de durată);
3.intelect lacunar;
4.intelect inegal dezvoltat;
5.imaturitate afectivă (fiziologică);
6.intelect lent în gândire;
7.intelect emotiv-inhibabil (dezechilibru emoţional);
8. tulburări de comportament şi caracteriale (reactive sau de durată);
9. întârziere şcolară;
10.întârziere pedagogică;
11.handicap şcolar;
12.insucces la învăţătură;
13. eşec şcolar;
14.intelect liminar (limită, de graniţă);
15.handicap psihic;
16.rămânere în urmă la învăţătură;
17.conflicte .şcolare şi familiale (familii dezorganizate);
18. submediocritate;
19. tulburări de vorbire;
20. inegalitatea randamentului şcolar;
21. pseudo – debilitate mintală;
22. cerebroastenie;
23. instabilitate psiho-motorie;
24. imaturitate şcolară;
25. deficit parţial mintal-motor (disfuncţii parţiale);
26. disgrafie;
27. dislexie;
28. discalculie;

116
29. afecţiuni neuropsihice şcolarizabile (tulburări nevrotice, epilepsie,
schizofrenie etc.);
30. afecţiuni somatice şi deficienţe senzoriale uşoare (TBC, cardiaci,
reumatici, hepatici, diabetici, endocrinopaţi, deficienţe de văz, auz, motrice,
etc.);
Aceste categorii de diagnostice şcolare – simptome şi sindroame – sunt
şcolarizabile, dar diferenţiat şi individualizat, estimându-se „rămânerea în urmă
la învăţătură” sau „întârzierea psihică între 1 şi 3 ani şcolarizării. Denumirea lor
cea mai frecvent cunoscută este sub formă de „cazuri de limită” sau „intelect de
limită” şi ocupă un procentaj de aproximativ 10% din populaţia şcolară.
Semnalarea, alarmarea şi frecvenţa acestor cazuri sunt de obicei în clasele I, V,
IX.
Pe baza investigaţiilor şi cercetărilor experimentale medico-psiho-
pedagogice se poate delimita o categorie de „disfuncţionalităţi psihopatologic-
relaţionale” care, prin diversitatea terminologică poate să genereze interpretări
neadecvate. Este dificil totuşi de a se ajunge la un sistem conceptual unitar, dar
eforturile experimental-aplicative merită toată străduinţa şi sunt cu atât mai
importante cu cât se pot realiza pe parcurs forme concrete de recuperabilitate.
În cadrul disfuncţionalităţii psihopatologic-relaţionale se pot delimita două
forme: o formă cu predispoziţii constituţionale şi o formă „disfuncţional
relaţională” predominant psiho-sociogenă.
În funcţie de dominanta de manifestare a particularităţilor psihosomatice,
disfuncţionale pot avea 6 determinări: intelective, afective, familial-sociale,
comportamentale, senzoriale şi sechelare.
1. Disfuncţiile relaţional intelective includ zona de dezvoltare a structurii
operative a gândirii cuprinsă între psihopatologică mintală (debilitate mintală) şi
normal slab sau în limbaj testabil psihologic cu un Q.I. cuprins între 70 şi 90.
Ele pot avea şi determinante explicative următoarele formulări, exprimând o
insuficientă adaptare şcolar-cognitivă:
1. intelect de limită;
2. întârziere în dezvoltarea intelectuală;
3. întârziere în dezvoltarea psihică (temporară sau subculturală);
4. intelect lacunar;
5. intelect inegal dezvoltat;
6. deficienţe lacunare sau elective;
7. intelect lent în gândire;
8. întârziat şcolar;
9. întârziat pedagogic;
10. handicap şcolar;
11. insucces la învăţătură sau eşec şcolar cu situaţia de repetenţie;
12. slabe priceperi şi deprinderi ale activităţii şcolare;
13. tulburări de vorbire şi de scris.

117
Aceste forme cu ponderea cea mai mare pot fi recuperate (parţial şi uneori
total), începând cu vârsta de 3 ani în condiţiile în grădiniţă şi şcoală (clasele I-
IV) cu aportul integrativ condiţionat al familiei.
Este interesant să menţionăm o anumită configuraţie tipologică a
învăţătorilor în cadrul dominantei intelective (şcolar - didactice) în ceea ce
priveşte raportul: învăţător-copil handicapat limită.
Remarcăm 4 tipologii:
- învăţători traumatizaţi afectiv şi anxioşi, care trăiesc subiectiv-paroxist
ameninţarea insuccesului şcolar a unor categorii de copii (handicapat-limită);
- învăţători perseverenţi, persistenţi, care luptă cu propria lor condiţie şi a
copiilor handicapaţi, suprasolicitându-i pentru a-i recupera şcolar, care poartă
amprentele „nevrozei şi anxietăţii didactice”;
- învăţători insuficient pregătiţi pentru formele de recuperare a copilului
handicapat – limită şi debil mintal şi care vor să scape de el prin „justificări
legale”;
- învăţători indiferenţi, apatici, uneori indolenţi, formalişti după tipul
„laisser faire – laisser passer”.
2. Disfuncţii relaţional afective care vizează în primul rând dezechilibrul
emotiv sub următoarele formulări:
1. labilitatea afectivă;
2. imaturitatea afectivă;
3. hiperemotivitate;
4. timiditate excesivă;
5. intelect emotiv-inhibabil şi mai ales conflicte afective care produc
modificări neuro-vegetative şi eşec competiţional.
3. Disfuncţii relaţionale familial-sociale care se referă la tipologia familiei,
organizată sau dezorganizată la suferinţa psihosomatică a unor membri ai
familiei, la condiţia copilului (de a fi înfiat, leagăn de copii, grădiniţe tip leagăn,
şcoli tip orfelinat) şi care pot cauza reacţii şi stări de neadaptare sau de suferinţă
psihică, punându-şi amprenta asupra comportamentului.
În cadrul acestei forme merită să adnotăm o anumită tipologie a părinţilor
sau a familiilor, ca o sursă de risc adaptativ şcolar-profesional, după următoarea
configuraţie:
1. familii organizate normal;
2. familii dezorganizate;
- prin deces;
- prin arest;
- concubinaj;
- „mame flotante” (fără tată oficial);
3. familii reorganizate:
- una, două sau mai multe recăsătorii;
- copii proveniţi de la parteneri diferiţi;
4. familii „oligoidale”;

118
5. familii protestatare:
- nu vor să interneze copilul în spital;
- nu vor să se despartă temporar de el;
6. familii insistente (perseverente paroxist):
- cu orice preţ copilul să fie dat la o şcoală ajutătoare;
- să fie dat la Casa Copilului (la „stat”;)
7. familii refractare influenţelor socio-culturale;
- părinţi insuficient pregătiţi şcolar-profesional („fără carte şi calificare”);
- nu acceptă asistenţă medico-pedagogică pentru alocaţii;
8. rude sau bunici care întreţin copiii handicapaţi;
9. familii cu copiii în deplasare;
10. familii alertate;
11. familii conflictuale;
12. familii cu un părinte bolnav psiho-somatic;
13. familii care neglijează copiii;
14. familii sectante (religioase);
4. Disfuncţii relaţionale comportamentale implicând „tulburările de
comportament” (care fac parte din condiţia de eşec şi de risc adaptativ) se
adresează în primul rând sferei afectiv-voliţionale cu două subcategorii de
reacţii – evenimente:
- reacţii comportamentale trecătoare, efemere la factori de mediu
întâmplător;
- deprinderi semistructurate la factorii traumatizanţi negativi de durată şi de
intensitate.
Această formă se manifestă prin diverse reacţii şi stări cum sunt: minciuna
(ca reacţie de imitaţie şi de apărare), furtul (din necesitate, imitaţie, opoziţie,
compensare), fuga (de efort, de frică, fuga în adolescenţă culminând cu
vagabondajul). Cauzele acestor reacţii şi stări sunt multiple însă sunt generate
îndeosebi de lipsa dragostei părinteşti de sentimentul de frică, lipsa de
satisfacţie şi diferite conflicte care implică stări gelozice. Aceste tipuri de
tulburări de comportament sunt reactive, mai ales la factorii de mediu
defavorizanţi (greşeli educative, carenţe intelectuale sau alte surse de
întreţinere).
5. Disfuncţii relaţionale senzoriale care solicită un tip special de instruire
pedagogică în funcţie de deficitul senzorial şi care este instituţionalizat în mod
diferenţiat. În cadrul acestei forme de insuficientă adaptare, sau adaptare în
limitele anumitor parametri psiho-fiziologici, desprindem două categorii:
- în primul rând, deficitul senzorial este total şi face preocuparea
interdisciplinară a instituţiilor specializate (orbire, mutism, surzenie, surdo-
mutitate, imobilism motric);
- în al doilea rând, gradientele deficitare senzoriale sunt frecventate, în
multe cazuri, în învăţământul normal (miopie, hipoacuzie, diferite forme de
accidente motrice).

119
6. Disfuncţii relaţionale sechelare vizează de asemenea două categorii de
copii în funcţie de formele de diagnostic psiho-somatic:
- sunt boli de durată care necesită tratament îndelungat şi reluat prin
ameliorare (reumatism, TBC, diferite afecţiuni psiho-motrice şi neuro-motorii
etc.);
- sunt boli care lasă „urme” – sechele după ameliorare şi care pot fi reactive
în condiţii defavorabile de mediu şi de instrucţie.
Oricum, aceasta este şcolarizabilă în condiţii normale, chiar dacă există
suspendarea firească pentru tratament medical şi şcolar.
De fapt, cele 6 determinări ale entităţii nosologice de disfuncţii
psihopatologic – relaţionale sunt şcolarizabile în condiţiile şcolii de masă, de
cele mai multe ori, cu intervenţia adecvată a învăţământului diferenţiat, conform
particularităţilor psiho-somatice ale copiilor, ale comprehensiunii pluriunivoce:
familie-şcolară – instituţii specializate.
Aceste delimitări care se pretează în continuare cercetărilor aplicative
complete în domeniul instructiv-educativ şi medico-psihologic pentru evitarea
condiţiei de risc adaptativ şcolar-profesional, atestă rolul recuperator care
revine, în primul rând, educatoarelor, învăţătoarelor, profesorilor şi instituţiilor
specializate medico-psihologice de tipul Laboratorului de Sănătate Mintală.

Psihoterapia educativ-comportamentală în cadrul familiei copiilor autişti

Comparativ cu alte forme de handicap psiho-somatic ale copilului, autismul


are o istorie relativ scurtă; prima descriere a unui grup de copii autişti a fost
realizată în 1943 (Kanner). În continuare, preocuparea de bază a specialiştilor s-
a axat pe stabilirea trăsăturilor caracteristice şi esenţiale pentru diferenţierea
acestui diagnostic.
Rutter (1978) delimitează 4 caracteristici esenţiale ale autismului:
1. Dezvoltarea întârziată şi deviantă a limbajului;
2. Deteriorarea relaţiilor sociale;
3. Evidenţa rigidităţii procesului gândirii;
4. Autismul se instalează până la vârsta de 30 luni.
Unii copii autişti îşi construiesc un vocabular satisfăcător la 2-3 ani, pe care
apoi îl pierd, iar după perioadă în care verbalizarea devine din ce în ce mai
vagă, se instalează mutitatea. Majoritatea copiilor autişti suferă de o disfazie de
evoluţie (instabilitate în codarea limbajului) dar, spre deosebire de copiii
disfazici care nu sunt autişti, disabilitatea lor se extinde şi spre alte modalităţi de
comunicare, având dificultăţi chiar şi în înţelegerea expresiilor faciale sau a
gesturilor. Toţi copiii autişti au o dificultate caracteristică în folosirea oricărei
vorbiri pentru o conversaţie sau o comunicare flexibilă. Chiar şi cei inteligenţi
demonstrează eşec în fluenţă, fenomen descris de Lorna Wing ca vorbire
„pedantă”.

120
Copilul autist nu împarte o privire sau un zâmbet în felul în care o fac copii
normali chiar după primele 3-4 luni de la naştere; el evită privirea, nu răspunde
când este strigat. Copilul autist nu poate vorbi (sau nu poate întreţine o
conversaţie), dar, totodată, pare că nici nu vrea să vorbească. Din cauza
dezornidii care există atât în limbajul vorbit, cât şi în înţelegerea gesturilor,
paralel cu schimbarea de afecţiune. Această caracteristică a autismului
constituie o piedică şi în dezvoltarea simpatiei sociale, în dezvoltarea abilităţii
de a sesiza dacă o situaţie este plăcută sau nu pentru altcineva. În structurile
comportamentale ale copiilor autişti există o considerabilă evidenţă a modului
în care ei conceptualizează lumea lor, atât în termeni cognitivi cât şi afectivi; ei
tind să fie rigizi, stereotipi şi inflexibili. Copilul autist descoperă cu mare
dificultate interpretarea relaţiilor dintre cuvinte, evocarea conţinutului lor real
care, prin metamorfozare îl trăiesc paroxist ca atare, nediferenţiind realul de
transferul imaginar.
Un aspect al rigidităţii autismului îl constituie ecolalia, părând incapabili să
se descurce cu elementul periculos al incertitudinii din vorbirea spontană. În
general, au tendinţa de a se servi de repetarea întrebării în calitate de răspuns.
Ecolalia le creează, de asemenea, probleme în folosirea pronumelui personal (la
persoana întâia). Chiar copiii care au dezvoltat o vorbire constructivă complexă
cu folosirea corectă a pronumelui, nu reuşesc încă să folosească cu uşurinţă
„Da” sau „Nu”. Autiştii găsesc că „Da” este un cuvânt extrem de vag pentru ei,
poate din cauză că este aplicat la atât de multe situaţii alternative.
Copilul autist îşi petrece o mare parte din timp cu stereotipiile, cu
activităţile repetitive (jocul cu mâinile, legănatul, suptul degetului, alergatul,
căţăratul şi săritul, etc.). Pentru unii aceasta este singura lor formă de joc, ceea
ce cu greu se poate numi joc, deoarece „rupe” copilul de lume şi înăbuşă jocul
adevărat. El poate învârti compulsiv orice obiect, dar niciodată nu se angajează
în vreo altă activitate cu aceste obiecte. Caracteristică este inaccesibilitatea
copiilor când sunt absorbiţi în astfel de îndeletniciri.
Unii autişti sunt neobişnuiţi de agitaţi, destructivi, agresivi, având frecvente
crize de furie.
Ca o regulă generală, principala reuşită a autistului este cea legată de
formarea abilităţilor care nu implică limbajul structurat de comunicare socială şi
de răspuns afectiv, prin instructarea expresivă cantonându-se mai mult în forme
ecolalice fără sens afectiv şi semnificaţie intelectivă reală. În compensaţie, prin
antrenament ludic şi chiar hedonic se dezvoltă memoria mecanică prin
reproducerea aleatorie, dar engramată anterior (diverse „liste” de cuvinte, cifre,
locuri, muzică), fără premeditarea obţinerii satisfacţiei celor din jur.
Pentru unele dintre principalele „simptome” ale autismului (lipsa vorbirii,
necooperarea, neatenţia, inabilitatea de a se angaja în activităţi constructive,
comportamente bizare, destructive) am utilizat psihoterapia educativ-
comportamentală în tratamentul unui grup de 7 autişti severi (între 4-8 ani).

121
Psihoterapia educativ-comportamentală este o metodă de tratament care
utilizează sistematic cunoştinţele empirice şi teoretice rezultate din aplicarea
metodelor experimentale în psihologie cu scopul de a explica geneza şi
menţinerea modelelor de comportament şi de a aplica aceste cunoştinţe în
prevenirea şi tratamentul anormalităţilor comportamentale.
În tratamentul autismului noi am utilizat două moduri principale de
abordare comportamentală operantă şi teoria schimbului social.
În contrast cu teoria clasică a condiţionării care se adresează
comportamentelor puse în evidenţă prin evenimentele stimul antecedente, teoria
condiţionării operante se bazează pe comportamentele a căror viitoare apariţie
este în funcţie de evenimentele stimul care urmează după răspuns, numite
consecinţe.
La baza teoriei condiţionării operante a autismului stau următoarele
principii (3) conform cărora răspunsurile operante: 1) pot produce evenimente
consecinţă care duc la creşterea frecvenţei comportamentului. În acest caz
consecinţele se numesc recompense pozitive, iar procesul este denumit întărire
pozitivă; 2) pot avea consecinţa permiterii copilului de a evita acel eveniment.
În acest caz evenimentele evitate sunt denumite recompense negative, iar
procesul implicat, întărire negativă; 3) pot produce evenimente consecinţă care
fac apariţia viitoare a comportamentului mai puţin probabilă, procesul fiind
denumit pedepsire pozitivă, prin prezentarea pedepselor pozitive; 4) pot avea
drept consecinţă îndepărtarea recompenselor pozitive, ceea ce determină
descreşterea comportamentului, iar preotul implicat este denumit pedeapsă
negativă şi pot produce stimuli neutri, de ignorare, ceea ce determină tot o
descreştere a comportamentului. Acest proces este denumit stingere.
Noi am instruit părinţii copiilor autişti pentru a aplica aceste principii în
mediul lor familial, deoarece s-a observat că de multe ori, comportamentele
autiste fac să producă întărirea pozitivă.
Accesele de furie, gesturile bizare, necooperarea şi comportamentul
destructiv erau deseori urmate consistent de atenţie, mâncare şi judecării. Pe de
altă parte, comportamentele „normale” tindeau să nu fie recompensate. Părinţii
au fost instruiţi cum să frâneze comportamentele nepotrivite prin procedeele de
stingere, izolare (Time Out) şi pedepsire (în cazurile serioase de automutilare)
(1), iar deficitele comportamentale ale copilului autist, ca de exemplu lipsa
vorbirii funcţionale, a jocului, a comportamentului de autoîngrijire, să
folosească tehnici de întărire a comportamentelor ca: formarea, îndemnarea,
reducerea treptată a ajutorului şi recompensarea diferenţiată.
Patterson şi Reid (1970) au extins principiile condiţionării operante, reuşind
să descrie şi să explice controlul reciproc al comportamentelor în familiile
copiilor autişti. Copilul autist este angajat în schimburi structurate cu părinţii lui
în cadrul cărora comportamentul fiecăruia este controlat prin comportamentul
celuilalt. Comportamentul fiecărei părţi într-un schimb, de exemplu,
comportamentul copilului autist într-un schimb cu părinţii lui este determinat de

122
consecinţele răspunsului comportamental. O persoană va tinde să repete acele
răspunsuri comportamentale după care este recompensat, va evita ceea ce nu-i
face plăcere sau nu va tinde să repete răspunsurile pedepsite. Din acest punct de
vedere părinţii au fost instruiţi pentru a şti: 1) cum să iniţieze schimburile cu
copilul astfel încât să dezvolte schimburi noi, pozitive, structurate; 2) ce
răspunsuri comportamentale să le ceară şi pe care să le considere inacceptabile;
3) cum să înveţe copilul noi comportamente; 4) cum să recompenseze
comportamentul potrivit şi cum să intervină în cazul comportamentelor
nepotrivite; 5) cum să alterneze periodic sarcinile şi recompensele astfel încât să
evite saţierea şi plictiseala; 6) cum să iniţieze schimburile cu instrucţiuni sau
formulări-contract şi nici-odată cu întrebării; 7) cum să menţină schimburile
pozitive.
Când într-un schimb răspunsurile copilului sunt recompensate prin
răspunsurile părintelui, schimbul însuşi va tinde să fie repetat. Important într-un
schimb repetat este faptul că răspunsurile se fixează într-un model, iar modelul
este ceea ce se repetă.
Teoria schimbului social a furnizat o teorie a învăţării şi socializării în
mediul familial. Fiind instruiţi să schimbe vechiul sistem al schimburilor,
părinţii au contribuit la socializarea copilului autist.
Munca de instruire s-a realizat în etape, în funcţie de condiţionările
pozitive: 1) când copilul a început să-şi petreacă mult timp cu activităţile
constructive; 2) când multe din comportamentele bizar-disruptive au fost
înlocuite cu comportamente constructive; 3) când copilul a depăşit etapa
imitaţiei verbale. De asemenea, încheierea programului s-a bazat pe progresul
părinţilor, pe abilitatea lor de a aplica principiile modificării comportamentului
şi conducerea schimbului social pentru menţinerea unor schimburi structurale în
familie.
Eficienţa psihoterapiei educativ-comportamentale bazate pe principiile
teoriei schimbului social şi a modificării comportamentului a fost remarcabilă
prin inovarea şi menţinerea în mediul familial a comportamentelor constructive,
adecvate.

123
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Rusu Constantin, Coord. - Deficienţa,Incapacitate, Handicap, Editura Pro


Humanitate, Bucureşti, 1997.
2. Muşu Ionel, Taflan Aurel, Coord. - Terapia educaţională integrată, Editura
Pro Humanitate, Bucureşti,1997.
3. Stănică I., Popa M. - Psihopedagogie specială. Deficienţe senzoriale,
Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1997.
4. Păunescu Constantin - Psihoterapia educaţională a persoanelor cu disfuncţii
intelective, Ed. ALL, Bucureşti, 1999.
5. Mitrofan Iolanda, Vasile Diana - Terapii de familie, Ed. Sper, Bucureşti,
2001.
6. Ghergut Alois - Sinteze de psihopedagogie specială, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
7. Neculau Adrian, Coord. - Minoritari, Marginali, Excluşi, Ed. Polirom, Iaşi,
1996.
8. Mitrofan Iolanda, Coord. - Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Ed.
Polirom, Iaşi, 2003.
9. Popescu P. Neveanu – Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978.
10. Ionescu G., (coord.) – Psihologie clinică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985.
11. Păunescu, C. – Deficienţa mintală şi procesul învăţării, Ed. Didactică şi
Peda-gogică, Bucureşti, 1976.
12. Arcan P., Ciumăgeanu D. - Copilul deficient mintal, Ed, Facla,
Timişoara,1980.
13. Roşca Mariana - Specificul diferenţelor psihice dintre copiii întârziaţi
mintal şi cei normali, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965.
14. Păunescu C. – Deficienţa mintală şi organizarea personalităţii, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
15. Pavelcu, V. - Drama psihologiei, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972 (ed. II).
16. Brânzei, P. – Itinerar psihiatric, Ed. Junimea, Iaşi, 1975.
17. Roşca, Mariana - Psihologia deficienţilor mintali, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică,1967.
18. Jigău, M. - Copiii supradotaţi, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti,
1994.
19. Zazzo R.(coord.) – Debilităţile mintale, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979.
20. Păunescu, C., Nedezvoltarea vorbirii copilului, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1972.
21. Roşca, Al. – Măsurarea inteligenţei şi Debilitatea mintală, Cluj, 1930.
22. Kreindler, A. – Dinamica proceselor cerebrale, Ed. Academiei, Bucureşti,
1967.
23. Mărgineanu, N. – Condiţia umană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.

124
24. Pavelcu V. - Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.
25. Piaget. I., - Psihologia inteligenţei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
26. Piaget, I. - Naşterea inteligenţei la copil, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti. 1973.
27. Pirozynski, T., (subred.) – Elemente de psihologie medicală şi logopedie,
Iaşi, 1988.
28. Pirozynski, T., Chiriţă V., Boişteanu P. – Psihiatrie clinică, Iaşi, 1993.
29. Predescu V., (subred.) – Psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1976.
30. Ionescu Şerban – Copilul maltratat, Evaluare, Prevenire, Intervenţie,
Editura Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001.
31. Mitrofan Vasile (Coord.) Fundamente ale asistenţei sociale, Editura
Eminescu, Iaşi, 1999.
32. Munteanu Anca, Familia şi copiii în dificultate – note de curs, Editura
Mirton, Timişoara, 2001.
33. Roth – Szamosközi Maria, Protecţia copilului – Dileme, Concepţii şi
metode, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999.
34. Spinu Mariana, Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia
copilului, Editura Tehnică, Chişinău, 1998.
35. Constantin Mădălina, Maltratarea copilului-între cunoaştere şi
intervenţie, Editura Lumen, 2004.
36. Guvernul României, Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului
(1994), Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului – Stadiul aplicării în
România, Bucureşti.
37. Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului –
Organizaţia Salvaţi Copiii, Organizaţia Alternative Sociale, Iaşi, 2002.
38. Killén, Kari – Copilul maltratat, Editura Eurolit, Timişoara, 1998.

125

S-ar putea să vă placă și