Jocul didactic în

procesul instructiv-educativ

Lucian Blaga spunea: ,,Înţelepciunea şi iubirea copilului este jocul''. J. Piaget era de părere
că toate formele de joc au o funcţie esenţială: acestea ,,transformă realul printr-o asimilare mai mult
sau mai puţin supusă la trebuinţele eului''.
În activitatea şcolară, jocul restabileşte un echilibru, fortifică energiile intelectuale şi fizice
ale copiilor, furnizează o motivaţie secundară, dar stimulatorie, indispensabilă în ritmul muncii
şcolare. Jocul a fost dintotdeauna socotit ca o modalitate de educaţie pusă în slujba activităţii
mintale, a celei senzoriale, manuale, a exprimării plastice, ritmice, verbale, muzicale, grafice.
Gotesman afirma că jocul ,,poate să capete o finalitate pedagogică şi un conţinut instructiv bine
determinat''.
Orice situaţie de joc trebuie convertită într-o situaţie de învăţare a unor modele cognitive,
comportamentale sau de altă natură. Jocul devine un instrument principal, preponderent şi nu
complementar în strategia didactică.
Jocurile didactice, în majoritatea lor, au ca element dinamic întrecerea între grupe de elevi
sau chiar între elevii întregului colectiv, făcându-se apel nu numai la cunoştinţele lor, dar şi la
spiritul de disciplină, ordine, coeziune, în vederea obţinerii victoriei. Întrecerea prilejuieşte copiilor
emoţii, bucurii, satisfacţii. Astfel, el constituie o eficientă metodă didactică de stimulare şi
dezvoltare a motivaţiei superioare din partea elevului, exprimată prin interesul său nemijlocit faţă de
sarcinile ce le are de îndeplinit sau plăcerea de a cunoaşte satisfacţiile pe care le are în urma
eforturilor depuse în rezolvare.
Jocurile valorifică avantajele dinamicii de grup: cultivă activismul, spiritul critic, aptitudinea
de a face faţă unor situaţii conflictuale, iniţiativa şi spiritul de răspundere. Interdependenţele şi
spiritul de cooperare, participarea efectivă şi totală la joc, angajează atât elevii timizi, cât şi pe cei
mai slabi, stimulează curentul de influenţe reciproce.
,, Interviul’’ este un joc deosebit de agreat de elevi. Un elev este reporterul, iar altul este un
personaj cunoscut. Întrebările puse de reporter trebuie alese astfel încât să solicite imaginaţia celor
doi interlocutori. Se pot crea dialoguri cu persoane din lumea reală, reporterii încercând să afle
răspunsuri la întrebări despre evenimente din viaţa cotidiană.
Jocul ,,Cuvinte potrivite” îi solicită pe elevi să găsească cât mai multe cuvinte care să
rimeze cu un cuvânt dat şi să compună o poezie cu rimă. Activităţile de creaţie stimulează
valorificarea aptitudinilor, a vocaţiei, a talentului, încurajând competiţia, asumarea de
responsabilităţi, abordările bazate pe iniţiativă şi imaginaţie, dându-le elevilor sentimentul
realizărilor împlinite.
La ştiinte se pot crea rebusuri, pornind de la cuvântul dat pe verticală. Definiţiile pot fi
propoziţii, ghicitori sau proverbe din cuprinsul cărora lipseşte cuvântul ce trebuie trecut în rebus.
Propoziţiile pentru rebusuri le vor crea singuri, dar la cele cu ghicitori şi proverbe li se oferă
copiilor material ajutător din care vor selecta definiţiile potrivite.
Jocurile muzicale despre plante şi animale se folosesc în scopul învăţării unor elemente de
cântare alternativă, dar şi cu scopul de a-i mobiliza pe elevi în mişcări de dans pe care să le creeze
ei după textul melodiei. Acestea îi fac pe elevi să se bucure de viaţă, să-şi completeze cunoştinţele
despre natură şi să devină mici ecologişti.
Ideea folosirii jocului în ativităţile educative nu este nouă. Şi Platon în Republica
recomanda:,, Faceţi în aşa fel încât copiii să se instruiască jucându-se. Veţi avea prilejul de a
cunoaşte înclinaţiile fiecăruia.”
 Există adesea în copilărie o prospeţime a imaginaţiei, o curiozitate neobosită, un fel de
geniu poetic, pe care savanţii sau artiştii ajunşi la maturitate nu le pot găsi decât cu mare greutate.
Cadrul didactic trebuie doar să descătuşeze fantezia elevilor şi să le cultive imaginaţia.
Jocurile de construcţii conferă copilului satisfacţia îndeplinirii unei sarcini şi aprecierea
produsului obţinut. Produsul poate deveni stimul pentru continuarea activităţii de joc.
Jocurile cu reguli se pot delimita în jocuri în care, în prim plan, se află mişcarea şi jocuri
centrate pe stimularea intelectuală şi antrenarea proceselor psihice. Jocurile didactice îşi propun
finalităţi de dezvoltare psihofizică mai clar conturate. Jocurile didactice care urmăresc explicit
dezvoltarea psihică pot fi foarte variate. J. Moyles clasifica după criteriul ariei psihofizice exersate
astfel: jocul psihomotor (de construcţie sau dezasamblare; de manipulare sau coordonare; de
stimulare senzorială; de mişcare creativă; de căţărare sau de escaladare), jocul de stimulare
intelectuală (lingvistic; de cunoaştere a mediului; logico-matematic; de creativitate), jocul de
dezvoltare socio-emoţională (de comunicare; de autocontrol; de cooperare; de empatie; de
prezentare de sine; de competiţie; terapeutic).
Înţelegerea de către elev a sensului muncii determină o învăţare serioasă şi formarea unei
atitudini adecvate faţă de muncă. Învăţarea antrenează întreaga personalitate a copilului, solicitând
efort din partea acestuia pentru învingerea unor obstacole interioare şi exterioare. Deoarece, spre
deosebire de joc, învăţarea presupune efort, nu se declanşează de la sine. Copiii, ca şi adulţii,
manifestă tendinţa de a evita greutăţile.
Jocul disciplinează fără constângere pe jucător atât sub aspectul desfăşurării acţiunilor
obiective, cât şi sub raportul comportamentului social.
Prin caracterul lui practic, jocul mijloceşte cunoaşterea directă a lumii şi, mai ales, cultivă
deprinderi, trăsături complexe de caracter, convingeri şi puternice trăiri emoţionale. Prin joc,
copilul învaţă cu plăcere, devine interesant faţă de activitatea ce se desfăşoară, cei timizi
devin cu timpul mai volubili, mai activi, mai curajoşi şi capătă mai multă încredere în
capacităţile lor, mai multă siguranţă în răspunsuri.
Experienţa demonstrează că jocul didactic, prin sarcina lui, permite reluarea, într-o
formă mai dinamică şi atractivă a cunoştinţelor predate, ceea ce favorizează repetarea şi, în
final fixarea acestora.
Prin joc, elevii pot ajunge la descoperiri de adevăruri, îşi pot antrena capacitatea lor de a
acţiona creativ, pentru ca şi strategiile jocului sunt în fond strategii euristice, în care se manifestă
isteţimea, spontaneitatea, inventivitatea, initiaţiva, răbdarea, îndrăzneala, etc.
Prin folosirea jocului se poate stabili un climat favorabil conlucrării fructuoase între
copii, în rezolvarea sarcinilor jocului. După cum spunea pedagogul indian Rabindranath
Tagore ,,munca noastră este bucurie, e libertate, e joc, adică creaţie”.

BIBLIOGRAFIE:
 Buică, Cristian, B., „Bazele defectologiei”, Editura Aramis, 2004;
 Cucoş, Constantin, „Pedagogie”, Editura Polirom, Bucureşti, 2006;
 Cerghit, Ioan, „Metode de învăţământ”, Editura Polirom, 2006;
 Gherguţ, Alois, „Sinteze de psihopedagogie specială”, Editura Polirom, 2005;
 Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Aramis, Bucureşti, 2003;
 Muşu, Ionel, Taflan, Aurel, „Terapia educaţională complexă şi integrată”, Editura Pro
Humanitate, Bucureşti, 1999