Sunteți pe pagina 1din 115

I.

Informaţii generale

• Date de identificare a cursului


Cursul îşi propune să le ofere studenţilor experienţe de învăţare bazate pe
demersuri de aplicare, exersare, elaborare, descoperire, nuanţare, aprofundare a
cunoştinţelor şi achiziţiilor legate de complexul domeniu de studiu al teoriei curriculum-
ului.
El propune suporturi practic-acţionale, metodologice şi, deopotrivă, elemente de
fundamentare teoretică pentru demersurile didactice întreprinse de practicieni.

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:

Nume: Bocoş Muşata Teoria şi metodologia curriculumului


Birou: Str. Sindicatelor Nr. 7 Birou 25 PED 1208
Telefon: 0264-598814, interior 6114 Anul I, semestrul 2
Fax: 0264-590559 Curs obligatoriu
E-mail: musata.bocos@yahoo.com Tutori:
Consultaţii: permanent - online - Asist. drd. Horaţiu Catalano
catalano_horatiu@yahoo.com
- Asist. drd. Ecaterina Catîru
ecaterina72@yahoo.com
- Asist. drd. Dana Jucan
orian_dana@yahoo.com
- Asist. drd. Delia Muste
deli_todean@yahoo.com
- Asist.drd. Cornelia Stan
corneliassv@yahoo.com

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite


Cursul este parcurs de studenţi ulterior studierii cursului de Fundamentele
pedagogiei, pe care se bazează, parţial. De asemenea, pentru unele achiziţii specifice
didacticii generale/ teoriei şi metodologiei instruirii, studenţilor li se vor recomanda
următoarele surse bibliografice: Ionescu, M., Instrucţie şi educaţie, ediţia a III-a revăzută,
„Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2007; Bocoş, M.; Jucan D., Teoria şi
metodologia instruirii. Teoria şi metodologia evaluării. Repere şi instrumente didactice
pentru formarea profesorilor, ediţia a II-a, revăzută, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007.

• Descrierea cursului
Cursul este structurat într-o manieră intuitivă şi valorizează dimensiunea practică
a activităţii universitare, prin ilustrările şi exemplificările oferite. Acestea, pe lângă
clarificările aduse, au rolul de a contribui, împreună cu alte elemente structurale la
apariţia reflecţiilor personale ale studentului şi, ulterior, la sprijinirea rezolvării
exerciţiilor reflexive şi aplicative propuse şi autopropuse.
Conceptul central al cursului – cel de „curriculum” este un concept central pentru
sistemul ştiinţelor educaţiei şi pentru practicile educaţionale contemporane, care în lume
s-a utilizat în domeniul educaţional încă din jurul anilor 1500. El a fost preluat şi utilizat
sistematic în ţara noastră numai din 1997, teoria curriculum-ului cristalizându-se ca
disciplină ştiinţifică în cadrul sistemului ştiinţelor educaţiei, cu un loc bine definit.

• Organizarea temelor în cadrul cursului


Structurarea cursului este graduală, de la simplu la complex, de la abordări
teoretico-explicative la abordări ilustrative, pragmatice, realizate în manieră intra- şi
interdisciplinară şi chiar în modalităţi prospective.
În organizarea tuturor temelor este valorificată viziunea sistemică, astfel încât
studenţii să fie sprijiniţi să realizeze corelaţii, abordări globale, comprehensive, să
sesizeze legăturile intradisciplinare din cadrul disciplinei, dar şi pe cele interdisciplinare,
realizând legături între diferite discipline componente ale sistemului ştiinţelor educaţiei.

Modul 1 îşi propune să operaţionalizeze conceptul de curriculum pentru domeniul


educaţiei şi să îi prezinte evoluţia în timp. El se intitulează “Conceptul de curriculum –
etimologie, semnificaţii, evoluţii şi dezvoltări în diacronie”, iar bibliografia recomandată
este:
Bocoş, M. (2001), Curriculumul şcolar. Conţinutul învăţământului, în
„Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor”, coord. M. Ionescu, V. Chiş, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Bocoş, M. (2001), Curriculumul şcolar şi aspectele sale esenţiale, în „Didactica
modernă”, ediţia a II-a revizuită, coord. M. Ionescu, I. Radu, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale
şi metodologice, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Ionescu, M.; Radu, I. (coord.) (2001), Didactica modernă, ediţia a II-a revizuită,
Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.

Modulul 2 are în atenţie finalităţile educaţionale în calitatea lor de componente de


bază ale curriculum-ului în cadrul paradigmelor educaţionale actuale, care susţin că
finalităţile sunt cele care orientează activitatea de selectare şi structurare a conţinuturilor,
modul de stabilire şi îmbinare a strategiilor didactice şi a celor de evaluare.
Denumirea modulului 2 este „Finalităţile educaţionale – componentă a
curriculum-ului”, iar bibliografia recomandată este:
Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale
şi metodologice, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
De Landsheere, V.; De Landsheere, G. (1979), Definirea obiectivelor educaţiei,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Ionescu, M.; Chiş, V. (coord.) (2001), Pedagogie. Suporturi pentru formarea
profesorilor, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Ionescu, M. (2007), Instrucţie şi educaţie, ediţia a III-a revăzută, „Vasile Goldiş”
University Press, Arad.
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.
Văideanu, G. (1988), Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică,
Bucureşti.
Modulul 3 este dedicat conţinuturilor care reprezintă vehiculele cu ajutorul cărora
se realizează finalităţile educaţionale discutate în cadrul modulului anterior. Denumirea
modulului este „Conţinuturile curriculare – vector al curriculum-ului”, iar bibliografia
recomandată este:
Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale
şi metodologice, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Creţu, C. (2000), Teoria curriculum-ului şi conţinuturile educaţiei, Editura
Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi.
Ionescu, M.; Chiş, V. (coord.) (2001), Pedagogie. Suporturi pentru formarea
profesorilor, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Ionescu, M. (2007), Instrucţie şi educaţie, ediţia a III-a revăzută, „Vasile Goldiş”
University Press, Arad.
Stanciu, M. (1999), Reforma conţinuturilor învăţământului. Cadru metodologic,
Editura Polirom Iaşi.
Văideanu, G. (1988), Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică,
Bucureşti.

Modulul 4, intitulat „Domeniile curriculum-ului: tipuri de curriculum; medii


curriculare; cicluri curriculare; arii curriculare; nivele, cicluri, filiere, profile şi
specializări”, defineşte şi caracterizează alte concepte centrale în teoria curriculum-ului:
tipuri de curriculum, medii curriculare, cicluri curriculare, arii curriculare, domenii
curriculare. Bibliografia recomandată include:
Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale
şi metodologice, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Creţu, C. (2000), Teoria curriculum-ului şi conţinuturile educaţiei, Editura
Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi.
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.

Modulul 5 denumit „Proiectarea curriculum-ului – esenţă şi metodologie”


defineşte şi operaţionalizează conceptul de proiectare de curriculum/ proiectare
curriculară. Bibliografie recomandată:
Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale
şi metodologice, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Chiş, V. (2001), Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Chiş, V. (2002), Provocările pedagogiei contemporane, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Creţu, C. (2000), Teoria curriculum-ului şi conţinuturile educaţiei, Editura
Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi.
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.
Seguin, R. (1991), Élaboration et mise en oeuvre des programmes scolaires
(Guide methodologique), UNESCO, Paris.

Modulul 6 este axat pe „Produsele curriculare şi valorificarea acestora” şi se


bazează pe următoarea bibliografie:
Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale
şi metodologice, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Chiş, V. (2001), Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Chiş, V. (2002), Provocările pedagogiei contemporane, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Creţu, C. (2000), Teoria curriculum-ului şi conţinuturile educaţiei, Editura
Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi.
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.

Modulul 7 este intitulat „Reforma curriculară din România – aspecte principiale,


evaluări, reuşite şi nereuşite” şi descrie coordonatele majore ale reformei curriculare din
România, la principalele direcţii de acţiune analizate dinspre macronivelul spre
micronivelul educaţional. Bibliografia recomandată:
Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale
şi metodologice, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Marga, A. (1998 a), Reforma învăţământului acum, Ministerul Educaţiei
Naţionale, Buletin Informativ, nr. 1.
Marga, A. (1998 b), Reforma învăţământului acum, Editura Şcoala Românească,
Bucureşti.
Marga, A. (2007), Anii reformei. 1997-2007, ediţia a 2-a, Editura Fundaţiei pentru
Studii Europene, Cluj-Napoca.
Miroiu, A. (coord.) (1998), Învăţământul românesc azi, Editura Polirom, Iaşi.
Văideanu, G. (1988), Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică,
Bucureşti.

• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs


Cursul este structurat şi va fi realizat în manieră interactivă, principalele activităţi
realizate cu studenţii fiind discuţiile în care vor fi angajaţi participanţii şi vor fi încurajaţi
să analizeze critic, să îşi spună opiniile, să argumenteze, să ofere exemple, să
problematizeze, să propună soluţii, să facă predicţii ş.a.m.d.
Vor fi organizate discuţii inclusiv pe forum, astfel încât să se asigure tuturor
studenţilor posibilitatea de a-şi exprima ideile.
Pentru finalul semestrului, pentru a se putea prezenta la examenul scris, studenţii
vor trebui să elaboreze următoarele produse:
1. Exerciţiu: Analiza unor elemente de curriculum ascuns în cadrul unei instituţii
educaţionale.
2. Proiect aplicativ: Realizaţi o programă şcolară pentru un tip de opţional, la
alegere.

• Materiale bibliografice obligatorii


Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale
şi metodologice, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Bocoş, M.; Jucan, D. (2008), Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia
curriculum-ului. Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, Editura
Paralela 45, Piteşti
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.
Cele trei surse indicate de maximă relevanţă pentru problematica acestui curs
conţin referiri explicite la modulele cursului, astfel încât ele au fost incluse în bibliografia
recomandată pentru fiecare din acestea, după cum se poate observa în secţiunea
„Organizarea temelor în cadrul cursului”.
Cărţile pot fi consultate la Biblioteca Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale
Educaţiei.

• Materiale şi instrumente necesare pentru curs


- computer pentru accesarea cursurilor online şi pentru participarea la discuţiile pe
forumul construit.

• Calendarul cursului
Pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri cu studenţii, în cadrul
Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Clădirea Pedagogica din Cluj-Napoca,
str. Sindicatelor nr. 7.

Modulele Activităţi premergătoare Aşteptări faţă de Sarcini de lucru*


abordate studenţi
Întâlnirea I 1, 2,3, 4 Efectuarea următoarelor Disponibilitate
exerciţii: pentru participare
1. Încercaţi să oferiţi o activă şi
definiţie a curriculum-ului interactivă.
specific domeniului
educaţional pornind de la
accepţiunea cunoscută
pentru Curriculum Vitae.
2. Reflectaţi la următoarea 1. Exerciţiu: Analiza
întrebare: Conţinuturile mai unor elemente de
reprezintă vectorul principal curriculum ascuns în
al curriculum-ului? cadrul unei instituţii
Argumentaţi. educaţionale.
Întâlnirea II 5, 6, 7 Efectuarea următoarelor Disponibilitate 2. Proiect aplicativ:
exerciţii: pentru participare Realizaţi o programă
1. Identificaţi dificultăţi în activă şi şcolară pentru un tip
proiectarea curriculum-ului interactivă. de opţional, la alegere.
la macro şi micronivel.
2. Realizaţi un eseu pe tema:
Manualul şcolar în
România.
* Sarcinile de lucru condiţionează prezentarea la examenul scris. De aceea, ele vor fi predate înainte de
data la care este fixat acesta.

• Politica de evaluare şi notare


Evaluarea finală se va realiza sub forma unui examen scris, în care vor fi
verificate şi notate achiziţiile teoretice şi practice ale studenţilor.
Intrarea la examenul final este condiţionată de elaborarea sarcinilor de lucru
prezentate mai sus şi de predarea produselor elaborate. Aceste produse vor fi păstrate de
studenţi până la acordarea notei finale.
În cadrul evaluării scrise se vor evalua:
- pentru notele 5-6: definirea conceptelor specifice teoriei curriculum-ului şi
operaţionalizarea lor
- pentru notele 7-8: oferirea de descrieri, clasificări, exemplificări, ilustrări,
analize critice, corelaţii
- pentru notele 9-10: oferirea de descrieri, clasificări, exemplificări, ilustrări,
analize critice, corelaţii, cu valorificarea creativităţii studentului.
Pe parcursul semestrului, în cadrul celor două întâlniri organizate, se va realiza o
evaluare formativă continuă, bazată pe observarea comportamentului studenţilor, pe
calitatea intervenţiilor lor în discuţii, pe consistenţa reflecţiilor personale, pe pertinenţa
problemelor puse în discuţie, pe modalităţile de rezolvare a problemelor, pe soluţiile
propuse. De asemenea, se vor evalua formativ produsele elaborate de studenţi la finalul
semestrului: exerciţiul de prezentare a elementelor de curriculum ascuns şi proiectul
aplicativ de elaborare a unei programe de opţional.
Studenţii vor primi feed-back la sarcinile realizate prin e-mail de la tutori, prin
comunicare directă pentru cei ce solicită acest feed-back, precum şi pe forumul de
discuţii.
Studenţii se pot prezenta la examen de mărire a notei, în conformitate cu
Regulamentele Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei.

• Elemente de deontologie academică


Cursul şi activităţile aferente lui (întâlnirile, examenul, discuţiile organizate direct
sau pe forum) încurajează interacţiunile umane şi comportamentele colegiale, corecte,
fairplay, bazate pe respect reciproc şi decenţă.
Relaţiile dintre cadrul didactic şi studenţi vor fi de tip democratic, astfel încât ele
să favorizeze implicarea activă şi interactivă a studenţilor în activităţile educaţionale şi să
asigure premisele unei instruiri şi autoinstruiri eficiente.

• Studenţi cu dizabilităţi
Studenţii cu dizabilităţi motorii sau intelectuale pot urma cursul în modalităţi cât
mai apropriate, identificate împreună cu cadrul didactic, căruia i se pot trimite mesaje e-
mail.

• Strategii de studiu recomandate


Pentru parcurgerea modulelor acestui curs este recomandabil să se pună accent pe
exemplificările practice, pe experienţa de elev şi de student, precum şi pe analiza critică a
documentelor curriculare existente în sistemul nostru de învăţământ.
În parcurgerea modulelor este recomandabil să se încerce realizarea de corelaţii
între teme şi subteme şi să se efectueze exerciţiile aplicative propuse.
Numărul de ore estimativ necesar pentru parcurgerea modulelor este:
1,5 ore pentru modulul 1; 2 ore pentru modulul 2; 2,5 ore pentru modulul 3; 2,5
ore pentru modulul 4; 2,5 ore pentru modulul 5; 2,5 ore pentru modulul 6; 2 ore pentru
modulul 7.

II. Suportul de curs propriu-zis


Cursul este structurat pe 7 module care, la rândul lor, vor fi organizate după cum
urmează:

Modulul 1. CONCEPTUL DE CURRICULUM – ETIMOLOGIE,


SEMNIFICAŢII, EVOLUŢII ŞI DEZVOLTĂRI ÎN DIACRONIE

• Scopul şi obiectivele
- să definească operaţional conceptele: curriculum, experienţă de învăţare şi
formare, situaţie de învăţare
- să inventarieze principalele modalităţi de conceptualizare a termenului de
„curriculum” în diacronie
- să enumere principalele componente structurale ale curriculum-ului şi să le
argumenteze importanţa
- să expliciteze cele trei ipostaze majore în care poate fi întâlnit curriculum-ul
(triada ipostazelor curriculare) şi să descrie dependenţele şi interdependenţele dintre ele

• Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior


Conceptele studiate anterior, de interes pentru acest modul sunt: finalităţile
educaţionale, conţinutul învăţământului, strategiile de instruire şi strategiile de evaluare.

• Schema logică a modulului

CURRICULUM-UL
Se referă la oferta educaţională a şcolii şi reprezintă
sistemul experienţelor de învăţare şi formare directe
şi indirecte oferite educaţilor şi trăite de aceştia în
contexte formale, neformale şi chiar informale.

1
Finalităţiile
educaţionale

4
Strategiile
de evaluare 2
Conţinutul
învăţământului
3
Strategiile
de instruire
Componentele structurale fundamentale ale curriculum-ului

• Conţinutul informaţional detaliat

1. Accepţiuni ale conceptului de curriculum


Conceptul de "curriculum" rămâne în prezent unul din cele mai controversate în
teoria şi practica educaţională; de altfel, în timp, el a fost acceptat, respins, înţeles, utilizat
şi operaţionalizat în modalităţi diferite.
Din punct de vedere etimologic, conceptul "curriculum" provine din limba latină,
de la termenii "curriculum" (singular) şi "curricula" (plural), care însemnau "alergare",
"cursă", "drum", "parcurgere", "scurtă privire", "în treacăt". Primele conotaţii
educaţionale ale conceptului "curriculum" au apărut în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, în documentele universităţilor medievale din Leiden (Olanda) – în 1582 şi
Glasgow (Scoţia) – în 1633; curriculum-ul era un "curs obligatoriu de studiu" în
universitate, drum de învăţare/ studiu.
La începutul secolului XX, în anul 1902, în lucrarea "The Child and the
Curriculum", pedagogul american John Dewey introduce în circulaţie sintagma
"experienţă de învăţare" a copilului, organizată de şcoală, alături de ansamblul
disciplinelor de învăţământ oferite şi studiate şi sugerează complexitatea, amplitudinea şi
dinamismul curriculum-ului ca realitate educaţională. Sintagma "experienţe de învăţare"
a fost preluată ulterior şi utilizată extrem de mult în operaţionalizarea conceptului de
"curriculum".
Relevanţa contribuţiei lui John Dewey din perpectiva curriculum-ului constă în:
- curriculum-ul este perceput ca o realitate amplă, dinamică, retroactivă şi proactivă
- curriculum-ul reprezintă un proces interactiv între educator şi educabili
- prefigurează şi promovează o apropiere între educabil (copil) şi educaţie
(curriculum), o personalizare a ofertei curriculare, în raport cu nevoile şi interesele de
cunoaştere ale copilului
- avansează ideea curriculum-ului centrat pe copil, care să îi permită acestuia să
utilizeze în activitatea cotidiană ceea ce a învăţat la şcoală, experienţa de zi cu zi; el
propunea ca sfera conceptului de "curriculum" să cuprindă nu numai informaţiile, ci
şi demersurile didactice de asimilare a acestora.
Ulterior, după aproape două decenii, americanul Franklin Bobbit, în lucrarea sa
"The Curriculum", conferă noi semnificaţii conceptului:
- un ansamblu de experienţe concrete, directe şi indirecte, rezultante ale derulării
efective a unor demersuri de exersare a abilităţilor individului
- un ansamblu de experienţe de învăţare explicite, eminamente directe, concepute şi
preconizate finalist de către şcoală, pentru a dezvolta abilităţile existente şi a le
completa cu altele noi
- include în sfera conceptului "curriculum" întreaga experienţă de învăţare a elevilor,
respectiv atât activităţile formale, desfăşurate în mediul şcolar, cât şi pe cele
desfăşurate în mediul extraşcolar, planificate şi proiectate în şcoală în vederea
realizării unei educaţii globale, integrative.
Un alt moment de referinţă a fost marcat de contribuţia unui alt pedagog american
- Ralph Tyler, prin publicarea în anul 1949 a cărţii "Basic Principles of Curriculum and
Instruction". Conceptul era configurat cu focalizarea expresă pe instituţia şcolară, pe
autonomia ei în materie de concepţie curriculară.
În timp, au existat numeroase încercări de definire şi operaţionalizare a
conceptului şi chiar controverse pe marginea lui. Referitor la utilizarea lui, în urma
decantărilor şi a cristalizărilor realizate în timp s-au consacrat două accepţiuni:
- Accepţiunea restrânsă, tradiţională (vehiculată aproape exclusiv în întreaga
lume, până la jumătatea secolului al XIX-lea), care considera că termenul este
superpozabil cu cel de conţinut al învăţământului, respectiv cu documentele şcolare sau
universitare oficiale care planificau conţinuturile instruirii (planuri de învăţământ şi
programe).
- Accepţiunea largă, modernă, care îl consideră concept integrator, şi îl
operaţionalizează abordând acţiunile educative în manieră globală, sistemică. Păstrează
sensul de traiectorie intelectuală şi afectivă pe care şcoala o propune elevului, dar nu
înţeleasă în sens tradiţional, ci ca o valorificare accentuată a potenţialităţilor elevului. Îl
defineşte ca proiect pedagogic care articulează interdependenţele multiple stabilite între
următoarele componente: obiectivele educaţionale (generale, cadru şi referinţă ale
disciplinelor de studiu şi chiar obiectivele operaţionale şi cele de evaluare); conţinuturile
instruirii vehiculate în vederea atingerii obiectivelor prestabilite (fixate în documentele
şcolare/ universitare de tip reglator: planuri de învăţământ, programe, manuale, arii de
studiu, arii tematice, subiecte punctuale etc.); strategiile de predare şi învăţare în şcoală şi
în afara şcolii, corespunzătoare influenţelor educative de tip formal, nonformal şi
informal; strategiile de evaluare a eficienţei activităţilor educative.
Reconsiderarea termenului s-a impus nu doar în sensul unei simple schimbări
terminologice, ci s-a dorit ca semnificaţia termenului să treacă dincolo de conţinuturi,
planuri şi programe, care reprezentau ceva static, cantitativ şi susceptibil de a fi transferat
către educaţi graţie unor finalităţi rigide.
În literatura pedagogică românească, termenul a început să fie semnalat sporadic,
încă din anii 1980, însă, din precauţie, el era evitat. Se considera că este periculos să se
vorbească despre curriculum în educaţia românească în acea perioadă, când "Planul de
învăţământ" era elaborat la "centru" ca document unic, obligatoriu, normativ. Totuşi,
uneori era tradus folosindu-se termeni apropiaţi de sensul său restrâns, cum ar fi cel de
programă. Însă, deschiderea conceptuală şi operaţională necesară s-a produs abia după
anul 1990 şi mai ales după 1997.

2. O definiţie operaţională a conceptului de curriculum


Termenii de referinţă, termenii-nucleu ai curriculum-ului sunt disciplina de
învăţământ şi programul de studii. În jurul lor se configurează problematica de cercetare
a curriculum-ului, derivată din varietatea unghiurilor de investigaţie: componente
structurale, procese fundamentale, surse, determinări, condiţionări, forme de organizare,
diferenţieri curriculare, scopurile cercetării etc.
Pornind de la aceşti termeni, diferitele definiţii date de-a lungul timpului
conceptului de "curriculum" sunt centrate pe:
- experienţa de învăţare (a şi b)
- obiectivele, conţinuturile şi relaţiile dintre ele (d)
- conţinut (c)
- dimensiunea sa prescriptivă şi axiologică (e)
- caracterul de proiect (f)
- caracterul de proiect şi necesitatea implementării acestuia (g, h, i)

a) Curriculum-ul semnifică întreaga activitate de învăţare care este planificată şi


îndrumată de şcoală, indiferent dacă se realizează în grup sau individual, în interiorul
sau în afara şcolii (J.F. Kerr (ed.), 1968).
b) … curriculum-ul este considerat ca ansamblul experienţelor de învăţare pe care un
elev le are sub auspiciile şcolii (R. Doll, 1988).
c) Curriculum-ul indică lista de conţinuturi ale disciplinelor şcolare (G. Mialaret (ed.),
1979)
d) Curriculum-ul se referă la conţinutul şi la scopul unui program educaţional, împreună
cu organizarea lor (D. Walker, 1990).
e) Curriculum-ul urmează a fi considerat o sferă largă de modele de gândire despre
experienţa umană, nu concluzii, ci modele din care aceste concluzii derivă, precum şi
contextul în raport cu care aceste concluzii - numite adevăruri - sunt fundamentate şi
validate (M. Belth, 1965).
f) Curriculum-ul este considerat un proiect care defineşte ţelurile, scopurile şi
obiectivele unei acţiuni educaţionale, căile, mijloacele şi activităţile folosite pentru
atingerea acestor scopuri, metodele şi instrumentele necesare evaluării rezultatelor
obţinute (L. D'Hainaut, 1981).
g) Curriculum-ul reprezintă planurile elaborate pentru îndrumarea învăţării în şcoli - de
obicei materializate în documente de diferite nivele de generalitate - şi implementarea
acestor planuri în clasă; experienţele elevilor au loc într-un mediu de învăţare care, de
asemenea, influenţează ceea ce este învăţat (A. Glatthorn, 1987).
h) Curriculum-ul este un set intercorelat de planuri şi experienţe pe care un elev le
realizează sub îndrumarea şcolii (C.J. Marsh; K. Stafford, 1988).
i) În sens larg, se desemnează prin curriculum ansamblul proceselor educative şi al
experienţelor de învăţare prin care trece elevul pe durata parcursului său şcolar. În
sens restrâns, curriculum-ul cuprinde ansamblul acelor documente şcolare de tip
reglator în cadrul cărora se consemnează datele esenţiale privind procesele educative
şi experienţele de învăţare pe care şcoala le oferă elevului. Acest ansamblu de
documente poartă, de regulă, denumirea de curriculum formal sau oficial (Al. Crişan,
1994).
În viziune actuală, definiţiile specialiştilor converg spre următoarea viziune:
curriculum-ul se referă la oferta educaţională a şcolii şi reprezintă sistemul proceselor
educaţionale şi al experienţelor de învăţare şi formare directe şi indirecte oferite
educaţilor şi trăite de aceştia în contexte formale, neformale şi chiar informale.
Rezultă că elaborarea curriculum-ului presupune gândirea şi structurarea
situaţiilor de învăţare efectivă a elevilor, acţiune ce presupune cu necesitate
prefigurarea experienţelor de învăţare şi formare pe care le vor parcurge elevii.
Situaţia de învăţare reprezintă un element cheie al conceptului de curriculum, un
context pedagogic configurat prin acţiunea conjugată şi convergentă a următoarelor
categorii principale de elemente:
- obiectivele de învăţare formulate operaţional (formulate explicit în cadrul
educaţiei formale şi neformale/ nonformale şi care o dată atinse, conduc, prin integrare, la
atingerea unor finalităţi educaţionale cu grad de generalitate mai mare; inexistente în
cadrul educaţiei informale, care presupune demersuri neintenţionale ale educatului)
- conţinuturile învăţării (propus intenţionat în contextele educaţionale formale şi
neformale/ nonformale şi existent în contextele educaţionale informale)
- sarcina de învăţare (formulată explicit în contextul educaţiei formale şi
neformale/ nonformale, de cele mai multe ori de către cadrul didactic, dar şi de către
elevi; inexistentă în cadrul educaţiei informale în care influenţele educaţionale se produc
în contextul situaţiilor de activitate cotidiană)
- metodologia de predare-învăţare (proiectată explicit în cadrul educaţiei
formale şi neformale/ nonformale şi configurată implicit în cadrul educaţiei informale, ca
urmare a derulării specifice a activităţilor individuale cotidiene)
- metodologia de evaluare (proiectată explicit în cadrul educaţiei formale şi
neformale/ nonformale, ea vizând şi autoevaluarea realizată de educaţi; de asemenea, pot
fi realizate şi evaluări externe, de către instituţii şi persoane care nu au fost direct
implicate în procesul didactic; în cadrul educaţiei informale, poate fi valorificată
autoevaluarea realizată de educat sau pot fi realizate evaluări externe)
- resursele materiale ale mediului de instruire şi ale spaţiului de învăţare
(selecţionate ştiinţific în contextele educaţionale formale şi neformale/ nonformale şi
neselecţionate, respectiv existente în contextele educaţionale informale)
- caracteristicile contextului comunicării (didactice) şi ale contextului
relaţional (anticipate şi proiectate în cadrul educaţiei formale, care presupune realizarea
comunicării didactice; existente graţie interacţiunilor pe care individul le stabileşte cu alte
persoane în mediul social, cultural, economic etc.
- resursele de timp (prefigurate prin proiectarea didactică în contextele
educaţionale formale şi neformale/ nonformale şi utilizate efectiv în contextele
informale).
O situaţie de învăţare bine prefigurată şi construită din punct de vedere logic,
psiho-pedagogic şi teleologic, axată pe finalităţile educaţionale urmărite, poate determina,
la nivelul celui care învaţă, experienţe de învăţare şi formare pozitive, dezirabile.
Experienţa de învăţare şi formare reprezintă o componentă a structurii
curriculum-ului, care se referă la modalitatea personalizată de interiorizare a situaţiei de
învăţare, la trăirea personală generată de o situaţie de învătare, trăire care se poate
obiectiva în modificări ale structurilor cognitive, afective sau psihomotorii. Ea reprezintă
mai mult decât o reacţie personală la o situaţie de învăţare; în faţa aceleiaşi situaţii de
învăţare cei care învaţă au experienţe de învăţare diferite, configurate şi modelate de
propriile trăsături de personalitate şi de propria subiectivitate. Un curriculum nu poate
anticipa registrul vast al experienţelor individuale, ci poate planifica situaţii de învăţare
adecvate obiectivelor urmărite, cu speranţa că ele vor genera experienţe de învăţare
reuşite, benefice, constructive. Din perspectivă pragmatică, principala provocare a
curriculum-ului o reprezintă transpunerea, "traducerea" temelor de studiat în
experienţe de învăţare şi formare relevante.
Invocarea experienţei de învăţare marchează o nouă evoluţie în procesul de
conceptualizare a curriculum-ului. Sursa de elaborare a experienţei de învăţare nu o mai
constituie doar structurile cunoaşterii/ culturii, ci şi trebuinţele, interesele, aspiraţiile celor
care sunt beneficiarii educaţiei, iar în organizarea învăţării contează nu numai ce se
învaţă, ci şi cum, respectiv în ce maniere se învaţă.
Experienţele de învăţare cu care se poate asocia curriculum-ul pot fi planificate
sau neintenţionate, cu efecte pozitive sau negative; în afara experienţelor pozitive/
dezirabile urmărite, curriculum-ul se poate asocia cu experienţe de învăţare neplanificate,
care pot avea atât efecte pozitive, cât şi efecte negative asupra modelării elevilor. Însă,
natura curriculum-ului se defineşte, esenţialmente, prin experienţele de învăţare
planificate, care vizează obţinerea de efecte pozitive în procesul de învăţare, de informare
şi formare parcurs de elevi. Părerile specialiştilor nu sunt convergente, dar dominanta
interpretărilor vizează experienţele care se realizează în cadrul şcolii şi sunt promotoare
de valori recunoscute. Aceasta nu înseamnă că se pot controla în totalitate experienţele de
învăţare şcolară, ci unele pot fi sporadice, neplanificate, negative şi cu efecte consistente
(acestea ţin de curriculum-ul ascuns). Însă, natura curriculum-ului se defineşte,
esenţialmente, prin experienţele de învăţare planificate.

3. Componentele structurale fundamentale ale curriculum-ului


Curriculum-ul reprezintă teorie şi practică ce articulează şi integrează în
manieră sistemică multiplele şi complexele interdependenţe dintre patru componente
fundamentale:
1. finalităţile educaţionale
2. conţinutul învăţământului (conţinuturile instructiv-educative)
3. strategiile de instruire în şcoală şi în afara ei (în contexte formale, nonformale
şi chiar informale)
4. strategiile de evaluare a eficienţei activităţii educaţionale.

4. Dimensiunile şi ipostazele curriculum-ului


Curriculum-ul ni se înfăţişează ca un concept-construct, ca o construcţie mentală
care anticipează o realitate care urmează să fiinţeze, iar nu ca o noţiune care reflectă mai
bine sau mai puţin bine o realitate existentă.
Identitatea conceptului-construct de "curriculum" poate fi definită şi analizată
printr-o abordare multidimensională a sa, respectiv prin intermediul a trei perspective:
a) din punct de vedere funcţional: curriculum-ul indică finalităţi educaţionale de
atins şi, prin intermediul acestora, orientează, organizează şi conduce procesul
de instruire şi învăţare
b) din punct de vedere structural-funcţional: curriculum-ul include
componentele de bază, fundamentale prezentate la punctul 3 al suportului
teoretic.
c) din punct de vedere al produsului: curriculum-ul se obiectivează în planuri de
învăţământ, în programe şcolare, în manuale, în documente şi auxiliare
curriculare, în materiale etc.
Cele trei perspective de analiză a curriculum-ului pot fi coroborate cu cele două
dimensiuni complementare pe care le deţine curriculum-ul, considerat, în sens larg, ca
fiind un proiect/ plan de acţiune: dimensiunea de concepţie/ de viziune şi dimensiunea
de structură (J. Wiles; J.C. Bondi, 1984):
- Dimensiunea de concepţie/ de viziune este conturată de perspectiva de analiză
funcţională şi este conferită de sistemul de idei şi concepţii despre procesul formării
personalităţii umane, graţie realizării unor interpretări filosofice referitoare la rolul
educaţiei în acest proces.
- Dimensiunea de structură este conferită de rolul/ misiunea curriculum-ului de a
traduce valorile asumate la nivelul societăţii în finalităţi educaţionale şi în experienţe
benefice de învăţare şi formare. Elaborarea experienţelor de învăţare parcurge un proces
ciclic, în care fazele/ etapele de analiză, proiectare, aplicare, evaluare şi reglare sunt
contingente şi se înlănţuie continuu; fireşte, este necesară monitorizarea acestor etape,
evaluarea rezultatelor, realizarea de cercetări pedagogice ameliorative, astfel încât nivelul
lor calitativ să fie satisfăcător.
În abordare structurală, curriculum-ul se înfăţişează ca un sistem de acţiuni
didactice planificate în vederea obţinerii unor influenţe dezirabile la nivelul educaţilor.
Aceste acţiuni urmează să fie realizate în practică, procesul instructiv-educativ
reprezentând demersul concret de transpunere a proiectului/ planului, a intenţiei în
acţiune, respectiv de implementare a unui program de studiu cu o anumită extindere. De
aceea, curriculum-ul trebuie să fie abordat pe două planuri:
- ca intenţie, obiectivată în proiectul/ planul de lucru, care va ghida acţiunea
educativă
- ca realizare practică, având în vedere faptul că proiectul este aplicat în practica
educativă.
Întrucât curriculum-ul poate fi surprins într-o mare varietate de ipostaze: concept,
proiect, proces, produs, preconizare, potenţialitate, intenţie, document, acţiune, plan,
domeniu, structură, configuraţie, act, fapt ş.a., s-a propus o triadă generică a ipostazelor
curriculare (D. Ungureanu, 1999), reprezentativă şi suficient de acoperitoare pentru toate
ipostazele:
1. curriculum-ul ca reprezentare - ipostază care acoperă abordările teoretice,
conceptuale, analizele de structură a curriculum-ului şi studiul domeniile curriculare
2. curriculum-ul ca reprezentare a acţiunii, ca proiect de acţiune - ipostază
corelată cu conceperea şi realizarea programelor de studiu, a documentelor curriculare, a
diferitelor materiale
3. curriculum-ul ca acţiune propriu-zisă - ipostază care ne situează în plan
practic-operaţional şi care exprimă faptul că un curriculum reprezintă o realitate
educaţională; aplicarea lui implică realizarea de acţiuni efective, traduse în experienţe de
învăţare.
Această triadă este consonantă cu noile paradigme educaţionale şi, în practică,
cele trei ipostaze ale curriculum-ului se împletesc armonic, alcătuind un tot unitar.

5. Teoria curriculum-ului – statut epistemologic şi preocupări


În strânsă legătură cu dezvoltarea conceptului de curriculum şi cu instalarea
diferitelor modalităţi de abordare şi conceptualizare a acestuia, s-a conturat şi s-a
dezvoltat teoria curriculum-ului. În „Enciclopedia internaţională a curriculum-ului” se
precizează că practica acestuia este cu o istorie îndelungată, în timp ce praxiologia
curriculum-ului, respectiv teoria producerii curriculum-ului este de dată relativ recentă (J.
Goodlad, 1991, p. 3).
Cristalizarea teoriei curriculum-ului ca ştiinţă pedagogică distinctă coincide cu
începutul secolului XX. Începând din acea perioadă şi până în prezent, s-a înregistrat o
dezvoltare continuă, sistematică a fundamentărilor şi a demersurilor teoretice, astfel încât
teoria curriculum-ului are un statut epistemologic bine delimitat. În ultimele decenii, ea s-
a afirmat ca ştiinţă pedagogică fundamentală, alături de teoria educaţiei, de teoria şi
metodologia instruirii (didactica) şi de teoria evaluării. Astfel, problematicile sale de
cercetare fundamentală şi aplicativă se înscriu pe direcţii tot mai diverse şi mai
specializate: ariile curriculare, curriculum ascuns, diferenţiere curriculară, personalizare
şi individualizare curriculară, dezvoltare curriculară, inovare curriculară, politici
curriculare ş.a.m.d. De altfel, începând cu anii ’70 a devenit evident interesul ministerelor
educaţiei, al factorilor educaţionali de decizie şi al educatorilor pentru teoria curriculum-
ului, înţeleasă ca fundament ştiinţific pentru dezvoltarea curriculară, respectiv pentru
strategiile de proiectare şi inovare curriculară. Orice ameliorare, inovare sau reformă a
currriculum-ului se realizează pornind de la un model teoretic fundamentat şi deja validat
sau elaborat special (şi care urmează să fie experimentat), pe baza unor studii cât mai
riguroase, de diagnoză şi de prognoză.
Constituirea teoriei curriculum-ului ca domeniu de studiu distinct a avut la bază
reflecţiile, fundamentările şi paradigmele construite de diferiţi pedagogi în legătură cu
experienţele de învăţare oferite educaţilor. Aşadar, domeniul de studiu al teoriei
curriculum-ului este foarte larg, el fiind constituit prin cuprinderea tuturor aspectelor
experienţei de învăţare (individuale şi colective), surprinse de-a lungul evoluţiei lor
istorice.
Teoria curriculum-ului poate fi privită ca un ansamblu de aspecte teoretice
(norme, reguli, conceptualizări, paradigme etc.) şi de demersuri metateoretice care
formează un cadru teoretic de referinţă pentru activităţilor implicate în procesul
curricular. Un accent special se pune pe dezvăluirea, caracterizarea şi argumentarea
interacţiunilor dintre elementele curriculum-ului. Astfel, într-o lucrare publicată de
UNESCO se arată că teoria curriculum-ului: „ia în considerare procesul educativ,
evenimentele ce se petrec în clasă”, „ea acordă o atenţie particulară învăţării şi punerii în
valoare a interacţiunilor între componentele acestui proces: obiective, conţinuturi, metode
de învăţare, metode şi tehnici de evaluare” (S. Rassekh; G. Văideanu, 1987, p. 136).
Teoria curriculum-ului reprezintă o topică extrem de dinamică în pedagogia
contemporană. Ea oferă noi perspective de definire a conceptului de „curriculum”, în
consonanţă cu noile achiziţii ale didacticii moderne şi ale celorlaltor ştiinţe ale educaţiei,
pe baza reconsiderării raporturilor dintre cel care învaţă şi se educă şi conţinuturile
învăţării, exploatând influenţele formative ale acestora, pe termen scurt, mediu şi lung.
Principalele direcţii de cercetare şi acţiune identificate în prezent în teoria
curriculum-ului, utile pentru teoreticienii curriculum-ului şi pentru
proiectanţii/conceptorii de curriculum sunt:
1. Conceptualizarea şi operaţionalizarea termenului „curriculum” şi a
categoriilor conceptuale asociate acestuia: conţinuturi curriculare, dezvoltare
curriculară, diferenţiere curriculară, consiliere curriculară, politici curriculare
ş.a.
2. Evoluţia intensiunii şi a extensiunii conceptului de „curriculum”, de la primele
accepţiuni până la accepţiunile actuale, în corelaţie cu achiziţiile din ştiinţele
educaţiei.
3. Implicaţiile educaţionale, culturale, sociale, politice ale evoluţiei problematicii
curriculum-ului în diacronie.
4. Relaţia biunivocă dintre teoria curriculum-ului şi dezvoltarea curriculară – ca
sursă de dezvoltare a praxisului curricular şi ca sursă de îmbogăţire a teoriei
curriculum-ului.
5. Construirea unor fundamente teoretice pentru conceperea şi implementarea
strategiilor de dezvoltare curriculară.
6. Interrelaţiile dinamice dintre diferitele componente ale curriculum-ului în
cadrul diferitelor modele de dezvoltare curriculară – de proiectare şi inovare
curriculară.
7. Distribuirea şi formalizarea responsabilităţilor în proiectarea curriculară,
precum şi în construcţia şi reconstrucţia curriculară.
8. Problematica sistemului resurselor curriculare valorificabile în
elaborarea/proiectarea, implementarea şi evaluarea curriculum-ului, precum şi
în reglarea şi ameliorarea/optimizarea procesului curricular.

Sugestii pentru studenţi


- Parcurgerea atentă a suportului teoretic oferit de această temă vă va ajuta în clarificarea
aspectelor legate de conceptualizarea curriculum-ului, de structura sa componenţială, de
dimensiunile şi ipostazele sale.
- Încercaţi ca, valorificând abordarea sistemică, să realizaţi un organizator grafic care să
surprindă complexitatea conceptului şi care să vă fie util în asimilarea sa operaţională.
- Înţelegerea mecanismelor de acţiune a curriculum-ului, a avantajelor aplicării acestora
în practica educaţională vă va sprijini în proiectarea secvenţială eficientă a unităţilor de
învăţare şi a lecţiilor/ activităţilor didactice la clasele la care veţi preda disciplina de
specialitate.

Exerciţii aplicative
(1) Schiţaţi pe o linie a timpului principalele evenimente care au marcat evoluţia istorică a
conceptului de „curriculum”.
(2) Explicaţi de ce a fost necesară introducerea conceptului de „curriculum” în domeniul
educaţional?
(3) Formulaţi definiţii pentru conceptele de „curriculum neformal” şi „curriculum informal”.
(4) Cum aţi defini curriculum-ului unei familii? Care sunt valorile, dominantele şi
caracteristicile curriculum-ului propriei familii?
(5) Cum aţi defini şi caracteriza curriculum-ul unei instituţii?
(6) Ce nu este curriculum-ul (şcolar)?
(7) Valorificând abordarea sistemică, analizaţi (inter)relaţiile şi (inter)determinările dintre
componentele structurale fundamentale ale curriculum-ului, din perspectivă structurală,
funcţională şi operaţională.
(8) Analizaţi relaţia dintre curriculum şi conţinutul învăţământului, referindu-vă atât la
macro, cât şi la micronivelul educaţional.
(9) Identificaţi o experienţă de învăţare şi formare pe care aţi trăit-o pe parcursul anilor
de şcoală şi pe care o consideraţi esenţială pentru propria formare/dezvoltare. Analizaţi
caracteristicile acestei situaţii şi numiţi elementele definitorii ale acesteia, respectiv
elementele sale formative, cu influenţe modelatoare.

• Sumar
Conceptul de curriculum este unul complex şi controversat în ştiinţele educaţiei,
care este operaţionalizat în diverse modalităţi. El se obiectivează în trei ipostaze
interdependente: cu rriculum-ul ca reprezentare, ca reprezentare a acţiunii şi ca acţiune
propriu-zisă.

• Bibliografie modul
Bibliografie obligatorie:
Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale şi metodologice,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Bocoş, M.; Jucan, D. (2008), Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculum-ului.
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, Editura Paralela 45, Piteşti
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.

Bibliografie opţională:
Botkin, J.W.; Elmandjara, M.; Maliţa, M. (1981), Orizontul fără limite al învăţării. Lichidarea
decalajului uman, Editura Politică, Bucureşti.
Chiş, V. (2001), Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
Chiş, V. (2002), Provocările pedagogiei contemporane, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.
Creţu, C. (1998), Curriculum diferenţiat şi personalizat, Editura Polirom, Iaşi.
Creţu, C. (2000), Teoria curriculum-ului şi conţinuturile educaţiei – Curs, Editura Universităţii
„Al.I. Cuza”, Iaşi.
Dewey, J. (1902), The Child and the Curriculum, University of Chicago Press, Chicago.
Dewey, J. (1977), Trei scrieri despre educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
D’Hainaut, L. (1981), Programe de învăţământ şi educaţie permanentă, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Goodlad, J. (1991), Introduction, Curriculum as a Field of Study, în „International Encyclopaedia
of Curriculum”, Pergamon Press, Oxford.
Ionescu, M. (2007), Instrucţie şi educaţie, ediţia a III-a revăzută, „Vasile Goldiş” University Press,
Arad.
Ionescu, M.; Radu, I. (coord.) (2001), Didactica modernă, ediţia a II-a, revizuită, Editura Dacia,
Cluj-Napoca.
Kerr, J.F. (ed.) (1968), Changing the Curriculum, University of London Press, Londra.
Marsh, C.J.; Stafford, K. (1988), Curriculum. Practice and Issues, McGraw Hill, Sydney.
Mialaret, G. (ed.) (1979), Vocabulaire de l'éducation, Presses Universitaires de France, Paris.
Tyler, R.W. (1949), Basic Principles of Curriculum and Instruction, University of Chicago Press,
Chicago.
Rassekh, S.; Văideanu, G. (1987), Les contenus de l'éducation, UNESCO, Paris.
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.
Văideanu, G. (1988), Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti.
Walker, D. (1990), Fundamentals of Curriculum, Harcourt, Brace, Iovanovich Publishers, San
Diego.
Wiles, J.; Bondi J.C. (1984), Curriculum Development. A Guide to Practice, 2nd edition, Bell and
Howell Company, Columbus, OH.

Modulul 2. FINALITĂŢILE EDUCAŢIONALE – COMPONENTĂ A


CURRICULUM-ULUI

• Scopul şi obiectivele
- să definească în manieră operaţională conceptele şi sintagmele: finalităţile
educaţiei, ideal educaţional, scopuri educaţionale, obiective educaţionale, taxonomia
finalităţilor educaţionale, operaţionalizarea obiectivelor educaţionale
- să clasifice finalităţile educaţiei funcţie de diferite criterii taxonomice
- să analizeze relaţiile dintre finalităţile educaţiei, pe baza schemei derivării
obiectivelor educaţionale
- să exemplifice diferitele categorii taxonomice ale finalităţilor educaţionale
- să operaţionalizeze obiective educaţionale aplicând modelul lui R.F. Mager
- să expliciteze avantajele şi limitele demersului de operaţionalizare a obiectivelor
educaţionale
- să opereze cu conceptele specifice temei în diverse contexte de instruire,
didactice şi metodice

• Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior


Finalităţile educaţionale reprezintă una din componentele structurale ale
curriculum-ului, funcţie de care se configurează celelalte componente.

• Conţinutul informaţional detaliat

1. Finalităţile educaţiei – definiţie şi taxonomii


Finalităţile educaţionale exprimă orientările prefigurate la nivel de politică a
educaţiei în vederea dezvoltării personalităţii umane, prin raportare la un sistem de valori
acceptate de societate; astfel, educaţia are caracter teleologic şi axiologic.
Conceptul de „valoare” reprezintă un concept explicativ cheie pentru
problematica finalităţilor educaţiei, un concept de maximă generalitate şi aplicabilitate.
Referindu-se la acest concept, John Dewey (1972, pp. 215-216), arată: „Termenul de
"valoare" are două sensuri cu totul diferite. Pe de o parte, el indică o atitudine de preţuire
a unui lucru, considerat ca având valoare prin el însuşi, adică o valoare intrinsecă.
Aceasta este denumirea ce trebuie dată pentru experienţa totală sau completă. A evalua în
acest sens înseamnă a aprecia. Însă a evalua mai înseamnă un act intelectual distinct – o
operaţie de comparare şi de judecare – operaţie de valorizare. Aceasta se produce atunci
când lipseşte experienţa completă şi se pune întrebarea: care anume din diversele
posibilităţi ale situaţiei trebuie preferată în vederea atingerii unei realizări depline sau a
unei experienţe vitale?”. Aşadar, pentru ca o persoană să aibă o experienţă valoroasă, care
să implice caracterul de continuitate, trebuie să se gândească la valoarea resurselor şi a
mijloacelor prin care îşi va atinge scopul, precum şi la consecinţele probabile ale acestei
experienţe. Pe parcursul trăirii experienţei, persoana este chemată să realizeze inferenţe şi
judecăţi de valoare, care să stabilească importanţa şi calitatea datelor, ideilor,
conexiunilor care apar în cursul experienţei respective.
Termenul „taxonomie” (în greacă „taxis” – ordine, ordonare, aşezare, aranjament,
„nomos” – lege, regulă, normă) se referă la teoria legilor şi principiilor clasificării,
sistematizării, ordonării şi ierarhizării obiectelor şi fenomenelor realităţii, pe baza unor
criterii clare şi precise. În domeniul ştiinţelor educaţiei se operează cu termenul de
„taxonomie pedagogică”, categorie care reprezintă un sistem de clasificare propriu
pedagogiei, ierarhizat funcţie de gradul de generalitate a topicilor, a problemelor şi a
aspectelor sale specifice.
Taxonomia obiectivelor educaţionale reprezintă un sistem de clasificare şi
ordonare ierarhică logică a obiectivelor educaţionale funcţie de domeniul lor de conţinut
şi de gradul specific de complexitate a operaţiilor mentale implicate în învăţare.
a) O taxonomie a finalităţilor educaţionale funcţie de criteriul gradului de
generalitate
În funcţie de gradul de generalitate şi, implicit, de perioada de timp necesară
pentru atingerea lor, finalităţile educaţionale se ierarhizează în trei categorii:
- idealul educaţional
- scopurile educaţionale
- obiectivele educaţionale.
Idealul educaţional (în latină „idealis” înseamnă „existent în mintea noastră”,
„ceea ce posedă perfecţiunea la care aspirăm”) reprezintă finalitatea cu gradul cel mai
mare de generalitate şi exprimă orientările strategice pentru activitatea educativă văzută
în ansamblu, la nivelul întregii societăţi într-o anumită etapă istorică a dezvoltării
economice, sociale, ştiinţifice şi culturale a unei ţări; practic, idealul educaţional
condensează modelul de personalitate spre care tinde societatea şi pe care educaţia este
chemată să îl formeze. Aşadar, formularea idealului educaţional nu este nici arbitrară şi nici
predeterminată; el nu reprezintă niciodată o propunere exclusivă a sistemului educativ, ci se
formează în zona de contact dintre acesta, spaţiul culturii şi comunitatea care are propriile
sale exigenţe educative, în acord cu tendinţele existente la nivel societal. Astfel, idealul
educaţional reflectă şi exprimă coordonatele majore ale societăţii, într-o anumită epocă sau
perioadă istorică. El reprezintă un proiect/model dinamic, având caracter prospectiv şi
programatic şi configurând sintetic trăsăturile cardinale dezirabile ale personalităţii umane,
care ar urma să se regăsească la nivelul fiecărei personalităţi, funcţie de dezvoltarea
ontogenetică şi de particularităţile psihofizice proprii.
Idealul educaţional românesc al acestei perioade, este formulat într-o manieră
explicită în Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată, articolul 3, punctul (2):
„Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi
armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.”
Scopurile educaţionale permit o conturare mai clară a idealului educativ,
detaliindu-l la nivelul tuturor dimensiunilor educaţiei, al nivelelor de învăţământ, al
sistemelor de activităţi educaţionale etc.
Obiectivele educaţionale orientează desfăşurarea unor activităţi educative
determinate şi concrete. Ele reprezintă o concretizare/detaliere a scopurilor, care devin
mai precise, mai clare şi mai operante.

Finalitatea Scurtă caracterizare Ce cuprinde Nivelul la care se referă


educaţiei
Idealul - gradul de generalitate - model proiectiv de - sistemul educativ în
educaţional maxim personalitate, într-o ansamblul său
anumită perioadă istorică,
- se atinge într-un
model ce condensează
termen lung
cerinţele actuale şi de
- determinat social de perspectivă/aspiraţiile unei
tipul şi esenţa societăţi şi pe care educaţia
societăţii este chemată să îl formeze
Scopurile - grad de generalitate - descriu intenţii - dimensiunile educaţiei
educaţionale mediu pedagogice, rezultatele (intelectuală, morală,
aşteptate la finele unui estetică, religioasă, fizică,
- se realizează în
sistem de acţiuni educative profesională etc.)
intervale medii de timp
(intenţii/rezultate cuprinse
- sistemul de învăţământ
- determinat social de în enunţuri cu caracter
etapa de dezvoltare a finalist, anticipativ) - nivele de învăţământ
societăţii
- profile de învăţământ
- cicluri curriculare
- tipuri de şcoli
Obiectivele - nivel redus de - descriu o intenţie - sistemul de învăţământ
educaţionale generalitate pedagogică, un rezultat
- subsisteme ale
aşteptat la finele unei
- se realizează în învăţământului
acţiuni educative
intervale scurte de (învăţământ primar,
determinate şi concrete,
timp gimnazial, profesional
obiectivat într-o schimbare
etc.)
- sunt determinate la nivelul personalităţii
social de gradul de educaţilor (intenţie/rezultat - arii curriculare
valorizare a ştiinţei, cuprinse în enunţuri cu - discipline de învăţământ
culturii şi tehnicii caracter finalist, anticipativ)
- unităţi de învăţare
- capitole
- teme
- sisteme de lecţii şi alte
forme de organizare a
activităţii instructiv-
educative
- lecţii sau alte forme de
organizare a activităţii
instructiv-educative
- secvenţe de instruire

Clasificarea finalităţilor educaţiei funcţie de criteriul gradului de generalitate

Între idealul educaţional, scopurile şi obiectivele educaţionale există o strânsă


interdependenţă: idealul educaţional este unic – lui îi corespunde un ansamblu de scopuri
educaţionale, iar unui scop îi corespunde un sistem de obiective educaţionale. Dacă
obiectivele şi scopurile educaţionale nu sunt atinse, atunci idealul educaţional devine
imposibil de realizat.
De regulă, finalităţile cu un anumit grad de generalitate se obţin prin explicitarea
unor finalităţi mai generale, mai cuprinzătoare; întotdeauna, între finalităţile educaţionale
de diferite grade de generalitate se stabilesc relaţii şi interrelaţii funcţionale solide. Astfel,
formularea obiectivelor de referinţă, la fel ca formularea obiectivelor cadru presupune
concretizarea idealului educaţional, prin precizarea şi particularizarea/concretizarea
performanţelor sau competenţelor pe care educaţii trebuie să le posede la sfârşitul unei
anumite perioade de instruire. Obiectivele de referinţă se derivează semnificativ şi direct
din obiectivele cadru, respectiv se particularizează şi se detaliază din acestea şi vizează
„nivelurile ce se cer atinse pentru fiecare capacitate, abilitate, aptitudine, competenţă
dezirabilă în educabili” (D. Ungureanu, 1999, p. 153).
Operaţia de trecere progresivă de la idealul educaţional la obiective cadru şi de
referinţă şi apoi la obiective educaţionale poartă numele de derivare pedagogică, iar
trecerea progresivă de la obiectivele educaţionale la finalităţi cu grad de generalitate tot
mai mare poartă numele de integrare pedagogică.

IDEALUL
EDUCAŢIONAL

SCOPUL
EDUCAŢIONAL
SCOPUL
EDUCAŢIONA
... SCOPUL
EDUCAŢIONA
1 L L

OBIECTIVUL OBIECTIVUL OBIECTIVUL


EDUCAŢIONAL
1
EDUCAŢIONAL
2
EDUCAŢIONAL
m ...

Legenda:

Determin
Concretizează

Schema derivării/integrării obiectivelor educaţionale


b) O taxonomie a obiectivelor educaţionale funcţie de criteriul gradului de
generalitate
Această taxonomie, care operează tot cu criteriul gradului de generalitate,
distinge, la nivelul obiectivelor educaţionale, trei niveluri ierarhice, care nu sunt
delimitate rigid, ci formează un continuum:
- obiective generale (se mai numesc scopuri)
- obiective intermediare (sau specifice)
- obiective operaţionale (se mai numesc comportamentale sau performative).

Obiective

Obiective
Piramida obiectivelor educaţionale

Obiectivele generale sau scopurile includ idealul educaţional şi intenţionalităţile


generale ale sistemului de învăţământ. Ele determină orientările mari ale educaţiei, au
valoare filozofică şi socială şi decurg din opţiunile politice.
Exemple: dezvoltarea creativităţii, dezvoltarea autonomiei cognitive individuale,
dezvoltarea spiritului şi a atitudinii critice, asigurarea accesului la cultură, asigurarea
integrării sociale.

Obiectivele intermediare (specifice) sunt diferenţiate pe cicluri de învăţământ, pe


tipuri şi profile şcolare, pe arii curriculare şi pe obiecte de învăţământ. Ele se obţin prin
derivarea celor generale şi se formulează în termeni de capacităţi sau de operaţii mentale.
Exemple: formarea capacităţii de a corela o cauză de un efect, formarea capacităţii
de a efectua raţionamente logice, formarea capacităţii de a emite judecăţi de valoare
obiective şi argumentate.
În categoria obiectivelor intermediare se încadrează obiectivele cadru şi
obiectivele de referinţă.
Obiectivele operaţionale se obţin prin derivarea celor intermediare şi se
formulează – pentru activităţile educaţionale desfăşurate la micronivel pedagogic – într-
un mod concret, precis, prin specificarea comportamentelor observabile şi măsurabile,
care oferă informaţii despre achiziţiile şi performanţele celor care se instruiesc.
În funcţie de obiectivele operaţionale se realizează proiectarea, organizarea,
conducerea, evaluarea şi reglarea activităţilor instructiv-educative determinate şi concrete
realizate la micronivel pedagogic (M. Bocoş; D. Jucan, 2007).
Fiecărui obiectiv cadru îi corespund mai multe obiective de referinţă, acestea
realizându-se prin intermediul obiectivelor operaţionale. De aceea, în proiectele de
activitate didactică este absolut necesar să se precizeze obiectivele operaţionale urmărite,
acestea stând la baza itemilor de evaluare elaboraţi. Opţional, cadrele didactice pot
consemna obiectivele de referinţă din programa şcolară, cărora li se subordonează
obiectivele operaţionale urmărite în cadrul lecţiei/activităţii didactice (sau pot consemna
doar numerele/simbolurile acestor finalităţi educaţionale).

c) O taxonomie a obiectivelor educaţionale funcţie de criteriul tipului de


activitate (predominant intelectuală sau predominant acţională) – distinge obiective
informative, care vizează cunoaşterea, achiziţionarea cunoştinţelor dintr-un anumit
domeniu şi obiective formative (se referă la dezvoltarea calitativă a personalităţii), care
vizează formarea de priceperi şi deprinderi intelectuale, de operare cu sistemul de
cunoştinţe şi valori dobândite în instruire, dezvoltarea capacităţii de asimilare de noi
cunoştinţe, creşterea calităţii gândirii, dezvoltarea capacităţii de transfer a cunoştinţelor
etc.
Exemplu de obiectiv informativ:
- cunoaşterea şi înţelegerea terminologiei, a conceptelor şi a principiilor specifice
ştiinţelor biologice.
Exemplu de obiectiv formativ:
- să realizeze transferuri intradisciplinare şi să le aplice în studiul unor fenomene
mecanice, electrice, optice şi termice.

d) O taxonomie a obiectivelor educaţionale funcţie de sfera personalităţii –


cognitivă, afectivă sau psihomotorie – distinge următoarele trei mari domenii de
încadrare a obiectivelor:
d.1.) Domeniul cognitiv (clasificare propusă de B.S. Bloom) – care se referă la
asimilarea de cunoştinţe, la formarea de deprinderi şi capacităţi intelectuale
Clasele de obiective din domeniul cognitiv sunt ordonate de la simplu la complex,
pe şase nivele, după cum urmează:
I. Cunoaşterea/achiziţia cunoştinţelor vizează operaţiile de redare, reproducere,
recunoaştere a termenilor, a datelor factuale, a definiţiilor, criteriilor, metodelor,
regulilor, principiilor, teoriilor, legilor etc.
II. Înţelegerea/Comprehensiunea vizează formarea deprinderilor şi capacităţilor de
utilizare a informaţiilor şi presupune: transformarea/transpunerea/transpoziţia
(reformularea unui enunţ cu cuvinte proprii), interpretarea (rezumarea şi comentarea
datelor teoretice sau practice) şi extrapolarea (precizarea consecinţelor şi implicaţiilor
unui enunţ).
III. Aplicarea vizează utilizarea achiziţiilor dobândite în explicarea şi/sau
rezolvarea unor situaţii noi, necunoscute.
IV. Analiza vizează următoarele deprinderi şi capacităţi de utilizare a
informaţiilor: analiza elementelor (sesizarea unor aspecte implicite, care se subînţeleg
dintr-un anumit context), analiza relaţiilor (identificarea unor raporturi logice, cauzale, de
determinare reciprocă etc., care se stabilesc între diferite elemente), analiza principiilor
de organizare a informaţiilor (identificarea principiilor care conferă identitate unei
anumite teorii).
V. Sinteza presupune existenţa şi manifestarea unor capacităţi de ordin creativ,
care permit reunirea elementelor separate ale unui proces de gândire într-un tot unitar şi
se concretizează în competenţe legate de posibilitatea de a elabora o lucrare personală
(compunere, lucrare de sinteză, eseu), de a imagina un plan original de acţiune (proiect de
cercetare), de a stabili relaţii abstracte între diferite elemente, prin activităţi de
descoperire, cercetare, invenţie.
VI. Evaluarea presupune formularea unor judecăţi de valoare în legătură cu o
anumită problemă, funcţie de criterii interne (coerenţă, rigoare etc.) şi externe (eficienţă,
adecvare la scopul urmărit sau la modelul utilizat etc.)

d.2.) Domeniul afectiv (clasificare propusă de Krathwohl), care se referă la


formarea sentimentelor, a atitudinilor, a convingerilor.
Procesul de interiorizare a unei norme sau valori sociale, estetice, morale etc. se
desfăşoară etapizat. Astfel, de la stadiul de simplă receptare, de la contactul iniţial şi de la
recunoaşterea şi însuşirea unei valori (reguli, norme sau atitudini etc.), se ajunge la cel de
promovare a unei reacţii adecvate, la comportarea în conformitate cu o regulă.
Conştientizarea şi evaluarea comportamentului, realizate ulterior, favorizează parcurgerea
etapei următoare - sistematizarea valorilor, etapă căreia îi urmează autoevaluarea propriei
persoane, etapa superioară, în care individul devine capabil să realizeze aprecieri sau
valorizări pozitive, prognozări sistemice de norme, atitudini şi valori etc.

d.3.) Domeniul psihomotor (clasificare propusă de Simpson), care se referă la


elaborarea operaţiilor manuale, respectiv a conduitelor motrice şi la formarea etapizată a
deprinderilor motrice: producerea stării de pregătire pentru realizarea actelor, exersarea
progresivă a fiecărui act şi a ansamblului, automatizarea actelor şi aplicarea deprinderii în
contexte diferite, în mod eficient. Astfel, graţie observării mediului extern (a acţiunii
demonstrative) – ca primă etapă a procesului, se asigură inducerea motivaţiei pentru
declanşarea reacţiei noi/pozitive. O dată asigurată motivaţia acţiunii, devine posibilă cea
de a treia etapă – realizarea activităţii voluntare adecvate; această activitate urmează să
fie valorificată în vederea formării deprinderilor practice, în cadrul etapei repetarea în
vederea formării deprinderilor, etapă care favorizează structurarea actelor în
comportamente complexe.

2. Funcţiile obiectivelor educaţionale


Explicitând intenţionalităţile în raport cu care se organizează întregul proces de
învăţământ, obiectivele educaţionale reprezintă o categorie pedagogică fundamentală,
relevanţa lor specială în proiectarea, realizarea, evaluare şi reglarea activităţilor didactice
fiind asigurată graţie funcţiilor pe care le îndeplinesc.
La diferitele niveluri la care ne raportăm, obiectivele educaţionale reprezintă
enunţuri care dau expresie intenţiei de a determina modificări dezirabile în personalitatea
celor care se instruiesc, ca urmare a implicării lor în activitatea educaţională.
Exemplu: La finele perioadei abecedarului, elevul trebuie să recunoască toate
literele alfabetului luate individual sau aflate în structura unor cuvinte diferite. Este un
obiectiv specific scris-cititului la clasa I, care indică performanţa ce va fi obţinută la
sfârşitul unei perioade şcolare determinate.
Principalele caracteristici ale obiectivelor educaţionale de diferite grade de
generalitate, se referă la următoarele:
Sunt „ţinte” ale educaţiei, exprimate sub formă de enunţuri care asigură
orientarea intenţională a actului educaţional spre obţinerea de performanţe, capacităţi,
competenţe, atitudini, comportamente, conduite etc. de către educaţi. Orientarea
intenţională a procesului instructiv-educativ decurge din calitatea instrucţiei de a fi o
activitate organizată, sistematică, direcţionată spre formarea unui tip anume de
personalitate.
Prefigurează o anumită schimbare în sistemul/conţinutul personalităţii
individului, ceea ce impune înţelegerea şi abordarea învăţării ca modificare adaptativă a
conduitei sale cognitive, afective şi psihomotorii.
Circumscriu domeniul unei activităţi instructiv-educative, precum şi tipul de
schimbare aşteptată în conduita elevului, pe parcursul şi la finele anumitor activităţi
instrictiv-educative.
În calitatea lor de componente ale procesului de învăţământ, răspund anumitor
necesităţi şi cerinţe de realizare în condiţii de eficienţă a instrucţiei şi educaţiei şi au
consecinţe majore asupra configuraţiei celorlaltor componente.
Caracteristicile obiectivelor educaţionale analizate, fac ca ele să îndeplinească
anumite funcţii specifice:
 Funcţia de orientare valorică a procesului educaţional se referă la faptul că
formularea unei finalităţi nu constituie un simplu exerciţiu sau demers didactic
(semi)algoritmizat în măsură să asigure creşterea gradului de organizare a instrucţiei şi
educaţiei, ci, în acelaşi timp, constituie o opţiune axiologică şi o aspiraţie educaţională,
care se subordonează unor valori relevante din perspectiva formării şi modelării
personalităţii elevilor. De altfel, conţinutul oricărui obiectiv educaţional are o
dimensiune axiologică, valorică rezultată din concepţia despre cunoaştere, societate sau
om, valorizată în formularea sa.
Exemplu: Promovarea unor valori ca spiritul investigativ, imaginaţia creatoare,
gândirea abstractă etc., presupune formularea unor finalităţi care să pretindă nu doar
achiziţie de informaţii şi reproducerea acestora, ci, cu deosebire, analize, sinteze,
generalizări, experimentări etc.
 Funcţia de anticipare a rezultatelor instrucţiei şi educaţiei se referă la faptul
că în conţinutul finalităţilor, indiferent de gradul lor de generalitate, se prefigurează
rezultatele aşteptate la finele secvenţelor instructiv-educative. Din punct de vedere
pedagogic, se recomandă evitarea formulărilor abstracte, generale, ambigue, cum sunt:
„transmitere de noi cunoştinţe”, „dezvoltarea gândirii”, „formarea trăsăturilor de
personalitate” etc. şi formularea obiectivelor în aşa fel încât ele să indice, în termeni
concreţi, cunoştinţele, activităţile intelectuale şi practice vizate, nivelul de dezvoltare
afectivă, pe care le dorim la educaţi ş.a.m.d. Numai în acest fel, obiectivele vor anticipa
cu adevărat rezultatele şcolare, vor antrena şi concerta eforturile educatorului şi ale
educaţilor într-o direcţie convergentă, într-un sens clar, bine definit şi în mod eficient.
 Funcţia evaluativă şi autoevaluativă se referă la faptul că obiectivele
educaţionale stau la baza (auto)verificării, (auto)evaluării şi (auto)notării randamentului
activităţii binomului educator-educat. Dată fiind marea lor relevanţă în aprecierea
eficienţei activităţii educaţionale, se impune formularea unor obiective realizabile, care să
se constituie în repere pentru evaluarea rezultatelor instrucţiei şi educaţiei.
Spre exemplu, nu întâmplător, la micronivel pedagogic, orice probă de evaluare
(chestionar, test de cunoştinţe, probă de evaluare scrisă, probă de evaluare practică etc.)
este elaborată prin raportare la obiectivele operaţionale preformulate. Pe de altă parte,
rezultatele evaluării didactice realizate la micronivel influenţează atât predarea, cât şi
învăţarea.
 Funcţia de reglare şi autoreglare a procesului educaţional este legată de
importanţa obiectivelor educaţionale în ansamblul componentelor acestui proces. Orice
modificare a unui obiectiv determină, ca urmare a efectului de undă, schimbări în toate
componentele/verigile câmpului de acţiune al procesului de învăţământ; de asemenea,
abandonarea sau nerealizarea obiectivului propus, presupune analiza retrospectivă a
modului de desfăşurare/realizare a activităţii instructiv-educative, pentru a realiza
modificările care se impun, respectiv pentru a regla activitatea didactică, asigurându-i
eficienţă. Sintetizând, putem spune că exercitarea acestei funcţii face ca orice activitate
instructiv-educativă, în fiecare din fazele ei - de prospectare, proiectare, desfăşurare şi
reglare, să înceapă cu formularea obiectivelor educaţionale, care constituie reperele
didactice ale activităţilor instructive-educative.
Funcţiile obiectivelor educaţionale explicitate mai sus sunt complementare, ceea
ce face ca nerealizarea uneia, să influenţeze negativ exercitarea celorlaltor funcţii,
respectiv să împiedice desfăşurarea eficientă a întregului proces educaţional.
Obiectivele educaţionale au o poziţie-cheie în organizarea, desfăşurarea, evaluarea
şi reglarea procesului educaţional considerat ca sistem, exercitând – ca urmare a efectului
de undă – influenţe asupra tuturor componentelor acestuia; practic, obiectivele
educaţionale constituie jaloane didactice esenţiale pentru demersurile de proiectare,
realizare, evaluare şi reglare a activităţilor instructiv-educative.

3. Operaţionalizarea obiectivelor educaţionale


În activităţile instructiv-educative organizate la nivel micro se operează cu
obiective concrete, operaţionale, formulate în termeni de schimbări comportamentale,
care se referă la achiziţiile şi performanţele dobândite de cei care se instruiesc;
obiectivele operaţionale reprezintă nivelul cel mai concret al obiectivelor educaţionale.
Formularea obiectivelor în termeni de comportament este justificată şi necesară, întrucât
comportamentele pot fi observate direct, analizate, grupate, clasificate şi evaluate în mod
obiectiv.
Precizarea clară, concretă, operaţională a obiectivelor, face ca acestea să
reprezinte elemente de reper în proiectarea, derularea, evaluarea şi reglarea activităţilor
instructiv-educative.
Operaţionalizarea obiectivelor reprezintă demersul/operaţia de transpunere – cu
ajutorul verbelor de acţiune – a scopurilor procesului de învăţământ în obiective specifice
şi a acestora în obiective concrete, prin precizarea unor comportamente cognitive şi/sau
psihomotorii observabile şi, dacă este posibil, măsurabile. Practic, operaţionalizarea
obiectivelor educaţionale presupune detalierea, concretizarea şi contextualizarea acestora
astfel încât ele să exprime schimbările comportamentale aşteptate de la subiecţii instruirii,
respectiv:
- prestaţia de moment
- performanţa
- competenţa.
Aşadar, întotdeauna, obiectivele operaţionale se derivează din obiective cu grad
de generalitate mai mare. Fiind finalităţi educaţionale definite concret şi vizând
comportamente observabile şi măsurabile, obiectivele operaţionale permit adoptarea unei
strategii precise, care îi ajută pe educaţi să obţină performanţele anticipate/prefigurate de
educator şi ulterior, conştientizate şi asumate de educaţi. Obiectivele operaţionale au mai
fost numite de către B.S. Bloom obiective comportamentale, iar de către R.M. Gagné,
obiective performative.
În legătură cu statutul pedagogic al obiectivelor operaţionale şi cu formularea
corectă a acestora, se impun următoarele precizări şi cerinţe de formulare:
• Sunt corelate cu activităţile didactice determinate, concrete organizate la
micronivel pedagogic (lecţii, lucrări de laborator etc.) – respectiv la nivel strict
acţional şi de aceea ele corespund celui mai concret nivel al obiectivelor
educaţionale.
• Având caracter predominant concret, ele se urmăresc şi se ating pe termen
scurt, în situaţii specifice de învăţare.
• Se referă la elev, condensează şi descriu ceea ce urmează să ştie şi/sau să facă
elevul, respectiv prestaţia, performanţa sau competenţa pe care acesta trebuie
să o dovedească, pe parcursul sau la finele unei secvenţe de instruire.
• Se referă la modificările evolutive calitative şi cantitative ale prestaţiilor,
performanţelor şi competenţelor elevilor, la noile achiziţii ale acestora (de
exemplu: noi cunoştinţe, noi operaţii mentale sau practice/materiale, noi
acţiuni, noi capacităţi şi competenţe intelectuale sau practice etc.).
• Se formulează în termeni de produs al învăţării, respectiv prin precizarea a
ceea ce trebuie să demonstreze elevul că ştie sau ştie să facă, şi nu în termeni
de proces de învăţare, adică prezentând demersurile pe care trebuie să le
întreprindă elevul pentru a ajunge la un rezultat.
• Nu se confundă cu conţinutul, cu ideile principale din lecţie, ele nu precizează
şi nu explicitează ce va trata o temă, ci care va fi influenţa formativă şi
informativă a acesteia asupra elevului (ce va şti şi ce va fi apt să facă elevul).
• Nu se confundă cu evenimentele instruirii; ele se referă strict la activitatea de
învăţare a elevilor (ce trebuie să ştie şi să facă) şi nu la cea a profesorului.
• Nu se confundă cu scopurile, care sunt mai generale şi nu se pot realiza într-o
singură activitate didactică.
În practica instruirii şi-a dovedit utilitatea şi eficienţa modelul de operaţionalizare
elaborat de R.F. Mager, model care se bazează pe următoarele trei condiţii de
operaţionalizare:
 descrierea comportamentului observabil (a prestaţiei, performanţei sau
competenţei)
 precizarea condiţiilor de producere şi manifestare a comportamentului
 stabilirea criteriilor de reuşită/de acceptare a performanţei standard.
Cele trei condiţii de operaţionalizare nu trebuie să fie prezentate neapărat în
ordinea de mai sus, ci ele îşi pot interschimba locurile în formularea diferitelor obiective
operaţionale.
 Descrierea comportamentului observabil (a prestaţiei, performanţei sau
competenţei) este cerinţa de a preciza şi detalia în obiectiv conduita elevului, rezultatul
învăţării realizate de acesta, performanţele pe care el le va dovedi pe parcursul şi la finele
secvenţei/activităţii de instruire. Pentru aceasta, se face apel la aşa-numitele „verbe-
acţiuni” sau „verbe de acţiune”, evitându-se verbele cu spectru larg de tipul: „a
cunoaşte”, „a şti”, „a înţelege”, „a asimila”, „a se familiariza cu…”, „a aprecia” etc.,
considerate de Viviane şi Gilbert de Landsheere (1979) „verbe intelectualiste”,
susceptibile de a conduce la interpretări variate şi de a provoca dezacorduri între
profesori.

Clasele de obiective din Exemple de “verbe-acţiuni”


taxonomia lui B.S. Bloom
1. Cunoaşterea (asimilarea la a recunoaşte, a defini, a identifica, a reda, a enumera, a descrie, a
primul nivel) indica, a preciza,
2. Comprehensiunea/ a redefini, a reformula, a transforma, a ilustra, a reorganiza, a
înţelegerea stabili, a interpreta, a explica, a distinge, a exprima în cuvinte
proprii, a demonstra, a denumi, a determina, a concluziona, a
prevedea
3. Aplicarea a folosi, a utiliza, a aplica, a generaliza, a completa, a transfera, a
extrapola, a clasifica, a restructura, a propune, a proiecta, a
verifica, a decide, a efectua, a scrie, a desena, a trasa grafic, a
rezolva
4. Analiza a analiza, a diferenţia, a distinge, a discrimina, a compara, a sorta,
a selecta
5. Sinteza a sintetiza, a compune, a construi, a combina, a deduce, a proiecta,
a deriva, a produce, a propane
6. Evaluarea a evalua, a estima, a decide, a argumenta, a standardiza, a judeca, a
valida

Exemple de verbe-acţiuni pentru clasele de obiective din taxonomia lui Bloom, elaborată
pentru domeniul cognitiv

 Precizarea condiţiilor de producere şi manifestare a comportamentului se


referă la descrierea concretă şi contextualizată a condiţiilor didactice în care elevii
urmează să demonstreze că au dobândit performanţa preconizată prin obiectiv
(schimbarea calitativă sau cantitativă dorită): se configurează situaţia de învăţare, se
prezintă ariile şi elementele de conţinut vehiculate, eventual, cunoştinţele anterioare
valorificate, se enumeră instrucţiunile oferite elevilor, se precizează materialele didactice,
mijloacele de învăţământ utilizate etc.
Condiţiile de producere şi manifestare a comportamentului vizează, deopotrivă,
procesul învăţării realizat pentru atingerea obiectivelor operaţionale prestabilite, cât şi
modalităţile de verificare şi evaluare a prestaţiilor, performanţelor şi competenţelor.
Astfel, adeseori, fraza prin care se precizează condiţiile de realizare ale unui obiectiv
operaţional, începe cu sintagmele: „cu ajutorul…”, „utilizând”, „folosind”, „pe baza…”,
„pornind de la…”, „având la dispoziţie…”, „având acces la…”, „valorificând…” etc.
 Stabilirea criteriilor de reuşită, de acceptare a performanţei standard se
referă la exigenţele care ţin de acceptarea performanţei standard/ minime a învăţării,
respectiv la acei parametri care pot fi valorificaţi în explicitarea concretă şi precisă a
schimbărilor dorite şi prefigurate prin respectivul obiectiv operaţional: absenţa sau
prezenţa unei achiziţii (trăsătură, capacitate, abilitate etc.); numărul minim de răspunsuri
corecte; numărul încercărilor admise; numărul maxim de omisiuni admise; numărul
maxim de greşeli admise; caracteristicile erorilor acceptabile; concordanţa sau
nonconcordanţa cu un anumit standard; reuşita elevului în procentaje; modul de lucru
apreciat în număr de răspunsuri corecte, în indici de viteză, de precizie, de calitate sau în
unităţi de timp necesare pentru realizarea sarcinii de instruire etc.
Cerinţa de operaţionalizare  nu este absolut obligatorie, în practica instruirii
existând multe situaţii în care formularea obiectivelor operaţionale nu include această
componentă, însă ele îşi păstrează statutul pedagogic de „obiective operaţionale”. De
altfel, literatura de specialitate oferă şi alte modele de operaţionalizare a obiectivelor, în
care numărul cerinţelor de operaţionalizare variază între două şi cinci.
Exemplu de obiectiv operaţional cu trei componente:
- să indice cel puţin trei () plante medicinale din regiunea natală (), pe baza
cunoştinţelor din viaţa cotidiană ().
Exemplu de obiectiv operaţional cu două componente:
- să explice transformările suferite de alimente în cavitatea bucală (),
valorificând imaginile proiectate cu ajutorul diapozitivelor ().
În actuala viziune curriculară, demersul de operaţionalizare lasă loc manifestării
flexibilităţii şi creativităţii pedagogice a cadrului didactic, ale cărui acţiuni nu trebuie să
fie încorsetate de ambiţia măsurării foarte precise şi acurate a achiziţiilor elevilor. Dorinţa
exagerată de a delimita şi detalia comportamentul elevului, face ca acesta să devină
limitat şi „fragmentat”, îngustat, iar operaţionalizarea obiectivelor educaţionale să se
transforme într-o simplă operaţie formală, în care se gestionează din punct de vedere
cantitativ schimbarea evolutivă produsă.
Există situaţii în care subiectivitatea elevilor este mult implicată în rezolvarea
sarcinilor de învăţare, spre exemplu în realizarea de analize şi interpretări, în găsirea de
explicaţii proprii şi în argumentarea lor, în oferirea de răspunsuri care pot conţine
elemente de originalitate, chiar de creaţie ş.a. Altfel spus, răspunsurile elevilor nu pot fi
uniformizate, achiziţia (prestaţia, performanţa şi competenţa) nu poate fi delimitată clar,
standardizată şi uniformizată, iar obiectivul nu este operaţionalizabil/este neoperaţional.
Exemple de obiective neoperaţionale:
- să comenteze afirmaţia „factorii ereditari sunt premise ale dezvoltării psihice”
- să analizeze critic paşii realizaţi în reforma curriculară a învăţământului
românesc.

Sugestii pentru studenţi


- Este important să conştientizaţi faptul că sintagma finalităţi educaţionale acoperă o arie
largă de intenţionalităţi de diferite grade de generalitate.
- Funcţie de complexitatea şi durata secvenţelor educaţionale se vor formula finalităţi
educaţionale de diferite grade.
- Pentru secvenţele educaţionale organizate la micronivel pedagogic se vor stabili
obiective operaţionale, în strânsă legătură cu probele de evaluare.
- Parctic obniectivele educaţionale sunt cele care orientează toate demersurile cadrului
didactic şi ale elevilor.

Exerciţii aplicative
(1) Argumentaţi necesitatea şi importanţa finalităţilor educaţiei pentru sistemul de
învăţământ românesc. Analizaţi semnificaţia finalităţilor educaţionale generale pentru
activitatea practică a cadrelor didactice.
(2) Pornind de la ideea că idealul educaţional nu reprezintă doar o proiecţie subiectivă, ci
şi prisma prin care privim şi concepem realitatea pedagogică, particularizaţi interpretările
pentru idealul educaţional al şcolii româneşti, argumentând necesitatea şi importanţa
acestuia.
(3) Realizaţi o analiză axiologică a valorilor fundamentale cuprinse în idealul educaţional
românesc şi comentaţi importanţa formării elevilor în spiritul fiecăreia dintre aceste
valori.
(4) Reflectaţi asupra unor alte valori fundamentale pe care consideraţi că idealul
educaţional românesc ar trebui să le integreze.
(5) Ce semnificaţie valorică are faptul că idealul educaţional românesc este formulat în
cadrul unui document legislativ, respectiv în Legea învăţământului şi nu într-un
document curricular?
(6) Comentaţi şi interpretaţi următorul citat: „A educa implică întotdeauna un obiectiv.” (G.
de Landsheere).
(7) Reflectaţi asupra relaţiei dintre idealul educaţional românesc actual şi problematica
lumii contemporane.
(8) Analizaţi, pe baza schemei derivării obiectivelor educaţionale, relaţiile dintre finalităţile
educaţiei: idealul educaţional, scopurile şi obiective educaţionale. Exemplificaţi.
Analizaţi comparativ demersurile de derivare pedagogică şi de operaţionalizare a
obiectivelor educaţionale.
(9) Explicitaţi relaţiile dintre câteva obiective cadru şi obiectivele de referinţă derivate, la
disciplina de specialitate, la clasele V-VIII.
(10) Explicitaţi relaţiile dintre câteva competenţe generale şi competenţele specifice
derivate, la disciplina de specialitate, la clasele IX-XII.
(11) Inventariaţi şi argumentaţi condiţiile care trebuie respectate în procesul de elaborare a
obiectivelor operaţionale. Prezentaţi exemple şi contraexemple.
(12) Explicaţi rolul conţinuturilor curriculare care urmează a fi predate, în procesul de
formulare a obiectivelor operaţionale ale unei lecţii. Referiţi-vă şi la obiectivele
fundamentale ale lecţiilor.
(13) Formulaţi 5 obiective operaţionale, cu 2 componente şi 5 obiective operaţionale, cu 3
componente, la disciplina de specialitate.
(14) Formulaţi obiective afectiv-motivaţionale pentru o unitate de învăţare, la disciplina de
specialitate.

• Sumar
Finalităţile educaţionale reprezintă, în contextul paradigmelor educaţionale
contemporane componenta care orientează configurarea celorlaltor componente
structurale ale curriculu-ului.

• Bibliografie modul
Bibliografie obligatorie:
Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale şi metodologice,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Bocoş, M.; Jucan, D. (2008), Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculum-ului.
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, Editura Paralela 45, Piteşti
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.

Bibliografie opţională:
Antonesei, L. (1996), Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
Bârzea, C. (1979), Rendre opérationnels les objectifs pédagogiques, Presses Universitaires de
France, Paris.
Bloom, B.S. (1971), Taxonomy of Educational Objectives, Handbook I: Cognitive Domain, David
McKay Comp., Inc., New York.
Bocoş, M. (2007), Didactica disciplinelor pedagogice. Un cadru constructivist, ediţia a II-a,
revăzută, Editura Paralela 45, Piteşti.
Bocoş, M.; Jucan, D. (2007), Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi metodologia evaluării.
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, ediţia a II-a, revăzută, Editura Paralela 45,
Piteşti.
Cerghit, I. (coord.) (1983), Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Csengeri, E. (1982), Didactica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pp. 35-39.
Cucoş, C. (1995), Pedagogie şi axiologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
De Corte, E. (1979), Les fondements de l’action didactique, A. De Boeck, Bruxelles.
De Landsheere, V.; De Landsheere, G. (1979), Definirea obiectivelor educaţiei, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
D’Hainaut, L. (coord.) (1981), Programe de învăţământ şi educaţie permanentă, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
Dewey, J. (1972), Democraţie şi educaţie. O introducere în filosofia educaţiei, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
Ionescu, M. (1982), Lecţia între proiect şi realizare, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Ionescu, M. (2007), Instrucţie şi educaţie, ediţia a III-a revăzută, „Vasile Goldiş” University Press,
Arad.
Ionescu, M.; Chiş, V. (coord.), (2001), Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pp. 23-29.
Ferenczi, I.; Preda, V. (1982), Psihopedagogie, lecţii pentru profesorii din învăţământul
preuniversitar, vol. I, pp. 25-42.
Mager, R.F. (1972), Comment définir les objectifs pédagogiques?, Gauthier Villars, Paris.
Merrill, M.D. (1971), Instructional Design, Englewood Cliffs, N.J., Practice Hall.
Michell, D.P. (1977), Probleme de tehnologie didactică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, pp. 92-103.
Noveanu, E. (coord.) (1983), Modele de instruire formativă la disciplinele fundamentale de
învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Preda, V. (1981), Importanţa obiectivelor operaţionale ale educaţiei, în „Studia Universitatis
Babeş-Bolyai”, Series Philosophia, nr. 1, pp. 69-76.
Radu, I.; Ionescu; M. (1987), Experienţă didactică şi creativitate, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Stan, C., (2001), Teoria educaţiei. Actualitate şi perspective, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, pp. 91-98.
Stanciu, M. (1999), Reforma conţinuturilor învăţământului. Cadru metodologic, Editura Polirom,
Iaşi.
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.
Wheeler, H.A.; Fox, L.W. (1979), Legea educaţiei şi învăţământului, Editura Politică, Bucureşti.
Wheeler, H.A.; Fox, L.W. (1979), Thezaurus de l’éducation, UNESCO.

Modulul 3. CONŢINUTURILE CURRICULARE – VECTOR AL


CURRICULUM-ULUI
• Scopul şi obiectivele
- să definească operaţional conceptul de conţinuturi curriculare/conţinut al
învăţământului, valorificând abordarea axiologică
- să explice necesitatea considerării conţinuturilor curriculare drept componente
ale unui sistem funcţional complex, în cadrul căruia ele stabilesc relaţii de determinare şi
interdeterminare cu obiectivele educaţionale, strategiile de instruire şi strategiile de
evaluare
- să caracterizeze dinamica specifică a conţinuturilor curriculare (a conţinuturilor
învăţământului) în funcţie de evoluţia surselor de selectare a conţinuturilor şi de
interdependenţa şi importanţa criteriilor de selectare şi dimensionare a acestora
- să identifice situaţii în care s-au realizat abordări multidisciplinare,
pluridisciplinare, interdisciplinare şi transdisciplinare pentru operaţionalizarea unor teme de
studiu sau pentru structurarea unor experienţe de cunoaştere
- să ilustreze modalităţile de structurare a conţinuturilor, modelelor, metodelor
etc. în cazul abordărilor multidisciplinare, pluridisciplinare, interdisciplinare,
transdisciplinare

• Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior


Conţinutul învăţământului reprezintă o componentă structurală de bază a
curriculum-ului.

• Conţinutul informaţional detaliat

1. Definirea conceptului de „conţinuturi curriculare”/„conţinut al învăţământului”

Statutul pe care îl deţin conţinuturile învăţământului a fost redefinit în teoria


curriculum-ului şi în general, în ştiinţele educaţiei, avându-se în vedere noile achiziţii şi
dezvoltări ştiinţifice. Astfel, conţinutul învăţământului nu mai poate fi privit ca entitate
distinctă, ci numai angrenat într-un ansamblu de relaţii sistemice cu celelalte componente
ale curriculum-ului, care concură la transformarea aspectelor informative cuprinse în
conţinuturi în influenţe formative necesare inserţiei profesionale şi sociale. Nu este vorba
de negarea importanţei conţinuturilor, ci de valorificarea valorii lor instrumentale, de
valorizarea lor ca puncte de plecare în acţiunea complexă de instruire modernă,
interactivă şi de formare; accentul se pune pe „exploatarea” şi pe valorificarea valenţelor
informative şi formative ale conţinuturilor, pe asigurarea flexibilităţii şi a adaptabilităţii
acestora. Practic, în actuala reformare sistemică a învăţământului, graţie aplicării viziunii
curriculare, conţinuturile curriculare/conţinuturile învăţământului sunt considerate, în
manieră sistemică, elemente ale curriculum-ului, care îi conferă acestuia sens şi care se
află în strânsă interdependenţă cu celelalte componente curriculare relevante (finalităţile
educaţionale, strategiile de instruire cu componentele acestora şi strategiile de evaluare),
împreună contribuind la reuşita instruirii şi formării elevilor. Disciplinele de studiu au
rolul de vector pentru a facilita cunoştinţele teoretice şi practice fundamentale, de mijloc
de acces la finalităţile vizate prin curriculum şi instrumente de vehiculare cognitivă utile
pentru a se evita dispersarea/ fragmentarea cunoaşterii în favoarea unei centrări pe
competenţe funcţionale; putem considera conţinuturile curriculare/conţinutul
învăţământului drept autentice vehicole de formare a competenţelor.
Astfel, în viziune sistemică, modernă, conţinutul învăţământului constă într-un
sistem de valori – cunoştinţe, abilităţi, capacităţi, competenţe, strategii, aptitudini,
modele atitudinale şi comportamentale, conduite etc., proiectate în documente şcolare
oficiale (planuri de învăţământ, programe şi manuale) şi transmise în cadrul procesului
de învăţământ, desfăşurat în instituţii de învăţământ de diferite grade. De asemenea,
conţinutul învăţământului implică şi sistemele de determinare şi generare a abilităţilor,
competenţelor şi atitudinilor specificate în finalităţile educaţionale.
Valorile cunoaşterii umane care compun conţinutul învăţământului sunt selectate
din ansamblul valorilor specifice şi dominante într-o societate, într-o anumită perioadă
istorică, respectiv din ştiinţă, tehnică, cultură, artă, morală, religie etc. şi reunesc
următoarele trei componente: conceptual-teoretică/cognitivă; procedural-
practică/aplicativă şi atitudinal-comportamentală.

2. Caracteristicile generale ale conţinutului învăţământului


În calitatea sa de componentă structurală a curriculum-ului, respectiv de vector al
curriculum-ului, conţinutul învăţământului sprijină educaţii în demersurile lor de
orientare în ansamblul valorilor sociale, graţie următoarelor caracteristici generale:
 poate fi corelat cu activităţile educaţionale formale şi
neformale/nonformale (cu curriculum-ul formal şi cu cel neformal/nonformal), fiind
structurat şi propus în mod intenţionat şi cu activităţile informale – în acest ultim caz,
conţinuturile fiind existente, implicite în contextele respective
 are caracter (relativ) stabil întrucât este stabilit pentru o anumită perioadă de
timp, prin selectarea şi prelucrarea – funcţie de criterii ştiinţifice – a valorilor instructiv-
educative autentice, cu influenţe de ordin formativ şi informativ corespunzătoare
planurilor intelectual, cognitiv, afectiv, psihomotor, moral, estetic etc., valori validate
ştiinţific – social şi pedagogic şi coroborate la nivel macro cu idealul educaţional şi cu
scopurile educaţionale
 are caracter (relativ) dinamic/mobil, fiind componenta procesului de
învăţământ cu cea mai accentuată mobilitate, o componentă dimensionată contextual,
funcţie de anumite variabile existente la nivel societal; astfel, caracterul dinamic este
impus de: dinamica societăţii, care determină continua îmbogăţire a zestrei culturale, a
culturii sociale; dinamica şi progresul cunoaşterii, îmbogăţirea, diversificarea şi
restructurarea continuă a achiziţiilor diferitelor ştiinţe; interesele, aspiraţiile şi cerinţele
de formare identificate la nivel social general ş.a.; caracterul dinamic al conţinutului
învăţământului este asigurat graţie primenirilor, dezvoltărilor, îmbogăţirii, înnoirilor la
care el este supus în permanenţă
 se amplifică treptat, în sensul că volumul şi complexitatea sa cresc pe
verticală, pe măsură ce se trece de la ciclurile şi şcolaritate inferioare spre cele superioare,
de la învăţământul preşcolar la cel primar, apoi la cel secundar, la cel postliceal şi la cel
universitar şi postuniversitar; de asemenea, graţie influenţelor pe care le are asupra
formării şi modelării personalităţii individului care îşi însuşeşte conţinuturile (şi care
astfel se informează şi se formează), el este îmbogăţit calitativ şi cantitativ
 are caracter unitar/global şi, totodată, se diversifică (în cadrul ciclurilor
curriculare, al tipurilor de ştiinţe, al conţinuturilor învăţării) şi se specializează continuu
(pe domenii ale ştiinţei, culturii, artei etc.); factorii care determină procesele de
diversificare şi specializare şi care acţionează în mod convergent sunt: diversificarea
ştiinţelor şi a domeniilor de cunoaştere; multiplicarea specializărilor necesare în societate,
ceea ce determină multiplicarea filierelor, profilurilor şi specializărilor din învăţământ;
multiplicarea achiziţiilor ştiinţifice; necesitatea valorificării şi articulării situaţiilor
educative formale, neformale şi informale, respectiv a conţinuturilor învăţării de tip
formal, neformal şi informal
 este supus operaţiei de transpoziţie didactică, respectiv este transformat,
reelaborat ştiinţific în scopul obţinerii unor conţinuturi elaborate didactic, respectiv în
scopul trecerii de la cunoaşterea savantă la cunoaşterea didactică; prelucrarea pedagogică
se realizează prin mecanisme din ce în ce mai suple, astfel încât, la nivelul extern al
transpoziţiei didactice are loc trecerea de la cunoştinţele savante, ştiinţifice, la
cunoştinţele de predat, iar la nivelul intern are loc trecerea de la cunoştinţele de predat la
cunoştinţele predate
 are caracter istoric, fiind strâns legat de nivelul de dezvoltare socială al unei
anumite societăţi, de valorile acesteia şi de idealul educaţional promovat într-o anumită
perioadă istorică.

3. Surse în selectarea conţinutului învăţământului


În condiţiile dinamicii şi complexităţii schimbărilor care se înregistrează la nivelul
întregii societăţi, diversele surse sau repere ale dimensionării conţinutului învăţământului
se află în prezent într-un continuu proces de multiplicare, diversificare, întrepătrundere şi
accentuare a complexităţii lor. Diversitatea, complexitatea, dinamica, interrelaţiile şi
implicaţiile surselor de selecţionare şi dimensionare a conţinutului învăţământului, sunt
sugerate de tabloul lor sintetic (adaptare după George Văideanu, 1988, p. 165-167).

1. rezultatele cercetărilor ştiinţifice din domeniul ştiinţelor educaţiei


referitoare la selecţionarea conţinuturilor învăţământului

2. implicaţiile care derivă din necesitatea îmbinării celor trei forme


ale educaţiei: formală, neformală şi informală

3. implicaţiile care derivă din valorificarea valenţelor comunicării


interumane

4. creşterea complexităţii problematicii lumii contemporane


5. aşteptările celor care se instruiesc, interesele, nevoile lor
educaţionale şi aspiraţiile lor; nevoile educaţionale ale comunităţilor
umane

6. caracteristicile, evoluţia, nevoile şi cerinţele pieţei muncii

7. achiziţiile ştiinţelor exacte, cu deosebire a ştiinţelor informatice

8. dezvoltarea tehnologiei, în special a tehnologiei electronice, a


Noilor Tehnologii de Informare şi Comunicare

9. achiziţiile ştiinţelor socioumane şi ale cercetării în domeniul lor

10. problematica, evoluţia şi dinamismul culturii, al artei, achiziţiile


din domeniul religiei

11. impactul viitorului, achiziţiile din viitorologie şi din prospecţie

12. dezvoltarea sportului şi a turismului, valorificarea valenţelor lor


formative şi asigurarea premiselor apropierii dintre popoare

Surse în alcătuirea şi dimensionarea conţinutului învăţământului

4. Criterii de selectare, structurare şi dimensionare a conţinuturilor curriculare


Sistemul criteriilor ştiinţifice, obiective operante în selectarea, alcătuirea,
structurarea, dimensionarea şi organizarea conţinuturilor instructiv-educative include
tipurle: filosofice, logico-ştiinţifice/epistemologice, psihologice şi pedagogice.
Criteriile filosofice se referă, în special, la faptul că paradigma referitoare la
dezvoltarea social-culturală la nivelul unei societăţi reprezintă un criteriu important
pentru selecţionarea conţinutului. Acesta trebuie să fie subordonat idealului social al
societăţii şi idealului educativ şi să fie în „acord axiologic cu cultura, arta şi aspiraţiile
poporului” (M. Stanciu, 1999, p. 137).
Criteriile logico-ştiinţifice/ epistemologice se referă, în special, la următoarele:
Modernitatea sa, concordanţa cu noile orientări, tendinţe şi achiziţii din
domeniile ştiinţei, culturii, tehnicii etc.
Necesitatea ca elevii să îşi însuşească nu numai un volum de cunoştinţe, ci şi să
îşi formeze competenţe educaţionale complexe, atitudini, comportamente, conduite.
Orientarea practică a conţinutului învăţământului, evidenţierea dimensiunii lor
practic-aplicative, asigurarea caracterului operaţional al achiziţiilor.
Integrarea învăţământului cu cercetarea ştiinţifică.
Înlăturarea graniţelor dintre ştiinţe, asigurarea punţilor dintre diferitele
discipline.
Criteriile pedagogice se referă, în special, la necesitatea demersurilor de
prelucrare metodologică a conţinuturilor preluate din diferite domenii de cunoaştere, în
vederea:
- sistematizării şi accesibilizării lor
- asigurării caracterului lor operaţional, instrumental şi funcţional
- valorificării valenţelor lor formative şi informative
- evidenţierii posibilelor aplicaţii practice
- specializării lor
- diferenţierii lor ş.a.m.d.
Principalele criterii pedagogice de alcătuire a conţinutului învăţământului sunt
următoarele:
Asigurarea unei analogii funcţionale şi a unei corespondenţe între logica
didactică şi logica ştiinţifică.
Asigurarea flexibilităţii conţinuturilor, îmbinarea celor corespunzătoare
educaţiei formale, cu cele ale educaţiei neformale şi informale.
Asigurarea consistenţei interne a conţinuturilor instructiv-educative.
 Asigurarea coerenţei conţinuturilor instructiv-educative, respectiv asigurarea
articulării elementelor de conţinut.
Accentuarea valenţelor formative ale conţinuturilor.
Realizarea şi menţinerea unui echilibru între cultura generală şi cultura de
specialitate.
Criteriile psihologice de alcătuire a conţinutului învăţământului se referă, în
special, la următoarele aspecte:
Adecvarea la particularităţile de vârstă ale elevilor.
Respectarea psihogenezei structurilor de cunoaştere.
Măsura în care este facilitată continuitatea în învăţare.

5. Alternative de organizare a conţinuturilor învăţământului


Structurarea/ordonarea logică se bazează mult pe logica ştiinţei în înlănţuirea
cunoştinţelor, astfel încât acestea sunt deduse unele din altele, fie prin modalităţi
inductive, fie deductive, funcţie de specificul lor. Structurarea cunoştinţelor reflectă
procesualitatea acumulărilor din ştiinţă, îmbogăţirea treptată a achiziţiilor acesteia.
Structurarea/ordonarea liniară constă în înlănţuirea şi ierarhizarea succesivă,
continuă şi gradată/progresivă a cunoştinţelor, într-o ordine care evidenţiază şi modul de
relaţionare organică şi de (pre)condiţionare a cunoştinţelor. Conţinuturile predate la un
moment dat reprezintă o continuare a celor predate anterior şi baza pentru cele care se vor
preda ulterior; ceea ce s-a predat într-o clasă, nu se mai reia în clasele următoare din
acelaşi ciclu şcolar.
Structurarea/ordonarea concentrică presupune înlănţuirea logică a cunoştinţelor
prin reveniri asupra lor şi prin aprofundări realizate în clase succesive ale aceluiaşi ciclu
şcolar sau în cicluri şcolare diferite, lărgindu-se progresiv cercul cunoaşterii,
complexitatea abordărilor şi diversitatea perspectivelor de analiză.
Structurarea liniară şi cea concentrică nu sunt delimitate net, ci, dimpotrivă, se
află într-o strânsă interdependenţă. Prin combinarea lor se obţine o structurare/ordonare
în spirală, ale cărei caracteristici sunt:
- revenirea asupra unor cunoştinţe fundamentale, ancoră, care reprezintă
structura de bază a obiectului de învăţământ şi care condiţionează eficienţa însuşirii
noilor cunoştinţe ordonate liniar
- exersarea de operaţii logice, intelectuale, cu complexitate crescândă, pe măsură
ce se revine la tot mai multe cunoştinţe care se coroborează, se (inter)relaţionează, se
ierarhizează, se organizează sistemic etc.
- realizarea de corelaţii cu programele şcolare ale altor obiecte de învăţământ,
pentru a se asigura abordarea sistemică a conţinuturilor instruirii.
Structurarea/ordonarea după puterea explicativă a cunoştinţelor pleacă de la
premisa că, în cadrul fiecărui obiect de învăţământ există o serie de concepte sau idei care
conferă o anumită semnificaţie celor care urmează, cărora le oferă un suport explicativ şi
un suport epistemic. Cunoştinţele nu se deduc unele din altele, ci unele au o putere
explicativă mai mare asupra altora, fiind folosite funcţie de acest criteriu. Anumite
conţinuturi nu pot fi înţelese şi asimilate decât cu ajutorul altora, care le oferă baza
explicativă necesară, astfel încât, edificiul epistemic este alcătuit dintr-o înlănţuire de
conţinuturi indispensabile, legate intrinsec unele de altele; lipsa unei unităţi de conţinut
determină întreruperea lanţului explicaţiei logice şi decompunerea edificiului epistemic.
Structurarea/ordonarea modulară a conţinuturilor are drept temei filosofic
holismul, respectiv încercarea de a concepe o totalitate informaţională ca o totalitate
integrată de elemente care îşi estompează sau pierd trăsăturile particulare, secvenţiale şi
presupune elaborarea de moduli didactici/de instruire (sau module didactice/de instruire).
Aceştia reprezintă sisteme logice de cunoştinţe, situaţii de instruire, activităţi didactice şi
mijloace de învăţământ, proiectate funcţie de nevoile educaţionale, particularităţile şi
posibilităţile unei grupe sau ale unei clase de elevi/ studenţi. Aceste sisteme depăşesc
calitativ şi cantitativ caracteristicile diviziunilor curriculare şi sunt concepute funcţie de
anumite finalităţi educaţionale bine precizate.
Învăţământul modular presupune un trunchi comun alcătuit din discipline
fundamentale, obligatorii pentru toţi elevii/studenţii. Funcţie de nevoile, interesele şi
aptitudinile lor şi în paralel cu cursurile obligatorii, ei pot urma mai mulţi moduli, axaţi
pe anumite conţinuturi, metode, acţiuni educaţionale specifice, lanţuri sau suite modulare
care pot avea diferite grade/nivele de dificultate şi care solicită diferite ritmuri de lucru
(spre exemplu, pot fi organizaţi moduli de recuperare, moduli de aprofundare, moduli de
explicaţii suplimentare etc.).
Modulii pot fi concepuţi pe materii de studiu sau pe activităţi de învăţare, care au
în vedere în primul rând elevul/studentul cu particularităţile lui, cu competenţele şi
interesele lui, cu motivaţia sa pentru studiu etc. şi nu materia de parcurs.
Elevul/studentul optează sau i se propune parcurgerea unui modul, pe care îl
parcurge cu sprijinul profesorului, urmând apoi evaluarea procesului parcurs şi a
rezultatelor obţinute. În caz de nereuşită, i se recomandă un modul inferior ca şi
grad/nivel de complexitate (modul de recuperare) sau complementar ca şi finalitate
educaţională.
Învăţarea şi abordarea modulară nu pot fi extinse total, nu pot fi generalizate;
disciplinele de bază sunt predate în perspectivă monodisciplinară, cu atât mai mult cu cât
programele şcolare din învăţământul preuniversitar sunt concepute în manieră
monodisciplinară. Structurarea modulară este profitabilă, de exemplu, pentru grupuri de
discipline care urmăresc diferenţieri în vederea orientării pentru carieră – concept
integrator, care, prin activităţile curriculare şi extracurriculare diverse pe care le
presupune, subordonează consilierea pentru carieră şi educaţia pentru carieră.

Structurarea/organizarea/abordarea interdisciplinară presupune evidenţierea şi


valorificarea relaţiilor şi interacţiunilor dintre diferite conţinuturi, limbaje explicative,
modele de lucru, metode, tehnici, operaţii etc. corespunzătoare mai multor obiecte de
învăţământ. Astfel, abordările interdisciplinare vizează aspecte de graniţă ale domeniilor
ştiinţifice şi se pot realiza la diferite niveluri:
- al disciplinelor de studiu învecinate (psihologie şi pedagogie, istorie şi
geografie, chimie şi biologie, chimie şi matematică, biologie şi fizică etc.)
- al problemelor şi al strategiilor abordate
- al transferului de concepte de la un domeniu de cunoaştere la altul etc.
În cazul învăţământului preuniversitar există cel puţin trei puncte de intrare a
interdisciplinarităţii (după George Văideanu, 1988, pp. 250-251):
- punctele de intrare corespunzătoare nivelului pe care se situează autorii
documentelor şcolare oficiale (planuri de învăţământ, programe şi manuale
şcolare)
- punctele de intrare care li se oferă cadrelor didactice pe parcursul proceselor de
predare, evaluare şi reglare
- punctele de intrare corelate cu activităţile educative neformale.
Structurarea/organizarea integrată a disciplinelor presupune esenţializarea,
resemnificarea, sintetizarea şi organizarea didactică a cunoştinţelor din diferite domenii
ale cunoaşterii în vederea formării unei viziuni integrative asupra realităţii şi a
configurării unei cupole explicative mai cuprinzătoare.
Structurarea/organizarea integrată a conţinuturilor presupune realizarea
joncţiunilor şi întrepătrunderilor între obiectivele educaţionale, structurile de conţinut,
unităţile cognitive, aşteptările, interesele şi dispoziţiei pentru studiu a educaţilor.
Organizarea integrată a disciplinelor se poate realiza în mai multe modalităţi, respectiv
având în vedere:
- scopurile şi obiectivele educaţionale ale mai multor discipline de studiu,
competenţele educaţionale pe care ele le vizează
- temele/topicile de natură teoretică, practică sau teoretico-practică, ce trebuie
abordate
- preocupările, dorinţele, interesele şi nevoile educaţionale ale elevilor.
Teoria curriculum-ului dezvoltă paradigma integrării curriculare atât la macro,
cât şi la micronivel educaţional; principalele tipuri de abordări care fac posibilă integrarea
curriculară sunt: multidisciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea şi
transdisciplinaritatea – diferenţiate după gradul de integrare curriculară pe care îl implică.
Multidisciplinaritatea presupune alăturare/juxtapunere de informaţii, de elemente
ale conţinuturilor diferitelor discipline, de metode, tehnici, limbaje ale acestora, fără să se
stabilească interacţiuni între acestea şi fără cooperare.
Pluridisciplinaritatea face posibilă cooperarea între informaţii, conţinuturi,
metode, tehnici, limbaje ale diferitelor discipline, fără coordonare, fără realizarea unui
tablou integrativ. Obiectele, fenomenele şi evenimentele sunt studiate şi cercetate
simultan, din puncte de vedere diferite, cu contribuţia mai multor discipline şi prin
aplicarea mai multor principii; este un efort conjugat dar nu şi coordonat, disciplinele
păstrându-şi autonomia epistemologică, logica şi organizarea conceptuală internă şi
structurile conceptuale specifice.
Interdisciplinaritatea presupune întâlnire, întrepătrundere, cooperare, coordonare,
articulare, integrare organică a două sau mai multe discipline, fiecare venind cu propriile
scheme conceptuale, cu modul său specific de a aborda problemele, cu propriile metode
de cercetare. Este favorizată formarea unei imagini de ansamblu, sistemice, asupra
problematicii abordate, a unui tablou integrativ.
Transdisciplinaritatea asigură întrepătrunderea, cooperarea, coordonarea,
integrarea şi interpretarea de nivel foarte înalt, superior a conţinuturilor, metodelor,
tehnicilor, limbajelor diferitelor discipline implicate. Demersurile întreprinse, abordările
şi conexiunile realizate valorifică o perspectivă care nu mai este centrată pe discipline şi
pe conţinuturile informaţionale sau instrumentale (ea le transcede), ci pe demersurile
omului (intelectuale, afective sau psihomotorii), demersuri care reprezintă dimensiunea
majoră în abordările transdisciplinare.

Sugestii pentru studenţi


- Valorizând dimensiunea practică a acestei teme, vă propunem realizarea unei analize
sistemice a conţinuturilor curriculare şi integrarea lor într-un sistem complex, în care ele
stabilesc corelaţii cu obiectivele educaţionale, strategiile de instruire şi strategiile de
evaluare. Realizând această analiză veţi reuşi să identificaţi abordări epistemologice
diverse pentru caracteristicile generale ale conţinutului învăţământului, precum şi să
identificaţi unele caracteristici specifice conţinuturilor disciplinei proprii.
- Propuneţi o ierarhie a propriei învăţări pentru acest modul, organizându-vă sarcinile de
învăţare, finalităţile lor şi abilităţile de învăţare implicate. Autoevaluaţi această ierarhie
aplicând-o în practică şi, ulterior, amelioraţi-o.
- Dimensiunea practică vizată de această temă vă propune realizarea unei analize a
conţinuturilor curriculare şi integrarea lor într-un sistem complex, în care se realizează
corelaţii cu obiectivele educaţionale, strategiile de instruire şi strategiile de evaluare.
Realizând această analiză veţi reuşi să identificaţi abordări epistemologice diverse
coroborate cu caracteristicile generale ale conţinutului învăţământului.
- Identificaţi alternative de organizare a conţinutului învăţământului având în vedere
experienţa de elev şi de student pe care o aveţi.

Exerciţii aplicative
(1) Reflectaţi la faptul că în şcoala contemporană, conţinuturile nu mai includ doar elemente
teoretice (teorii şi fapte ştiinţifice), ci şi mijloace de dobândire a acestora (logica
investigaţiilor ştiinţifice, disputele dintre diferitele opinii ştiinţifice, experimente ştiinţifice
relevante, căi de aplicare în practică a achiziţiilor ştiinţifice ş.a.). Analizaţi, din această
perspectivă, situaţia particulară a disciplinei predate sau pe care o veţi preda.
(2) Identificaţi caracteristici particulare ale conţinuturilor instructiv-educative la disciplina
proprie.
(3) Analizaţi critic-constructiv dacă şi în ce măsură se respectă criteriile ştiinţifice în
selecţionarea şi organizarea conţinuturilor la disciplina proprie.
(4) Ce preocupări aveţi (sau credeţi că veţi avea) în vederea accesibilizării conţinuturilor
disciplinei proprii? Care sunt dificultăţile care pot apărea? Cum s-ar putea acţiona pentru
depăşirea lor?
(5) Formulaţi un set de 3-5 interogaţii referitoare la valorile fundamentale care stau la baza
unor conţinuturi instructiv-educative.
(6) Formulaţi un set de 3-5 interogaţii destinate reducerii supraîncărcării conţinuturilor
instructiv-educative.
(7) Formulaţi un set de 3-5 interogaţii referitoare la oportunitatea studierii anumitor discipline
de învăţământ, la ordinea studierii lor şi la corelaţiile necesare cu alte discipline de studiu.
(8) Identificaţi în curriculum-ul românesc cazuri în care conţinuturile sunt structurate: logic –
liniar, concentric sau în spirală; după puterea explicativă a cunoştinţelor; modular (indicaţi
denumirile modulilor); interdisciplinar; integrat.
(9) Ilustraţi posibilităţile de abordare multidisciplinară, pluridisciplinară, interdisciplinară şi
transdisciplinară pentru câteva teme de studiu sau experienţe de cunoaştere, precizând, în
fiecare caz, elementele interrelaţionate (de exemplu, elemente de conţinut, modele de lucru,
strategii de acţiune şi cunoaştere, metode, tehnici, limbaje specializate etc.).
(10) a) Identificaţi câteva avantaje ale organizării şi predării integrate a conţinuturilor
învăţării.
b) Identificaţi limite, pericole şi riscuri ale organizării şi predării integrate a
conţinuturilor învăţării şi propuneţi modalităţi de prevenire şi depăşire a acestora.
(11) Realizaţi un eseu reflexiv/Organizaţi o dezbatere pe tema „Conţinuturile instructiv-
educative – vector al curriculum-ului versus conţinuturile instructiv-educative – vector al
procesului de învăţământ”.

• Sumar
Conţinutul învăţământului, care în pedagogia clasică a deţinut statutul de vector
de bază în învăţământ continuă să constituie o componentă importantă, aflată în strânsă
corelaţie cu finalităţile educaţionale, funcţie de care se selectează.

• Bibliografie modul
Bibliografie obligatorie:
Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale şi metodologice,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Bocoş, M.; Jucan, D. (2008), Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculum-ului.
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, Editura Paralela 45, Piteşti
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.

Bibliografie opţională:
Astolfi, J.-P.; Darot, E.; Ginsburger-Vogel, Y.; Toussaint, J. (1997), Mots-clés de la didactique
des sciences. Repères, définitions, bibliographies, Bruxelles: de Boeck Université.
Belth, M. (1965), Education as a discipline, Allyn and Bacon, Boston.
Botkin, J.W.; Elmandjara, M.; Maliţa, M. (1981), Orizontul fără limite al învăţării. Lichidarea
decalajului uman, Editura Politică, Bucureşti.
Bruner, J.S. (1970 a), Pentru o teorie a instruirii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Bruner, J.S. (1970 b), Procesul educaţiei intelectuale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Chiş, V. (2002), Provocările pedagogiei contemporane, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, p. 55-127.
Creţu, C. (2000), Teoria curriculum-ului şi conţinuturile educaţiei – Curs, Editura Universităţii
„Al.I. Cuza”, Iaşi.
Creţu, C. (1998), Curriculum diferenţiat şi personalizat, Editura Polirom, Iaşi.
D’Hainaut, L. (1981), Programe de învăţământ şi educaţie permanentă, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Gagné, R.M. (1975), Condiţiile învăţării, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Giordan, A. (1986), Quelle éducation scientifique pour le quotidien?, în Giordan A.; Martinand
J.P., „Éducation scientifique et vie quotidienne”, Huitième Journées Internationales sur l'Éducation
Scientifique, Centre Jean Franco, Chamonix.
Ionescu, M. (2007), Instrucţie şi educaţie, ediţia a III-a revăzută, „Vasile Goldiş” University Press,
Arad.
Ionescu, M.; Radu, I. (coord.) (2001), Didactica modernă, ediţia a II-a, revizuită, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, p. 107-122.
Ionescu, M.; Chiş, V. (coord.) (2001), Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pp. 95-119.
Martinand, J.-L. (1986), Connaître et transformer la matière, Peter Lang, Berne.
Martinand, J.-L. (2001), Pratiques de référence et problématique de la référence curriculaire, în
„Didactique des disciplines. Les références au savoir”, editor A. Terrisse, Bruxelles: de Boeck Université.
Mialaret, G. (ed.) (1979), Vocabulaire de l'éducation, Presses Universitaires de France, Paris.
Niculescu, R.M. (2003), Teoria şi managementul curriculum-ului, Editura Universităţii
„Transilvania”, Braşov.
Radu, I. (2001), Procesul de învăţământ, în „Didactica modernă”, coord. M. Ionescu; I. Radu,
Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Stanciu, M. (1999), Reforma conţinuturilor învăţământului. Cadru metodologic, Editura Polirom,
Iaşi.
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.
Văideanu, G. (1988), Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti.

Modulul 4. DOMENIILE CURRICULUM-ULUI: TIPURI DE CURRICULUM;


MEDII CURRICULARE; CICLURI CURRICULARE; ARII CURRICULARE;
NIVELE, CICLURI, FILIERE, PROFILE ŞI SPECIALIZĂRI

• Scopul şi obiectivele
- să clasifice curriculum-ul folosind diferite criterii de clasificare
- să observe interacţiunile care se stabilesc între diferite tipuri de curriculum, ca
bază pentru înţelegerea multidimensionalităţii experienţelor de învăţare
- să descrie tipologia Curriculum-ului Naţional operant în cadrul sistemului de
învăţământ din România
- să identifice şi să sintetizeze principalele medii curriculare
- să caracterizeze ciclurile curriculare existente în sistemul de învăţământ
românesc
- să explice raţiunea introducerii ariilor curriculare şi implicaţiile acestui demers
- să discrimineze între domeniile curriculare: nivele, cicluri, filiere, profile şi
specializări
- să analizeze critic-constructiv structura sistemului de învăţământ din România,
inclusiv a nivelelor educaţionale – valorificate ca instrumente de analizare şi comparare a
programelor educaţionale

• Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior


Curriculum-ul reprezintă un concept complex, cu o problematică specifică de
maximă relevanţă şi complexitate.

• Conţinutul informaţional detaliat

1. Tipuri de curriculum
Există multe tipuri de curriculum între care se stabilesc, în mod firesc, multiple
interacţiuni.
1) În funcţie de forma educaţiei cu care se corelează:
• curriculum formal (curriculum oficial)
• curriculum neformal/nonformal
• curriculum informal.

 Curriculum-ul formal/oficial/intenţionat este cel prescris oficial, care are un


statut formal şi care cuprinde toate documentele şcolare oficiale, ce stau la baza
proiectării activităţii instructiv-educative la toate nivelele sistemului şi procesului de
învăţământ. El reprezintă rezultatul activităţii unei echipe interdisciplinare de lucru, este
validat de factorii educaţionali de decizie şi include următoarele documente oficiale:
documente de politică a educaţiei, documente de politică şcolară, planuri de învăţământ,
programe şcolare şi universitare, manuale şcolare şi universitare, ghiduri, îndrumătoare şi
materiale metodice-suport, instrumente de evaluare.
 Curriculum-ul neformal/nonformal vizează obiectivele şi conţinuturile
activităţilor instructiv-educative neformale/nonformale, care au caracter opţional, sunt
complementare şcolii, structurate şi organizate într-un cadru instituţionalizat extraşcolar
(de exemplu, în cluburi, asociaţii artistice şi sportive, case ale elevilor şi studenţilor,
tabere ş.a.m.d.).
 Curriculum-ul informal cuprinde ansamblul experienţelor de învăţare şi
dezvoltare indirecte, care apar în contextul situaţiilor de viaţă şi de activitate cotidiană, ca
urmare a interacţiunilor celui care învaţă cu mijloacele de comunicare în masă (Internet-
ul, mass-media), a interacţiunilor din mediul social, cultural, economic, familial, al
grupului de prieteni, al comunităţii etc. Practic, curriculum-ul informal emerge din
ocaziile de învăţare oferite de societăţi şi agenţii educaţionale, mass-media, muzee,
instituţii culturale, religioase, organizaţii ale comunităţilor locale, familie ş.a.
2) În funcţie de criteriul cercetării fundamentale a curriculum-ului, distingem
categoriile:
• curriculum general/curriculum comun, trunchi comun de cultură
generală/curriculum central/core curriculum/curriculum de bază
• curriculum de profil şi specializat
• curriculum ascuns/subliminal/implementat.
 Curriculum-ul general/curriculum comun/trunchi comun de cultură
generală/curriculum central/core curriculum/curriculum de bază este asociat cu
obiectivele generale ale educaţiei şi cu conţinuturile educaţiei generale – sistemul de
cunoştinţe, abilităţi intelectuale şi practice, competenţe, stiluri atitudinale, strategii,
modele acţionale şi comportamentale de bază etc., obligatorii pentru educaţi pe parcursul
primelor trepte ale şcolarităţii. Durata educaţiei generale variază în sistemele de
învăţământ din fiecare ţară, de la învăţământul primar, la cel secundar şi chiar peste acest
nivel.
 Curriculum-ul de profil şi specializat pe categorii de cunoştinţe, abilităţi,
competenţe şi aptitudini (în diverse domenii: muzică, literatură, ştiinţe, sport, arte plastice
etc.) este focalizat pe exersarea abilităţilor intelectuale şi practice, pe dezvoltarea,
îmbogăţirea şi rafinarea competenţelor, pe formarea comportamentelor eficiente specifice
diferitelor domenii de cunoaştere şi de activitate (ştiinţe exacte, ştiinţe umaniste, arte
plastice etc.), susceptibile de a determina performanţe calitativ superioare.
 Curriculum-ul ascuns/subliminal/implementat se referă la efecte ale
programelor educaţionale care pot apărea ca urmare a influenţelor explicite şi implicite,
directe şi indirecte, provenite din interior, respectiv din ambianţa educaţională şi din
exterior, respectiv dinspre mediul psiho-social şi cultural al grupei, al clasei, al şcolii, al
facultăţii, al universităţii.
Ambianţa educaţională este circumscrisă, în special, de sistemul relaţiilor
interpersonale elev-elev, profesor-profesor, elev-profesor, elev-director de instituţie,
profesor-director de instituţie.
Câmpul psihosocial al acţiunilor didactice este dependent de calitatea spaţiului
educaţional, de timpul şcolar, de stilul educaţional şi de modul de desfăşurare a
activităţilor instructiv-educative.
Etosul instituţiei, ambianţa educaţională, câmpul psihosocial, respectiv climatul
general, personalitatea cadrelor didactice, sistemul relaţiilor interpersonale, sistemul de
întăriri pozitive, de laude, încurajări, recompensări şi sancţionări sunt componente
relevante ale mediului instrucţional, cu impact în procesul modelării personalităţii, asupra
formării imaginii de sine, asupra configurării atitudinilor faţă de alţii, asupra
caracteristicilor sistemului propriu de valori şi asupra dinamicii specifice a acestora etc.
Fireşte că etosul şcolii reprezintă mai mult decât suma componentelor amintite; el este
rezultatul diverselor interacţiuni şi interdependenţe care se stabilesc între aceste
componente, adesea al acţiunii lor complementare, conjugate şi convergente.
3) În funcţie de criteriul cercetării aplicative a curriculum-ului, distingem
tipurile/categoriile:
• curriculum formal/oficial/intenţionat
• curriculum recomandat
• curriculum scris
• curriculum predat/operaţionalizat/în acţiune
• curriculum de suport
• curriculum învăţat/realizat/atins
• curriculum evaluat/testat
• curriculum mascat/neintenţionat
• curriculum exclus/eliminat.

 Curriculum-ul recomandat are caracter oficial şi este susţinut de grupuri de


experţi în educaţie, de structuri educaţionale, de autorităţi guvernamentale.
 Curriculum-ul scris are, de asemenea, caracter oficial şi este specific unei
anumite instituţii de învăţământ, unei specializări, unui program educaţional etc.
 Curriculum-ul predat/operaţionalizat/în acţiune se referă la sistemul
experienţelor de învăţare şi dezvoltare oferite educaţilor de către educatori în activităţile
instructiv-educative curente.
 Curriculum-ul de suport cuprinde:
- resursele umane implicate în demersurile educaţionale (spre exemplu, cadre
didactice, cercetători, experţi, personalităţi ştiinţific, cadre didactice de sprijin ş.a.)
- sistemul mijloacelor de învăţământ: ansamblul materialelor curriculare auxiliare:
îndrumătoare didactice, ghiduri metodologice, culegeri de exerciţii şi probleme, culegeri
de texte, liste de teme, atlase, planşe, hărţi, resurse multimedia, resurse hardware şi
software ş.a.
- programe educaţionale de certificare, de perfecţionare, de formare continuă şi de
specializare a cadrelor didactice
- resursele de timp implicate în desfăşurarea activităţilor educaţionale.
 Curriculum-ul învăţat/realizat/atins se referă la achiziţiile pe care le
demonstrează educaţii, ca urmare a implicării lor în activităţile instructiv-educative,
respectiv în situaţiile de învăţare construite de cadrul didactic şi ca urmare a trăirii
experienţelor de învăţare şi formare generate de situaţiile de învăţare. Practic, curriculum-
ul învăţat se concretizează în performanţele intelectuale, afectiv-motivaţionale şi
psihomotorii ale educaţilor.
 Curriculum-ul evaluat/testat se referă la partea de curriculum evaluată, la
ansamblul experienţelor de învăţare şi dezvoltare evaluate cu ajutorul unor strategii şi
probe de evaluare.
 Curriculum mascat/neintenţionat se referă la achiziţiile pe care le dobândesc
educaţii în manieră implicită, neintenţionată şi ne-programată ca urmare a prezenţei lor în
mediul educaţional.
 Curriculum exclus/eliminat reprezintă acea parte a curriculum-ului care, în mod
intenţionat (prin design/proiectare sau prin tradiţie) sau nu (accidental), a fost lăsată în
afara demersurilor de predare.
4) În funcţie de criteriul epistemologic, distingem categoriile:
• curriculum formal/oficial
• curriculum comun/curriculum general/trunchi comun de cultură
generală/curriculum central/core curriculum/curriculum de bază
• curriculum specializat
• curriculum ascuns/subliminal/implementat
• curriculum informal
• curriculum neformal/nonformal
• curriculum local (zonal).

 Curriculum-ul local (zonal) solicită „scanarea” nevoilor educaţionale specifice


ale unei comunităţi, în vederea proiectării de programe educaţionale, ca „răspunsuri” pe
care şcoala le propune. Aşadar curriculum-ul local defineşte nevoile de educaţie locale şi
include programe educaţionale (eventual realizate în parteneriat cu agenţii interesaţi)
adecvate mediului social şi economic aflat în proximitatea şcolii. Funcţie de
particularităţile, necesităţile, solicitările şi deciziile comunităţii, prin oferta de obiective,
conţinuturi, situaţii de învăţare, experienţe de învăţare, şcoala tinde să se ancoreze în
realităţile sociale şi economice imediate şi să răspundă pertinent solicitărilor acestora.
5) Tipologia Curriculum-ului Naţional operant în cadrul sistemului de
învăţământ din România (începând cu anul şcolar 1998-1999):
• curriculum-nucleu – care reprezintă aproximativ 65-70 % din Curriculum-ul
Naţional
• curriculum la decizia şcolii – care reprezintă aproximativ 30-35 % din
Curriculum-ul Naţional şi care poate reuni următoarele tipuri de curriculum,
oferite în complementaritate cu curriculum-ul nucleu: curriculum extins;
curriculum nucleu aprofundat; curriculum elaborat în şcoală.

Curriculum
nucleu

Curriculum
la
decizia şcolii
Structura Curriculum-ului Naţional din România
 Curriculum-ul nucleu (CN) reprezintă trunchiul comun, obligatoriu, adică
numărul minim de ore de la fiecare disciplină obligatorie prevăzută în planurile de
învăţământ româneşti, absolut necesare pentru toate şcolile şi pentru toţi elevii.
Curriculum-ul nucleu reprezintă unicul sistem de referinţă pentru evaluările şi
examinările externe din sistem, realizate la nivel naţional şi pentru elaborarea
standardelor curriculare de performanţă.
Existenţa curriculum-ului nucleu asigură egalitatea şanselor la educaţie în
sistemul de învăţământ public, indiferent de regiunea ţării din care provin educaţii, de
filieră sau de tipul de instituţie de învăţământ.
 Curriculum-ul la decizia şcolii (CDS) asigură diferenţa de ore dintre
curriculum-ul nucleu şi numărul minim (la disciplinele facultative, care nu au fost incluse
în curriculum-ul nucleu) sau maxim de ore pe săptămână (la disciplinele obligatorii, care
au fost incluse în curriculum-ul nucleu), pentru fiecare disciplină şcolară prevăzută în
planurile-cadru de învăţământ (deci atât pentru disciplinele obligatorii, cât şi pentru cele
facultative), pe ani de studiu.
Curriculum-ul la decizia şcolii cuprinde, marcate cu asterisc (*), teme care nu sunt
obligatorii, în legătură cu care, instituţia de învăţământ decide oportunitatea studierii,
funcţie de contextul educaţional concret: resurse implicate, posibilităţi concrete, nevoi
educaţionale etc.
În mod complementar curriculum-ului nucleu, şcoala poate oferi următoarele
tipuri de curriculum: curriculum extins, curriculum nucleu aprofundat şi curriculum
elaborat în şcoală, urmărind să răspundă nevoilor educaţionale şi aşteptărilor elevilor şi
să diferenţieze oferta educaţională.
Curriculum-ul extins (CE) are la bază, respectiv acoperă întreaga programă
şcolară a disciplinei, respectiv atât elementele de conţinut obligatorii, cât şi cele
facultative (deci şi temele marcate cu asterisc). Diferenţa până la numărul maxim de ore
prevăzute pentru o anumită disciplină, se asigură prin îmbogăţirea ofertei de conţinuturi,
situaţii de învăţare şi experienţe de învăţare prevăzute de curriculum-ul nucleu.
Curriculum-ul nucleu aprofundat (CAN) are la bază exclusiv trunchiul comun,
respectiv elementele de conţinut obligatorii. Diferenţa până la numărul maxim de ore
prevăzute pentru o anumită disciplină obligatorie se asigură prin reluarea, expansiunea şi
aprofundarea curriculum-ului nucleu, respectiv prin diversificarea activităţilor şi
experienţelor de învăţare, până la acoperirea numărului maxim de ore pentru fiecare
disciplină obligatorie.
Curriculum-ul elaborat în şcoală (CES) este acel tip de proiect pedagogic care
conţine, cu statut opţional, diverse discipline de studiu propuse de instituţia de învăţământ
(eventual, avizate de Inspectoratele şcolare) sau alese de aceasta din lista elaborată la
nivel de minister. Fiecare profesor are oportunitatea de a participa în mod direct la
elaborarea curriculum-ului, funcţie de condiţiile concrete în care se va desfăşura
activitatea didactică, de resursele umane şi materiale existente în şcoală, de situaţiile
specifice ale şcolilor, de interesul elevilor, de opţiunea elevilor şi a familiilor acestora, de
necesităţile comunităţii locale; practic, disciplinele opţionale reflectă nevoile
educaţionale şi posibilităţile individuale de studiu, curriculum-ul individual, propriu
elevului.
Disciplinele opţionale propun oferte educaţionale specifice şcolii, catedrelor şi
profesorilor acesteia; opţionalele se pot proiecta în viziune monodisciplinară, respectiv la
nivelul unei discipline, la nivelul unei arii curriculare sau la nivelul mai multor arii
curriculare, sunt avizate în şcoală şi aprobate la nivelul Inspectoratelor Şcolare Judeţene.
În conceperea şi proiectarea curriculum-ului disciplinelor opţionale se are în
vedere necesitatea elaborării unui curriculum flexibil, care să permită manifestarea
creativităţii cadrelor didactice şi oferirea de „răspunsuri” la aşteptările şi nevoile
educaţionale locale, precum şi la aşteptările şi nevoile educaţionale particulare, specifice
ale claselor de elevi şi ale grupurilor de elevi.
Din perspectivă pragmatică, în elaborarea curriculum-ului disciplinelor opţionale
se au în vedere o serie de aspecte principiale:
1. Existenţa ciclurilor curriculare, care au fost gândite ca periodizări ale
şcolarităţii care au în comun obiective specifice şi care se suprapun peste
structura formală a sistemului de învăţământ.
2. Asigurarea coerenţei verticale – care se referă la extinderea ciclurilor
curriculare pe mai multe clase şi la continuitatea anumitor abordări didactice
şi metodice de la o clasă la alta. De asemenea, în spiritul aceleiaşi coerenţe
verticale programele şcolare propuse sunt dezvoltate în spirală, astfel încât
demersurile didactice să asigure o învăţare temeinică, graţie recombinării
achiziţiilor dobândite şi integrate în sistemul cognitiv al elevilor cu elementele
noi. Astfel, sunt reluate unele teme prin îmbogăţirea conţinutului acestora,
funcţie de particularităţile de vârstă ale elevilor şi de potenţialul acestora, iar
capacităţile vizate se formează şi se modelează în progresie, pe baza aceluiaşi
principiu al combinării şi recombinării procesărilor cognitive şi
antrenamentelor intelectuale.
3. Asigurarea coerenţei orizontale – care se referă la faptul că finalităţile
educaţionale propuse şi conţinuturile selectate şi vehiculate se bazează pe
sistemul de achiziţii pe care elevii le dobândesc prin parcurgerea disciplinelor
şcolare din trunchiul comun/curriculum-ul nucleu.
4. Adaptarea intervenţiilor educaţionale la particularităţile de vârstă şi la
experienţa de cunoaştere a elevilor reprezintă o cerinţă care evidenţiază
necesitatea înzestrării elevilor cu un sistem de cunoştinţe, precum şi cu
abilităţi, capacităţi şi competenţe disciplinare şi transversale/transferabile, care
să le permită realizarea de aprofundări, extinderi şi specializări în ciclurile
curriculare superioare.
Tipuri de CDS pentru clasele I-VIII (sursa: http://cnc.ise.ro)
Aprofundarea – reprezintă, pentru învăţământul general, acea formă de CDS care
urmăreşte aprofundarea obiectivelor de referinţă ale curriculum-ului nucleu prin
diversificarea activităţilor de învăţare în numărul maxim de ore prevăzut în plaja orară a
unei discipline.
Extinderea – reprezintă, pentru învăţământul general, acea formă de CDS care urmăreşte
extinderea obiectivelor şi a conţinuturilor din curriculum-ul nucleu prin noi obiective de
referinţă şi unităţi de conţinut, în numărul maxim de ore prevăzut în plaja orară a unei
discipline. Aceasta presupune parcurgerea programei în întregime (inclusiv elementele
marcate cu asterisc).
Opţionale
- Opţionalul la nivelul disciplinei – constă într-un sistem de activităţi
educaţionale, module, proiecte (care nu sunt incluse în programa şcolară
elaborată de autoritatea centrală), propuse de către catedrele şcolii sau de către
cadrele didactice, fie dintr-o disciplină care nu este prevăzută ca atare în
planul-cadru sau nu apare la o anumită clasă/ciclu curricular. El este proiectat
în jurul unor obiective de referinţă/competenţe specifice care nu apar în
programa şcolară a disciplinei, respectiv în curriculum-ul nucleu.
- Opţionalul la nivelul ariei curriculare – presupune alegerea şi
operaţionalizarea unei teme care implică cel puţin două discipline dintr-o arie
curriculară, astfel încât ele pot fi propuse de un cadru didactic sau de echipe
de cadre didactice, care prelucrează şi articulează atent conţinuturile implicate.
Valorificându-se, ca punct de plecare, obiectivele cadru/competenţele generale
ale disciplinelor implicate, propunătorul/propunătorii acestor opţionale
formulează obiective de referinţă/competenţe specifice din perspectiva
problematicii opţionalului.
- Opţionalul la nivelul mai multor arii curriculare – implică întrepătrunderea a
cel puţin două discipline aparţinând unor arii curriculare diferite. La fel ca în
cazul opţionalului integrat la nivel de arie, informaţiile cu care vor opera
elevii au caracter complex şi permit dobândirea de către aceştia a unor
achiziţii cognitive de ordin înalt şi formarea unor competenţe complexe (spre
exemplu, elevii devin apţi să realizeze evaluări, sinteze, generalizări,
transferuri cognitive etc.). Obiectivele cadru/competenţele generale urmărite
de către propunător/propunători sunt complexe şi au caracter interdisciplinar
sau transdisciplinar, datorită punerii în relaţie a unor conţinuturi aparţinând
mai multor arii curriculare.

Tipuri de CDS pentru clasele IX-XII (sursa: http://cnc.ise.ro)


- Opţionalul de aprofundare – este acel tip de CDS derivat dintr-o disciplină
studiată în trunchiul comun şi/sau, după caz, în curriculum-ul diferenţiat, care urmăreşte
aprofundarea competenţelor specifice ale disciplinei prin studierea a noi unităţi de
conţinut.
- Opţionalul de extindere – este acel tip de CDS derivat dintr-o disciplină studiată
în trunchiul comun şi/sau, după caz, în curriculum-ul diferenţiat, care urmăreşte
extinderea competenţelor generale ale disciplinei prin noi competenţe specifice şi prin
noi conţinuturi.
- Opţionalul ca disciplină nouă – introduce noi obiecte de studiu, în afara acelora
prevăzute în trunchiul comun şi/sau, după caz, în curriculum-ul diferenţiat, la un anumit
profil şi specializare, sau introduce teme noi, care nu se regăsesc în programele naţionale.
- Opţionalul integrat (la nivelul uneia sau al mai multor arii curriculare) –
introduce ca obiecte de studiu noi discipline structurate în jurul unei teme integratoare
pentru o anumită arie curriculară sau pentru mai multe arii curriculare.
- Opţional ca disciplină care apare în trunchiul comun şi/sau, după caz, în
curriculum-ul diferenţiat, la alte specializări (acest ultim tip de opţional dispune de o
programă deja elaborată la nivel central, ca programă obligatorie în cadrul unei anumite
specializări).
Curriculum-ul elaborat în şcoală nu constituie obiectul evaluărilor şi examinărilor
externe, naţionale. Cadrului didactic care elaborează acest tip de curriculum îi revine
sarcina de a proiecta, pe lângă obiectivele educaţionale şi conţinuturile instructiv-
educative, competenţele şi performanţele aşteptate de la elevi, precum şi probele de
evaluare corespunzătoare, subordonate finalităţilor educaţionale propuse prin studiul
disciplinei.

2. Mediile curriculare
Mediile curriculare reprezintă ambianţe generale, care, cu deosebire prin
coordonatele spaţio-temporale, materiale şi ideologice influenţează semnificativ
demersurile de proiectare a curriculum-ului şi, implicit, a activităţilor curriculare. De
asemenea, ele oferă cadrul şi perspectivele/direcţiile specifice de evoluţie a tipurilor
curriculare, pe care le subsumează.
În esenţa lor, mediile curriculare sunt categorii pedagogice abstracte, dat fiind
gradul lor ridicat de generalitate. Astfel se explică şi multitudinea de posibilităţi de
clasificare a lor, dintre care oprim la următoarea (S. Cristea, 2000):
a) Mediile curriculare exterioare şcolii:
- structura sistemului social general
- coordonatele sistemului economic
- sistemul de comunicare
- sistemul cunoaşterii ştiinţifice
- sistemul tehnologic (tehnica şi tehnologia)
- sistemul moral
- sistemul religios, al credinţelor
- sistemul estetic
- sistemul de dezvoltare şi maturizare umană (asistenţa medicală, socială,
psihopedagogică etc.)
b) Mediile curriculare ale şcolii - includ ansamblul articulat, sistemul de
elemente funcţionale care condiţionează proiectarea şi realizarea activităţilor educaţionale
din şcoală:
- organizarea particulară a sistemului educaţional naţional pe niveluri de
învăţământ şi pe trepte de şcolaritate
- configurarea specifică, coerenţa şi consistenţa internă a nivelurilor şi treptelor
şcolare
- articulările şi interdependenţa dintre nivelurile şi treptele şcolare, pe de o parte şi
ciclurile curriculare, pe de altă parte
- adaptarea şi ameliorarea continue ale sistemului de formare iniţială şi continuă a
personalului didactic
- responsabilizarea, responsabilitatea şi eficienţa pedagogică a instituţiilor
angajate în proiectarea, realizarea şi dezvoltarea curriculară.
c) Mediile curriculare aflate la intersecţia dintre sistemul social global şi cel
educaţional:
- mediul curricular managerial, respectiv mediul curricular al politicii
educaţionale naţionale şi al administraţiei centrale în educaţie (D. Ungureanu, 1999)
- mediul curricular cultural
- mediul curricular economic
- mediul curricular comunitar
- mediul curricular al tehnologiilor didactice.
Mediile curriculare au valoare de suport logic, care facilitează delimitarea
ciclurilor curriculare şi a ariilor curriculare.

3. Ciclurile curriculare
Raţiunea introducerii ciclurilor curriculare în teoria şi practica curriculum-ului a
fost asigurarea unei funcţionalităţi optime a sistemelor naţionale de învăţământ, care, o
perioadă îndelungată au fost organizate doar pe cicluri de şcolaritate rigide şi formale –
segmente cu care s-a operat numai din perspectivă administrativă, la nivel de sistem şi nu
de proces de învăţământ.
Aşadar, conceptul de „ciclu curricular” s-a consacrat în teoria şi practica
educaţiei pentru delimitarea, din perspectivă psihopedagogică şi didactică a diferitelor
segmente ale şcolarităţii. Ciclurile curriculare se suprapun peste structura formală a
sistemului de învăţământ, cu scopul de a valoriza finalităţile educaţionale, de a focaliza
învăţarea asupra obiectivului major al fiecărei etape şcolare şi de a regla procesul de
învăţământ prin decizii şi intervenţii de natură curriculară. Astfel, ciclurile curriculare
trebuie să asigure continuitatea demersului instructiv-educativ de la o treaptă de
şcolarizare la alta. De altfel, ele au fost concepute în baza principiului funcţionalităţii,
care recomandă adaptarea disciplinelor de studiu şi, implicit, a ariilor curriculare la
particularităţile de vârstă ale subiecţilor educaţiei şi gruparea programelor de studii pe
cicluri de şcolaritate optime. Principiul funcţionalităţii, coroborat cu o serie de strategii de
organizare internă a curriculum-ului, a determinat structurarea procesului de învăţământ
în cicluri curriculare.
Ciclurile curriculare reprezintă periodizări/segmentări ale şcolarităţii pe mai mulţi
ani de studiu (structuri intrinseci) care au în comun anumite finalităţi educaţionale şi
sisteme metodologice. Din punct de vedere structural şi funcţional, periodizarea
şcolarităţii pe cicluri curriculare a stat la baza generării planurilor de învăţământ,
programelor şi manualelor şcolare pentru fiecare ciclu de învăţământ. La nivel
operaţional, introducerea ciclurilor curriculare a impus modificări ale metodologiei de
predare a disciplinelor şcolare şi a solicitat regândirea strategiilor didactice prin adaptarea
acestora la obiectivele curriculare şi la nivelul de vârstă al elevilor.
Prin adaptări interne, prin abordări flexibile, prin finalităţile urmărite şi prin
strategiile didactice adoptate, ciclurile curriculare trebuie să asigure:
- continuitatea firească a demersului instructiv-educativ de la o treaptă de
şcolarizare la alta (respectiv învăţământ pre-primar - învăţământ primar;
învăţământ primar - gimnaziu; gimnaziu – liceu) – ca premisă a realizării
unui învăţământ de calitate
- continuitatea abordărilor la nivel didactic şi metodic, îndeosebi prin transfer
de metode de la un ciclu la altul
- stabilirea de conexiuni intra- şi interdisciplinare explicite la nivelul
curriculum-ului, având ca elemente de raportare permanentă obiectivele
generale urmărite
- construirea unei structuri a sistemului de învăţământ mai bine corelată cu
vârsta psihologică a elevilor, cu particularităţile psihoindividuale ale acestora,
cu potenţialităţile acestora, structură care accentuează importanţa procesului
de învăţământ, îl valorizează.
Curriculum-ul Naţional din ţara noastră cuprinde următoarele cicluri curriculare,
fiecare din ele având obiective specifice, care conferă diferitelor etape ale şcolarităţii o
serie de dominante ce se reflectă cu deosebire în structura programelor şcolare:
a) Ciclul achiziţiilor fundamentale (grupa mare pregătitoare – clasa a II-a)
are ca obiectiv major acomodarea preşcolarilor cu cerinţele sistemului şcolar şi
alfabetizarea primară/iniţială:
- formarea şi modelarea unor deprinderi de bază (scrisul, cititul, calculul
aritmetic)
- stimularea copilului în direcţia perceperii, observării şi cunoaşterii mediului
înconjurător
- stimularea potenţialului creativ al copilului, a intuiţiei, imaginaţiei,
originalităţii şi creativităţii sale
- asigurarea şi dezvoltarea motivaţiei pentru învăţare şi pentru cunoaştere.
b) Ciclul de dezvoltare (clasa a III-a – clasa a VI-a) are ca obiectiv major
formarea şi modelarea capacităţilor de bază necesare pentru continuarea studiilor:
- multiplicarea şi dezvoltarea achiziţiilor lingvistice şi încurajarea folosirii
limbii române, a limbii materne şi a limbilor străine pentru exprimare şi
transmitere de mesaje în situaţii variate de comunicare interumană
- exersarea şi dezvoltarea unei gândiri logice, raţionale, structurate, active
- formarea şi dezvoltarea competenţei de abordare şi rezolvare de probleme
- familiarizarea cu abordarea multidisciplinară, pluridisciplinară şi
interdisciplinară a domeniilor cunoaşterii
- asimilarea unui sistem de valori consonante cu o societate democratică şi
pluralistă
- încurajarea talentului, a experienţei şi a expresiei/exprimării propriei
personalităţi în diferite forme de artă
- dezvoltarea responsabilităţii pentru propria sănătate şi dezvoltare
- dezvoltarea unei atitudini responsabile faţă de mediu.
c) Ciclul de observare şi orientare (clasa a VII-a – clasa a IX-a), vizează ca
obiectiv major orientarea în vederea fundamentării şi optimizării opţiunii şcolare şi
profesionale ulterioare:
- descoperirea de către elev a propriilor aptitudini, afinităţi, aspiraţii şi valori şi
articularea acestora în scopul construirii unei imagini de sine pozitive
- dezvoltarea capacităţii de analiză şi evaluare a nivelului de competenţe
dobândite prin învăţare, prin instruire şi formare, în scopul orientării
pertinente şi justificate spre o anumită carieră profesională
- dezvoltarea capacităţii de a comunica în mod complex, inclusiv prin folosirea
de limbaje specializate, proprii diferitelor domenii ale cunoaşterii
- dezvoltarea gândirii independente, critice şi autonome şi a responsabilităţii
faţă de propria integrare în mediul social şi profesional.
d) Ciclul de aprofundare (clasa a X-a – clasa a XI-a) are ca obiectiv major
aprofundarea/ adâncirea studiului în profilul ales şi în specializarea aleasă, acest ciclu
curricular asigurând, în acelaşi timp, o pregătire generală pe baza opţiunilor din celelalte
arii curriculare. El vizează:
- dezvoltarea şi modelarea competenţelor cognitive care permit relaţionarea
informaţiilor din domenii înrudite ale cunoaşterii
- dezvoltarea şi modelarea competenţelor socio-culturale care permit integrarea
activă în diferite grupuri sociale
- formarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de acţiunile personale cu
impact asupra mediului social
- exersarea imaginaţiei şi creativităţii ca surse ale unei vieţi personale şi sociale
de calitate.
e) Ciclul de specializare (clasa a XII-a) are ca obiectiv major pregătirea în
vederea integrării eficiente în învăţământul universitar de profil sau pe piaţa muncii. El
vizează:
- dobândirea încrederii în sine, în propriul potenţial de cunoaştere şi construirea
unei imagini pozitive asupra reuşitei personale
- abordarea eficientă a diferitelor situaţii profesionale şi de viaţă şi luarea unor
decizii adecvate în contextul dinamicii condiţiilor sociale şi profesionale
- înţelegerea şi utilizarea modelelor de funcţionare a societăţii, de schimbare şi
de inovare socială.

4. Ariile curriculare
În teoria şi practica curriculum-ului, ariile curriculare reprezintă domenii
curriculare noi, delimitate având ca fundament principiul selecţiei şi ierarhizării
culturale a cunoaşterii. Depăşindu-se viziunea tradiţională, în conformitate cu care
disciplinele de învăţământ sunt „simple” decupaje din cunoaşterea umană şi din cultură,
ariile curriculare propun relaţii funcţionale între discipline; structurarea planurilor-cadru
de învăţământ pe arii curriculare asigură continuitatea şi integralitatea demersului
didactic pe întreg parcursul şcolar al fiecărui elev. Practic, ariile curriculare reprezintă
mai mult decât alăturări şi grupaje de discipline, ansambluri şi combinări funcţionale de
discipline de învăţământ. Ca şi categorie fundamentală a Curriculum-ului Naţional, ariile
curriculare grupează/reunesc anumite discipline şcolare funcţie de dominantele lor
educaţionale, de compatibilitatea dintre ele, de caracterul lor complementar şi
convergenţa lor din perspectivă funcţională. Reunind mai multe domenii ale cunoaşterii,
ariile curriculare oferă o viziune multi- şi/sau interdisciplinară asupra disciplinelor de
studiu pe care planul-cadru de învăţământ le include şi le interrelaţionează şi, astfel,
asigură o coerenţă a demersurilor de influenţare a elevilor în sens formativ şi informativ.
S-a renunţat, aşadar, la viziunea tradiţională, în care ariile curriculare cuprindeau
ansambluri de obiecte de învăţământ abordate monodisciplinar, insular, în conformitate
cu domeniul de cercetare al fiecărei ştiinţe particulare. Practic, devine posibil ca
abordările şi demersurile monodisciplinare să fie integrate în cadre şi referenţiale
interdisciplinare.
Ariile curriculare sunt stabilite în mod ştiinţific, funcţie de finalităţile educaţiei, pe
baza unor criterii epistemologice şi psihopedagogice; în timpul şcolarităţii obligatorii şi a
liceului, ariile curriculare rămân neschimbate ca denumire, dar ponderea lor pe cicluri şi pe
clase este variabilă funcţie de vârsta subiecţilor educaţiei şi de dominantele ciclurilor
curriculare.
În ţara noastră, Curriculum-ul Naţional este structurat pe şapte arii curriculare pentru
întreg învăţământul preuniversitar (clasele I-XII/XIII), arii selectate în conformitate cu
finalităţile învăţământului şi funcţie de importanţa diverselor domenii culturale care
structurează personalitatea umană, precum şi de conexiunile imediate dintre aceste
domenii. Cele şapte arii, între care se stabileşte un echilibru dinamic, sunt următoarele:
Limbă şi comunicare, Matematică şi ştiinţe ale naturii, Om şi societate, Arte, Educaţie
fizică şi sport, Tehnologii, Consiliere şi orientare.

5. Niveluri, cicluri, filiere, profiluri şi specializări


Nivelurile de învăţământ sunt ierarhizate vertical, diacronic, fiind legate, în
acelaşi timp, de vârsta, de nevoile educaţionale ale educabililor şi de gradul de
dificultate al conţinuturilor învăţării. Învăţământul românesc este structurat, în prezent,
pe următoarele niveluri de învăţământ: nivelul preşcolar, nivelul primar, nivelul secundar,
nivelul superior.
Ciclurile de învăţământ se caracterizează, la fel ca nivelurile de învăţământ,
printr-o structură ierarhizantă în plan vertical, diacronic; în comparaţie cu nivelurile de
învăţământ, ciclurile de învăţământ explicitează mai mult periodizarea şcolarităţii. Un
nivel de învăţământ poate avea aceeaşi denumire cu un ciclu de învăţământ sau, un nivel
poate să reunească mai multe cicluri de învăţământ. În învăţământul preuniversitar
românesc se disting: ciclul antepreşcolar, ciclul preşcolar, ciclul elementar, ciclul
secundar inferior (gimnazial), ciclul secundar superior (liceul).
Filierele sunt domenii curriculare care, spre deosebire de nivelurile şi ciclurile de
învăţământ, segmentează curriculum-ul global pe orizontală (şi nu pe verticală) în
sectoare - acest lucru fiind posibil doar în zona educaţiei postobligatorii (ciclul secundar
superior). În învăţământul secundar superior românesc, după absolvirea clasei a IX-a,
coexistă următoarele filiere: liceul , şcoala profesională, şcoala complementară (şcoala de
ucenici).
La rândul ei, filiera liceală integrează trei subfiliere: filiera teoretică, filiera
tehnologică şi filiera vocaţională.
De asemenea, se poate vorbi şi de filiere în zona învăţământului superior:
- filiera postliceală (şcolile postliceale, şcolile de maiştri)
- filiera universitară, care include trei subfiliere de bază:
- învăţământ universitar de scurtă durată (colegii universitare) – care în
prezent nu mai există în ţara noastră
- învăţământ universitar de lungă durată (facultăţi)
- învăţământ postuniversitar – studii masterale, studii doctorale,
specializări profesionale.
În cadrul Curriculum-ului Naţional din România, pentru liceu s-au instalat
structuri diferenţiate pe filiere, profile şi specializări (cu planuri-cadru de învăţământ
proprii), ceea ce duce la conturarea unor licee cu personalitate proprie, cu o ofertă
educaţională specifică. Filierele, profilele şi specializările din ţara noastră sunt
următoarele:
Pentru filiera teoretică:
- profilul umanist: specializările: - filologie
- limbi moderne
- limbi clasice
- istorie-geografie
- ştiinţe socio-umane
- profilul real: specializările: - matematică-fizică
- fizică-chimie
- chimie-biologie.
Pentru filiera tehnologică: profilele: - tehnologii informaţionale
- tehnic
- comerţ-servicii
- resurse naturale şi protecţia mediului.
Pentru filiera vocaţională: profilele: - sportiv
- militar
- artistic
- teologic
- pedagogic.
În învăţământul universitar profilele şi specializările sunt stabilite în mod oficial,
în documente oficiale, formale, în baza cărora se realizează şi procedurile de autorizare şi
acreditare ale specializărilor şi ale instituţiilor de învăţământ superior. Profilele sunt
corelate cu anumite facultăţi, iar specializările reprezintă, practic, secţiile facultăţii de
profil.

Sugestii pentru studenţi


Tema propusă explicitează, în bună măsură, ipostaza "curriculum ca
reprezentare", prin operaţionalizarea principalelor topici circumscrise domeniilor
curriculare: tipurile de curriculum, mediile curriculare, ciclurile curriculare, ariile
curriculare, nivele de învăţământ, cicluri de învăţământ, filiere, profile şi specializări.
Pentru a oferi clarificările necesare, abordările teoretice realizate sunt întregite cu
abordări pragmatice şi coroborate cu unele decizii de politică educaţională, care au
marcat schimbări şi inovaţii promovate prin intermediul reformei curriculare realizate în
învăţământul românesc, în ultimul deceniu.
Asigurarea, în mod real, a dimensiunii practice a temei presupune din partea
studentului integrarea în propriul sistem de valori profesionale a unor atitudini favorabile
receptării şi valorizării schimbărilor şi inovaţiilor din învăţământul românesc, reformei
educaţionale în general şi reformei de curriculum, în special.

Exerciţii aplicative
(1) Exemplificaţi toate tipurile de curriculum prezentate în suportul teoretic, făcând referiri
concrete la disciplina de specialitate.
(2) Ce nu este curriculum-ul ascuns? Descrieţi şi analizaţi câteva elemente de curriculum
ascuns, care v-au marcat în perioada şcolarităţii sau a studenţiei.
(3) Descrieţi şi analizaţi câteva elemente de curriculum mascat/neintenţionat, pe care le
consideraţi relevante pentru perioada şcolarităţii sau a studenţiei.
(4) Identificaţi posibili factori care determină decalajele dintre: curriculum-ul scris şi
curriculum-ul predat; curriculum-ul predat şi curriculum-ul învăţat; curriculum-ul evaluat şi
curriculum-ul predat; curriculum-ul evaluat şi curriculum-ul învăţat. Realizaţi analize
pedagogice referitoare la raporturile dintre tipurile de curriculum amintite.
(5) Experienţa acumulată în anii reformei curriculare din România arată că s-a realizat o
confuzie în implementarea curriculum-ului local şi a celui la decizia şcolii. Curriculum-ul
local (zonal) a fost denumit curriculum la decizia şcolii, inversându-se, astfel, termenii
relaţiei: şcoala ajunge să decidă care sunt nevoile educaţionale ale societăţii, ce anume se
studiază, cât şi cum se studiază şi, practic, să configureze şi această parte a curriculum-ului.
În aceste condiţii, curriculum-ul la decizia şcolii, care presupune aprofundări şi extinderi ale
trunchiului comun, devine tot trunchi comun. Aceste greşeli pot fi corectate prin re-
denumirea curriculum-ului la decizia şcolii în curriculum local sau zonal şi separarea
segmentului de curriculum opţional de cel zonal.
Comentaţi această stare de fapt şi propuneţi măsuri de politică educaţională pentru
remedierea ei.
(6) Realizaţi o analiză a nevoilor educaţionale în cadrul comunităţii în care trăiţi şi propuneţi
câteva sugestii pentru un posibil curriculum local (zonal).
(7) Propuneţi criterii generale pentru configurarea curriculum-ului exclus/eliminat şi
explicitaţi în ce condiţii acest tip de curriculum este acceptat de către profesor.
(8) Comentaţi afirmaţia potrivit căreia, ciclurile curriculare s-au introdus cu scopul de a
valoriza finalităţile educaţionale urmărite şi de a regla procesul de învăţământ prin decizii şi
intervenţii de natură curriculară.
(9) Precizaţi câteva implicaţii ale periodizării şcolarităţii pe cicluri curriculare, referindu-vă
atât la macronivel, cât şi la micronivel educaţional.
(10) Comentaţi următoarele atuuri ale ariilor curriculare, explicitaţi-le şi, eventual, identificaţi
altele:
- permit realizarea educaţiei în cadre şi contexte interdisciplinare şi chiar
transdisciplinare
- fac posibilă echilibrarea ponderilor alocate diferitelor domenii de cunoaştere şi
diferitelor discipline de învăţământ în diferite cicluri de învăţământ
- sunt în concordanţă cu teoriile actuale ale învăţării
- asigură continuitatea şi integralitatea demersului didactic pe parcursul şcolarităţii.
(11) Reflectaţi la aşteptările pe care le aveţi (sau le veţi avea) de la profesorii care predau
discipline de învăţământ din aceeaşi arie curriculară. Prefiguraţi modalităţi de colaborare cu
aceştia, în vederea optimizării predării-învăţării la disciplina de specialitate.
(12) Inventariaţi fundamentele formative care conferă coerenţă şi specificitate ariei
curriculare din care face parte disciplina predată şi care construiesc argumentarea grupajului
de discipline. Faceţi referiri explicite la modul de gândire caracteristic ariei curriculare şi la
concretizarea acestuia.
(13) Sintetizaţi utilitatea studierii disciplinei „Didactica ariei curriculare” şi explicitaţi
statutul acesteia în raport cu didacticile specialităţilor implicate.
(14) Propuneţi denumiri de discipline opţionale: la nivel disciplinar, la nivelul ariilor
curriculare, la nivelul mai multor arii curriculare.

• Sumar
Curriculum-ul trebuie înţeles în integralitatea sa, ca un curriculum exhaustiv în
educaţie, ca un domeniu vast.

• Bibliografie modul
Bibliografie obligatorie:
Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale şi metodologice,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Bocoş, M.; Jucan, D. (2008), Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculum-ului.
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, Editura Paralela 45, Piteşti
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.

Bibliografie opţională:
Chiş, V. (2002), Provocările pedagogiei contemporane, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.
Creţu, C. (1998), Curriculum diferenţiat şi personalizat, Editura Polirom, Iaşi.
Creţu, C. (2000), Teoria curriculum-ului şi conţinuturile educaţiei – Curs, Editura Universităţii
„Al.I. Cuza”, Iaşi.
Cristea, S. (2000), Dicţionar de pedagogie, Editura Litera – Litera Internaţional, Chişinău –
Bucureşti.
Ionescu, M. (2007), Instrucţie şi educaţie, ediţia a III-a revăzută, „Vasile Goldiş” University Press,
Arad.
Ionescu, M.; Radu, I. (coord.) (2001), Didactica modernă, ediţia a II-a, revizuită, Editura Dacia,
Cluj-Napoca.
Ionescu, M.; Chiş, V. (coord.) (2001), Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.
*** Ministerul Învăţământului, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (1993), Reforma învăţământului din
România: condiţii şi perspective, Bucureşti.
http://cnc.ise.ro.
http://www.edu.ro, Reforma învăţământului obligatoriu în România.

Modulul 5. PROIECTAREA CURRICULUM-ULUI – ESENŢĂ ŞI


METODOLOGIE

• Scopul şi obiectivele
- să utilizeze operaţional conceptele de: proiectarea curriculum-ului/proiectare
curriculară, elaborarea curriculum-ului, implementarea curriculum-ului, monitorizarea
curriculum-ului, evaluarea curriculum-ului, reglarea şi optimizarea procesului curricular
- să explice semnificaţiile şi importanţa principalelor etape ale procesului
curricular, precum şi complementaritatea dintre ele
- să argumenteze ştiinţific necesitatea deplasării accentului de la curriculum-ul
centrat pe materia de învăţat la curriculum-ul centrat pe elev
- să aplice în practica educaţională curriculum-ul centrat pe elev şi să formuleze
reflecţii personale legate de acest demers
- să aplice în practica educaţională modelul de proiectare curriculară bazat pe
competenţe şi să expliciteze sistemul de competenţe vizate

• Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior


În studiul acestui modul se va personaliza sintagma proiectare didactică, pe care
studenţii o cunosc, pentru domeniul curriculum-ului.

• Conţinutul informaţional detaliat

1. Caracteristicile proiectării curriculare


Introducerea conceptului de „curriculum” a consacrat sintagma proiectare
curriculară, care valorizează abordarea curriculară, sistemică şi perspectiva sistemică,
integratoare asupra întregului proces educativ.
Abordarea curriculară urmăreşte, cu prioritate, optimizarea raporturilor de
relaţionare organică şi de corespondenţă dintre componentele structurale ale curriculum-
ului: obiective educaţionale, conţinuturi curriculare, strategii de instruire şi strategii de
evaluare, precum şi între acţiunile de predare, învăţare şi evaluare subordonate
finalităţilor angajate la nivel de sistem educaţional şi de proces educaţional. Aşadar,
abordarea curriculară promovează o concepţie nouă despre selectarea, organizarea,
structurarea şi accesibilizarea conţinuturilor, despre transpoziţia didactică externă şi
internă, despre proiectarea şi realizarea efectivă a procesului învăţării; în acest context,
metodologia elaborării curriculum-ului îi solicită cadrului didactic să selecţioneze, să
utilizeze şi să articuleze toate componentele şi etapele activităţii didactice în funcţie de
obiectivele educaţionale urmărite, evitând marginalizarea sau izolarea unora sau
favorizarea altora. Această abordare operează o inversare de termeni în ecuaţia învăţării,
în sensul că nu mai valorizează (aproape) exclusiv conţinutul-stimul al învăţării, ci, în
principal, scopul pentru care se învaţă, corelat, fireşte, cu modul de parcurgere a
procesului învăţării, cu modul de implicare în învăţare, precum şi cu rezultatele învăţării.
Abordarea curriculară favorizează valorificarea unei perspective curriculare, care
a determinat regândirea programelor şcolare şi elaborarea de manuale şcolare alternative,
pe baza unei proiectări curriculare, caracterizată prin următoarele elemente:
• focalizarea instruirii pe achiziţiile finale ale învăţării: realizează trecerea de la
programele „analitice” (concepute ca simple inventare de conţinuturi, cărora le
era repartizat un anumit număr de ore, fără precizarea clară a finalităţilor
educaţionale), la programe şcolare caracterizate prin centrarea demersurilor
instructiv-educative pe obiective formative şi prin corelarea sistemică
judicioasă dintre obiective, conţinuturi, activităţi de învăţare şi evaluare etc.
• accentuarea dimensiunii acţionale în formarea şi dezvoltarea personalităţii
elevilor: stimulează demersurile didactice active şi interactive, care să crească
eficienţa învăţării şcolare prin stimularea participării elevilor la activităţile
educaţionale, a cooperării lor cu cadrul didactic şi cu colegii şi prin situarea lor
în centrul actului instructiv-educativ
• structurarea clară a ofertei educaţionale a şcolii în raport cu interesele,
aptitudinile şi aşteptările elevului, precum şi cu aşteptările societăţii, desigur,
în concordanţă cu dinamica cerinţelor pieţei muncii: asigură coerenţă naţională
în ceea ce priveşte finalităţile educaţionale ale sistemului de învăţământ în
ansamblul său, finalităţile etapelor de şcolarizare, reperele generale, principiile
şi standardele de elaborare şi aplicare a curriculum-ului.
Noua proiectare curriculară presupune trecerea de la o succesiune fixă a
conţinuturilor existente în manualele unice la autentice practici didactice reflexive, la
demersuri didactice personalizate, la valorificarea personalizată a programei şcolare (care
trebuie însă să fie parcursă în întregime), la citirea personalizată a manualului (respectiv a
manualului alternativ), la selectarea şi structurarea conţinuturilor de către profesor (prin
păstrarea, adaptarea, completarea, înlocuirea sau omiterea anumitor conţinuturi din
manualele şcolare şi prin realizarea transpoziţiei didactice interne).
Principiile generale care guvernează proiectarea curriculară sunt:
- articularea în manieră sistemică a componentelor procesului de învăţământ:
finalităţi, conţinuturi, strategii de instruire şi autoinstruire, strategii de evaluare
şi autoevaluare
- asigurarea coerenţei şi convergenţei finalităţilor educaţionale ale sistemului de
învăţământ, respectiv ale diferitelor etape de şcolarizare
- centrarea activităţii educaţionale pe influenţarea formativă a educaţilor
- stimularea participării active şi depline (intelectuale, afectiv-motivaţionale şi
psihomotorii) a educaţilor, transformarea lor în parteneri în procesul propriei
instruiri şi formări; situarea elevului şi a activităţii de învăţare şi formare a
acestuia în centrul procesului educaţional.
- Fireşte că, pentru practicieni, de interes imediat sunt abordările realizate la
nivel operaţional, la micronivel, însă acestea sunt subsecvente unor decizii
luate la nivel macro.

2. Modelul de proiectare curriculară centrat pe competenţe – argumente din


perspective multiple
Rolul cunoştinţelor a fost reconsiderat în pedagogia contemporană; nu se mai
valorizează preponderent cunoştinţele în sine şi izolate/fragmentate, ci integrate în
structuri cuprinzătoare, alături de capacităţi şi abilităţi, structuri denumite competenţe.
Definim competenţele ca ansambluri integrate de cunoştinţe, capacităţi şi
abilităţi de aplicare, operare şi transfer al achiziţiilor, care permit desfăşurarea cu
succes a unei activităţi, rezolvarea eficientă a unei probleme sau a unei clase de
probleme/situaţii. Competenţele au componente cognitive/intelectuale, afectiv-
atitudinale şi psihomotorii; ele utilizează, integrează şi mobilizează cunoştinţe, resurse
cognitive, dar şi afective şi contextuale pertinente pentru a trata cu succes o situaţie, însă
nu se confundă cu aceste resurse. O competenţă presupune o serie de operaţii: mobilizare
de resurse adecvate, verificarea pertinenţei acestor resurse, articularea lor eficientă,
abordarea situaţiei, verificarea corectitudinii rezultatului ş.a. Competenţele cresc
valoarea utilizării resurselor, pentru că le ordonează, le pun în relaţie astfel încât ele să
se completeze şi să se potenţeze reciproc, le structurează într-un sistem mai bogat decât
simpla lor reunire aditivă.
Competenţa presupune „a şti să faci” calitativ, eficient şi prompt, într-o
categorie/clasă de situaţii asemănătoare sau atipice. Însă, cum conţinutul sarcinilor de
lucru este foarte divers, apare necesitatea formării unor competenţe la fel de diverse şi
complexe: „Competenţa se naşte şi se va evalua la confluenţa verbelor: a şti, a şti să faci,
a şti să fii, a şti să devii, deci nu este rezultatul acţiunii educative numai pe domeniul
cognitiv, ci se raportează şi la cel afectiv-atitudinal şi psihomotor” (R.M. Niculescu,
(coord.), 2001, p. 226). Graţie competenţelor pe care le posedă, o persoană poate acţiona
oportun şi eficient, poate gândi critic, poate alege rapid, poate lua decizii pertinente,
poate selecta, analiza şi sintetiza informaţii, poate judeca, poate argumenta, poate
identifica şi soluţiona probleme, poate improviza în cunoştinţă de cauză, poate face faţă
unor situaţii diverse etc.
Având în vedere complexitatea competenţelor şi a subcompetenţelor, este
recomandabil ca dezvoltarea lor să se realizeze progresiv, prin acumulări cumulative şi
integrative. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, funcţie de domeniile şi de abordările cu care
se corelează, competenţele pot fi: disciplinare (corespunzătoare câmpului unei
discipline), interdisciplinare (realizate cu contribuţia mai multor domenii, în maniere
integratoare) şi transversale/transferabile (formate/realizate longitudinal, „de-a lungul”
disciplinelor de studiu şi al practicilor educative şi explicitate în termeni de achiziţii
transferabile şi nu strict disciplinare).
Exemple de competenţe transversale/transferabile: competenţe metodologice,
cum ar fi: luarea de notiţe, sistematizarea etc.; formularea de subiecte de cercetare;
formularea de situaţii-problemă şi rezolvarea lor; stabilirea ipotezelor şi verificarea lor;
redactarea unui text, a unui produs media; relaţionarea cu cei din jur, empatizarea cu ei;
lucrul în grup, colaborarea; participarea la conducerea colectivă a unei activităţi; spiritul
critic etc.
a) Din perspectivă pedagogică
Opţiunea pentru un curriculum centrat pe competenţe (şi, fireşte, atitudini şi
valori) are în vedere accentuarea dimensiunii pragmatice, acţionale în formarea
personalităţii elevilor şi focalizarea pe achiziţiile finale ale învăţării.
 Modelul de proiectare curriculară centrat pe competenţe simplifică şi
eficientizează structura curriculum-ului şi, totodată, asigură o eficienţă mai mare
proceselor de predare, învăţare şi evaluare, pe care le articulează. Competenţa devine, la
toate nivelele de analiză, unitatea cu care se operează şi care orientează demersurile
tuturor agenţilor implicaţi: proiectanţii/conceptorii de curriculum, cadrele didactice,
elevii, părinţii, inspectorii, specialiştii în evaluare.
 Curriculum-ul este valorificat în ipostaza „curriculum-ul ca reprezentare a
acţiunii”, legată strâns de ipostaza „curriculum-ul ca acţiune propriu-zisă”, ceea ce
presupune „traducerea” temelor de studiat în experienţe de învăţare şi formare relevante,
pozitive, dezirabile, constructive. Astfel, se accentuează latura pragmatică a aplicării
curriculum-ului, prin realizarea unei legături directe, de interdependenţă funcţională între
ce se învaţă (conţinutul învăţământului) şi de ce se învaţă (finalităţile educaţionale
urmărite).
 Predarea câştigă în flexibilitate, se multiplică gradele de libertate ale
profesorului, întrucât devine important ce anume trebuie format la elevi şi nu
conţinuturile în sine. Predarea devine o activitate de organizare şi conducere a proceselor
de învăţare, de construire a unor situaţii de învăţare, care să genereze la elevi experienţe
de învăţare dezirabile. Procesul de transpoziţie didactică internă este facilitat datorită
structurii curriculare integratoare care permite identificarea rapidă de modalităţi de
intervenţie didactică flexibile şi, fireşte, datorită transparenţei obiectivelor educaţionale
urmărite.
 Învăţarea câştigă în relevanţă şi în eficienţă dată fiind raportarea frecventă la
practicile sociale valorizate la nivelul societăţii (prin intermediul transpoziţiei didactice se
stabilesc interacţiuni între cunoaşterea ştiinţifică, sistemul de valori promovate şi
practicile sociale implicate (M. Bocoş, 2007) şi devine transparentă trecerea de la
cunoştinţele savante şi de la practicile sociale de referinţă la cunoştinţe de predat şi la
cunoştinţe predate).
Învăţarea presupune din partea elevului realizare de demersuri informative şi
formative orientate de obiectivele educaţionale urmărite, ceea ce conduce la dezvoltarea
motivaţiei învăţării realizate de acesta. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, elevul se poate
implica în procesul învăţării cu propriile trăsături psihoindividuale, cu propriile stiluri
cognitive şi de învăţare, cu inteligenţele predominant dezvoltate ş.a.m.d.. De asemenea,
exersarea competenţelor (ca ansambluri integrate de achiziţii) şi, implicit, procesul de
dezvoltare şi rafinare a acestora, presupun mobilizarea unor achiziţii anterioare –
cunoştinţe, capacităţi, abilităţi, care sporesc încrederea în propriul potenţial, dezvoltă
motivaţia învăţării şi contribuie semnificativ la modelarea şi dezvoltarea competenţelor.
Evaluarea este sprijinită semnificativ întrucât achiziţiile finale ale elevilor sunt
exprimate în termeni de competenţe, ceea ce face ca acestea să fie uşor evaluabile. De
asemenea, evaluarea are şanse sporite să devină autentic şi explicit formativă, respectiv să
permită reglarea interactivă a învăţării şi a predării, permiţând elevului să îşi
autoanalizeze şi automonitorizeze învăţarea, raportându-se la obiectivele educaţionale
urmărite. De asemenea, îi permite elevului să îşi proiecteze învăţarea viitoare, iar
profesorului să îşi modeleze şi adapteze predarea, prin reglări interactive.
Mai mult, abordarea curriculară permite reglarea instruirii prin elevul însuşi, care
este pus în situaţia de a anticipa trasee proprii de formare, deci realizarea unei evaluări
formatoare. Evaluatul devine evaluator al propriilor acţiuni şi, ulterior, arhitect al propriei
învăţări şi formări, al propriilor trasee de învăţare personalizate (J. Vogler, 2000; M.
Manolescu, 2002; M. Bocoş, (coord.), 2004).
Competenţa include performanţa şi este inferată din performanţă; de asemenea, pe
baza performanţelor pe care le integrează, se pot realiza inferenţe referitoare la
comportamentul, manifestările vizibile şi performanţele elevilor în viitorul imediat.
Nivelul competenţelor este evaluat cu ajutorul unor seturi de criterii şi indicatori de
performanţă operaţional formulaţi.
b) Din perspectiva proiectării curriculum-ului
Modelul curricular centrat pe competenţe răspunde mai bine cerinţelor actuale ale
vieţii profesionale şi sociale, ale pieţei muncii, graţie construirii demersurilor şi
influenţelor didactice în perspectiva dobândirii de către elevi a unor achiziţii integrate,
care răspund în mod aplicat, pragmatic cerinţelor sociale exprimate în termeni de achiziţii
finale uşor evaluabile. În procesul de învăţământ se urmăreşte formarea şi dezvoltarea
unui sistem de competenţe educaţionale funcţionale, de bază, cu specific acţional şi care
pot fi evaluate uşor, competenţe necesare elevilor pentru a-şi continua studiile sau pentru
a se încadra pe piaţa muncii. De altfel, în demersul de stabilire a competenţelor s-a avut
în vedere „intersecţia” dintre: domeniul didactic, respectiv existenţa ariilor curriculare,
domeniul socio-economic, respectiv pregătirea pentru piaţa muncii şi domeniul de
cunoaştere, reprezentat în şcoală de o disciplină de studiu, configurată în urma unui
proces de transpoziţie didactică externă şi caracterizată printr-un mod de gândire propriu.
Aplicarea acestui model presupune valorificarea coerentă a conţinuturilor ca
mijloace prin care se vizează atingerea obiectivelor cadru, a obiectivelor de referinţă,
precum şi a obiectivelor operaţionale urmând ca, în timp, să se asigure formarea şi
dezvoltarea unui sistem de competenţe educaţionale intelectuale/cognitive, psihomotorii,
afectiv-atitudinale, de comunicare şi relaţionare socială, de abordare a problemelor, de
luare a deciziilor, de rezolvare de probleme teoretice şi practice, de asumare a riscurilor,
de adoptare a unor soluţii personale etc. Astfel, se creează premisele asigurării coerenţei
interne, a valenţelor predictive pentru procesul de proiectare curriculară. De asemenea, se
asigură caracterul generativ al modelului, care poate fi adaptat funcţie de specificul,
cerinţele şi nivelul de dezvoltare a epistemologiei didacticii fiecărei discipline şi, implicit,
de epistemologia cunoştinţelor de referinţă (natura lor, evoluţia lor istorică, modalităţile
de realizare a transpoziţiei didactice), de exigenţele de abordare a acestor cunoştinţe, de
caracteristicile intervenţiilor şi influenţelor didactice.
c) Din perspectivă psihologică
Soluţia curriculară a proiectării curriculum-ului pe competenţe răspunde
recomandărilor psihologiei cognitive, referitoare la valorizarea competenţelor în scopul
realizării în mod eficient a transferului şi mobilizării cunoştinţelor şi abilităţilor în
contexte noi şi dinamice. Formarea, exersarea şi dezvoltarea competenţelor presupune
mobilizarea anumitor cunoştinţe, capacităţi, abilităţi (priceperi şi deprinderi) şi a unor
scheme de acţiune exersate şi validate anterior.
d) Din perspectiva şcolii ca instituţie a comunităţii
Anumite competenţe vizate în cadrul procesului de învăţământ pot să fie social
determinate, ele fiind expresia nevoilor educaţionale concrete ale comunităţii. Astfel, se
asigură premisele transparenţei demersurilor educaţionale realizate în şcoală.
Modelul curricular permite realizarea de evaluări ale şcolilor (şi ale sistemului
educaţional) de către agenţii educaţionali implicaţi: părinţi, autorităţi locale, sponsori etc.
De asemenea, forurile competente pot realiza cu uşurinţă evaluări externe periodice la
nivelul sistemului educaţional, la nivel instituţional, la nivelul curriculum-ului, al
rezultatelor şcolare, al investiţiei de resurse – umane, materiale, financiare etc.
c) Din perspectiva politicii educaţionale
Competenţele formate şi dezvoltate pe parcursul educaţiei de bază răspund
condiţiei de a fi necesare şi benefice pentru individ şi pentru societate, în acelaşi timp. Un
curriculum centrat pe competenţe poate răspunde mai bine cerinţelor actuale şi viitoare
ale societăţii, ale vieţii sociale şi profesionale, ale pieţei muncii prin centrarea
demersurilor didactice pe achiziţiile integrate ale elevilor. De aceea, una din direcţiile
actuale de politică educaţională o reprezintă stimularea dezbaterii pentru identificarea
acelor valori şi practici sociale dezirabile pe care şcoala ar trebui să le promoveze pentru
a atinge finalităţile formative şi informative propuse.
Din perspectiva politicii curriculare, modelul răspunde paradigmelor actuale,
oferind deschideri inter- şi transdisciplinare, posibilitatea transcederii disciplinelor şi a
cristalizării unor competenţe transversale.

3. Statutul conţinuturilor în proiectarea curriculară


Viziunea curriculară actuală de alcătuire a programelor şcolare permite o mai
bună orientare a predării, învăţării şi evaluării în raport cu obiective de formare care
vizează competenţe de nivel superior, de aplicare a achiziţiilor în contexte noi şi de
rezolvare de probleme teoretice şi practice.
Proiectarea didactică nu se mai reduce astăzi la elaborarea de „programe
analitice”, concepute ca inventare de teme şi subteme, cărora li se repartizează un număr
fix de ore, fără o raportare clară la finalităţi educaţionale dezirabile. Conceptul de
„proiectare didactică” este mult mai amplu, el fiind subordonat viziunii curriculare. În
această viziune, conţinuturile nu mai constituie elementul central al activităţilor de
proiectare didactică la macro nivel. Ele nu devin neimportante, nu este vorba de negarea
importanţei lor, ci de valorificarea valorii lor instrumentale, de valorizarea lor ca puncte
de plecare în acţiunea complexă de formare a elevilor, de instruire modernă, activă şi
interactivă; accentul se pune pe valorificarea valenţelor informative şi formative ale
conţinuturilor şi pe flexibilitatea şi adaptabilitatea acestora. Conţinuturile sunt
valorificate în didactica modernă ca vehicole de formare a unor competenţe
funcţionale, ca instrumente de vehiculare cognitivă, de accesare şi procesare activă şi
formativă a informaţiilor.
Aşadar conţinuturile nu trebuie să fie privite doar ca sisteme de informaţii, ci ele
implică şi strategiile de formare a competenţelor condensate în finalităţile educaţionale
preformulate. Conţinuturile în sine nu au sens, decât în raport cu finalităţile educaţionale
urmărite, care determină, practic, conţinuturile (modul de selectare şi structurare a
acestora). „Cu toate acestea se mai practică curent divizarea curriculum-ului după
categoriile tradiţionale inspirate de o repartiţie a materiilor de predat: limba maternă,
matematica, ştiinţele fizice, ştiinţele umane ... Această diviziune axată pe discipline nu ar
trebui să mai fie punctul de plecare al elaborării programelor; cel mult ar putea fi o fază
terminală în vederea regrupării – şi nu a divizării capacităţilor elevului care se integrează
în structuri conceptuale comune sau ierarhice. Punctul focal al curriculei trebuie să fie
elevul şi nu materia (s.n.); liniile sale de forţă trebuie să fie opţiunile fundamentale ale
politicii educative. De aceea, când se vorbeşte de conţinutul curriculum-ului trebuie să
înţelegem că nu este vorba de enunţări de materii de învăţat, ci de scopuri exprimate în
termeni de competenţe, mod de a acţiona sau de a şti în general al elevului (s.n.).” (L.
D’Hainaut (coord.), 1981, p. 95).

4. Interogaţii la care se răspunde prin proiectarea curriculară


4.1. Interogaţii legate de dimensiunile structurală şi funcţională ale curriculum-ului
Din punct de vedere structural şi funcţional, prin construirea unui curriculum,
trebuie să se ofere răspunsuri la următoarele întrebări:
 „Cui?” i se adresează sau „Cine?” sunt subiecţii instruirii/educaţii/elevii (El),
ce particularităţi de vârstă şi individuale au, care sunt nevoile lor educaţionale, aşteptările
şi interesele lor, aspiraţiile lor, opiniile lor, care sunt interacţiunile în care ei sunt
implicaţi ş.a.m.d
 „De ce?” sau „Pentru ce?” este nevoie ca ei să parcurgă programul preconizat
- întrebări la care răspund obiectivele educaţionale urmărite (Ob).
 „Ce?” anume trebuie predat/învăţat sau ce anume urmează să se dezvolte, să se
aprofundeze, să se multiplice, întrebări care se referă la conţinuturile de învăţat (Co), la
selecţia şi ierarhizarea lor după o logică ştiinţifică şi didactică, respectiv la obiectul
învăţării.
 „Cum?” anume se vor realiza predarea şi învăţarea, în ce tipuri de activităţi
vor fi implicaţi subiecţii - sunt întrebări care se corelează cu deciziile strategice ale
instruirii, respectiv cu ansamblul articulat de metode didactice, de mijloace de învăţământ
şi de forme de organizare a activităţii didactice, combinate optim în contextele
situaţionale date şi articulate în cadrul strategiilor de instruire utilizate (St).
 „În ce condiţii?” spaţio-temporale, materiale şi umane urmează să se deruleze
o activitate cu eficienţă maximă. În construirea curriculum-ului este necesar să se prevadă
intervalul de timp necesar parcurgerii programului, caracteristicile mediului educaţional
(Me), spaţiile şi condiţiile fizice necesare, condiţiile igienico-sanitare, dotările materiale
necesare, precum şi resursele umane necesare pentru implementarea programului.
 „Cum evaluăm/Cum se evaluează?” efectele, rezultatele, randamentele şi
progresele obţinute, eficienţa activităţilor de predare şi învăţare. Pentru a se răspunde la
această întrebarea este necesar să se conceapă strategii, metode şi tehnici de evaluare
obiectivă (Ev), realizată în strânsă corelaţie cu obiectivele educaţionale urmărite şi cu
conţinuturile vehiculate. De asemenea, se vor supune evaluării obiectivele educaţionale şi
competenţele existente în programe, conţinuturile acestora, manualele şi celelalte
auxiliare şi suporturi curriculare. Strategiile de evaluare periodică vor servi drept
instrumente de ameliorare, de reconstrucţie din mers a programului educaţional, de
optimizare a lui.
Având în vedere dimensiunile structurală şi funcţională ale curriculum-ului,
putem afirma că, din perspectivă curriculară, valoarea unui program educaţional (P.E.)
este funcţie de:
- agenţii acţiunii – profesorii/ educatorii (Pr) şi elevii/educaţii (El)
- obiectivele educaţionale urmărite (Ob)
- conţinuturile instructiv-educative vehiculate (Co)
- strategiile de instruire utilizate (St)
- condiţiile spaţiale, temporale şi materiale, respectiv contextul şi mediul asigurat
(Me)
- strategiile de evaluare utilizate (Ev):
P.E. = f (Pr, El, Ob, Co, St, Me, Ev)

CINE?/ CUI?
(El)

CUM EVALUĂM?/
DE CE?/PENTRU
CE?

CUM?
(St)
Ansamblu de interogaţii legate de dimensiunile structurală şi funcţională ale curriculum-
ului

Referindu-ne explicit la demersurile coerente de evaluare a curriculum-ului,


amintim o serie de interogaţii specifice, care am putea considera că se subordonează,
practic, interogaţiei generale „Cum evaluăm/Cum se evaluează?”. Oricum, într-o
evaluare coerent proiectată, răspunsurile la toate aceste întrebări sunt (inter)corelate,
(inter)relaţionate şi se influenţează reciproc:
(1) „De ce se evaluează, care este scopul evaluării?” – este întrebarea
fundamentală, care solicită răspuns clar referitor la ierarhizarea finalităţilor urmărite; de
claritatea acestui răspuns depinde eficienţa evaluării curriculum-ului.
(2) „Ce anume dorim sau trebuie evaluat?” – întrebarea care solicită
specificarea clară a obiectului evaluării: finalităţile, resursele (manuale, materiale,
metodologice, dotările etc.), aplicanţii curriculum-ului (cadrul didactic, instituţia etc.),
efectele aplicării curriculum-ului (la nivelul elevilor, cadrelor didactice, părinţilor,
instituţiei, colectivităţii etc.).
(3) „Cine este evaluatorul/cine sunt evaluatorii?”: dacă este vorba despre o
evaluare internă, evaluatorii pot fi elevii, cadrele didactice, managerii, inspectorii etc., iar
daca este vorba despre o evaluare externă, evaluatorii pot fi părinţii, comunitatea, diferite
organisme de cercetare.
(4) „Care sunt criteriile de evaluare?” – ele sunt funcţie de evaluator, de
momentul evaluării, de metodele de evaluare utilizate.
(5) „Când se evaluează?” – răspunsul depinde de aspectele evaluate – unele se
pot evalua înaintea aplicării curriculum-ului, altele în cursul aplicării lui, iar altele după
aplicare.
(6) „Cum să evaluăm?” – reprezintă o întrebare la care răspund metodele şi
mijloacele evaluării, inclusiv definirea variabilelor de observat, respectiv a indicatorilor
observaţionali – ele decurgând din scopul evaluării, din obiectul evaluării şi din criteriile
de evaluare.
(7) „Care sunt efectele (aşteptate) ale evaluării?” – reprezintă o întrebare care
atrage atenţia asupra faptului că evaluarea nu are doar efecte dezirabile, ci şi efecte
nedorite sau chiar de evitat: anxietate, reacţii afective diverse ş.a. şi că este necesar să nu
se ignore aceste efecte negative.
Evaluarea curriculum-ului în ansamblul său, la fel ca evaluarea diferitelor
componente ale curriculum-ului pot reprezenta acţiuni delicate şi complexe, care reclamă
strategii evaluative complementare, modele acţionale flexibile şi metode de evaluare
pertinent selectate şi îmbinate. „Este evident că o singură cale n-ar fi suficientă pentru a
"evalua un curriculum" şi că această expresie simplă, pentru a nu spune simplistă,
cuprinde un număr mare de lucruri foarte diferite care reclamă metode de evaluare foarte
diverse, adaptate la scopul acesteia din urmă. Deci nu putem spera să "evaluăm" bine un
curriculum închizându-ne într-un model; important, dimpotrivă, este, pe de o parte să
folosim mai multe căi complementare pentru a acoperi ansamblul problemelor esenţiale
şi, pe de altă parte, să utilizăm fiecare model şi fiecare metodă în felul în care i se
potriveşte.” (L. D’Hainaut (coord.), 1981, pp. 106-107).

4.2. Interogaţii legate de dimensiunea acţională a curriculum-ului


Din perspectivă acţională, putem vorbi de existenţa a patru sarcini fundamentale
în elaborarea, aplicarea şi conducerea unui program educaţional şi anume:
• stabilirea obiectivelor educaţionale în manieră operaţională
• structurarea situaţiilor de învăţare şi prefigurarea experienţelor de
învăţare şi formare care să contribuie la atingerea acestor obiective
• organizarea experienţelor de învăţare pentru a maximiza efectul lor
cumulativ
• evaluarea eficienţei programului educaţional, prin urmărirea progreselor
înregistrate.
De aceea, în elaborarea curriculum-ului, există patru întrebări fundamentale,
corelate, practic, cu cele patru sarcini/componente de bază amintite mai sus:
 „Care sunt obiectivele educaţionale urmărite?”
 „Care sunt situaţiile de învăţare relevante?”
 „Cum este oportun să fie organizate experienţele de învăţare?”
 „Care este strategia de evaluare optimă?”.
Experienţa acumulată până în prezent ne-a demonstrat că maniera cumulativă,
aditivă, exclusiv lineară de îmbogăţire a semnificaţiei conceptului de curriculum, nu mai
este reprezentativă pentru caracterul acţional-dinamic care se impune în curriculum-ul
modern. În prezent, un curriculum în aria educaţională, în sensul global al
termenului, trebuie să dea răspunsuri la numeroase întrebări, între care:
♦ „Ce anume merită să fie predat/învăţat/evaluat?”
♦ „Cât de extinse şi de aprofundate să fie conţinuturile?”
♦ „În ce pondere?”
♦ „În ce ordine?”
♦ „În paralel cu ce elemente?”
♦ „În baza căror experienţe de învăţare şi formare anterioare?”
♦ „În virtutea căror experienţe de învăţare şi formare curente?”
♦ „În ce condiţii (de spaţiu, de timp, materiale)?”
♦ „Prin ce activităţi educaţionale?”
♦ „În ce anume se materializează noile achiziţii (capacităţi, competenţe,
comportamente,
trăsături de personalitate)?”
♦ „În ce măsură noile achiziţii obţinute concordă cu cele aşteptate de la educat?”
ş.a.m.d.

5. Etapizarea procesului curricular (de proiectare şi implementare a curriculum-


ului)
Referindu-se la problema nivelelor de decizie în proiectarea curriculară, R. Seguin
(1991) arată că aceasta presupune demersuri pedagogice orientate pe următoarele trei
tipuri de decizii, interrelaţionate:
- decizii macrostructurale de ordin filosofic şi politic, care implică stabilirea
opţiunilor şi priorităţilor fundamentale, respectiv:
- idealul educaţional şi finalităţile educaţionale de maximă generalitate
- populaţia-ţintă
- resursele umane, pedagogice, materiale etc., necesare sistemului
educaţional în ansamblu
- decizii macrostructurale de ordin pedagogic, dependente de cele anterioare,
care implică trei elemente:
- stabilirea criteriilor de elaborare a planurilor de învăţământ
- stabilirea profilurilor de formare-dezvoltare a personalităţii educatului
pe diferitele trepte ale formării sale
- stabilirea modalităţilor de evaluare globală (examene de admitere,
examene de absolvire) şi pe parcurs/parţială a nivelului de pregătire a
educaţilor
- decizii microstructurale, care implică:
- stabilirea obiectivelor specifice pe discipline de învăţământ sau
module inter- şi transdisciplinare
- stabilirea resurselor pedagogice necesare pentru realizarea obiectivelor
specifice (conţinuturi curriculare, metodologii de predare-învăţare-
evaluare, ansamblul condiţiilor interne şi externe şcolii, ansamblul
condiţiilor învăţării ş.a.m.d.)
- stabilirea modalităţilor de evaluare parţială a rezultatelor şcolare ale
educaţilor.
Cu certitudine, proiectarea curriculum-ului reprezintă o acţiune continuă,
permanentă, care precede demersurile instructiv-educative, indiferent de dimensiunea,
complexitatea sau durata acestora. În continuare, prezentăm un model de proiectare a
curriculum-ului, în conformitatea cu noile tendinţe acceptate în teoria curriculum-ului.
Considerăm de maximă importanţă conştientizarea esenţei şi a importanţei experienţelor
de învăţare, precum şi a faptului că, în ansamblul lor, conţinuturile curriculare includ nu
doar sisteme de cunoştinţe, ci şi sisteme de determinare şi generare a abilităţilor,
competenţelor şi atitudinilor specificate în finalităţile educaţionale.
 La nivelul macrostructurii (la nivel naţional), proiectarea curriculum-ului
reprezintă un proces continuu, care implică atât perioade şi demersuri de schimbare
profundă, cât şi de stabilitate, referitoare la Curriculum-ul Naţional. Acest proces
presupune anticiparea (funcţie de opţiunile pedagogice, filozofice şi politice) ansamblului
acţiunilor şi operaţiilor angajate în cadrul activităţilor de instruire şi educare conform
celor mai generale finalităţi educaţionale asumate la nivel de sistem şi de proces (idealul
educaţional) în vederea asigurării funcţionalităţii acestuia în sens managerial şi strategic.
Proiectarea curriculară este urmată de implementarea, evaluarea şi ameliorarea
curriculum-ului; funcţie de cadrul general şi marile axe/direcţiile generale ale politicii
educaţionale naţionale. Parcurgerea tuturor acestor etape esenţiale complementare ale
demersului curricular îi asigură acestuia coerenţa, pertinenţa, eficienţa şi valoarea
educativă.
 La nivelul mezostructurii (la nivel judeţean) se pot oferi recomandări pentru
proiectarea curriculum-ului la nivelul şcolii, pentru coordonarea implementării acestuia,
pentru evaluarea lui secvenţială şi finală (Inspectoratele Şcolare Judeţene participă la
luarea deciziilor curriculare alături de instituţiile de învăţământ).
 La nivelul microstructurii, proiectarea didactică presupune ansamblul
operaţiilor de anticipare a obiectivelor, conţinuturilor, strategiilor instrucţiei şi educaţiei
şi strategiilor de evaluare, precum şi a relaţiilor dintre acestea. În cazul acestui nivel
putem identifica următoarele nivele subordonate:
 Nivelul instituţional – angajează decizii referitoare la:
- proiectarea şi implementarea curriculum-ului la nivelul şcolii
- activitatea de coordonare şi monitorizare a implementării curriculum-ului
- evaluarea secvenţială şi finală a curriculum-ului (alături de instanţele
superioare de la nivelul mezostructurii)
- stabilirea relevanţei şi a eficienţei curriculum-ului.
 Nivelul catedrelor – nivel la care se elaborează elemente de
curriculum la decizia şcolii şi de curriculum local (zonal) şi se oferă consultanţă
educaţională.
 Nivelul individual – este nivelul la care se situează profesorul/cadrul
didactic, care, în calitate de membru al catedrei, poate participa la elaborarea curriculum-
ului la decizia şcolii şi a curriculum-ului local/zonal.
Din perspectivă pragmatică, la nivel individual, profesorul realizează proiectarea
didactică a activităţilor pe care le va organiza, ceea ce presupune stabilirea mentală şi, de
preferat, obiectivată într-un instrument didactic scris (proiect de activitate
didactică/lecţie) a paşilor care vor fi parcurşi, ţinându-se cont de condiţiile instruirii, de
resursele existente etc. În perspectiva organizării funcţionale a procesului de învăţământ,
proiectarea didactică devine activitatea principală a cadrelor didactice.
Practic, la nivelul micropedagogic, respectiv la nivel individual, curriculum-ul
reprezintă un instrument de lucru, care trebuie să favorizeze, în principal:
- organizarea unui proces instructiv-educativ care să aibă o bază referenţială precisă,
conferită de sistemul de obiective cadru şi de referinţă sau competenţe generale şi
competenţe specifice, precum şi de conţinuturile instructiv-educative
- realizarea unei instruiri care să îi ajute pe elevi să înţeleagă complex realitatea
înconjurătoare
- realizarea unei instruiri diferenţiate, prin selectarea elementelor de conţinut, a
activităţilor de învăţare, precum şi a parcursurilor individuale de instruire
- deplasarea semnificativă de accent din zona conţinuturilor (supralicitate până în
prezent) în direcţia construirii competenţelor asumate
- asigurarea apropierii şi articulării cât mai puternice şi, în acelaşi timp, fireşti, între
logica ştiinţelor, logica pedagogică şi didactică a predării disciplinelor de studiu şi
logica internă a învăţării acestora, vizându-se dimensiunea aplicativă a procesului
curricular
- manifestarea creativităţii didactice a profesorului şi adecvarea demersurilor didactice
la particularităţile elevilor.
Valorificând abordarea sistemică, putem spune că, la micronivel pedagogic, la
baza elaborării şi revizuirii curriculare stă ideea conform căreia, proiectarea curriculum-
ului presupune o anticipare, în interacţiunea lor, a finalităţilor educaţionale de diferite
grade, a conţinuturilor instructiv-educative, a activităţilor de învăţare, a strategiilor de
instruire şi a strategiilor de evaluare.
Principalele etape ale demersului curricular parcurse în realizarea design-ului
curricular şi în implementarea şi evaluarea curriculum-ului, sunt complementare, ele
asigurându-i procesualitatea ciclică necesară şi evoluţia în spirală ascendentă spre
atingerea finalităţilor educaţionale propuse:
A. Elaborarea/proiectarea curriculum-ului
A.1. Analiza finalităţilor educaţionale, a competenţelor generale şi
specifice vizate şi a nevoilor educaţionale ale educaţilor
A.2. Stabilirea obiectivelor curriculare
A.3. Selectarea disciplinelor de studiu/conţinuturilor
A.4. Organizarea conţinuturilor/temelor
A.5. Design-ul şi structurarea situaţiilor de învăţare, prefigurarea şi
articularea experienţelor de învăţare
B. Implementarea curriculum-ului (Organizarea situaţiilor de învăţare şi
inducerea/generarea experienţelor de învăţare)
C. Evaluarea curriculum-ului (a pertinenţei, eficienţei şi valorii sale
educative)
C.1. Stabilirea scopului, a strategiilor, a criteriilor şi procedurilor de
evaluare
C.2. Realizarea evaluării didactice secvenţiale şi finale
D. Reglarea şi ameliorarea/optimizarea procesului curricular.

A. Elaborarea/proiectarea curriculum-ului

A.1. Analiza finalităţilor educaţionale, a competenţelor generale şi specifice vizate


şi a nevoilor educaţionale ale educaţilor
Proiectarea curriculum-ului are drept punct de pornire identificarea şi analiza
finalităţilor educaţionale, respectiv a marilor orientări filosofice, morale, etice,
ideologice, de care urmează să ţină cont sistemul educativ. Cuprinzând sisteme de valori
identificate şi vehiculate la nivelul societăţii, acestea oferă sistemului educativ axe/linii
directoare, îi asigură acestuia coerenţa şi dau sens acţiunilor educaţionale.
În ceea ce priveşte nivelul sistemului de învăţământ, finalităţile generale actuale
relevă preocuparea pentru formarea intelectuală (teoretizare, conceptualizare,
abstractizare) şi, totodată, pentru formarea abilităţilor şi competenţelor practice şi pentru
promovarea multidisciplinarităţii, a interdisciplinarităţii şi transdisciplinarităţii, în
vederea asigurării caracterului operaţional şi funcţional al achiziţiilor.
Analiza nevoilor educaţionale presupune identificarea, deopotrivă, a trebuinţelor
şi aşteptărilor obiective (derivate din analiza situaţiei-ţintă în care se va derula acţiunea
educaţională, ele putând fi stabilite şi în absenţa subiecţilor educaţiei) şi subiective
(exprimate chiar de către elevi/subiecţii educaţiei).
Este necesar ca elevii să fie educaţi în vederea autocunoaşterii, autochestionării şi
identificării propriilor trebuinţe educaţionale şi transformării acestora în obiective, pe
baza unui schimb de informaţii în legătură cu rolurile asumate şi cu aşteptările fiecărei
părţi implicate în procesul curricular.

A.2. Stabilirea obiectivelor curriculare


Obiectivele curriculare se stabilesc funcţie de rolul educaţiei, care, în viziunea lui
Jacques Delors (2000, p. 11-12) constă în contribuţia la încurajarea indivizilor să
acţioneze în concordanţă cu tradiţiile şi convingerile lor, dar în acelaşi timp să respecte
pluralismul, să-şi dezvolte mintea şi spiritul la nivel de universalitate şi să reuşească
transcenderea propriilor limite. Acelaşi autor consideră că misiunea educaţiei este de „a-i
permite fiecăruia dintre noi, fără excepţie, să-şi dezvolte talentul şi să-şi valorifice la
maximum potenţialul creativ, inclusiv responsabilitatea pentru propria viaţă şi pentru
atingerea scopurilor personale.” (J. Delors, 2000, p. 13).

A.3. Selectarea disciplinelor de studiu/conţinuturilor


În acţiunile de selectare a conţinuturilor, se va ţine seama de faptul că de maximă
importanţă este calitatea, operaţionalitatea şi funcţionalitatea achiziţiilor dobândite, a
cunoştinţelor asimilate şi a competenţelor formate. De asemenea, este foarte important să
se achiziţioneze instrumentele cognitive necesare documentării şi informării, utilizării şi
procesării informaţiei. Altfel spus, este necesară valorificarea conţinuturilor nu ca scop în
sine, ci ca mijloc pentru formarea intelectuală a elevilor, deplasarea accentului de la
curriculum-ul centrat pe materia de învăţat la curriculum-ul centrat pe elev, în
concordanţă cu evoluţiile din planul pedagogiei, al psihologiei şi al altor domenii de
cunoaştere.
După etapa de selectare a disciplinelor/conţinuturilor, urmează operaţia de
consemnare a lor în planurile de învăţământ/programele educaţionale, după criterii
logico-ştiinţifice, pedagogice şi psihologice.

A.4. Organizarea conţinuturilor/temelor


În interiorul disciplinelor de studiu selectate se realizează o organizare a
conţinuturilor şi o programare a lor, în concordanţă cu finalităţile educaţionale urmărite şi
punând accent pe flexibilitatea, accesibilitatea şi adaptabilitatea conţinuturilor, pe
valorificarea valenţelor lor formative şi informative (se realizează programele şcolare sau
universitare).

A.5. Design-ul şi structurarea situaţiilor de învăţare, prefigurarea şi


articularea experienţelor de învăţare
Prin curriculum, respectiv prin intermediul unor programe concrete de studiu,
proiectate pentru specializări, discipline, activităţi didactice, ore de curs se structurează şi
se propun situaţii de învăţare, susceptibile de a genera experienţele de învăţare pozitive,
dezirabile, constructive. Dacă profilul psihologic al elevilor sau studenţilor este foarte
diferit, se pot concepe trasee curriculare alternative şi se poate asigura flexibilitate în
parcurgerea acestora.
În structurarea situaţiilor de învăţare şi în anticiparea experienţelor de învăţare
(acestea se îmbină dată fiind complementaritatea dintre educaţia formală, cea nonformală
şi cea informală), se vizează următoarele:
- formularea obiectivelor educaţionale sau chiar operaţionale
- stabilirea tipului de experienţă de învăţare dezirabilă (activă; interactivă;
creatoare; euristică; problematizantă; experimentală etc.)
- stabilirea formei de organizare a activităţii
- realizarea transpoziţiei didactice a conţinuturilor
- stabilirea unei metodologii didactice adecvate
- stabilirea sistemului mijloacelor de învăţământ, elaborarea/adaptarea
materialelor didactice
- stabilirea formei de organizare a activităţii elevilor
- imaginarea activităţilor desfăşurate de profesor şi a activităţilor centrate pe elev,
a responsabilităţilor şi competenţelor lor
- imaginarea strategiei de evaluare a programului educativ.

B. Implementarea curriculum-ului (Organizarea situaţiilor de învăţare şi


inducerea/generarea experienţelor de învăţare)
Presupune aplicarea în practică a programului educativ, respectiv organizarea şi
realizarea situaţilor de învăţare şi a activităţilor de învăţare, într-o modalitate flexibilă,
creatoare, valorificând resurselor anticipate. Sunt importante: raportarea permanentă la
obiectivele urmărite, conceperea de sarcini de lucru după criterii ştiinţifice, monitorizarea
permanentă a procesului educaţional şi obţinerea de feed-back continuu formativ şi
sumativ.
Monitorizarea procesului curricular poate îmbrăca următoarele forme:
• monitorizarea formativă – care este axată pe elevi şi care îşi propune
sprijinirea acestora în activitatea de învăţare şi de formare
• monitorizarea randamentului şcolar – care presupune aplicarea de probe de
evaluare, în scopul stabilirii nivelului de pregătire al elevilor
• monitorizarea administrativă – care se referă la urmărirea respectării
reglementărilor legale şi a celor curriculare.
C. Evaluarea curriculum-ului ului (a pertinenţei, eficienţei şi valorii sale educative)
reprezintă o etapă care, în mod obligatoriu, trebuie integrată în demersul de proiectare a
curriculum-ului şi, în nici un caz, separată de acesta. Este necesar ca evaluarea să fie atent
proiectată şi să aibă la bază o reflecţie cuprinzătoare asupra procesului curricular, care să
permită prefigurarea flexibilă a modalităţilor de evaluare.

C.1. Stabilirea scopului, a strategiilor, a criteriilor şi procedurilor de


evaluare
În evaluarea curriculum-ului se utilizează ca şi criterii obiectivele educaţionale
propuse, care vor fi aduse şi la cunoştinţa elevilor şi a studenţilor. În eventualitatea în
care se utilizează şi alte criterii, de asemenea, acestea vor fi anunţate cu claritate, la
începutul activităţilor educaţionale.
În ceea ce priveşte strategiile şi procedurile de evaluare, ele vor fi gândite funcţie
de obiectivele urmărite şi de conţinuturi, asigurându-se îmbinarea optimă a procedurilor
implicate.

C.2. Realizarea evaluării didactice secvenţiale şi finale


Demersurile de evaluare didactică secvenţială şi finală sunt programate în timp,
funcţie de caracteristicile proceselor curriculare. Aceste demersuri sunt sprijinite,
potenţate şi fluentizate de feed-back-ul continuu formativ şi respectiv, de feed-back-ul
continuu sumativ şi ele pot viza:
- obţinerea de informaţii despre curriculum în ansamblu, despre pertinenţa,
calitatea şi eficienţa lui
- obţinerea de informaţii despre elevi şi studenţi (volumul şi profunzimea
cunoştinţelor dobândite, nivelul capacităţilor şi competenţelor formate)
- obţinerea de informaţii despre prestaţia didactică a profesorului, în condiţiile
valorificării anumitor resurse ale instruirii.

D. Reglarea şi ameliorarea/optimizarea procesului curricular


Evaluarea didactică se desfăşoară în beneficiul tuturor partenerilor implicaţi în
procesul curricular, sprijinindu-le acţiunile, este formativă şi formatoare şi sprijină
autoevaluarea realizată de elevi. Este văzută ca un parteneriat, iar în urma evaluărilor
realizate, funcţie de rezultatele şi informaţiile obţinute, dacă este cazul, se vor elabora
strategii de reglare, corective, pentru depăşirea anumitor greşeli şi strategii
ameliorative/de optimizare a demersului curricular.

6. Responsabilităţi în proiectarea curriculară


Raportându-ne la procesul complex de proiectare curriculară, începând cu
demersurile de proiectare globală realizate la nivel macrostructural şi până la proiectarea
didactică realizată la nivel microstructural, inventariem principalele responsabilităţi ale
instituţiilor şi actorilor implicaţi la diferitele nivele ale sistemului educaţional. De altfel,
elaborarea şi aplicarea curriculum-ului este o funcţie integrată şi integratoare a tuturor
demersurilor actorilor sistemului educaţional. Asigurarea coerenţei, consistenţei şi
convergenţei acestor demersuri presupune ca, la fiecare nivel, să se asume responsabil
proiectul pedagogic propriu, specific, nuanţat. De asemenea, este imperios necesar să se
conştientizeze importanţa stabilirii unor relaţii de cooperare şi parteneriat între instanţele
şi actorii implicaţi şi să se realizeze demersuri în acest sens.
Scara de raportare poate include şi nivelul internaţional – pentru curricula şi
proiectele educaţionale concepute în cadrul unor organizaţii internaţionale, cum ar fi
UNESCO sau Consiliul Europei, precum şi pentru proiectele educaţionale elaborate şi
conduse de echipe internaţionale de specialişti.

6.1. Responsabilităţi la nivelul macrostructurii – nivel naţional, guvernamental


(Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi instituţiile de cercetare subordonate)

- Se elaborează cadrul legislativ, normativele, regulamentele referitoare la concepţia şi


implementarea curriculum-ului, precum şi modelele curriculare naţionale,
recomandările curriculare, cadrul general de aplicare a curriculum-ului, inclusiv
obiectivele educaţionale şi standardele de performanţă generale, precum şi cerinţele
de certificare a studiilor.
- Se alocă resursele financiare necesare către inspectoratele şcolare judeţene.
- Se concep şi se oferă elemente de curriculum de suport necesare la nivelul
inspectoratelor şcolare judeţene şi în cadrul reţelelor şcolare ale acestora.
- Se elaborează şi se validează strategii, tehnici şi instrumente de evaluare la nivelul
sistemului educaţional şi la nivelul anumitor componente structurale ale sistemului de
învăţământ.
- Se evaluează impactul general al curriculum-ului la nivel de sistem, precum şi
eficienţa componentelor structurale ale acestuia.

6.2. Responsabilităţi la nivelul mezostructurii – nivel teritorial – zonal, judeţean


- Se traduc viziunile şi orientările generale în decizii de politică educaţională, specific
adaptate, în modele curriculare locale şi se oferă consultanţă educaţională.
- Se alocă resursele financiare necesare desfăşurării proceselor curriculare şi se acordă
consultanţă financiară.
- Se elaborează liniile majore ale managementul calităţii programelor la toate nivelele
de şcolaritate şi se monitorizează calitatea acestora.
- Se elaborează şi se diseminează elemente de curriculum de suport: recomandări
instrucţionale, materiale didactice, ghiduri de implementare curriculară, ghiduri
metodologice, broşuri, culegeri, resurse software ş.a.
- Se oferă programe educaţionale acreditate, de certificare, de perfecţionare, de formare
continuă şi de specializare a cadrelor didactice.
- Se evaluează impactul general al curriculum-ului în reţeaua şcolară, precum şi
eficienţa componentelor structurale ale acestuia.

6.3. Responsabilităţi la nivelul microstructurii


6.3.1. Responsabilităţi la nivel instituţional – la nivelul instituţiei de învăţământ,
al şcolii
- Se asumă propriul proiect pedagogic, se construieşte oferta curriculară a instituţiei de
învăţământ, se concep modele curriculare instituţionale, strategii personalizate de
aplicare a curriculum-ului, în conformitate cu deciziile de politică educaţională
generale şi locale.
- Se concep şi se implementează programe educaţionale proprii, adaptate specificului
instituţiei de învăţământ.
- Se derulează programe şi activităţi de formare continuă şi de specializare a cadrelor
didactice.
- Se evaluează curriculum-ul în ansamblu, eficienţa componentelor structurale ale
acestuia, precum şi curricula diferitelor discipline şcolare, pe clase de elevi.
6.3.2. Responsabilităţi la nivelul catedrelor
- Se concept şi se coordonează programe de dezvoltare curriculară, respectiv de
analiză, elaborare, aplicare şi evaluare a unor adaptări curriculare realizate pornind
de la oferta curriculară instituţională, în vederea optimizării aplicării curriculum-ului
în anumite contexte pedagogice particulare.
- Se proiectează componenta „curriculum elaborat în şcoală” a curriculum-ului la
decizia şcolii, respectiv se propun discipline cu statut opţional concepute în viziune
monodisciplinară, la nivelul ariei curriculare sau la nivelul mai multor arii
curriculare.
- Se derulează activităţi de formare continuă şi de specializare a cadrelor didactice.
6.3.3. Responsabilităţi la nivel individual – al clasei şi al profesorului
- Se identifică nevoile educaţionale şi aşteptările subiecţilor educaţiei.
- Se concep şi se coordonează programe de dezvoltare curriculară, respectiv de
analiză, elaborare, aplicare şi evaluare a unor adaptări curriculare realizate pornind
de la oferta curriculară instituţională, în vederea optimizării aplicării curriculum-ului
în anumite contexte pedagogice particulare.
- Se proiectează componenta „curriculum elaborat în şcoală” a curriculum-ului la
decizia şcolii, respectiv se propun discipline cu statut opţional concepute în viziune
monodisciplinară, la nivelul ariei curriculare sau la nivelul mai multor arii
curriculare.
- Se proiectează componentele „curriculum extins” şi „curriculum nucleu aprofundat”
ale curriculum-ului la decizia şcolii.
- Se realizează următoarele acţiuni, în scopul proiectării activităţii didactice la nivel
micro:
- Lectura personalizată a programei şi a manualelor şcolare
- Elaborarea planificării calendaristice (orientative), pe termen mediu
- Efectuarea proiectării secvenţiale, pe termen scurt (a unităţilor de învăţare şi a
lecţiilor/activităţilor didactice).
- Se elaborează curriculum diferenţiat şi individualizat (diferenţierea şi individualizarea
curriculară, ca modalităţi eficiente de dezvoltare curriculară, se pot realiza: prin
conţinuturi; prin procesul didactic; prin mediul social, psihologic şi fizic; prin
produse).
- Se aplică tehnica de dezvoltare curriculară bazată pe aplicarea programelor/planurilor
individualizate de învăţare şi educaţie.
- Se realizează evaluarea formativă a elevilor, asigurându-se premisele sprijinirii
acestora în procesul de învăţare.
- Se realizează evaluarea sumativă a elevilor, precum şi evaluarea proceselor
curriculare în ansamblul lor, în scopul luării unor decizii pedagogice destinate
optimizării acestor procese.

Sugestii pentru studenţi


Lecturarea atentă, dar mai ales înţelegerea informaţiilor oferite prin intermediul
acestei teme vă vor conduce spre formarea şi dezvoltarea unor competenţe specifice de
integrare şi realizare în practica şcolară a unor demersuri de proiectare, aplicare,
monitorizare şi optimizare a curriculum-ului şcolar modern, capabil să asigure
eficientizarea şi personalizarea procesului didactic.
De asemenea, realizarea unei analize reflexive, critice, pertinente privind abordarea
procesului de proiectare şi implementare a Curriculum-ului Naţional în învăţământul
preuniversitar, precum şi modul în care acesta este reflectat de literatura de specialitate,
vă va permite formularea unor judecăţi de valoare proprii privind problematica amintită.

Exerciţii aplicative
(1) Realizaţi o paralelă între proiectarea didactică tradiţională şi proiectarea curriculară,
recurgând la criterii de comparaţie proprii.
(2) Explicitaţi rolul disciplinelor de studiu/al conţinuturilor în proiectarea curriculară şi în
structurarea programelor curriculare.
(3) Argumentaţi sintetic necesitatea deplasării accentului de la curriculum-ul centrat pe
materia de învăţat la curriculum centrat pe elev. Comentaţi aserţiunea: „ideea învăţământului
centrat pe elev ... a modificat în întregime modul de a aborda problema conţinuturilor
educaţiei.” (L. D’Hainaut (coord.), 1981, p. 41).
(4) Reflectaţi la necesitatea obiectivă a utilizării/integrării în practica educaţională a
curriculum-ului centrat pe elev. Raportându-vă la această paradigmă:
a) Realizaţi o listă de comportamente dezirabile ale cadrului didactic, în
organizarea şi medierea experienţelor de învăţare, în sprijinirea activităţii cognitive şi
metacognitive a elevilor.
b) Realizaţi o listă de comportamente dezirabile ale elevilor.
(5) Proiectaţi curricula pentru sisteme de activităţi educaţionale axate pe diferite tematici, la
alegere, pornind de la sisteme de valori pe care doriţi să le transmiteţi. Verificaţi şi
argumentaţi în ce măsură sunt respectate principiile generale ale proiectării curriculare în
cazul curriculei elaborate.
(6) Propuneţi modalităţi de identificare şi integrare a nevoilor educaţionale ale elevilor,
respectiv a trebuinţelor şi aşteptărilor lor subiective, în cadrul procesului de elaborare a
curriculum-ului.
(7) Reflectaţi la rolurile specifice ale instituţiilor şi actorilor implicaţi în proiectarea
curriculară. Faceţi propuneri pentru o strategie coerentă de pregătire şi perfecţionare continuă
a personalului didactic, strategie care să reconsidere şi să renegocieze responsabilităţile la
toate nivelele:
- nivelul individual
- nivelul catedrelor
- nivelul instituţional
- nivelul teritorial – zonal, judeţean
- nivelul naţional, guvernamental.

• Sumar
Curriculum-ul ca reprezentare a acţiunii reprezintă o ipostază de interes pentru cei
implicaţi în elaborarea politicilor educaţionale şi, deopotrivă, pentru practicieni.

• Bibliografie modul
Bibliografie obligatorie:
Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale şi metodologice,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Bocoş, M.; Jucan, D. (2008), Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculum-ului.
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, Editura Paralela 45, Piteşti
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.

Bibliografie opţională:
Bocoş, M. (2007), Didactica disciplinelor pedagogice. Un cadru constructivist, ediţia a II-a,
revăzută, Editura Paralela 45, Piteşti.
Bocoş, M. (coord.) (2004), Evaluarea în învăţământul primar. Aplicaţii practice, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Bocoş, M.; Jucan, D. (2007), Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi metodologia evaluării.
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, ediţia a II-a, revăzută, Editura Paralela 45,
Piteşti.
Chiş, V. (2001), Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
Chiş, V. (2002), Provocările pedagogiei contemporane, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.
Creţu, C. (2000), Teoria curriculum-ului şi conţinuturile educaţiei – Curs, Editura Universităţii
„Al.I. Cuza”, Iaşi.
Creţu, C. (1998), Curriculum diferenţiat şi personalizat, Editura Polirom, Iaşi.
Delors, J. (2000), Comoara lăuntrică. Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru
Educaţie în secolul XXI, Editura Polirom, Iaşi.
D’Hainaut, L. (coord.) (1981), Programe de învăţământ şi educaţie permanentă, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
Manolescu, M. (2002), Evaluarea şcolară – un contract pedagogic, Editura Fundaţiei Culturale
„Dimitrie Bolintineanu”, Bucureşti.
Meirieu, Ph. (1993), Apprendre ... mais comment, ESF, Paris.
Niculescu, R.M. (coord.) (2001), Obiectivele educaţiei, în „Pregătirea iniţială, psihologică,
pedagogică şi metodică a profesorilor”, coord. R.M. Niculescu, Editura Universităţii „Transilvania”, Braşov.
Păun, E.; Potolea, D. (coord.) (2002), Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative,
Editura Polirom, Iaşi.
Seguin, R. (1991), Élaboration et mise en oeuvre des programmes scolaires (Guide
méthodologique), UNESCO, Paris.
Singer, M.; Sarivan, L.; Oghină, D.; Ciolan, L. (2000), Spre un nou tip de liceu – Un model de
proiectare curriculară centrat pe competenţe, în „Programe şcolare pentru clasa a X-a”, MEN/CNC,
Bucureşti.
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.
Vogler J. (coord.) (2000), Evaluarea în învăţământul preuniversitar, Editura Polirom, Iaşi.
*** Ministerul Învăţământului, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (1993), Reforma învăţământului din
România: condiţii şi perspective, Bucureşti.
www.edu.ro, Reforma învăţământului obligatoriu în România.
http://cnc.ise.ro.
Modulul 6. PRODUSELE CURRICULARE ŞI VALORIFICAREA ACESTORA

• Scopul şi obiectivele
- să definească operaţional conceptul de produs currricular în relaţie cu conceptele
de situaţie de învăţare şi de experienţă de învăţare
- să clasifice produsele curriculare şi să le caracterizeze

- să utilizeze corect conceptele teoretice circumscrise temei în diverse situaţii de


instruire
- să formuleze întrebări pertinente pe care ar trebui să şi le pună cadrul didactic
pentru a realiza şi selecta anumite produse curriculare auxiliare
- să analizeze critic, pe baza unor instrumente oferite în suportul teoretic sau pe
baza unor instrumente proprii, diferite produse curriculare
- să elaboreze programe şcolare pentru diferite tipuri de opţionale – la nivelul
disciplinei, la nivelul ariei curriculare şi la nivelul mai multor arii curriculare

• Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior


În studiul acestui modul sunt relevante întrebările pe care şi le pune cel care
construieşte curriculum-ul.

• Conţinutul informaţional detaliat

1. Produsele curriculare: definire şi taxonomie


Produsele curriculare reprezintă ansamblul documentelor şcolare oficiale şi
neoficiale, al resurselor şi al produselor care structurează în maniere specifice
conţinuturile învăţământului şi care sprijină procesul curricular în calitate de instrumente
de organizare a situaţiilor de învăţare şi de inducere/generare a experienţelor de învăţare.
Ele pot avea caracter oficial – spre exemplu, produsele curriculare principale sau nu –
spre exemplu, materialele didactice de suport/auxiliare sau soft-urile educaţionale
concepute şi elaborate de cadrul didactic.
Produsele curriculare pot fi clasificate după cum urmează:
1.1. Produse curriculare principale:
- planurile-cadru de învăţământ
- planurile de învăţământ
- programa şcolară
- manualul şcolar
1.2. Produse curriculare auxiliare:
- auxiliare curriculare
- ghiduri metodice pentru cadrele didactice
- materialele didactice de suport/ajutătoare
- norme metodologice
- îndrumătoare pentru elevi
- caiete de activitate independentă pentru elevi
- soft-uri educaţionale
- seturi multimedia
- pachete de învăţare
1.3. Produse curriculare specifice activităţii de proiectare didactică (activitate
realizată de către cadrul didactic):
- planificarea calendaristică
- proiectele unităţilor de învăţare
- proiectele de lecţie/activitate didactică.
Începând cu anul şcolar 1998-1999, în România, Curriculum-ul Naţional din
România cuprinde:
- Curriculum-ul Naţional pentru învăţământul obligatoriu. Cadru de
referinţă – un document de politică educaţională reglator, din domeniul
curriculum-ului. Acest document înglobează indicatori care prin natura lor vor
asigura coerenţa, în termeni de procese şi produse, a întregului sistem
curricular.
- Planurile-cadru de învăţământ pentru clasele I-XII – documente reglatoare
care delimitează ariile curriculare, disciplinele şcolare şi alocarea de timp
minimă şi maximă aferent acestora, pe nivele de învăţământ.
- Programele şcolare realizate pe clase şi pe disciplinele prevăzute în planul-
cadru.
- Manuale şcolare alternative
- Auxiliare curriculare, ghiduri de implementare, ghiduri metodice,
îndrumătoare, metodologii de aplicare, norme metodologice, reglementări
şi materiale didactice de suport/ajutătoare.

2. Planurile-cadru de învăţământ

2.1. Definire şi caracterizare


Schimbările paradigmatice din pedagogie şi din educaţie din anii reformei, au
impus decizii de politică educaţională care să stimuleze participarea socială şi dreptul la
opţiune. Astfel, locul planului de învăţământ unic, specific unui sistem social, politic şi
educaţional autoritar, a fost luat de planurile-cadru de învăţământ, care oferă premisele
flexibilizării şi diferenţierii ofertei curriculare (spre exemplu, pe filiere, profile şi
specializări). Trecerea de la un plan-cadru generic de învăţământ la mai multe planuri-
cadru nu înseamnă o simplă diferenţiere lingvistică sau cantitativă. Ea reflectă trecerea de
la un învăţământ obligatoriu - care ţinteşte asigurarea egalităţii şanselor, la un
învăţământ în care elevii optează pentru a-şi continua studiile - în care nevoile
educaţionale, interesele şi aptitudinile acestora devin prioritare.
Planurile-cadru de învăţământ pentru clasele I-XII reprezintă documente care
stabilesc ariile curriculare, obiectele de studiu şi resursele de timp necesare abordării
acestora, pentru învăţământul primar, gimnazial şi liceal, precum şi pentru celelalte forme
de învăţământ – profesional, tehnic etc.
Planurile-cadru pentru învăţământul obligatoriu reprezintă componenta reglatoare
esenţială a curriculum-ului naţional, documentul care jalonează organizarea de ansamblu
şi resursele umane, materiale şi de timp ale procesului de predare-învăţare. Ca documente
curriculare oficiale în care se structurează conţinutul învăţământului pe nivele de
şcolaritate şi pe profile, planurile-cadru descriu modalitatea de organizare a timpului
şcolar sub forma unor repere orare săptămânale (cuprind numărul minim şi maxim de
ore) alocate pentru fiecare arie curriculară şi pentru disciplinele şcolare obligatorii ale
fiecărui an de studiu. Aceste discipline şi repere de timp obligatorii constituie
curriculum-ul nucleu. Diferenţierea parcursului şcolar funcţie de interesele, aptitudinile şi
nevoile elevilor reprezintă o oportunitate educaţională conferită de existenţa în planul de
învăţământ a unui anumit număr de ore alocat disciplinelor opţionale sub numele de
curriculum la decizia şcolii. Particularizarea planului-cadru de învăţământ pentru o clasă,
funcţie de tipul de curriculum la decizia şcolii reprezintă schema orară; aceasta indică
modul de îmbinare a disciplinelor obligatorii cu cele opţionale pentru fiecare clasă şi an
de studiu, cu precizarea numărului de ore pentru care s-a optat. Schemele orare ale
claselor (modalităţile concrete prin care clasele îşi alcătuiesc programul propriu)
formează împreună schema orară a şcolii.
În învăţământul obligatoriu, planurile-cadru oferă soluţii de optimizare a
intervenţiei pedagogice şi a bugetului de timp alocat, sporind responsabilitatea unităţilor
de învăţământ în asigurarea calităţii învăţării, deopotrivă prin:
- prevederea unui număr de ore obligatorii, respectiv structurarea de activităţi
comune obligatorii pentru toţi elevii din ţară şi, deci, asigurarea egalităţii
şanselor la educaţie (şi nu uniformizarea acesteia)
- prevederea unui număr de ore la decizia şcolii, respectiv propunerea de
activităţi pe grupuri/clase de elevi, de diferenţiere a parcursului/traseului
şcolar, în funcţie de nevoile educaţionale, interesele, potenţialul şi aptitudinile
specifice ale elevilor.
Aşadar, prin modalitatea de structurare a planurilor-cadru se urmăreşte să se
asigure continuitatea şi integralitatea demersului curricular pe întreg parcursul şcolar al
elevului. De asemenea, actualele planuri-cadru de învăţământ mai au, ca principale
avantaje educaţionale:
- promovarea practicilor didactice de tip interactiv
- încercarea de a asigura premisele realizării unui autentic învăţământ formativ
- încercarea de a induce schimbări de tip democratic la nivelul practicilor
educative din şcoli
- proiectarea şi aplicarea unui sistem de evaluare preponderent formativ
- promovarea programelor şcolare bazate pe modele flexibile şi deschise de
proiectare curriculară
- asigurarea premiselor necesare pentru ca şcolile să aibă o reală decizie
curriculară, pentru ca să se realizeze implicarea familiilor şi a comunităţii
locale în viaţa lor.

2.2. Principii de generare a planurilor-cadru de învăţământ


În prezent, în ţara noastră se lucrează cu noi planuri-cadru de învăţământ, cu care
s-a operat începând din anul şcolar 1998-1999 numai la clasele I-IV, din anul şcolar
1999-2000 şi la clasele V-IX, iar din anul şcolar 2000-2001, inclusiv la liceu. Aceste
Planuri-cadru stau la baza unui nou Curriculum Naţional (existent din 1998), care
propune o articulare a obiectivelor educaţionale, a conţinuturilor învăţării, a metodelor de
predare, învăţare şi evaluare, într-o manieră semidescentralizată (Curriculum-ul Naţional
fiind alcătuit din două segmente – curriculum-ul nucleu şi curriculum-ul la decizia şcolii).
La baza elaborării noilor Planuri-cadru de învăţământ stă un sistem de principii
generale, care îşi propun să faciliteze formarea unei noi culturi curriculare, sistem care
cuprinde două categorii de principii:
a) Principii de politică educaţională:
Principiul descentralizării curriculum-ului – se referă la îmbinarea trunchiului
comun/curriculum-ului nucleu cu curriculum-ul aflat la decizia şcolii, trecerea (prin
descentralizare curriculară) de la un învăţământ general, proiectat pentru toţi, relativ
uniform în structură şi omogen din punct de vedere al ofertei educaţionale, la un
învăţământ pentru fiecare.
În învăţământul obligatoriu numărul total de ore alocat prin planurile-cadru pentru
majoritatea obiectelor de studiu variază între un minim şi un maxim. Astfel, şcolile au
libertatea de a concretiza planurile-cadru prin elaborare de scheme orare proprii, cu plaje
orare (specificări ale numărului minim de ore şi ale numărului maxim de ore pentru o
anumită disciplină de studiu) pentru disciplinele obligatorii şi opţionale. Avantajele plajei
orare sunt:
- pentru elevi: oferă oportunitatea de a opta pentru anumite domenii de interes şi
de a le aprofunda
- pentru profesori: asigură premisele manifestării flexibilităţii şi libertăţii în
alegerea demersurilor didactice, a conţinuturilor curriculare, a sistemelor metodologice şi
a sistemelor mijloacelor de învăţământ în adaptarea lor la resursele psihologice ale clasei
de elevi
- pentru manageri: asigură premisele organizării de activităţi didactice în
concordanţă cu resursele umane şi baza materială de care dispune şcoala.
De asemenea, în învăţământul obligatoriu, complementar trunchiului
comun/curriculum-ului nucleu, se elaborează curriculum-ul la decizia şcolii, în cele trei
variante ale sale – curriculum extins, curriculum-nucleu aprofundat, curriculum elaborat
în şcoală. Curriculum-ul la decizia şcolii urmăreşte să coreleze cât mai bine resursele
şcolii cu nevoile educaţionale ale elevilor, cu aşteptările şi dorinţele acestora. Astfel,
fiecare şcoală îşi poate diferenţia oferta curriculară, îşi creează o personalitate proprie,
este valorizată şi se afirmă în comunitate.
Principiul flexibilizării curriculum-ului porneşte de la premisa că trecerea de
la o şcoală unică pentru toţi la o şcoală pentru fiecare reclamă necesitatea proiectării şi
implementării unui curriculum diferenţiat şi personalizat, proiectarea de trasee
educaţionale flexibile, particulare, specifice, personalizate.
Principiul descongestionării recomandă selectarea, structurarea,
dimensionarea şi esenţializarea conţinuturilor programelor şcolare şi diminuarea
supraîncărcării informaţionale.
Principiul eficienţei susţine proiectarea unui curriculum care să contribuie la
atingerea în condiţii de maximă eficienţă a finalităţilor sistemului de învăţământ, prin
valorizarea rolului şi ponderii diverselor componente intrinsece ale sistemului curricular
în elaborarea parcursurilor de învăţare şi care să răspundă eficient şi adecvat provocărilor
secolului următor.
Principiul compatibilizării cu standardele europene din învăţământ cu
paradigmele educaţionale promovate la nivel european, cu liniile de politică educaţională
asumate. De altfel, corelarea la triada tradiţii viabile - realitate social-economică şi
culturală - valori europene reprezintă un reper fundamental pentru conceptorii de
curriculum şi pentru elaborarea politicilor educaţionale naţionale. Planurile-cadru
concepute în spiritul acestui principiu se remarcă, îndeosebi, prin:
- centrarea pe obiective de referinţă (clasele I-VIII) şi pe competenţe specifice
(clasele IX-XII), corelate nu doar cu cunoştinţe teoretice, ci şi cu abilităţi practice
şi de management al procesului de învăţare
- selectarea ştiinţifică a unor conţinuturi semnificative, relevante pentru formarea şi
modelarea personalităţii elevilor
- proiectarea unor variante de activităţi de învăţare centrate pe elev, care să îl
activizeze pe acesta şi să asigure atingerea finalităţilor propuse.

b) Principii de generare a noilor planuri-cadru de învăţământ


Principiul selecţiei şi ierarhizării culturale – se referă la decupajul domeniilor
cunoaşterii în domenii ale curriculum-ului şcolar; el a condus la integrarea disciplinelor
de studiu într-un sistem şi la interrelaţionarea lor, permiţând structurarea Curriculum-ului
Naţional în arii curriculare pentru întreg învăţământul preuniversitar (clasele I-XII/XIII).
Acest principiu susţine necesitatea realizări unor decupări din cunoaşterea umană
şi din cultură şi asigurarea de legături, de relaţii funcţionale între aceste decupaje.
Consecinţa didactică fundamentală a aplicării acestui principiu la nivelul planurilor-cadru
de învăţământ o reprezintă stabilirea denumirii disciplinelor şcolare, precum şi gruparea
şi ierarhizarea acestora în interiorul unor categorii mai largi – denumite arii curriculare.
Principiul funcţionalităţii – recomandă responsabilizarea profesorilor în ceea
ce priveşte adaptarea disciplinelor de studiu şi, implicit, a ariilor curriculare (respectiv
corelarea experienţelor de învăţare pe arii curriculare) la vârstele şcolare, la psihologia
vârstelor, la particularităţile de vârstă ale elevilor, la etapele ontogenetice ale elevilor,
precum şi la evoluţiile din domeniul cunoaşterii. De asemenea, acest principiu, îmbinat
cu exigenţele psihopedagogice, recomandă gruparea programelor de studiu
preuniversitare pe cicluri de şcolaritate optim dimensionate. Coroborarea principiului
funcţionalităţii cu strategiile de organizare internă a curriculum-ului, a condus la
structurarea procesului de învăţământ în cicluri curriculare.
Principiul coerenţei (parcursului şcolar) se referă la asigurarea caracterului
omogen al parcursului şcolar, la asigurarea echilibrului optim între ariile curriculare şi
disciplinare de studiu, în plan orizontal şi vertical. Astfel, principiul are în vedere gradul
de integrare orizontală şi verticală a ariilor curriculare în interiorul sistemului de
învăţământ, precum şi stabilirea unor raporturi procentuale optime între ariile curriculare,
atât pe orizontală, cât şi pe verticală. De asemenea, principiul se referă la raporturile
procentuale optime care trebuie să se stabilească în cadrul/în interiorul ariilor curriculare,
între disciplinele pe care acestea le integrează.
Principiul egalităţii şanselor – se referă la dreptul fiecărui individ la educaţia
comună, realizată în cadrul învăţământului obligatoriu, prin parcurgerea trunchiului
comun şi prin valorificarea la maxim a potenţialului de care dispune. Aplicarea acestui
principiu impune: obligativitatea învăţământului general şi existenţa trunchiului comun,
în măsură să asigure elevilor accesul la „nucleul” fiecărei componente a parcursului
şcolar.
Principiul racordării la social – subliniază necesitatea asigurării unor
corespondenţe certe între ofertele educaţionale ale instituţiilor de învăţământ şi cerinţele
sociale, a unor legături optime şi a unor colaborări între instituţiile de învăţământ şi
comunitate. În termeni pragmatici, principiul se referă la necesitatea ca planurile-cadru de
învăţământ să fie astfel concepute încât să permită tipuri variate de ieşiri din sistemul de
învăţământ. Spre exemplu, absolvirea gimnaziului oferă ca oportunităţi de studiu,
programele: liceelor teoretice, liceelor tehnologice, liceelor vocaţionale, şcolilor
profesionale, iar absolvirea liceului face posibilă angajarea pe piaţa muncii şi oferă ca
oportunităţi de studiu, programele şcolilor postliceale şi programele de studii universitare.

3. Programa şcolară

3.1. Programele şcolare ale disciplinelor obligatorii (din trunchiul comun)


Programele şcolare sunt documente curriculare oficiale care redau sintetic
conţinuturile învăţământului, pe discipline şi pe ani şcolari, respectiv descriu oferta
educaţională a unei anumite discipline, pentru fiecare an de studiu, pentru un parcurs
şcolar determinat.
Programele şcolare se află într-o strânsă relaţie cu planurile-cadru de
învăţământ, relaţie care se constituie în premisa esenţială a realizării unei proiectări
didactice eficiente.
În contextul educaţional actual, principiul de bază în construirea curriculum-ului
susţine necesitatea situării elevului şi a activităţii de învăţare şi formare a acestuia în
centrul procesului curricular, ceea ce are drept consecinţe practice imediate următoarele:
- o deplasare de accent în planul practic al educaţiei, de pe dimensiunea
informativă pe cea formativă a procesului curricular
- conturarea unei noi practici a proiectării curriculare, în conformitate cu noul
curriculum şi cu noua viziune curriculară.
Noua proiectare curriculară nu mai presupune elaborarea „programelor analitice”,
în termeni de inventare ale diferitelor arii/unităţi de conţinut – capitole, teme, subiecte
punctuale, cărora le era repartizat un anumit număr de ore fix, rigid, fără o precizare clară
a finalităţilor educaţionale. Dimpotrivă, conţinuturile sunt considerate mijloace prin care
se vizează atingerea obiectivelor curriculare, cadru, de referinţă şi operaţionale propuse,
drept intermediari în procesul de formare şi dezvoltare la elevi a unui sistem de
competenţe educaţionale intelectuale/cognitive, psihomorii, afectiv-atitudinale, de
comunicare şi relaţionare socială, de luare a deciziilor, de asumare a riscurilor, de
adoptare a unor soluţii personale etc., a atitudinilor şi comportamentelor.
Actualele programe şcolare pentru învăţământul preuniversitar sunt unice pe plan
naţional şi sunt elaborate la nivelul departamentelor din subordinea Ministerului
Educaţiei şi Cercetării şi valorizează paradigma competenţei, fiind centrate pe
competenţe educaţionale, astfel încât să plaseze accentul pe activitatea de învăţare şi
formare a elevului:
- Cele pentru clasele I-VIII operează cu obiective cadru şi de referinţă care „sunt
centrate pe formare de capacităţi/competenţe” (Ministerul Educaţiei Naţionale,
Consiliul Naţional pentru Curriculum, 1999, p. 53), exemple de activităţi de
învăţare, conţinuturi şi standarde curriculare de performanţă.
- Cele pentru clasele IX-XII operează cu inventare de competenţe educaţionale
generale şi specifice; competenţele specifice se derivează din cele generale, pentru
un an de studiu şi lor le sunt asociate unităţi de conţinut, valori şi atitudini, care ar
putea fi construite în interdependenţă cu formarea competenţelor educaţionale
generale şi specifice, precum şi sugestii metodologice generale. De obicei, o
competenţă generală se formează atunci când se formează şi se dezvoltă mai multe
competenţe specifice, iar o competenţă specifică poate fi polivalentă, respectiv
poate contribui, fireşte, cu ponderi diferite, la atingerea mai multor competenţe
generale. Pe baza competenţelor specifice, se formulează competenţele derivate,
care vor fi vizate în cadrul activităţii educaţionale.
În ciclurile superioare, obiectivele sunt înlocuite cu competenţe educaţionale,
întrucât se consideră că un curriculum centrat pe competenţe poate răspunde mai bine
cerinţelor actuale ale vieţii sociale şi profesionale, ale pieţei muncii, prin centrarea
demersurilor didactice pe achiziţiile concrete ale elevului. În cadrul procesului de
învăţământ se vizează formarea şi dezvoltarea de competenţe educaţionale funcţionale, de
bază, necesare elevilor pentru a-şi continua studiile şi/sau pentru a se încadra pe piaţa
muncii.
Noile programe şcolare sunt concepute ca instrumente didactice care descriu
condiţiile învăţării, precum şi criteriile dezirabile pentru asigurarea reuşitei învăţării,
condiţii exprimate în termeni de obiective, conţinuturi, activităţi de învăţare şi standarde
curriculare de performanţă, în acord cu concepţia pedagogică generală, care configurează
procesul instructiv-educativ.
Descrierea ofertei educaţionale a disciplinei este realizată prin prezentarea unui
ansamblu de elemente componente, elaborate în cadrul unei paradigme a disciplinei
respective. În principal, programa şcolară a unei discipline poate reuni şi articula
următoarele elemente structurale:
- o prezentare a disciplinei
- obiectivele urmărite (respectiv obiectivele cadru şi cele de referinţă)
- conţinuturile învăţării (structurate tematic)
- exemple de activităţi de învăţare
- alocarea orientativă a numărului de ore pe teme
- indicaţii metodice cu privire la realizarea predării, învăţării şi evaluării
- sugestii metodologice
- sugestii pentru evaluare
- inventare de atitudini şi valori
- standarde curriculare de performanţă.
3.1.1. Nota de prezentare descrie problematica obiectului de studiu respectiv şi
oferă o prezentare a disciplinei care permite construirea unei imagini de ansamblu asupra
programei, cuprinzând:
- elementele-ancoră care au stat la baza elaborării programei, descrierea
parcursului disciplinelor, argumentarea structurii didactice adoptate, sinteza
recomandărilor semnificative, dominantele curriculum-ului şi argumentarea structurii
didactice adoptate
- denumirile disciplinelor studiate şi repartizarea lor pe clase, cu specificarea
numărului de ore pe săptămână
- consideraţii referitoare la finalităţile generale urmărite, la tipurile de competenţe
vizate.
3.1.2. Obiectivele cadru şi obiectivele de referinţă (pentru clasele I-VIII) sau
competenţele generale şi competenţele specifice (clasele IX-XII).
Obiectivele cadru sunt finalităţi educaţionale cu grad ridicat de generalitate şi de
complexitate, care se referă la formarea unor competenţe şi atitudini specifice disciplinei
şi sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studii; ele se stabilesc în mod unic, la nivel
naţional şi sunt cuprinse în programele şcolare pentru clasele I-VIII (inclusiv la această
clasă).
Exemple de obiective cadru la disciplina „Istorie” – vezi Programa şcolară pentru
clasele a VII-a – a VIII-a, programă aprobată prin Ordinul Ministrului Educaţiei,
Cercetării şi Tineretului cu nr. 4740/25.08.2003:
1. Înţelegerea şi reprezentarea timpului şi a spaţiului în istorie
2. Cunoaşterea şi interpretarea surselor istoric
3. Investigarea şi interpretarea faptelor şi a proceselor istorice
4. Înţelegerea şi utilizarea adecvată a limbajului de specialitate
5. Stimularea curiozităţii pentru studiul istoriei şi dezvoltarea atitudinilor pozitive
faţă de sine şi faţă de ceilalţi.
Din obiectivele cadru derivă obiectivele de referinţă, care se stabilesc în mod
unic, la nivel naţional. Acestea cuprind rezultate aşteptate ale învăţării pentru fiecare an
de studiu şi ele:
- oferă imaginea dezvoltării progresive în achiziţii, de la un an de studiu la altul
- creează premisele pentru centrarea actului didactic pe aspectele formative ale
învăţării
- oferă o hartă a evoluţiei, urmăresc progresia în achiziţia de competenţe,
capacităţi şi cunoştinţe specifice disciplinei.
Exemple de obiective de referinţă la disciplina „Istorie” – vezi Programa şcolară
pentru clasele a VII-a – a VIII-a, programă aprobată prin Ordinul Ministrului Educaţiei,
Cercetării şi Tineretului cu nr. 4740/25.08.2003:
Pentru obiectivul cadru nr. 3, la clasa a VII-a, obiectivele de referinţă urmărite
sunt:
3.1 să identifice elementele comune şi diferenţele legate de mai multe fapte
istorice
3.2 să distingă cauzele şi consecinţele unui fapt istoric
3.3 să exprime opinii despre personaje şi evenimente istorice
Pentru obiectivul cadru nr. 3, la clasa a VIII-a, obiectivele de referinţă sunt:
3.1 să analizeze un eveniment, personaj sau fapt istoric pornind de la diferite surse
de informaţii
3.2 să realizeze tabloul unei perioade istorice identificând schimbările intervenite
3.3 să formuleze planul unei investigaţii istorice simple
3.4 să identifice elementele comune şi diferenţele referitoare la mai multe fapte
istorice.
Competenţele generale se formulează pe obiecte de studiu şi se formează pe
durata învăţământului liceal. Ele au un grad ridicat de generalitate şi complexitate şi au
rolul de a orienta demersul didactic către achiziţiile finale dobândite de elev prin învăţare.
Exemple de competenţe generale la disciplina „Educaţie fizică” – vezi Programa
şcolară pentru clasa a X-a, programă aprobată prin Ordinul Ministrului Educaţiei,
Cercetării şi Tineretului cu nr. 4598/31.08.2004:
1. Integrarea cunoştinţelor şi a tehnicilor specifice educaţiei fizice în acţiuni de
optimizare a dezvoltării fizice şi a capacităţilor motrice proprii
2. Valorificarea cunoştinţelor şi a deprinderilor sportive dobândite, în organizarea
şi în practicarea competiţională şi/sau necompetiţională a disciplinelor sportive
3. Analiza şi evaluarea concursurilor sportive, din perspectiva spectatorului.
Competenţele specifice se derivează din cele generale, se formulează pe obiecte
de studiu şi se formează pe parcursul unui an de studiu.
Exemple de competenţe specifice la disciplina „Educaţie fizică” – vezi Programa
şcolară pentru clasa a X-a, programă aprobată prin Ordinul Ministrului Educaţiei,
Cercetării şi Tineretului cu nr. 4598/31.08.2004:
Pentru competenţa generală nr. 1, la clasa a X-a, competenţele specifice urmărite
sunt:
1.1 Selectarea metodelor şi a mijloacelor specifice dezvoltării fizice, în scopul
adaptării acestora la particularităţile individuale
1.2 Identificarea componentelor dezvoltării fizice proprii care necesită ameliorări
şi, după caz, corectări
1.3 Combinarea adecvată a deprinderilor şi a calităţilor motrice de bază
corespunzător specificului unor activităţi motrice variate
1.4 Identificarea carenţelor de dezvoltare a calităţilor motrice proprii, în scopul
acţionării adecvate, pentru ameliorarea acestora
Pentru competenţa generală nr. 2, la clasa a X-a, competenţa specifică urmărită
este:
2.1 Practicarea în condiţii regulamentare a probelor/disciplinelor sportive pentru
care a optat
Pentru competenţa generală nr. 3, la clasa a X-a, competenţa specifică urmărită
este:
3.1 Aprecierea obiectivă a nivelului valoric al unor competiţii la care participă sau
asistă ca spectator, al comportamentului sportivilor, al antrenorilor, al
arbitrilor şi al spectatorilor.
Competenţelor specifice le sunt asociate prin programă unităţi de conţinut, valori
şi atitudini, care ar putea fi construite în interdependenţă cu formarea competenţelor
educaţionale generale şi specifice, precum şi sugestii metodologice generale. Corelaţia
propusă între competenţele specifice şi unităţile de conţinut are în vedere posibilitatea ca
orice competenţă specifică să poată fi atinsă prin diferite unităţi de conţinut, neexistând o
corespondenţă biunivocă între acestea. Pe baza competenţelor specifice, se formulează
competenţele derivate, care vor fi vizate în cadrul activităţii educaţionale.
În cadrul procesului de învăţământ se vizează formarea şi dezvoltarea de
competenţe educaţionale funcţionale, de bază, necesare elevilor pentru a-şi continua
studiile şi/sau pentru a se încadra pe piaţa muncii. O programă centrată pe competenţe,
valori şi atitudini reflectă achiziţiile cercetărilor psihologiei cognitive conform cărora,
graţie deţinerii competenţelor, individul poate realiza, în mod exemplar, transferul şi
mobilizarea cunoştinţelor şi a abilităţilor în contexte şi situaţii noi şi dinamice.
3.1.3. Conţinuturile – care pot fi valorificate, ca autentice instrumente, pentru
atingerea obiectivelor cadru şi de referinţă şi a competenţelor generale şi specifice
solicitate prin curriculum.
Unităţile de conţinut sunt structurate şi organizate fie tematic (în jurul unor teme),
fie în conformitate cu domeniile constitutive ale diverselor obiecte de studiu.
Exemplu: Pentru competenţa specifică 1.4, conţinuturile curriculare precizate în
programa şcolară amintită sunt:
• Valorile medii pe ţară ale calităţilor motrice specifice vârstei şi sexului
• Probe specifice de determinare a valorii fiecărei calităţi motrice
• Programe de dezvoltare izolată şi combinată a calităţilor motrice
3.1.4. Exemplele de activităţi de învăţare sunt enunţate corelativ cu tematicile
abordate pentru a sprijini atingerea finalităţilor educaţionale propuse şi au un rol
important în orientarea demersurilor didactice spre centrarea acestora pe elev. Pentru
fiecare obiectiv de referinţă, programa propune cel puţin un exemplu de activitate de
învăţare.
Seturile de activităţi de învăţare sugerează posibile modalităţi concrete şi diverse
de organizare a activităţii educaţionale. În condiţiile practicării unui învăţământ centrat pe
elev, ele sunt construite astfel încât să valorifice experienţa cognitivă a acestuia, să îl
sprijine constructiv în activitatea de cunoaştere şi să permită valorificarea unor strategii
didactice adecvate în contexte variate de învăţare.
Exemple de activităţi de învăţare pentru obiectivul cadru nr. 3 şi pentru
obiectivele de referinţă corespunzătoare, la disciplina „Istorie”, clasa a VII-a:
3. Investigarea şi interpretarea faptelor şi a proceselor istorice
Obiective de referinţă Exemple de activităţi de învăţare
La sfârşitul clasei a VII-a, elevul va fi Pe parcursul clasei a VII-a, se recomandă
capabil: următoarele activităţi:
3.1 să identifice elementele comune şi - alcătuirea planului unei dezbateri despre
diferenţele legate de mai multe fapte diferite fapte istorice
istorice
3.2 să distingă cauzele şi consecinţele unui fapt - comentarea diferitelor interpretări date
istoric faptelor istorice
3.3 să exprime opinii despre personaje şi - alcătuirea de biografii ale personalităţilor
evenimente istorice studiate

3.1.5. Sugestiile metodologice sunt concepute ca sprijin pentru realizarea


demersurilor didactice şi se referă, în principal, la:
- desfăşurarea proceselor formative de predare, învăţare şi evaluare
- organizarea activităţilor de învăţare şi a situaţiilor de învăţare
- construirea şi utilizarea strategiilor de instruire şi învăţare
- alegerea şi utilizarea metodelor de învăţământ
- necesitatea asigurării conexiunilor conceptuale şi metodologice
- asigurarea potenţialului educativ al disciplinei
- asigurarea unei comunicări didactice eficiente, asigurarea unui mediu de
învăţare
stimulativ, care să promoveze învăţarea activă, atitudinea pozitivă şi
responsabilă faţă de cunoaştere
- selectarea şi valorificarea resurselor materiale necesare
- manifestarea flexibilităţii în gândire şi a creativităţii cadrului didactic.
Exemple de sugestii metodologice la disciplina „Educaţie fizică” – vezi Programa
şcolară pentru clasa a IX-a, programă aprobată prin Ordinul Ministrului Educaţiei,
Cercetării şi Tineretului cu nr. 3458/09.03.2004:
„Caracterul eterogen al colectivelor claselor a IX-a, sub aspectul cunoştinţelor, al
capacităţilor şi al atitudinilor dobândite la disciplina Educaţie fizică în ciclul gimnazial
impune adoptarea succesivă de către cadrul didactic a următoarelor măsuri:
 evaluarea predictivă a nivelului de pregătire a elevilor, realizată înaintea
abordării ciclurilor tematice vizând capacitatea de practicare a probelor atletice,
a jocurilor sportive pentru care se poate realiza instruirea în liceul respectiv şi a
ramurilor gimnasticii
 prezentarea ofertei catedrei de educaţie fizică privind disciplinele sportive care
se vor preda în liceu
 parcurgerea ciclurilor de iniţiere/consolidare a deprinderilor specifice practicării
tuturor probelor atletice prevăzute în programa clasei a IX-a, în perioadele de
lucru în aer liber
 constituirea şi parcurgerea unor cicluri de iniţiere/consolidare a deprinderilor
specifice a minimum trei jocuri sportive dintre cele prevăzute în programa
şcolară, pentru care există condiţii de practicare în liceul respectiv, atât în aer
liber, cât şi în sală
 proiectarea unor cicluri de iniţiere/consolidare a ramurilor gimnasticii, care pot
fi practicate în liceul respectiv, dintre care nu vor lipsi gimnastica acrobatică şi
săriturile.”
3.1.6. Valorile şi atitudinile sunt inventare/seturi de finalităţi de ordin general,
care nu pot fi exprimate în termeni de acţiuni sau comportamente observabile şi uşor
evaluabile, la a căror dezvoltare contribuie disciplinele studiate. Sistemul/setul de valori
şi atitudini propriu unui obiect de studiu este determinant pentru formularea obiectivelor
cadru şi de referinţă, respectiv a competenţelor generale şi a celor specifice.
Exemplu de sistem/set de valori şi atitudini la disciplina „Educaţie fizică” – vezi
Programa şcolară pentru clasa a X-a, programă aprobată prin Ordinul Ministrului
Educaţiei Naţionale cu nr. 4598/31.08.2004:
• Responsabilitatea faţă de propria sănătate şi dezvoltare fizică
• Dorinţa de autoperfecţionare şi perseverenţă în atingerea obiectivelor
prestabilite
• Spirit competitiv
• Respect faţă de: reguli, parteneri, adversari, arbitri, spectatori
• Disponibilitate pentru colaborare şi pentru iniţierea şi menţinerea relaţiilor
interumane
• Interes constant pentru fenomenul sportiv
• Opţiunea pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată, prin adoptarea unui regim de
activitate care să îmbine armonios efortul fizic cu cel intelectual, solicitarea cu
refacerea, timpul ocupat cu timpul liber.
3.1.7. Standardele curriculare de performanţă - reprezintă un sistem de referinţă
comun şi echivalent la sfârşitul unei trepte de şcolaritate, care permite evidenţierea
progresului realizat de elevi de la o treaptă de şcolaritate la alta (sunt standarde
naţionale). Ele sunt criterii de evaluare a calităţii procesului de învăţare, specificări de
performanţă, enunţuri sintetice care indică gradul în care sunt atinse obiectivele
curriculare, sunt însuşite cunoştinţele, sunt formate capacităţile, competenţele şi
comportamentele stabilite prin curriculum.
Caracteristicile standardelor curriculare de performanţă - repere de evaluare ce
vizează cunoştinţele, competenţele şi atitudinile aşteptate de la elevi, ca urmare a
parcurgerii curriculum-ului sunt următoarele:
- asigură conexiunile necesare între curriculum şi evaluare
- îşi propun să motiveze elevii pentru învăţarea activă
- permit evidenţierea progresului elevului de la o treaptă de şcolarizare la alta,
constituind un sistem de referinţă comun şi echivalent pentru toţi elevii,
vizând sfârşitul treptei/perioadei de şcolaritate respective
- se elaborează în funcţie de finalităţile educaţionale ale treptei de şcolaritate şi
ale ciclului de şcolaritate, de obiectivele cadru şi de referinţă, de
particularităţile psihologice ale elevilor şi de alţi factori.
Exemple de standarde curriculare de performanţă la disciplina „Istorie” – vezi
Programa şcolară pentru clasele a VII-a – a VIII-a, programă aprobată prin Ordinul
Ministrului Educaţiei Naţionale cu nr. 4740/25.08.2003:

STANDARDE CURRICULARE DE PERFORMANŢĂ


OBIECTIVE CADRU STANDARDE
1. Înţelegerea şi reprezentarea timpului şi S.1 Utilizarea informaţiilor provenite din hărţi şi
a spaţiului în istorie axe cronologice în comentarea unui fapt istoric
2. Cunoaşterea şi interpretarea surselor S.2 Folosirea de surse istorice multiple pentru a
istorice comenta un eveniment şi/sau un proces istoric
3. Investigarea şi interpretarea faptelor şi S.3 Identificarea unor analogii între evenimente din
a proceselor istorice trecut şi situaţii prezente
S.4 Comentarea elementelor comune şi a
diferenţelor legate de mai multe fapte istorice
4. Înţelegerea şi utilizarea limbajului de S.5 Prezentarea unor fapte şi procese istorice
specialitate folosind modalităţi diferite de comunicare
S.6 Raportarea critică la opiniile altora şi revizuirea
propriilor opinii în funcţie de context

3.2. Programele şcolare ale disciplinelor opţionale se alcătuiesc în acord cu structurarea


programelor disciplinelor obligatorii (de trunchi comun), după modele de proiectare
personalizate, cum ar fi cele prezentate mai jos. Ca şi în cazul informaţiilor prevăzute în
programele obligatorii (ale disciplinelor de trunchi comun), informaţiile valorificate în
cadrul opţionalului nu vor fi considerate ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru
formarea intelectuală a elevilor.

3.2.1. Model de structurare a programei de opţional la nivelul disciplinei pentru clasele


I-VIII

Denumirea opţionalului:
Tipul opţionalului:
Clasa:
Profilul clasei:
Durata:
Număr de ore/săptămână:
Profesor:
Instituţia de învăţământ:

 Argument
 Obiective cadru
 Obiective de referinţă  Activităţi de învăţare
1
2
3
...
 Lista de conţinuturi
 Modalităţi de evaluare
 Bibliografie

Model de structurare a programei opţionalului la nivelul ariei curriculare –


pentru clasele I-VIII
Denumirea opţionalului:
Tipul opţionalului:
Clasa:
Profilul clasei:
Durata:
Număr de ore/săptămână:
Profesor:
Instituţia de învăţământ:

 Argument
 Obiective pe arie curriculară
 Obiective cadru
 Obiective de referinţă  Activităţi de învăţare
1
2
3
...
 Lista de conţinuturi
 Modalităţi de evaluare
 Bibliografie

3.2.3. Model de structurare a programei opţionalului la nivelul mai multor arii


curriculare – pentru clasele I-VIII
Denumirea opţionalului:
Tipul opţionalului:
Clasa:
Profilul clasei:
Durata:
Număr de ore/săptămână:
Profesor:
Instituţia de învăţământ:

 Argument
 Obiective interdisciplinare sau transdisciplinare
 Obiective cadru ale disciplinelor implicate
 Obiective de referinţă  Activităţi de învăţare
1
2
3
...
 Lista de conţinuturi
 Modalităţi de evaluare
 Bibliografie

3.2.4. Model de structurare a programei de opţional pentru clasele IX-XII


Denumirea opţionalului:
Tipul opţionalului:
Clasa:
Profilul clasei:
Durata:
Număr de ore/săptămână:
Profesor:
Instituţia de învăţământ:

 Argument
 Competenţe generale
 Competenţe specifice  Conţinuturi
1
2
3
...
 Valori şi atitudini
 Sugestii metodologice
 Modalităţi de evaluare
 Bibliografie

În ceea ce priveşte competenţele şi conţinuturile, proiectarea curriculară variază în


funcţie de tipul de opţional propus. Astfel:

A. Opţionalul de aprofundare – pentru anumite competenţe menţionate în


programa de trunchi comun se pot proiecta conţinuturi noi care vor conduce
la aprofundarea competenţelor respective. Aşadar, în programa de opţional
se vor trece competenţele existente în programa de trunchi comun şi se vor
adăuga noi conţinuturi care contribuie la formarea
competenţei/competenţelor respective.
B. Opţionalul de extindere – pornind de la competenţele generale ale
disciplinei (precizate în programa de trunchi comun) se vor deriva noi
competenţe specifice care vor fi realizate prin operarea cu noi conţinuturi
vizând teme, capitole etc. care nu sunt cuprinse în programa de trunchi
comun. Aşadar, în programa de opţional se vor trece noi competenţe
specifice, în corelare cu cele deja existente în programa de trunchi comun,
precum şi conţinuturi cu ajutorul cărora se pot construi aceste competenţe.
C. Opţionalul ca disciplină nouă – se vor izola teme, capitole, unităţi de
informaţie cu care operează respectiva disciplină şi se stabilesc finalităţile
studierii/parcurgerii acestor conţinuturi, în termeni de competenţe pe care
dorim să le formăm la elevi.
D. Opţionalul ca temă integratoare: se proiectează asemănător opţionalului ca
disciplină nouă, cu diferenţa că unităţile de conţinut vor cuprinde informaţii
din mai multe discipline/domenii, iar competenţele vizate vor fi în genere
competenţe de integrare şi transfer.

4. Manualul şcolar
Manualele şcolare organizează conţinuturile obiectului de studiu şi concretizează
programele şcolare în diferite unităţi didactice sau experienţe de învăţare, valorificabile în
contextul desfăşurării procesului de învăţământ şi al promovării relaţiilor educaţionale
profesor-elev.
Manualele şcolare reprezintă instrumente de lucru operaţionale pentru elevi, care
detaliază, structurează şi operaţionalizează în mod sistematic temele recomandate de
programa şcolară, la fiecare obiect de studiu şi pentru fiecare clasă, organizându-le şi
sistematizându-le pe capitole, subcapitole, unităţi de învăţare, teme şi lecţii. Informaţiile
sunt prelucrate, structurate şi integrate din perspectiva logicii didactice (şi cu respectarea
logicii ştiinţei), în conformitate cu principii didactice, psihologice şi praxiologice. Pentru
elevi, manualul constituie un instrument de lucru important, cu ajutorul căruia ei se
informează şi se formează; un manual bun nu este doar un depozitar de informaţii, ci şi
prilej de dezvoltare a gândirii, a capacităţilor şi dispoziţiilor intelectuale, voliţionale,
morale, estetice. De asemenea, manualul este pentru elevi un instrument de autoformare,
care nu se substituie studiului şi reflecţiei personale.
Pentru profesor, manualul reprezintă un instrument didactic cu rol de ghid, de
orientare a activităţii didactice, respectiv de selectare a conţinuturilor ştiinţifice
valorificabile în vederea atingerii finalităţilor urmărite; la îndemâna profesorului stau şi
alte surse de informare: alte manuale alternative, cărţi, tratate, Internet etc.

4.1. Manualele şcolare alternative


În actualul context curricular, s-a trecut de la o succesiune fixă a conţinuturilor
existente în manualele unice, la autentice practici didactice flexibile şi alternative,
prezentate în cadrul manualelor şcolare alternative elaborate pentru un anumit obiect de
studiu. Astfel, pentru o anumită treaptă de şcolaritate, clasă şi disciplină de studiu, pot
exista mai multe manuale şcolare alternative. Ele se bazează pe modalităţi diferite de
abordare, tratare şi operaţionalizare a conţinuturilor, care contribuie la atingerea
obiectivelor cadru şi de referinţă cuprinse în programele şcolare, obiective care sunt unice
la nivel naţional. Fireşte, este important ca toate manualele alternative să respecte
cerinţele programei şcolare care este unitară şi obligatorie; manualele oferă „suportul” cu
ajutorul căruia se realizează capacităţile, abilităţile şi competenţele prevăzute de
programa şcolară. Conţinuturile existente în programele şi manualele şcolare urmează să
fie supuse unei operaţii de prelucrare mai rafinată şi de accesibilizare şi devin, în acest
fel, un subsistem al situaţiei de învăţare, aşa cum rezultă din figură:

Conţinutul
Sarcina/ sarcinile de
programelor şi
învăţare
manualelor şcolare

Metodologia de Obiectivele
predare-învăţare operaţionale

Situaţia de
Metodologia de învăţare
Resursele de timp
evaluare

Particularităţile Contextul comunicării


elevilor şi cel relaţional

Modelarea grafică a interrelaţiilor dintre subsistemele situaţiei de învăţare


Existenţa mai multor manuale alternative pentru o disciplină de studiu şi pentru o
clasă, solicită din partea cadrului didactic competenţe psihopedagogice pentru alegerea
acelor manuale care se adaptează cel mai mult caracteristicilor psihologice şi
comportamentelor de învăţare ale elevilor şi care valorizează potenţialul acestora. Cadrul
didactic alege manualul în funcţie de caracteristicile clasei de elevi, de experienţa proprie,
de propriile capacităţi didactice, de propriul stil didactic, de opţiunea părinţilor şi de alţi
factori.
Aşadar, introducerea manualelor alternative reprezintă o dovadă a democratizării
învăţării. Autorii de manuale şi, fireşte, cadrele didactice, au libertatea de a organiza
instruirea funcţie de finalităţile şi conţinuturile prevăzute în programele şcolare, de
particularităţile elevilor şi de propriile opţiuni privind abordarea strategică şi
metodologică a instruirii şi construcţia progresiei cunoaşterii.

4.2. Funcţiile manualelor şcolare


Ca instrument de informare şi de lucru pentru elevi, manualul îndeplineşte
concomitent următoarele funcţii: informativă (de informare), formativă (de structurare şi
organizare a învăţării), de dirijare/ ghidare a învăţării, de autoinstruire şi stimulativă.
4.2.1. Funcţia informativă (de informare) se referă la:
- transpoziţia didactică externă, la selectarea cunoştinţelor proprii unei anumite
discipline astfel încât să se respecte logica internă a ştiinţei şi să se asigure
logica didactică şi succesiunea firească a conţinuturilor pe ani de studiu, cu
respectarea programei şcolare
- prelucrarea şi filtrarea acestor conţinuturi, ceea ce presupune simplificarea,
accesibilizarea, punerea lor în relaţie şi structurarea lor.
4.2.2. Funcţia formativă (de structurare şi organizare a învăţării) se referă la
pârghiile prin care manualele sprijină activităţile de instruire şi autoinstruire ale elevilor:
- valorificarea experienţei practice a elevilor pentru a ajunge la concluzii şi
generalizări teoretice
- valorificarea abordărilor şi concluziilor teoretice pentru realizarea de exerciţii
şi aplicaţii practice
- efectuarea de exerciţii practic-aplicative ca bază pentru realizarea de abordări
teoretice
- trecerea de la prezentări şi descrieri teoretice la exemple, explicitări şi ilustrări
practic-aplicative
- trecerea de la exemple, explicitări, descrieri şi ilustrări aplicative la acţiuni de
(auto)observare şi (auto)analiză
- includerea de referiri la strategiile metacognitive care pot fi valorificate de
elevi în acţiunile lor de instruire şi autoinstruire.
4.2.3. Funcţia de dirijare/ghidare a învăţării este asigurată graţie:
- structurării conţinuturilor de studiat
- includerii unor jaloane pe care elevii le pot valorifica în activitatea de instruire
şi autoinstruire: cuvinte-cheie, definiţii; întrebări şi elemente de reflecţie:
sublinieri ale unor idei, inclusiv prin apel la mijloace grafice cum ar fi
sublinieri, chenare, colorare etc.; rezumate; evidenţierea aplicaţiilor;
sprijinirea demersurilor metacognitive ş.a.
- oferirii de modalităţi sau metodologii de lucru, modele de acţiune şi de
cunoaştere redate explicit sau infuzate în logica expunerii didactice, care pot fi
utilizate ca atare sau în modalităţi creative.
4.2.4. Funcţia de autoinstruire este asigurată de valenţele pe care manualele
şcolare le au în direcţia asigurării şi susţinerii studiului individual independent al elevilor
(care sunt suficient de motivaţi), a demersurilor lor cognitive şi metacognitive.
4.2.5. Funcţia stimulativă este în strânsă corelaţie cu cea de autoinstruire şi se
referă la contribuţia manualelor şcolare la stimularea şi dezvoltarea interesului elevilor
pentru studiu, la trezirea curiozităţii lor, a interesului lor epistemic, a dorinţei lor de
cunoaştere.
Această funcţie este asigurată de modalităţile concrete de structurare şi
„comunicare” a informaţiilor, de natura şi complexitatea sarcinilor de lucru care li se
solicită elevilor, de intensitatea implicării lor în activitate ş.a.m.d.

4.3. Condiţii pentru elaborarea manualelor şcolare


Din perspectivă curriculară, condiţiile pe care trebuie să le satisfacă un manual
pot fi clasificate în trei mari categorii:
1. condiţiile generale
2. condiţiile de structurare
3. condiţiile de redactare.
4.3.1. Condiţiile generale se referă la aspectele care este necesar să se ia în
considerare în legătură cu conţinutul ştiinţific, cu măsura în care acesta este accesibilizat
în vederea asimilării lui de către elevi:
• Conţinuturile răspund pertinent finalităţilor educaţionale existente în
programă?
• Conţinuturile corespund experienţei cognitive a elevilor, sistemului lor
cognitiv, stadiului lor de dezvoltare intelectuale şi nivelului lor de dezvoltare
cognitivă?
• Conţinuturile răspund adecvat nevoilor educaţionale şi intereselor de
cunoaştere ale elevilor?
• Sunt conţinuturile corecte, exacte, precise, actuale, variate, coerente şi obiectiv
prezentate?
• Sunt conţinuturile prezentate gradual, de la simplu la complex?
• Sunt conţinuturile suficient de elaborate, de dezvoltate în raport cu enunţurile
sintetice ale programei?
• Sunt conţinuturile „traduse” în registre adaptate particularităţilor de vârstă ale
elevilor?
• Conceptele sunt explicate suficient şi clarificator?
• Sunt prezentate, în manieră explicită, aplicaţii concrete ale conţinuturilor
studiate?
• Activităţile de învăţare sunt suficient de variate?
• Se stimulează învăţarea formativă, formarea şi dezvoltarea competenţelor şi se
motivează elevul?
• Conţinuturile contribuie la formarea unor atitudini sociale şi morale pozitive şi
la dezvoltarea valorilor?
• Conţinuturile sunt integrate, oferă deschideri spre problematici şi abordări
interdisciplinare?
4.3.2. Condiţiile de structurare se referă la aspectele legate de organizarea,
ierarhizarea şi structurarea conţinuturilor, la abordările pedagogice valorificate:
• Conţinuturile sunt prelucrate în acord cu paradigmele educaţionale actuale?
• Sunt valorificate valenţele formative şi informative ale conţinuturilor?
• Strategiile de organizare a conţinuturilor care s-au utilizat în elaborarea
manualului corespund unei pedagogii directiviste sau nondirectiviste?
• Manualul propune elevilor diverse tipuri de situaţii de învăţare, susceptibile de
a genera diverse tipuri de experienţe de învăţare dezirabile?
• Manualul conţine o diversitate suficient de mare de tipuri de sarcini de
învăţare?
• Activităţile de învăţare prezentate sunt centrate predominant pe elev, se asigură
activismul elevilor?
• S-a ţinut seama de particularităţilor elevilor: vârsta, interesele lor cognitive,
mediul de viaţă ş.a.?
• În ce măsură manualul conţine referiri la evaluare?
• În ce măsură manualul oferă elevilor posibilităţi de autoevaluare?
• În ce măsură manualul oferă probe de evaluare şi de autoevaluare în
concordanţă cu conţinuturile şi activităţile de învăţare pe care le include?
• În ce măsură manualul oferă oportunităţi pentru fixarea, sistematizarea,
recapitularea cunoştinţelor?
• În ce măsură manualul oferă sugestii pentru monitorizarea, reglarea şi
optimizarea învăţării?
• În ce măsură manualul stimulează „învăţarea învăţării”, respectiv oferă sprijin
în formarea şi dezvoltarea abilităţilor cognitive şi metacognitive?
4.3.3. Condiţiile de redactare se referă la aspectele generale legate de redactarea
şi tehnoredactarea manualului, de stilul de redactare, de limbajul utilizat, de ilustraţii:
• Conţinuturile sunt organizate logic după un (semi)algoritm: prezentare; text
principal organizat în capitole şi subcapitole, în conformitate cu unităţile de
conţinut din programă; rezumat; exerciţii, evaluare?
• Capitolele sunt echilibrate ca lungime, stil de redactare şi tehnoredactare?
• Extinderea capitolelor este în acord cu relevanţa temei tratate?
• Rezumatele (fie că sunt la începutul textului, fie la sfârşit) sunt clare, concise,
esenţializate şi edificatoare?
• Introducerea prezintă clar importanţa şi obiectivele disciplinei, precum şi ale
manualului, modalităţile de structurare a capitolelor?
• Cuprinsul este precis şi suficient de detaliat, astfel încât să sprijine orientarea
elevilor în studiul disciplinei?
• Manualul are un index cu suporturi utile în activitatea de predare-învăţare-
evaluare: anexe, bibliografie, răspunsuri la probele de evaluare etc.?
• Este asigurată lizibilitatea textului, formatul manualului este oportun, se
utilizează caractere de dimensiuni şi fonturi diferite, chenare, culori de fond
diferite?
• Stilul de redactare este decent, precis, clar (fără enumerări exagerate,
inexactităţi, elemente redundante, deficienţe de limbaj) sau imprecis?
• Limbajul este corect şi adaptat nivelului de pregătire al elevilor?
• Vocabularul utilizat este adaptat nivelului de înţelegere al elevilor şi ţine cont
de achiziţiile anterioare ale acestora?
• Cuvintele noi şi termenii ştiinţifici noi sunt explicaţi şi definiţi operaţional.
• Structura şi lungimea frazelor şi a propoziţiilor sunt în concordanţă cu nivelul
de înţelegere al elevilor?
• Semnificaţia textului şi mesajul său educaţional sunt clare?
• Elementele de punctuaţie sunt justificate şi corecte?
• Se recurge pertinent la ilustraţii, toate acestea se justifică?
• Ilustraţiile sunt în concordanţă cu conţinuturile capitolelor?
• Ilustraţiile sunt intuitive, clare, precise?
• Informaţiile transmise de ilustraţii sunt sugestive, clarificatoare şi interesante
pentru elevi?
• Raportul text scris – ilustraţii este adecvat?
• Ilustraţiile sunt corect plasate în pagină în raport cu textul scris?
• Legenda ilustraţiilor este clară şi precisă, iar explicaţiile aferente ilustraţiilor
sunt clarificatoare?
• Ilustraţiile sunt numerotate corect?
• Există consecvenţă în utilizarea elementelor de design al tehnoredactării (tipuri
de litere, dimensiuni ale literelor, distanţe, aşezare în pagină, modul de
numerotare al capitolelor, subcapitolelor, figurilor, tabelelor, simboluri etc.)?
• Ilustraţiile satisfac exigenţele de ordin estetic (calităţi estetice, culori folosite,
aspecte plăcute şi atrăgătoare)?

5. Produsele curriculare auxiliare


Produsele curriculare, respectiv auxiliarele curriculare, ghidurile metodice pentru
cadrele didactice, materialele didactice de suport/ajutătoare, normele metodologice,
îndrumătoarele pentru elevi, caietele de activitate independentă pentru elevi, soft-urile
educaţionale, seturile multimedia, pachetele de învăţare reprezintă resurse care descriu
modalităţile şi condiţiile de aplicare şi de monitorizare ale procesului currricular şi conţin
sugestii metodologice, explicitând abordări flexibile şi deschise ale elementelor de
conţinut şi stimulând, totodată, motivaţia pentru învăţare a elevilor. Aceste resurse sunt
conexe manualelor, fac parte din curriculum-ul de suport şi facilitează demersurile
didactice practice de valorificare a programelor şcolare şi/sau a manualelor şcolare.

Sugestii pentru studenţi


Lecturarea atentă, dar mai ales înţelegerea informaţiilor oferite prin intermediul
acestei teme vă vor conduce spre formarea şi dezvoltarea unor competenţe specifice de
integrare şi realizare în practica şcolară a unor demersuri de proiectare, aplicare,
monitorizare şi optimizare a curriculum-ului şcolar modern, capabil să asigure
eficientizarea şi personalizarea procesului didactic.
De asemenea, realizarea unei analize reflexive, critice, pertinente privind abordarea
procesului de proiectare şi implementare a Curriculum-ului Naţional în învăţământul
preuniversitar, precum şi modul în care acesta este reflectat de literatura de specialitate,
vă va permite formularea unor judecăţi de valoare proprii privind problematica amintită.

Exerciţii aplicative
(1) Cum apreciaţi respectarea exigenţelor legate de conţinutul învăţământului la disciplina de
specialitate? Faceţi sugestii de ameliorare a calităţii programelor şi manualelor şcolare.
(2) Analizaţi programa şcolară la disciplina de specialitate, pentru un anumit nivel de
şcolaritate şi arătaţi cum reflectă aceasta valorile fundamentale promovate de idealul
educaţional românesc.
(3) Decizia în ceea ce priveşte alegerea manualului şcolar îi aparţine cadrului didactic.
Argumentaţi, din perspective multiple, această responsabilitate.
(4) În practica educaţională există numeroase situaţii în care cadrele didactice recomandă
elevilor şi utilizează la clasă două sau mai multe manuale alternative. Reflectaţi la avantajele
şi dezavantajele acestor situaţii.
(5) Analizaţi, explicitaţi şi ilustraţi legătura dintre planul de învăţământ, programa şcolară şi
manualul şcolar.
(6) Reflectaţi la modul predominant în care aţi dori să induceţi experienţe de învăţare
pozitive, dezirabile la elevi. Daţi exemple concrete, pornind de la prevederile programei
şcolare şi utilizând un manual şcolar.
(7) Analizaţi modul particular de respectare a principiilor de generare a planurilor-cadru de
învăţământ pentru diferite segmente de şcolaritate, punând accent pe statutul disciplinei de
învăţământ proprii.
(8) Care sunt factorii care condiţionează succesiunea disciplinelor de studiu într-un plan de
învăţământ?
(9) Surprindeţi într-o hartă conceptuală/cognitivă importanţa, caracterul dinamic şi influenţele
majore ale planurilor de învăţământ.
(10) Reflectaţi la relaţiile şi (inter)relaţiile care se stabilesc între: exemplele de activităţi de
învăţare existente în programele şcolare, situaţiile de învăţare proiectate şi organizate de
cadrul didactic şi experienţele de învăţare vizate la nivelul elevilor.
(11) Realizaţi analize critice ale manualelor şcolare de la disciplina de specialitate, utilizând
criteriile pentru elaborarea manualelor şcolare prezentate în suportul teoretic.
(12) Faceţi referire la un manual pe care l-aţi utilizat pe parcursul anilor de studiu în
segmentul preuniversitar şi care v-a facilitat substanţial învăţarea la disciplina respectivă.
Inventariaţi elementele constitutive – de concepţie, de structură, de alcătuire, de redactare etc.
– care au sprijinit şi eficientizat studiul.
(13) Elaboraţi programe şcolare pentru diferite tipuri de opţionale, folosind modelele de
proiectare din suportul de curs.
(14) Alcătuiţi inventare de întrebări pe care ar trebui să şi le pună cadrul didactic pentru a
realiza şi selecta anumite produse curriculare auxiliare, ţinând cont de tipurile de experienţe
de învăţare vizate.
(15) Propuneţi posibile componente ale curriculum-ului de suport, respectiv produse
curriculare auxiliare la disciplina de specialitate şi inventariaţi principalele lor valenţe
educaţionale.

• Sumar
Produsele curriculare acoperă o realitate educaţională concretă, dar amplă şi
eterogenă.

• Bibliografie modul
Bibliografie obligatorie:
Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale şi metodologice,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Bocoş, M.; Jucan, D. (2008), Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculum-ului.
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, Editura Paralela 45, Piteşti
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.

Bibliografie opţională:
Bocoş, M.; Jucan, D. (2007), Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi metodologia evaluării.
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, ediţia a II-a, revăzută, Editura Paralela 45,
Piteşti.
Chiş, V. (2001), Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
Chiş, V. (2002), Provocările pedagogiei contemporane, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.
Creţu, C. (2000), Teoria curriculum-ului şi conţinuturile educaţiei – Curs, Editura Universităţii
„Al.I. Cuza”, Iaşi.
Creţu, C. (1998), Curriculum diferenţiat şi personalizat, Editura Polirom, Iaşi.
D’Hainaut, L. (coord.) (1981), Programe de învăţământ şi educaţie permanentă, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
Ionescu, M. (2007), Instrucţie şi educaţie, ediţia a III-a revăzută, „Vasile Goldiş” University Press,
Arad.
Meirieu, Ph. (1993), Apprendre...oui, mais comment, ESF, Paris.
Păun, E.; Potolea, D. (coord.) (2002), Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative,
Editura Polirom, Iaşi.
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.
*** (1993) Ministerul Învăţământului, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Reforma învăţământului din
România: condiţii şi perspective, Bucureşti.
*** (1999) Ministerul Educaţiei Naţionale, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Curriculum
Naţional. Programe şcolare pentru clasa a IX-a, vol. II, Aria curriculară: Matematică şi ştiinţe ale naturii,
Bucureşti.
*** (2003) Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Reforma învăţământului obligatoriu din România,
Bucureşti.
http://www.edu.ro
http://cnc.ise.ro.

Modulul 7. REFORMA CURRICULARĂ DIN ROMÂNIA – ASPECTE


PRINCIPIALE, EVALUĂRI, REUŞITE ŞI NEREUŞITE

• Scopul şi obiectivele
- să descrie coordonatele majore ale reformei curriculare din România, referindu-
se la direcţiile principale de acţiune ale acesteia, analizate dinspre macronivelul spre
micronivelul educaţional
- să expliciteze sarcinile şi componentele reformei de curriculum, în perspectiva
educaţiei permanente, precum şi în perspectivă operaţională
- să caracterizeze reperele strategice de elaborare a curriculum-ului: sistemul
principiilor directoare; principiile de elaborare a curriculum-ului şcolar; reperele
strategice fundamentale de construire a curriculum-ului; reperele strategice specifice
demersurilor de elaborare a programelor şcolare; standardele de sistem; criteriile generale
pentru relevanţa şi coerenţa funcţională şi metodologică a curriculum-ului
- să expliciteze interrelaţia dintre reforma curriculară şi reforma conţinuturilor
ţinând cont de statutul pe care îl deţin conţinuturile în cunoaşterea şcolară
- să enumere principalele documente de referinţă pentru politica educaţională în
domeniul curriculum-ului
- să analizeze critic-constructiv impactul reformei de curriculum în învăţământul
obligatoriu şi principalele implicaţii ale acesteia la nivelul politicii educaţionale şi la nivel
microeducaţional.

• Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior


În studiul acestui modul sunt valorificate, practic, toate conceptele centrale ale
teoriei curriculum-ului.

• Conţinutul informaţional detaliat

1. Coordonatele majore ale reformei curriculare din România


Reforma curriculară reprezintă o componentă esenţială a reformei comprehensive
a învăţământului, care reprezintă o inovare macroeducaţională, întrucât acţionează asupra
macrosistemului, respectiv asupra tuturor componentelor structurale şi funcţionale ale
învăţământului, vizând restructurarea lor integrală sau cvasiintegrală. Reforma
învăţământului reprezintă o inovare complexă, realizată la macronivel pedagogic, în
condiţiile în care mutaţiile social-economice, culturale şi politice sunt atât de relevante,
încât vechiul sistem educaţional devine necorespunzător şi este necesar să se echilibreze.

Cercetarea în educaţie

Explicarea şi Prospectarea
înţelegerea educaţiei
activităţii
educaţionale

Ameliorarea şi optimizarea
activităţilor educaţionale

Producerea de schimbări şi
înnoiri în educaţie
Relaţii între cercetarea pedagogică, inovaţia şi reforma în educaţie

În România, după 1989, o prioritate a politicilor din domeniul educaţiei a


constituit-o revizuirea conţinuturilor învăţământului şi a legislaţiei şcolare. În succesiunea
principalelor etape de aplicare a acestor politici educaţionale s-a încercat impunerea unor
strategii şi măsuri de inovare a sistemului românesc de învăţământ şi descurajarea
opţiunilor şi inerţiilor conservatoare:
1) Etapa reparatorie, care a debutat după decembrie 1989 şi care a fost, în mare
parte, reactivă. Aceasta a fost caracterizată de efortul de dezideologizare în educaţie; în
complementaritatea acestui efort s-au anulat unele reglementări legislative şi s-au impus
şi promovat altele, referitoare la înlăturarea formelor precedente de organizare şi
funcţionare ale şcolii.
2) Etapa documentelor legislative instituţionale şi sistemice, de concepţie,
conţinut şi metodologice, etapă finalizată cu adoptarea unei noi legislaţii pentru
învăţământ: în 1995 s-a adoptat Legea învăţământului, iar în 1997, Statutul personalului
didactic. Această etapă a fost marcată – din punct de vedere al politicii educaţionale – de
configurarea unor linii strategii de inovare educaţională la macro şi micronivel
pedagogic. Din punct de vedere al politicii financiare în această etapă s-au înregistrat
infuzii de resurse financiare, inclusiv împrumuturi de la Banca Mondială şi fonduri
nerambursabile de la Uniunea Europeană.
3) Etapa construcţiilor sistematice s-a afirmat spre sfârşitul anilor 90, prin
consacrarea unei reforme curriculare de amploare, sistemică şi accelerată. Practic,
reforma învăţământului românesc, s-a lansat în anul 1997 şi a fost gândită ca o reformă
cuprinzătoare, comprehensivă, sistemică a învăţământului, o reformă rapidă,
neamânată, o reformă acum, concepută ca un ansamblu de şase categorii de măsuri, după
cum urmează:
1. Reforma curriculară şi compatibilizarea europeană a curriculum-ului
naţional, asigurarea competitivităţii învăţământului românesc.
2. Trecerea de la învăţarea reproductivă la cea creativă, prin rezolvare de
probleme şi relansarea cercetării ştiinţifice în universităţi.
3. O nouă conexiune între şcoli, licee şi universităţi, pe de o parte, şi mediul lor
înconjurător economic, administrativ şi cultural, pe de altă parte.
4. Ameliorarea infrastructurii şi conectarea la comunicaţiile electronice ale
lumii de astăzi.
5. Reforma managementului şcolar şi academic prin descentralizare şi crearea
autonomiei instituţionale a unităţilor de învăţământ.
6. Iniţierea unor forme avansate de cooperare internaţională.

Analiza pedagogică a celor şase domenii asumate în reformă relevă cristalizarea


unei strategii de re-construcţie în învăţământ, necesară şi imperativă în anii 90, pe de o
parte, pentru a marca desprinderea învăţământului nostru de modelul uniform şi rigid al
perioadei comuniste, iar, pe de altă parte, pentru a răspunde în mod adecvat la
schimbările fără precedent pe care ni le rezervă viitorul.
Opţiunea pentru o reformă sistemică se corelează cu principiul educaţiei globale
şi permanente, care defineşte procesul curricular ca un întreg, ca un sistem dinamic şi
complex, se inspiră din concepţia democratică a dreptului tuturor la educaţie şi vizează
oferirea de răspunsuri pertinente la exigenţele societăţii contemporane.
De asemenea, opţiunea pentru o reformă neamânată şi o reformă acum se
legitimează şi prin decalajele şi disparităţile din interiorul învăţământului autohton
(şcoala de la oraş şi şcoala de la sat, cerinţele de studiu şi posibilităţile/nevoile elevilor,
lipsa articulărilor dintre ciclurile şcolare etc.) şi prin necesitatea imperioasă de
modernizare a învăţământului (compatibilizare, mobilitate, proiecte comune,
descentralizare managerială, reducerea supraîncărcării informaţionale etc.).
Reforma de curriculum, nu înseamnă doar regândirea şi reelaborarea
conţinuturilor curriculare/a conţinuturilor învăţământului, respectiv a planurilor de
învăţământ, a programelor şi a manualelor, întrucât curriculum-ul nu se suprapune peste
conţinutul învăţământului; reforma curriculară are implicaţii mult mai profunde atât în
planul teoriei, cât şi al practicii educaţionale, în ceea ce priveşte organizarea
experienţelor de învăţare şi formare prin asigurarea interdependenţelor necesare între
obiectivele educaţionale, conţinuturile învăţământului, strategiile instructiv-educative
şi strategiile de evaluare.
În perspectiva educaţiei permanente, reforma de curriculum din România
valorizează viziunea sistemică, holistică şi îşi propune sarcini extrem de complexe şi de
importante:
• să urmărească atingerea idealului educaţional şi promovarea valorilor pe care
acesta le condensează
• să ţină cont de principiile generale de elaborare şi construcţie a curriculum-
ului şi să promoveze abordarea curriculară
• să valorifice optim potenţialul de care dispun elevii, să le dezvolte motivaţia
pentru studiu, receptivitatea faţă de nou, să le formeze o atitudine
corespunzătoare faţă de anumite situaţii de cunoaştere, să le dezvolte curajul
de a acţiona
• să selecteze conţinuturi relevante – în concordanţă cu cerinţele actuale şi de
perspectivă ale societăţii, dar şi cu interesele şi nevoile educaţionale ale
individului şi flexibile – deschise şi permeabile la noile informaţii
• să asigure coerenţa conţinuturilor în plan diacronic şi sincronic, respectiv la
nivelul disciplinelor de învăţământ şi al ciclurilor curriculare
• să asigure integrarea conţinuturilor, respectiv abordările multidisciplinare,
interdisciplinare, şi transdisciplinare
• să asigure operaţionalitatea şi funcţionalitatea achiziţiilor elevilor: cunoştinţe,
abilităţi, capacităţi, competenţe etc.
• să evite supraîncărcarea informaţională şi să asigure descongestionarea
conţinuturilor învăţământului prin selectarea atentă a acestora şi prin
transferarea unor segmente de conţinut dinspre perioada şcolarităţii spre
postşcolaritate
• să asigure descentralizarea curriculară, respectiv echilibrul optim între
curriculum-ul nucleu şi curriculum-ul la decizia şcolii, prin creşterea ponderii
acestuia din urmă pe măsura creşterii vârstei de şcolaritate.
În perspectivă operaţională reforma curriculară românească a constat în
proiectarea şi implementarea unor schimbări la mai multe nivele:
• elaborarea noului Curriculum Naţional
• elaborarea de programe şcolare pe discipline
• elaborarea de manuale şcolare alternative
• reforma activităţilor didactice din sala de clasă.
Pentru nivelele primar şi gimnazial, reforma învăţământului a fost proiectată
multidimensional şi structurată pe următoarele componente:
• proiectarea şi dezvoltarea curriculum-ului, prin care s-a urmărit realizarea,
evaluarea şi aplicarea unui nou curriculum naţional, în concordanţă cu o
concepţie sistematică elaborată asupra planurilor de învăţământ
• formarea profesorilor, restructurarea sistemului de formare iniţială a cadrelor
didactice, perfecţionarea cadrelor didactice în perspectiva introducerii noului
curriculum şi a noilor manuale şcolar
• examinare şi evaluare: îmbunătăţirea calităţii şi obiectivităţii examinării şi
evaluării în învăţământul preuniversitar
• diseminarea planurilor de învăţământ şi a programelor şcolare şi crearea unei
pieţe a manualelor şcolare
• elaborarea standardelor ocupaţionale, prin orientarea şi fundamentarea
conţinutului disciplinelor de pregătire tehnologică, a modalităţilor de testare şi
evaluare, a programelor de pregătire practică
• îmbunătăţirea mecanismelor de finanţare şi de management ale
învăţământului.
2. Repere strategice de elaborare a curriculum-ului
Elaborarea – după 1994 – a noilor programe şcolare şi a manualelor şcolare
alternative a urmărit formarea treptată şi cristalizarea unei noi culturi curriculare,
caracterizată prin următoarele dimensiuni:
- centrarea procesului de învăţământ pe formarea capacităţilor,
competenţelor şi a atitudinilor şi articularea obiectivelor educaţionale
urmărite cu conţinuturile curriculare, cu tipurile de activităţi de învăţare şi cu
modalităţile de evaluare
- promovarea consecventă a unei noi logici didactice, care să transforme „şcoala
centrată pe profesor” în „şcoala centrată pe elev”, centrarea actului educativ
pe elev şi pe activitatea procesuală de învăţare desfăşurată de acesta (şi nu
pe cunoştinţe), asigurarea caracterului activ şi interactiv al instruirii şi
dezvoltarea creativităţii elevilor
- adoptarea unei viziuni inter- şi transdisciplinare în construirea curriculum-
ului şcolar, astfel încât să se asigure corelaţiile şi articulările necesare în
interiorul disciplinelor (intradisciplinar), între discipline (interdisciplinar),
precum şi conectarea şi reconectarea formării elevilor la particularităţile,
nevoile şi solicitările educaţionale specifice ale comunităţii din care provin şi
la preocupările, interesele şi aptitudinile lor
- posibilitatea realizării unor parcursuri şcolare şi educaţionale diferenţiate
şi individualizate, motivante pentru elevi şi favorizante pentru dezvoltarea şi
împlinirea lor personală, prin flexibilizarea ofertei educaţionale a şcolii,
respectiv prin structurarea unui învăţământ pentru fiecare, pentru elevul
concret şi nu a unui învăţământ unic şi uniform pentru toţi elevii
- abordarea curriculum-ului în strânsă corelaţie cu problematica evaluării
didactice, respectiv a evaluării performanţelor şcolare ale elevilor, a
certificării cunoştinţelor, competenţelor şi atitudinilor, precum şi cu
problematica formării iniţiale şi continue a cadrelor didactice şi a managerilor
şcolari.
Întemeierea reformei curriculare româneşti este asigurată de orientările de politică
educaţională, respectiv de un sistem de principii directoare care include două categorii:
- principii generale, de politică educaţională: principiul descentralizării
curriculum-ului, principiul flexibilizării curriculum-ului, principiul descongestionării,
principiul eficienţei, principiul compatibilizării cu standardele europene din învăţământ
- principii de elaborare a noilor Planuri-cadru de învăţământ: principiul
selecţiei şi ierarhizării culturale, principiul funcţionalităţii, principiul coerenţei
(parcursului şcolar), principiul egalităţii şanselor, principiul racordării la social.
Pe de altă parte, la un nivel mai general şi cu impact puternic pentru elaborarea
filosofiei reformei curriculare şi pentru implementarea acesteia, s-au aflat premisele
teoretice şi epistemologice referitoare la natura cunoaşterii şi, implicit, a cunoaşterii
şcolare şi a rolului educaţiei în societatea contemporană, valorile fundamentale implicate
în elaborarea politicilor educaţionale, articularea şi coerenţa lor.
Cu valoare de elemente de orientare operaţionale, în teoria curriculum-ului s-au
formulat principii de elaborare a curriculum-ului şcolar, care alcătuiesc un sistem cu
patru componente:
a) Principii referitoare la curriculum în ansamblul său
- Curriculum-ul trebuie să fie elaborat în conformitate cu idealul educaţional al
şcolii româneşti.
- Curriculum-ul trebuie să respecte particularităţile de vârstă ale elevilor, precum
şi principiile de psihologie a învăţării.
- Curriculum-ul trebuie să ajute elevii să îşi descopere şi să îşi valorifice la
maximum disponibilităţile şi potenţialul de care dispun.
- Curriculum-ul trebuie să stimuleze şi să dezvolte gândirea divergentă, critică şi
creativă a elevilor.
- Curriculum-ul trebuie să reflecte adecvat dinamica valorilor socio-culturale
specifice unei societăţi deschise şi democratice şi să contribuie la studierea şi
prospectarea dinamicii sociale şi culturale a societăţii.
b) Principii care se referă la activitatea de învăţare
- Elevii adoptă stiluri, tehnici, procedee de învăţare diferite şi înregistrează ritmuri
de învăţare diferite.
- Activitatea de învăţare are la bază eforturi intelectuale şi motrice continue,
implicare afectivă, (auto)motivaţie şi autodisciplină.
- Învăţarea se poate realiza în cadrul activităţilor individuale şi de grup.
- Activitatea de învăţare îşi propune formarea şi dezvoltarea de capacităţi,
competenţe, abilităţi, atitudini, comportamente, conduite etc. şi însuşirea de cunoştinţe.
- La baza activităţii de învăţare să stea interesele şi nevoile educaţionale ale
elevilor, pentru a se contribui eficient la dezvoltarea personalităţii lor şi la integrarea lor
activă în viaţa socială şi profesională.
c) Principii care se referă la activitatea de predare
- Cadrele didactice să propună situaţii de învăţare diverse şi eficiente, care să
permită atingerea obiectivelor instructiv-educative urmărite.
- Activitatea de predare să stimuleze şi să susţină motivaţia elevilor pentru
învăţarea continuă, permanentă.
- Cadrele didactice să descopere şi să dezvolte aptitudinile elevilor, să răspundă
intereselor şi nevoilor lor educaţionale.
- Activitatea de predare presupune nu numai transmiterea de cunoştinţe, ci şi
formarea de competenţe, comportamente, atitudini, conduite etc.
- Activitatea de predare să dea posibilitatea elevilor să realizeze transferuri de
cunoştinţe şi de competenţe, în maniere intra- şi interdisciplinare.
- Activitatea de predare să se deruleze în contexte educaţionale care să realizeze,
cât mai strâns, legătura dintre activitatea instructiv-educativă din şcoală şi viaţa cotidiană.
d) Principii care se referă la activitatea de evaluare
- Activitatea de evaluare didactică reprezintă o dimensiune esenţială a procesului
curricular şi o practică sistematică în sala de clasă.
- Evaluarea didactică trebuie să se realizeze prin valorificarea unor strategii de
evaluare flexibile, respectiv a unor metode, tehnici şi procedee de evaluare diverse,
adecvate contextelor educaţionale.
- Evaluarea didactică trebuie să reprezinte un proces formativ şi reglator, care
informează agenţii educaţionali în legătură cu calitatea şi rezultatele activităţii instructiv-
educative.
- Evaluarea didactică trebuie să îi sprijine pe elevi să realizeze o autoevaluare
corectă şi să îşi optimizeze permanent rezultatele şcolare.
- Evaluarea didactică se fundamentează pe standarde curriculare de performanţă,
orientate spre ceea ce va fi elevul capabil să realizeze la finalizarea parcursului său şcolar
şi la intrarea în viaţa socială.
Valorificându-se consideraţiile principiale enumerate, în elaborarea liniilor şi a
opţiunilor strategice ale reformei curriculare româneşti s-a urmărit asigurarea
compatibilităţii cu proiecţiile pentru secolul XXI, în principal, valorificându-se
următoarele repere strategice fundamentale de construire a curriculum-ului:
1) raportarea la dinamica şi nevoile actuale ale sistemului de învăţământ
românesc, dar mai ales la finalităţile de perspectivă ale acestuia,
configurate de evoluţiile înregistrate la nivelul societăţii şi consemnate în
diverse documente de politică educaţională
2) raportarea la tendinţele actuale şi la criteriile internaţionale general
acceptate în domeniul reformelor curriculare
3) raportarea la tradiţiile autentice şi valoroase şi la unele elemente ale
sistemului românesc de învăţământ, care corespund pertinent din punctul de
vedere al reformei curriculare aflate în derulare.
Ca repere strategice specifice demersurilor de elaborare a programelor şcolare
româneşti, se pot aminti:
1) nivelul, configuraţia, varietatea şi complexitatea intereselor educaţionale ale
elevilor
2) dinamica multiplicării permanente a domeniilor de cunoaştere
3) exigenţele care se impun pentru demersurile de formare şi modelare a
personalităţii elevilor într-o lume aflată în schimbare.
Curriculum-ul Naţional a din România a fost elaborat ca urmare a unei activităţi
intense de conceptualizare, de legiferare şi de implementare a unor opţiuni curriculare,
care au avut în vedere necesitatea asigurării caracterului omogen al parcursului şcolar,
respectiv coerenţa întregii construcţii curriculare.
Conceput în acord cu filosofia reformei învăţământului românesc, Curriculum-ul
Naţional a fost elaborat astfel încât să inducă o schimbare de tip democratic a practicilor
educative din şcoală, în sensul accentuării individualizării demersurilor de învăţare ale
elevilor, până la luarea în considerare a opţiunilor elevilor şi părinţilor în alcătuirea
programului şcolar. Procesul de elaborare a noului curriculum a fost guvernat de
următorul ansamblu de standarde de sistem:
• adecvarea curriculum-ului, în ansamblul său la contextul socio-cultural
naţional şi internaţional actual
• permeabilitatea curriculum-ului naţional faţă de evoluţiile în domeniu
înregistrate pe plan internaţional
• coerenţa, asigurată la nivelul relaţiei dintre curriculum şi finalităţile
sistemului de învăţământ, precum şi la nivelul diferitelor componente
intrinsece ale sale, între care este necesar să se stabilească o
complementaritate organică
• pertinenţa curriculum-ului în raport cu obiectivele educaţionale urmărite, cu
conţinuturile şi cu ariile curriculare
• articularea optimă a etapelor procesului curricular considerat în ansamblul
său: proiectare, elaborare, aplicare/ implementare, monitorizare, evaluare,
revizuire permanentă
• transparenţa curriculum-ului pentru toţi agenţii educaţionali implicaţi.
Experienţa în domeniul reformei învăţământului românesc acumulată până în
prezent, permite detaşarea unor criterii generale pentru relevanţa şi coerenţa
funcţională şi metodologică a curriculum-ului:
- centrarea curriculum-ului pe obiective care să urmărească formarea de
capacităţi, competenţe şi atitudini
- construirea explicită a unei paradigme educaţionale adecvate la nivelul
fiecărei discipline de studiu
- asigurarea unui nivel mediu de generalitate şi de complexitate a obiectivelor
cadru şi de referinţă şi a standardelor curriculare de performanţă
- proiectarea unor variante de activităţi de învăţare centrate pe elev, care să îl
activizeze pe acesta şi să asigure atingerea obiectivelor şi a standardelor
propuse
- selectarea ştiinţifică a unor conţinuturi semnificative, relevante pentru
formarea şi modelarea personalităţii elevului
- contribuţia la dezvoltarea personală, individuală concordantă cu cerinţele
unei societăţi a cunoaşterii, a unei societăţi bazate pe respectul pentru fiinţa
umană.

3. Reforma conţinuturilor – componentă a reformei curriculare


Elaborarea curriculum-ului şi, implicit, a conţinuturilor curriculare presupune, pe
de o parte, traducerea în termeni operaţionali a finalităţilor macrostructurale ale
sistemului de învăţământ, iar, pe de altă parte, a cerinţelor psihologice şi pedagogice ale
învăţării, care fundamentează modelarea personalităţii elevului sub influenţa
intervenţiilor formative şi informative. Trebuie, însă, să subliniem că modificarea
conţinutului instruirii nu atrage după sine, în mod automat reformarea planurilor de
învăţământ şi a programelor şcolare; de asemenea, a devenit evident că introducerea de
noi conţinuturi curriculare nu se poate realiza în manieră aditivă, cumulativă, exclusiv
lineară, ci, dimpotrivă, prin regândirea şi remanierea lor în viziune sistemică, astfel încât
să se asigure coerenţa şi logica lor internă şi, totodată, descongestionarea care este
posibilă. „Criteriul valoric priveşte nivelul "competenţei informaţiei", care poate fi definit
prin două coordonate esenţiale: (a) conţinutul (re)proiectat în virtutea faptului că "orice
informaţie nouă se bazează pe o informaţie anterioară"; (b) forma dezvoltată
corespunzător "nevoilor şi intereselor subiectului" şi cunoştinţelor active stăpânite şi
valorificate de acesta.” O. Reboul, 1980, apud. S. Cristea, 1994, p. 114). De asemenea, un
rol important în această ecuaţie îl are educaţia permanentă, care „se va strădui să
realizeze, printr-un demers global şi multilateral, echilibrul dintre idealuri şi nevoi
imediate. Încă o dată punctul de echilibru va fi diferit de la o ţară la alta, de la un context
la altul, şi este un lucru esenţial să se circumscrie cum trebuie să se stabilească priorităţile
şi compromisurile, în momentul în care se elaborează un curriculum.” (L. D’Hainaut,
coord., 1981, pp. 113-114).
La rândul lor, informaţiile stimulează reforma curriculară, graţie corelării
accentuate a conţinutului instruirii cu metodologiile selectate funcţie de criterii strategice
generale, care (re)structurează în permanenţă acţiunile educaţionale, în scopul optimizării
lor. În termeni pragmatici, reforma curriculară impune o „nouă metodologie în
conceperea conţinuturilor învăţământului de mâine” (G. Văideanu, 1988, p. 167), un
învăţământ care „va trebui să aleagă între tradiţionalism şi orientare progresivă, între
creşteri incoerente şi coerenţă, între dezechilibrarea şi sufocarea programelor şi sinteze
reuşite, între instabilitate sau echivoc şi continuitate în schimbare” (idem, p. 163). În
viziunea autorului menţionat, o nouă metodologie de concepere a conţinuturilor ar trebui
să se caracterizeze prin: globalitate în raport cu sursele conţinutului învăţământului;
coerenţă – conferită de relaţia dintre conţinuturi pe de o parte, şi, pe de altă parte,
finalităţile educaţionale şi principiile de bază implicate în activitatea de proiectare;
echilibru – conferit de particularităţile procesului curricular global şi coerent, care
contribuie la optimizarea proceselor de învăţare, la asigurarea caracterului sistematic al
învăţării şi a progresului şcolar.

4. Documente de referinţă pentru politica educaţională în domeniul curriculum-ului


Principalele opţiuni ale reformei curriculare în învăţământul primar şi gimnazial
au fost definite, într-o formă preliminară, în „Cartea albă a reformei învăţământului
românesc” (1994), precum şi în documentele „Proiectului de reformă a învăţământului
preuniversitar” (Education Reform Project – RO-3742), încheiate şi ratificate printr-o
înţelegere, între Guvernul României şi Banca Mondială, privind acordarea unui împrumut
în vederea implementării acestei reforme.
Ulterior, un rol determinant în clarificarea şi definirea opţiunilor în cauză l-au
avut documentele de politică educaţională în domeniul curriculumului, publicate la finele
anilor ’90 – „Curriculum Naţional. Cadru de referinţă pentru învăţământul obligatoriu”
(1998) şi „Curriculum Naţional. Planul-cadru de învăţământ” (1998).

5. Impactul reformei de curriculum în învăţământul obligatoriu


Cu certitudine, demararea reformei comprehensive a învăţământului şi elaborarea
noului curriculum au reprezentat acţiuni de referinţă în societatea românească a anilor
1997 – 2000 şi au marcat cu totul semnificativ evoluţia sistemului educaţional românesc.
O radiografie a stadiului implementării reformei curriculare şi a impactului
acesteia în învăţământul primar şi gimnazial (respectiv în învăţământul obligatoriu sau de
bază) a fost realizată în contextul unei cercetări pedagogice derulate între 1999-2000.
Cercetarea este descrisă comprehensiv (proiectare, realizare, instrumente de cercetare,
rezultate, analize calitative şi cantitative, concluzii şi recomandări educaţionale) în
lucrarea „Reformă şi continuitate în curriculum-ul învăţământului obligatoriu”,
coordonator prof. univ. dr. Lazăr Vlăsceanu, grup de coordonare: prof. univ. dr. Adrian
Neculau, prof. univ. dr. Adrian Miroiu, prof. univ. dr. Ioan Mărginean, apărută în 2001, la
Bucureşti, elaborată sub egida Ministerului Educaţiei şi Cercetării, a Consiliului Naţional
pentru Curriculum şi a Centrului Educaţia 2000+, precum şi în lucrarea „Şcoala la
răscruce. Schimbare şi continuitate în curriculum-ul învăţământului obligatoriu”,
coordonator prof. univ. dr. Lazăr Vlăsceanu, elaborată sub egida Centrului Educaţia
2000+, Bucureşti.
Reforma de curriculum din România a avut ca rezultate strategice majore,
următoarele:
 a generat o mişcare inovativă care include o mare parte din personalul
didactic şi care se bazează pe noi planuri de învăţământ, pe noi programe şcolare – unice
la nivel naţional, pe manuale alternative cu calităţi superioare din punctul de vedere al
potenţialului pedagogic de stimulare a elevilor pentru activitatea de învăţare şi de
autoînvăţare; practic, învăţământul a fost redefinit ca proces activ, interactiv şi centrat pe
elev şi pe activitatea de învăţare şi de formare a acestuia
 a indus o nouă logică didactică menită a transforma „şcoala profesorului” în
„şcoală a elevului”; profesorul are libertatea şi responsabilitatea acţiunilor de organizare a
programelor de învăţare ale elevului şi de construire a unor situaţii de învăţare diverse;
rezultatele şcolare obţinute confirmă sau infirmă eficienţa demersurilor didactice
 a consacrat un nou „cod curricular”, care a fost asimilat de o „masă critică” a
personalului didactic, ceea ce a făcut reforma ireversibilă şi a impus continuitatea –
însoţită de inevitabile îmbunătăţiri – ca reprezentând calea de urmat în viitoarele opţiuni
de politică educaţională.
Alături de aceste rezultate strategice majore, sunt demne de menţionat
următoarele rezultate şi aspecte pozitive/reuşite, legate de dimensiunea operaţională a
realizării reformei de curriculum:
 elaborarea de texte şi documente teoretice, de conceptualizare în domeniul
curriculum-ului, de către specialişti de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei
 elaborarea unui Curriculum Naţional coerent şi unitar, prin adoptarea unor
principii şi modele valide de elaborare a curriculum-ului, care valorizează obiectivele
educaţionale în selectarea elementelor de conţinut şi în asigurarea coerenţei orizontale şi
verticale a curriculum-ului; „Noul Curriculum Naţional reprezintă una din principalele
opere intelectuale ale deceniului.” (A. Marga, 2007, p. 49).
 descentralizarea parţială a curriculum-ului prin asigurarea dinamicii între
Curriculum-ul Naţional (central), recomandat de Minister şi curriculum-ul la decizia
şcolii, segment care este elaborat la nivelul unităţilor şcolare
 acordarea unei mai mari libertăţi şi autonomii de decizie curriculară şcolilor
(care sunt mai aproape de nevoile educaţionale ale elevilor şi care sunt capabile să
adapteze mai eficient conţinuturile la acestea) prin asigurarea dinamicii dintre segmentele
obligatorii (trunchiul comun) şi cele opţional/elective ale curriculum-ului, în sensul
creşterii substanţiale a ponderii celor din urmă, în vederea asigurării parcursurilor
individuale de învăţare, prin oferirea oportunităţii ca elevii să îşi aleagă propriile trasee
educaţionale
 elaborarea de noi planuri de învăţământ, de noi programe şcolare unice la nivel
naţional şi de manuale şcolare alternative – pentru întreg parcursul şcolar, respectiv de la
clasa I la clasa a XII-a
 trecerea – prin intermendiul noului curriculum – de la programele şcolare
tradiţionale centrate aproape exclusiv pe acumularea de informaţie, spre o proiectare
curriculară de tip dinamic şi deschis, care valorizează un model centrat pe competenţe;
acesta din urmă va viza formarea şi dezvoltarea unor capacităţi şi competenţe intelectuale
şi acţionale funcţionale, a unui univers atitudinal şi motivaţional profund, precum şi a
unui tip complex de cunoaştere şi formare, care vor asigura, graţie complementarităţii,
adaptarea activă şi flexibilă a tinerilor la exigenţele mereu în schimbare ale societăţii
 degajarea materiei de studiu, reducerea supraîncărcării informaţionale,
accentuarea componentei de profunzime în defavoarea celei de extensiune şi creşterea, în
acest fel, a productivităţii curriculum-ului
 asigurarea coerenţei orizontale dintre diversele curricula pe discipline
 asigurarea unei mai mari coerenţe inter- şi transdisciplinare între curricula
diverselor discipline
 eliminarea inconsecvenţelor ştiinţifice – pedagogice, didactice şi de
specialitate
 introducerea în curriculum-ul învăţământului obligatoriu – ca elemente de
concepţie noi – a activităţilor de învăţare, care au un rol în orientarea demersurilor
didactice spre centrarea acestora pe elev
 instaurarea unei noi structurări a anului şcolar şi academic
 fundamentarea ştiinţifică a evaluării didactice (inclusiv prin elaborarea
standardelor de performanţă şcolară şi universitară) şi a evaluării instituţionale
 formarea viitorilor conceptori de curriculum, inclusiv a cadrelor didactice
implicate în structurile de elaborare a noului curriculum
 revizuirea sistemelor de pregătire iniţială şi de formare continuă a cadrelor
didactice
 reorganizarea reţelei şcolare
 crearea noii interacţiuni învăţământ – mediu înconjurător economic şi social
 implicarea familiei în stabilirea proiectului şcolii
 ameliorarea infrastructurii şi conectarea la tehnologiile informaţionale,
realizarea de investiţii locale în unităţile şcolare
 relansarea învăţământului rural.
Mişcarea inovativă iniţiată în anul 1997 a favorizat punerea cadrelor didactice, a
catedrelor, a şcolilor, a părinţilor şi a comunităţii în faţa limitelor habitusurilor
educaţionale vechi, însă schimbările prefigurate şi rezultatele ce abia prindeau contur au
fost stopate, în mod total nejustificat, imediat după anul 2000.
Date fiind noutăţile extrem de semnificative atrase de această mişcare inovativă în
educaţie, lipsa totală de cultură curriculară şi de experienţă românească în materie de
curriculum, nu este deloc de mirare că au apărut controverse, neînţelegeri şi greutăţi pe
durata elaborării programelor cadru şi a segmentelor de curriculum şcolar. Amintim
câteva disfuncţii şi nerealizări/nereuşite, caracteristice perioadei reformei curriculare din
România, respectiv perioadei anilor 1997-2000:
- limite în promovarea şi mediatizarea corectă a programului de reformă
- inadecvarea suficientă a ritmului schimbărilor la posibilităţile locale reale de
conceptualizare a reformei şi a implicaţiilor acesteia, ceea ce a generat insuficienţa
sau chiar lipsa demersurilor de pregătire a cadrelor didactice pentru a recepta şi
accepta reforma în cunoştinţă de cauză şi inexistenţa unui cadru funcţional de
diseminare a ideilor reformatoare, a reglementărilor şi documentelor curriculare, a
rezultatelor obţinute
- dificultăţile de asimilare a codului curricular, a limbajului specific domeniului
curriculum-ului, care au determinat dificultăţi de conceptualizare, de gândire, de
aplicaţie, de operaţionalizare în manieră sistemică
- insuficienta pregătire şi mediatizare a filosofiei de structurare a noilor
programe şcolare, înainte de introducerea în sistem a noilor manuale şcolare (demers
perceput, adesea, ca fiind unul tehnicist, rigid, lipsit de substanţă)
- inexistenţa unei interdependenţe între componentele reformei: curriculum –
formare – şi perfecţionare – evaluare – management – descentralizare
- programele pentru învăţământul primar au rămas centrate pe conţinuturi şi nu
pe obiective, aşa cum reiese din intenţiile formulate în notele de prezentare;
modalităţile de operaţionalizare a temelor impun menţinerea atenţiei cadrului didactic
pe transmiterea de informaţii şi nu pe formarea de capacităţi şi competenţe
- unele obiective se menţin în zona declarativă, neputând fi transpuse în „ţinte de
atins” şi nici evaluate
- ruptura conceptuală (pedagogică şi didactică) dintre documentele curriculare
specifice învăţământului primar şi celui gimnazial
- insuficienta articulare a programelor din învăţământul primar pe orizontală – în
cadrul aceleiaşi clase şi pe verticală – vizând evoluţia disciplinei de la clasa I la clasa
a IV-a şi slaba lor articulare cu segmentul preşcolar şi cu cel gimnazial
- confuziile în implementarea curriculum-ului local – care este, mai degrabă, la
decizia comunităţii, a mediului economic şi social aflat în proximitate şi a celui la
decizia şcolii – care, în mod greşit a fost înţeles ca fiind elaborat şi asumat exclusiv de
către şcoală.
Disfuncţiile la care ne-am referit au fost cauzate, printre altele, de următoarele
realităţi educaţionale:
- lipsa unei coordonări ferme – realizate de către structurile instituţionale şi
persoanele abilitate în acest sens – a activităţii de elaborare curriculară desfăşurate la
diverse niveluri, aceasta fundamentându-se, de cele mai multe ori, pe viziunea
personală a coordonatorilor grupurilor de lucru
- lipsa unui sistem organizat ştiinţific de formare iniţială şi continuă a
proiectanţilor/conceptorilor de curriculum şi a celor implicaţi în realizarea
curriculum-ului; insuficienta colaborare profesională a conceptorilor de curriculum
- prevalarea – la unii din componenţii grupurilor de lucru – a interesului centrat
excesiv pe conţinuturile disciplinei
- incompatibilitatea conceptuală şi managerială dintre proiectanţii/conceptorii de
curriculum care elaborau efectiv curricula pe discipline, în cadrul Proiectului
cofinanţat de Guvernul României şi de Banca Mondială (Grupurile de lucru,
Comisiile de coordonare, Consiliul Naţional pentru Curriculum) şi decidenţii care
aprobau aceste curricula (Preşedintele şi membri Comisiilor naţionale pe discipline).

Sugestii pentru studenţi


Organizaţi-vă studiul temei în manieră sistemică, pornind de la o serie de concepte
şi sintagme cheie corelate cu tema discuţie. Stabiliţi factorii favorizanţi şi frenatori,
precum şi sarcinile şi implicaţiile reformei curriculare româneşti, atât la macronivel, cât şi
la micronivel pedagogic.
Analizaţi şi corelaţi principalele etape strategice parcurse – imediat după anul 1989
– la nivelul politicii educaţionale româneşti.
Exersaţi-vă atitudinea critică şi spiritul critic, realizând o analiză critic-constructivă
a rezultatelor pozitive ale aplicării noului Curriculum Naţional, dar şi a disfuncţiilor şi a
nerealizărilor înregistrate. Valorificaţi în această analiză propriile experienţe educaţionale
şi propriile experienţe de învăţare trăite ca profesori, elevi, studenţi, părinţi, cetăţeni
ş.a.m.d.

Exerciţii aplicative
(1) Analizaţi următoarele citate: „În cazul în care nu redeschidem neîntârziat dezbaterea
asupra reformei şi nu dăm semne clare ale reformei efective, vechile abordări şi structuri
ne vor cotropi ... învăţământul este mai mult decât o prioritate naţională, (el este) o
problemă a celor mai mulţi dintre cetăţeni, elevi, studenţi, profesori, părinţi, beneficiari şi
(este) o problemă de a cărei rezolvare depinde reforma cuprinzătoare a societăţii
româneşti.” (A. Marga, 1998 a).
(2) Analizaţi şi argumentaţi următoarele aserţiuni:
„1. O reformă a educaţiei sau a curriculum-ului este în mod frecvent consecinţa
necesară a unui proiect de reformă globală a societăţii ... În alte situaţii, reforma educaţiei
contribuie la realizarea unui anumit proiect (economic, profesional) sau, odată pusă în
aplicare, are influenţe importante asupra altor sectoare şi structuri ale societăţii.”
(D’Hainaut, L. (coord.), 1981, p. 46).
„2. O reformă a educaţiei este o contribuţie directă şi indispensabilă la dezvoltarea
societăţii ....” (D’Hainaut, L. (coord.), 1981, p. 46).
„3. ... Structurile necesare unei reforme şcolare depăşesc cadrul sistemului de
educaţie.” (D’Hainaut, L. (coord.), 1981, p. 46).
(3) Explicaţi de ce o reformă a învăţământului promovează o paradigmă a educaţiei,
evidenţiind schimbările calitative înregistrate la nivelul finalităţilor pedagogice
macrostructurale, al proiectării unei noi structuri a sistemului de învăţământ şi al proiectării
didactice microstructurale (realizate la micronivel pedagogic).
(4) Realizaţi un eseu reflexiv/Organizaţi o dezbatere pe tema „Reformele educaţionale şi
metalităţile”, în care să evidenţiaţi necesitatea schimbării de mentalitate a celor care sunt
chemaţi să realizeze reforma curriculară în instituţiile de învăţământ – de la mentalitatea
de aşteptare pasivă la mentalitatea care favorizează acceptare activă şi critică, iniţiativa
personală, implicarea proprie şi competiţia.
(5) Identificaţi recomandarea pedagogică pe care o sugerează următorul citat: „Reforma
"curriculară" asigură astfel, integral, "competenţa informaţiei", care dobândeşte valenţe
formative suplimentare prin raportarea permanentă a conţinutului la obiective şi la
metodă, precum şi la sistemul de evaluare”. (S. Cristea, 1994, p. 115).
(6) Când devine o reformă curriculară realitate pedagogică şi socială? Dar o reformă
educaţională?
(7) Reflectaţi la necesitatea realizării reformei curriculare la micronivel pedagogic.
Identificaţi implicaţiile la nivelul managementului şcolar, referindu-vă inclusiv la
responsabilităţile şi libertăţile profesionale ale cadrului didactic, precum şi la
(auto)perfecţionarea acestuia.
(8) Explicaţi de ce procesul de reformă a curriculum-ului este continuu: „Fie că este vorba de
pregătirea încredinţată de către oamenii politici cercetătorilor, fie că este vorba de
adaptarea conţinuturilor, încredinţată celor ce educă, reforma curriculum-ului constituie o
activitate continuă.” (D’Hainaut, L. (coord.), 1981, p. 47).
(9) Daţi o definiţie a conceptului de „cultură curriculară” şi analizaţi-l, referindu-vă la
adoptarea accepţiunii procesuale a conceptului de curriculum în teoria şi practica
educaţiei şi în reforma curriculară.
(10) Identificaţi o situaţie-problemă în demersurile de reformare curriculară. Identificaţi
posibile soluţii, formulaţi criterii pentru analiza soluţiilor, evaluaţi-le pertinenţa şi
propuneţi o decizie de politică educaţională.

• Sumar
În ciuda disfuncţiilor înregistrate în realizarea reformei curriculare, aceasta
rămâne o sursă permanentă de reflecţii, de confruntare de idei, de dezbateri, propuneri şi
contradicţii pentru educaţia din România şi, totodată, o sursă de maximă relevanţă pentru
construirea de experienţe educaţionale benefice şi constructive, care să creeze premisele
continuării inovaţiilor în sistemul educaţional.

• Bibliografie modul
Bibliografie obligatorie:
Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale şi metodologice,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Bocoş, M.; Jucan, D. (2008), Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculum-ului.
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, Editura Paralela 45, Piteşti
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.

Bibliografie opţională:
Chiş, V. (2001), Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
Ciolan, L.; Crişan, Al.; Dworski, M.; Georgescu, D.; Oghină, D.; Sarivan, L.; Singer, M. (2000),
The New National Curriculum, Ministerul Educaţiei Naţionale, Bucureşti.
Creţu, C. (2000), Teoria curriculum-ului şi conţinuturile educaţiei – Curs, Editura Universităţii
„Al.I. Cuza”, Iaşi.
Cristea, S. (1994), Fundamentele pedagogice ale reformei învăţământului, Editura Didactică şi
Pedagogică R.A., Bucureşti.
D’Hainaut, L. (coord.) (1981), Programe de învăţământ şi educaţie permanentă, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
Georgescu, D. (1999), Reforma învăţământului – o şansă pentru schimbarea de mentalitate, Editura
Trei, Bucureşti.
Georgescu, D. (1998), Reforma învăţământului preuniversitar – câteva precizări necesare, în
volumul „Reforma învăţământului românesc: Reforma acum”, Ministerul Educaţiei Naţionale, Bucureşti.
Korka, M. (2000), Reforma învăţământului de la opţiuni strategice la acţiune, Editura Punct,
Bucureşti.
Marga, A. (1998 a), Reforma învăţământului acum, Ministerul Educaţiei Naţionale, Buletin
Informativ nr. 1.
Marga, A. (1998 b), Reforma învăţământului acum, Editura Şcoala Românească, Bucureşti.
Marga, A. (2007), Anii reformei. 1997-2000, ediţia a 2-a, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene,
Cluj-Napoca.
Marga, A. (1999), Reforma învăţământului şi „provocările” noului secol, Colegiul Noua Europă,
Bucureşti.
Marga, A. (1999), Educaţia în tranziţie, Editura Dacia, Cluj-Napoa.
Miroiu, A. (coord.) (1998), Învăţământul românesc azi, Editura Polirom, Iaşi.
Păun, E.; Potolea, D. (coord.) (2002), Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative,
Editura Polirom, Iaşi.
Reboul, O. (1980), Qu’est-ce qu’apprendre, P.U.F., Paris.
Stanciu, M. (1999), Reforma conţinuturilor învăţământului. Cadru metodologic, Editura Polirom,
Iaşi.
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.
Văideanu, G. (1988), Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti.
Vlăsceanu, L. (coord.) (2001), Reformă şi continuitate în curriculumul învăţământului obligatoriu,
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Centrul Educaţia 2000+,
Bucureşti.
Vlăsceanu, L. (coord.) (2001), Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în curriculum-ul
învăţământului obligatoriu, Educaţia 2000+, Bucureşti.
*** (1993), Ministerul Învăţământului, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Reforma învăţământului din
România: condiţii şi perspective, Bucureşti.
*** (1994), Ministerul Învăţământului, Cartea albă a reformei învăţământului românesc,
Bucureşti.
*** (1998), Ministerul Educaţiei Naţionale, Reforma învăţământului românesc. Reforma
„ACUM”, Bucureşti.
*** (1998), Ministerul Educaţiei Naţionale, Curriculum Naţional. Cadru de referinţă pentru
învăţământul obligatoriu, Bucureşti.
*** (1998), Ministerul Educaţiei Naţionale, Curriculum Naţional. Planul-cadru de învăţământ,
Bucureşti.
*** (1998), Ministerul Educaţiei Naţionale, Comisia Naţională de Reformă a Planurilor de
Învăţământ, Plan cadru pentru Învăţământul Preuniversitar, Bucureşti.
*** (1999) Curriculum Naţional – Planuri cadru de învăţământ pentru învăţământul
preuniversitar, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Editura Corint, Bucureşti.
*** (2003) Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Reforma învăţământului obligatoriu din România,
Bucureşti.
www.edu.ro, Reforma învăţământului obligatoriu în România.
http://www.edu.ro.
http://cnc.ise.ro.

III. Anexe

• Bibliografia completă a cursului


Antonesei, L. (1996), Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
Astolfi, J.-P.; Darot, E.; Ginsburger-Vogel, Y.; Toussaint, J. (1997), Mots-clés de la didactique
des sciences. Repères, définitions, bibliographies, Bruxelles: de Boeck Université.
Bârzea, C. (1979), Rendre opérationnels les objectifs pédagogiques, Presses Universitaires de
France, Paris.
Belth, M. (1965), Education as a discipline, Allyn and Bacon, Boston.
Bloom, B.S. (1971), Taxonomy of Educational Objectives, Handbook I: Cognitive Domain, David
McKay Comp., Inc., New York.
Bocoş, M. (coord.) (2004), Evaluarea în învăţământul primar. Aplicaţii practice, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Bocoş, M. (2007), Didactica disciplinelor pedagogice. Un cadru constructivist, ediţia a II-a,
revăzută, Editura Paralela 45, Piteşti.
Bocoş, M.; Jucan, D. (2007), Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi metodologia evaluării.
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, ediţia a II-a, revăzută, Editura Paralela 45,
Piteşti.
Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale şi metodologice,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Bocoş, M.; Jucan, D. (2008), Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculum-ului.
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, Editura Paralela 45, Piteşti
Botkin, J.W.; Elmandjara, M.; Maliţa, M. (1981), Orizontul fără limite al învăţării. Lichidarea
decalajului uman, Editura Politică, Bucureşti.
Bruner, J.S. (1970 a), Pentru o teorie a instruirii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Bruner, J.S. (1970 b), Procesul educaţiei intelectuale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Cerghit, I. (coord.) (1983), Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Chiş, V. (2001), Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
Chiş, V. (2002), Provocările pedagogiei contemporane, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.
Ciolan, L.; Crişan, Al.; Dworski, M.; Georgescu, D.; Oghină, D.; Sarivan, L.; Singer, M. (2000),
The New National Curriculum, Ministerul Educaţiei Naţionale, Bucureşti.
Creţu, C. (1998), Curriculum diferenţiat şi personalizat, Editura Polirom, Iaşi.
Creţu, C. (2000), Teoria curriculum-ului şi conţinuturile educaţiei – Curs, Editura Universităţii
„Al.I. Cuza”, Iaşi.
Cristea, S. (1994), Fundamentele pedagogice ale reformei învăţământului, Editura Didactică şi
Pedagogică R.A., Bucureşti.
Cristea, S. (2000), Dicţionar de pedagogie, Editura Litera – Litera Internaţional, Chişinău –
Bucureşti.
Csengeri, E. (1982), Didactica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pp. 35-39.
Cucoş, C. (1995), Pedagogie şi axiologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
De Corte, E. (1979), Les fondements de l’action didactique, A. De Boeck, Bruxelles.
De Landsheere, V.; De Landsheere, G. (1979), Definirea obiectivelor educaţiei, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
Delors, J. (2000), Comoara lăuntrică. Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru
Educaţie în secolul XXI, Editura Polirom, Iaşi.
Dewey, J. (1902), The Child and the Curriculum, University of Chicago Press, Chicago.
Dewey, J. (1972), Democraţie şi educaţie. O introducere în filosofia educaţiei, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
Dewey, J. (1977), Trei scrieri despre educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
D’Hainaut, L. (1981), Programe de învăţământ şi educaţie permanentă, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Ferenczi, I.; Preda, V. (1982), Psihopedagogie, lecţii pentru profesorii din învăţământul
preuniversitar, vol. I, pp. 25-42.
Gagné, R.M. (1975), Condiţiile învăţării, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Georgescu, D. (1999), Reforma învăţământului – o şansă pentru schimbarea de mentalitate, Editura
Trei, Bucureşti.
Georgescu, D. (1998), Reforma învăţământului preuniversitar – câteva precizări necesare, în
volumul „Reforma învăţământului românesc: Reforma acum”, Ministerul Educaţiei Naţionale, Bucureşti.
Giordan, A. (1986), Quelle éducation scientifique pour le quotidien?, în Giordan A.; Martinand
J.P., „Éducation scientifique et vie quotidienne”, Huitième Journées Internationales sur l'Éducation
Scientifique, Centre Jean Franco, Chamonix.
Goodlad, J. (1991), Introduction, Curriculum as a Field of Study, în „International Encyclopaedia
of Curriculum”, Pergamon Press, Oxford.
Ionescu, M. (1982), Lecţia între proiect şi realizare, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Ionescu, M. (2007), Instrucţie şi educaţie, ediţia a III-a revăzută, „Vasile Goldiş” University Press,
Arad.
Ionescu, M.; Chiş, V. (coord.), (2001), Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pp. 23-29.
Ionescu, M.; Radu, I. (coord.) (2001), Didactica modernă, ediţia a II-a, revizuită, Editura Dacia,
Cluj-Napoca.
Kerr, J.F. (ed.) (1968), Changing the Curriculum, University of London Press, Londra.
Korka, M. (2000), Reforma învăţământului de la opţiuni strategice la acţiune, Editura Punct,
Bucureşti.
Mager, R.F. (1972), Comment définir les objectifs pédagogiques?, Gauthier Villars, Paris.
Manolescu, M. (2002), Evaluarea şcolară – un contract pedagogic, Editura Fundaţiei Culturale
„Dimitrie Bolintineanu”, Bucureşti.
Marga, A. (1998 a), Reforma învăţământului acum, Ministerul Educaţiei Naţionale, Buletin
Informativ nr. 1.
Marga, A. (1998 b), Reforma învăţământului acum, Editura Şcoala Românească, Bucureşti.
Marga, A. (2007), Anii reformei. 1997-2000, ediţia a 2-a, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene,
Cluj-Napoca.
Marga, A. (1999), Reforma învăţământului şi „provocările” noului secol, Colegiul Noua Europă,
Bucureşti.
Marga, A. (1999), Educaţia în tranziţie, Editura Dacia, Cluj-Napoa.
Marsh, C.J.; Stafford, K. (1988), Curriculum. Practice and Issues, McGraw Hill, Sydney.
Martinand, J.-L. (1986), Connaître et transformer la matière, Peter Lang, Berne.
Martinand, J.-L. (2001), Pratiques de référence et problématique de la référence curriculaire, în
„Didactique des disciplines. Les références au savoir”, editor A. Terrisse, Bruxelles: de Boeck Université.
Meirieu, Ph. (1993), Apprendre ... mais comment, ESF, Paris.
Merrill, M.D. (1971), Instructional Design, Englewood Cliffs, N.J., Practice Hall.
Mialaret, G. (ed.) (1979), Vocabulaire de l'éducation, Presses Universitaires de France, Paris.
Michell, D.P. (1977), Probleme de tehnologie didactică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, pp. 92-103.
Miroiu, A. (coord.) (1998), Învăţământul românesc azi, Editura Polirom, Iaşi.
Niculescu, R.M. (coord.) (2001), Obiectivele educaţiei, în „Pregătirea iniţială, psihologică,
pedagogică şi metodică a profesorilor”, coord. R.M. Niculescu, Editura Universităţii „Transilvania”, Braşov.
Niculescu, R.M. (2003), Teoria şi managementul curriculum-ului, Editura Universităţii
„Transilvania”, Braşov.
Noveanu, E. (coord.) (1983), Modele de instruire formativă la disciplinele fundamentale de
învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Păun, E.; Potolea, D. (coord.) (2002), Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative,
Editura Polirom, Iaşi.
Preda, V. (1981), Importanţa obiectivelor operaţionale ale educaţiei, în „Studia Universitatis
Babeş-Bolyai”, Series Philosophia, nr. 1, pp. 69-76.
Radu, I. (2001), Procesul de învăţământ, în „Didactica modernă”, coord. M. Ionescu; I. Radu,
Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Radu, I.; Ionescu; M. (1987), Experienţă didactică şi creativitate, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Rassekh, S.; Văideanu, G. (1987), Les contenus de l'éducation, UNESCO, Paris.
Reboul, O. (1980), Qu’est-ce qu’apprendre, P.U.F., Paris.
Seguin, R. (1991), Élaboration et mise en oeuvre des programmes scolaires (Guide
méthodologique), UNESCO, Paris.
Singer, M.; Sarivan, L.; Oghină, D.; Ciolan, L. (2000), Spre un nou tip de liceu – Un model de
proiectare curriculară centrat pe competenţe, în „Programe şcolare pentru clasa a X-a”, MEN/CNC,
Bucureşti.
Stan, C., (2001), Teoria educaţiei. Actualitate şi perspective, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, pp. 91-98.
Stanciu, M. (1999), Reforma conţinuturilor învăţământului. Cadru metodologic, Editura Polirom,
Iaşi.
Tyler, R.W. (1949), Basic Principles of Curriculum and Instruction, University of Chicago Press,
Chicago.
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.
Văideanu, G. (1988), Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti.
Vlăsceanu, L. (coord.) (2001), Reformă şi continuitate în curriculumul învăţământului obligatoriu,
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Centrul Educaţia 2000+,
Bucureşti.
Vlăsceanu, L. (coord.) (2001), Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în curriculum-ul
învăţământului obligatoriu, Educaţia 2000+, Bucureşti.
Vogler J. (coord.) (2000), Evaluarea în învăţământul preuniversitar, Editura Polirom, Iaşi.
Walker, D. (1990), Fundamentals of Curriculum, Harcourt, Brace, Iovanovich Publishers, San
Diego.
Wheeler, H.A.; Fox, L.W. (1979), Legea educaţiei şi învăţământului, Editura Politică, Bucureşti.
Wheeler, H.A.; Fox, L.W. (1979), Thezaurus de l’éducation, UNESCO.
Wiles, J.; Bondi J.C. (1984), Curriculum Development. A Guide to Practice, 2nd edition, Bell and
Howell Company, Columbus, OH.
*** Ministerul Învăţământului, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (1993), Reforma învăţământului din
România: condiţii şi perspective, Bucureşti.
*** (1994), Ministerul Învăţământului, Cartea albă a reformei învăţământului românesc,
Bucureşti.
*** (1998), Ministerul Educaţiei Naţionale, Reforma învăţământului românesc. Reforma
„ACUM”, Bucureşti.
*** (1998), Ministerul Educaţiei Naţionale, Curriculum Naţional. Cadru de referinţă pentru
învăţământul obligatoriu, Bucureşti.
*** (1998), Ministerul Educaţiei Naţionale, Curriculum Naţional. Planul-cadru de învăţământ,
Bucureşti.
*** (1998), Ministerul Educaţiei Naţionale, Comisia Naţională de Reformă a Planurilor de
Învăţământ, Plan cadru pentru Învăţământul Preuniversitar, Bucureşti.
*** (1999) Curriculum Naţional – Planuri cadru de învăţământ pentru învăţământul
preuniversitar, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Editura Corint, Bucureşti.
*** (1999) Ministerul Educaţiei Naţionale, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Curriculum
Naţional. Programe şcolare pentru clasa a IX-a, vol. II, Aria curriculară: Matematică şi ştiinţe ale naturii,
Bucureşti.
*** (2003) Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Reforma învăţământului obligatoriu din România,
Bucureşti.
http://cnc.ise.ro.
http://www.edu.ro, Reforma învăţământului obligatoriu în România.
http://www.edu.ro

• Glosar
arii curriculare; cicluri; cicluri curriculare; compatibilizarea europeană a curriculum-ului
naţional; componentele structurale ale curriculum-ului; conţinutul învăţământului/
conţinut instructiv-educativ/ conţinut curricular; curriculum; Curriculum-ul Naţional
pentru învăţământul obligatoriu. Cadru de referinţă; plan-cadru de învăţământ;
dimensiunile curriculum-ului; domeniile curriculum-ului/ domeniile curriculare;
elaborarea curriculum-ului; evaluarea curriculum-ului; experienţă de învăţare; experienţă
de învăţare şi formare; filiere; finalităţi educaţionale; ideal educaţional; implementarea
curriculum-ului; interdisciplinaritate; ipostazele curriculum-ului; medii curriculare;
manual şcolar; monitorizarea curriculum-ului; multidisciplinaritate; nivele; obiective
educaţionale; principii de elaborare a curriculum-ului; proiectarea curriculum-ului/
proiectarea curriculară; scopuri educaţionale; situaţie de învăţare; operaţionalizarea
obiectivelor educaţionale; pluridisciplinaritate; proces curricular; produs curricular;
produs curricular principal; produs curricular auxiliar; profiluri; programă şcolară;
reforma conţinuturilor; reformă curriculară/ reformă de curriculum; reglarea şi
optimizarea procesului curricular; specializări; taxonomia finalităţilor educaţionale; tipuri
de curriculum; transdisciplinaritate; triada ipostazelor curriculare.

• Scurtă biografie a titularului de curs


Lucrări reprezentative: Proiectarea şi evaluarea secvenţelor de instruire (în
colaborare, 2001), Instruire interactivă. Repere pentru reflecţie şi acţiune (2002),
Cercetarea pedagogică. Suporturi teoretice şi metodologice (2003), Teoria şi practica
cercetării pedagogice (ediţia I - 2003, ediţia a II-a - 2005, reeditată în 2005 şi 2007),
Evaluarea în învăţământul primar. Aplicaţii practice (în colaborare, coordonator, 2004),
Cercetarea pedagogică în domeniul educaţiei religioase (în colaborare, 2004, reeditată în
2006), Cercetarea în domeniul educaţiei religioase şi al educaţiei morale. Modele şi
aplicaţii (în colaborare, 2006, două ediţii), Didactica disciplinelor pedagogice. Un cadru
constructivist (2007, două ediţii), Teoria şi metodologia instruirii şi Teoria şi metodologia
evaluării. Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor (în colaborare,
2007, două ediţii), Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculum-ului.
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor (în colaborare, 2008),
Teoria curriculum-ului. Elemente conceptuale şi metodologice (2008), Comunicarea şi
managementul conflictului (în colaborare, 2008).