Buna, sunt Rachela Fenelon, astazi o supravietuitoare, o mama, o sotie si o

bunica, iar acum 40 de ani, doar o copila care lupta pe viata si pe moarte in
lagarele de la Auschwitz.
De curand, am gasit in casa in care am crescut odata, cateva caiete din vremea
umila a copilariei mele. Rasfoindu-le am dat de povestea pe care niciodata nu o
voi uita. Povestea pe care toata lumea a vrut sa o auda dar nu am fost destul de
pregatita sa o spun...pana acum.
***
„Buna, sunt Rachela Fenelon si locuiesc in Paris, este anul 1943. Este prima data cad scriu
in acest caiet, iar aceste pagini pot fi oricand si ultimele. Este destul de greu sa scriu pe
intuneric, din moment ce ma aflu in dulapul din baie. De ce sunt intr-un dulap? Ma ascund.
De ce ma ascund? Ca sa traiesc. Acum o saptamana, i-am auzit pe parintii mei vorbind despre
cum ar trebui sa plecam cat mai repede din Paris, pentru a nu fi prinsi de catre armata
nazista si pentru binele nostru. Cand am intrat in incapere discutia dintre cei doi a luat
sfarsit, prefacandu-se ca totul este normal.
Cu cateva ore inainte eram impreuna cu parintii mei la piata, ce se afla vis-a-vis de blocul
nostru, faceam cumparaturile pentru Hanuka si urma sa ne intoarcem acasa si sa ne punem pe
treaba. Nici la cateva minute dupa intoarcerea noastra acasa, o aud pe mama tipand din
bucatarie, iar pe tatal meu ce incerca sa se bata cu cineva. Aceste tipete erau inconjurate de
niste voci de barbati, barbati puternici. Din disperarea lor imi dau seama ca acesti barbati nu
erau buni, asa ca am fugit inainte ca acestia sa ma prinda si pe mine. Dupa nici jumatate de
ora de lupte cu barbatii, aud doua pocnituri, pocnituri ce m-au facut sa tresar, pocnituri ce au
fost urmate de doua cuvinte care au lovit ca niste sageti „Evrei nenorociti”. Atunci mintea mi
s-a luminat. Atunci am realizat ceea ce se intampla cu adevarat.
Dupa ce totul a devenit clar in capul meu, gandurile incep sa-mi rascoleasca prin minte,
ganduri ce sunt oprite de izbitura puternica a usii, facuta de soldati, anuntandu-si plecarea.
Niciunul dintre noi nu s-a gandit ca totul se va prabusi atat de repede mai ales pentru
parintii mei care acum zac amandoi imbratisati intr-o balta imensa de sange. Sange pe
pereti...sange pe geamuri...sange pe usa, pe covor, pe masa..sange peste tot, iar acum sange si
pe mine. Stau aplecata peste cei doi, tremur, plang, strig dupa ajutor, dar totul este cufundat
in liniste. Nimeni si nimic nu ma poate salva in aceste momente sfasietoare. Singurul lucru
cazre imi mai ramane de facut este sa plec cat mai repede, cat mai departe cu putinta.
Totul merge comform planului, geanta de plecare este plina cu haine si de ale gurii pentru
drumul lung ce ma asteapta, iar traseul este stabilit. Sper totusi ca acest plan sa-l pot duce la
bun sfarsit.”
Pe obraz imi curge o lacrima, o lacrima pe care o simt pana in adancul
sufletului, dupa ce citesc prima pagina. Eram doar o fetita cu o dorinta, dorinta pe
care am reusit sa o indeplinesc si sa imi fac parintii mandri. Oftez adanc si dau
urmatoarea pagina.
***
„Au trecut numai doua zile de cand parintii mei si-au dat ultima suflare pe podeaua plina
de sange, pe care odata stateam cu tatal meu si ne jucam. Astazi este ziua plecarii. Parisul a
fost destul de linistit in aceste zile si sper ca si ziua aceasta sa fie cu noroc. Imi este greu sa
las totul in mana soldatilor, asa ca inainte de a parasi locuinta, dau o fuga pana in dormitor
si iau fotografia in care apar eu si parintii mei, ca amintire. Ma uit indelung la ea, inima mi
se sfasie, dar stiu ca ei si-ar dori ca eu sa fiu puternica, asa ca imi sterg lacrimile, pun poza in
buzunarul hainei si plec la drum.{...}
S-a facut intuneric, iar eu am obosit si trebuie sa gasesc un loc in care sa dorm la noapte. Pe
strada este prea riscant deoarcece pot fi prinsa si dupa dusa cine stie unde, asa ca aleg sa bat
la prima usa ce imi iese in cale. Si asta am si facut. O usa rotunda imi apare in cale fix cand
imi ridic ochii din caiet. Cu inima in gat, bat de doua ori la usa iar apoi aceasta se deschide
putin. O doamna micuta cu parul carunt apare de dupa usa. Ma analizeaza iar apoi imi
zambeste cald, apoi ma intreaba:
-Ce e cu tine aici pe aceste vremuri tulburi?
Nu ii raspund cu nimic, nu stiu ce sa zic, imi este frica de ea, iar ea observa asta si imi face
semn sa intru in casuta ei. Este o casuta mica, luminata de un candelabru. In mijlocul camerei
este asezata o masa inconjurata de doua fotolii. Eu ma esez pe unul iar domana pe celalat.
-Cum te cheama? ma intreaba cu o voce blanda
-Rachela, ii raspund scurt. Pe dumneavoastra?
 Batrana se preface ca nu imi aude intrebarea, indreptandu-se spre bucatarie. Se intoarce
cu un ceainic si doua cesti iar apoi toarna ceai intr-una din ea si mi-o ofera. Stau putin pe
ganduri, desi sunt insetata, imi este frica sa accept ceva de la un strain, necunoscandu-i
intentiile. Cedez, si iau cana in ambele maini, sorbind ceaiul cald. Dupa ce termin ceaiul simt
cum tot corpul meu oboseste si ma lungesc pe podea, cazand intr-un somn adanc.{...} M-am
trezit, acum nu mai eram pe podea, eram pe niste saci, niste saci imensi si tari, ce se miscau.
Ma uit in jur si nimic nu seamna cu incaperea in care am fost aseara. Sunt intr-o masina, o
masina mare care nu stiu unde ma duce. Din fata se aude un barbat „S-a trezit, trebuie sa ne
grabim”. Am realizat ca femeiea la care am poposit aseara, nu era o doamna buna. M-a
adormit dandu-mi sa beau acel ceai, iar apoi m-a dat pe mana armatei care urma sa ma duca
intr-o gara.
Dupa un timp, masina se opreste, iar o lumina puternica da navala peste mine. Cei doi
barbati ma iau de maini si ma tarasc jos din masina. Nu apuc sa ma dezmeticesc prea bine, si
sunt bagata intr-un vagon. Erau asa multi oameni acolo, incat nici o scobitoare nu putea
trece printre ei. Trenul incepe sa se miste, iar copii mai mici incep sa planga. Sunt prea
speriata, stau langa doua trupuri neinsufletite, care sunt sustinute de catre oameni. Nu au
loc sa cada. Imi inchid ochii si astept ca acest cosmar sa se termine.
Au trecut ore, zile, poate chiar saptamani si intr-un final am ajuns. Majoritatea oamenilor
au murit, fie nu au mai avut aer, fie cineva i-a omorat. Intram pe o poarta mare, iar deasupra
acesteia scrie cu majuscule Auschwitz. Acolo erau deja oameni, ceea ce inseamna ca nu eram
primii. Ne obliga sa ne dezbracam iar apoi ne au dat niste pijamale de prizonieri pe care erau
inscriptionate numere. Nu mai eram oameni, acum eram numere.
Zilele trec, viata devine din ce in ce mai crunta, cu totii suntem supusi la munca. Cine nu
munceste inseamna ca este bolnav, asa ca este omorat, fie gazat, fie impuscat, fie batut. Nici
nu mai conteaza. Nu stiu in ce data suntem, nu mai putut tine pasul dar stiu ca iarna este pe
sfarsite pentru ca din pamantul insangerat, rasare un ghiocel.”
Dau pagina cu pagina, fiecare are o aprenta pe ea, o amprenta rosie. In timpul
acelor vremuri am resuit sa imi fac cativa prieteni, care faceau viata un pic mai
roz. Mai este doar o pagina si jumatate, ceea ce inseamna ca poveste este pe
sfarsit.
„ Au trecut mai bine de 6 luni, nu am mai scris pentru ca puteam sa fiu prinsa. Am gasit
un moment de liniste acum, in care o sa scriu se s-a mai intamplat. Unii dintre noi au evadat,
cu greu dar au reusit. Majoritatea au murit. Mi-am facut 4 prieteni dintre care trei au murit,
iar acum am ramas doar eu cu Ania, care ne planuim evadarea, si chiar in aceasta seara. Si
avem si un plan: in fiecare nopate portile lagarului se deschid pentru masinile armatei
naziste, nu stiu exact de ce, dar intre ora 3:00, cand masinile ajung aici si 3:15, cand masinile
pleaca, nimeni nu pazeste poarta. Atunci este momentul oportun plecarii. Ne vom pregati
pentru evadare asa ca probabil nu voi mai scrie mult.
Masinile urmeaza sa ajunga, eu si Ania, stam ascunse intr-o groapa in care sunt aruncate
trupurile reci ale prizonierilor. Se aude scartaitul asurzitor al portilor, iar apoi motorul
masinii care opreste. Din masina coboara un soldat inalt, care se indreapta spre locul in care
noi ar trebui sa fim acum, iar cand acesta intra in lagar, noi ne stracuram pe langa masina sa
fugim. Ania se opreste din alergat, aproape de poarta de scapare. Nu stiu ce se intampla, ea
cade in genunchi cu mana la piept, apoi cad si eu langa ea ca sa vad ce s-a intamplat. Pe
degete i se scurge sange, sangele ei, a fost impuscata de soldatul care acum sta la 6 metri
distanta de noi. Ania imi spune sa fug, dar eu nu vreau sa o las singura. Plange, plang si eu,
imi tin fruntea razmata de fruntea ei pentru a ma asigura ca inca respira. O ridic apoi si o iau
in spate. Fug cat de repede pot spre poarta, dar simt ca trupul ei cuprins de moarte devine din
ce in ce mai greu. Ma opresc pret de doua secunde si observ ca paienjenisul mortii se lasa
peste ochii ei larg deschis care sperau la libertate, pe care nu mai apucase sa o simta. Cu
lacrimi in ochi, o las pe pamantul rece, si ii smulg de la cad Steaua lui David pe care se
prelingea un fir de sange, care sa-mi aminteasca de ea. Continui sa fug cat ma tin
picioarele..fug si tot fug.
Am scapat...eu, Rachela Felenon am scapat din lagarele mortii. Sunt vie si departe de orice
pericol. Continui sa fug pana ajung in oras. Acolo totul este daramat, case, masini,
blocuri...tot. Voi incerca sa gasesc un adapost macar pentru cateva zile. Sunt recunoscatoare
ca am reusit sa scap, spun uitandu-ma spre cer, acolo unde stiu sa sufletele Aniei si al
parintilor mei sunt acum. Strang la piept medalionul si poza familiei mele, pe care o gasesc in
buzunarul hainei si zambesc.”
Inchid jurnanul. Aceea a fost utlima fraza, pe care nici acum nu am uitat-o.
Acesta este povestea mea, o poveste diferita de cea a altora. O poveste cu un final
fericit, dar cu un inceput tragic. O poveste unica.