V.

CANALUL DE COMUNICAŢIE

V.1. COMPONENTE PASIVE

Fibra, conectorii şi sudurile sunt cele mai importante dispozitive pasive. Totuşi, în această
categorie mai intră divizoarele (splitter-e), comutatoarele (switch-uri), cuploarele, multiplexoarele şi
demultiplexoarele cu divizarea lungimii de undă. Aceste dispozitive divid, rutează sau combină semnale
optice multiple.

V.1.1. CUPLOARE ŞI SPLITERE

Cele mai comune aplicaţii pentru cuploare şi spliter-e sunt:

- monitorizare locală a ieşirii unei surse de lumină (de obicei pentru controlul acelei valori);
- distribuirea unui semnal către mai multe locaţii simultan; un cuplor cu 8 porturi va permite unui
singur emiţător să alimenteze cu semnal util 8 receptoare.

CUPLOARE

Cuploarele de pe fibra optică fie împart semnalele optice pe mai multe căi, fie combină mai multe
semnale pe o singură cale. Semnalele optice sunt mai complexe faţă de cele electrice, făcând cuploarele
optice mai dificil de realizat decât echivalentele lor electrice.
Asemănător curenţilor electrici, un flux de purtători de semnal, în acest caz fotoni, alcătuiesc
semnalul optic. Totuşi, un semnal optic nu curge printr-un receptor către împământare. Mai concret, în
cazul unui receptor un detector absoarbe fluxul de semnal. Receptoarele multiple conectate în serie nu vor
primi nici un semnal mai departe de primul receptor, care va absorbi întreg semnalul. Astfel mai multe
porturi optice de ieşire paralele vor trebui să-şi împartă semnalul între porturi, reducându-i nivelul.
Numărul de porturi de intrare şi ieşire, exprimat ca o configurare N x M, caracterizează un cuplor. Litera
N reprezintă numărul fibrelor de intrare, iar M numărul fibrelor de ieşire. Cuploarele pot fi realizate în
orice configuraţie dar cele mai des întâlnite dintre ele folosesc multiplii de doi (2 x 2, 4 x 4, 8 x 8, etc).

Fig.V.1. Cuplor cu 8 ieşiri

 SPLITERE (DIVIZOARE)

Cele mai simple cuploare sunt spliterele pentru fibre optice. Acestea posedă cel puţin 3 porţi dar
pot avea mai mult de 32 pentru dispozitive mai complexe. Figura V.2 ilustrează un dispozitiv cu 3 porturi
simplu, numit şi cuplor în T. El poate fi văzut ca un cuplor direcţional. Producătorul determină raportul de
distribuţie al luminii între cele două ramuri de ieşire. Raporturile de divizare cele mai întâlnite sunt: 50%-
50%, 90%-10%, 95%-5% and 99%-1%; oricum aproape orice valoare poate fi realizată. De exemplu
folosind un spliter 90%-10% cu o sursă de lumină de 50 µW, ieşirile vor fi egale cu 45 µW şi 5 µW.
Totuşi excedentul de pierderi poate afecta performanţa. Toate cuploarele şi spliterele împărtăşesc acest
parametru. Existenţa pierderilor ne asigură că ieşirea nu va fi niciodată mai mare decât intrarea.
Caracteristica de pierderi variază între 0,05 dB la 2 dB pentru diferite tipuri de cuploare. O proprietate
interesantă a spliterelor este că ele sunt simetrice. Aceasta înseamnă că pentru cuplorul din figura noastră,
dacă injectăm 50 µW în ieşirea de 10%, doar 5 µW vor ajunge la portul comun (cel obişnuit pentru
intrare).

Ieşire Ieşire

Intrare

Fig.V.2. Cuplor tipic în T

APLICAŢII CU CUPLOARE ŞI SPLITERE

În aplicaţii ce solicită legături altele decât cele punct-la-punct, cuploarele optice îşi găsesc o largă
utilizare. Este vorba despre legături bidirecţionale şi LAN-uri. În aplicaţiile LAN o topologie de reţea în
stea sau o topologie bus vor încorpora cuploare.
În figura V.3 este ilustrată o topologie stea. Ea permite o expansiune facilă a numărului staţiilor de
lucru, modificarea de la 4 x 4 la un 8 x 8 dublând capacitatea sistemului. Cuplorul în stea divide toate
ieşirile, permiţând fiecărei staţii să asculte oricare altă staţie. Cuploarele în stea au multe porturi (de
obicei o puterea lui 2), iar cuploare cu 32 sau 64 de porturi nu sunt ceva neobişnuit. Multe transceivere se
conectează la cuplorul stea şi pot comunica cu toate celelalte transceivere, presupunând că reţeaua adoptă
un protocol ce previne situaţia ca două sau mai multe transceivere să comunice simultan. Pierderile mari
de inserţie (20 dB tipic pentru cazul variantei cu 64 de porturi) creează cel mai mare dezavantaj al
cuplorului în stea, apoi urmând necesitatea unui protocol complex de prevenire a coliziunilor.
Computer
(nod al reţelei)

Computer Computer
(nod al reţelei) (nod al reţelei)

Computerul principal
cu cuplor stea

Computer Computer
(nod al reţelei) (nod al reţelei)

Fig.V.3. Topologie în stea

 Topologia bus utilizează un cuplor în T pentru a conecta o serie de staţii care ascultă o singură
magistrală de cablu. Într-o reţea bus tipică, un cuplor la fiecare nod ia o parte din puterea de pe magistrală
şi o direcţionează către un transceiver. Într-un sistem cu N terminale, un semnal trebuie să treacă prin N-1
cuploare înainte de a ajunge la ultimul receptor. Pierderile cresc liniar cu creşterea lui N. O topologie bus
poate opera într-o singură direcţie, bidirecţional sau într-o configuraţie de transmisie duplex. În cazul
unidirecţional, un transmiţător de la unul din capetele magistralei comunică cu un receptor de la celălalt
capăt. Fiecare terminal conţine de asemenea un receptor. Reţelele duplex adaugă o a doua fibră magistrală
sau folosesc un cuplor direcţional adiţional la fiecare capăt şi la fiecare terminal. În acest fel semnalele
curg în ambele direcţii.
De departe cel mai popular tip de cuplor folosit azi este cuplorul din fibre topite. În acest tip de
cuplor două sau mai multe fibre sunt răsucite împreună şi topite la o flacără. Figura V.4 arată construcţia
de bază.

Înveliş reflector
Miez (cladding)
(core)

Lungimea Lungimea
de undă #1 Regiunea de mixare
de undă #2
a cuplorului

Lungimea Regiunea topită

a cuplorului Lungimea
de undă #2 de undă #1

Fig.V.4. Cuplorul din fibre topite

Această tehnică de construcţie poate realiza cuploare 50%-50%, 99%-1% şi chiar WDM-uri.
Lungimea regiunii de cuplare (zona de topire) ca şi nivelul de răsucire şi tragere executat asupra fibrei pe
timpul cât ea este topită vor determina rezultatul. Acest cuplor şi-a mărit răspândirea datorită preţului
scăzut al materialelor necesare construirii sale: câţiva metri de fibră şi un tub de metal. Magia constă în a
şti cum să topeşti, să răsuceşti şi să tragi fibra.

V.1.2. SWITCH-URI (COMUTATOARE)

Multe reţele optice încorporează switch-uri în domeniul optic. E vorba de reţele unde se solicită
comutarea pe o cale redundantă şi unde atributul cheie este fiabilitatea pe o perioadă îndelungată,
monitorizarea şi diagnosticarea sistemului. Viteza nu este un parametru crucial în aceste aplicaţii, dar
totuşi în viitor rutarea optică dinamică va cere viteze de comutare mult mai mari.
Figura V.5 ilustrează configuraţiile de switch-uri cele mai uzuale.
 Comutator 1x2 Comutator 2x2
cu şuntare (bypass)
ON Stare operaţională (ON)

OFF Stare bypass (OFF)

Fig.V.5. Configuraţii tipice ale unui switch optic

Din păcate, tehnologia de comutare optică este încă în faza de început. S-au înregistrat numeroase
propuneri asupra modului de implementare a comutării luminii între fibrele optice, ca: amplificatoare
semiconductoare, cristale lichide, cristale holografice, oglinzi de dimensiuni foarte mici.

MEMS (Micro Electro Mechanical Systems – microsisteme electromecanice)

Este una din cele mai răspândite tehnici de comutare la ora actuală. Se compune dintr-un grup de
oglinzi cu diametrul mai mic decât al firului de păr uman şi care sunt aranjate pe un sistem de pivotare ce
le permite mişcarea în trei dimensiuni. Câteva sute de asemenea oglinzi pot lucra împreună într-o reţea de
oglinzi nu mai mare de câţiva centimetri pătraţi. Lumina provenită de la o fibră de intrare este dirijată
către o oglindă ce o va reflecta spre alte oglinzi din reţea. Astfel lumina va fi îndreptată către fibra optică
de ieşire dorită.
Sistemele MEMS au părţi în mişcare, iar viteza la care se mişcă oglinzile este limitată. La
aplicarea unui curent mai mare, oglinda se poate mişca mai repede dar există o limită a intensităţii
curentului ce poate fi trimis într-o reţea de oglinzi.
Schimbând modul de dispunere al oglinzilor astfel încât unghiul sub care se reflectă lumina să fie
mai mic, este posibilă obţinerea unor viteze de comutare mai mari. Această tehnică este cunoscută ca
„Fast MEMS”.
Un sistem MEMS care poate dirija semnalele optice de la intrare către fibrele de ieşire dorite se
poate observa în figura V.6.

Oglinda Oglinda
este scoasă este introdusă
 În acest caz, oglinzile alunecă pe o direcţie de 450, producând stările directă („BAR” în
documentaţii) şi încrucişată („CROSS”). Reţele bidimensionale cu dimensiuni ca 32x32 sunt deja
disponibile şi pot fi folosite ca blocuri de construcţie de bază pentru scalarea la 256 porturi.

Comutatoare cu cristale lichide

Starea de cristale lichide este o fază prezentă la un mare număr de materiale organice în limitele
unui anumit interval de temperaturi. În faza de cristal lichid, moleculele pot avea o orientare specifică
datorată momentului lor electric permanent de dipol. Este astfel posibil ca aplicarea unei tensiuni
adecvate unei celule cu cristal lichid să acţioneze asupra orientării moleculelor. Deci proprietăţile optice
ale materialului sunt modificate.
Aceste comutatoare sunt selective în lungime de undă, adică ele pot comuta semnale în funcţie de
lungimea de undă a acestora. Este o proprietate foarte atractivă întrucât permite adăugarea sau eliminarea
unei singure lungimi de undă dintr-un fascicul cu mai multe frecvenţe luminoase, fără a fi nevoie de o
procesare electronică a întregului semnal.

Comutatoare termo – optice (Thermo-Optic switches)

Modul de operare al acestor dispozitive se bazează pe efectul termo-optic. El constă în variaţia

indicelui de refracţie al unui material dielectric, datorată variaţiei temperaturii materialului însuşi. Sunt
două categorii de comutatoare termo-optice: interferometrice şi digitale.
Comutatoarele interferometrice se bazează pe modelul interferometrelor Mach-Zender. Aceste
dispozitive constă dintr-un prim cuplor care „sparge” semnalul în două fascicule, acestea călătoresc apoi
prin două braţe distincte de aceeaşi lungime, şi un al doilea cuplor care în final uneşte razele. Încălzirea
unui braţ al interferometrului determină modificarea indicelui de refracţie de pe acel braţ. În consecinţă se
produce o variaţie a căii optice de pe ramura respectivă. Este astfel posibil să variem diferenţa de fază
dintre cele două fascicule de lumină, prin încălzirea unui braţ al interferometrului. Deci, după cum
interferenţa este constructivă sau destructivă, puterea la ieşire este maximizată sau minimizată. Portul de
ieşire este astfel selectat.
Comutatoarele digitale optice sunt dispozitive optice integrate de obicei realizate din siliciu.
Comutatorul este compus din două ramuri ghid de undă prin care se propagă lumina. Eroarea de fază
dintre fasciculele de pe cele două braţe determină portul de ieşire. Încălzirea unuia din braţe provoacă
modificarea indicelui său de refracţie şi lumina este transmisă preferenţial pe una din căi şi foarte puţin
sau aproape deloc pe cealaltă (figura V.7). Încălzirea este dată de un electrod controlat electronic.
Scalabilitatea acestei tehnologii este limitată de consumul relativ mare de putere necesară încălzirii
ghidurilor de undă, în vederea comutării semnalelor.

Electrod de încălzire

Fig.V.7. Comutator optic digital 2x2

 Comutatoare cu cristale lichide în polimeri

Un comutator 1x2 este construit prin umplerea unei celule active cu un amestec de cristale lichide
şi un monomer special. Acest amestec suferă apoi un proces de polimerizare care produce o structură
stabilă, caracterizată prin alternarea straturilor de polimer cu straturi formate din micro-picături de cristal
lichid. Indicele de refracţie al straturilor polimerice în mod normal diferă de acela al straturilor cu cristal
lichid. La aplicarea unei tensiuni de control adecvate, orientarea axei optice a micro-picăturilor de cristal
lichid se modifică. Această variaţie poate fi controlată astfel încât indicele de refracţie al straturilor
polimerice să fie egal cu cel al straturilor de micro-picături de cristal lichid. În acest caz, celula este
transparentă fasciculului de lumină care părăseşte dispozitivul pe la ieşirea 1 (figura V.8). Din contră,
dacă nu este aplicată nici o tensiune de control, diferenţa dintre indicii de refracţie face ca celula activă să
lucreze ca un grătar Bragg, refractând semnalul către ieşirea 2.

a) b)

Fig.V.8. Comutator 1x2 cu cristal lichid în polimeri

Comutatoare electro-holografice (Electro-Holographic switches)

Electro-holografia este o metodă de deflexie a fasciculelor bazată pe controlul procesului de

reconstrucţie al unor holograme de volum prin intermediul unui câmp electric. Hologramele sunt stocate
ca distribuţii spaţiale de sarcină în cristale. Aplicarea unei tensiuni de control determină activarea
hologramelor deja stocate, în scopul unei deflexii adecvate a fasciculelor de lumină. După cum se poate
observa în figura V.9, dacă nu există tensiune aplicată, cristalul este transparent semnalelor optice care
trec drept, în timp ce, dacă se aplică o tensiune de control adecvată, semnalele optice care traversează
cristalul suferă o deflexie. Deoarece este posibil să se stocheze câteva holograme în acelaşi cristal, aceste
dispozitive pot fi folosite pentru a separa o singură lungime de undă sau grupuri de lungimi de undă dintr-
un semnal WDM (multiplexat).
 Fig.V.9. Comutator electro-holografic 2x2

V.1.3. IZOLATORI

Izolatorul pentru fibre optice permite transmisia luminii într-o direcţie şi blochează reflexia
luminii în direcţia inversă. Aplicaţii: amplificatoare pe fibră, diode laser DFB de mare viteză.
Un izolator poate arăta ca în figuraV.10.

Fig.V.10. Izolator cu conectori

V.1.4. MULTIPLEXARE ÎN LUNGIMI DE UNDĂ

WDM – scurt istoric

Spre sfârşitul anilor '90, fenomenul Internet a dus la creşterea semnificativă a traficului reţelelor
internaţionale. Deşi iniţial Internetul furniza servicii de comunicaţii militare sau pentru comunitatea
ştiinţifică, potenţialul său enorm de a absorbi aproape orice capacitate de banda disponibilă a devenit
evident odată ce www a devenit o sursă de informaţii practic infinită pentru marele public. Chiar şi cei
mai entuziaşti previzionişti ai expansiunii debitelor au fost prinşi pe picior greşit.
Fibra optică a devenit mediul preferat pentru acest volum uriaş de trafic. TDM a fost calea cea mai
practică de a diviza capacitatea impresionantă a unei singure fibre optice în canale de comunicaţii.
Această tehnologie este limitată totuşi de complexitatea crescută a echipamentelor de modulare şi de
multiplexare la rate înalte. Astăzi, o abordare complementară introdusă începând cu 1995, îşi
demonstrează potenţialul: multiplexarea în diviziune de lungime de undă (Wavelength Division
Multiplexing).
WDM se bazează pe abilitatea unei fibre optice de a transporta mai multe lungimi de undă diferite
(culori) simultan, fără interferenţe mutuale. Fiecare lungime de undă reprezintă un canal optic în fibră.
Câteva metode optice sunt disponibile pentru a combina canalele individuale într-o fibră şi de a le extrage
la punctul destinat de-a lungul unei reţele. Tehnologia WDM a evoluat astfel că separaţia lungimilor de
undă ale canalelor poate fi foarte mică - fracţiuni de nm - dând naştere la DWDM (dense wavelength-
division multiplexing). Sunt deja disponibile pe piaţă reţele în care fibre individuale transportă mai mult
de 100 de canale optice independente, ca şi acelea ce transmit bidirecţional în aceeaşi fibră. Şi acesta este
doar începutul.
Succesul DWDM se datorează în mare măsură EDFA (amplificatorul cu fibră dopată cu erbiu), un
dispozitiv optic care utilizează energia unui laser de pompaj al puterii pentru a amplifica toate semnalele
lungimilor de undă prezente la intrarea sa (într-o bandă îngustă de trecere, centrată la 1550 nm). Prin
amplificarea directă a semnalelor optice acest dispozitiv permite construirea de reţele de transmisie pe
distanţe mari, cu puţine componente electronice sau deloc.
Metoda TDM de a creşte capacitatea reţelei se bazează pe adăugarea de noi canale, prin
subdivizarea acelora care există deja, dar implicând creşterea costurilor echipamentelor şi a complexităţii
semnalului/ protocolului. WDM, pe de altă parte, transmite în mod simplu mai multe semnale de-a lungul
fibrei, fără implicaţii de sincronizare sau protocol. Bineînţeles, tehnicile TDM sunt aplicate canalelor
WDM individuale spre a realiza o mai mare flexibilitate în atribuirea debitelor utilizatorilor particulari.

Aplicaţii WDM – pe scurt

Sistemele DWDM au fost utilizate întâi în 1995, în reţeaua la mare distanţă a AT&T. WDM a
cunoscut de atunci o dezvoltare explozivă. La începutul anului 1996 în laboratoarele de cercetare a fost
depăşită capacitatea de transport de 1Tbit/s pe o singură fibră. Peste cinci ani s-a demonstrat, în laborator,
posibilitatea transmiterii a 10 Tbit/s, adică un factor de creştere egal cu 100 per decadă. La un debit de 1
Tbit/s se pot transmite aproape 20 milioane canale numerice de voce sau 500.000 canale TV
(comprimate).
Odată cu creşterea capacităţii se reduce costul per canal vocal cu un factor egal cu radical din
creşterea capacităţii (regula Dixon- Clapp). Se estimează că la o creştere a capacităţii de 100 ori pe
decadă, costul transmisiei se reduce de 10 ori. Ca urmare, distanţa pe care se face transmisia intervine în
calculele economice tot mai puţin (ca la Internet - accesul la un site e independent de distanţă). Cum
service provider-ii sunt nevoiţi să furnizeze capacităţi crescute abonaţilor individuali şi să răspundă rapid
cererilor de trafic în continuă schimbare, abordarea DWDM se va bucura de o utilizare largă şi la alte
nivele de reţea. Operatorii noi intraţi pe piaţă şi câţiva transportatori locali îmbrăţişează deja utilizarea
acestui sistem spre a descongestiona porţiunile cu trafic foarte ridicat din reţelele proprii, în special de a
furniza capacităţi de bandă suplimentare pe legăturile dintre centrale.
Deşi DWDM nu are un impact deosebit asupra operatorilor mari existenţi, care preferă încă să
introducă fibre noi, tehnologia începe să câştige teren în reţele MAN. Aici apar produse care asigură
protecţia la nivel optic prin folosirea arhitecturilor în inel sau plasă. Produsele concepute să servească la
transferul de date (îndeosebi trafic Internet) sunt interesante în special deoarece datorită nivelului redus de
protecţie necesar, comparativ cu traficul de voce, pot elimina multe din echipamentele necesare funcţiilor
SDH. Se pot face mai uşor conexiuni optice la utilizatorii finali, sau se pot închiria chiar lungimi de undă.
Utilizarea DWDM pentru transmisii de date sub IP pe legături de fibră optică este o altă aplicaţie
demonstrată a acestei tehnologii.
Descreşterea dramatică a costului de transmisie, combinată cu creşterea fără precedent a
capacităţii de transport de informaţie la nodurile reţelei, ca şi noile statistici referitoare la traficul de date
şi Internet au dus la reevaluarea arhitecturilor de reţea pentru transmisiile la mare distanţă. Sunt cercetate
arhitecturi noi, transparente la rata de biţi, formatul de modulaţie şi protocol. Aceste necesităţi au stimulat
progrese tehnologice pe fronturi variate, ca laseri şi filtre acordabile, corectoare dinamice de câştig,
multiplexoare optice cu inserţie/extracţie (OADM) reconfigurabile la nivel de lungime de undă şi
dispozitive de interconectare optice (OXC).
Dezvoltarea tehnologiilor DWDM va face posibilă realizarea reţelelor complet optice care nu au
nevoie să regenereze semnalul electric în nici un punct.

MULTIPLEXAREA – MOD DE FOLOSIRE

Asemănător cu un simplu spliter, WDM are o ramură comună şi un număr de ramuri de intrare şi
de ieşire. Spre deosebire de spliter totuşi, ele au o foarte mică atenuare de inserţie.
Două consideraţii importante pentru un dispozitiv WDM sunt interferenţa („crosstalk”) şi
separarea canalelor.
Interferenţa, numită şi directivitate, se referă la separarea canalelor demultiplexate. Fiecare canal
ar trebui să apară doar la portul ales. Specificaţia despre interferenţă exprimă cât de bine poate menţine un
cuplor această separare port la port.
Separarea canalelor descrie abilitatea unui cuplor de a distinge lungimile de undă. În cele mai
multe cuploare, lungimile de undă trebuie să fie larg separate, permiţând luminii să treacă în fiecare
direcţie fără pierderea întâlnită la splitere. WDM-urile permit ca multiple fluxuri de date independente să
fie trimise pe o singură fibră. Cele mai comune sisteme WDM folosesc două lungimi de undă deşi sunt
disponibile şi sisteme cu 4 sau mai multe lungimi de undă.
Figura V.11 prezintă două WDM-uri ce permit ca două fluxuri de date să fie purtate pe o singură
fibră. Nu are importanţă tipul de date. De exemplu, un flux poate fi un semnal video şi celălalt poate fi un
stream (flux, şir) de date RS-232. De asemenea ambele semnale pot fi semnale video sau semnale de date
de mare viteză la 2,488 Gbps. Configuraţia prezentată este unidirecţională dar sunt de asemenea
disponibile şi configuraţii bidimensionale.

TX λ1
Filtru RX λ1
WDM WDM
TX λ2 Filtru RX λ2
λ1
λ2

Fig.V.11. Aplicaţie WDM

CELULA WDM

Figura V.12 ilustrează principiul de bază al WDM. În centrul WDM vom găsi un filtru dicroic,
construit din lentile şi filtre. Filtrele dicroice, bazate pe tehnicile de interferometrie, reflectă lumina pe
care nu o transmit. Uitându-ne la figură, să ne imaginăm că fibra 1 transportă două lungimi de undă, 850
nm şi 1310 nm. Să ne imaginăm de asemenea că filtrul dicroic lasă să treacă lungimile de undă mai mari
de 1100 nm, cunoscute ca filtre „trece unde lungi”. După ce lumina iese din fibra 1, ea trece printr-o serie
de lentile ce o vor focaliza pe un punct. La momentul atingerii filtrului se petrec următoarele: lumina pe
1310 nm trece prin filtru şi este colectată de fibra 3, iar lumina pe 850 nm este reflectată de filtru şi este
colectată de fibra 2. Astfel informaţia de pe cele două lungimi de undă efectiv împerecheate poate fi
decodată separat. Filtrul dicroic poate oferi un înalt grad de izolare pe calea de transmisie dar are o izolare
proastă pe calea de reflexie.
 Fibra #1

Lentile

Fibra #3

Fibra #2

Fig.V.12. Celula de baza WDM

De obicei aceste tipuri de WDM combină ambele tipuri de filtre, „trece unde lungi” şi „trece unde
scurte”, în scopul obţinerii celor mai bune performanţe pentru sistem.

MULTIPLEXARE RARĂ CU DIVIZAREA LUNGIMII DE UNDĂ (CWDM)

Dezvoltarea CWDM (coarse wavelength-division multiplexing), o tehnologie intermediară, a

răspuns cererii în creştere de reţele pe fibre. Cu o capacitate mai mare decât WDM şi mai mică decât
DWDM, CWDM permite unui număr modest de canale, tipic 8 sau mai puţine, să fie concentrate în
regiunea de 1550 nm numită banda C. Pentru a reduce puternic costul de producţie, CWDM-urile folosesc
laseri fără răcire cu o toleranţă largă de ± 3 nm. În timp ce sistemele DWDM folosesc spaţierea între
canale de 0,4 nm, CWDM foloseşte o spaţiere de 20 nm. Spaţierile mari se potrivesc alunecărilor în
lungime de undă ale laserilor fără răcire, ce pot apărea în funcţie de variaţiile temperaturii ambiante.
Laserii fără sistem de răcire pot aluneca în jur de ±0.06 nm/°C. Transmisia CWDM poate apărea pe una
din lungimile de undă următoare: 1470 nm, 1490nm, 1510 nm, 1530 nm, 1550 nm, 1570 nm, 1590 nm,
1610 nm.
Figura V.13 ilustrează banda de trecere a CWDM pentru un dispozitiv cu 8 canale.
Pierderi de inserţie (dB)

Lungime de undă (nm)

Fig.V.13. Banda de trecere a CWDM pentru un dispozitiv cu 8 canale

 - APLICAŢII UNIDIRECŢIONALE CWDM

Pierderea de inserţie pentru un dispozitiv cu 8 canale este în jur de 2 dB pe fiecare ieşire.

Demultiplexoarele CWDM au pierderea de inserţie mare şi în mod semnificativ mai bună pierderea de
izolare. Multiplexorul are o pierdere de inserţie mică şi o pierdere de izolare proastă. Izolarea însă nu
contează în aplicaţiile unidirecţionale deoarece multiplexorul combină câteva ieşiri ale aceluiaşi emiţător.
Figura V.14 prezintă o aplicaţie CWDM unidirecţională.

Sursă
Sursă
RF IN RF OUT
Tx bandă L Rx bandă L Receptor DBS
1510 nm C
RF OUT O
RF IN Receptor DBS M
Tx bandă L Rx bandă L
1530 nm Ieşiri Ieşiri B
optice RF OUT I
optice
Tx bandă L demulti- Rx bandă L Receptor DBS N
RF IN 1550 nm plexate E
RF OUT R
Tx bandă L Rx bandă L Receptor DBS
1570 nm
RF IN

Intrare optică
multiplexată
Sursă Sursă

Fig.V.14. Aplicaţie CWDM unidirecţională

- APLICAŢII BIDIRECŢIONALE CWDM

Într-o aplicaţie bidirecţională, ilustrată în figura V.15, oricare capăt al fibrei poate fi o intrare sau o
ieşire, cerând o izolare bună a demultiplexoarelor pentru a garanta că sistemul va lucra fără interferenţă
între canale.
Bandă L Tx bandă L Bandă L
Rx
1510 nm bandă L

Bandă L Tx bandă L Bandă L

Rx
1530 nm bandă L

Bandă L Tx bandă L Bandă L

CWDM Rx
1550 nm CWDM
bandă L
6 canale 6 canale
Bandă L Rx Tx bandă L Bandă L
bandă L 1570 nm

25 can. CATV Tx 25 canale Rx 25 can. CATV

CATV 1590 nm 25 can. CATV

25 can. CATV Tx 25 canale 25 can. CATV

Rx
25 can. CATV CATV 1610 nm

Fig.V.15. Aplicaţie CWDM bidirecţională

 MULTIPLEXARE DENSĂ CU DIVIZAREA LUNGIMII DE UNDĂ (DWDM)

Multiplexarea densă cu divizarea lungimii de undă (DWDM - Dense wavelength-division

multiplexing) a revoluţionat tehnologia transmisiilor de date prin creşterea capacităţii de semnal care
poate fi transportat de o singură fibră. Această creştere presupune că semnalele optice de intrare sunt
asignate unor lungimi de undă specifice din cadrul unei anumite benzi de frecvenţă şi apoi multiplexate
pe o fibră. Acest proces permite mai multor canale video, audio, şi de date să fie transmise printr-o unică
fibră, cu menţinerea celorlalte performanţe ale sistemului şi îmbunătăţind astfel partea de transport.
Această tehnologie răspunde cererii crescânde de transmisii de date eficiente şi capabile să lucreze cu
formate diferite, cum ar fi SONET/SDH, în timp ce lăţimea de bandă necesară creşte şi ea.
Amplificatorul optic de pe fibră, componentă a sistemului DWDM, oferă o metodă eficientă
cost/rezultate de a primi şi amplifica semnale optice fără a le converti în semnale electrice. În plus,
sistemul DWDM amplifică o gamă largă de lungimi de undă din regiunea de 1550 nm. De exemplu
pentru un sistem DWDM ce multiplexează 16 lungimi de undă pe o singură fibră optică, va scădea
numărul amplificatoarelor cu un factor de 16 la fiecare poziţie de regenerare. Folosirea unui număr mic de
regeneratoare în reţele pe distanţe mari va conduce la puţine întreruperi şi la o îmbunătăţire a eficienţei.
Componentele importante pentru sistemele DWDM sunt: emiţătoarele, receptoarele,
amplificatoarele de pe fibră, multiplexoarele DWDM şi demultiplexoarele DWDM. Aceste componente,
construite în conformitate cu standardele ITU de canale permit unui sistem DWDM să se interfaţeze cu
orice alt echipament şi să implementeze soluţii optice în cadrul reţelei.
Un dispozitiv DWDM poate arăta ca în figura V.16.

Fig.V.16. DWDM cu grătar (reţea de difracţie) Bragg (aspect exterior)

Primul tip de cuplor DWDM se bazează pe fibre-grătar Bragg (FBG - fiber Bragg grating)
ilustrate în figura V.16, aspectul exterior şi în figura V.17, principiul de funcţionare. Reţelele de difracţie
Bragg (grătarele Bragg) sunt compuse dintr-o bucată de fibră cu un indice al miezului modificat periodic
şi este expus unei interferenţe cu ultraviolete. Ca urmare fibra-grătar (de lungimi de undă) se comportă ca
un reflector dependent de lungimea de undă, făcând în acest fel o separare precisă.
λ2 se reflectă aici
(cu λ reflectat diferit)
Fibră grătar Bragg

λ1 se reflectă aici

λ1 λ2 λ1 λ2
Pulsuri la Pulsuri la
intrare ieşire

Circulator

Fig.V.17. Reţea de difracţie Bragg

 Al doilea model este bazat pe filtre dicroice cascadate, de tipul celor folosite în sistemele WDM
prezentate anterior pentru cazul cu două lungimi de undă. Într-un cuplor DWDM, un al doilea filtru
dicroic se plasează acolo unde avem deja fibra 2 (vezi figura V.12) şi astfel filtre dicroice adiţionale ar
putea fi cascadate până când toate lungimile de undă vor fi combinate şi separate. La un cost moderat,
metoda filtrelor dicroice asigură stabilitate şi o excelentă izolare între canale.

SPAŢIEREA ÎNTRE CANALE

Spaţierea între canalele DWDM determină performanţa sistemului; 50 GHz şi 100 GHz se găsesc
ca standarde ITU pentru spaţierea canalelor. În mod curent, 100 GHz este cea mai folosită şi cea mai de
încredere spaţiere. Această spaţiere permite folosirea unor proiecte de sistem fără a impune limitări
amplificatoarelor pe fibră disponibile. Oricum spaţierea canalelor depinde de componentele sistemului.
Spaţierea canalelor este separarea minimă în domeniul frecvenţă dintre două semnale
multiplexate. Banda amplificatoarelor optice şi abilitatea receptoarelor de a identifica două lungimi de
undă apropiate determină spaţierea canalelor. Figura V.18 ilustrează specificaţiile DWDM tipice.

Spaţierea între
canale Riplul în banda
de trecere
Izolare
Izolare adiacentă
totală canal
canal

Lungimea de
Banda de trecere undă centrală
a canalului
Fig.V.18. Caracteristicile optice tipice pentru DWDM

DWDM presupune trimiterea unui mare număr de semnale optice foarte apropiate pe o singură
fibră. Standardele dezvoltate de ITU (International Telecommunications Union) definesc lungimea de
undă optică exactă folosită în aplicaţiile DWDM. Centrul benzii DWDM este la 193,1 THz cu spaţierea
între canale standard de 200 GHz şi 100 GHz. Cea mai „apropiată” spaţiere standard (100 GHz) permite
transmisia a 45 de canale pe o singură fibră. Un sistem cu 45 de canale ar putea acoperi toată gama de 35
nm şi implică un EDFA cu lăţime mare de bandă, câştig egal pentru orice λ, dar şi scump.
Dar deoarece constructorii de sisteme au căutat să împacheteze mai mult de 45 de canale la 100
GHz spaţiere, ei au început să folosească spaţieri mai mici între canalele optice. Spaţierea canalelor, în
GHz, depinde de lungimile de undă optice astfel: o spaţiere de 200 GHz corespunde la 1,6 nm, 100 GHz
corespunde la 0,8 nm, 50 GHz la 0,4 nm. Cel mai probabil, 50 GHz urmează după 100 GHz, deşi
încercări la 75 GHz şi 37,5 GHz se pot găsi în literatura de specialitate. Dar din moment ce nu este nimic
deosebit cu aceste numere, se pare că 50 GHz este următorul pas logic sub 100 GHz. Folosind o spaţiere
de 50 GHz (0,4 nm) este posibil ca 45 de canale să ocupe doar 17,5 nm din lăţimea de bandă optică.
Aceasta simplifică cerinţele pentru amplificatoarele optice din sistem.
Datorită diferenţelor subtile de culoare în fiecare din canalele optice, demultiplexoarele optice
DWDM de mare performanţă trebuie să fie foarte stabile în timp cu temperatura şi să rejecteze canalele
optice adiacente la demultiplexare, astfel încât ele să nu poată interfera.
Limite impuse de diafonie
În reţelele WDM, diafonia poate să apară din considerente legate de neliniaritatea dispozitivelor
optice, fineţea acordului emiţătoarelor şi receptoarelor optice, caracteristica de transfer a filtrelor optice
etc. Autooscilaţia curentului de injecţie şi fenomenul de „chirp” (modificarea λ) care apar la comutarea
directă a diodelor laser, saturarea amplificatoarelor optice la semnale de intrare mari şi altele, pot duce la
diafonie şi intermodulaţie, mai ales dacă distanţa dintre canalele λ este mică.

Fig.V.19. Lungimile de undă standard ITU pentru DWDM

 V.1.5. DEMULTIPLEXARE ÎN LUNGIME DE UNDĂ

FILTRE OPTICE

Filtrele optice sunt dispozitive optice deosebit de importante în recepţia semnalelor optice în
sistemele WDM. Ele pot fi realizate ca filtre acordabile sau fixe.
Filtrul etalon constă dintr-o cavitate optică delimitată de două suprafeţe reflectoare paralele.
Lumina care intră în cavitate este reflectată de un număr de ori între cele două oglinzi înainte de a părăsi
rezonatorul. Modificând drumul optic dintre oglinzi, fie prin modificarea distanţei fizice, fie a indicelui de
refracţie, fie combinat, se poate alege o singură lungime de undă care să treacă prin cavitate, celelalte
interferând distructiv. Prin diverse modificări cum ar fi filtre multicavitate sau mai multe treceri printr-o
singură cavitate, se poate îmbunătăţi numărul de canale selectate.

Caracteristicile filtrelor
Filtrele optice acordabile sunt caracterizate în primul rând de:
- gama de acord;
- fineţea sau precizia acordului;
- timpul de acord.
Gama se referă la domeniul spectral în care pot fi acordate, cu păstrarea valorilor nominale ale
caracteristicilor. Timpul de acord se referă la intervalul de timp necesar filtrului de a trece de pe o
frecvenţă optică pe alta. Filtrele rapid acordabile sunt necesare în sistemele WDM, în special în LAN-uri
bazate pe arhitecturi de tipul difuzare şi selectare.

Parametrii cei mai importanţi ai filtrelor optice sunt:

- banda de trecere centrată pe o lungime de undă dată;
- gama de frecvenţe blocate (free spectral range) situată între frecvenţele de trecere;
- raportul celor două mărimi de mai sus, care exprimă numeric puterea de separare a filtrului.

Conceptul demultiplexării folosind un filtru optic este ilustrat în figura V.20. În figură avem patru
canale ce intră într-un filtru optic cu o funcţie de filtrare a semnalului transmis neideală (reală). Maximul
de transmisie al filtrului este centrat pe canalul dorit, în acest caz λ3, în consecinţă se transmite acest canal
şi se blochează toate celelalte. Datorită funcţiei neideale de transfer a filtrului, o parte din energia optică a
canalelor învecinate se scurge prin filtru, cauzând diafonie între canale, altfel spus între lungimi de undă.
Această diafonie are efectul reducerii semnalului selectat dar poate fi minimizată prin creşterea
separării spectrale dintre canale.

Canal Filtrul
modulat optic

λ1 λ2 λ3 λ4 λ1 λ2 λ3 λ4
Lungime de undă Filtru optic
reglabil
INTRARE IEŞIRE
(λ 3)

Fig.V.20. Canale optice WDM demultiplexate cu un filtru optic

1.Filtrul Fabry-Perot
Unul dintre cele mai cunoscute filtre optice interferenţiale este rezonatorul Fabry-Perot (FP). El
funcţionează într-o manieră asemănătoare rezonatorului laser FP. Constă dintr-un material semiconductor
închis între două suprafeţe paralele semireflectoare. La o lungime fizică dată a rezonatorului, există un
număr infinit de lungimi de undă care satisfac condiţia de compunere în fază a undelor la ieşirea din filtru.
În jurul fiecărei frecvenţe de rezonanţă, filtrul are o bandă de trecere. Distanţa dintre două benzi de trecere
succesive reprezintă banda de blocare (free spectral range). Este evident că selectivitatea filtrului depinde
de unghiul de incidenţă a radiaţiei la suprafaţa rezonatorului deoarece ea determină distanţa dus-întors
necesară compunerii în fază a undelor.
Asemenea filtre pot fi uşor acordate în lungime de undă în mai multe moduri:
- modificarea indicelui de refracţie prin efect electrooptic sau produsă de un curent electric;
- modificarea unghiului de incidenţă a undelor. Acordul unghiular deplasează simultan frecvenţele
de acord ale tuturor lungimilor de undă provenite de la diferite transmiţătoare;
- acord mecanic al cavităţii modificând lungimea fizică a acesteia.
Filtrele optice cu cristale lichide sunt o realizare a ultimilor ani şi promit aplicaţii interesante în
viitor. Ele sunt, în principiu, filtre de tip FP care în interiorul rezonatorului folosesc un mediu cu cristale
lichide. Acordul filtrului se face prin modificarea în câmp electric a indicelui de refracţie a cristalului
lichid.

2.Filtre Bragg
Altă categorie de filtre optice cu aplicaţii în sistemele WDM se bazează pe reţele de difracţie de
tip Bragg transpuse în medii optice. Filtrele electrooptice realizate pe bază de reţea de difracţie indusă
prin câmp electric în cristale electrooptice sunt rapid acordabile. Timpul de acord este limitat de viteza
electronilor şi poate ajunge la câteva ns.
Vom ilustra sub o altă formă un cuplor DWDM ce se bazează pe filtre-grătar Bragg (FBG - fiber
Bragg grating), sau reţele de difracţie cum sunt cunoscute, ilustrat în figura V.21 ca principiu de
funcţionare. Grătarele Bragg sunt compuse dintr-o bucată de fibră cu un indice al miezului modificat
periodic.
Fibră optică

Intensitate Intensitate
λroşu λgalben λalbastru

Spectru λ λr λg λa λ
incident
Spectru
Reţele de difracţie reflectat
Bragg

Intensitate

λ
λroşu λgalben λalbastru

Fig.V.21. Grătar (reţea de difracţie) Bragg (principiu de funcţionare)

 3.Filtre pe bază de interferometre Mach-Zender
Se foloseşte pentru acord o modulaţie electrooptică externă. Un singur interferometru nu are o
selectivitate în λ foarte bună şi de aceea se utilizează mai multe interferometre în serie pentru a obţine
benzi de trecere înguste. Aşa cum s-a prezentat anterior în secţiunea dedicată modulaţiei, astfel de
dispozitive sunt uşor de realizat pe bază de niobat de litiu şi prezintă acelaşi principiu de funcţionare: pe
două ghiduri optice identice se propagă în paralel două fascicule optice provenite de la aceeaşi intrare şi
care apoi se recombină la ieşire în mod constructiv sau distructiv, funcţie de λ dorit la ieşire. Construind
un lanţ de asemenea filtre interferenţiale, se poate ajunge la selectarea unei singure lungimi de undă.
Controlul defazajului dintre cele două fluxuri optice se poate face prin efect electrooptic, timpul de acord
fiind în acest caz foarte mic, de ordinul a 100 ns. Numărul de elemente care se pot conecta în cascadă este
mic, până la 8, ceea ce face ca domeniul de acord să fie limitat.

4.Filtre acustooptice
Un acord foarte rapid se poate obţine în cazul filtrelor acustooptice. Funcţionarea lor se bazează
pe interacţiunea dintre câmpul acustic şi câmpul optic într-un mediu de propagare comun. Undele acustice
sunt produse de un traductor piezoelectric acţionat de un câmp de RF şi creează o variaţie periodică a
indicelui de refracţie care devine o reţea de difracţie pentru câmpul optic. Unghiul de difracţie depinde de
unghiul de incidenţă al radiaţiei optice, de lungimea de undă şi de pasul reţelei de difracţie. Modificând
lungimea de undă acustică, se poate selecta lungimea de undă care trece prin filtru, celelalte lungimi
interferând distructiv.
Timpul de acord al filtrului acustooptic este limitat de timpul de propagare a câmpului acustic prin
mediul optic şi este de ordinul a câtorva μs. Gama de acord acoperă ferestrele spectrale de 1310 şi 1550
nm în care se pot selecta până la 100 de canale.
O observaţie utilă este că folosind simultan mai multe unde de RF, pot fi selectate simultan mai
multe canale optice. Ele trebuie să fie suficient de depărtate pentru a reduce diafonia posibilă între canale.
Banda de trecere a filtrelor acustooptice este mai largă decât la filtrele FP, de acea sunt utile mai curând la
filtrarea unor benzi optice decât a unor canale individuale.

5.Filtre electrooptice
Filtrele electrooptice funcţionează după un principiu asemănător filtrelor acustooptice, cu
deosebirea că variaţia periodică a indicelui de refracţie se obţine prin efect electrooptic, în urma unei
injecţii controlate de curent sau prin aplicarea unui câmp electric. Timpul de acord este limitat de viteza
de deplasare a electronilor în cristalul electrooptic şi poate fi de ordinul ns. Gama de acord este mică, sub
20 nm, iar numărul de canale selectabile în această gamă este în jur de 10.

6.Filtre fixe
Filtrele neacordabile sunt mai uşor de construit şi sunt deosebit de utile în implementarea
multiplexoarelor, demultiplexoarelor optice şi a ariilor de receptoare. Un exemplu de filtre fixe sunt
filtrele de difracţie. Ele sunt realizate sub forma unei reţele de difracţie care separă lumina incidentă în
componentele sale. Atunci când o sursă de lumină policromatică atinge o reţea de difracţie (vezi figura
V.22), fiecare lungime de undă este difractată la un unghi diferit şi deci către un punct diferit din spaţiu.
Folosind o lentilă, aceste lungimi de undă pot fi focalizate în fibre individuale, deci câte o lungime de
undă în fiecare fibră.
Fibre Lungimi de undă
λ1 difractate
λ2
λn

Raza incidentă λ1+λ2+…λn

Lentile
Reţea de difracţie

Fig.V.22. Demultiplexare prin reţea de difracţie

 V.1.6. COMPARAŢIE ÎNTRE CWDM ŞI DWDM

Rar
20 nm

CWDM
- Cu laser fără sistem de răcire;
- Spaţierea între canale 20 nm în banda S+C+L (1470-1610 nm);
- Până la 16 canale;
- Distanţă maximă 80 km.

Dens

0,8 nm
i

DWDM
Fig.V.23. Comparaţie CWDM-DWDM

- Cost ridicat, laser precis, răcit pentru a compensa modificările de temperatură;

- Spaţiere între canale de 1,6 nm (200 GHz) sau 0,8 nm (100 GHz) în benzile C+L;
- Până la 180 canale;
- Pe distanţe mari cu amplificatoare optice.

Spaţiere între lungimile de undă:

- CWDM: 20 nm distanţă între lungimile de undă disponibile (de la 1270 nm la 1610 nm);
- DWDM: 0,4 nm spaţiere (50 GHz), 0,8 nm (100GHz) şi 1,6 nm (200 GHz) (de la 1525 la 1615
nm)
Canale disponibile:
- CWDM: cu 4 canale: 1510, 1530, 1550, 1570 nm
cu 8 canale: 1470, 1490, 1510, 1530, 1550, 1570, 1590, 1610 nm
- DWDM: 8 canale şi mai mult

Laserii folosiţi:
- CWDM: laseri DFB fără sistem de răcire – funcţionează între 0 şi 70 0C, iar alunecarea lungimii
de undă datorată modificărilor de temperatură se încadrează între 6-7,5 nm.
 Cost:
- componentele CWDM sunt cu 50-70% mai ieftine decât la DWDM;
- 3-5 ori mai ieftin la nivelul managementului sistemului (software, etc).

V.1.7. MULTIPLEXOARE ŞI DEMULTIPLEXOARE

Recenta explozie a tehnologiei DWDM a forţat producătorii de fibre optice să dezvolte

multiplexoare şi demultiplexoare DWDM care să poată manipula lungimi de undă optice foarte apropiate.
Aceste modele necesită benzi de trecere foarte înguste, de obicei 0,4 nm lăţime, filtrări foarte abrupte
pentru rejecţia canalelor adiacente şi operare stabilă la creşterea temperaturii. Recent multiplexoarele au
câştigat în versatilitate deplasându-se dincolo de lungimile de undă „de bandă largă” în lungimi de undă
împachetate dens care pot fi integrate într-un sistem de transmisie multiplu de frecvenţă înaltă, 192 - 200
THz. Acest tip de sistem poate duce până la 16 canale comportându-se ca un cablu optic cu 16 canale şi

Tx A λ1
DATA IN Can. ITU #1

Tx B λ2
DATA IN Can. ITU #2
MUX
DWDM EDFA
DATA IN
Tx C λ3 4 canale λ1+λ2+λ3+λ4
Can. ITU #3

DATA IN
Tx D λ4
Can. ITU #4

λ1 Receptor
A DATA OUT

λ2 Receptor
B DATA OUT
Fibră 100 km DEMUX
DWDM
λ1+λ2+λ3+λ4 4 canale λ3 Receptor
C DATA OUT

λ4 Receptor
DATA OUT
D

Fig.V.24. Aplicaţie a unui sistem DWDM

fiecare canal aservind o purtătoare de STM-16/OC-48 (≈2,5Gbps).

Demultiplexoarele trebuie să elimine diafonia şi interferenţa dintre canale. Cuploarele şi filtrele
dicroice, ambele dispozitive pasive, sunt cele mai folosite în demultiplexoarele de azi.
 V.1.8. EXEMPLE DE CONFIGURAŢII

Schematic, un dispozitiv poate fi reprezentat în cazul celei mai simple aplicaţii astfel (figura
V.25):

Roşu
Port comun
Filtru
roşu/
Albastru
albastru

Figura V.25. Filtru roşu/albastru

Dispozitivul filtrează lungimile de undă de culori roşu şi albastru, dirijând razele luminoase la
porturile corespunzătoare.
Des întâlnită este şi următoarea configuraţie, ce se notează 1x4 (figura V.26):

DWDM
sau
DWDD Port comun
1x 4 (pentru toate lungimile
de undă combinate)

4 porturi pentru culori

diferite (lungimi de undă
individuale)

Port de upgrade
(pentru un set suplimentar
de lungimi de undă)

Fig. V.26. Dispozitive 1x4

Această creştere a lăţimii de bandă oferite de sistemele cu WDM permite operatorilor de sisteme
cu număr mic de fibre să adauge servicii noi prin simpla introducere a unor echipamente în headend şi la
noduri. Unele modele de DWDM au unul sau mai multe porturi adiţionale care permit operatorilor să
adauge lungimi de undă fără să întrerupă conexiunile existente.
Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (ITU) a specificat un set standard de peste 40 lungimi
de undă în fereastra de 1550 nm separate de 0,8 nm sau exprimat altfel, 100 GHz.

Perechi potrivite

DWDM DWDM
1 x 10 1 x 10

Fig.V.27. Perechi potrivite

În acest exemplu, dispozitivul DWDM combină şi transportă 10 lungimi de undă pe aceeaşi fibră.
DWDD (demultiplexorul) recepţionează şi separă toate cele 10 lungimi de undă şi le direcţionează prin
porturi individuale direct la receptoarele optice.

Folosirea porturilor de upgrade

În acest exemplu (figura V.28) dispozitivul DWDM combină şi trece 10 lungimi de undă pe o
singură fibră. Primul dispozitiv DWDD recepţionează toate lungimile de undă şi separă patru din ele pe
care le direcţionează prin porturi individuale direct la receptoarele optice. Celelalte lungimi de undă le
îndrumă prin portul de upgrade la alt dispozitiv DWDD.
Fiecare DWDD din cascadă separă un set diferit de lungimi de undă. Porturile de upgrade permit
operatorilor să adauge lungimi de undă fără a întrerupe conexiunile existente. De reţinut că această
cascadare a dispozitivelor DWDD prin intermediul porturilor de upgrade adaugă pierderi la fiecare nou
nivel în calea transmiţător-receptor.
 DWDM DWDM
1 x 10 1x4

Port de
upgrade
(-2 dB)

DWDM
1x4

Port de
upgrade
(-2 dB)

DWDM
1x4

Fig.V.28. Exemplu de folosirea porturilor de upgrade

V.1.9. TEHNOLOGIE DE VÂRF ACTUALĂ CU WDM

SISTEME OPTICE SCM-WDM

Multiplexarea purtătoarei optice (SCM - Optical sub-carrier multiplexing) este o schemă după care
mai multe semnale sunt multiplexate în domeniul RF şi transmise pe o singură lungime de undă. Un
avantaj semnificativ al SCM este că dispozitivele de microunde sunt mult mai mature decât dispozitivele
optice: stabilitatea unui oscilator de microunde şi selectivitatea în frecvenţă a unui filtru de microunde
sunt mult mai bune decât echivalentele lor optice. În plus, nivelul mic de zgomot de fază al oscilatoarelor
de RF fac detecţia coerentă în domeniul RF mai uşor de implementat decât în domeniul optic, iar
formatele de modulaţie avansate pot fi aplicate mai uşor.
 O aplicaţie binecunoscută a tehnologiei SCM în sistemele pe fibre optice este distribuţia CATV
analogică. Datorită implementării ieftine şi simple, SCM a fost de asemenea propus să transmită semnale
optice digitale multicanal folosind detecţia directă pentru LAN-uri optice.
Configuraţia de bază a unui sistem optic SCM/WDM este prezentată în figura V.29. În acest
exemplu, n semnale digitale independente de mare viteză sunt mixate cu N frecvenţe purtătoare diferite
de microunde fi. m lungimi de undă sunt apoi multiplexate împreună într-o configuraţie WDM optică. La
receptor, un demultiplexor optic separă lungimile de undă pentru detectoarele optice individuale. Apoi
detecţia coerentă RF este folosită la nivelul SCM pentru a separa canalele cu semnale digitale. Adăugarea
sau scoaterea unui canal este de asemenea posibilă la ambele nivele, lungime de undă şi SCM. Din
moment ce SCM/WDM este de fapt, un sistem WDM ultradens, tehnologia de RF şi microunde dă
posibilitatea existenţei unei distanţări între canale ce poate fi comparată cu lărgimea spectrală din banda
de bază, lucru altfel nerealizabil dacă folosim tehnologia optică.
Comparat cu sistemele TDM convenţionale de mare viteză, SCM este mai puţin sensibil la
dispersia fibrei, deoarece problema dispersiei este determinată de lăţimea benzii de bază a fiecărui canal
individual.

Transmiţător #1
Receptor #1
f1
can.1 λ1 f1
can.1

fn
can.n fn
λ1 can.n
MUX optic

DEMUX optic

Transmiţător #m Receptor #m
f1 f1
can.1 λm can.1

fn fn
can.n can.n
λm

Fig.V.29. Arhitectura unui sistem SCM/WDM

Comparat cu sistemele WDM convenţionale, pe de altă parte, SCM are o mai bună eficienţă
spectrală optică, datorită spaţierii mult mai înguste ce este permisă între canale.
SCM convenţional în general ocupă o bandă de modulaţie mai largă din cauza structurii de spectru
cu dublă bandă laterală şi de aceea este susceptibil la dispersia cromatică. În ideea de a rezolva pe cât
posibil problema dispersiei şi de a creşte eficienţa utilizării benzii optice, modulaţia optică SSB (Single
Side Band – cu bandă laterală unică) este esenţială pentru sistemele SCM/WDM pe distanţe lungi.
Din fericire, SSB optic este relativ simplu de realizat în sistemele SCM. Aceasta se întâmplă
deoarece nu există componente de frecvenţă joasă şi transformata Hilbert este astfel mult mai simplă
decât la OSSB (Optical SSB) din sistemele TDM convenţionale.

FTJ
Fibră

Receptor optic cu preamplificare

Purtătoare
Fig.V.30. Schema bloc simplificată a unui sistem SCM cu amplificare la receptorul optic
 Avantajele SCM/WDM sunt mai multe. Primul – costul unor tehnologii de microunde a ajuns deja
la nivele scăzute, în particular cele asociate cu TV.
Al doilea – distanţa mai mică dintre canale poate fi obţinută datorită stabilităţii acordului RF care
este mult mai bună decât în cazul acordării unui laser şi deoarece purtătoarele RF pot fi derivate din
cristale de cuarţ.
Al treilea – viteza acordării circuitelor oscilatorului local RF poate fi mult mai mare decât cea a
filtrelor optice acordabile disponibile în comerţ. Acest fapt poate fi exploatat pentru a oferi comutare
rapidă de pachete.
În final, este mai uşor la frecvenţe de microunde decât la frecvenţe optice să se folosească formate
de modulaţie care obţin mai mult de un bit per baud, ca de exemplu – QPSK.
Totuşi sunt câteva dezavantaje ale variantei SCM/WDM. Diodele laser şi fotodetectoarele au o
plajă dinamică finită. Se poate calcula matematic că adăugarea algebrică a M semnale de microunde de
frecvenţe diferite necesită ca, pentru evitarea distorsiunilor de intermodulaţie severe, puterea radiată
pentru fiecare subpurtătoare de microunde să fie mai mică decât 1/ M × (maximul puterii laserului), o
penalitate serioasă aplicată bugetului legăturii optice.

SONET/SDH CU DWDM

Multiplexarea sincronă este reprezentată de TDM. Transmisia optică foloseşte un alt tip de
multiplexare, WDM. Prin folosirea DWDM ca transport pentru TDM, investiţiile în echipamente SONET
deja existente pot fi conservate. Totuşi uneori noile implementări pot elimina anumite nivele de
echipament. De exemplu echipamentul de multiplexare SONET poate fi eliminat cu totul prin interfaţarea
directă cu echipament DWDM din comutatoarele de pachete ATM, unde interfeţele OC-48 sunt ceva
obişnuit. (vezi figura V.31). În plus, în cazul upgrade-urilor nu este obligatorie conformarea cu interfeţe
cu debite binare specifice, ca la SONET, unde însumările tributarelor iau numai anumite valori.
Semnalele optice se atenuează la trecerea lor prin fibră şi trebuie regenerate periodic în noduri ale
reţelei. În reţelele optice SONET/SDH înainte de introducerea DWDM, situaţia s-a prezentat astfel:
fiecare fibră purtând un singur semnal optic, de obicei la 2,5 Gbps, a necesitat câte un regenerator
electronic la fiecare 60 – 100 km. Deoarece noi şi noi fibre au fost introduse în reţea, costul total al
regeneratoarelor a devenit foarte mare şi nu numai datorită costului regeneratoarelor ca atare, dar au
trebuit să fie luate în considerare şi facilităţile de alimentare şi de dispunere într-o incintă a lor. Prin
urmare, nevoia de a adăuga regeneratoare a determinat o creştere a timpului necesar introducerii
semnalului pe o fibră.

Terminal
SONET
OC-n

WDM
Comutator OC-48
ATM

Ruter/ OC-48
Comutator
nivel 3

Fig.V.31. Interfaţă directă SONET - DWDM

 Un singur amplificator optic poate reamplifica toate canalele de pe o fibră DWDM fără a le
demultiplexa şi procesa individual, cu un cost apropiat de cel al unui singur regenerator. Amplificatorul
optic doar amplifică semnalele; el nu le reface forma, nu le resincronizează şi nu le retransmite aşa cum
face un regenerator, prin urmare este necesară totuşi o regenerare periodică a lor, dar la intervale mult mai
mari. În funcţie de sistem, semnalele pot fi acum transmise de la 600 la mii de kilometri fără regenerare.

Se adaugă mai multe

lungimi de undă

Se cresc debitele
binare

Fig.V.32. Upgrade cu DWDM

În plus faţă de reducerea costurilor, sistemele DWDM simplifică mult modul de creştere a
capacităţii reţelei. Singura cerinţă este de a instala interfeţe adiţionale sau cu debite binare mai mari în
echipamentele DWDM de la fiecare capăt al fibrei. În unele cazuri este necesară doar creşterea numărului
de lungimi de undă pe fibră, utilizând la maxim interfeţele existente, aşa cum este prezentat în figura
V.32). Amplificatoarele optice deja existente vor amplifica noul canal fără nici un alt regenerator. În
cazul adăugării unor interfeţe cu debite binare mai mari, trebuie analizat tipul de fibră cerut de noile
condiţii.
Deşi amplificatoarele sunt de un mare folos în transportul pe distanţe mari, ele nu sunt necesare de
cele mai multe ori în reţele urbane sau metropolitane. Acolo unde distanţele dintre elementele reţelei sunt
relativ scurte, puterea semnalului şi integritatea formei sale sunt acceptabile fără a fi nevoie de
amplificare. Dar în reţelele metropolitane care se lărgesc foarte mult, amplificatoarele devin necesare la
un moment dat.

Îmbunătăţirea performanţei şi a fiabilităţii

Reţelele metropolitane şi naţionale de azi suportă multe aplicaţii critice care solicită disponibilitate
non-stop, cum ar fi plăţile şi facturările de pe mainframe-uri sau instalaţii client-server din centrele de
date. Backup-ul continuu, procesarea descentralizată a datelor şi stocarea sunt esenţiale. Aceste aplicaţii
plus refacerea datelor după o întâmplare nefericită cu urmări dezastruoase au cerinţe mari de performanţă
şi fiabilitate.
Cu DWDM, reţeaua de transport este teoretic fără constrângeri din partea vitezei electronicii
utilizate în alte cazuri. Nu este nevoie de conversie optic-electric-optic (OEO) când se folosesc
amplificatoare optice în locul regeneratoarelor pe legătura optică. Deşi nu sunt încă predominante,
interfeţele optice directe la echipamentul DWDM pot de asemenea elimina prezenţa funcţiei OEO.
În timp ce amplificatoarele optice constituie un factor major în extinderea ariei de acoperire a
DWDM, şi alţi factori trebuie analizaţi la proiectarea unui astfel de sistem; de exemplu, la DWDM apar
noi restricţii privind efectele neliniare şi de dispersie.
Multe componente, cum ar fi multiplexoarele optice cu adăugare/eliminare (OADM - optical
add/drop multiplexer) sunt pasive şi de aceea ele continuă să lucreze chiar dacă se întrerupe alimentarea.
În plus aceste componente au un foarte bun timp mediu de defectare (MTBF - mean time between
failures). Schemele de protecţie implementate în echipamentele DWDM dar şi în restul reţelei sunt cel
puţin la fel de robuste ca cele de la SONET/SDH. Toate aceşti factori contribuie la o mai bună
performanţă şi la o întreţinere mai uşoară a reţelei optice.

Capacitatea de management a reţelei

Unul din avantajele oferite de tehnologia SONET/SDH este existenţa canalului pentru comunicaţii
de date (DCC). Pe acest canal se circulă date de administrare, alarme, informaţii de control şi mesaje
pentru întreţinerea reţelei. Când SONET-ul este transportat pe DWDM, DCC continuă să realizeze aceste
funcţii între elementele reţelei SONET. În plus, un sistem DWDM poate avea propriul său canal de
management pentru nivelul optic. Asemănător cu alte situaţii întâlnite în transmisia de date, avem şi aici
două cazuri; pentru managementul în afara benzii, o lungime de undă adiţională (de exemplu, a 17-a
lungime de undă dintr-un sistem cu 16 lungimi de undă) poate fi utilizată pe post de canal optic
supervizor, iar pentru managementul în bandă (în limitele benzii de lucru) o anumită bandă îngustă (de
exemplu 8 kHz/canal) se poate rezerva în scopul supravegherii fiecărui canal în parte.

Beneficii adiţionale

Modificările în sens crescător de trafic de la voce la date au importante implicaţii pentru proiectarea
şi modul de operare al reţelelor purtătoare. Introducerea tehnologiilor cu comutare de celule cum ar fi
ATM şi Releul de cadre (Frame Relay) demonstrează limitările benzii înguste din reţelele cu comutare de
pachete, dar limitele acestor tehnologii tocmai sunt atinse. Cerinţele unor reţele centrale de date în care se
însumează traficul de la toate nodurile din reţea sunt destul de mari. Începând cu OC-48, debit disponibil
comutatoarelor de celule şi pachete, devine posibilă eliminarea costisitoarelor multiplexări SONET -
conexiunile OC-48 pot interfaţa direct cu echipamentul DWDM.

APLICAŢIILE DWDM ÎN CATV

Cele mai întâlnite multiplexări în aplicaţiile de TV sunt cu 4, 8 sau 16 lungimi de undă. Pentru
transmisiile digitale sunt mai folosite cu 20, 32 şi 40 lungimi de undă, iar sistemele de transmisie din
reţelele mai noi pot folosi 80 sau mai multe lungimi de undă per fibră.
 Nr Frecv. λ 100 GHz 100 GHz 200 GHz 400 GHz 2 unde
canal ITU central spaţiere spaţiere spaţiere spaţiere spaţiere
(THz) (nm) 32 canale 16 canale 8 canale 4 canale 2 canale

Fig.V.33. Lungimile de undă WDM pentru CATV

 V.2.COMPONENTE ACTIVE - AMPLIFICATOARE OPTICE

Odată cu cererea pentru lungimi de transmisie cât mai mari, amplificatoarele optice devin o
componentă esenţială a sistemelor pe fibre optice de mari distanţe. Amplificatoarele optice cu
semiconductor (SOA - semiconductor optical amplifiers), amplificatoare pe fibră dopate cu erbiu (EDFA
- erbium doped fiber amplifiers), amplificatoare optice Raman diminuează efectele dispersiei şi atenuării
permiţând îmbunătăţirea performanţei sistemelor optice de mare distanţă.

AMPLIFICATOARE OPTICE CU SEMICONDUCTOR

Amplificatoarele optice cu semiconductor (SOA) sunt în esenţă diode laser, fără oglinzi pe
margini şi cu fibre ataşate la ambele capete. Ele amplifică orice semnal optic ce soseşte de la una din fibre
şi transmite o versiune amplificată a semnalului la ieşirea celei de-a doua fibre. SOA sunt fabricate în
mici cutiuţe şi lucrează pentru sisteme pe 1310 nm şi 1550 nm. În plus, ele transmit bidirecţional, iar
dimensiunea redusă a dispozitivului este un avantaj faţă de EDFA-uri. Totuşi, neajunsurile SOA include
pierderi mari la cuplaje, dependenţă de polarizare şi o caracteristică înaltă de zgomot. Figura V.34
ilustrează elementele de bază ale unui amplificator optic cu semiconductor.

„Cip” cu laser
semiconductor
Fibra #1
Înveliş
antireflexiv

Ghid de undă

Fibra #1

Fig.V.34. Amplificator optic cu semiconductor

Reţelele optice moderne utilizează SOA în diferite feluri:

- Amplificator de putere: multe variante de laseri reglabili scot la ieşire nivele mici de putere
optică şi trebuie imediat urmaţi de un amplificator optic (un amplificator de putere poate folosi fie un
SOA, fie un EDFA).
- Amplificator de linie: realizează amplificarea pe calea de semnal.
- Conversia lungimii de undă: implică modificarea lungimii de undă a unui semnal optic.
- Preamplificator la recepţie: SOA poate fi plasat în faţa detectorului pentru a îmbunătăţi
sensibilitatea.

AMPLIFICATOARE CU FIBRĂ DOPATĂ CU ERBIU

Deoarece sistemele DWDM manipulează informaţia optică şi nu cea electrică, este imperios
necesar ca aplicaţiile pe distanţe mari să nu sufere efectele dispersiei şi atenuării. Amplificatoarele cu
fibră dopată cu erbiu (EDFA - Erbium-doped fiber amplifiers) rezolvă aceste probleme. EDFA sunt fibre
optice bazate pe siliciu şi care sunt dopate cu erbiu. Acest element rar întâlnit pe Pământ are nivelele
energetice în structura sa atomică de aşa natură încât poate amplifica lumina la 1500 nm. O „pompă” laser
pe 980 nm este folosită pentru a injecta energie în fibra dopată. Când un semnal slab la 1310 nm sau 1550
nm intră în fibră, lumina stimulează atomii acestui element rar pentru a elibera energia lor stocată, ca
lumină adiţională de 1310 nm sau 1550 nm. Acest proces continuă cât timp semnalul traversează fibra,
devenind din ce în ce mai puternic. Figura V.35 ilustrează o fibră dopată cu erbiu.

Emisii spontane
amplificate
Semnal de ieşire
amplificat
Fibră dopată cu erbiu
Semnal de ieşire
Emisii spontane
de la pompă
amplificate

Semnal de intrare
în banda de 1550 nm
Semnal de intrare
de la pompă

Fig.V.35. Fibră optică dopată cu erbiu

Fotonii „pompei” amplifică semnalul de intrare în domeniul optic, evitând aproape toate
componentele active. Puterea de ieşire a unui EFDA este mare şi astfel este nevoie doar de câteva
amplificatoare pentru orice proiect de sistem. Procesul de amplificare este independent de debitul de date.
Datorită acestui fapt, upgrad-area unui sistem presupune doar schimbarea terminalelor de emisie/recepţie.
Deoarece cererile pentru o lăţime de bandă cât mai mare cresc, se apelează la amplificatoare
optice cât mai eficiente şi fiabile. Banda utilizabilă a unui EFDA este doar în jur de 30 nm (1530 nm-
1560 nm), dar minimum de atenuare este în gama 1500 - 1600 nm. Amplificatorul pe fibră dual-band
(DBFA) rezolvă problema lăţimii de bandă utilizabile. DBFA este similar EDFA-ului, dar banda sa
ocupă de la 1528 nm la 1610 nm. Prima parte este similară cu aceea a EDFA, iar a doua este cunoscută ca
amplificator de fibră cu bandă extinsă (EBFA - extended band fiber amplifier). Câteva caracteristici ale
EBFA: câştig egal la toate λ din gama de 35 nm acoperită, se ajunge greu la saturaţie, zgomot scăzut.

Figura V.36 prezintă schema unui EDFA cu toate componentele sale.

Izolator #1
Fibră dopată Izolator #3
Intrare 99%
WDM #1 cu erbiu Cuplor 99% Ieşire
Cuplor WDM #2
optică optică
(1550 nm) #1 #2 (1550 nm)
1% 1%
1%
Izolator #2

Detector #2 Detector #3
Detector #1
pentru reflexii pentru ieşire
pentru intrare

Pompa laser #1 Pompa laser #2

980 nm 980 nm

Microcontroler

Fig.V.36. Schema bloc a unui EDFA „dual pump”

 Cuplorul de intrare, Cuplor #1, permite microcontrolerului să monitorizeze lumina incidentă, prin
detectorul #1. WDM #1 este întotdeauna prezent şi asigură modalitatea de a injecta lumină cu lungimea
de undă de 980 nm în fibra dopată cu erbiu. WDM #1 permite de asemenea semnalului optic de intrare să
fie cuplat în fibra dopată, cu pierderi optice minime. Fibra dopată cu erbiu are de obicei o lungime de
ordinul zecilor de metri; acest tip de fibră are pierderi optice relativ mari, astfel că lungimea sa este
optimizată pentru a oferi maximum de putere la ieşire în banda de 1550 nm. WDM #2 este prezent numai
la EDFA-urile dual pumped (cu două pompe). El cuplează energie adiţională la 980 nm de la pompa laser
#2 în celălalt capăt al fibrei dopate, crescând câştigul şi puterea de ieşire. Cuplorul #2 este opţional şi
poate avea doar unul din cele două porturi ilustrate sau poate fi omis cu totul. Cantitatea care merge la
detectorul #3 este folosită pentru a monitoriza puterea optică de ieşire. Procentul care se duce la
detectorul #2 este utilizat la monitorizarea reflexiilor înapoi către EDFA. Acest traseu este important şi
pentru determinarea momentelor când conectorul de la ieşirea optică a fost deschis. În astfel de situaţii
semnalul reflectat înapoi creşte şi microcontrolerul poate fi setat să oprească pompa de laser, oferind o
măsură de siguranţă tehnicienilor care lucrează cu EDFA-uri.
În figura V.37 este prezentat un EDFA cu două etaje plus un etaj intermediar de acces. Ieşirea
primului etaj EDFA şi intrarea în cel de-al doilea sunt scoase în exterior şi puse la dispoziţia
utilizatorului. Accesul la etajul de mijloc este important în sistemele pe fibre optice de mare performanţă.
Pentru a reduce dispersia globală a sistemului se folosesc cu periodicitate fibre de compensare a dispersiei
(DCF - dispersion compensating fiber). Dar apar probleme la utilizarea DCF, în multe cazuri pierderile de
inserţie ajungând la 10 dB. Plasând DCF la punctul de acces al etajului intermediar dintr-un EDFA cu
două etaje, se reduc semnificativ efectele negative asupra sistemului.

Acces la etajul
Fibră dopată cu intermediar Fibră dopată cu
erbiu #1 erbiu #2
Izolator #1 WDM #1 Izolator #2 Izolator #3 WDM #2 Izolator #4
Intrare Ieşire
optică optică
(1550 nm) (1550 nm)

Pompa laser #1 Pompa laser #2

980 nm 980 nm

Microcontroler

Fig.V.37. EDFA din două etaje şi cu acces din exterior

Cele mai multe dispozitive EDFA amplifică lumina dintr-o bandă îngustă, de 12 nm. Adăugând
filtre cu egalizare a câştigului se poate creşte banda la peste 25 nm.
Deoarece EDFA-urile îmbunătăţesc mult performanţa sistemului, ele şi-au găsit utilizarea în
sistemele de comunicaţii optice pe distanţe mari, cu debite mari de date şi în sistemele mari de distribuţie
CATV. Aplicaţiile CATV necesită adesea divizarea semnalului către mai multe fibre, iar EDFA poate
mări semnalul înainte şi/sau după splitare. Sunt patru mari aplicaţii care de obicei solicită amplificatoare
pe fibre: amplificator de putere/booster, amplificator in-line, preamplificator şi compensator de pierderi
pentru reţelele optice. Mai jos sunt descrise pe scurt.
 Amplificator de putere/Booster

Figura de mai jos ilustrează primele trei aplicaţii ale amplificatoarelor optice. Amplificatoarele de
putere sunt plasate direct după emiţătorul optic, pentru situaţia când acesta nu poate debita puterea cerută
de sistemul în cauză.

Transmiţător
Amplif. de putere

Amplif. de linie

Receptor
Preamplif

Fig.V.38. Trei aplicaţii pentru EFDA

Amplificator de linie

Amplificatoarele de linie („in-line”) sau repetoare de linie, modifică un semnal de intrare mic şi îl
măresc pentru a-l retransmite mai departe pe fibră. Controlând zgomotul adăugat de EDFA se reduce
riscul limitării lungimii sistemului.

Preamplificatoare

Se folosesc în situaţia când semnalul care ajunge la receptor este prea slab, sub pragul de
sensibilitate al receptorului. Problema se rezolvă prin plasarea unui EDFA în faţa receptorului. Această
aplicaţie necesită însă atenţie deosebită acordată zgomotului adăugat de EDFA; acesta trebuie să fie cât
mai mic pentru a maximiza SNR.

Compensator de pierderi în reţelele optice

Considerând un spliter optic cu pierderi de inserţie de 10 dB şi un emiţător cu o ieşire optică de

+10 dBm, va rezulta că ieşirile spliterului vor fi de 0 dBm. Această putere de ieşire ar putea fi
acceptabilă pentru cele mai multe aplicaţii digitale; totuşi, în aplicaţiile CATV analogice ar fi la nivelul
puterii minime de recepţie. De aceea, puterea de ieşire va creşte în mod hotărâtor prin inserarea unui
EDFA înaintea spliterului optic (figura V.39).

Spliter
Transmiţător optic 8 ieşiri
1x8 optice
Amplif. de putere

Fig.V.39. Compensarea pierderilor în reţelele optice

 EDFA DE BANDĂ LARGĂ

Sistemele de comunicaţii optice ce transportă 100 sau mai multe lungimi de undă necesită
creşterea lăţimii de bandă aproape la 80 nm. Folosind un amplificator optic hibrid, constituit din două
amplificatoare optice separate, este posibilă amplificarea separată, unul pentru banda de 40 nm inferioară
şi cel de-al doilea pentru banda de 40 nm superioară. Figura V.40 spectrul optic al câştigului unui
amplificator optic hibrid. Liniile solide reprezintă răspunsurile celor două secţiuni de amplificare
individuale. Linia punctată, care a fost ridicată cu 1 dB pentru claritatea fenomenului, reprezintă
răspunsul amplificatorului hibrid combinat.
Câştig (dB)

Lungime de undă (nm)

Fig.V.40. Spectrul optic de câştig al unui amplificator optic hibrid

AMPLIFICATOARE OPTICE RAMAN

Amplificatoarele optice Raman diferă în principiu de EDFA sau laserii convenţionali prin aceea că
ele utilizează împrăştierea Raman stimulată (SRS - stimulated Raman scattering) pentru a crea câştig
optic. Iniţial SRS a fost considerat prea dăunător sistemelor DWDM cu un număr mare de canale,
deoarece introducea zgomot de fond şi modifica amplitudinile canalelor. SRS efectiv lua din energia
canalelor cu lungimi de undă mai mici şi o adăuga în zona lungimilor de undă mai mari.
Un amplificator optic Raman este ceva mai mult decât o pompă laser de mare putere şi un WDM
sau cuplor direcţional. Amplificarea optică apare în fibra de transmisie înseşi, distribuită de-a lungul căii
de transmisie. Semnalele optice sunt amplificate de obicei până la 10 dB şi într-o lăţime de bandă de 10
nm, dar pot exista şi variante mai bune. Amplificatoarele Raman pot folosi orice fibră optică instalată. În
consecinţă, ele reduc pierderile şi îmbunătăţesc performanţa de zgomot prin mărirea semnalului optic în
tranzit. Pot fi combinate cu EDFA-uri pentru a extinde lăţimea de bandă optică de egal câştig.
Figura V.41 prezintă topologia unui amplificator Raman tipic. Pompa laser şi circulatorul
 Fibra
de transmisie Circulator
Semnal Semnal
transmis recepţionat

Pompa

Pompă Raman
1535 nm

Fig.V.41. Configurarea tipică a amplificatorului Raman

reprezintă cele două elemente cheie ale amplificatorului optic Raman. Pompa laser în acest caz are o
lungime de undă de 1535 nm. Circulatorul oferă un mijloc convenabil de a injecta lumină înapoi în calea
de transmisie cu pierderi optice minime.

Următoarea figură (V.42) ilustrează spectrul optic al amplificatorului Raman. Pompa laser
injectează energie spre capătul emiţător, cu o amplitudine mult mai mare decât a semnalelor de date.
Amplitudine (dBm)

Lungime de undă (nm)

Fig.V.42. Spectrul în cazul unui amplificator Raman - exemplu

Aplicarea SRS face ca amplitudinea celor şase semnale de date să devină mult mai mare. Energia
de la pompa laser pe 1535 nm este redistribuită celor şase semnale de date (figura V.43).
 Transfer de energie

Amplitudine (dBm)

Lungime de undă (nm)

Fig.V.43. Spectrul recepţionat de la un amplificator Raman

AMPLIFICATOARELE OPTICE – PE SCURT

O schemă-bloc simplificată a unui EDFA este prezentată în figura V.44.

Izolator
de intrare Izolator
Intrare optică de ieşire Ieşire optică
1550 nm Bloc de 1550 nm
câştig optic

Monitorizare a Monitorizare a
puterii de intrare puterii de ieşire

Microprocesor
şi control pompe

Fig.V.44. Amplificator optic cu blocuri de câştig conţinând „pompe” de 980 nm şi/sau 1480 nm

Puterea de ieşire disponibilă pentru o astfel de schemă este 20 – 200 mW (13-23 dBm). Până la 80
mW, este folosită o singură pompă laser. Unităţile EDFA mai puternice vor folosi două pompe laser într-
o configuraţie dublu etaj cu izolatori între etaje. Modelele de amplificatoare cu pompe laser simple sau
duble sunt de obicei disponibile la valorile 20, 40, 80, 100, 120, 160 sau 200 mW ieşire optică.
Mai jos este prezentată o comparaţie între EDFA şi amplificatoare Raman (figura V.45).
 EDFA Fibră cu erbiu Semnal de ieşire
ca mediu de câştig
Semnal de intrare

Cuplor Pro: Izolator

-Amplificare optic
Pompa laser
(980 / 1480 nm) Contra:
-Zgomotul de la emisiile spontane amplificate
determină o degradare a raportului
semnal/zgomot optic (OSNR)

a)

Raman

Fibra de transmisie
1450/1550 nm EDFA
WDM

Mediul de câştig:
fibra de transmisie însăşi
Opţiunea cu EDFA apare atunci când
Pompă este necesară o putere mai mare
Amplificare distribuită: 1453nm
mai puţin zgomot generat

b)

Profilul de câştig în cazul Raman

Câştig (dB)

Lungime de undă (nm)

c)

Fig.V.45. Comparaţie între EDFA şi Raman

a) EDFA; b) Raman; c) Caracteristica de câştig în cazul Raman