B.

LEGEA LUI DUMNEZEU IN SFINTA SCRIPTURA

I. Legea în Vechiul Testament

1. Când Vechiul Testament vorbeşte despre legile, preceptele şi poruncile lui Dumnezeu
sau când Noul Testament se referă la legea vechii alianţe, ceea ce se înţelege prin ele este
totdeauna acea colecţie de legi desemnată sub numele de Torah. Ea este conţinută în primele
cinci cărţi ale Vechiului Testament, Pentateuhul, al cărui autor după o veche tradiţie biblică este
Moise. Din acest motiv ea este numită şi lege mozaică. După calculul Talmudului, Torah conţine
613 porunci şi interdicţii de natură religioasă, socială şi morală. Alături de normele de drept
natural, există şi numeroase prescrieri culturale şi regulamente de drept civil, care au natura unor
legi pozitive1.
Aceste legi au o lungă tradiţie. In parte, ele datează din secolul al XII-lea şi al XI-lea î.C.,
chiar dacă unele părţi au fost adăugate ulterior. Astăzi nu se mai consideră că întreaga Toră a fost
compilată şi scrisă de însuşi Moise, aşa cum el nu mai este considerat drept singurul autor al
Pentateuhului. Cu toate acestea rămâne adevărat faptul că Moise trebuie să fi fost un legislator
pentru Israel într-un sens foarte real şi profund. Intr-adevăr, numai o stabilitate profundă a
Israelului ca naţiune putea să-i permită să reziste influenţelor Canaanului, când s-a aflat pe acest
pământ. "Numai legislaţia mozaică poate explica puterea deosebită de autoconservare a lumii
Israelite, în ciuda tuturor adaptărilor acceptate în dorinţa de a însuşi valorile pozitive întâlnite
în noua patrie" (W. Eichradt, Teologia dell' Antico Testamento, vol. I, Brescia 1979, p. 80).
O comparaţie a legii lui Israel cu codicele juridice ale altor naţiuni din orientul antic, de
exemplu codicele babilonian al lui Hamurabi din secolul al XVII-lea î.C. sau colecţiile juridice
asiriene şi hitite din secolului al XIV-lea şi al XIII-lea î.C., arată multe paralelisme atât în ceea
ceea ce priveşte conţinutul cât şi formularea. Dar există şi diferenţe importante între ele, pentru
care fapt putem spune că legea lui Israel posedă propriile sale caracteristici distinctive.
2. Caracterul distinctiv, ca de altfel şi limitele legii şi moralei israelite, au fost deja

1 1
Norme de lege naturală sînt de exemplu cele zece porunci cu excepţia poruncii odihnei
sabatice (Ex 20, 3-17), normele sociale din Lv 19, 1-18.32-36 şi cele 12 porunci shekemite (Dt
27, 15-26). Legi pozitive de natură cultuală sînt porunca odihnei sabatice (Ex 20, 8-11), normele
privind jertfele de împărtăşire şi pentru păcate (Lv 1-5) şi celebrarea sărbătorilor poruncite (Ex
23, 14-17; Lv 25). Legi pozitive de natură civilă sînt legislaţiile din Ex 21, 2-22, 19 şi diferitele
legi privind omuciderea, castitatea, procedura în tribunale etc. Dt 21-25.
prezentate în capitolul referitor la învăţătura morală a Vechiului Testament. Acolo, s-a arătat că
legea lui Israel se pronunţă pentru refuzarea oricărei discriminări în administrarea dreptăţii:
fiecare persoană, fie el rege sau supus, trebuie să accepte aceeaşi ordine legală şi morală. Astfel
s-a văzut că legea se caracterizează printr-un mare respect faţă de viaţa umană şi absenţa de
brutalitate în cazuri de pedeapsă; dar s-a văzut mai ales că întreaga ordine legală şi morală îşi
găseşte fundamentul în voinţa lui Iahve. Dumnezeu însuşi este considerat autorul legii lui Israel;
El însuşi a dat-o poporului său.
Este cu totul corect să afirmăm că nu numai poruncile morale dar şi legile umane sunt
voite de Dumnezeu şi întărite de voinţa sa. In măsura în care sunt drepte şi autentice, a asculta de
ele înseamnă a asculta de însuşi Dumnezeu. In afară de aceasta, Israelul nu a copiat în mod
simplu legile popoarelor vecine, dar le-a supus unui proces de selecţie şi de adaptare. Aici, într-
un mod cu totul deosebit, există spaţiu pentru o călăuză specială şi inspiraţie din partea lui Iahve
în formularea legii, inspiraţie şi călăuză de care Israelul era atât de profund convins.
Convingerea că Iahve este însuşi autorul legii lui Israel şi că Torah este un dar cu totul
special al iubirii faţă de Israel (cfr.: Dt 4, 5-8), a produs ceea ce poate fi considerat trăsătura
distinctivă ulterioară a acestei legi. Nici un rege sau guvernator nu avea dreptul să o schimbe, sau
să o adapteze după dorinţele sale proprii.
O ultimă trăsătură a legii lui Israel constă în strânsa relaţie existentă între numele juridice
şi cerinţele morale. Torah nu este o simplă colecţie de afirmaţii juridice, dar conţine multe
principii morale care educă în spiritul dreptăţii şi responsabilităţii înaintea lui Dumnezeu. In
spaţiul unei dispoziţii de acest gen se află conştiinţa că normele juridice singure nu sunt
suficiente pentru a face dreptate tuturor necesităţilor care apar în comunitate şi, cu atât mai puţin,
la ceea ce Dumnezeu se aşteaptă de la om. Prin urmare, cartea Deuteronomului declară că prima
poruncă este aceea a iubirii lui Dumnezeu. Numai astfel se poate pregăti calea pentru o observare
corectă a tuturor poruncilor lui Dumnezeu (Dt 6, 5). Si când Lv c. 19 propune legea socială
fundamentală a religiei, include aici porunca atotcuprinzătoare a iubirii frăţeşti: "Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi" Lv 19, 18). Aceste norme sunt specifice eticii care în general
caracterizează legea lui Israel.

3. Alături de meritele sale, totuşi, legea mozaică are şi limitele sale. Nu este vorba de o
lege perfectă; anumite deficienţe se referă la atitudinile morale, ca de exemplu: limitarea iubirii
frăţeşti la comunitatea iudaică, sau tolerarea poligamiei.
Aici trebuie să ne referim în mod special la o imperfecţiune a legii care priveşte
înţelegerea naturii însăşi a legii. Problema rezultă din strânsa interpătrundere dintre precepte
morale pe de o parte, şi legi pozitive de natură juridică şi culturală pe de o altă parte. Este fapt
constatat că aceste două genuri de legi nu sunt îndeajuns de specificate în stadiile culturale
primitive şi mai puţin dezvoltate. Dar este vorba de o imperfecţiune care aduce cu sine pericolul
unor aberaţii şi conflicte.
Legile morale sunt de natură universală şi mai puţin supuse schimbării decât legile
pozitive; ele sunt expresia ordinei creaţiei şi ca atare posedă un element de imutabilitate. Legile
pozitive pe de altă parte, fie ele civile sau religioase, sunt mult mai supuse condiţionărilor
istorice şi stadiului concret de dezvoltare a unei societăţi. De aceea există posibilitatea de
schimbare, astfel încât să le adaptăm totdeauna la necesităţile care variază după diferite timpuri
şi locuri; lipsa de flexibilitate ar conduce la legi învechite şi ieşite din uz, fără scop, poate uneori
chiar dăunătoare.
Acesta este pericolul la care s-au expus evreii în adeziunea lor fără compromisuri de
Torah. Ei considerau Torah ca o lege perfectă în gradul cel mai înalt; nu au luat în consideraţie
posibilitatea reformării acestor legi în sensul că ar fi avut nevoie de reforme sau substituite cu
altele mai perfecte, chiar dacă profeţii au prevestit în numeroase rânduri instituirea unei noi
alianţe, o alianţă care avea să depăşească pe cea veche. Dat fiind marele lor respect faţă de
Torah, evreii căutau să continuie observarea legilor pe cât le era posibil, ceea ce a sfârşit în a
încuraja un legalism inflexibil, care rămânea ataşat de litera legii, chiar în cazul în care ar fi fost
deja în contrast cu cerinţele dreptăţii, milei şi ale iubirii. Aceasta era realitatea în timpul lui Isus.
4. Expresia legii şi a ordinei în Vechiul Testament îşi găseşte fără îndoială expresia sa
mai caracteristică în Torah. Totuşi, alături de Torah, cu preceptele şi poruncile sale precise,
realitatea unei ordini morale în lume este stabilită într-un alt mod, aşa cum se poate vedea în
literatura sapienţială. Autorii ei rămân profund impresionaţi de ordinea înţeleaptă pe care o
descoperă pretundeni în creaţie. Ei exprimă această experienţă prin descrierea înţelepciunii
specifică unui arhitect care se află lângă Dumnezeu chiar de la început, înainte de tot ceea ce
exista (Iob 28, 20-27; Pr 3, 19; 8, 22-31; Inţ 9, 9; Sir 24, 3-9). Inţelepciunea este puterea
organizatoare care stă în spatele creaţiei şi este originea tuturor preceptelor particulare. Natura
înţelepciunii ar putea fi asemănată cu o "ordine primară", "raţiunea lumii" sau "semnificaţie
înnăscută în lume". Nu este aşadar o calitate a lui Dumnezeu care este obiectivizată, dar ca o
calitate a lumii, adică acel element misterios prin care ordinea cosmică se îndreaptă spre om
pentru a orândui viaţa sa (G. von Rad, La sapienza în Israele, Torino 1975, p. 174).
Inţelepciunea nu există şi nici nu operează independent de oameni. Din contra, ea face
apel la oameni pentru ca să o asculte şi să trăiască în armonie cu ordinea pe care ea a pus-o în
lucruri. Cei care ascultă glasul înţelepciunii vor înţelege "echitatea şi dreptatea, corectitudinea
cu toate căile binelui" (Pr 2, 9). In al doilea loc, iclinaţia spre ordine se extinde de asemenea spre
viaţa publică, naţională. "Prin mine domnesc regii şi magistraţii, emit decrete corecte; prin mine
capii comandă şi cei mari conduc cu dreptate" (Pr 8, 15 ş.u.; Sir 24, 6).
Oamenii sunt sfătuiţi să asculte de înţelepciune. A nu ţine cont de glasul ei are consecinţe
catastrofale: calamităţi şi panică, tulburări şi nelinişte se vor abate asupra celor ce cred că pot s-o
ignore (Pr 1, 23-33) . Acordul cu înţelepciunea este izvor de viaţă; dezacordul cu ea este moarte.
Modul de cunoaştere a căii corecte a vieţii, sunt mai întâi de toate, consecinţele bune sau
rele care urmează dintr-o acţiune. Binecuvântările sau nenorocirile, care rezultă dintr-o acţiune
sunt motive care sunt aduse de învăţătorii înţelepciunii atunci când dau sfaturi, (de exempu: Pr 6,
6-11; 14, 29 ş.u.; 22, 22-25; 29, 23; Sir 3, 17 ş.u.; 26 ş.u.; 20, 24-26; 37, 29-31). Motivaţiile
pentru a face binele şi pentru a evita răul sunt aproape totdeauna de natura temporală, profană;
acest lucru conferă regulelor de înţelepciune un caracter naturalist, utilitarist.
Metoda inductivă pentru judecarea acţiunilor după consecinţele lor recere o mare
familiaritate cu faptele vieţii. De aceea, o mare pondere este dată experienţei părinţilor şi
bătrânilor. Ascultându-i, tinerii vor creşte în cunoaştere şi vor ajunge să deosebească corect tot
ceea ce este bun şi ceea ce este rău (Pr 1, 8 ş.u.; 4, 1-5; 13, 1; Sir 3, 1 ş.u.; 6, 18).
In afară de cuvântul Torei, Iahve are la dispoziţia sa şi un alt mijloc pentru a ajunge la
oameni, şi anume - glasul ordinei care domneşte în creaţie (Iob 12, 7-9; Pr 1, 2 ş.u.). Acest glas
poate fi perceput cu uşurinţă de cei care sunt dispuşi să-l asculte.

Convingerea că, în afară de Torah, exigenţele ordinei morale sunt făcute cunoscute
omului şi prin alte moduri, nu se limitează numai la literatura sapienţială, deşi acolo se găseşte
expresia ei cea mai evidentă. Vechiul Testament cunoaşte expresia morală şi este conştient de
datoriile morale concrete chiar înainte de alianţa sinaitică. Adam, Eva, Cain, Noe, Iosif şi fraţii
săi, toţi au cunoaşterea binelui şi a răului. Toţi se simt ţinuţi la observarea unei legi nescrise care
se manifestă în inima fiecăruia precum şi în conştiinţa grupului. Ea este considerată totdeauna ca
fiind glasul lui Dumnezeu.