Tamaș Cătălin-Andrei

Științe penale

Violența pasivă

Masterand: Tamaș Cătălin-Andrei

Master Științe penale

Tamaș Cătălin-Andrei
Științe penale

I. Aspecte introductive
Într-o societate caracterizată de un tumult fără preget, în care "fiecare se descurcă așa
cum poate" și unde, sub tutela unei așa-numite "violențe legitime", pinioanele sociale se învârt
necontenit, în vederea desfășurării optime a procesului capitalist, manifestările violente
individuale ne apar ca simple fapte incidentale -și, poate, necesare- în funcționarea optimă a
societății. 
Este ceea ce am putea numi, într-un limbaj mai pedant,  ius puniendi, adică dreptul
structurii de putere de a acționa represiv tocmai în considerarea conservării societății, așa cum au
definit-o membri ei prin contractul social. 
Violența legitimă este, din punctul nostru de vedere, o necesitate socială și, neputând să o
contestăm ori să-i punem la îndoială necesitatea, ea nu face obiectul studiului nostru.1
Evoluția istorică ne-a arătat că în lipsa unui sistem punitiv eficient o societate nu poate
funcționa în parametri democratici,2 întrucât, în caz de nerespectare a "protocolului" impus de
contractul social, se apelează la un exercițiu de coerciție tocmai pentru respectarea acestui
contract. 
II. Delimitari
Înțelegem , înainte de toate, să facem distincția între violența activă și violența pasivă. 
Astfel, prin violență activă3 înțelegem acea manifestare de voință, urmată de o mișcare
cinetică ce produce, în mod intenționat sau, după caz, culpabil, o suferință fizică. 4 Oricare dintre

1
S-ar putea purta numeroase discuții asupra întinderii acestei violențe legitime , însă orice abordare de acest fel nu
poate avea loc făcându-se abstracție de drepturile și libertățile sociale, ceea ce implică punerea la îndoială a însuși
fundamentului moral al acestora. Ori, o astfel de muncă nu poate fi rezumată în câteva rânduri, pentru a respecta
condițiile de formă ale acestui eseu. 
2
Este suficient să aducem ca exemplu situația despotismului monarhic, unde regele sau, după caz, împăratul, nu
era "controlat" de nimeni, nici măcar de Suveranul Pontif. Iată, de pildă, cum Sorbona a fost condamnată pecuniar
în 1561 pentru că a dat "undă verde" unei teze de doctorat unde se susținea că Papa are dreptul de a-l priva pe
monarh de coroană. A se vedea Andra-Roxana Trandafir, Răspunderea penală a persoanei juridice, C. H. Beck,
2020, București, p. 31. Desigur, principiul legalității incriminării și pedepsei (care nu era, oricum, cristalizat la acea
vreme), precum și previzibilitatea sancțiunii au fost ignorate. 
3
Desigur, în literatura de specialitate, violența capătă diferite înțelesuri, în funcție de natura științei studiate. A se
vedea, pentru o privire sinoptică asupra acestui concept, C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicționar de sociologie, Ed. Babel,
1993, București, pp. 670-671. 
4
Actualmente, este relevantă penal și producerea unui simplu disconfort fizic, după cum reiese din formularea art.
193 C. pen. De pildă, este evident că dacă X vine și-l bate în mod amical cu palma peste umăr pe Y, acesta din urmă
nu "suferă", în sensul clasic al cuvântului, însă, cu toate acestea, o astfel de conduită este penalmente relevantă.
Desigur, este de neconceput o soluție de condamnare într-o atare ipoteză, însă pot fi pronunțate alte soluții cu
consecințe penale, cum este cazul renunțării la urmărirea penală, al renunțării la aplicarea pedepsei sau al
amânării aplicării pedepsei. 
Tamaș Cătălin-Andrei
Științe penale

noi a cunoscut această formă a violenței -e o realitate a lumii contemporane- fie că am fost noi
înșine subiecți activi/ pasivi, fie că am fost simpli spectatori ai unei realități imediate sau a unui
film de la Hollywood. 
Pentru acest eseu nu prezintă relevanță formale concrete în care se poate manifesta
violența activă, respectiv individual1 sau colectiv.2  Noi am menționat-o tocmai pentru a
evidenția antiteza față de tema centrală a studiului: violența pasivă.3
În ceea ce privește violența pasivă, nu cunoaștem nicio lucrare de specialitate care să fi
tratat această problematică sau, cel puțin, ceea ce înțelegem noi prin ea. 
Așadar, încercând să definim violența pasivă,4 vom spune despre ea că este un act volitiv,
cu sau fără un fundament intelectiv, constând în omisiunea unei entități de a sprijini, în orice
mod, o persoană care se află sau riscă să ajungă în mod iminent în fața unui pericol care i-ar
afecta viața sau sănătatea sa fizică sau intelectuală. Așadar, în acest caz, autorul ce se face
vinovat de actul violent nu întreprinde nicio acțiune pe care, potrivit legii sau conștiinței
colective, avea obligația să o efectueze. 
III. Violența pasivă sau “fiecare pe barba lui”
În cadrul violenței pasive înțelegem să facem distincția între violența pasivă individuală
și cea colectivă. 
1. Violența pasivă individuală este cea care se manifestă izolat, la nivelul unui anumit
individ, care nu acționează într-o situație în care un semen al sau se află în pericol, iar acțiunea
pe care ar putea să o întreprindă nu i-ar prejudicia în vre-un fel.5

1
Așa cum se întâmplă atunci când Ion exercită acte de violență asupra Mariei întrucât berea servită de aceasta nu
era suficient de rece, așa cum își dorea el. 
2
Așa cum se întâmplă atunci când o structura militarizată a puterii exercită acte de violență asupra unor
protestatari furioși, dar nonviolenti. 
3
Desigur, există și violență morală, însă ne este greu să ne imaginăm anumite criterii de diferențiere sau,
dimpotrivă, de asemănare între aceasta și violența pasivă. 
4
Orice definiție riscă să fie lacunară. Totuși, "a defini înseamnă a limita" este un principiu care își găsește locul
(doar) în artă și, de aceea, pentru a nu perora abstracțiuni, este necesar să oferim cititorului o imagine cât mai
apropiată a ceea ce înțelegem noi prin violență pasivă. 
5
Sau, altfel spus, nu s-ar expune niciunui risc.
Tamaș Cătălin-Andrei
Științe penale

În această materie, statul a decis să intervină, timid totuși, 1 sancționând penal o astfel de
conduită în trei situații de strictă interpretare, înscrise la art. 17 C. pen., respectiv atunci când
există o obligația naturală de a acționa,2 atunci când temeiul juridic al interveniei este
contractual3 și, respectiv, atunci când autorul violenței pasive a generat el însuși, la un moment
anterior, starea de pericol.4
Așa se face că solidaritatea de grup atât de des proclamată este iluzorie în alte situații care
nu se încadrează în tiparul enunțat anterior. De pildă, dacă X merge pe stradă și îl zărește pe Y
agonizând într-o baltă de sânge și, fără a se afla într-o relație specială cu el, trece mai departe
fără nicio jenă,5 el nu se va face vinovat6 de eventualul deces ulterior al victimei.7
Cu alte cuvinte solidaritatea, drept un concept fundamental pentru trăinicia unei societăți,
este privată de o consacrare juridică eficientă. Desigur, spune-se-va, "dragoste cu forța nu se
poate", însă, în aceste condiții, de ce mai avem pretenția de a fi catalogați drept un grup social?
2. Violența pasivă colectivă8. Prin această formă de violență înțelegem pasivitatea
structurii de putere în a acorda asistență unora dintre membrii societății, cu consecința suferirii

1
Aceasta întrucât, până în 2014, momentul intrării în vigoare a Noului Cod penal, nu exista niciun temei juridic
pentru a trage la răspundere o astfel de persoană sau, altfel spus, pentru imputarea rezultatului socialmente
vătămător. Desigur, au existat hotărâri de condamnare în acest sens, însă norma juridică încălcată era eminamente
morală și doar prin artificii juridice "îndrăznețe" au reușit magistrartii să pronunțe hotărâri de condamnare. Ori,
aceste artificii juridice nu își au locul în materia dreptului penal, care este guvernat de principiul legalității
incriminării și pedepsei. 
2
O astfel de obligație există între membri de familie. Astfel, dacă Nicușor vine acasă și își găsește tatăl inconștient,
într-o baltă de sânge, ca urmare a unei lovituri cu un corp contondent la nivelul capului și, cu toate acestea, decide
să nu facă nimic în acest sens (de pildă, să sune la serviciul de urgență), cu consecința survenirii decesului părintelui
său, el se va face vinovat de o infracțiune de omor, chiar dacă nu el a fost cel care a adoptat conduita comisiva. 
3
De pildă, Nicușor ia lecții de înot, iar instructorul său, deși îl vede pe cursant că cere ajutor, decide să nu intervină,
întrucât nu ii plăcea aspectul facial al acestuia. Și în acest caz, încadrarea juridică va fi pe infracțiunea de omor, nu
cea de ucidere din culpă. 
4
Așa se întâmplă atunci când Nicușor decide să își plimbe câinele agresiv într-un loc foarte populat, fără lesă și
botniță și, deși câinele atacase o persoană vulnerabilă, Nicușor nu intervine, ci, dimpotrivă, aplaudă în față acestui
funest spectacol. 
5
Eventual cu motivarea că “n-avea chef să stea să dea explicații polițiștilor despre împrejurari”.
6
În art. 203-204 C. pen. sunt înscrise două infracțiuni care ar putea fi incidente, însă pedepsele pentru acestea sunt
atât de insignifiante încât ne este și jenă să le pomenim. Mai mult decât atât, din umilele noastre cunoștințe, deși
cazurile în realitatea cotidiană sunt numeroase, practica judiciară este relativ săracă în condamnări pe marginea
acestor texte de lege. 
7
După principiul consacrat “Da’ ce treabă am eu cu el, frate?”
8
Nu ne vom referi și nu vom include aici acele situații în care un grup izolat de indivizi, deci nu o societate, nu
acționează într-una dintre situațiile pe care le-am enumerat la punctul anterior, întrucât în acel caz vom fi în
prezența unui cumul de acte individuale de violență pasivă, fiecărui individ fiindu-i imputată propria ignoranță. 
Tamaș Cătălin-Andrei
Științe penale

de cartre aceștia din urmă a unor fapte vătămătoare pentru educația, sănătatea sau chiar viața lor.
Ne referim, desigur, la stat,1 precum și la toate organele și autoritățile ce îl compun. 
Credem că elementul decisiv care contribuie la conturarea vinovăției statului este
conceptul de previzibilitate, care poate avea un grad mai scăzut sau, dimpotrivă, mai ridicat. 
Iată, de pildă, previzibilitatea este foarte sporită în ceea ce privește bacteriile din
instituțiile sanitare controlate de stat, apropriindu-se excesiv de mult de o intenție eventuală 2 a
statului în materia producerii decesului pacientului, întrucât nu există nicio scuză verosimilă în
acest sens, nici măcar lipsa fondurilor pecuniare. 3 Într-o atare situație, statul se manifestă violent,
în mod pasiv, deși structura de putere aproape că prevede in mod obiectiv producerea urmării
vătămătoare și este conștientă ca nu a întreprins nimic în vederea împiedicării acestui rezultat.
Apoi, tot cu titlu de exemplu, o situație în care gradul de previzibilitate este mai scăzut
față de situația de mai sus –însă, totuși, suficient de ridicat ca sa fie antrenată raspunderea morală
a statului- este aceea a gropilor/ craterelor din carosabilul rutier, care duc, “în mod fortuit” la
decesul a numeroase persoane.
În aceste două situații exemplificate mai sus, raspunderea statului este recunoscută
juridic, însă si de această dată tot timid, întrucât el nu poate fi obligat decât la plata unei sume de
bani față de succesorii victimei.4
Cele mai spinoase situații sunt însă acelea în care omisiunea statului nu mai apare atât de
evidentă, situații în care violența apare ca un fapt exterior, ca un fapt natural de care, aparent, nu
se face nimeni vinovat. Sunt acele situații cu care ne-am obișnuit atât de mult încât ne e greu să
concepem că pentru ele ar putea exista vinovați. 5 Este vorba, mai precis, de acele obligații pe
care entitatea statală și le-a asumat prin contractul social, dar care nu sunt respectate și, totodată,
nimănui, cel puțin aparent, nu-i trece prin minte să reclame nerespectarea lor, din pricina

1
Statul este însă o entitate abstractă și vom folosi acest concept din rațiuni de fluență. Credem însă ca este mai
potrivită referirea la puterea politică.
2
Aceasta se traduce prin aceea că entitatea vinovată nu-și dorește efectiv, dar accepta, fiindu-i indiferentă
producerea rezultatului.
3
Aceasta în condițiile în care Romania cheltuie sume considerabile pentru achiziționarea de fier vechi, cu destinație
militară, grupat sub denumirea populară de “bombardele”. Cu alte cuvinte, se platesc bani pentru a ucide oameni,
nu pentru a-I salva.
4
Această plată însă este condiționată de o cerere în justiție, care trece prin procedura jurisdicțională și care, de
cele mai multe ori, durează într-atât de mult încât compensarea, în orice cuantum ar fi ea, nu mai poate apărea nici
măcar simbolică. Astfel de acțiuni în justiție, pe deasupra, nu sunt atât de dese încât să aibă un efect descurajant
asupra statului, astfel încât acesta să se "urnească" și să întreprindă măsuri pentru rezolvarea problemei ori, cel
puțin, să facă un plan de priorități. 
5
Afirmăm asta fără a suferi de mania de a căuta mereu vinovați.
Tamaș Cătălin-Andrei
Științe penale

egoismului și a indiferenței care definesc indivizii societăților caracterizate de liberalism

economic. 
"Copiii uitați", cum găsim noi de cuviință să-i numim, nu din pricina vârstei, care nu are
absolut nicio relevanță, ci datorită inocenteri ce-i caracterizează. Sunt acei oameni pe care -
întâmplător?!- presă îi ponegreste ori de câte ori vine dreapta la guvernare: "paraziții" social, care
nu vor să facă nimic, nu produc nimic și vor totul de-a gata. 
Iată, de pildă, statistica în timp real efectuată de platforma Worldometers 1 ne arată că
astăzi, 16 ianuarie, la ora consultării platformei, 14:45, 6075 oameni au murit, în întreaga lume,
de foame. Comparativ, tot până la această oră, s-au înregistrat 32.169 decese, fără a conta cauza
morții. Cu alte cuvinte, aproximativ 20% din decesele raportate la nivel mondial sunt puse pe
seama lipsei de hrană.2
Neavând "material incriminator" nu ne putem permite să vorbim în cifre exacte despre
România, însă realitatea imediată ne arată că suntem de-a dreptul ignoranți dacă am fi tentați să
credem că nu există astfel de cazuri în spațiul european. Cazurile pe care ni le prezintă media
după ce sunt epuizate "subiectele senzaționale" sunt revelatoare. Copii care își fac temele
noaptea pe stradă, la lumina lămpilor stradale, întrucât nu au energie electrică "acasă", în situația
mai mult decât fericită în care au o casă, copii care merg câțiva kilometri pentru a aduce un braț
de lemne de foc, pentru că părinții nu pot, sunt alcoolici sau nu vor să o facă, 3 oameni care
dezvoltă boli letale asociate lipsei de hrană sau alimentației defectuoase ori pentru care lipsa
hranei este însăși cauza decesului. Iar acestea sunt doar câteva dintre exemplele care ne trec prin
minte. 
Ori, pentru a nu deveni foarte pasionali și pentru a nu ne îndepărta foarte tare de sfera
juridică, trebuie spus că legea noastră fundamentală, Constituția, care este "spuma" contractului
social, statuează în art. 47 alin. 1 că "Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și
de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent." 

1
Worldometers.info/ro
2
Din păcate, nu găsim date statistice cu privire la spațiul european și cu atât mai puțin cu privire la România. Ne
punem întrebarea, cât se poate de legitimă: decesul cauzat de subnutriție nu există sau nu e o problemă atât de
relevantă?
3
Iar orice discuție despre responsabilitatea parinților în acest caz este exasperantă.
Tamaș Cătălin-Andrei
Științe penale

În România s-a dezvoltat însă o practică a puterii politice de a se achita de obligațiile

constituționale doar în mod formal, ceea ce face ca drepturile corelative acestor obligații să aibă
un conținut iluzoriu.4

Astfel, "munca forțată este interzisă" (art. 42 Constituție), iar conștiința colectivă e

împăcată, întrucât nu mai este nimeni trimis cu forța la "Canal" sau să populeze Bărăganul. Iată
însă o situație factuală: odată cu învestirea noului guvern, în lunea decembrie a anului 2020,
media a dus o campanie concertată asupra "asistatilor social", veșnic țapi ispășitori ai guvernelor
ce sunt catalogate a fi de dreapta.2
Cu toate acestea, liderii anumitor formațiuni politice, precum și politicienii din teritoriu
(președinți de Consilii județene, primari), căutând în mod tumultos vinovați pentru proastă
funcționare a guvernării,3 și-au găsit țapii ispășitori: beneficiarii de venit minim garantat, vanit
care este în cuantum de 174 lei, în țara care, oricum, alocă cel mai mic procent din PIB pentru
acest sector.4
Ceea ce fac reprezentanții puterii este, în opinia noastră, o formă a violenței pasive,
întrucât nu numai că sunt condamnate la sărăcie lucie anumite ființe umane, dar mai sunt făcute
și vinovate de eșecurile economice. 
IV. Ce-i de făcut?!5
Din păcate, structura de putere nu este deloc interesată de aducerea în discuție a
răspunderii penale a statului, sub nicio formă, nici măcar în cazurile în care este evidentă

4
Este suficient să amintim că dreptul la grevă, deși recunoscut la nivel contitutional, este unul iluzoriu, din pricina
procedurii greoaie care trebuie respectate pentru ca "greva să se desfășoare în mod legal" (probabil cea mai
odioasă invenție a dreptei spectrului politic). Cu alte cuvinte, "ai dreptul să te revolți, dar numai dacă îți dau eu
voie". În ceea ce privește caracterul iluzoriu al dreptului la un nivel de trăi decent, este suficient să amintim că
venitul minim garantat este de 174 lei. 
2
Încercăm și noi să ne raliem "opiniei publice", deși credem că în țara noastră nu se poate folosi dihotomia
spectrului politic. Comunismul impus pe filieră sovietică ne-a traumatizat într-atât de mult ("tragedia estului") încât
am dezvoltat un automatism în a crede că stânga = comunism = rău. 
3
Inițial, s-a încercat inducerea ideii că avem o rată foarte ridicată a asistenței sociale. În statisticile prezentate la
nivel public de anumiți oficiali, erau incluse toate formele de asistență socială (inclusiv alocațiile de stat pentru
copii și beneficiile pecuniare alocate persoanelor cu handicap), însă ele au fost grupate sub denumirea –voit
imporoprie?!- de “ajutoare sociale”. A se vedea https://www.economica.net/datele-oficiale-confirma--romania-nu-
e-stat-de-asistati-social--numarul-lor--la-cel-mai-mic-nivel-din-ultimii-cinci-ani_160877.html consultat la data de
16.01.2021, ora 14.16.
4
https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Social_protection_statistics_-
_social_benefits#:~:text=In%202018%2C%20the%20total%20expenditure,care%20function%20with%20almost
%2030%20%25.
5
Aluzie la romanul lui N. G. Cernisevski, cu titlul omonim.
Tamaș Cătălin-Andrei
Științe penale

încălcarea flagrantă a drepturilor omului de către reprezentați ai puterii statale, așa cum se
întâmplă atunci când un polițist ucide prin tortură un inculpat, încercând să obțină probe.1
Se pare însă că va mai trece puțin timp până când vom copia 2 modelul altor state in
implementarea răspunderii penale a statului pentru omisiunile sale. 
Sigur, consecințele condamnării ar fi întrucâtva contradictorii, întrucât amenda penală
plătită de stat se face... venit la bugetul de stat, 3 însă credem că acest lucru este un prim pas în
conturarea mai exactă a solidarității sociale, care, după cum afirmam încă de la început, este
filosofia oricărei societăți.4

1
Sigur, nu încape nicio îndoială asupra faptului că într-o astfel de situație polițistul va raspunde penal, însă în
simpla sa calitate de autor, fară a se ține cont de faptul ca infracțiunea a fost comisă în numele și în interesul
statului român. Cu titlu de comparație, daca aceeași faptă era comisă de administratorul unei societăți private, cu
scopul de a obține date contabile de la un concurent, ar fi raspuns atât administratorul, cat și societatea.
2
Raspunderea penală clasică a persoanei juridice, așa cum este reglementată ea astăzi, a fost “inspirată” de copdul
penal francez.
3
Un sistem similar este cel belgian. Totuși, se poate gasi o destinație specială pentru fondurile achitate de stat
drept plata pentru stingerea executării pedepsei penale.
4
Având în vedere “sărăcia” surselor bibliografice citate, considerăm ca este un exercițiu inutil acela de a la repeta.