LIMBAJUL ŞI ROLUL SĂU ÎN FORMAREA

PERSONALITĂŢII COPILULUI CU CES

SPIRIDON LAURA ADELA GEORGIANA, doctorandă

(România)
CZU 376
Limbajul este o categorie de maximă importanţă în
psihologie: atât din punct de vedere teoretic, cât şi din punctul de
vedere al cercetării practice. El este definit ca o activitate de
comunicare interumană realizată prin intermediul limbii şi al tuturor
resurselor ei, prin aceste resurse înţelegându-se totalitatea aspectelor
semantice, sintactice, fonetice, aparţinând codului lingvistic.
Deşi are o desfăşurare în timp – discursivă, procesuală, el este
definit ca activitate, categorie mai largă decât aceea de proces psihic,
deoarece limbajul nu are un conţinut informaţional specific, adică,
prin limbaj, omului nu i se oferă un anumit tip de informaţie ce poate
fi căpătată numai şi numai prin limbaj, ci prin el se traduc, se
precizează, se vehiculează, se fixează, se stochează, se transformă
informaţiile obţinute prin procesele psihice, fiind strâns legate de
acestea.
Prin limbaj, se declanşează, se orientează, se activează, se
mobilizează sau se reglează celelalte categorii de fenomene psihice.
Indiferent de forma pe care o ia, limbajul, ca activitate
psihică, reuneşte manifestările interne, subiective cu cele externe,
comportamentale într-o unitate indisolubilă, deci este considerat o
activitate intern-externă, deci – conduită (Pierre Janet). El poate fi
analizat din mai multe perspective.
253
 Ca model comunicaţional, limbajul integrează toate celelalte
modalităţi comunicaţionale: acţionale, simbolice, extraverbale. El
apare omniprezent într-un câmp (comunicaţional) psihic ce
presupune absorbţie informaţională, codificare, decodificare –
recodificare, extrapolare informaţională. Limbajul apare ca o
comunicare cu lumea: cu alţii şi cu sine. Parametrii teoriei
comunicării se regăsesc într-o formă specifică în toată organizarea
vieţii psihice a omului.
Cercetările din teoria comunicaţiei ne arată componentele
unei scheme de comunicare: emiţător, cod, canal de comunicare,
mesaj, receptor, conexiune inversă. Dintre numeroasele coduri la
care recurge un sistem comunicaţional, cel care ocupă o poziţie
privilegiată este cel lingvistic, atât calitativ, cât şi cantitativ. Acesta
poate înlocui toate celelalte coduri, le poate integra, poate fi părtaş la
elaborarea lor, implicat în crearea altor tipuri. El rămâne prioritar în
(desfăşurarea) desemnarea calităţilor, are un registru mult mai larg
decât oricare alt cod primitiv sau evoluat. Codul verbal deţine în
controlul asupra macrosistemului comunicaţional şi are o
predominantă statistică, deci – frecvenţa cea mai mare.
Studierea amănunţită a acestui cod de către lingvişti,
psiholingvişti a dus la precizări importante. Ferdinand de Saussure a
arătat însemnătatea structurilor lingvistice, faptul că ele reprezintă
„materii înlăuntrul cărora, prin combinatorică, apar semnificaţii
variabile” [1].
El a făcut distincţia intre limbă şi limbaj, pentru a depăşi
caracterul abstract al lingvisticii, care studia limba în sine, mai mult
lexical şi sintactic, asemenea unei „geometrii teoretice” şi pentru a
„sublinia caracterul activ al limbii, ca urmare a manifestării ei prin
intermediul limbajului” [1].
Limbajul este o activitate a individului ce şi-a însuşit limba
prin enculturaţie, activitate bogată în aspecte, implicaţii, cu o
254
evoluţie personală datorată multiplelor influenţe sociale şi culturale.
Este o activitate specific umană. Opinia formulată de marii lingvişti,
preluată apoi de psihologi, ca Pierre Janet, Henri Wallon şi alţii,
aceea a „specificităţii umane” costând în comunicarea „mijlocită prin
semne dotate cu semnificaţii extrasenzoriale”, dobândeşte confirmare
în epoca noastră [2].
Complexitatea limbajului este o altă perspectivă de analiză
rezultată din considerarea numeroaselor forme pe care le ia şi a
funcţiilor pe care le îndeplineşte. Adăugăm că această complexitate
este întregită şi din perspectivă funcţională, legată de mecanismele
neurofiziologice implicate în realizarea lui.
Numeroasele forme ale limbajului, împreună şi în
interacţiune, alcătuiesc un fenomen unitar, dar, orice studiu al
limbajului le are în vedere, aceste forme constituie modalităţile sub
care se prezintă limbajul în viaţa psihică.
Încercând o sistematizare, în psihologie se face, mai întâi,
distincţia dintre limbajul activ şi cel pasiv sau expresiv şi impresiv.
Din punctul de vedere al comunicării, prima formă are în vedere
emiţătorul (subiectul) şi presupune prezenţa iniţiativei de a comunica
(dorinţa – intenţia – decizia) şi apoi realizarea efectivă, punând în
acţiune verigile funcţionale corespunzătoare, coordonate de centri
motori care comandă aparatul fono-articulator sau mişcările mâinii.
Cea de-a doua formă are în vedere subiectul uman în postura
de receptor al informaţiilor comunicate, deci limbajul pasiv este
implicat în recepţionarea şi înţelegerea limbajului, fie oral, fie scris,
cu implicarea verigilor aferente ale recepţiei auditive şi vizuale şi a
centrilor corticali corespunzători.
Această distincţie între cele două forme se poate face
separând în timp momentele de emisie şi de recepţie sau persoanele
aflate în cele două posturi. În realitate, sub aspect funcţional-
dinamic, în orice moment, cele două forme interacţionează
255
coordonat, la aceeaşi persoană, pe baza unor mecanisme funcţionale
unitare, reglate prin conexiuni inverse.
În timp ce o persoană vorbeşte sau scrie (limbaj activ), ea
înţelege şi decodifică (limbaj pasiv). În timp ce ascultă sau citeşte
(limbaj pasiv) se desfăşoară activ, dar „in micro”, activitatea
coardelor vocale (ideomotricitatea).
Altă distincţie în cadrul limbajului se face între cel oral, scris
şi intern (intraspecific) [1] şi apoi monolog, dialog, limbaj colocvial
(interspecific) [2]. Ultimele trei categorii apar, de regulă, în cadrul
limbajului oral, neexcluzând însă posibilitatea apariţiei lor în cadrul
celorlalte forme, ca de exemplu: dialog scris, monolog sau dialog
interior.
Sistematizarea acestor forme se poate face şi astfel: extern şi
intern; cel extern fiind la rândul său oral (monolog/dialog), colocvial
şi scris. Caracteristicile fiecărei forme au fost studiate şi le vom reda
succint.
Limbajul oral este forma fundamentală, apărută prima dată
din nevoia oamenilor de a comunica între ei. Este un limbaj viu,
bogat, expresiv, adresativ (orientat către cineva). Expresivitatea
acestei forme este realizată printr-o serie de mijloace lingvistice
(lexico-semantice, sintactice, topice, fonetice) şi extralingvistice
(mimică, gesturi, postură). Toate aceste mijloace sunt folosite în
funcţie de conţinutul şi destinaţia limbajului. Datorită bogăţiei sale,
limbajul oral poate fi mai puţin organizat, cu discontinuităţi, eliptic,
în mod diferit însă la cele trei forme (variante) de limbaj oral.
Aceste variante, fixate în funcţie de numărul particularităţilor,
sunt: monologul, dialogul şi limbajul colocvial. Forma monologată şi
cea colocvială sunt mai greu de realizat. Cea colocvială implică
dificultăţi de coordonare generală. Limbajul colocvial desfăşurat
spontan, apare tendinţa de sinergie (cor vorbit) sau de comunicare
competitivă. Contagiunea afectivă şi schimbările cognitive imediate
256
duc la tendinţa de exprimare simultană, neordonată. Ordinea se poate
obţine prin coordonare bazată pe înţelegere mutuală sau prin funcţia
de „dispecer” a unuia dintre participanţi. Limbajul colocvial este
semiorganizat, desfăşurându-se „hic et nunc”. Spre deosebire de el,
monologul este mai dificil, datorită autocoordonării, autocontrolului
general.
Dialogul, în care cei doi parteneri îşi schimbă rolul pe rând,
este forma cea mai facilă de organizare; fără a pierde spontaneitatea,
cei doi, în egală măsură participanţi activi, capătă un fond de
experienţă comun, de aceea el poate fi aluziv, indirect, prescurtat.
Limbajul scris, apărut ulterior celui oral, a permis omului
conservarea şi transmiterea peste timp a cunoştinţelor acumulate, a
ideilor, a trăirilor. În realizarea sa concretă, dificultatea constă în
exigenţa lexicală şi gramaticală care se impune şi sărăcia mijloacelor
expresive. Dificultăţile sporite fiind cunoscute, calitatea realizării
constatate duce la aprecieri deosebite din partea celui ce
recepţionează acest limbaj la adresa celui ce îl emite.
Limbajul interior se desfăşoară fără manifestări exterioare
vizibile pentru altă persoană, el se desfăşoară în „forul interior”,
subiectiv, este un limbaj pentru sine, condensat, comprimat,
desfăşurat în mare viteză, centrat pe semnificaţii, acţiuni şi calităţi
(predicativitate – se reunesc simţul logic cu cel gramatical al noţiunii
de predicat).
Desfăşurat şi el în mai multe forme (automatizată, pasivă,
anticipativă, vorbire internă), este cel mai strâns legat de gândire,
devenind un instrument de realizare a acestuia.
Toate cele afirmate mai sus arată implicarea limbajului în
ansamblul activităţii psihice, activitate sistemică ce duce la realizarea
conştiinţei. Deseori a fost subliniat rolul limbajului pentru activitatea
psihică conştientă. Funcţionarea sistemului psihic în timp duce la
organizarea lui (autoorganizare) într-o formă specifică, la achiziţia
257
unor constante – însuşiri sintetice care îi dau individualitatea, și, în
ultimă instanţă, la formarea personalităţii.
Rolul deosebit al limbajului în cadrul sistemului psihic se
precizează în literatura de specialitate prin analiza funcţiilor
limbajului. Sunt citate clasificări şi ierarhizări după criterii diferite
[1].
De exemplu, A. Ombredane identifică funcţiile cu utilizările
sale şi le ierarhizează – de la primitiv şi spontan, la elaborat – în cinci
funcţii:
- afectivă;
- ludică;
- practică;
- reprezentativă;
- dialectică.
Karl Buhler evidenţiază trei funcţii: a) expresiv-emoţională
(de exprimare a unor stări, atitudini); b) conativă (de influenţare a
altor persoane); c) referenţială (designativă sau cognitivă).
Luând în considerare faptul că limbajul este, în primul rând,
comunicare, Jakson apelează la termenul de centrare a mesajului pe
una sau alta dintre componente, rezultând următoarele funcţii:
- expresiv-emoţională (centrare pe emiţător);
- conativă sau persuasivă (centrare pe destinatar);
- denotativă reprezentativă (centrare pe referent);
- poetică (centrată pe mesajul însuşi);
- fatică (centrată pe canalul de comunicare);
- metalingvistică (centrare pe cod).
În psihologia românească sunt analizate opt funcţii ale
limbajului: comunicativă, expresivă, reprezentaiv-simbolică,
cognitivă, dialectică, ludică, reglatorie, persuasivă.
Aceste funcţii se interpretează în blocuri funcţionale în care
una sau alta poate deveni dominantă. E un sistem de funcţii în care
258
unele sunt principale, distincte şi altele auxiliare. În cuplul
comunicativ-expresiv, dominantă e funcția comunicativă, în cuplul
reprezentativ-cognitiv-dialectic, dominantă e cea cognitivă, ultimele
trei având ca dominantă funcţia reglatorie.
Argumente în favoarea participării limbajului la dezvoltarea
psihică şi la formarea personalităţii sunt aduse şi de cercetările
logopedice privind aspectele destructurării, întârzierii, nedezvoltării
limbajului. Tulburările de limbaj, clasificate în mai multe categorii
[1], au consecinţe, în primul rând, în planul dezvoltării intelectuale.
Progresul realizat de gândire prin limbaj şi, reciproc de altfel, efortul
pe care limbajul îl solicită gândirii devin evidente prin regresul
suportat de gândire dacă limbajul tinde să dispară [2]. „Efectele apar
şi în plan comportamental, şi în cel al personalităţii, în funcţie de
gravitatea lor, iar progresele obţinute prin terapia de recuperare
logopedică au efecte directe asupra… revenirii subiectului la starea
de evoluţie normală în întregul psihism uman” [3].
Limbajul folosit în mediul educaţional organizat influenţează
întreaga dezvoltare psihică: cognitivă (sistemele operaţionale şi
volumul informaţional), motivaţională (structurarea pe niveluri),
afectivă (inclusiv modul de exprimare a ei), volitivă (calităţile),
deprinderile, atenţia (calităţile ei). Se modelează manifestările
temperamentale, se descoperă şi se dezvoltă atitudinile, se stimulează
imaginaţia şi se formează atitudinea creativă. Se produce orientarea
către valorile recunoscute şi susţinute de societate. După cum
observăm, dezvoltarea psihică vizează, în ultimă instanţă, formarea
personalităţii.
Până acum am subliniat importanţa limbajului mai mult
intrasistemic, dar nu putem omite faptul că acest sistem se formează,
se constituie în ontogeneză (sistem evolutiv) prin procese extrem de
complexe. Formaţiunile psihice superioare sunt modelate din afară
înăuntru, sunt interiorizate, devin proprii subiectului, se
259
perfecţionează prin exersare, articulându-se în sistem. Sistemul
psihic uman, indiferent la ce nivel de dezvoltare se află, este un
sistem deschis, progresând numai prin relaţiile informaţionale pe care
le întreţine cu mediul şi, în primul rând, cu mediul sociocultural.
La confluenţa dintre biologic şi sociocultural, fenomenele
psihice îşi iau conţinutul informaţional şi modalităţile de operare din
interacţiunile permanente cu mediul. Premisele ereditare nu sunt
dezvoltate şi valorificate decât beneficiind de un „mediu de
incubaţie” sociocultural.
Încă de la naştere, omul trăieşte într-un astfel de mediu; pe
parcurs, cercul relaţiilor sociale se lărgeşte din ce în ce mai mult.
Omul învaţă permanent, însuşindu-şi comportamentul instrumental,
modelele de acţiune elaborate sociocultural. Dar cea mai importantă
achiziţie şi cale de modelare a sa o constituie comunicarea verbală.
Încă înainte de a o folosi activ, sunt însuşite o serie de semnificaţii,
înţelesuri ale cuvintelor, prin asociere cu anumite obiecte, mai întâi
simple, apoi din ce în ce mai complexe. Însuşindu-şi treptat codul
lingvistic şi modul de formare a cuvintelor, de folosire a lor, limbajul
devine instrument al formării şi dezvoltării lui cognitive.
Influenţele externe produc restructurări interne atât în ordine
cognitivă, cât şi volitiv-acţională. Întreaga evoluţie a limbajului se
realizează prin interiorizări, exteriorizări şi iarăşi interiorizări la
nivele din ce în ce mai înalte.
Însuşirea limbajului face posibilă comunicarea cu societatea
şi, prin aceasta, accesul la cunoştinţele deţinute de colectivităţile
sociale, dar şi la cele acumulate de omenire în decursul evoluţiei sale,
în special prin însuşirea limbajului scris.
Tot prin comunicare se însuşesc cerinţele concrete ale
existenţei sociale, normele de conduită, valorile culturale date de
tradiţii sau de noile valori ale progresului.

260
 Limbajul este folosit şi în scopul comunicării şi, mai departe,
al formării, modelării de către societate, mai întâi în mediul familial
care înconjoară copilul nu numai cu afecţiune, dar şi cu o atmosferă
saturată verbal. H. Delacrix spunea despre acest lucru, folosind o
expresie plastică: „copilul se scaldă în limbaj, care i se oferă din toate
părţile şi aproape în toate ocaziile” [1].
Cercetările în domeniul logopediei, psihologiei copilului arată
că acest lucru este important; tulburări ale limbajului oral au drept
cauză lipsa acestui mediu lingvistic timpuriu (de exemplu, copiii
crescuţi de persoane surdomute).
Odată cu primele emisiuni sonore, începe procesul de
constituire a limbajului oral, perfecţionat permanent sub aspectele
formale şi de conţinut semantic prin modele folosite de cei apropiaţi.
Rolul familiei în dezvoltarea şi influenţarea copilului rămâne mare şi
profund toată viaţa, chiar când acesta va fi influenţat şi de alte
grupuri sau medii socioculturale, organizate sau nu.
Formarea copilului continuă şi creşte odată cu intrarea lui în
mediul educaţional organizat: grădiniţa şi şcoala. Influenţarea pe cale
verbală creşte dependent de numeroasele obiective educaţionale
propuse: dezvoltarea intelectuală, creşterea bagajului de cunoştinţe,
dar şi a instrumentelor cunoaşterii, printre care şi limbajul propriu-
zis: vocabular, structură gramaticală tot mai aptă să exprime idei,
relaţii complexe, apoi comportamentul moral, regulile convieţuirii în
societate, valorile culturale.
Însuşirea limbajului scris măreşte influenţa societăţii asupra
copilului pe toate planurile dezvoltării psihice. În primul rând, textul
scris este un model de organizare a ideilor, faţă de limbajul oral (mai
puţin organizat), apoi, prin scris, copilul are acces la tot ce au gândit,
au imaginat, au trăit generaţiile anterioare. Cărţile prezintă experienţe
multiple de viaţă.

261
 Textul scris este o permanenţă asupra căreia omul poate
medita, poate face aprecieri, poate transpune în limbaj propriu ceea
ce are valoare formativă deosebită. În funcţie de tipul mesajului scris
(ştiinţific, artistic-literar, informativ-jurnalistic), scrisul se adresează
cu ponderi diferite intelectului sau afectivităţii, poate stârni
imaginaţia.
„Limbajul joacă rolul unei pârghii sociale, al unui mijloc de a
acţiona direct, prin semnale, asupra celorlalte persoane” [1], dar
această acţiune este condiţionată de mai mulţi factori.
Comunicarea are „un aspect bipolar caracteristic ce n-ar
trebui să fie niciodată pierdut din vedere” [2]. Acest lucru înseamnă
că atât cel care transmite, cât şi cel care primeşte sunt fiinţe umane
cu caracteristici distincte, mesajul presupunând codificare şi
decodificare, o situaţie sau un context general al comunicării şi un
context al fiecărui participant. Deci influenţele verbale îşi vor atinge
scopul dacă se ţine seama de capacitatea de înţelegere, de nivelul
dezvoltării deja atins de cel căruia îi este adresat.
Ţinând cont de faptul că mesajul transmite nu numai
conţinutul dorit, dar şi date despre capacităţile, atitudinile celui ce
transmite, în primul rând, mesajul se cere a fi corect ca organizare
logică – să exprime adecvat ideile dorite, în al doilea rând, mijloacele
expresive să fie adecvat alese, în sprijinul ideilor, pentru că, în caz
contrar, ele vor denatura intenţiile şi, mai grav, vor influenţa în sens
negativ. Contextul are un rol însemnat [1]: el impune limitele
posibilelor variaţii, individualizează şi completează sensul, creează
semnificative transformări sau poate orienta către o semnificaţie
greşită.
Date importante despre rolul limbajului în formarea psihică
sunt oferite de psihologia copilului care analizează pe etape această
evoluţie şi factorii responsabili (ereditate – mediu – educaţie),

262
accentul căzând pe direcţionarea premiselor ereditare de către
cerinţele educaţiei şi culturii.
Dintre autorii care s-au preocupat de această problemă,
Ursula Şchiopu şi Emil Verza îi mai citează pe I. Popescu Teiuşan,
C. Georgiade, apoi Al. Roşca, A. Chircev, Şt. Teodorescu, A.T.
Bogdan.
A. Gessel afirma că „dezvoltarea psihică este animată de
o forţă mai mare decât a energiei atomice (…), dar direcţionată pe
cerinţele mediului cultural”.

Bibliografie
1. Allport, G. W. Structura și dezvoltarea personalității.
București: EDP, 1981.
2. Debesse, M. Psihologia copilului de la naștere la
adolescență. București: EDP, 1970.
3. Slama-Cazacu, T. Cercetări asupra comunicării. București:
Editura Academiei, 1973.
4. Schiopu, U., Verza, E. Psihologia vârstelor – ciclurile vietii.
București: EDP, 1981.
5. Schiopu, U., Verza, E. Adolescența – personalitate și limbaj.
București: Albatros, 1969.
6. Verza, E. Conduita verbală a școlarului. București: EDP,
1973.
7. Wallon, H. Evoluția psihologică a copilului. București: EDP,
1985.

263