ATLANTIDA

Atlantida (în greacă, Ἀτλαντὶς νῆσος, "insula lui Atlas") este numele unei insule legendare
menționate pentru prima oară în două dialoguri ale lui Platon, Timaios și Critias.[1] Atlantida a
coexistat o perioadă de milioane de ani, cu Lemuria, un alt continent care se întindea pe actuala
zonă a oceanului Pacific și a Oceanului Indian, și pe o parte a Africii și Europei de astăzi.

În relatarea lui Platon, Atlantida cunoscută și sub numele de insula Poseidonis, era o putere
navală, cu baza pe o insulă sau continent aflată dincolo de coloanele lui Hercule (strâmtoarea
Gibraltar), care a cucerit regiuni întinse din Africa și Europa de Vest. Atlantida a fost locuită de
oameni din toate cele patru rase omenești, albă, roșie, galbenă și neagră. După o încercare
eșuată de invadare a Atenei, Atlantida s-a scufundat în ocean. Acest eveniment s-ar fi petrecut
cu 9.000 de ani înainte de Solon (aproximativ 9.500 î.Hr.)

Atlantida din dialogurile lui Platon este de obicei considerată un mit creat de acesta pentru a-și
pune în evidență teoriile sale politice. S-a avansat ipoteza că sursele de inspirație se află în
momente din istorie, ca erupția de pe Thera sau războiul troian, ori din evenimente
contemporane lui, ca distrugerea așezării Helike în 373 î.Hr. sau invazia eșuată a Siciliei de
către atenieni din 415 - 413 î.Hr.

Posibila existență a unei Atlantide reale a fost intens dezbătută încă din antichitate, dar a fost de
obicei respinsă. Puțin cunoscută în evul mediu, legenda a fost redescoperită de umaniști în
perioada modernă. În prezent, Atlantida se regăsește în cultura populară, de la opere științifico-
fantastice la filme și jocuri video, iar studiul existenței sale face obiectul unei noi științe, numită
atlantologie.
Mitul Atlantidei

Cea mai interesantă teorie susţine plasarea Atlantidei pe insula Thira (Santorin) şi a
fost distrusă de erupţia violentă a vulcanului. Arheologii au scos la lumină un oraş
înfloritor, cu case înalte şi cu picturi de o frumuseţe nepieritoare. Creatorii
capodoperelor au fost cretanii civilizaţiei minoice, aceiaşi care au ridicat palatele
impresionante de pe insula metropolă.

Teoria nu ţine cont însă de faptul că puterea Atlantidei era dată de o federaţie de
cetăţi. Nu se poate să fi existat pe micuţa insulă Santorin zece oraşe înfloritoare.
Părerea mea personală este că federaţia minoică era grupată în actualele insule
Ciclade.

Cum a dispărut splendida civilizaţie? Erupţia vulcanului din insula Thira a fost
catastrofală şi mult mai puternică decât cea din 1883 a vulcanului Krakatoa. Un oraş
portuar înfloritor a fost pur şi simplu pulverizat în explozie şi doar egiptenii au mai
păstrat ceva din amintirea localităţii. Platon aminteşte insistent de existenţa unei
câmpii întinse, plină de oameni harnici şi care obţineau câte două recolte în fiecare an
prin practicarea irigaţiilor. Insulele Ciclade nu prea sunt generoase cu câmpiile, dar ele
există din abundenţă. Unde? Să analizăm aceleaşi hărţi ale regiunii. Harta realizată de
National Geografic la scara 1 mm=1, 72 km prezintă insulele Tinos, Siros, Mikonos,
Naxos, Ios, Paros, Sikinos şi Thira ca fiind vârfurile unui relief submarin relativ plat
cu adâncimea de cel mult 200 m. Şi celelalte insule din Marea Egee sunt înconjurate
de câmpii subacvatice generoase. Cum au decurs evenimentele? Un seism puternic,
produs primăvara dacă se ţine cont de faptul că rezervele de hrană din amfore erau pe
terminate, a dus la punerea în activitate a vulcanului. Erupţia n-a fost explozivă, dar a
provocat suficientă panică pentru ca populaţia să părăsească în grabă insula. Lipsa
cadavrelor confirmă teoria. Nu după multă vreme s-a produs un cutremur catastrofal
care a dus la scufundarea câmpiei. Fenomene de coborâre bruscă a coastei se produc şi
astăzi în zona răsăriteană a Mediteranei. Un tsunami a spulberat tot ce a fost în zona
porturilor şi a regiunilor mai înalte. Seismul din 1956 de 7, 7 grade pe scara Richter a
dus la un val înalt de până la 25 m în zona Cicladelor5. Totul a fost măturat în valuri.
Vulcanul Thira s-a reactivat, a explodat şi piatra ponce a plutit multă vreme pentru a
acoperi locul dramei6. Nu este exclus ca să fi fost ajutat şi de vulcanii subacvatici din
apropiere, cel mai cunoscut fiind Kolumbo. Asasinii tăcuţi pândesc şi astăzi la doar
câţiva paşi sub valurile agitate. Apoi s-a aşternut uitarea. Grecii au ocupat insulele şi
au trăit tot cu spaima cutremurelor. Nu trebuie să uităm un fapt interesant oferit de
mitologie. Înfloritoarea civilizaţie atlantă a fost întemeiată de către zeul Poseidon,
intrat în conştiinţa generaţiilor drept stăpânul mărilor. Fratele lui Zeus mai aveau un
atribut ce-l făcea deosebit de venerat:era stăpânul seismelor. Cum în zona Thira este
 un puternic focar seismic şi vulcanic, locuitorii minoici aveau de ce să se închine
mâniosului zeu.

Un alt argument al plasării miticului continent în Ciclade ar fi şi modul în care era

construită cetatea principală. Platon scrie despre pietrele roşii, albe şi negre folosite
pentru a se realiza diferite efecte cromatice. Vulcanul Santorin oferă exact aceleaşi roci

.Seria cutremurelor şi erupţia n-au afectat neapărat în mod direct insula Creta, dar a
scăzut masiv comerţul maritim. Multe corăbii au fost nimicite în timpul cataclismului.
Au început să lipsească marinarii. Cenuşa vulcanică a distrus vegetaţia din insule, iar
Creta nu mai avea suficienţi arbori pentru corăbii. Lipsa resurselor a dus la frământări
interne, ceea ce a provocat în mod firesc deschiderea porţilor pentru invadatorii greci.
Aceştia au preluat religia cuceriţilor şi marile palate au rămas doar în mitologie drept
labirinturi.

Abordări ale problemei Atlantidei în istorie

În antichitate

Platon (stânga) cu Aristotel

(detaliu din tabloul Școala ateniană de Rafael, Vatican, 1509)

În afară de cele două dialoguri ale lui Platon, nu mai există alte surse primare antice despre
Atlantida, lucru care înseamnă că fiecare menționare a ei are la bază textele lui Platon.
Atlantida a fost considerată ficțională de mulți filozofi antici, cum ar fi Aristotel (după Strabon)[4].
Alții au considerat-o o relatare bazată pe un fapt real. [5] Filozoful Crantor, un discipol al lui
Xenocrate, care era la rândul lui discipol al lui Platon, a încercat să demonstreze existența
Atlantidei. Comentariul său asupra lui Timaios s-a pierdut, dar un alt istoric, Proclus, relatează
călătoria acestuia în Egipt, la trei sute de ani după Solon. La templul lui Neit din Sais el ar fi găsit
coloane acoperite de hieroglife, în care istoria Atlantidei apărea așa cum o relatase Platon. [6]
Tot Proclus citează un text din Etiopica[7] scrisă de Marcellus, care ar fi menționat că în trecut
existau în Oceanul Atlantic șapte insule consacrate zeiței Persefona și alte trei insule uriașe,
consacrate lui Hades, Amon și respectiv Poseidon. Insula Atlantida, consacrată lui Poseidon, era
cea mai mare, și deținea supremația peste toate celelalte.. [8] Marcellus nu a fost identificat până
în prezent.
Relatarea lui Platon a fost sursă și pentru imitații parodice: istoricul Teopompus din Chios descrie
un ținut în ocean numit Meropis. Această descriere, inclusă în Cartea a opta din Philippica,
conține un dialog între regele Midas al Frigiei și Silene, în care acesta din urmă prezintă locuitorii
insulei ca având talia dublă față de cea a oamenilor obișnuiți și care trăiesc de două ori mai mult.
Ei locuiau în cetăți uriașe, și ar fi trimis a armată de zece milioane de luptători pentru a cuceri
Hiperboreea, însă când au aflat că aceștia, inferiori în ochii lor, erau cei mai norocoși oameni de
pe pământ, au renunțat la planurile lor.[9]. Heinz-Günther Nesselrath a afirmat că acestea și alte
detalii ale poveștii lui Silene reprezintă o exagerare a relatării Atlantidei, pentru a ridiculiza ideile
lui Platon.[10]
Zoticus, un filozon neoplatonist din secolul al III-lea d.Hr. a scris un poem epic pe baza relatării
lui Platon.[11]
În lucrarea sa Varia Historia, Aelian spune despre o convorbire între regele frigienilor și Silenus,
în cadrul căreia cel de-al doilea se referea la existența unui mare continent, dincolo de Atlantic,
mai mare decât Asia, Europa și Libia la un loc.
Diodorus Siculus povestește că fenicienii au descoperit „o insulă mare în Oceanul Atlantic,
dincolo de stâlpii lui Hercule, la câteva zile de navigat de pe coasta Africii”.
Istoricul Ammianus Marcellinus, în secolul al IV-lea d.Hr., a scris, bazându-se pe o operă
pierdută a lui Timagenes, un istoric din secolul I î.Hr., că druizii din Galia susțin că unii locuitori ar
fi migrat din ținuturi îndepărtate. Această relatare a fost interpretată ca descrierea sosirii unor
refugiați în urma scufundării Atlantidei; afirmația lui Ammianus “ Drasidae (druizii) spun că o
parte a populației este indigenă (băștinașă), dar alții au migrat din insulele și ținuturile de dincolo
de Rin" (Res Gestae 15.9), a fost interpetată de alții ca indicând sosirea acestor imigranți din
nord și est, nu din Oceanul Atlantic, aflat la vest. [12]

În evul mediu[modificare | modificare sursă]

În evul mediu, relatările despre Atlantida lipsesc aproape complet, o excepție fiind geograful
Kosmas Indicopleustos din Alexandria, care credea că Atlantida este țara celor zece dinastii care
ar fi guvernat pământul înaintea potopului lui Noe[13]. Neabordarea problemei Atlantidei în evul
mediu a fost explicată ca datorându-se influenței lui Aristotel asupra învățaților perioadei, și mai
ales influenței bisericii catolice, care vedea Atlantida ca pe o erezie, pe motiv că în Biblie nu
apărea nimic legat de ea.[14]

În perioada Renașterii

În 1582 Loys le Roy scrie în prefața unei traduceri a dialogului Timaios că pune relatarea lui
Platon pe seama dorinței acestuia de a arăta vechimea lumii și de a-și glorifica patria [15].
Romanul din 1627 al lui Francis Bacon, Noua Atlantidă descrie o societate utopică pe coasta de
vest a Americii. Un personaj al romanului face o descriere a Atlantidei care seamănă cu cea a lui
Platon, și o așază în America (nu e clar dacă se referă la America de Nord sau de Sud).
În 1675, suedezul Olaf Rudbeck a pretins că Suedia este veritabila Atlantidă, Upsala fiind
capitala ei.[16]
The Chronology of the Ancient Kingdoms Amended a lui Isaac Newton din 1728 studiază mai
multe legături mitologice cu Atlantida. [17]

În epoca modernă
În epoca modernă, teoriile despre Atlantida s-au înmulțit. În ultima jumătate a secolului al XIX-
lea, s-a propus existența unei relații între civilizațiile aztecă și maiașă și Atlantida.

Ignatius L. Donnelly, membru al Congresului Statelor Unite ale Americii, autorul unei cărți despre
Atlantida.

În 1882 a apărut Atlantis: the Antediluvian World (Atlantida: Lumea de dinaintea potopului) de
Ignatius L. Donnelly, care a stârnit interes în problema Atlantidei. Donnelly a încercat să
demonstreze că toate marile civilizații din antichitate aveau la origine civilizația neolitică a
Atlantidei.
Evoluția științei, în special ideea de deriva continentelor, a redus puternic probabilitatea
existenței în trecut a unui continent în Atlantic. Au apărut alte ipoteze, în care Atlantida era
localizată în America, Caraibe, Europa de Nord, Africa sau chiar Asia
La mijlocul anilor '50 Charles Hapgood susține pentru prima oară "teoria deplasamentului
scoarței terestre", prefațată și sprijinită teoretic de însăși Albert Einstein la acea vreme, care
demonstrează că la fiecare cca 13000 de ani greutatea calotelor polare distribuite neuniform fața
de axa de rotație a Pământului face ca întreaga litosferă (asezată pe miezul lichid) să se
repoziționeze în funcție de noul centru de greutate, ultima asemenea repoziționare petrecându-
se cu 13000 de ani în urmă. Aceast ultim "deplasament" ar fi scos Atlantida din zona temperată,
aruncând-o în întregime în interiorul arcului polar sudic. Aceasta teorie este sprijinită de mai
multe argumente, doar unul dintre acestea fiind descrierea lui Platon despre Atlantida ca fiind o
insula de dimensiuni uriașe, situata în mijlocul oceanului planetar (pe vremea lui Platon numit
Atlantic), condiție căreia i se supune doar continentul Antarctic, care - din perspectiva "lumea
privita de la polul sud" - e intr-adevar înconjurat de un singur ocean, deși din perspectiva
tradițională par a fi mai multe.

Relatări similare
În Egiptul antic[modificare | modificare sursă]
În Cartea morților din Egiptul Antic se spune că sufletele celor morți se duc departe înspre apus,
până în țara Amenti sau Aaru[19].

În antichitatea greco-romană[modificare | modificare sursă]

Insule îndepărtate situate în Oceanul Atlantic apar și la alți autori antici, sub alte nume, fiind
considerate de unii autori ca fiind unele și aceleași cu insula (insulele) Atlantidei [20]Pausanias
vorbește despre un arhipelag aflat în Oceanul Atlantic, pe care îl numește Satyrida[21]. În Moralia,
Plutarh menționează insula Ogigia înainte de care se mai găseau trei insule mari, și dincolo de
care se găsea insula continent Saturnia. [22]. Despre Ogigia vorbește și Homer în Odiseea,
epopee în care acesta descrie și insula Scheria a feacilor[23], care se aseamănă în unele privințe
cu Atlantida [24]. În cântecele lui Orfeu apare menționată insula Lictonia, distrusă de Poseidon cu
o lovitură de trident[25]. Diodor din Siciliadescrie și el o insulă mare dincolo de Coloanele lui
Heracles[26].

În lumea arabă[modificare | modificare sursă]

Geografii arabi vobesc și ei despre insule situate în Oceanul Atlantic, care prezentau puncte
comune cu legenda Atlantidei.[27].

În evul mediu european[modificare | modificare sursă]

În evul mediu au existat o serie de legende despre insule misterioase în Atlantic și tărâmuri
scufundate, care, deși nu se bazau pe relatarea lui Platon, au fost considerate de unii critici ca
având aceeași bază istorică.[27]. Astfel, insula Avalon din legenda regelui Arthur, insulele mitice
Antilia, a Sfântului Brandan sau Fortunate, Brazil, ori ținuturile Lyonesse, Mayda, cetatea Ys au
fost elemente ale unor legende medievale ce au circulat în epocă, unele fiind considerate mult
timp reale. Insula Sfântului Brandan era plasată pe unele hărți până în secolul al XVIII-lea, iar
Insula Verde a bascilor s-a menținut pe hărțile maritime engleze până în 1843 [28]

În America[modificare | modificare sursă]

În Codexul Popul-Vuh al maiașilor se spune că strămoșii acestora ar fi venit în trecut dintr-o țară
situată departe în răsărit[29]. De asemenea, în Venezuela trăiește un trib în mijlocul pădurii
ecuatoriale, într-un sat numit Atlan, care păstrează amintirea unei catastrofe ce ar fi distrus patria
strămoșilor lor, care era o insulă din Oceanul Atlantic [30]. În Codexul Tira al toltecilor se
menționează mai multe triburi care au venit dinspre răsărit și s-au răspândit până la Oceanul
Pacific. Patria lor era o insulă muntoasă, unul dintre munți fiind înconjurat de un zid și de un
canal, amintind astfel de descrierea lui Platon

10 teorii despre Atlantida

10. Atlantida este fictiva

Majoritatea oamenilor de stiinta si a istoricilor sunt de parere ca povestea lui

Platon este fictiva, fara nicio baza reala, si ca nu a fost creata cu scopul de a
comunica o realitate. Se pare ca datele oferite in Critias si Timaeus nu coincid
cu realitatea - se spune ca "atlantidienii" au fost cucertiti de o alinta intre greci
 si popoarele de la Est de Mediterana cu 12.000 de ani in urma, moment in care
primele popoare nu reusisera sa ajunga inca in zona presupusei Atlantide.

9. Atlantida era fictiva, insa nu si teoria potopului

Platon face numeroase referinte la un mare potop care a avut loc cu mii de ani
inainte de vremea lui si care a distrus aproape toata lumea, lasand doar o mica
parte din populatie in viata. Pornind de la acest aspect, sa fie oare povestea
Atlantidei reala, pierduta sub inundatiile cauzate de incheierea Erei Glaciare?
Sau de impactul nimicitor al unui meteorit cazut in ocean?

8.Continentul din Atlantic pierdut in catastrofa naturala

In cartea sa "Atlantis, the Antediluvian World", Ignatius Donnelly scria in 1882

ca Atlanticul nu era foarte adanc si ca putea naste continente pe alocuri.
Oceanografia moderna a contrazis aceasta teorie recent. Multi insa cred in
continuare in aceasta teorie, datorita mentinunii lui Platon potrivit careia locul
exista dincolo de Gibraltar, adica in mijlocul Atlanticului.

7. Explozia insulei vulcanice Thera si cretanii Epocii de Bronz

O teorie populara este ca Platon se referea la un popor antic ce locuia Creta,

care a disparut masiv in urma exploziei vulcanice din insula Thera (Santorini
de astazi), din 1600 i.Hr. Explozia a produs valuri atat de inalte incat sa faca
pagube importante in tot bazinul mediteranean. Ipoteza se formuleaza, astfel,
cum ca filosoful se referea la acea catastrofa, intr-o forma idealizata.
6. O repovestire mitologica a inundatiei Marii Negre

Alta teorie spune ca Atlantida si marele potop mentionate de Platon sunt o

forma mitologica a unui alt eveniment istoric ce a avut loc cu mii de ani inainte
de Platon: deschiderea Bosforului si inundareaMarii Negre in jurul 5.600 i.Hr. A
fost demonstrat ca un numar de civilizatii infloritoare traiau pe malurile Marii
Negre, care atunci era doar un lac, pe jumatate din cate este acum de mare.
Fiecare dintre aceste popoare au nascut cate o varianta a povestii, nascand
astfel legenda pe care a scris-o Platon.

5. O Antarctica mai temperata

Sugestia controversata a lui Charles Hapgood spune ca scoarta Planetei

migreaza ocazional, la cateva milenii. Astfel, la un moment dat, Antarctica se
afla mult mai la nord decat se afla acum, mai temperata si populata. Migrarea
ulterioara catre sud a distrus populatia sa si a inghetat continentul.
4. Referirea la antica Lemurie

Nu doar grecii credeau intr-o civilizatie insulara antica si pierduta. Indienii si

asiaticii aveau si ei Lemuria, o civilizatie antica ce se presupune ca a trait in
Oceanul Indian. O teorie spune ca Madagascar si India apartineau unui
continent mai mare, idee bazata pe descoperirile biogeografice din zona. Stiinta
placilor tectonice nu a dovedit plauzibila aceasta teorie: desi exista platoul
indian scufundat, nu exista formatiuni care sa ateste teoria.

3. Mitologicul Mu

Mu este numele dat unui continent ipotetic care ar fi existat fie in Atlantic fie in
Pacific. Se spune ca ar fi disparut la inceputurile existentei umane, iar locuitorii
sai au migrat spre celelalte continente, formand civilizatiile cunoscute de noi.
Oamenii de stiinta resping astazi teoriile unor civilizatii pierdute, precum Mu,
Atlantida sau Lemuria, pornind de la faptul ca un continent nu poate fi
scufundat sau distrus in intregime, mai ales intr-o perioada foarte scurta de
timp.

2. Atlantida era Asia de Sud-Est

Daca ne uitam la cum arata mapamondul in Era Glaciara vom vedea ca nivelul
oceanic era mult mai scazut, deoarece apa era prinsa in depozitele masive de
gheata din nord. Astfel, ceea ce noi numim azi Indonezia era inainte de topirea
calotelor glaciare un mare continent. Temperat, subtropical si masiv - locul ideal
pentru inflorirea unei civilizatii avansate, care s-a pierdut dupa Era Glaciara. Cu
siguranta aceasta teorie ar explica multe dintre similaritatile dintre structuri ca
piramide, obeliscuri, sculpturi in piatra, vazute in toata lumea.

1. Insulele Bahamas, Bermude, Azore, Canare

Idea ca Platon se referea la o locatie din Atlantic se mentine inca, asa ca

aproape fiecare dintre insulele din zona coastelor estice ale Americii si pana
spre vestul Europei si Africii au fost privite ca potentiale Atlantide. Niciuna
dintre ele insa nu dovedeste ca ar fi sustinut vreodata o civilizatie avansata.
Doar in cazul insulelor Bahamas, datorita descoperirii unui zid (sau sosea
pavata) in Insula Bimini, s-a putut formula o ipoteza. Insa geologii spun ca este
doar o formatiune naturala.

Despre Atlantida exista foarte multe teorii care inca nu au fost descoperite ca
fiind adevarate sau false.Cu toate acestea ramane unele dintre cele mai
frumoase mituri si regiuni pierdute.
-SFARSIT-