Sunteți pe pagina 1din 414

1

DREPT CIVIL

I. ACTUL JURIDIC CIVIL

Subiectul nr.1

Noţiunea actului juridic. Clasificarea actelor juridice după numărul


părţilor, după scopul urmărit la încheierea lor, după efectul lor,
după importanţa (gravitatea lor) şi după conţinutul lor.

Codul civil nu cuprinde o definiţie a actului juridic, după cum nu


conţine nici o reglementare generală a actului juridic civil, ci numai pentru
convenţii, dar unele din aceste reglementări se aplică oricărui act juridic.
În lipsa unei definiţii legale a actului juridic civil, în literatura de
specialitate, actul juridic civil este definit ca fiind manifestarea de voinţă
făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte,
modifica ori stinge un raport juridic civil.
Din această definiţie rezultă că elementele caracteristice actului
juridic civil sunt următoarele:
a) prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un
subiect de drept civil (persoană fizică ori persoană juridică);
b) Manifestarea de voinţă trebuie făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice; acest element diferenţiază actul juridic civil de
faptul juridic civil săvârşit fără intenţia de a produce efecte
juridice, efecte ce se produc, însă, în virtutea legii;
c) Efectele juridice avute în vedere, prin manifestarea voinţei,
constau în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic
civil concret, element care deosebeşte actul juridic civil de actele
juridice din celelalte ramuri ale dreptului (actul administrativ,
actul de comerţ etc.).

Termenul de “act juridic civil” are în doctrină, jurisprudenţă şi chiar


în legislaţie, două sensuri.
Într-un prim sens, se desemnează însăşi manifestarea de voinţă
făcută cu intenţia de a produce efecte juridice civile. În acest sens se
utilizează şi formula nogotium juris sau negotium – cu semnificaţia de
operaţiune juridică – ex: vânzarea-cumpărarea, schimbul etc.
2

În al doilea sens, se desemnează înscrisul constatator al manifestării


de voinţă (al operaţiunii juridice însăşi), adică suportul material care
consemnează manifestarea de voinţă exprimată. Pentru acest al doilea
sens se foloseşte şi formula instrumentum probationis sau instrumentum.
Sunt situaţii în care acelaşi text legal are în vedere ambele sensuri
ale termenului “act”. În doctrină este dat ca exemplu art.689 C.civ care
arată că acceptarea (moştenirii) poate fi expresă sau tacită. Este expresă
când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau
privat (instrumentum probationis); este tacită când eredele face un act
(negotium juris), pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de
erede, şi care lasă a se presupune neapărat intenţia de acceptare.

Clasificarea actelor juridice civile:

A) După numărul părţilor

După numărul părţilor actele juridice civile se împart în acte


unilaterale, bilaterale şi multilaterale.

a) Actul juridic unilateral este acel act care constă în


manifestarea de voinţă a unei singure părţi. Sunt acte civile unilaterale:
testamentul, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, acceptarea
moştenirii, renunţarea la moştenire, oferta.
Actele unilaterale se pot subclasifica în acte supuse comunicării –
pentru a produce efecte juridice – cum ar fi oferta sau promisiunea de
recompensă şi acte nesupuse comunicării cum ar fi testamentul.

b) Sunt bilaterale actele juridice civile care necesită acordul de


voinţă a două părţi. Întră în această categorie: contractele civile de
vânzare-cumpărare, donaţia, împrumutul, mandatul, depozitul etc.

c) Sunt multilaterale actele juridice civile care implică acordul de


voinţă ce provine de la trei sau mai multe părţi. Ex: contractul de
societate.

Clasificarea actelor juridice civile în unilaterale şi bilaterale nu se


confundă cu clasificarea contractelor civile în unilaterale (cele care dau
naştere la obligaţii numai pentru una din părţi, cum este donaţia sau
împrumutul) şi bilaterale sau sinalagmatice (cele care dau naştere la
obligaţii pentru ambele părţi, cum ar fi vânzarea-cumpărarea), deoarece
3

între cele două clasificări există deosebiri esenţiale, care plecă de la chiar
noţiunea actelor, respectiv a contractelor unilaterale şi bilaterale.
Clasificarea actelor juridice civile în unilaterale, bilaterale şi
multilaterale prezintă importanţă juridică în ceea ce priveşte:
1) aprecierea valabilităţii actului juridic, deoarece în cazul actului
juridic unilateral se analizează o singură manifestare de voinţă
juridică, pe când în cazul celui bilateral trebuie verificată fiecare
dintre cele două voinţe juridice;
2) regimul juridic diferit pe care îl au viciile de consimţământ, în
sensul că eroarea este aplicabilă tuturor actelor juridice pe când
dolul şi violenţa sunt aplicabile, în principiu, doar actelor
bilaterale sau multilaterale.
3) revocabilitatea lor. Actele juridice bilaterale sau multilaterale pot
fi revocate de comun acord între părţi, pe când în cazul actului
juridic unilateral nu se poate reveni, decât în cazurile expres
prevăzute de lege.

B) După scopul urmărit

După scopul urmărit la încheierea lor actele juridice se împart în acte


cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.

a) Actele cu titlu oneros sunt acele acte juridice civile prin care
cineva procură altei persoane un folos patrimonial în schimbul unui
echivalent. Astfel de acte sunt: contractul de vânzare-cumpărare,
contractul de transport, contractul de locaţiune, împrumutul cu dobândă
etc.
Actele cu titlu oneros se împart în acte comutative şi aleatorii.
Actele comutative sunt acele acte cu titlu oneros în care părţile
cunosc sau pot cunoaşte, în chiar momentul încheierii lor, existenţa şi
întinderea obligaţiilor ce le revin; ex: contractul de vânzare-cumpărare,
contractul de antrepriză.
Actele aleatorii sunt acele acte cu titlu oneros la a căror încheiere
părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor, datorită unei împrejurări viitoare şi
incerte. Ex: contractul de rentă viageră, contractul de vânzare-cumpărare
cu clauză de întreţinere etc.

b) Actul juridic cu titlu gratuit este acel act prin care se procură
cuiva un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea a ceva în schimb; Ex:
donaţia, comodatul, mandatul gratuit, legatul.
4

Actele cu titlu gratuit se împart în liberalităţi şi acte dezinteresate.


Liberalităţile sunt acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul
îşi micşorează patrimoniul fără a urmări să primească în schimb un
echivalent; ex: donaţiile, legatele.
Actele dezinteresate sunt acele acte cu titlu gratuit prin care
dispunătorul procură un avantaj patrimonial fără a-şi micşora patrimoniul;
ex: mandatul gratuit, depozitul neremunerat, comodatul etc.

Importanţa practică a clasificării vizează următoarele aspecte:


1) regimul juridic diferit în ceea ce priveşte capacitatea de a încheia
actul, legea fiind mai exigentă în cazul actelor cu titlu gratuit;
2) în ceea ce priveşte forma lor;
3) diferenţa de regim juridic al viciilor de consimţământ ;
4) severitatea reglementării obligaţiilor părţilor mai accentuată în
cazul actelor cu titlu gratuit;
5) simplitatea reuşitei acţiunii pauliene în cazul actelor cu titlu
gratuit;
6) reguli deosebite pentru actele cu titlu gratuit în materie
succesorală.

C) După efectul lor

După efectul lor actele civile se împart în acte constitutive,


translative şi declarative.
a) Actele constitutive sunt acele acte care dau naştere la un drept
subiectiv civil care n-a existat anterior şi care se stabileşte, de regulă, la
data încheierii actului juridic; ex: ipoteca convenţională, amanetul ori gajul.

b) Actele translative sunt acele acte prin care se strămută un


drept dintr-un patrimoniu, în alt patrimoniu; ex: vânzarea-cumpărarea,
donaţia etc.

c) Actele declarative sunt acele acte care au ca efect consolidarea


ori definitivarea unui drept subiectiv care a existat anterior încheierii
actului; ex: partajul, tranzacţia.

Importanţa clasificării:
1) actele constitutive şi translative produc efecte numai pentru
viitor (ex nunc), pe când actele declarative îşi produc efectele şi
pentru trecut (ex tunc)
5

2) publicităţii imobiliare îi sunt supuse de regulă numai actele


constitutive şi cele translative;
3) numai în cazul actelor translative partea către care s-a transmis
dreptul are calitatea de având-cauză;
4) just titlu, pentru uzucapiunea de 10-20 de ani poate fi doar un act
translativ.

D) După importanţa lor

După importanţa lor actele juridice civile se clasifică în acte de


conservare, de administrare şi de dispoziţie.
a) Actul juridic de conservare este acel act care are ca efect
preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil; sunt considerate acte
de conservare toate actele juridice care au ca scop salvarea de la pieire,
cu cheltuieli minime, a unui bun sau a unui drept patrimonial; ex:
întreruperea unei prescripţii prin acţiunea în justiţie, înscrierea unei ipoteci
sau privilegiu, somaţia.

b) Actul de administrare este acel act juridic civil prin care se


realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu;
ex: culegerea fuctelor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun,
închirierea unui bun.

c) Actul de dispoziţie este acel act juridic care are ca rezultat


ieşirea unui drept sau bun din patrimoniu sau grevarea cu o sarcină reală
(ipotecă, gaj); ex: vânzarea-cumpărarea, donaţia, renunţarea la un drept.

Importanţa clasificării:
1) în materia capacităţii de a încheia actele juridice civile;
2) în materia reprezentării – legală sau convenţională;
3) în materia acceptării moştenirii;

E) După conţinutul lor

După conţinutul lor actele juridice civile se împart în patrimoniale şi


nepatrimoniale.

a) Sunt patrimoniale actele juridice care au un conţinut evaluabil


în bani. Din această categorie fac parte actele juridice ce privesc drepturile
6

reale şi de creanţă, cum sunt contractele de vânzare-cumpărare, de


transport, etc.

b) Sunt nepatrimoniale actele juridice care au un conţinut


neevaluabil în bani; ex: convenţia părţilor cu privire la încredinţarea
copiilor după divorţ.

Importanţa clasificării:
1) în materia nulităţilor;
2) în materia ocrotirii incapabilului.

Subiectul nr.2

Noţiunea actului juridic. Clasificarea actelor juridice după modul


(forma de încheiere, după momentul producerii efectelor, după
rolul voinţei părţilor, după legătura lor cu modalităţile, după
modalitatea de încheiere, după modul lor de executare, după
legătura cu cauza (scopul), după reglementarea şi denumirea lor
şi după raportul dintre ele.

Codul civil nu cuprinde o definiţie a actului juridic, după cum nu


conţine nici o reglementare generală a actului juridic civil, ci numai pentru
convenţii, dar unele din aceste reglementări se aplică oricărui act juridic.
În lipsa unei definiţii legale a actului juridic civil, în literatura de
specialitate, actul juridic civil este definit ca fiind manifestarea de voinţă
făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte,
modifica ori stinge un raport juridic civil.
Din această definiţie rezultă că elementele caracteristice actului
juridic civil sunt următoarele:
d) prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un
subiect de drept civil (persoană fizică ori persoană juridică);
e) Manifestarea de voinţă trebuie făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice; acest element diferenţiază actul juridic civil de
faptul juridic civil săvârşit fără intenţia de a produce efecte
juridice, efecte ce se produc, însă, în virtutea legii;
f) Efectele juridice avute în vedere, prin manifestarea voinţei,
constau în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic
civil concret, element care deosebeşte actul juridic civil de actele
7

juridice din celelalte ramuri ale dreptului (actul administrativ,


actul de comerţ etc.).

Termenul de “act juridic civil” are în doctrină, jurisprudenţă şi chiar


în legislaţie, două sensuri.
Într-un prim sens, se desemnează însăşi manifestarea de voinţă
făcută cu intenţia de a produce efecte juridice civile. În acest sens se
utilizează şi formula nogotium juris sau negotium – cu semnificaţia de
operaţiune juridică – ex: vânzarea-cumpărarea, schimbul etc.
În al doilea sens, se desemnează înscrisul constatator al manifestării
de voinţă (al operaţiunii juridice însăşi), adică suportul material care
consemnează manifestarea de voinţă exprimată. Pentru acest al doilea
sens se foloseşte şi formula instrumentum probationis sau instrumentum.
Sunt situaţii în care acelaşi text legal are în vedere ambele sensuri
ale termenului “act”. În doctrină este dat ca exemplu art.689 C.civ care
arată că acceptarea (moştenirii) poate fi expresă sau tacită. Este expresă
când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau
privat (instrumentum probationis); este tacită când eredele face un act
(negotium juris), pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de
erede, şi care lasă a se presupune neapărat intenţia de acceptare.

Clasificarea actelor juridice civile:

A) După modul (forma) de încheiere

După modul (forma) de încheiere actele juridice civile se împart în


acte consensuale, solemne şi reale.

a) Actul juridic consensual este acela care se încheie, sau ia


naştere prin simlamanifestare de voinţă a părţii sau părţilor, fără nici o altă
formalitate; ex: schimbul, mandatul etc.

b) Actul juridic solemn este acel act juridic la a cărui încheiere,


simpla manifestare de voinţă este insuficientă, legea cerând ca voinţa să
îmbrace o anumită formă specială. Forma specială solemnă, este cerută de
lege pentru însăşi validitatea actelor juridice respective (forma cerută ad
validitatem ori ad solemnitateam); ex: donaţia, testamentul, ipoteca
convenţională.
8

c) Actul juridic real este acela care nu se poate încheia decât dacă
manifestarea de voinţă este însoţită de predarea (remiterea) bunului; ex:
împrumutul, depozitul, gajul, darul manual.

Importanţa clasificării rezidă în aprecierea valabilităţii actelor


civile sub aspectul respectării cerinţelor de formă impuse de lege.

B) După momentul producerii efectelor


După momentul producerii efectelor actele civile se împart în acte
între vii (inter vivos) şi acte pentru cauză de moarte (mortis causa).

a) Actele între vii reprezintă majoritatea actelor juridice civile,


acestea fiind făcute, de regulă, pentru ca efectele lor să se producă în
timpul vieţii (existenţei) subiectelor de drept care le încheie; ex: contractul
de vânzare-cumpărare, contractul de mandat, de transport, de împrumut,
de depozit etc.

b) Actul pentru cauză de moarte este actul juridic civil a cărui


esenţă este faptul că nu-şi produce efectele decât la moartea autorului;
ex: testamentul, asigurarea asupra vieţii.

Importanţa juridică a acestei clasificări rezidă în ceea ce priveşte


capacitatea de a fi încheiate, ca şi în ceea ce priveşte forma în care se pot
încheia, în sensul că actele mortis causa sunt acte solemne, pe când cele
inter vivos sunt solemne numai ca excepţie.

C) După rolul voinţei părţilor


După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, actele juridice
civile se împart în acte subiective şi acte condiţie.

a) Este act subiectiv acel act juridic al cărui conţinut este


determinat prin voinţa autorului ori autorilor lui; ex: contractul de vânzare
cumpărare, schimb etc.

b) Este act-condiţie acel act juridic la a cărui încheiere părţile îşi


exprimă voinţa doar în privinţa naşterii actului, conţinutul lui fiind
predeterminat de norme de la care părţile nu pot deroga; ex: contractul de
închiriere tip, căsătoria, adopţia, recunoaşterea unui copil.
9

Importanţa clasificării constă în posibilitatea aprecierii condiţiilor


de valabilitate.

D) După legătura lor cu modalităţile


După legătura lor cu modalitatea actele juridice se împart în acte
pure şi simple şi acte afectate de modalităţi.

a) Este pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o


modalitate: termen, condiţie sau sarcină; ex: acceptarea sau renunţarea la
moştenire, actul de recunoaştere a filiaţiei.

b) Este afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o


modalitate; ex: contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauză
de întreţinere (în care este prezentat termenul), contractul de asigurare,
contractul de donaţie cu sarcină.

Importanţa clasificării se manifestă pe planul valabilităţii şi pe


acela al producerii efectelor actelor juridice civile.

E) După modalitatea de încheiere


După modalitatea încheierii lor actele juridice civile pot fi strict
personale şi acte care pot fi încheiate prin reprezentare.

a) Este strict personal actul juridic civil care nu poate fi încheiat


decât personal, fără a putea fi încheiat prin reprezentare; ex: testamentul

Importanţa clasificării:
1) constituind excepţia, normele care reglementează actul juridic
strict personal sunt de strictă interpretare şi aplicare;
2) capacitatea de a încheia acte juridice strict personale este
guvernată de anumite reguli speciale, prevăzute expres de lege;
3) problema actului stric personal nu se poate pune decât în cazul
persoanelor fizice;
4) valabilitatea actului strict personal se apreciază numai în raport
de persoana sau persoanele care îl încheie.

F) După modul lor de executare


După modul lor de executare, actele juridice civile se împart în acte
cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi acte cu executare succesivă.
10

a) Este act cu executare dintr-o dată (uno ictu) acel act a cărui
executare presupune o singură prestaţie din partea debitorului. Acest act
se mai numeşte şi act cu executare instantanee; ex: darul manual.

b) Cu executare succesivă este acel act a cărui executare


presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp; ex: contractul de
închiriere, contractul de rentă viageră.

Importanţa clasificării:
1) în privinţa efectelor produse de nulitatea actului
2) problema executării din motive de forţă majoră se pune numai în
cazul actelor cu executare succesivă;
3) în cazul actelor juridice cu executare succesivă, pentru fiecare
prestaţie curge câte o prescripţie extinctivă distinctă.

G) După legătura cu cauza (scopul)


După legătura cu cauza (scopul) distingem între actele cauzale şi
cele abstracte.

a) Este cauzal acel act juridic a căruivalabilitate implică analiza


cauzei ori scopului său; dacă scopul este imoral, ilicit ori lipseşte, însuşi
actul juridic este lovit de nulitate. Cele mai multe acte juridice sunt
cauzale.

b) Actul abstract este acela care este detaşat de elementul cauză


(scop), valabilitatea sa neimplicând analiza acestui element.; ex: actele
juridice constatate prin titlurile de valoare, adică înscrisuri care
încorporează operaţiuni juridice.

Importanţa clasificării se manifestă pe planul valabilităţii actelor


juridice, precum şi al regimului probatoriu.

H) După reglementarea şi denumirea lor


După reglementarea şi denumirea ,lor legală, se opt distinge actele
tipice (numite) şi actele atipice (nenumite).

a) Este numit (sau tipic) actul juridic civil care are o denumire
stabilită de legea civilă, precum şi o reglementare proprie; ex: contractele
de vânzare-cumpărare, donaţie, schimb, mandat etc.
11

b) Este nenumit (sau atipic) actul juridic civil care nu se bucură


de o reglementare şi de o denumire proprie; ex: contractul de vânzare-
cumpăarre cu clauză, contractele de prestări-servicii.

Importanţa clasificării se manifestă în ceea ce


priveştedeterminarea regulilor aplicabile.

I) După raportul dintre ele


După raportul dintre ele actele juridice civile se împart în: principale
şi accesorii.

a) Este principal actul juridic civil care are o existenţă de sine-


stătătoare, soarta actului nedepinzând de soarta juridică a altui act juridic.

b) Este accesoriu acel act juridic a cărui soartă juridică depinde de


soarta altui act juridic principal; ex: clauza penală, fidejusiunea, gajul,
ipoteca convenţională, arvuna.

Această clasificare prezintă utilitate în ceea ce priveşte aprecierea


valabilităţii şi eficacităţii actelor juridice civile: raportului dintre actul
accesoriu şi cel principal i se aplică adagiul: accesorium sequitur
principale.
Subiectul nr.3

Condiţiile actului juridic civil. Definiţia şi clasificarea condiţiilor.


Capacitatea de a încheia actul juridic civil.

Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este
alcătuit un asemenea act.
În literatura de specialitate şi chiar în legislaţie nu întotdeauna se
foloseşte aceeaşi terminologie, pentru a desemna componentele actului
juridic civil, utilizându-se şi expresiile “elementele actului juridic civil”,
“condiţiile de validitate”, “condiţiile de fond”, “elemente esenţiale”. Astfel
termenii “condiţie” sau elemente” se pot folosi în acelaşi sens.
În teoria actului juridic civil cuvântul “condiţie” poate avea şi
semnificaţia de modalitate a actului juridic, iar în vorbirea curentă mai
poate fi folosit în sensul de clauză a actului juridic civil.
În legislaţia civilă se utilizează termenul “condiţii” pentru a se
determina componentele actului juridic civil. Astfel, art.948 C.civ. dispune:
12

Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:


1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţii care se obligă;
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită.

Clasificarea condiţiilor:

A) În funcţie de aspectul la care se referă se disting condiţii de


fond şi condiţii de formă.
a) condiţiile de fond sunt acelea care privesc conţinutul actului
juridic civil;
b) condiţiile de formă sunt acelea care se referă la exteriorizarea
voinţei.

B) După obligativitatea sau neobigativitatea lor se disting


condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale.
a) condiţiile esenţiale sunt cele cerute pentru chiar valabilitatea
actului;
b) condiţiile neesenţiale sau întâmplătoare, sunt cele care pot fi
prezentate ori pot lipsi, fără a pune în discuţie valabilitatea actului.

C) După sancţiunea nerespectării lor se disting condiţii de


validitate şi condiţii de eficacitate.
a) condiţiile de validitate sunt cele a căror nerespectare se
sancţionează cu nulitatea actului juridic civil;
b) condiţiile eficacitate sunt acelea a căror nerespectare nu
atrage nulitatea actului juridic civil, ci alte consecinţe ca: neputinţa
dovedirii actului cu alte mijloace de probă, inopozabilitatea faţă de terţi.

D) După vocaţia lor se disting condiţii generale şi condiţii speciale.


a) condiţiile generale sunt cele ce privesc toate actele juridice
civile;
b) condiţiile speciale sunt cele ce privesc numai anumite acte
juridice civile.

Capacitatea de a încheia actul juridic civil


Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea
condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept
13

civil de a încheia actul juridic, adică de a dobândi drepturi şi a-şi asuma


obligaţii prin încheierea acestui act.
Codul civil neconţinând prevederi consacrate actului juridic civil în
general, se referă, în art.948, pct.1 la “capacitatea de a contracta”, ca o
condiţie esenţială pentru validitatea oricărei convenţii, reglementând apoi
această condiţie pe categorii de acte juridice civile – art.806-808, art.856,
art.1306, art.1706 etc). Dispoziţii privind capacitatea de a încheia acte
juridice se mai găsesc şi în Codul familiei.

Principiul capacităţii de a încheia acte juridice şi excepţia


incapacităţii
În materia încheierii actelor juridice civile, principiul ori regula este
existenţa capacităţii de a încheia actul juridic civil (excepţia fiind
incapacitatea). Altfel spus, subiectele de drept civil, atât persoanele fizice
cât şi persoanele juridice, au capacitatea să încheie actul juridic civil.
Acest principiu se desprinde din art.6, alin.1 din Decretul 31/1954:
“Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit în tot
sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile stabilite de
lege”.
Pentru persoanele juridice, regula capacităţii de a încheia acte
juridice civile este subordonată principiului specialităţii capacităţii – art.34
din Decretul 31/1954.
Sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, în timp ce
capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discernământul este o
stare de fapt (de facto); capacitatea izvorăşte numai din lege pe când
discernământul este de natură psihologică.

Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile


Aşa cum rezultă din art.6, alin. 1 din Decretul 31/1954 şi din art.950
C.civ. excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile trebuie să fie
expres prevăzută de lege. Fiind vorba de o excepţie de la regulă, orice
dispoziţie legală care instituie asemenea incapacităţi este de strictă
interpretare şi aplicare.
Subiectul nr.4

Consimţământul şi condiţiile sale

Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi


generală a actului juridic civil, care constă în hotărârea de a încheia un act
juridic civil, manifestată în exterior.
14

Termenul de consimţământ este folosit în două sensuri diferite.


Într-un prim sens prin consimţământ se înţelege manifestarea
unilaterală de voinţă a autorului actului juridic unilateral sau voinţa fiecărei
părţi în actele bilaterale şi multilaterale.
Într-un al doilea sens, prin consimţământ se înţelege acordul de
voinţă al părţilor – art.969, alin.2 C.civ.
Pentru a fi valabili, consimţământul trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
1) să provină de la o persoană cu discernământ;
2) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
3) să fie exteriorizat;
4) să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ

1) Consimţământul să provină de la o persoană cu


discernământ
Persoana care încheie un act juridic trebuie să aibă puterea de a
aprecia, a discerne şi a dori efectele încheierii unui act juridic, deci,
persoana trebuie să aibă discernământ, pentru a delibera în cunoştinţă de
cauză.
Această condiţie nu se confundă cu existenţa capacităţii, întrucât
capacitatea este o stare de drept, pe când discernământul este o stare de
fapt.
Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu – prezumată că
are discernământ juridic.
Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani, cel
pus sub interdicţie judecătorească) - sunt prezumate a nu avea
discernământ.
Minorul între 14 şi 18 ani – discernământ în curs de formare.
Persoana juridică – are totdeauna discernământ.
Există situaţii ca persoanele prezumate a avea discernământ sunt
totuşi, în fapt, lipsite temporar de discernământ – cazuri de incapacitate
naturală – datorate beţiei, hipnozei etc.

2) Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce


efecte juridice
Această cerinţă se desprinde din chiar esenţa actului juridic civil,
care este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice.
Această condiţie nu este îndeplinită în următoarele cazuri:
15

- când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă – jocandi


causa – din prietenie, curtuazie sau pură complezenţă;
- când manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţie pur
potestativă din partea celui care se obligă (art.1010 C.civ. – ex:
mă oblig dacă vreau;
- dacă manifestarea de voinţă este prea vagă;
- dacă manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală,
cunoscută de destinatarul acesteia.

C) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat


Această cerinţă este impusă de însăşi definiţia consimţământului.
În dreptul nostru civil părţile sunt libere să aleagă forma de
exteriorizare a voinţei lor potrivit principiului consensualismului actelor
juridice, adică simpla manifestare de voinţă a părţilor este nu numai
necesară ci şi suficientă pentru ca actul civil să se nască valabil din punctul
de vedere al formei sale. Excepţia de la acest principiu este cazul actelor
solemne, unde, exteriorizarea voinţei se face, întotdeauna, în forma cerută
de lege.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată expres – prin modalităţi
menite să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractanţilor sau terţilor
– şi tacit (implicit) - atunci când ea se poate deduce.
În ceea ce priveşte valoarea juridică a tăcerii se admite că, prin
excepţie, aceasta poate valora consimţământ dacă:
- legea prevede expres aceasta;
- prin voinţa expresă a părţilor se atribuie o anumită semnificaţie
tăcerii;
- tăcerea valorează consimţământ, potrivit obiceiului.

D) Să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ


Manifestarea de voinţă a părţilor pentru a produce efecte juridice,
deci pentru a fi valabilă, trebuie nu numai să emane de la o persoană
capabilă şi conştientă, dar se cere ca această manifestare de voinţă să nu
fie alterată de anumite vicii de consimţământ.
Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi
leziunea.
Art.953 C.civ.: “Consimţământul nu este valabil când este dat prin
eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.
16

Subiectul nr.5

Eroarea – viciu de consimţământ.

Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act


civil.
Textul de principiu în reglementarea erorii este art.953 C.civ., care
dispune:
“Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare”
iar art.954 C.civ, reglementează acest viciu de consimţământ,
dispunând:
“Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei
obiectului convenţiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a
contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală,
pentru care s-a făcut convenţia”.

Clasificare:

A) În funcţie de gravitatea şi consecinţele pe care le produce


eroarea poate fi eroarea obstacol, eroarea viciu de consimţământ, eroarea
indiferentă.
a) Eroarea obstacol.
Este cea mai gravă formă de eroare, împiedicând formarea actului
juridic.
În cazul acestei erori falsa reprezentare cade asupra naturii actului
juridic ce se încheie – error in negotium) sau asupra identităţii fizice a
obiectului – error in corpore.
Sancţiunea ce intervine în cazul erorii obstacol este nulitatea
absolută a actului juridic civil.
b) Eroarea viciu de consimţământ
Numită şi eroare gravă, presupune că falsa reprezentare cade fie
asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic – error in
substantiam, fie asupra persoanei cocontractante sau beneficiare a actului
juridic – error in personam.
Viciul de consimţământ atât ca error in substantiam cât şi error in
personam – atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic civil.
17

c) Eroarea indiferentă
Este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la
încheierea actului juridic civil şi care nu afectează însăşi valabilitatea
actului.
Eroarea indiferentă poate conduce la o eventuală acţiune în justiţie
care să atragă o diminuare valorică a prestaţiei dar nu se anulează actul.

B) În funcţie de natura realităţii fals reprezentată eroarea este


de doua feluri: eroare de fapt şi eroare de drept.
a) Eroarea de fapt este falsa reprezentare a unei stări sau situaţii
faptice la încheierea actului juridic civil. Ea priveşte fie obiectul actului
juridic, fie valoarea acestuia, fie persoana cocontractantă sau beneficiară a
actului juridic unilateral.
b) Eroarea de drept este falsa reperzentare a existenţei ori
conţinutului unui act normativ.

Structura erorii
Eroarea are un singur element, de natură psihologică – falsa
reprezentare asupra realităţii – de unde rezultă dificultatea probării ei.

Cerinţele erorii
Condiţiile de admisibilitate a erorii ca viciu de consimţământ sunt
deduse fie din lege, fie au fost precizate în jurisprudenţă şi doctrină.
Două sunt condiţiile ce se cer întrunite, cumulativ, pentru ca falsa
reprezentare a realităţii la momentul încheierii unui act juridic civil să aibă
valoare de viciu de consimţământ:
- elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost
hotărâtor la încheierea actului juridic, astfel încât, cel în eroare nu
ar fi făcut actul juridic, dacă ar fi cunoscut adevărata stare de
lucruri;
- cealaltă parte (cocontractantul) – în cazul contractelor cu titlu
oneros – să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul asupra
căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor, pentru încheierea
actului juridic de către partea aflată în eroare; în actele juridice
unilaterale nu se pune această condiţie, întrucât, prin ipoteză,
lipseşte cealaltă parte.
Nu se cere, în cazul actelor bilaterale, ca eroarea să fie comună,
pentru a fi în prezenţa viciului de consimţământ, care să atragă
anulabilitatea actului juridic civil. Dacă, totuşi, ambele părţi au fost în
18

eroare, atunci fiecare are la îndemână o acţiune proprie în anulabilitatea


actului juridic respectiv.

Subiectul nr.6

Dolul (viclenia) – viciu de consimţământ.

Prin dol (viclenie) se înţelege inducerea în eroare a unei persoane,


prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act
juridic. Prin esenţa sa dolul este tot o eroare, însă provocată, iar nu
spontană.
Potrivit art.953 C.civ. “consimţământul nu este valabil când este (…)
surprins prin dol”, iar art.960 C.civ. “ Dolul este o cauză de nulitate a
convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi sunt
astfel încât, este evident că , fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi
contractat”.
Dolul nu se presupune.

Clasificare
În funcţie de consecinţele pe care le are ori nu asupra valabilităţii
actului , dolul se clasifică în : dolul principal şi dolul incident.
a) Dolul principal este acela care cade asupra unor elemente
determinante la încheierea actului juridic, în sensul că, în lipsa erorii pe
care o provoacă, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat.
Acest dol atrage după sine anulabilitatea actului.
b) Dolul incident numit şi incidental ori secundar, este acela care
cade asupra unor elemente nedeterminante la încheierea actului juridic.
Acesta nu atrage anulabilitatea actului, ci dă naştere numai
uneiacţiuni în despăgubire; ex: se poate cere reducerea prestaţiei.
19

Structura dolului
Dolul ca viciu d consimţământ, este alcătuit din două elemente:
1) un element obiectiv, material, ce constă în utilizarea de
mijloace viclene (maşinaţiuni, şiretenii, manopere dolozive)
pentru a induce în eroare. Acesta poate consta într-o acţiune
pozitivă – fapt comisiv – cât şi într-o acţiune negativă – fapt
omisiv. Faptul comisiv constă, în materia liberalităţilor, în
sugestie sau captaţie. Când elementul obiectiv al dolului constă
într-un fapt omisiv, se utilizează expresia “dol prin reticenţă” şi
constă în ascunderea sau necomunicarea celeilalte părţi a unei
împrejurări ce I-ar fi trebuit făcută cunoscută.
2) un element subiectiv, intenţional, ce constă în intenţia de a
induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un
act juridic civil. Provocarea unei erori din simplă neglijenţă, fără
rea-credinţă nu constituie dol. Lipsa de discernământ şi dolul sub
forma captaţiei se exclud, datorită incompatibilităţii lor. Nu există
dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă
parte.

Condiţiile dolului
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească
cumulativ, următoarele două condiţii: 1) să fie determinant pentru
încheierea actului juridic; 2) să provină de la cealaltă parte.
1) Să fie determinant pentru încheierea actului juridic
Această condiţie stă la baza distincţiei ce se face între dolul principal
şi dolul incident, numai primului recunoscându-I-se valoarea de viciu de
consimţământ şi atrage anularea actului juridic.
Caracterul determinant, hotărâtor, al dolului se rezolvă de la caz la
caz – in concreto – instanţa trebuind să ţină seama de experienţa de viaţă,
pregătirea şi alte date privitoare la cel ce se pretinde victimă a dolului.
2) Să provină de la cealaltă parte
Această condiţie reiese din prevederile art.960, alin.1 C.civ.
Dolul provine de la cealaltă parte şi în cazul în care provine de la un
terţ, dar cocontractantul are cunoştinţă de această împrejurare precum şi
atunci când dolul a fost săvârşit de un reprezentant al celeilalte părţi.
În actele bilaterale nu se cere ca dolul să fie comun, adică reciproc,
dacă ar exista totuşi reciprocitatea de dol, fiecare parte va fi îndrituită să
ceară anularea actului pentru dolul căruia i-a căzut victimă.
20

Sancţiunea în cazul dolului este anulabilitatea actului – în cazul


dolului principal, şi dreptul la o acţiune în despăgubire – în cazul dolului
incident.

Proba dolului
Potrivit art.960, alin.2 C.civ. “Dolul nu se presupune”, ceea ce
înseamnă că partea care invocă dolul, ca viciu de consimţământ va trebui
să-l dovedească.
Dolul, fiind un fapt juridic, poate fi dovedit prin orice mijloc de probă,
inclusiv proba cu martori sau prezumţii simple.

Subiectul nr.7

Violenţa – viciu de consimţământ.

Prin violenţă – viciu de consimţământ – se înţelege ameninţarea unei


persoane cu un rău de natură să-I insufle o temere ce o determină să
încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Reglementare
Pe lângă prevederea art.953 C.civ.: “consimţământul nu este valabil
când este (…) smuls prin violenţă, codul civil consacră patru articole
reglementării violenţei:
- art.955: “Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de
nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea
în folosul căreia s-a făcut convenţia”;
- art.956: “Este violenţă întotdeauna când, spre a face o persoană
a contracta, I s-a insuflat temerea raţionabilă după dânsa, că va fi
expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent.
Se ţine cont în această materie de etate, sex, şi de condiţia
persoanelor”;
- art.957: “Violenţa este cauză de nulitate şi când s-a exercitat
asupra soţului sau soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”;
21

- art.958: “Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate


anula convenţia”.

Clasificare:
A) După natura răului cu care se ameninţă violenţa este fizică şi
morală.
a) Violenţa fizică, constă în faptul reducerii victimei la un rol de
simplu instrument la încheierea actului. Există violenţă când ameninţarea
cuun rău priveşte atât integritatea fizică dar şi bunurile persoanei.
b) Violenţa morală, constă în ameninţarea cu un rău moral, de
natură să provoace o teamă care duce la încheierea unui act juridic care
altfel nu s-ar fi încheiat. Există violenţă morală atunci când ameninţarea cu
un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.

B) După caracterul ameninţării, violenţa este de două feluri:


violenţa sau ameninţarea justă şi cea injustă.
a) Violenţa sau ameninţarea justă, este făcută în exercitarea
unui drept şi nu conduce la anulabilitatea actului juridic astfel încheiat; ex:
creditorul ameninţă pe debitor cu darea în judecată.
b) Violenţa sau ameninţarea injustă, este făcută fără drept şi
conduce la anulabilitatea actului astfel încheiat sub imperiul unei temeri
insuflată de o asemenea ameninţare.
Structura violenţei
Violenţa-viciu de consimţământ este alcătuită din două elemente:
- un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un
rău,
- un element subiectiv (intern), ce constă în insuflarea unei temeri
persoanei ameninţate.
a) Elementul obiectiv (exterior)
Constă în ameninţarea cu un rău, ce poate fi un rău de natură
patrimonială, de natură fizică sau de natură morală. Acesta poate să
se refere atât la persoane cât şi la bunuri. Persoanele ameninţate
pot fi şi soţia, ascendenţii şi descendenţii persoanei contractante,
această enumerare nefiind limitativă.
b) Elementul subiectiv (interior)
Temerea insuflată victimei violenţei alterează consimţământul
acesteia; răul poate fi prezent sau viitor dacă este de natură să
nască în sufletul părţii o temere actuală.

Condiţiile violenţei
22

Două condiţii trebuie întrunite cumulativ pentru ca violenţa să


constituie viciu de consimţământ: 1) să fie determinantă pentru încheierea
actului juridic civil şi 2) ameninţarea să fie injustă (nelegitimă)
1) Să fie determinantă în încheierea actului juridic civil
În aprecierea caracterului determinant se va ţine seama de diverse
date de ordin subiectiv despre persoana care se pretinde a fi victimă a
violenţei.
2) Ameninţarea să fie injustă
Nu orice ameninţare, constituie violenţă, fiind necesar ca aceasta să
reprezinte o încălcare a legii, adică să fie nelegitimă.
Ameninţarea poate proveni nu numai de la cocontractant ci şi de la
un terţ.
Starea de necesitate în care se găseşte o persoană care o determină
să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată
violenţei – viciu de consimţământ.

Sancţiunea violenţei este anulabilitatea actului juridic încheiat sub


imperiul acesteia.

Subiectul nr. 8

Leziunea – viciu de consimţământ.

Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una din părţi


din cauza disproporţiei vădite de valoare între contraprestaţii, ce există
chiar în momentul încheierii convenţiei.
Codul civil consacră leziunii mai multe articole, anume art.951,
art.1157-1160, art.1062-1065. Acestea trebuie raportate la prevederile
înscrise în art.25, alin.1 şi 2 din Decretul 32/1954, conform cărora
“aplicarea dispoziţiilor referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se
restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri,
fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror
valabilitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă
aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare. Actele juridice ce se încheie de
23

minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru


incapacitate, chiar dacă nu este leziune”.

Structura leziunii
Structura leziunii diferă în funcţie de concepţia care stă la baza
reglementării ei.
În concepţia subiectivă, leziunea presupune două elemente:
- un element obiectiv, care constă în disproporţia de valoare între
contraprestaţii;
- un element subiectiv, care constă în profitarea de starea de
nevoie în care se găseşte cealaltă parte.
În concepţia obiectivă, leziunea presupune un singur element şi
anume paguba egală cu disproporţia de valoare între contraprestaţii.
Legislaţia noastră consacră concepţia obiectivă despre leziune, deci cel ce
o invocă nu are de dovedit decât vădita disproporţie de valoare între
contraprestaţii.

Condiţiile leziunii
Pentru anularea actului juridic civil în caz de lezuine este necesară
întrunirea următoarelor condiţii:
- leziunea să fie o consecinţă directă şi nemijlocită a actului
respectiv (întrucât art.1158 arată: ”când leziunea rezultă dintr-un
eveniment cauzal şi neaşteptat, minorul nu are acţiune în
reciziune”;
- leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;
- disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită.

Domeniul de aplicare
Leziunea are domeniu de aplicare restrâns.
Sub aspectul persoanelor care o pot invoca, leziunea priveşte
numai pe minorii între 14 şi 18 ani cu două excepţii: 1) în cazul convenţiilor
de salvare maritimă şi 2) în cazul în care , după ce a acceptat succesiunea
expres sau tacit, succesiunea ar fi absorbită sau micşorată cu mai mult de
jumătate, prin descoperirea unui testament, necunoscut în momentul
acceptării.
Sub aspectul actelor juridice susceptibile de anulare pentru
leziune acestea trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să fie acte juridice civile de administrare;
24

- să fie încheiate de minorul între 14 şi 18 ani singur, fără


încuviinţarea ocrotitorului legal;
- să fie lezionare pentru minor;
- să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative.

Sancţiunea pentru leziune este anularea actului.

Subiectul nr. 9

Obiectul actului juridic civil.

Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită


prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile
sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
În doctrină “obiectul” şi “conţinutul” actului juridic civil se găsesc în
aceeaşi corelaţie ca şi "obiectul" şi "conţinutul” raportului juridic civil. Prin
urmare, deşi se află într-o strânsă legătură, nu trebuie confundate acţiunile
25

ori inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute părţile
actului juridic civil – care constituie obiectul actului juridic civil – cu
drepturile subiective civile şi obligaţiile la care dă naştere actul juridic –
care formează conţinutul ori efectele actului juridic civil.

Condiţii de valabilitate
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii generale:
- obiectul trebuie să existe
- obiectul trebuie să fie în circuitul civil
- obiectul să fie determinat sau determinabil
- obiectul să fie posibil
- obiectul să fie licit şi moral.
Există şi condiţii speciale, cerute numai pentru anumite acte
juridice civile:
- în actele translative sau constitutive de drepturi, se cere ca
transmiţătorul să fie titularul acelui drept;
- în actele intuitu persone se cere ca obiectul să constea într-un
fapt personal al debitorului
- în aşa zisele acte autorizate se mai cere ca să se fi obţinut
autorizaţie administrativă.

1) Obiectul trebuie să existe


Aceasta este o condiţie primordială de valabilitate pentru că în măsura în
care nu există obiectul, nu se mai pune problema nici a celorlalte condiţii.
Dacă ne aflăm în situaţia în care obiectul actului juridic se referă la
un bun sau un lucru, această condiţie implică următoarele:
- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului,
condiţia nu este îndeplinită şi, în consecinţă, actul juridic nu este
valabil;
- dacă bunul există în momentul încheierii actului juridic, condiţia
“să existe” este îndeplinită;
- bunurile viitoare pot forma obiectul unor acte juridice, cu
excepţia succesiunilor viitoare, ce nu pot forma obiect pentru nici
o convenţie, nici pentru actul unilateral care este renunţarea la
moştenire.

2) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil


Această cerinţă se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic
civil, fiind prevăzută în mod expres de art.963 C.civ., potrivit căruia “numai
26

lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract” şi reluată, în


materia vânzării, de art.1310 C.civ., conform căruia “toate lucrurile care
sunt în comerţ pot să fie vândute, afară numai dacă o lege a oprit
aceasta”.

3) Obiectul actului juridic să fie determinat sau determinabil


Obiectul este determinat când se precizează în act elementele care
îl individualizează şi determinabil când se prevăd în actul juridic suficiente
elemente necesare determinării lui în viitor.
Această condiţie este prevăzută în art.948, pct.3 C.civ. care vorbeşte
despre un obiect determinat, ca o condiţie esenţială pentru validitatea
unei convenţii. De asemenea art.964 C.civ., prevede că “obligaţia trebuie
să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea
obiectului poate fi necertă, dar este posibilă determinarea sa”.
Cerinţa trebuie respectată în toate cazurile, indiferent în ce ar consta
obiectul conduitei părţilor – acţiune, abstenţiune, bun ori lucru.
Această condiţie este îmdeplinită, după cum urmează:
- când obiectul actului juridic constă într-un lucru cert – res certa –
determinarea se face prin inserarea în actul juridic a caracterelor
lui particulare; ex: un autoturis se individualizează prin marcă,
culoare etc.
- când obiectul constă în lucruri determinate generic – res genera –
condiţia este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii,
calităţii, valorii, fie prin stabilirea numai a unor criterii de
determinare, care vor folosi la momentul executării actului, iar
individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare.

4) Obiectul actului juridic să fie posibil


Această cerinţă este impusă de principiul potrivit căruia nimeni nu
poate fi obligat la imposibil.
Imposibilitatea trebuie să fie absolută, adică pentru oricine.
Dacă imposibilitatea este relativă – numai pentru un anumit debitor
– atunci obiectul actului juridic este valabil, iar în caz de neexecutare
culpabilă din partea debitorului, creditorul are dreptul să fie despăgubit.
Imposibilitatea privitoare la obiect poate fi de ordin material – dacă
obiectul nu poate fi înfăptuit datorită unei stări de fapt – şi de ordin juridic
– dacă nu poate fi înfăptuit datorită unei împrejurări de drept.

5) Obiectul trebuie să fie licit şi moral


27

Potrivit acestei cerinţe, care se desprinde din prevederile art.5


C.civ., conduita părţilor actului juridic civil trebuie să fie în concordanţă
atât c ulegea, cât şi cu regulile de convieţuire socială (morala).
Nerespectarea acestei cerinţe atrage sancţiunea nulităţii absolute a
actului juridic.

6) În actele intuitu personae – obiectul trebuie să fie un fapt


personal a lcelui ce se obligă
Această cerinţă se bazează pe principiul conform căruia o persoană
nu poate fi obligată decât prin voinţa sa şi este impusă tocmai de
caracterul personal al unor acte juridice, în care însuşirile debitorului sunt
determinante pentru încheierea actului.
În ceea ce priveşte această condiţie, trebuie avut în vedere faptul că
este lipsită de eficienţă juridică, promisiunea faptei altuia. În schimb este
valabil actul juridic prin care cineva se obligă – personal – să depună toată
diligenţa necesară pentru a determina o altă persoană să încheie ori să
ratifice un act juridic – convenţie porte-fort.

7) Cel care se obligă să fie titularul dreptului


Această condiţie specială este consecinţa principiului potrivit căruia
nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau, cu alte cuvinte,
nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are.

8) Existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare


prevăzute de lege
În cazul unor acte juridice care au ca obiect (derivat) anumite
bunuri, sub sancţiunea nulităţii, actul juridic nu poate fi încheiat dacă nu se
obţine autorizaţia administrativă prevăzută de lege, iar alteori încheierea
valabilă a unor acte juridice este condiţionată de existenţa unei autorizaţii
judiciare.

Subiectul nr. 10

Cauza (scopul) actului juridic civil.


28

Cauza sau scopul este elementul esenţial de validitate, de fond


pentru actul juridic civil, care constă în motivul pentru care actul juridic s-a
încheiat.
Ea răspunde la întrebarea “de ce s-a încheiat actul juridic”?
Cauza actului juridic civil, ca element esenţial al acestuia, nu se
confundă nici cu consimţământul şi nici cu obiectul actului juridic, de unde
rezultă caracterul său de element independent, de sine-stătător.
Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voinţă în
parte. De aici si concluzia, că în materia contractului, care este rezultatul
manifestării de voinţă a două sau mai multe părţi, obligaţia fiecărei părţi
are o cauză proprie (motiv pentru care actul juridic civil s-a încheiat), fără
a exista o cauză comună contractului.
În afară de art.948, pct.4 C.civ., care se referă la “o cauză licită”, ca
o condiţie esenţială a convenţiei, acestei condiţii îi mai sunt consacrate
art.966-968 C.civ.

Elementele cauzei
În structura cauzei actului juridic civil intră două elemente: scopul
imediat şi scopul mediat.
A) Scopul imediat (causa proxima) numit şi scopul obligaţiei este
stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, după cum urmează:
- scopul imediat se caracterizează prin aceea că este un element
abstract şi invariabil, în cadrul unei anumite categorii de acte
juridice;
- în contractele sinalagmatice, cauza obligaţiei fiecăreia dintre cele
două părţi constă în reprezentarea, adică prefigurarea mintală a
contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte se
obligă, la rândul ei);
- în actele cu titlu gratuit, elementul invariabil (scopul imediat)
constă în intenţia de a gratifica (animus donandi), indiferent că
este donaţie, sponsorizare etc.;
- în actele reale, scopul imediat constă în prefigurarea remiterii
lucrului, bunului, spre exemplu se obligă depozitarul să restituie
bunul deponentului, pentru că ştie că I s-a predat bunul spre
depozit cu obligaţia de a-l restitui;
- în actele aleatorii, scopul imediat constă în elementul risc, adică
prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde
şansa câştigului, respectiv riscul pierderii.
29

B) Scopul imediat
Scopul imediat (causa remata), numit şi scopul actului juridic,
constă în motivul principal ce a determinat încheierea unui act juridic civil.
Acest motiv priveşte fie însuşirile unei prestaţii, fie calităţile unei persoane.
Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi
variabil, de la o categorie la alta de acte juridice civile, şi chiar în cadrul
aceleiaşi categorii de acte de drept civil.
Ex: în cazul vânzării-cumpărări: scopul imediat este dobândirea
proprietăţii, scopul mediat este destinaţia concretă ce va fi dată bunului
cumpărat.

Condiţii de valabilitate a cauzei


Pentru a fi valabilă cauza actului juridic civil trebuie să
îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie
licită şi morală.
a) Cauza să existe
Această condiţie este impusă de art.966 C.civ.: “Obligaţia fără cauză
… nu poate avea nici un efect”. În literatura de specialitate această
condiţie este înţeleasă diferit:
Astfel s-a susţinut că lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care la
rândul ei nu este decât o eroare asupra cauzei.
S-a mai arătat că de regulă, absenţa cauzei se reduce propriu-zis la
o eroare asupra existenţei cauzei, ori că, în ce priveşte scopul imediat,
lipsa acestuia se reduce la eroare asupra cauzei, deci la falsa cauză.
O opinie acceptată de mai mulţi doctrinari imppune următoarele
soluţii:
- când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, aceasta va
duce la anulabilitatea actului juridic respectiv.
- când lipsa cauzei se datorează lipsei contraprestaţiei, a predării
bunului, a riscului sau a intenţiei de a gratifica, aceasta va atrage
după sine nulitatea absolută a actului juridic civil.

b) Cauza să fie reală


Această condiţie este prevăzută tot de art.966 C.civ: “Obligaţia …
fondată pe o cauză falsă … nu poate avea nici un efect”.
Cauza este reală când nu este falsă şi este falsă în situaţia în care
există eroare asupra cauzei.
Falsitatea cauzei atrage nulitatea actului juridic civil.

c) Cauza să fie licită şi morală


30

Este prevăzută de art.966 C.civ., iar art.968 C.civ., precizează


conţinutul acestei condiţii: “Cauza este nelicită când este prohibită de legi,
când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Deci, cauza este ilicită atât în situaţia în care este contrară normelor
imperative cât şi în cazul când este contrară bunelor moravuri şi ordinii
publice.
Ilicit poate fi doar scopul mediat.
Sancţiunea care intervine în cazul cauzei ilicite este nulitatea
absolută a actului juridic respectiv.

Proba cauzei
Potrivit art.967 C.civ. “convenţia este valabilă cu toate că cauza nu
este expresă”, iar conform alin.2 al aceluiaşi art. “cauza este prezumată
până la dovada contrarie”.
Prin aceste dispoziţii legale, sunt instituite două prezumţii:
- prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redării ei
în înscrisul constatator al actului juridic;
- prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu
trebuie dovedită.
Ambele prezumţii sunt relative, deci, cel care invoca lipsa ori
nevalabilitatea cauzei are sarcina probei, fiind admisibil orice mijloc de
probă.
31

Subiectul nr. 11

Forma cerută ad validitatem.

Prin forma cerută ad validitatem se înţelege acea condiţie esenţială


şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite
de lege sau de părţi, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în
mod valabil.
Instituirea de către lege a formei ad validitatem ţine seama de
următoarele motive:
- atenţionarea părţilor asupra importanţei deosebite pe care o au
anumite acte juridice pentru patrimoniul celor care le încheie; ex:
donaţia, ipoteca convenţională, căsătoria, adopţia, recunoaşterea
filiaţiei;
- asigurarea unei depline libertăşţi şi asigurarea certitudinii
consimţământului; ex: cazul testamentului;
- exercitarea unui control al societăţii, prin organele statului,
asupraactelor ce prezintă importanţă juridică ce depăşeşte
interesele părţilor; ex: înstrăinarea terenurilor;
- realizarea unei publicităţi de natură să ocrotească interesele
creditorului, precum si ocrotirea intereselor terţilor.

Caracterele formei ad validitatem


a) este un element constitutiv, esenţial al actului juridic, în lipsa
căruia intervine nulitatea absolută a actului în cauză;
b) este incompatibilă cu manifestarea tacită a voinţei, altfel spus, de
esenţa formei cerută ad validitatea este manifestarea expresă a
voinţei;
c) forma solemnă este exclusivă, părţile fiind obligate să adopte
numai forma prevăzută de lege; excepţie – testamentul.

Condiţiile care trebuie respectate pentru asigurarea formei


ad valliditatem
a) toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută
pentru validitatea sa;
32

b) actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace


şi el forma specială;
c) uneori, actul care determină ineficacitatea actului solemn trebuie,
în principiu, să îmbrace şi el forma solemnă;

Aplicaţii ale formei ad validitatem


Principalele acte juridice pentru care legea prevede forma solemnă
sunt următoarele:
1. donaţia;
2. testamentul;
3. ipoteca convenţională;
4. subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor;
5. actele între vii, având ca obiect terenuri;
6. căsătoria;
7. acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar;
8. renunţarea expresă la succesiune;
9. actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor fără scop
patrimonial;
10. contractul de arendare scris.
33

Subiectul nr. 12

Forma cerută ad probationem şi forma pentru opozabilitate faţă


de terţi.

1. Forma cerută ad probationem


Prin forma cerută ad probationem se înţelege acea cerinţă care
constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil.
Această formă este justificată, pe de o parte, de importanţa
anumitor acte juridice civile, iar pe de altă parte, de avantajul practic pe
care ea îl prezintă, în sensul că asigură redarea fidelă şi certă a
conţinutului actului juridic civil.
Forma ad probationem este obligatorie, nerespectarea ei atrage
sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului (negotium) cu alt mijloc de
probă şi reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului.
Aplicaţii:
1) actele care au un obiect de valoare mai mare decât cea
prevăzută de lege, art.1191, alin.1 C.civ. – 250 lei.
2) Contractul de locaţiune;
3) Depozitul voluntar;
4) Tranzacţia;
5) Contractul de închiriere a locuinţelor;
6) Acordul petrolier;
7) Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor;
8) Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală;
9) Contractul de asigurare.

2. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi


Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, înseamnă acele
formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic
34

opozabil şi persoanelor care n-au participat la încheierea lui, în scopul


ocrotirii drepturilor ori intereselor lor.
Justificarea acestei cerinţe de formă a actului juridic se găseşte în
ideea de protecţie a terţilor.
Aplicaţii:
1) publicitatea imobiliară prin cărţile funciare;
2) publicitatea constituiri gajului;
3) notificarea cesiunii de creanţă;
4) înregistrarea în materia invenţiilor, desenelor şi modelelor
industriale;
5) menţiunile cu caracter de protecţie şi înregistrările - drepturi de
autor;
6) înregistrarea şi publicitatea prevăzută de Legea societăţilor
comerciale;
7) contractele de arendare
8) publicitatea în materia contractelor de leasing.
Subiectul nr. 13

Termenul – modalitate a actului juridic civil.

Termenul – dies – este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare,


până la care este amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului
drepturilor subiective şi executării obligaţiilor civile.
Regulile cu caracter general referitoare la termen, ca modalitate a
actului juridic civil, sunt înscrise în art.1022-1025 C.civ. Alături de acestea,
există însă şi reguli speciale, înscrise fie în Codul civil (art.1079, art.1101,
art.1362 etc), fie în alte acte normative.

Clasificare
A) După criteriul efectului său, termenul poate fi suspensiv şi
extinctiv.
1) Termenul suspensiv este termenul care amână începutul
exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la
îndeplinirea lui; ex: data plătirii chiriei.
2) Termenul extinctiv, este termenul care amână stingerea
exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la
împlinirea lui; ex: un contract de locaţie încheiat pentru un an.
35

B) În funcţie de titularul beneficiului termenului, termenul


poate fi în favoarea debitorului, în favoarea creditorului, în favoarea
ambelor părţi.
1) Termenul în favoarea debitorului. În acest caz, debitorul
poate plăti, de bună voie, mai înainte, dar nu opate fi silit de creditor la
aceastaâ.
2) Termenul în favoarea creditorului. În acest caz, creditorul
poate cere executarea obligaţiei înainte de împlinirea termenului, fără ca
debitorul să se poată opune; ex: cazul depozitului.
3) Termenul în favoarea ambelor părţi. În acest caz executarea
anticipată a obligaţiilor este posibilă cu acordul ambelor părţi; ex:
termenul într-un contract de asigurare.
Această clasificare prezintă importanţă deoarece numai acela care
are de partea sa beneficiul termenului poate renunţa la acest beneficiu.

C) În funcţie de izvorul său, termenul poate fi voluntar sau


convenţional, legal şi judiciar.
a) Termenul voluntar sau convenţional, este acela care a fost
stabilit de părţile unui act juridic civil;
b) Termenul legal, este acela stabilit de lege şi care face parte, de
drept, în actul juridic civil;
c) Termenul judiciar, este acela care poate fi acordat de instanţa
de judecată debitorului.

D) După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale, la


momentul încheierii actului juridic civil, termenul poate fi cert sau incert.
a) Termenul cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la
data încheierii actului;
b) Termenul incert, când împlinirea lui nu este cunoscută ca dată
calendaristică.

Termenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi existenţa


lui. Efectele termenului sunt diferite după cum suntem în prezenţa
termenului suspensiv sau a termenului extinctiv.

A) Efectele termenului suspensiv


Au ca punct de plecare faptul că nu afectează existenţa drepturilor şi
obligaţiilor ci numai exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, în
sensul amânării începutului acestora până la momentul împlinirii lui. De
aici decurg următoarele consecinţe:
36

1) dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen el face o


plată valabilă, echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului;
2) înainte de împlinirea termenului, titularul dreptului poate lua
măsuri de conservare a dreptului său;
3) în actele translative de drepturi reale asupra bunului individual
determinat, termenul suspensiv nu amână transferul acelor
drepturi, afară de cazul în care s-a prevăzut expres contrariul;
4) până la îndeplinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate
cere plata la debitor;
5) înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu opate
opune debitorului compensaţia;
6) înainte de termen, creditorul nu este în drept să intenteze
acţiunea oblică ori pe cea pauliană;
7) prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data
împlinirii termenului suspensiv.

B) Efectele termenului extinctiv.


Termenul extinctiv constă într-o suită de termene suspensive
(succesive); efectul pe care îl are este acela de a marca data stingerii
dreptului subiectiv şi obligaţiei corelative; ex: moartea creditorului
marchează sfârşitul dreptului de a pretinde renta viageră şi obligaţia de a
o plăti.
Subiectul nr. 14

Condiţia – modalitate a actului juridic civil

Prin condiţie, ca modalitate a actului juridic civil, se înţelege un


eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa
(naşterea ori desfiinţarea) actului juridic civil.
Cu alte cuvinte condiţia este un eveniment viitor şi incert ce
afectează însăşi existenţa actului juridic civil.
Regulile referitoare la această modalitate a actului juridic civil sunt
stabilite în art.1004-1019 C.civ., iar o serie de reguli speciale se găsesc în
alte acte normative.

Clasificare:
A) După criteriul efectului, condiţia este suspensivă şi rezolutorie.
1. Este suspensivă acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde
naşterea actului juridic civil.
37

2. Este rezolutorie acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde


desfiinţarea actului juridic civil; ex: îţi vând autoturismul cu condiţia că
dacă voi fi transferat în provincie, vânzarea se va desfiinţa.

B) După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a reaizării sau


nerealizării evenimentului, condiţia este: cauzală, mixtă şi potestativă.
1. Este cauzală acea condiţie a cărei realizare nu stă în puterea nici
uneia dintre părţi, depinde de hazard, situaţie în care părţile nu pot
influenţa în nici un fel realizarea condiţiei;
2. Este mixtă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia
dintre părţi ori de voinţa unei alte persoane, determinată; ex: vând
apartamentul dacă nu mă voi căsători cu X.
3. Condiţia potestativă este aceea a cărei realizare depinde de
voinţa uneia sau celeilalte părţi a actului juridic. Condiţia potestativă poate
fi pur potestativă şi potestativă simplă.
Condiţia pur potestativă este condiţia a cărei realizare depinde
exclusiv de voinţa unei singure părţi; ex: îţi donez autoturismul dacă
vreau.
Condiţia potestativă simplă este condiţia a cărei realizare depinde
de voinţa unei singure părţi, dar şi de o împrejurare exterioară

C) După modul ei de formulare, condiţia poate fi pozitivă sau


negativă.
1. Condiţia pozitivă este aceea care afectează actul juridic printr-
un eveniment ce urmează să se îndeplinească, mai exact dacă este
formulată în sens afirmativ.
2. Condiţia negativă constă dintr-un eveniment care urmează să
nu se producă, adică atunci când este formulată în sens negativ.

D) Alte clasificări
În temeiul art.1008 C.civ. mai deosebim condiţia posibilă şi condiţia
imposibilă, precum şi condiţia licită şi morală şi condiţia ilicită şi
imorală.
Conform art.1009 C.civ. putem deosebi între condiţia de a nu face
un lucru imposibil şi condiţia de a face un lucru imposibil.

Efectele condiţiei

A) Reguli care guvernează aceste efecte


Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii:
38

a) condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic civil;


b) condiţia îşi produce efectele retroactiv

B) Efectele condiţiei suspensive


a) Pendente conditione.
Specific efectelor condiţiei suspensive este că în această perioadă
de timp efectele actului juridic nu se produc, cu următoarele consecinţe:
- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei;
- debitorul nu datorează nimic (dacă plăteşte din eroare poate cere
restituirea);
- nu poate opera compensaţia;
- nu curge prescripţia extinctivă;
- în actele translative nu se produce efectul translativ;
- creditorul este totuşi în drept să ia măsuri de conservare a
dreptului său şi poate ceda acest drept – ca drept condiţional.

b) Eveniente conditione.
Dacă condiţia suspensivă nu se îndeplineşte, efectul care se
produce este următorul; părţile se găsesc în aceeaşi situaţie în care s-ar fi
aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic, de aici următoarele consecinţe:
- prestaţiile executate de părţi vor fi restituite;
- garanţiile reale constituite se desfiinţează;
- drepturile constituite de către debitor cu privire la lucru se
consolidează.
Dacă condiţia suspensivă s-a realizat, se consideră retroactiv că
actul juridic a fost pur şi simplu; astfel:
- plata făcută de debitor rămâne valabilă;
- transmisiunile de drepturi reale făcute de titularul dreptului
condiţional (dobânditorul iniţial) se consolidează.
De la caracterul retroactiv al efectelor condiţiei suspensive,
eveniente conditione există şi excepţii:
- prescripţia extinctivă curge numai la data împlinirii condiţiei;
- fructele culese de înstrăinător îi aparţin cu toate că dreptul său
dispare cu efect retroactiv;
- actele de administrare rămân valabile;
- riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului, chiar dacă datorită
efectului retroactiv, ele ar fi trebuit să fie în sarcina
dobânditorului.

C) Efectele condiţiei rezolutorii


39

a) Pendente conditione
Actul juridic sub condiţie rezolutorie se comportă ca şi cum ar fi un
act pur şi simplu, astfel:
- creditorul poate cere debitorului să-şi execute obligaţia, debitorul
fiind obligat la aceasta;
- dobânditorul sub condiţie rezolutorie a unui bun cert suportă
riscul pieirii acestuia, în calitate de proprietar;
- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin
acte inter vivos sau mortis causa, dar tot sub condiţie rezolutorie;

b) Eveniente conditione
Dacă condiţia s-a realizat efectul care se produce constă în
desfiinţarea retroactivă a actului, în consecinţă:
- înstrăinătorul va restitui preţul, iar dobânditorul bunul;
- drepturile constituite de dobânditor se desfiinţează.
De la efectul retroactiv al îndeplinirii condiţiei rezolutorii există şi
excepţii:
- riscul realizat pendente conditione este suportat de dobânditor,
ca proprietar sub condiţie rezolutorie, definitiv;
- actele de administrare rămân valabile;
- fructele rămân ale dobânditorului.
- În actele c uexecutare succesivă, efectele îndeplinirii condiţiei
rezolutorii se produc numai ex nunc.
Dacă condiţia rezolutorie nu s-a realizat, efectul care se produce
constă în consolidarea retroactivă a actului.

Subiectul nr. 15

Sarcina – modalitate a actului juridic.

Sarcina ca modalitate a actului juridic - este obligaţia impusă de


dispunător gratificatului, care constă, după caz, în a da , a face sau a nu
face ceva, în actele cu titlu gratuit.
Codul civil nu conţine o reglementare cu caracter general a sarcinii,
însă există o serie de aplicaţii, în materia donaţiei (art.828-830) şi în cea a
legatului (art.930).
40

Clasificare:
A) În funcţie de persoana beneficiarului, distingem între
obligaţia în favoarea dispunătorului, în favoarea gratificatului sau în
favoarea unui terţ.
a) Sarcina în favoarea dispunătorului; ex: în cadrul contractului
de donaţie, donatorul impune donatarului obligaţia de a-I plăti o datorie a
sa faţă de un terţ;
b) Sarcina în favoarea gratificatului; ex: prin testament
dispunătorul obligă pe legatar să folosească suma de bani lăsată în scopul
efectuării unui lucrări ştiinţifice;
c) Sarcina în favoarea unui terţ; ex: îţi las casa ca moştenire cu
condiţia să plăteşti o rentă viageră lui X.
Această clasificare prezintă interes datorită regimului juridic diferit al
celor trei feluri de sarcină; astfel:
- sarcina în favoarea dispunătorului poate fi constituită doar în
cazul donaţiei;
- sarcina poate influenţa natura actului juridic;
- sarcina în favoarea unui terţ este o formă de manifestare a
stipulaţiei pentru altul iar nu a simulaţiei.

B) Alte clasificări
În doctrină se mai distinge între: sarcina posibilă, licită şi morală
şi cea imposibilă, inlicită şi imorală.

Efecte
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil, nici executarea
actului, ci numai eficacitatea acestuia, în sensul că, în caz de neîndeplinire,
dă naştere la dreptul de a cere revocarea actului, iar revocarea nu se
produce de drept, ea fiind judiciară.
Întrucât sarcina conferă actului gratuit caracter sinalagmatic – pro
parte – neexecutarea ei dă dreptul la opţiune între a cere rezoluţiunea
pentru neexecutare ori obligarea debitorului la executarea îndatoririi ce-i
revine.

Comparaţie între condiţie şi sarcină


Deosebiri:
- condiţia poate afecta atât un act cu titlu gratuit cât şi unul cu titlu
oneros, sarcina este admisibilă doar în cazul liberalităţilor;
- condiţia afectează existenţa efectelor actului juridic – sarcina
afectează numai eficacitatea actului juridic;
41

- condiţia nu obligă - sarcina obligă;


- condiţia operează de drept – rezoluţiunea pentru neîndeplinirea
sarcinii se obţine numai pe cale judiciară.
Asemănări:
- efectele desfiinţării actelor în caz de neexecutarea sarcinii sau
pentru îndeplinirea ori neîndeplinirea condiţiei sunt, de regulă, retroactive,
iar excepţiile de la retroactivitate sunt de regulă aceleaşi.

Subiectul nr. 16

Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil

Principiul forţei obligatorii exprimat şi prin adagiul pacta sunt


servanta, este acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil legal
încheiat se impune autorilor (în cazul convenţiilor) sau autorului (în cazul
actelor juridice unilaterale) acestuia, întocmai ca legea. Cu alte cuvinte
actul juridic este obligatoriu pentru părţi, iar nu facultativ.
42

Sub aspectul fundamentului acestui principiu se desprind două


cerinţe:
- în primul rând necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei
raporturilor juridice generate de acte juridice civile;
- în al doilea rând, imperativul moral al respectării cuvântului dat.
Excepţii
Prin excepţii de la principiul forţei obligatorii desemnăm acele
situaţii în care efectele actului juridic civil nu se mai produc aşa cum au
dorit părţile, la încheierea lui, ci independent de voinţa părţilor sau a părţii,
aceste efecte sunt fie mai restrânse fie mai întinse decât cele stabilite
iniţial.

Cazuri de restrângere a forţei obligatorii


Acestea sunt cazurile în care actul juridic civil îşi încetează efectele
înainte de termen, datorită unui element al său. Se include în această
categorie:
- încetarea contractului de locaţiune datorită pieirii totale sau în
cea mai mare parte a lucrului;
- încetarea contractului de mandat datorită decesului, interdicţiei,
insolvabilităţii sau falimentului mandantului sau mandatarului;
- încetarea comodatului datorită morţii comodatarului – dacă
împrumutul a fost făcut cu luarea în considerare a persoanei
acestuia.

Cazuri de extindere a forţei obligatorii


- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic prin efectul legii;
- prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă
datorită suspendării temporare a executării acestuia pe tot timpul
cât durează cauza de suspendare;

Teoria impreviziunii
O altă excepţie a forţei obligatorii o constituie revizuirea efectelor
actului juridic din cauza ruperii echilibrului contractual datorită
schimbărilor survenite în ceea ce priveşte împrejurările avute în vedere la
încheierea actului, ce face posibilă revizuirea judiciară a clauzelor
contractuale; ex: Legea 8/1996.
Subiectul nr. 17

Irevocabilitatea actului juridic civil


43

Prin irevocabilitatea actului juridic înţelegem faptul că actului juridic


bilateral sau multilateral nu I se poate pune capăt numai prin voinţa uneia
din părţi, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin
manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului acestuia.
Irevocabilitatea decurge din principiul forţei obligatorii a actului
juridic, fiind o consecinţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a acestui principiu.
Aşa încât acest principiu se bazează pe următoarele cerinţe:
- în primul rând necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei
raporturilor juridice generate de acte juridice civile;
- în al doilea rând, imperativul moral al respectării cuvântului dat.

Exccepţii
Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri
în care actului juridic bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia
dintre părţi, actului juridic multilateral i se poate pune capăt prin voinţa a
două sau mai multe părţi, iar actului juridic unilateral I se poate pune capăt
prin voinţa autorului său.

Excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau


multilaterale:
- revocarea donaţiei între soţi; denunţarea contractului de
locaţiune încheiat pe durată nedeterminată;
- încetarea (desfacerea) societăţii civile;
- revocarea contractului de mandat de către mandant şi
renunţarea mandatarului la mandat;
- încetarea depozitului la cererea deponentului;
- respingerea unor contracte de către judecătorul sindic;
- încetarea acordului petrolier prin renunţarea din partea titularului
acestuia;
- denunţarea de către chiriaş a contractului de închiriere a locuinţei
înainte de împlinirea termenului stabilit, cu condiţia notificării
prealabile;
- denunţarea contractului de comandă a unei opere viitoare

Excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale:


- legatul;
- retractarea renunţării la moştenire;
- consimţământul părinţilor la adopţia copilului;
- revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar.
44

Subiectul nr. 18

Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. Noţiunile de


parte, terţ şi având-cauză

Prin principiul relativităţii efectelor actului juridic civil desemnăm


regula de drept potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă
de autorul sau, după caz, autorii lui, fără a putea să profite ori să dăuneze
altor persoane.
Justificarea principiului se regăseşte în două idei de bază:
- natura voliţională a actului juridic ce impune ca nimeni nu poate
deveni debitor sau creditor fără voia sa;
- soluţia contrară acestui principiu ar aduce atingere libertăţii
persoanei;

Principiul relativităţii şi opozabilitatea faţă de terţi a actului


juridic
Un act juridic nu poate genera, în principiu, drepturi subiective şi
obligaţii pentru un terţ, în schimb drepturile şi obligaţiile părţilor actului
juridic trebuie respectate şi de către terţi.
Opozabilitatea actului juridic faţă de terţi înseamnă dreptul părţii de
a invoca acel act juridic împotriva terţului care ar ridica pretenţii în
legătură cu un drept subiectiv, dobândit de parte prin actul juridic
respectiv.
Doctrina şi practica judiciară mai foloseşte noţiunile de opozabilitate
sau inopozabilitate în sensul existenţei dreptului, respectiv lipsa acestuia,
de a cere executarea obligaţiei sau obligaţiilor la care actul a dat naştere,
de către părţi sau succesorii acestora.
Din punctul de vedere al terţilor, atunci când se pune problema
opozabilităţii, actul juridic apare ca un fapt juridic stricto sensu.

Noţiunea de parte
Prin parte se înţelege persoana care încheie actul juridic, personal
sau prin reprezentare, şi faţă de care se produc efectele actului respectiv.
Altfel spus, părţile reprezintă acea categorie de persoane faţă de
care actul juridic civil îşi produce efectele în temeiul principiului
relativităţii.

Noţiunea de terţ
45

Terţii sunt persoanele străine de un act juridic civil care nu au


participat nici direct şi nici prin reprezentare la încheierea acestuia.

Noţiunea de având-cauză
Având-cauză este persoana care, deşi nu a participat la încheierea
actului, totuşi suportă efectele acestuia, datorită legăturii ei juridice cu
părţile actului
De regulă se apreciază că există trei categorii de avânzi-cauză:
succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi
creditorii chirografari.

Succesor universal este acea persoană care dobândeşte un


patrimoniu, adică o universalitate; ex: cazul moştenitorului legal unic, al
legatarului universal, persoana juridică ce dobândeşte un patrimoniu prin
fuziune sau absorbţie.

Succesor cu titlu universal este acea persoană care dobândeşte o


fracţiune dintr-un patrimoniu; ex: moştenitorii legali, legatarul sau
legatarii cu titlu universal, persoana juridică ce dobândeşte o parte din
patrimoniul persoanei juridice divizate.

Succesor cu titlu particular este persoana care dobândeşte


numai un bun sau un drept. Acesta are calitatea de având cauza dacă sunt
îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
- să fie vorba de drepturi şi obligaţii legate de dreptul subiectiv
dobândit;
- să fie vorba de acte juridice anterioare, ale autorului său,
referitoare la acelaşi drept sau bun;
- să fi fost respectate formalităţile de publicitate prevăzute de lege
sau înscrisul să fi dobândit dată certă.

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie


reală care să le asigure realizarea creanţei pe care o au împotriva
debitorului lor (gaj, ipotecă, privilegiu) ci numai un drept de gaj general
asupra bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului lor.
46

Subiectul nr. 19

Nulitatea actului juridic. Noţiune şi delimitarea faţă de alte


sancţiuni de drept civil (cauze de ineficacitate a actului juridic
civil).

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care constă în lipsirea actului


juridic civil (negotium) de acele efecte care sunt contrare normelor
edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil.
Nulitatea îndeplineşte o funcţie preventivă şi o funcţie
sancţionatorie.
Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită
asupra subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu
nerespectarea condiţiilor sale de valabilitate.
Funcţia sancţionatorie constă în înlăturarea efectelor contrare
normelor juridice edictate pentru încheierea valabilă a actului civil
respectiv.
Funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii este o
sinteză a primelor două funcţii şi asigură respectarea normelor juridice
civile care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil.
În stadiul actual al legislaţiei civile nu există o reglementare unitară
a nulităţii actului juridic civil, ci normele care formează această instituţie
se găsesc răspândite în tot Codul civil, precum şi în alte acte normative ce
se constituie în izvoare ale dreptului civil.

Delimitarea faţă de alte sancţiuni de drept civil

a) Nulitatea şi rezoluţiunea.
47

Rezoluţiunea este acea sancţiune de drept civil ce constă în


desfiinţarea retroactivă a unui contract sinalagmatic, cu executare uno
ictu, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţi.
Asemănări:
- ambele atrag ineficacitatea actului juridic civil;
- produc, în principiu, efecte retroactiv;
- ambele presupun, în principiu, o hotărâre a organului de
jurisdicţie.
Deosebiri:
- nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei
condiţii de validitate, rezoluţiunea – un act valabil încheiat;
- nulitatea se aplică oricărui tip de act; rezoluţiunea - numai
contractelor sinalagmatice cu executare uno ictu;
- cauza de nulitate există în momentul încheierii actului; cauza
rezoluţiunii apare ulterior momentului încheierii actului;
- cauzele celor două sancţiuni sunt diferite;
- Rezoluţiunea şi nulitatea relativă sunt supuse unor reguli diferite
în privinţa prescripţiei extinctive. Nulitatea absolută nu este
supusă prescripţiei extinctive.

b) Nulitatea şi reziliere
Rezilierea este sancţiunea de drept civil ce intervine în cazul
neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă
şi constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor.
Deosebiri faţă de rezoluţiune: intervine numai în cazul
ontractelor sinalagmatice cu executare succesivă; operează numai pentru
viitor.
Asemănări:
- ambele atrag ineficacitatea actului juridic civil;
- produc, în principiu, efecte pentru viitor (în cazul actelor cu
executare succesivă nici nulitatea nu produce efecte pentru
trecut);
- ambele presupun, în principiu, o hotărâre a organului de
jurisdicţie.
Deosebiri:
- nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei
condiţii de validitate, rezilierea – un act valabil încheiat;
- nulitatea se aplică oricărui tip de act; rezilierea - numai
contractelor sinalagmatice cu executare succesivă;
48

- cauza de nulitate există în momentul încheierii actului; cauza


rezilierii apare ulterior momentului încheierii actului;
- cauzele celor două sancţiuni sunt diferite;
- Rezilierea şi nulitatea relativă sunt supuse unor reguli diferite în
privinţa prescripţiei extinctive. Nulitatea absolută nu este supusă
prescripţiei extinctive.

c) Nulitatea şi caducitatea
Caducitatea este cauza de ineficacitate constând în lipsirea actului
juridic civil de orice efecte datorită apariţiei unor cauze ulterioare încheierii
sale şi independent de voinţa autorului actului.
Deosebiri:
- caducitatea presupune un act juridic valabil încheiat;
- produce efecte numai pentru viitor;
- presupune o cauză ulterioară încheierii actului;
- cauza este străină de voinţa autorului actului juridic civil.

d) Nulitatea şi revocarea
Revocarea este acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea
efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori
neexecutării culpabile a sarcinii.
Deosebiri faţă de nulitate:
- revocarea presupune un act juridic valabil încheiat;
- revocarea se aplică, în principiu, liberalităţilor;
- presupune cauze ulterioare încheierii actului juridic;
- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite.

e) Nulitatea şi inopozabilitatea
Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor
cerinţe de publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii puterii de a
reprezenta.
Deosebiri:
- inopozabilitatea presupune un act juridic valabil încheiat;
- în caz de nulitate efectele privesc părţile dar şi terţii, în caz de
inopozabilitate efectele privesc numai părţile;
- inopozabilitatea presupune neîndeplinirea unor formalităţi
ulterioare încheierii actului;
49

- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare;


inopozabilitatea, în materie de reprezentare, poate fi înlăturată
prin ratificare.

f) Nulitatea şi reducţiunea
Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în aczul actelor
juridice încheiate cu nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru
ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului
contraprestaţiilor într-un contract oneros comutativ.
Deosebiri:
- sfera de aplicare a reducţiunii este mai restrânsă;
- actele sunt valabil încheiate în cazul reducţiunii;
- cauzele celor două sancţiuni sunt diferite.

Subiectul nr. 20

Cauze de nulitate absolută a actului juridic civil şi regimul juridic


al nulităţii absolute.

Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la


încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un
interes general, obştesc.

Cauze de nulitate absolută:


- încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la capacitatea civilă a
persoanelor în cazurile nerespectării unei incapacităţi speciale,
cerută pentru ocrotirea interesului obştesc sau dacă este vorba
despre lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice ori de
nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice;
- lipsa totală a consimţământului; ex: eroarea-obstacol;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
50

- nevalabilitatea cauzei atunci când: absenţa scopului imediat,


eroare asupra scopului imediat, cauza ilicită sau imorală;
- nerespectarea formei cerute ad validitatem;
- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative sau judiciare;
- încălcarea ordinii publice;
- fraudarea legii.

Regimul juridic al nulităţii absolute.


Prin regimul juridic al nulităţii absolute se înţeleg regulile cărora le
este supusă nulitatea absolută.

Nulitatea absolută:
- poate fi invocată de oricine are interes; aceasta însemnând că
pot invoca nulitatea absolută părţile actului juridic, avânzii-cauză
ai părţilor, procurorul, instanţa;
- este imprescriptibilă; nulitatea absolută poate fi intentată
oricând;
- nu poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită.

Subiectul nr. 21

Cauze de nulitate relativă a actului juridic civil şi regimul juridic al


nulităţii relative.

Nulitatea este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea


actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes
particular, individual.

Cauze de nulitate relativă:


- nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a
persoanei, însă numai atunci când actul juridic este încheiat de
persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, actul juridic s-a
încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este lezionar
pentru minorul de 14-18 ani, actul juridic s-a încheiat fără
51

încuviinţarea autorităţii tutelare, actul juridic s-a încheiat pentru


persoana juridică în lipsa ori cu depăşirea puterilor conferite,
actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unor incapacităţi
speciale instituite pentru protecţia unor interese individuale;
- lipsa discernământului;
- viciile de consimţământ;
- nerespectarea dreptului de preemţiune.

Regimul juridic al nulităţii relative.


Prin regimul juridic al nulităţii relative se înţeleg regulile cărora le
este supusă nulitatea relativă.

Nulitatea relativă:
- poate fi invocată de doar de persoana a cărui interes a fost
nesocotit la încheierea actului juridic; invocarea poate fi făcută
personal sau prin reprezentant;
- este prescriptibilă, ceea ce însemnă că nulitatea relativă trebuie
invocată în termenul de prescripţie extinctivă;
- poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită1.

II. PERSOANA FIZICĂ

Subiectul nr. 22

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice. Noţiune şi caractere


juridice.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este aptitudinea generală


şi abstractă a persoanelor fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile, altfel
spus de a fi titulare de drepturi civile şi de obligaţii civile, calitatea de a fi

1
Confirmarea este actul unilateral; manifestarea de voinţă a celui în drept să invoce nulitatea relativă,
manifestare de voinţă prin care se renunţă la actul astfel încheiat, adică nu mai dă în judecată, nu mai cere
anularea şi în felul acesta actul din anulabil cum era, devine valabil, pentru că cel în drept să ceară anularea
renunţă la acest drept.
52

subiecte individuale de drept civil, adică participante la diferite raporturi


juridice civile.

Caractere juridice
Capacitatea de folosinţă prezintă următoarele caractere juridice:
legalitate, generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, egalitate,
universalitate.

a) Legalitatea capacităţii de folosinţă.


Acest caracter relevă faptul că această capacitate este de domeniul
legii, este creaţia legiuitorului, adică este recunoscută de legea civilă.

b) Generalitatea capacităţii de folosinţă


Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă
caracterul abstract şi atotcuprinzător al posibilităţii individului de a avea
drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă prefigurează, potenţial,
toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoană fizică; ea
nu se confundă cu aceste drepturi ci exprimă numai aptitudinea generală,
abstractă, de a le dobândi.

c) Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă


Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă exprimă ideea că această
capacitate nu poate forma obiect de renunţare, în tot sau în parte, şi nici
obiect de înstrăinare. Capacitatea de folosinţă având caracter legal,
subiectul de drept nu poate renunţa la însăşi aptitudinea lui generală şi
abstractă de a avea drepturi şi obligaţii civile; calitatea d subiect de drept
nu poate fi ştirbită prin voinţa personală a persoanei fizice.

d) Intangibilitatea capacităţii de folosinţă


Intangibilitatea capacităţii e folosinţă exprimă caracteristica acesteia
de a nu I se putea aduce limitări, îngrădiri, decât în cazurile şi condiţiile
expres prevăzute de lege.

e) Egalitatea capacităţii de folosinţă


Egalitatea capacităţii e folosinţă a persoanei fizice se bazează pe un
principiu general dar şi special de drept civil şi anume acela de egalitate în
faţa legii civile. Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este
garantată juridic, respectarea acestui principiu consacrat şi pe plan
internaţional, fiind asigurată prin mijloace de drept civil cât şi de drept
penal.
53

f) Universalitatea capacităţii de folosinţă


Universalitatea capacităţii de folosinţă constă în recunoaşterea
acestei capacităţi tuturor persoanelor fizice.

Subiectul nr.23

Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

1. Noţiune. Clasificarea incapacităţilor de drept civil


54

Nu pot exista îngrădiri ale capacităţii de folosinţă decât în cazurile şi


condiţiile prevăzute expres de lege.
Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate
ca incapacităţi de drept civil.
După finalitatea lor incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în
două categorii:
- incapacităţi cu caracter de sancţiuni;
- incapacităţi cu caracter de măsuri de potecţie sau de ocrotire.
După modul cum operează , pot fi împărţite în:
- incapacităţi care operează de plin drept;
- incapacităţi care operează prin efectul unei hotărâri
judecătoreşti.
După izvorul lor, deosebim:
- incapacităţi stabilite de legea civilă;
- incapacităţi stabilite de legea penală.

2. Incapacităţi cu caracter de sancţiune

a) Îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală

Din această subcategorie fac parte: pedeapsa complementară a


interzicerii unor drepturi şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în
interzicerea, pe o perioadă de la 1 la 10 ani, a următoarelor drepturi:
a) dreptul de a alege sau de a fi ales;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de
stat;
c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de
natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea
infracţiunii;
d) drepturile părinteşti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator

b) Pedeapsa accesorie
Constă în interzicerea tuturor drepturilor susmenţionate.
Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisorii atrage de
drept interzicerea drepturilor arătate din momentul în care hotărârea de
condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei,
lato sensu.
55

Îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă

a) Decăderea din drepturile părinteşti


Această pedeapsă prezintă relevanţă pentru dreptul civil datorită
următoarelor efecte, concretizate de lipsirea părintelui decăzut de:
- dreptul de a-l reprezenta pe minorul sub 14 ani în actele juridice
civile;
- dreptul de a încuviinţa actele juridice civile ale minorului între 14
şi 18 ani;
- incapacitatea de a fi tutore.

b) Pedepsele civile în materie succesorală


Aceste pedepse implică:
- excluderea de la moştenire a nedemnilor, conform Codului civil,
art.655.
- îngrădirea dreptului de opţiune succesorală a celor vinovaţi de
darea la o parte, dosirea, sau sustragerea unor bunuri ale
moştenirii.

3. Incapacităţi (îngrădiri) cu caracter de protecţie sau de ocrotire

a) Incapacităţi prevăzute de Codul civil:


- incapacitatea de a dispune prin testament sau donaţie a
minorului de sub 16 ani;
- incapacitatea de a dispune prin testament pentru mai mult de
jumătatea averii, a minorului de 16-18 ani;
- incapacitatea minorului de peste 16 ani de a dispune prin
testament în favoarea tutorelui său;
- incapacităţi de a primi donaţii şi legate a medicilor, farmaciştilor,
preoţilor;
- incapacitatea de a primi legate a ofiţerilor de marină în cazul
testamentului făcut pe mare;
- incapacităţile speciale de a dobândi prin cumpărare.

b) Incapacităţi prevăzute de Codul familiei:


- incapacitatea încheierii actelor juridice între tutore, soţul, o rudă
în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte şi minor
de alta;
56

- interdicţia minorului de a face donaţii de a garanta pe altul, nici


chiar cu încuviinţare.

c) Incapacităţi prevăzute în constituţie


- incapacitatea cetăţenilor străini şi apatrizilor de a dobândi
proprietatea asupra terenurilor.

4. Felul nulităţii care intervine în caz de nerespectare a


incapacităţii
Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la incapacitatea civilă
atrage după sine răspunderea de drept civil a persoanei vinovate.
Nerespectarea acestor dispoziţii legale poate consta fie în încheierea unor
acte juridice prohibite, fie într-un fapt juridic ilicit, consecinţele
nefavorabile prevăzute de lege nefiind întotdeauna aceleaşi, ele diferind în
funcţie de specificul normei legale încălcate.
Astfel sancţiunea nerespectării incapacităţii poate fi de natură civilă
sau d altă natură: penală, administrativă etc.
Sancţiunea civilă pentru nerespectarea interdicţiei de a încheia acte
juridice este nulitatea. Nulitatea actelor juridice încheiate cu nerespectarea
îngrădirilor capacităţii de folosinţă a persoanei fizice poate fi absolută sau
relativă.
Nulitatea absolută intervine când, prin încheierea actului juridic
prohibit, se încalcă norme juridice ce instituie îngrădiri ale capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice care ocrotesc un interes public (general).
În toate celelalte cazuri se aplică nulitatea relativă – adică în acele
situaţii când dispoziţiile eludate ocrotesc un interes privat (personal).
57

Subiectul nr.24

Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice şi capacitatea de


exerciţiu restrânsă.

1. Categoriile de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu


Potrivit art.11, alin.1 din decretul nr.31/1954, nu au capacitate de
exerciţiu:
- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
- persoana pusă sub interdicţie.
Ca excepţie, în materie testamentară, limita este de 16 ani,
deoarece: “minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune în nici un fel”.

2. Dispoziţiile legale care consacră reprezentarea legală


Potrivit prevederilor art.1, alin.2 din Decretul 31/1954: “Pentru cei ce
nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor
legali”.
Art. 11, alin.2 trebuie coroborat cu:
- art.105, alin.1, C.fam.: Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a
administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în
actele civile, până la data la care el împlineşte vârsta de 14 ani;
- art.124, alin.1, C.fam.: Tutorele are obligaţia de a administra
bunurile minorului şi a-l reprezenta în actele civile, însă numai
până la data la care acesta împlineşte vârssta de 14 ani;
- art.147 C.fam.: Regulile privitoare la tutela minorului care nu a
împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub
interdicţie, în măsura în care legea nu dispune altfel.

3. Acte juridice permise celui lipsit de capacitate de exerciţiu


Minorul sub 14 ani ori pusul sub interdicţie judecătorească poate
totuşi face, valabil, următoarele acte juridice:
58

- acte de conservare, care prin definiţie nu pot fi vătămătoare,


indiferent cine le face; asemenea acte sunt: somaţia, punerea
peceţilor, înscrierea unui privilegiu sau al unei ipoteci în registrul
de publicitate, întreruperea unei prescripţii;
- acte mărunte, care se încheie zilnic, pentru nevoile obişnuite ale
traiului; ex: cumpărarea de alimente etc.

4. Încetarea stării juridice a lipsei capacităţii de exerciţiu


Pentru minor, lipsa capacităţii de exerciţiu încetează fie prin
împlinirea vârstei de 14 ani (când dobândeşte capacitatea de exerciţiu
restrânsă), fie prin moarte.
Pentru interzisul judecătoresc, lipsa capacităţii sale de exerciţiu
încetează prin ridicarea interdicţiei sau prin moarte.

5. Noţiune aşi reglementarea capacităţii de exerciţiu restrânse


Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice este aptitudine
minorului în vârstă de 14-18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi
de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea personal de acte
juridice civile, însă numai încuviinţate în prealabil de ocrotitorul legal.
Textul de principiu care reglementează capacitatea de exerciţiu
restrânsă este cel al art.9 din Decretul nr.31/1954 conform căruia: “Minorul
care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate restrânsă”. Acest text
trebuie coroborat şi cu alte texte ale Codului familiei sau ale decretului
31/1954.
Art.105, alin.2 C.fa.m arată că “după împlinirea vârstei de 14 ani,
minorul îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă
numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor spre a-l apăra împotriva
abuzurilor din partea celui de-al treilea”. Tot în acest sens şi art.133, alin.1
şi 2 din Codul familiei, precum şi art.10, alin.4 din Decretul 31/1954.

6. Începutul capacităţii de exerciţiu restrânse


Începutul capacităţii de exerciţiu restrânse este marcat de data
împlinirii vârstei de 14 ani.
Trebuie precizat că pentru a funcţiona regula dobândirii capacităţii
de exerciţiu restrânse la împlinirea vârstei de 14 ani, este necesar ca, până
la această vârstă, minorul să nu fi fost pus sub interdicţie judecătorească.
Dacă minorul a fost pus sub interdicţie, iar aceasta se ridică în intervalul
14-18 ani, capacitatea de exerciţiu restrânsă va începe pe data ridicării
interdicţiei.
59

7. Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse


a) Caracteristica acestei capacităţi este de a fi de tranziţie, adică de
a trece de la lipsa capacităţii de exerciţiu la deplina capacitate de
exerciţiu, cu următoarele consecinţe:
- nu intră în specificul capacităţii restrânse de exerciţiu actele care
putea fi încheiate şi de minorul de sub 14 ani;
- nu intră în conţinutul acestei capacităţi actele interzise minorului
până la împlinirea vârstei de 18 ani;
- posibilitatea încheierii de acte juridice personal;
- necesitatea încuviinţării prealabile.

b) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia


valabil personal şi singur:
- actele de conservare şi actele mărunte;
- depozitul special la CEC;
- actele de administrare dacă nu sunt lezionare;
- după împlinirea vârstei de 16 ani poate dispune prin testament
de jumătatea bunurilor sale.

c) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia


valabil, numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului
legal:
- acte de administrare – privitoare la un bun sau la întregul
patrimoniu; ex: contract de închiriere, antrepriză pentru
repararea unui bun etc.;

d) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia


personal dar cu dublă încuviinţare (a ocrotitorului legal şi a
autorităţii tutelare):
- actele de dispoziţie; ex: înstrăinarea, grevarea cu o sarcină reală,
renunţarea la un drept sau tranzacţie.

e) Actele juridice interzise minorului de 14-18 ani:


- donaţii sau garantarea obligaţiei altuia;
- acte între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau
surorile tutorelui, pe de o parte şi minor pe de alta.

8. Cazurile de încetare a capacităţii de exerciţiu restrânse


60

Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează în următoarele cazuri:


- la împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobândeşte deplina
capacitate de exerciţiu;
- dacă femeia se căsătoreşte înainte de 18 ani, ea dobândeşte
capacitatea de exerciţiu deplină;
- dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească – ceea ce
conduce la lipsa capacităţii de exerciţiu restrânse;
- prin moarte (când încetează capacitatea de folosinţă).

Subiectul nr.25

Capacitatea civilă de exerciţiu deplină.

1. Definiţie şi caracteristici
Capacitatea de exerciţiu deplină este aptitudinea omului de a
dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile
civile prin încheierea personal şi singur, a tuturor actelor juridice civile.
Caracteristici:
- actele juridice se încheie personal;
- actele juridice civile se încheie singur;
- persoana cu capacitate deplină de exerciţiu poate încheia toate
actele juridice civile.

2. Începutul capacităţii de exerciţiu depline


Capacitatea de exerciţiu deplină începe de la data când persoana
devine majoră (art.8 din Decretul 31/1954).
Deci, există două moduri de dobândire a deplinei capacităţi de
exerciţiu:
- prin împlinirea vârstei de 18 ani;
- prin încheierea căsătoriei de către o femeie înainte de a împlini
vârsta de 18 ani.

3. Conţinutul capacităţii de exerciţiu depline


Conţinutul capacităţii depline de exerciţiu implică:
61

a) Aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a încheia


toate actele juridice prin care dobândeşte ori exercită drepturi subiective
sau îşi asumă ori execută obligaţiile civile.
b) Aptitudinea omului de a încheia, personal şi singur, orice act
juridic civil, prin care dobândeşte ori exercită un drept subiectiv civil sau îşi
asumă ori execută o obligaţie civilă.

4. Cazuri de încetare a capacităţii de exerciţiu depline


Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în următoarele cazuri:
- o dată cu încetarea capacităţii de folosinţă (prin moarte);
- prin punerea sub interdicţie judecătorească;
- prin anularea (desfiinţarea) căsătoriei, înainte ca femeia să fi
împlinit 18 ani.

5. Sancţiunea nerespectării regulilor referitoare la capacitatea


civilă de exerciţiu
Încălcarea regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice, în funcţie de circumstanţe, se poate solda cu:
- consecinţe penale – dacă nu s-a respectat intangibilitatea ori
egalitatea capacităţii de exerciţiu;
- consecinţa aplicabilă încălcării unei incapacităţi de folosinţă, dacă
a fost nesocotită o asemenea limită;
- nulitatea relativă a actului juridic – sancţiune specifică în materia
capacităţii de exerciţiu.
Nulitatea aplicabilă pentru nerespectarea dispoziţiilor privitoare la
capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este, în acelaşi timp:
a) relativă (numită şi de protecţie);
b) de fond;
c) expresă.
62

DREPTURI REALE

Subiectul nr.26

Contractul de concesiune a bunurilor din domeniul public

1. Noţiune şi reglementare
Prin contractul de concesiune o parte, numită concedent, transmite
pentru o perioadă determinată, pe cel mult 49 de ani, celeilalte părţi
numită concesionar, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, pe riscul
şi pe răspunderea sa, în schimbul unei redevenţe.
Regimul juridic al concesiunilor este stabilit prin Legea 219/1998.

2. Caracterizare
Contractul de concesiune a bunurilor din domeniul public este un
contract administrativ, principalele sale clauze având un caracter de
reglementare.
De asemenea, contractul de concesiune este un contract solemn
(forma scrisă fiind cerută ad validitatem), sinalagmatic, oneros, comutativ,
cu executare succesivă şi intuitu personae.

3. Părţile contractului
Părţile contractului se numesc concedent şi concesionar.
Concedenţi pot fi:
63

- ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei


publice centrale, pentru un bun din domeniul public naţional;
- consiliile judeţene, consiliile locale sau instituţiile publice de
interes local, pentru bunurile din domeniul public judeţean ori
local.
Concesionar poate fi orice persoană fizică sau juridică, română ori
străină.

4. Procedura concesionării
Încheierea contractului se face numai prin licitaţie publică sau prin
negociere directă cu excepţia societăţilor comerciale, companiilor
naţionale ori societăţilor naţionale, înfiinţate prin reorganizarea regiilor
autonome, cărora li se atribuie în concesiune forţată bunurile pe care le-au
avut în administrare.
În schimbul transmiterii bunului sau bunurilor concesionate în
folosinţa sau exploatarea sa, concesionarul este obligat să plătească o
redevenţă.
Redevenţa este o sumă de bani care se plăteşte periodic
concedentului, fiind un element esenţial pentru validitatea contractului de
concesiune. Ea se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale.

5. Calificarea dreptului concesionarului asupra bunului.


Concesionarul are asupra bunurilor aflate în concesiune, un drept
real principal, derivat din dreptul de proprietate publică.
La fel ca dreptul real de administrare, dreptul de concesiune este
opozabil tuturor, cu excepţia proprietarului, reprezentat prin concedent.
Raporturile juridice care se nasc între concesionar şi concedent sunt
de subordonare, adică de drept administrativ. Concedentul are dreptul să
modifice unilateral clauzele contractului de concesiune sau să retragă
dreptul de concesiune prin denunţarea unilaterală a contractului. De
asemenea poate efectua controale şi da ordine concesionarului.

6. Delimitarea dreptului de concesiune faţă de dreptul de


administrare
Dreptul de administrare poate aparţine numai unor subiecte de
drept public, pe când dreptul de concesiune poate aparţine numai unor
subiecte de drept privat.
Dreptul de administrare se naşte numai pe calea unui act
administrativ de autoritate emis de organul de stat competent, pe când
dreptul de concesiune se naşte exclusiv pe baza unui contract încheiat
64

între concedent, titular al dreptului de proprietate publică şi concesionar,


beneficiarul concesiunii.
Natura diferită a actelor juridice care permit constituirea celor două
drepturi va determina diferenţe cu privire la modul de emitere , respectiv
de încheiere a actului de constituire, modul de încetare a efectelor actelor,
instanţa competentă să soluţioneze litigiile privitoare la cele două drepturi.
Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească
şi , în anumite limite chiar să dispună d bunul primit, pe când dreptul de
concesiune conferă concesionarului numai dreptul de a poseda bunul, de
a-l folosi în scopul stabilit de părţi prin contract şi a-i culege fructele.
Dreptul de administrare este un drept real, perpetuu şi inalienabil,
pe când dreptul de concesiune este un drept real, temporar şi inalienabil.

7. Încetarea contractului de concesiune


Contractul de concesiune încetează prin:
- acordul părţilor;
- la împlinirea termenului concesiunii;
- prin denunţare unilaterală de către concedent sau prin
răscumpărare; aceasta poate avea loc numai atunci când
interesul public o impune, cu plata unei juste şi prealabile
despăgubiri
- prin reziliere unilaterală de către concedent sau concesionar;
retragerea concesiunii sau rezilierea unilaterală a contractului de
către concedent are caracter de sancţiune şi intervine prin actul
de putere al concedentului; rezilierea unilaterală făcută de
concesionar este posibilă în cazul nerespectării obligaţiilor
concedemtului, cu obligarea lui la plata de despăgubiri;
- prin renunţarea concesionarului la concesiune; aceasta poate
interveni în cazul imposibilităţii obiective de a utiliza sau exploata
obiectul concesiunii
- prin dispariţia ori pieirea bunului.
La încetarea concesiunii concesionarul este obligat să restituie
concedentului bunurile care au făcu obiectul concesiunii şi cele care au
rezultat din investiţiile impuse prin caietul de sarcini la încheierea
contractului (bunurile de retur) precum, iar la dorinţa concedentului,
bunurile care au fost ale concesionarului şi au fost utilizate de către el pe
durata concesiunii şi în vederea folosirii şi exploatării obiectului concesiunii
pe durata concesiunii (bunuri de preluare). Bunurile de preluare trebuiesc
plătite concesionarului.
65

În cazul în care unele bunuri concesionate au fost distruse total sau


parţial din culpa concesionarului, acesta va fi obligat la despăgubiri.

Subiectul nr.27

Regimul juridic al circulaţiei terenurilor.

1. Clasificarea terenurilor în funcţie de destinaţia lor şi de forma


dreptului de proprietate (regimul juridic ce li se aplică)

1) În funcţie de destinaţia lor terenurile pot fi:


a) terenuri cu destinaţie agricolă;
b) terenuri cu destinaţie forestieră;
c) terenuri aflate permanent sub ape;
d) terenuri din intravilan;
66

e) terenuri cu destinaţii speciale.

2) După forma dreptului de proprietate:


- terenuri aflate în proprietate privată;
- terenuri aflate în proprietate publică.

2. Regula liberei circulaţii a terenurilor, excepţii.


Art.1 din Legea 54/1998 prevede că terenurile proprietate privată,
indiferent de titularul lor sunt şi rămân în circuitul civil. Ele pot fi
înstrăinate şi dobândite cu respectarea dispoziţiilor din prezenta lege.
Rezultă, prin coroborare cu alte prevederi legale, că terenurile pot fi
transmise prin acte între vii, legate, succesiune legală, uzucapiune şi
hotărâre judecătorească, dreptul de proprietate asupra acestora putând fi
şi dezmembrat, prin constituirea de drepturi reale principale derivate, de
asemenea terenurile pot fi grevate de drepturi reale accesorii.
Excepţii:
a) terenurile atribuite în proprietate foştilor cooperatori activi care
nu au adus teren în cooperativa agricolă sau au adus teren mai
puţin de 5000 mp., precum şi celor care au lucrat ca angajaţi în
ultimii teri ani în cooperativă sau în asociaţii cooperatiste;
b) terenurile atribuite familiilor care solicită în scris şi se obligă să le
lucreze, terenuri situate în localităţile cu excedent de suprafaţă
agricolă;
c) terenurile atribuite familiilor fără pământ sau cu pământ puţin din
alte localităţi, din terenurile situate în localităţile cu excedent de
suprafaţă agricolă, care şi-au asumat obligaţia de a-şi stabili
domiciliul în localitatea respectivă şi de a cultiva pământul primit,
renunţând la proprietatea din extravilan avută în localitatea lor;
d) terenurile din zona montană, defavorizată de factori naturali,
atribuite în proprietate familiilor tinere de ţărani care provin din
mediul agricol montan, au priceperea necesară şi se obligă în
scris să întemeieze gospodării, să crească animale şi să
exploateze raţional pământul în acest scop.

3. Necesitatea înscrisului autentic


Toate actele între vii prin care se înstrăinează terenurile sunt
contracte sau convenţii. În această materie Legea 54/1998 instituie o
excepţie de la principiul consensualismului consacrat de Codul civil,
dispunând că terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate
şi dobândite prin acte juridice între viii, încheiate în formă autentică. De
67

asemenea legea mai prevede că şi schimbul de terenuri se încheie în


formă autentică sun sancţiunea nulităţii absolute.
Forma înscrisului autentic pe care trebuie s-o îmbrace orice act de
înstrăinare între vii a terenurilor este o condiţie de validitate a acestuia,
deoarece este prevăzută de lege ca o cerinţă de valabilitatea
consimţământului părţilor contractante. Nerespectarea acestei cerinţe se
sancţionează cu nulitatea absolută şi totală a contractului.
Prin actele de înstrăinare a terenurilor trebuie să înţelegem atât
actele de transmitere a dreptului de proprietate, cât şi actele de
constituire a drepturilor reale principale, derivate din dreptul de
proprietate.

4. Incapacităţi speciale de a dobândi terenuri în proprietate


(enumerare)
Legea 54/1998 instituie trei incapacităţi de a dobândi terenuri în
proprietate:
- persoanele fizice nu pot dobândi în proprietate, prin acte între vii,
terenuri agricole care depăşesc suprafaţa maximă de 200 ha
teren în echivalent arabil, de familie;
- persoanele fizice străine nu au dreptul de a dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor;
- persoanele juridice străine nu au dreptul de a dobândi terenuri
situate în România.

5. Dreptul de preemţiune la cumpărarea de terenuri agricole din


extravilan. Titularii dreptului şi domeniul de aplicare.
Dreptul de preemţiune este dreptul conferit de lege unor persoane
de a cumpăra cu prioritate un teren agricol din extravilan atunci când
proprietarul său s-a hotărât să-l înstrăineze prin vânzare.
Dreptul de preemţiune aparţine coproprietarilor, proprietarilor
terenurilor care se află la limita de vecinătate cu terenul care urmează să
se vândă şi arendaşilor, dacă terenul este dat în arendă.
Dreptul de preemţiune se naşte numai dacă înstrăinarea are ca
obiect un teren agricol situat în extravilan, iar înstrăinarea terenului se va
face prin vânzare-cumpărare, chiar şi numai cu transmiterea nudei
proprietăţi.

6. Sancţiunile care intervin în cazul nerespectării dispoziţiilor Legii


54/1998
68

Sancţiunea aplicată înstrăinării terenurilor scoase parţial şi temporar


din circuitul civil general se sancţionează cu nulitatea absolută.
Sancţiunea aplicată nerespectării formei autentice a actelor de
înstrăinare între vii a terenurilor se sancţionează cu nulitatea absolută.
Nerespectarea incapacităţilor de a dobândi terenuri se sancţionează
cu nulitatea absolută şi totală, cu excepţia incapacităţii de a dobândi
terenuri cu suprafaţă mai mare de 200 ha teren în echivalent arabil de
familie, care se sancţionează cu nulitatea absolută parţială.
Încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, fără respectarea
dreptului de preemţiune se sancţionează cu nulitatea relativă a
contractului.

Subiectul nr.28

Dreptul de uzufruct (noţiune; caractere; obiect; moduri de


constituire).
69

Dreptul de uzufruct este definit în art.517 Cod civil ca fiind dreptul


de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia întocmai ca
însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa

Caractere juridice:
- este un drept asupra bunului sau bunurilor proprietatea altuia;
- este un drept real, opozabil tuturor, care nu se confundă cu simpla
folosinţă a lucrului (de care dispune spre exemplu, locatarul asupra
bunului închiriat);
- este un drept temporar. Se stinge cel mai târziu la moartea
uzufructuarului persoană fizică şi nu poate depăşi 30 de ani în cazul în care
uzufructuarul este persoană juridică cu durată nedeterminată;
- este un drept incesibil prin acte şi fapte juridice între vii şi pentru
cauză de moarte. Totuşi uzufructuarul are posibilitatea de a ceda altei
persoane beneficiul sau emolumentul uzufructului;
- este un drept de folosinţă deoarece uzufructuarul debândeşte
dreptul de a întrebuinţa lucrul şi de a-I culege fructele, de a beneficia de
avantajele economice ale proprietăţii (emolumentum rei). Proprietarul
rămâne doar cu atributul dispoziţiei juridice pe care îl poate exercita liber,
fără a aduce însă atingere dreptului de uzufruct. Proprietatea este golită
de o mare parte a conţinutului său juridic, motiv pentru care se numeşte
nudă proprietate iar proprietarul, nud proprietar.

Obiectul dreptului de uzufruct


Potrivit art.520 C.civ., uzufructul se poate stabili pe tot felul de
bunuri, mobile şi imobile. Acestea pot fi corporale sau incorporale,
fungibile sau nefungibile şi, în principiu, neconsumptibile, deoarece
uzufructuarul are obligaţia de a conserva substanţa bunului.
Având în vedere că uzufructuarul are obligaţia de a conserva
substanţa bunului respectiv, uzufructul are ca obiect, de regulă, numai
bunuri neconsumptibile. Totuşi, în conformitate cu prevederile art.526
C.civ., uzufructul poate fi constituit şi asupra unor bunuri consumptibile,
ipoteză în care uzufructuarul are obligaţia de a restitui la stingerea
uzufructului, bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate, de calitate şi
valoare egală, sau preţul lui, iar uzufructul poartă denumirea de
cvasiuzufruct.
De asemenea uzufructul poate avea ca obiect bunuri individual
determinate, universalităţi sau părţi din universalităţi de bunuri, numindu-
se după caz, uzufruct cu titlu particular, universal sau cu titlu universal. În
ultimele două situaţii uzufructul poartă asupra universalităţii sau părţii de
70

universalitate şi nu asupra fiecărui bun astfel încât uzufructuarul


exploatează universalitatea ca însuşi proprietarul, cu condiţia de a restitui
la stingerea uzufructului aceeaşi masă de bunuri ce alcătuieşte
universalitatea (fond de comerţ, turmă de animale, succesiune etc).
Uzufructuarul va dobândi în proprietate produsele sau bunurile ce
alcătuiesc universalitatea, iar creditorii uzufructuarului vor putea urmări
numai emolumentul uzufructului.
Pot face obiect al dreptului de uzufruct numai bunurile aflate în
proprietate privată, care se află în circuitul civil.

Moduri de constituire a uzufructului


Art.518 din C.civ., precizează că uzufructul se stabileşte prin lege şi
prin voinţa omului. În prezent cazurile de uzufruct legal sunt abrogate,
astfel încât uzufructul se constituie prin voinţa omului cât şi pe cale de
uzucapiune.

Constituirea prin voinţa omului


Prin voinţa omului uzufructul se poate stabili prin convenţie şi prin
testament.
Prin convenţie uzufructul se poate constitui în mod direct, indirect
sau mixt.
- în mod direct: proprietarul înstrăinează cele două atribute ce
compun uzufructul – uzus şi fructus – către uzufructuar;
- în mod indirect: prin înstrăinarea nudei proprietăţi în favoarea
unei persoane şi prin rezervarea uzufructului fostului proprietar;
- în mod mixt: nuda proprietate este înstrăinată către o persoană
iar uzufructul către altă persoană.
Convenţia prin care se constituie uzufructul poate fi cu titlu oneros
sau gratuit şi sunt supuse măsurilor de publicitate imobiliară.

Prin testament: uzufructul se poate stabili în oricare din


modalităţile arătate mai sus, testatorul putând dispune instituirea unui
uzufruct universal, cu titlu universal sau cu titlu particular în favoarea unei
anumite persoane. Uzufructul astfel constituit poate fi pur şi simplu sau
afectat de modalităţi.

Constituirea prin uzucapiune


Uzufructul poate fi dobândit şi prin uzucapiune prin respectarea
condiţiilor şi regulilor în materie. Dacă posesorul are just titlu şi este de
bună credinţă exercitând în fapt atributele dreptului, se poate invoca
71

uzucapiunea de 10 la 20 de ani, în caz contrar se invoca uzucapiunea de


30 de ani.

Subiectul nr.29

Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar.

Drepturile uzufructuarului
În conţinutul dreptului de uzufruct intră următoarele drepturi ale
uzufructuarului:
- să ceară predarea în folosinţă a lucrului. Dacă nudul proprietar
refuză, uzufructuarul se poate folosi, după caz, de o acţiune
specifică, echivalentă acţiunii în revendicare numită acţiune
confesorie ori de o acţiune personală dacă uzufructul a fost
constituit prin contract;
- să folosească lucrul şi să-i culeagă fructele, fără a se atinge de
substanţa lucrului, potrivit art.521 C.civ. Uzufruactuarul culege
fructele zi de zi, atât cele industriale cât şi cele naturale pe
măsura perceperii lor. Fructele neculese la data stingerii
uzufructului se cuvin proprietarului. Fructele civile se dobândesc
zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului în proporţie cu durata
uzufructului. Uzufructuarul nu poate schimba destinaţia bunului
dar poate săvârşi asupra lui acte de conservare şi administrare;
- să cedeze beneficiul (emolumentul) dreptului său de uzufruct.
Cedarea poate fi totală sau parţială, cu titlu gratuit sau oneros.
Terţul beneficiar nu intră în raport cu nudul proprietar, aşa încât
uzufructuarul rămâne răspunzător faţă de nudul proprietar fără a
putea să se exonereze prin fapta terţului.
- Pentru apărarea dreptului său, uzufructuarul poate să folosească
acţiunile posesorii, acţiunea confesorie de uzufruct, acţiunea de
grăniţuire, acţiunea de ieşire din indiviziune ori acţiunea
personală rezultată din convenţie, după caz împotriva terţilor sau
chiar a nudului proprietar.

Obligaţiile uzufructuarului:
a) înainte de a intra în exerciţiul dreptului său:
72

- uzufructuarul are obligaţia de a întocmi un inventar al bunurilor


mobile şi un proces verbal de constatare a stării materiale al
imobilelor. Acestea se întocmesc în prezenţa nudului proprietar şi
pot fi făcute în formă autentică sau sub semnătură privată. În
cazul uzufructului constituit în mod direct – obligaţia de a aduce o
cauţiune, obligaţie de care poate fi scutit de către nudul
proprietar.
b) În timpul exercitării dreptului de uzufruct :
- a se folosi de lucru ca u n bun proprietar;
- a face acte de conservare şi întreţinere a lucrului;
- de a aduce la cunoştinţa proprietarului orice tulburare şi uzurpare
a dreptului de proprietate;
- a suporta o parte din sarcinile lucrului: impozitele, cheltuielile de
judecată ocazionate de litigiile născute în legătură cu folosinţa
bunului aflat în uzufruct.

Drepturile nudului proprietar


- să dispună de lucru, dar cu respectarea drepturilor recunoscute
uzufructuarului;
- să greveze lucrul cu ipotecă sau gaj;
- să facă unele lucrări de sporire a spaţiului, inclusiv construirea pe
terenul proprietatea sa a unei noi locuinţe, adăugată la locuinţa
folosită de uzufructuar, fără a modifica însă clădirea ce face
obiectul uzufructului, de natură a aduce atingere exercitării
dreptului de uzufruct;
- să exercite toate acţiunile ce interesează dreptul de proprietate,
precum acţiunea în revendicare, acţiunile posesorii, acţiunea
negatorie de contestare a unei servituţi, acţiunea de ieşire din
indiviziune. De asemenea poate acţiona pe uzufructuar spre a-l
obliga să repare degradările cauzate imobilului de către acesta.
- Să dobândească productele bunului;
- Să încaseze idemnitatea de asigurare în caz de distrugere a
lucrului, dacă nuda proprietate a fost asigurată.

Obligaţiile nudului proprietar:


- să nu împiedice ori să stânjenească pe uzufructuar în exercitarea
dreptului său;
- să-l despăgubească pe uzufructuar în cazul în care, prin fapta sa,
a micşorat valoarea uzufructului;
73

- să suporte cheltuielile şi sarcinile corespunzătoare nudei


proprietăţi;
- să garanteze pe uzufructuar contra evicţiunii, în cazul
uzufructului oneros sau când o astfel de obligaţie a fost asumată
prin actul de constituire a uzufructului.

Subiectul nr.30

Stingerea şi lichidarea uzufructului.

Stingerea uzufructului
Uzufructul se stinge în următoarele cazuri:
a) prin moartea uzufructuarului, deoarece uzufructul este un drept
temporar, cel mult viager. Această prevedere este de ordine publică.
Totuşi uzufructul se poate constitui în favoarea mai multor persoane, în
mod succesiv, cu condiţia ca toţi beneficiarii să existe în momentul
constituirii uzufructului. Uzufructul în favoarea unei persoane juridice –
max.30 de ani;
b) prin expirarea termenului pentru care a fost constituit;
c) prin consolidare, adică prin întrunirea în persoana uzufructuarului şi a
calităţii de nud proprietar;
d) prin neuz, adică neexercitarea timp de 30 de ani a dreptului de
uzufruct, caz în care intervine prescripţia extinctivă;
e) prin uzucapiune în favoarea unui terţ;
f) prin pieirea totală a lucrului, adică distrugerea materială sau juridică
a bunului, nedatorată unei culpe.
g) prin renunţarea uzufructuarului la dreptul său;
h) decăderea din dreptul de uzufruct, pronunţată de instanţa de
judecată la cererea nudului proprietar;
i) rezoluţiunea sau nulitatea titlului prin care cel care a constituit
uzufructul a dobândit dreptul de proprietate
j) rezoluţiunea, revocarea sau anularea titlului prin care s-a
constituit dreptul de uzufruct;
74

k) prin exproprierea imobilului; uzufructuarul are drept la despăgubire


potrivit art.28, alin.3 din Legea 33/1994.

Lichidarea uzufructului
La data stingerii uzufructului, uzufructuarul trebuie să înceteze
actele de folosinţă a lucrului şi nu mai poate dobândi fructele neculese
care se cuvin proprietarului. Totodată uzufructuarul trebuie să restituie
proprietarului posesia bunului respectiv, excepţie: stingerea prin
consolidare, pieirea totală a lucrului, uzucapiune.
Restituirea se face de bună voie, în caz contrar nudul proprietar
poate exercita acţiunea în revendicare ori acţiunea personală accesorie
actului de constituire.
Lucrul se restituie în starea în care a fost primit. Dacă bunul a fost
consumptibil se restituie bunuri de aceeaşi natură, cantitate şi calitate ori
preţul lor.
Dacă bunul a fost un mobil se restituie în starea în care se găseşte –
cu uzurile normale – dacă acestea nu se datorează abuzului de folosinţă.
Dacă bunul obiect a pierit ori s-a deteriorat din culpa uzufructuarului,
acesta datorează despăgubiri nudului proprietar.
Uzufructuarul este ţinut şi la plata de despăgubiri în cazul altor
obligaţii faţă de nudul proprietar.
Nudul proprietar este obligat să restituie uzufructuarului sumele de
bani pe care acesta le-a plătit pentru el.
Uzufructuarul nu este îndreptăţit să ceară la încetarea uzufructului,
despăgubiri pentru îmbunătăţirile pe care le-a făcut, chiar dacă prin ele a
sporit valoarea lucrului.
75

Subiectul nr.31

Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie.

Caracteristici comune

Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt varietăţi ale dreptului de


uzufruct dar se deosebesc de acesta prin limitarea atributelor posesie şi
folosinţă asupra bunului altuia, la satisfacerea nevoilor personale sau ale
familiei titularului. Dreptul de uz poate avea ca obiect orice bun, iar când
acest bun este o locuinţă atunci se numeşte drept de abitaţie.
Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi de uzufruct
restrânse aşa încât se dobândesc, se exercită şi se sting potrivit normelor
aplicabile uzufructului.

Dreptul de uz
Dreptul de uz este acel drept real, principal, derivat, temporar, care
conferă titularului atributele posesiei şi folosinţei unui bun aflat în
proprietatea altuia, în scopul satisfacerii trebuinţelor lui şi ale familiei sale.
Prin familie, în sensul legii civile, se înţeleg toate persoanele care se
gospodăresc cu uzuarul şi desfăşoară un singur menaj.
Culegerea fructelor bunului se poate face numai în natură şi sunt
destinate exclusiv consumului uzuarului şi familiei sale; ele nu pot fi
urmărite de creditorii uzuarului.
Fructele care depăşesc trebuinţele sunt inalienabile.
76

Particularităţile dreptului de uz faţă de uzufruct:


- titularul său poate fi numai o persoană fizică;
- are caracter strict personal, în sensul că nu se poate înstrăina
beneficiul sau emolumentul dreptului.

Dreptul de abitaţie
Dreptul de abitaţie este un drept de uz ce are ca obiect o casă de
locuit ce conferă titularului dreptul de a poseda şi folosi acea locuinţă,
proprietatea altei persoane, pentru satisfacerea trebuinţelor de locuit.
Dreptului de abitaţie i se aplică regulile uzufructului, dar are faţă de
acesta două particularităţi:
- titularul poate fi numai o persoană fizică;
- are caracter personal putând fi exercitat numai pentru
satisfacerea nevoilor de locuit ale titularului şi membrilor familiei
sale.
Dreptul de abitaţie este: inalienabil, insesizabil şi nu poate fi
închiriat. Totuşi titularul poate închiria o parte a locuinţei sale dacă fiind
prea mare, depăşeşte nevoile sale de locuit.
Dreptul de abitaţie poate fi constituit prin contract sau prin
testament.
Potrivit art.4 din Legea 319/1944, soţul supravieţuitor are un drept
de abitaţie asupra casei de locuit care a aparţinut soţului predecedat, dacă
sunt întrunite următoarele condiţii:
a) casa de locuit să facă parte din succesiunea soţului predecedat;
b) soţul supravieţuitor să nu aibă o locuinţă proprie.
Acest drept este recunoscut temporar până la ieşirea din indiviziune
a moştenitorilor, dar nu mai puţin de un an de la data decesului celuilalt
soţ.
Soţul supravieţuitor nu are obligaţia de a aduce un garant. Acest
drept nu poate fi închiriat, iar moştenitorii au dreptul de a procura soţului
supravieţuitor o altă locuinţă.
Dreptul de abitaţie poate fi apărat prin acţiunea confesorie, sau prin
acţiune personală izvorâtă din actul juridic de înfiinţare.
77

Subiectul nr.32

Dreptul de servitute (noţiune, caractere, clasificare)

Definiţia legală arată că servitutea este o sarcină impusă asupra


unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt proprietar.
Definiţia doctrinară arată că servitutea este dreptul real, principal,
derivat, perpetuu şi indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fond
aservit, pentru uzul şi utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile
care aparţin unor diferiţi proprietari.
Reglementare: art.576-643 C.civ.

Caractere juridice:
1) este un drept real asupra lucrului altuia (jus in re aliena), constituind
un dezmembrămât al dreptului de proprietate;
2) servitutea este un drept imobiliar, deoarece nu se poate stabili decât
cu privire la un bun mobil. Sunt susceptibile de servitute numai
imobilele prin natura lor, nu şi cele prin destinaţie ori cele prin obiectul
la care se referă;
3) este un drept perpetuu, ceea ce înseamnă că dacă părţile nu au
stabilit altfel, servitutea va dura cât timp imobilele există şi se menţine
situaţia care a determinat constituirea ei. Caracterul perpetuu al
servituţii este de natura acestui drept şi nu de esenţa lui. În consecinţă
78

servitutea este susceptibilă de a fi limitată sau stinsă prin convenţia


proprietarilor celor două imobile;
4) este indivizibilă, adică profită întregului fond dominant şi grevează în
întregime fondul aservit. În consecinţă, dacă imobilul aservit ori cel
dominant, se află în coproprietate, servitutea nu se poate stabili asupra
sau în favoarea sa decât cu consimţământul unanim al coproprietarilor;
5) este un accesoriu al fondului căruia îi profită. Ea nu poate fi
despărţită de acesta pentru a constitui un drept de sine-stătător şi nici
nu poate fi înstrăinată, urmărită, ipotecată, independent de fondul al
cărui accesoriu este. Ea se transmite odată cu fondul. Asemănătoare
este şi sarcina ce corespunde dreptului de servitute şi care apasă
asupra fondului aservit.

Clasificare:
A) După modul de exercitare, servituţile se clasifică în: servituţi
continue şi necontinue.
a) Servituţile continue sunt acelea pentru a căror exercitare şi
existenţă nu este necesară fapta actuală a omului; ex: servitute
de scurgere a apelor de ploaie, servitute de vedere.
b) Servituţi necontinue sunt acelea pentru a căror existenţă şi
exercitare este necesar faptul actual al omului; ex: servitutea de
trecere, servitutea de a lua apă din fântână, servitutea de a paşte
vitele.

B) După felul în care se manifestă, servituţile pot fi: aparente şi


neaparente.
a) Servituţile aparente sunt acelea care se recunosc datorită unor
semne exterioare, precum o uşă, o fereastră, o plantaţie;
b) Servituţile neaparente sunt acelea a căror existenţă nu opate
fi cunoscută din semne sau lucrări exterioare vizibile; ex:
servitutea de a nu clădi sau de a nu zidi până la o anumită
distanţă sau înălţime, servitutea de a nu planta la o distanţă mai
mică decât cea prevăzută de lege;

C) După obiectul lor şi natura fondului, servituţile pot fi: pozitive şi


negative, urbane şi rurale.
a) Servituţile pozitive sunt acelea ce îndreptăţesc pe proprietarul
fondului dominant să facă, în mod direct, anumite acte de
folosinţă pe fondul aservit; ex: servitute de trecere, servitutea de
a lua apă;
79

b) Servituţile negative sunt acelea care impun


proprietaruluifondului aservit anumite restricţii ori interdicţii în
exercitarea dreptului său de proprietate; ex: servitutea de a nu
clădi sau servitutea de a nu face plantaţii la o anumită distanţă
faţă de fondul dominant;
c) Servituţile urbane sunt cele stabilite în folosul unei clădiri;
d) Servituţile rurale sunt cele stabilite în folosul unui teren.

D) După modul lor de constituire, servituţile pot fi: servituţi naturale,


servituţi legale, servituţi stabilite prin fapta omului.
a) Servituţile naturale sunt cele care se nasc din situaţia naturală
a fondurilor; ex: servitutea de scurgere a apelor naturale,
servitutea izvorului, servitutea de grăniţuitr şi cea de îngrădire;
b) Servituţile legale sunt cele constituite expres de lege; ex:
servitutea zidului sau şanţului comun, servitutea distanţei privind
edificarea de construcţii sau plantaţii pe un teren, servitutea de
vedere, de trecere.
c) Servituţile stabilite prin fapta omului, adică prin convenţie,
testament, uzucapiune; ele se mai numesc servituţi veritabile.

Subiectul nr.33

Exercitarea, apărarea şi stingerea servituţilor.

A) Exercitarea servituţilor

Drepturile proprietarului fondului dominant:


- poate face toate lucrările necesare pentru a se servi de servitute
şi a o păstra; cheltuielile cad în sarcina sa afară numai dacă nu se
prevede altfel prin dispoziţie legală sau titlu;

Obligaţiile proprietarului fondului dominant:


- trebuie să se folosească de servitute numai în conformitate cu
legea, cu titlul sau cu modul de stabilire a acesteia;
80

- a nu face lucrări în cele două fonduri de natură a produce


schimbări împovărătoare pentru fondul aservit.

Drepturile proprietarului fondului aservit:


- exercită toate atributele dreptului său de proprietate cu excepţia
prerogativelor interzise prin servitute;

Obligaţiile proprietarului fondului aservit:


- să nu facă nimic care să micşoreze fondul servituţii; dacă
servitutea a devenit prea împovărătoare sau îl împiedică a
efectua unele reparaţii folositoare, poate oferi proprietarului
fondului dominant un loc cu aceeaşi întrebuinţare;
- trebuie să facă lucrările necesare pentru folosirea şi păstrarea
servituţii dacă prin titlu s-a stabilit o asemenea obligaţie; o astfel
de obligaţie are caracterul unei obligaţii propter rem, astfel că va
fi scutit de ea numai abandonând fondul aservit la dispoziţia
fondului dominant.

B) Apărarea servituţilor
Pentru apărarea dreptului de servitute, titularul său are la dispoziţie
o acţiune petitorie, numită confesorie de servitute. Servituţile stabilite prin
titlu, precum şi toate servituţiile continue şi aparente pot fi apărate,
indirect, şi pe calea acţiunilor posesorii.
Proprietarul fondului aservit poate folosi acţiunea confesorie de
servitute, acţiunea negatorie pentru a contesta existenţa servituţii precum
şi acţiunea posesorie pentru a face să înceteze actele de tulburare ale
dreptului său.

C) Stingerea servituţilor.
Dreptul de servitute se poate stinge în următoarele situaţii:
- în caz de imposibilitate materială de a mai exercita servitutea;
ex: secarea fântânii;
- neexercitarea sau nefolosirea timp de 30 de ani a servituţii;
- prin pieirea imobilului aservit;
- prin confuziune;
- prin renunţare la servitute din partea proprietarului fondului
dominant;
- la împlinirea termenului pentru care servitutea a fost constituită
prin titlu;
81

- prin revocarea, rezoluţiunea sau anularea dreptului celui care a


consimţit stabilirea servituţii.

Subiectul nr.34

Dreptul de superficie (definiţie, caractere, exercitare, stingere).


Dreptul de superficie este un drept real principal, derivat, asupra
unui teren, care constă în dreptul de proprietate al unei persoane numită
superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări ce se află pe
un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia superficiarul are un drept
de folosinţă.
82

Caractere juridice:
a) este un drept real imobiliar, având ca obiect întotdeauna un
bun imobil, adică o suprafaţă de teren;
b) este un drept perpetuu, în sensul că există atâta timp cât
durează construcţia, plantaţia sau lucrarea ce se află în
proprietatea altei persoane decât proprietarul terenului; el nu se
poate stinge prin neexercitare;
c) este un drept imprescriptibil extinctiv; acţiunea în
revendicare poate fi introdusă oricând până la stingerea a însuşi
dreptului de superficie.

Exercitarea dreptului de superficie


Dreptul de superficie conferă titularului său atributele de posesie,
folosinţă şi dispoziţie. Aceste atribute trebuiesc exercitate în strânsă
legătură cu exercitarea dreptului de proprietate asupra construcţiei,
plantaţiei sau lucrării.
Dreptul de dispoziţie juridică conferă superficiarului dreptul de a
înstrăina construcţia, plantaţia sau lucrarea aflată pe terenul altei
persoane, fără consimţământul proprietarului terenului; aşa fiind dreptul
de superficie este transmisibil prin acte juridice inter vivos sau mortis
causa, cu titlu oneros sau gratuit. De asemenea dreptul de superficie
poate fi grevat de sarcini reale cum ar fi: uzufruct, abitaţie, servitute
ipotecă.
Dispoziţia materială se circumscrie doar cu privire la posibilitatea
de a dispune de substanţa terenului numai în vederea realizării
construcţiei, plantaţiei sau lucrării ce urmează a fi amplasată pe acel teren
(săpături, excavări etc).

Stingerea dreptului de superficie


Ca o consecinţă a caracterului perpetuu al dreptului de superficie,
acesta durează atâta vreme cât există construcţia, plantaţia sau lucrarea
ce se află în proprietatea altei persoane decât proprietarul terenului, cu
alte cuvinte el nu se stinge prin neexercitare.
Acest drept se stinge numai în următoarele situaţii:
- când construcţia, plantaţia sau lucrarea au pierit sau a fost
desfiinţată de către superficiar;
- când proprietarul terenului devine în orice mod admis de lege şi
proprietar al construcţiei, plantaţiei sau lucrării respective.

Subiectul nr.35
83

Principiile care stau la baza sistemului de publicitate stabilit prin


Legea 7/1996. Cuprinsul cărţii funciare.

1. Principii

Publicitatea imobiliară nu produce efect constitutiv de drepturi ci


asigură opozabilitatea faţă de terţi
Legea 7/1996 respectă regula consensualismului potrivit căreia
drepturile reale se constituie şi se transmit între părţi la încheierea
contractului. Înscrierea drepturilor astfel dobândite în cartea funciară este
prevăzută numai pentru ca ele să devină opozabile terţilor.
Drepturile reale sunt opozabile terţilor de la data înregistrării cererii
de înscriere a lor în cartea funciară, cu unele excepţii: dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile terţilor fără a fi
înscrise în cartea funciară, când sunt dobândite prin succesiune,
accesiune, vânzare silită şi uzucapiune.

a) Principiul integralităţii înscrierii


Drepturile reale imobiliare trebuie să fie înscrise în cartea funciară
pentru a deveni opozabile terţilor sau pentru ca titularii lor să poată
dispune de ele.
Integralitatea înscrierii drepturilor reale imobiliare se realizează,
deci, în două scopuri diferite:
- drepturile dobândite între părţi ca neopozabile se înscriu în
vedere opozabilităţii faţă de terţi;
- drepturile dobândite ca opozabile se înscriu pentru ca titularii lor
să le poată transmite.

b) Principiul legalităţii înscrierii


Acest principiu are două componente: legalitatea formală şi
legalitatea materială.
Legalitatea formală înseamnă că judecătorul poate să încuviinţeze
numai înscrierea actelor şi faptelor juridice prevăzute sau permise de lege,
pe baza celui îndreptăţit şi a înscrisurilor însoţitoare.
Legalitatea materială înseamnă că judecătorul este obligat să
verifice dacă cererea de înscriere şi titlul pe care se întemeiază întrunesc
condiţiile prevăzute de lege. În caz contrar se respinge cererea de
înscriere, printr-o încheiere motivată.
84

c) Principiul priorităţii
Potrivit legii, data înregistrării cererii în registrul de intrare este şi
data înscrierii. Ordinea înregistrării cererilor determină rangul înscrierii.
Aşadar primul care solicită înscrierea este şi titular al dreptului înscris,
chiar dacă titlul său are o dată posterioară titlului altui dobânditor.
Excepţii:
- în cazul drepturilor reale opozabile terţilor fără înscriere în cartea
funciară;
- dobânditorul anterior poate cere instanţei de judecată să acorde
înscrierii sale rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată la
cererea unui terţ, care a dobândit ulterior imobilul cu titlu gratuit
sau care a fost de rea-credinţă la data încheierii actului.

d) Principiul relativităţii
Aceasta înseamnă că înscrierile în cartea funciară se pot face, de
regulă, numai cu consimţământul titularului. Potrivit legii înscrierea unui
drept în careta funciară se poate face numai:
- împotriva aceluia care, la data înregistrării cererii era înscris ca
titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează a fi făcută;
- împotriva aceluia care, înainte de a fi înscris, şi-a grevat dreptul,
dacă amândouă înscrierile se cer deodată.

e) Principiul disponibilităţii
Conform acestuia, orice înscriere în cartea funciară se poate face de
regulă, numai la cererea persoanei îndreptăţite sau a reprezentantului său
legal sau convenţional, cu excepţia cazurilor în care operaţiunile de carte
funciară se dispun din oficiu de judecătorul de carte funciară cum sunt:
înscrierea şi radierea notărilor, îndreptarea erorilor materiale săvârşite cu
prilejul înscrierilor sau radierilor operate în cartea funciară etc.

f) Principiul forţei probante a înscrierilor de drepturi reale


Conform acestui principiu dacă în cartea funciară s-a înscris un drept
real, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există, dacă a fost
dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte
contrariul. Dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel
drept nu există.
De asemenea persoana care şi-a înscris dreptul real dobândit cu titlu
oneros şi fiind de bună credinţă se bucură de o prezumţie absolută, fiind
85

apărată de orice cauză de evicţiune, în afară de situaţia când împotriva sa


a fost introdusă, în termen legal, o acţiune în rectificarea înscrierii.

2. Cuprinsul cărţii funciare


Cartea funciară este alcătuită dintr-un titlu şi trei părţi.
Titlul cărţii funciare cuprinde numărul cărţii funciare şi denumirea
localităţii în care este situat imobilul.
Partea I-a referitoare la descrierea imobilului cuprinde:
numărul de ordine şi cel cadastral al fiecărui imobil, suprafaţa terenului,
categoria de folosinţă şi după caz, construcţiile, amplasamentul şi
vecinătăţile, valoarea impozabilă.
Partea a II-a referitoare la înscrierile privind dreptul de
proprietate, care cuprinde: numărul curent, numele proprietarului, actul
sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de proprietate precum şi
menţionarea înscrisului pe care se întemeiază acest drept, strămutările
proprietăţii şi modalităţile acesteia (proprietate comună), servituţile
constituite în favoarea imobilului; faptele juridice, drepturile personale sau
alte raporturi juridice precum şi acţiunile privitoare la proprietate; orice
modificări îndreptări sau însemnări ce s-ar face în titlu, în partea I sau a II-a
a cărţii funciare, cu privire la înscrierile făcute.
Partea a III-a, referitoare la înscrierile privind
dezmembrămintele dreptului de proprietate şi sarcini, care
cuprinde: numărul curent; dreptul de superficie, uzufruct, uz, folosinţă,
abitaţia, servituţile în sarcina fondului aservit, ipoteca şi privilegiile
imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea de venituri pe timp mai mare
de 3 ani; faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice
precum şi acţiunile privitoare la drepturile reale înscrise în această parte;
sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale; orice modificări
îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în
această parte.
86

Subiectul nr.36

Felurile înscrierii în cartea funciară. Procedura înscrierii

1. Felurile înscrierii; 2. Procedura înscrierii

Întabularea
Întabularea este înscrierea prin care transmiterea, constituirea,
modificarea sau stingerea unui drept real imobiliar devin opozabile faţă de
terţi, în mod definitiv de la data înregistrării cererii de înscriere. Aşadar
întabularea are ca obiect înscrierea drepturilor reale, care se numesc
drepturi tabulare.
Cererea de întabulare se depune la biroul de carte funciară de la
judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul.
Cererea va fi depusă de titularul dreptului ce urmează a fi înscris sau
de mandatarul său legal sau convenţional.
Cererea va trebui să fie însoţită de înscrisul original sau copia
legalizată de pe acesta, prin care se constată actul sau faptul juridic al
cărei înscriere se cere. Judecătorul de carte funciară va dispune, prin
încheiere, efectuarea înscrierii, numai dacă înscrisul îndeplineşte
următoarele condiţii:
a) actul juridic pe care îl cuprinde sau constată a fost încheiat sau
emis cu respectarea cerinţelor de validitate;
b) are deplină putere doveditoare;
c) cuprinde numele sau denumirea părţilor;
d) individualizează imobilul cu nr. de parcelă;
e) este însoţit de o traducere legalizată, dacă este întocmit într-o
limbă străină.
În lipsa acestor condiţii cererea de înscriere va fi respinsă prin
încheiere motivată. Încheierea este supusă căilor ordinare de atac.
Întabularea stingerii unui drept real se numeşte radiere.
87

Întabularea are ca efect opozabilitatea faţă de terţi, a actelor şi


faptelor juridice prin care se transmit, se constituie, modifică sau sting
drepturile reale imobiliare.

Înscrierea provizorie
Este înscrierea prin care transmiterea, constituirea, modificarea sau
stingerea unui drept real imobiliar devin opozabile faţă de terţi, sub
condiţia şi în măsura aplicării ei.
Are ca obiect numai drepturile reale mobiliare. Se mai numeşte şi
întabulare imperfectă. Rangul înscrierii este determinat de data
înregistrării cererii de înscriere, sub condiţia şi în măsura justificării ei
ulterioare. În lipsa justificării, înscrierea nu-şi mai produce efectul de
opozabilitate faţă de terţi.
Înscrierea provizorie în cartea funciară se face în două situaţii:
a) în cazul dobândirii de drepturi reale afectate de o condiţie
suspensivă;
b) dacă hotărârea judecătorească pe care se întemeiază nu este
definitivă şi irevocabilă.
Justificarea înscrierii se va face prin depunerea înscrisului original care
constată realizarea condiţiei suspensive sau, după caz, prin prezentarea
hotărârii judecătoreşti definitivă şi irevocabilă.
Dacă înscrierea provizorie nu va fi justificată se va radia la cererea
persoanei interesate, împreună cu toate înscrisurile făcute împotriva celui
înscris provizoriu.
Înscrierea provizorie are ca efect opozabilitatea faţă de terţi, a
actelor şi faptelor juridice prin care se transmit, se constituie, modifică sau
sting drepturile reale imobiliare.

Notarea
Notarea este înscrierea care are ca obiect menţionarea în cartea
funciară a unor drepturi personale, fapte sau raporturi juridice strâns
legate de drepturile tabulare şi de titularii lor, litigiilor referitoare la
drepturile tabulare, pentru a le face opozabile terţilor sau a le aduce la
cunoştinţa acestora numai în scop de informare.
Astfel pot fi notate: minoritatea şi punerea sub interdicţie a
titularului dreptului real respectiv, instituirea curatelei, acţiunile în justiţie
în legătură cu imobilul şi drepturile înscrise în cartea funciară, interdicţia
de înstrăinare şi grevare a imobilului, pactul de preferinţă, promisiunea de
înstrăinare a imobilului, sechestrul asigurător sau judiciar, atacarea cu apel
88

sau recurs a încheierilor date de judecătorul de carte funciară, lucrările de


expropriere a imobilului, orice alte fapte sau acţiuni si drepturi personale.
Notarea în cartea funciară are ca efect opozabilitatea faţă de terţi
sau, după caz, informarea terţilor interesaţi cu privire la drepturile
personale, fapte personale, raporturi juridice, litigii etc, în legătură cu
imobilele descrise în cărţile funciare.

Subiectul nr.37

Acţiunile specifice publicităţii imobiliare.

1. Acţiunea în prestaţiune tabulară


Acţiunea în prestaţie tabulară este acea acţiune prin care cel în
favoarea căruia s-a transmis sau constituit prin act juridic un drept real
imobiliar solicită instanţei obligarea pârâtului, care a consimţit la
constituirea sau strămutarea acelui drept, să-i predea înscrisul necesar
pentru a putea cere şi obţine înscrierea, dacă este singurul exemplar
doveditor, iar în caz contrar să dispună înscrierea în cartea funciară.
Din această definiţie rezultă că spre deosebire de acţiunea în
prestaţie tabulară reglementată de Decretul –lege nr.115/1938 care avea
ca finalitate suplinirea consimţământului la întabulare, acţiunea în
prestaţie tabulară reglementată de Legea 7/1996 urmăreşte predarea şi
respectiv obţinerea înscrisului original necesar întabulării atunci când
acesta se găseşte într-un singur exemplar original la cel care a consimţit
constituirea sau transmiterea dreptului real.
În cazul în care cel care a transmis sau a constituit în folosul altuia
un drept real asupra unui imobil, nu predă înscrisul translativ sau
constitutiv al dreptului, dacă acest înscris este în posesia sa şi este
singurul exemplar doveditor, dobânditorul dreptului real poate să ceară
instanţei să dispună prin hotărâre, întabularea acelui drept. Aceasta este
acţiunea în prestaţie tabulară.
89

Acţiunea în prestaţie tabulară se intentează, de regulă, împotriva


celui care a constituit sau a retransmis dreptul real respectiv. Dar
acţiunea poate fi introdusă şi împotriva unui terţ subdobânditor, înscris în
cartea funciară. Pentru admiterea acestei acţiuni trebuie întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
a) actul juridic în temeiul căruia se cere prestaţia tabulară să fie
anterior actului în temeiul căruia terţul şi-a înscris dreptul real în
cartea funciară;
b) terţul să fi dobândit dreptul cu titlu gratuit, iar dacă l-a dobândit
cu titlu oneros să fi fost de rea-credinţă.
În legătură cu natura juridică a acţiunii în prestaţie tabulară se
apreciază că suntem în prezenţa unei acţiuni reale şi imprescriptibile.
Acţiunea în prestaţie tabulară este supusă prescripţiei numai în cazuri de
excepţie, atunci când se referă la un drept real a cărui acţiune se prescrie
(drepturile reale temporare cum sunt: uzufructul, uzul, abitaţia).

2. Acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară


Această acţiune se introduce pentru înlăturarea neconcordanţelor
care pot exista între starea tabulară şi situaţia juridică reală a imobilului.
Acţiunea în rectificare poate fi introdusă de orice persoană
interesată de următoarele situaţii:
a) înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a
fost valabil;
b) dreptul înscris a fost greşit calificat;
c) nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris
sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut
înscrierea;
d) înscrierea în cartea funciară nu mai este în concordanţă cu
situaţia reală a imobilului.

În urma admiterii acţiunii, operaţia rectificării se va dispune de


judecătorul de carte funciară, în temeiul hotărârii judecătoreşti rămasă
definitivă şi irevocabilă.
Acţiunea de rectificare poate fi introdusă împotriva celui în favoarea
căruia s-a făcut înscrierea respectivă, precum şi împotriva succesorilor săi,
indiferent că este vorba de un succesor universal, cu titlu universal sau cu
titlu particular.
În legătură cu problema prescripţiei acestei acţiuni, trebuie să facem
deosebire între: rectificarea întabulării şi a înscrierii provizorii şi
rectificarea notării.
90

În ceea ce priveşte acţiunea în rectificarea întabulării şi înscrierii


provizorii:
a) acţiunea în rectificare este imprescriptibilă, sub rezerva prescripţiei
acţiunii de fond, atunci când este introdusă faţă de dobânditorul
nemijlocit, precum şi faţă de terţii dobânditori de rea credinţă,
b) acţiunea în rectificare se prescrie în termen de 10 ani atunci când este
introdusă împotriva terţelor persoane care au dobândit cu bună-
credinţă un drept real, cu titlu gratuit. Termenul de 10 ani începe să
curgă din ziua când terţii au înregistrat cererea de înscriere a dreptului
lor.
c) Acţiunea în rectificare se prescrie în termen de 3 ani faţă de terţele
persoane care şi-au înscris un drept real, dobândit prin act juridic cu
titlu oneros şi cu bună-credinţă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii
funciare. Termenul începe să curgă de la înregistrarea cererii pentru
înscrierea dreptului a cărui rectificare se solicită.
Acţiunea în rectificarea notării este imprescriptibilă.

IV.TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

Subiectul nr.38

Excepţia de neexecutare a contractului.

Excepţia de executare a contractului sinalagmatic este un mijloc de


apărare specific, aflat la îndemâna părţii căreia i se pretinde executarea
obligaţiei ce-i revine, fără ca partea care pretinde această executare să-şi
fi executat obligaţia proprie.

Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare.


91

Invocarea excepţiei de neexecutare a contractului are ca temei


juridic interdependenţa obligaţiilor reciproce din contractele sinalagmatice,
împrejurarea că fiecare din aceste obligaţii constituie cauza juridică a
obligaţiei corelative.
Legea nu reglementează expres excepţia de neexecutare, însă
Codul civil cuprinde unele aplicaţii, în materie de vânzare, schimb, depozit
remunerat, texte care admit suspendarea executării obligaţiilor de către
partea îndreptăţită până când cealaltă parte execută obligaţia care potrivit
relaţiei de interdependentă ordonare temporară trebuia să preceadă
obligaţia a cărei executare a fost suspendată.

Condiţii pentru invocarea excepţiei:

1) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în


acelaşi contract. În principiu sunt reciproce şi interdependente numai
obligaţiile care izvorăsc din acelaşi contract. Deşi aceleaşi părţi pot stabili
raporturi juridice în baza mai multor contracte, excepţia de neexecutare va
putea fi invocată numai în legătură cu obligaţia corelativă asumată prin
acelaşi contract. Excepţional, practica admite posibilitatea invocării
acesteia şi când o obligaţie îşi are temeiul într-un fapt extracontractual,
dar în strânsă legătură cu obligaţiile asumate. Spre exemplu, dacă
depozitarul unui lucru face anumite cheltuieli pentru conservarea acelui
lucru (cheltuieli generate de un fapt extracontractual) el este îndreptăţit a
reţine lucrul dacă deponentul lui nu va achita cheltuielile făcute pentru
conservarea bunului. Dreptul de retenţie examinat aici este o excepţie de
neexecutare a contractului iar depozitul este privit ca un contract
sinalagmatic imperfect.
2) neexecutarea obligaţiei ce revine celuilalt contractant să fie
suficient de importantă pentru a motiva invocarea excepţiei.
Neexecutarea poate fi chiar parţială dar suficient de importantă pentru a
justifica această măsură;
3) neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce
invocă excepţia, faptă care să-l fi împiedicat pe celălalt să-şi execute
obligaţia.
4) părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia din
obligaţiile reciproce. Stipularea unui asemenea termen echivalează cu o
renunţare la simultaneitatea de executare a obligaţiei şi ca urmare
invocarea acesteia este lipsită de temei. Termenul se consideră stipulat
tacit când rezultă din uzuri.
5) natura obligaţiilor sau legea să nu facă imposibilă
simultaneitatea de executare a obligaţiilor ceea ce ar atrage şi
imposibilitatea invocării excepţiei de neexecutare.
92

Pentru invocarea acestei excepţii nu se cere punerea în întârziere a


debitorului şi nici sesizarea instanţei de judecată. Excepţia de neexecutare
operează direct între părţi. Sesizarea instanţei este admisă dacă utilizarea
acesteia a fost excesivă.

Subiectul nr.39

Rezoluţiunea (cu excepţia celei convenţionale) şi rezilierea


contractelor.
93

Rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a


contractului sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi
repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.
Din definiţia rezoluţiunii reiese o asemănare, aparentă, cu nulitatea,
dar totuşi între cele două sancţiuni civile există deosebiri importante:
- rezoluţiunea este aplicabilă numai contractelor sinalagmatice;
nulitatea se aplică tuturor actelor civile;
- cauza rezoluţiunii – ulterioară încheierii contractului, cauza
nulităţii – concomitentă momentului încheierii;
- cauzele de nulitate şi de rezoluţiune sunt diferite;
- rezoluţiunea implică un contract valabil încheiat; nulitatea are în
vedere un contract ce nu a fost valabil încheiat;
- răspunderea în caz de rezoluţiune este o răspundere
contractuală; în caz de nulitate – răspundere civilă delictuală.

Temei juridic: ideea unei condiţii rezolutorii tacite existentă în fiecare


contract.

Caracterul judiciar al rezoluţiunii:


Rezoluţiunea nu operează de plin drept. Potrivit art.1021 C.civ.,
partea îndreptăţită trebuie să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o
acţiune în rezoluţiune. Instanta sesizată procedează la verificarea şi
aprecierea cauzelor rezoluţiunii. Ea poate acorda un termen de graţie
părţilor.
Acţiunea în rezoluţiune poate fi intentată numai de partea care a
executat sau care declară că este gata să execute contractul. A
recunoaşte şi celeilalte părţi dreptul la această acţiune ar produce o
înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii contractului.

Condiţii pentru rezoluţiunea judiciară


1) să existe o neexecutare totală sau parţială a obligaţiilor
uneia din părţi. Neexecutarea parţială trebuie să fie suficient de gravă
pentru a justifica rezoluţiunea;
2) neexecutarea să fie imputabilă părţii căreia îi revenea
îndeplinirea obligaţiilor. Dacă neexecutarea se datorează unor cauze
neimputabile părţii, rezoluţiunea nu poate fi cerută. Eventual se pune
problema riscului;
3) debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în
condiţiile cerute de lege.
94

4) în măsura în care se dovedeşte existenţa condiţiilor arătate


instanţa va pronunţa rezoluţiunea contractului. Judecătorul este însă liber
să aprecieze dacă rezoluţiunea contractului este sau nu necesară. În acest
scop el va avea în vedere diferitele considerente desprinse din starea de
fapt: neexecutarea este totală sau parţială; neexecutarea se referă la o
obligaţie principală sau accesorie; cauzele întârzierii pârâtului în
executarea contractului; împrejurările care stau la baza întârzierii
executării şi măsura în care acestea sunt imputabile pârâtului. Pe tot
parcursul judecăţii, instanţa şi părţile pot face ca contractul în litigiu să se
execute. La cerere sau din oficiu instanţa poate acorda debitorului un
termen de graţie pentru executarea obligaţiei. Instanţa poate hotărî şi
faptul că nu este cazul să dispună rezilierea contractului ci să oblige pe
debitor să execute într-un anumit termen obligaţiile sale.

Efectele rezoluţiunii
Rezoluţiunea are ca efect esenţial desfiinţarea retroactivă a
contractului. Părţile sunt puse în situaţia anterioară încheierii contractului,
restituindu-şi prestaţiile executate în cadrul contractului desfiinţat.
Efectul retroactiv al rezoluţiunii se produce şi faţă de terţi în sensul
că desfiinţarea titlului autorilor lor atrage şi desfiinţarea titlului prin care
terţii au dobândit bunurile în cauză. Terţii se pot opune dacă au dobândit
prin uzucapiune drepturi reale asupra unor imobile.
Rezoluţiunea contractului nu afectează dreptul părţii care şi-a
executat obligaţia de a obţine despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor
cauzate prin neexecutarea culpabilă a obligaţiilor ce reveneau celeilalte
părţi.

Rezilierea

Rezilierea este desfiinţarea contractelor sinalagmatice cu executare


succesivă pentru motivul că una din părţi nu –şi execută obligaţiile.
Deosebiri faţă de rezoluţiune:
- rezilierea se aplică în cazul contractelor sinalagmatice cu
executare succesivă;
- rezilierea acţionează numai pentru viitor; rezoluţiunea acţionează
retroactiv;
- prestaţiile succesive executate, faţă de care părţile nu ridică
pretenţii, se păstrează după rezilierea contractului.

Rezilierii i se aplică toate regulile rezoluţiunii privitoare la caracterul


judiciar, condiţiile de admisibilitate şi pactele comisorii.
95

Subiectul nr.40

Rezoluţiunea convenţională (pactele comisorii).

Contractele pot cuprinde clauze exprese prin care părţile stipulează


rezoluţiunea lor de plin drept în cazul neexecutării obligaţiilor de către una
dintre ele. Aceste clauze poartă numele de clauze comisorii exprese.

Pactele comisorii exprese pot fi stipulate în orice contracte, chiar


dacă nu sunt sinalagmatice şi pot fi de patru grade, în funcţie de
intensitatea efectelor pe care le produc:
Pactul comisoriu de gradul I:
În acest caz părţile stipulează clauza că: în caz de neexecutare a
contractului de către una din părţi contractul se desfiinţează.
Această clauză repetă prevederile art.1020 Cod civil şi prin urmare
se cer aplicate toate regulile prevăzute de lege pentru rezoluţiunea
judiciară.

Pactul comisoriu de gradul II:


În acest caz părţile stipulează clauza că: dacă o parte nu-şi
execută obligaţia, cealaltă este în drept să considere contractul
desfiinţat.
Acest pact se interpreetază în sensul că rezoluţiunea se produce în
baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a părţii îndreptăţite. Instanţa
este competentă să constate că rezoluţiunea nu a avut loc.

Pactul comisoriu de grad III


În acest caz se stipulează clauza potrivit căreia: în caz de
neexecutare de către una dintre părţi a obligaţiei sale, contractul
se consideră rezolvit de plin drept.
Rezoluţiunea va opera de drept, instanţa nefiind competentă să
acorde termen de graţie debitorului şi nici să se pronunţe asupra
oportunităţii rezoluţiunii.
Este necesară punerea în întârziere, în formele prevăzute de lege, a
părţii care nu şi-a executat obligaţia.

Pactul comisoriu de grad IV


96

Acesta este cel mai energic pact comisoriu, părţile stipulând clauza
conform căreia: în caz de neexecutare contractul se consideră
desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi
fără orice altă formalitate prealabilă.
În acest caz desfiinţarea contractului se produce necondiţionat de
îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligaţia să fi fost dusă
la îndeplinire.
Instanţa de judecată nu are decât posibilitatea constatării
rezoluţiunii contractului ce a avut loc de lpin drept.
Creditorul poate, totuşi, şi în acest caz, opta între rezoluţiunea de
plin drept şi obligarea debitorului la executare.

În cazul utilizării pactelor comisorii, singurul îndreptăţit să


aprecieze dacă este cazul să aplice rezoluţiunea este creditorul care şi-a
executat sau care se declară gata să execute obligaţia. Clauza care ar lua
creditorului acest drept ori care ar acorda această facilitate debitorului
este nulă.

Înscrierea în contract a pactelor comisorii nu face necesară


intervenţia instanţei, cu excepţia pactului comisoriu de gradul I. Dacă
totuşi se apelează la instanţă aceasta va putea face numai verificările pe
care clauzele comisorii le permit.

Efectele rezoluţiunii
Rezoluţiunea are ca efect esenţial desfiinţarea retroactivă a
contractului. Părţile sunt puse în situaţia anterioară încheierii contractului,
restituindu-şi prestaţiile executate în cadrul contractului desfiinţat.
Efectul retroactiv al rezoluţiunii se produce şi faţă de terţi în sensul
că desfiinţarea titlului autorilor lor atrage şi desfiinţarea titlului prin care
terţii au dobândit bunurile în cauză. Terţii se pot opune dacă au dobândit
prin uzucapiune drepturi reale asupra unor imobile.
Rezoluţiunea contractului nu afectează dreptul părţii care şi-a
executat obligaţia de a obţine despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor
cauzate prin neexecutarea culpabilă a obligaţiilor ce reveneau celeilalte
părţi.
97

Subiectul nr.41

Riscul contractului.

Când se pune problema


În cadrul contractelor sinalagmatice neexecutarea obligaţiei ce
revine uneia dintre părţi din cauze neimputabile acesteia atrage aplicarea
unor sancţiuni specifice cum sunt excepţia de neexecutare, rezilierea sau
rezoluţiunea contractului cât şi posibilitatea de a cere despăgubiri.
Dacă însă neexecutarea obligaţiei se datorează unui caz fortuit sau
forţei majore se pune problema riscului contractului, a stabilirii părţii care
va suporta pagubele produse de cauza independentă de vreo culpă a
părţilor.
Riscul contractului, reprezentând probabilitatea părţilor de a suporta
neexecutarea contractului, din cauze independente de voinţa lor, face să
nu se admită în paralel acţiuni în despăgubiri, întrucât lipseşte faptul
culpabil al cuiva.

Cine suportă riscul contractului (regula şi aplicaţii)


În stabilirea riscului contractului practica şi doctrina juridică a stabilit
o serie de reguli. Astfel s-a decis că în contractele sinalagmatice, regula
este că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de
executat.
Potrivit acestei reguli, debitorul obligaţiei imposibil de executat nu
va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici
cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la
debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Această regulă se întemeiază pe reciprocitatea şi interdependenţa
obligaţiilor, pe împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este
98

cauză a celeilalte. Neexecutarea uneia lipseşte de suport juridic pe cealaltă


care nu va mai trebui să fie executată.
Aplicaţii, prevăzute în Codul civil:
- în materie de locaţiune, art.1423 prevede că dacă în timpul
locaţiunii lucrul închiriat piere în totalitate, prin caz fortuit,
contractul se consideră desfăcut de drept;
- în materia contractului de antrepriză, art. 1481 prevede că
dacă lucrul confecţionat de antreprenor piere în mod fortuit,
antreprenorul este debitorul obligaţiei imposibil de realizat şi
suportă riscul contractului;
- în materia contractului de societate, art.1515 dispune că
atunci când unul dintre asociaţi a promis să pună în comun
proprietatea unui lucru, dacă lucrul respectiv a pierit înainte de a
fi adus efectiv în societate, proprietarul lucrului pierit, fiind
debitorul obligaţiei imposibil de executat, va suporta riscul
neexecutării contractului de societate.
Dacă obligaţia devine numai parţial imposibil de executat se vor
aplica următoarele reguli:
- reducerea contraprestaţiei ce ar urma să fie executată de
cealaltă parte, debitorul obligaţiei parţial imposibil de executat va
suporta riscul contractului numai în măsura părţii neexecutate de
el;
- desfiinţarea sau desfacerea în întregime a contractului în măsura
în care partea ce ar fi putut fi executată nu satisface scopul în
vederea căruia a fost încheiat contractul; în această ipoteză riscul
contractului va fi suportat în întregime de debitorul obligaţiei
imposibil de executat.

Reguli particulare sunt aplicabile riscului în contractele translative


de proprietate.
Astfel în cazul contractelor translative de proprietate privind un bun
cert, care a pierit din cauză fortuită înainte a fi fost predat de vânzător, a
fost consacrată regula că riscul va fi suportat de partea care avea calitatea
de proprietar în momentul pieirii fortuite a acestuia, potrivit adagiului res
perit domino. În acest sens art.971 precizează că lucrul rămâne în rizico-
pericolul dobânditorului chiar dacă nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului. El va
trebui să achite preţul lucrului pierit vânzătorului. Deşi acesta nu va fi în
măsură să predea lucrul vândut.
În aplicarea regulii menţionate trebuie avute în vedere următoarele:
99

a) Dacă obiectul contractului cuprinde bunuri de gen, transferul


dreptului de proprietate operează numai odată cu predarea către
cumpărător, întrucât din acel moment se individualizează bunul. Pieirea
bunurilor de gen nu înlătură îndatorirea vânzătorului de a-şi executa în
natură obligaţia, întrucât genera non pereunt.
b) Când înainte de pieirea lucrului, vânzătorul a fost pus în întârziere
pentru neexecutarea obligaţiei de predare, riscul contractului va fi suportat
de către vânzător. Vânzătorul va fi exonerat de acest risc dacă va dovedi
că bunul ar fi pierit şi la creditorul cumpărător dacă I-ar fi fost predat în
termen.
c) Când, în cazul bunurilor certe transferul dreptului se produce nu
la data încheierii contractului ci ulterior, iar bunul piere până la acea dată,
riscul contractului va fi suportat de vânzător.
d) Când transferul proprietăţii este subordonat unei condiţii
suspensive, iar lucrul piere pendente conditione riscul este suportat de
vânzător.
e) Când obiectul a pierit fortuit numai parţial, cumpărătorul este
obligat să-l primească în starea în care se găseşte, fără a putea cere o
scădere de preţ.
f) Când bunul este dobândit sub condiţie rezolutorie riscul acestuia
este suportat de proprietarul sub condiţie rezolutorie.

O acţiune în despăgubire, în cazul neexecutării fortuite a


contractelor este neîntemeiată.
Subiectul nr.42

Plata (noţiune, condiţii).

Termenul de plată are două înţelesuri: mijloc de executare voluntară


a unei obligaţii şi de act juridic.
Plata ca mijloc de executare a unei obligaţii are două sensuri. În sens
larg, prin plată se înţelege executarea voluntară a oricărei obligaţii
pozitive, de a da sau de a face (transmiterea unui drept, constituirea unui
drept, remiterea unui bun, efectuarea unei reparaţii, confecţionarea unui
bun etc.). În sens restrâns şi în vorbirea curentă cuvântul plată de
semnează numai executarea obligaţiei de a da o sumă de bani.

Cine poate face plata


Plata poate fi făcută , în principiu de orice persoană: de către
debitor, de către codebitor, pentru debitor (fidejusor, comitentul pentru
100

prepu, părinţi pentru copilul minor) sau de către un terţ interesat sau
neinteresat.
De la această regulă există următoarele excepţii:
- în cazul obligaţiilor de a face, intuitu personae, plata nu poate fi
făcută decât de debitorul obligaţiei, afară de cazul în care
creditorul îşi dă acordul;
- când părţile au stabilit expres aceasta;
- în cazul obligaţiilor de a da un lucru cert, plata poate fi făcută
numai de proprietarul acelui bun – persoană cu capacitate
deplină de exerciţiu. Nerespectarea acestor condiţii se
sancţionează cu nulitatea plăţii ce urmează a fi restituită, afară
de cazul când creditorul a fost de bună credinţă.

Cui se poate face plata


Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său sau altei
persoane autorizate de lege sau de către instanţa de judecată să o
primească. Plata făcută altor persoane este valabilă în următoarele cazuri:
- când plata s-a făcut cu bună credinţă posesorului creanţei, care
apare public a fi titularul acesteia; ex: moştenitorul aparent;
- când plata făcută altei persoane a profitat creditorului; ex: lpata
făcută unui creditor al creditorului;
- când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fără drept
de a o primi.
În toate cazurile plata trebuie să fie făcută unei persoane cu deplină
capacitate de exerciţiu sub sancţiunea nulităţii relative.
Obiectul plăţii
Obiectul plăţii trebuie să fie exact lucrul sau prestaţia care se
datorează.
Dacă obiectul obligaţiei este prestaţia de a da un bun cert debitorul
trebuie să-l remită în starea în care se găseşte în momentul plăţii, el
nerăspunzând de pieirea bunului, totală sau parţială, datorată cazului
fortuit sau forţei majore, decât dacă a fost deja pus în întârziere.
Dacă obiectul prestaţiei este de a da bunuri generice, debitorul
trebuie să remită creditorului bunuri de o calitate mijlocie, dacă părţile nu
au convenit altfel.

Plata este indivizibilă


Debitorul nu poate sili pe creditor de a primi o parte de datorie, chiar
dacă datoria este divizibilă. Acest principiu cunoaşte următoarele excepţii:
- când creditorul consimte ca plata să fie divizibilă;
101

- când debitorul decedează şi datoria se divide la mai mulţi


moştenitori;
- când o parte din datorie se stinge prin compensaţie legală;
- când instanţa acordă debitorului mici termene de graţie pentru a
putea face plata;
- în cazul posesorului unei cambii, bilet la ordin sau cec care nu
poate refuza o plată parţială;
- când există doi sau mai mulţi fidejusori ai aceleiaşi datorii li
numai unul invocă beneficiul de diviziune.

Data plăţii
Plata trebuie făcută în momentul în care creanţa a devenit exigibilă
şi respectiv datoria debitorului a ajuns la scadenţă:
- obligaţii pure şi simple – plata se face imediat;
- obligaţii afectate de termene suspensive – plata se face la
expirarea termenului;
Executarea cu întârziere a plăţii dă dreptul creditorului la
despăgubiri.

Locul plăţii
Plata trebuie făcută la domiciliul debitorului (când locul nu a fost
stabilit) sau la locul convenit de părţi.
Dacă obiectul plăţii este un bun individual determinat şi părţile nu au
stabilit locul plăţii, plata se face la locul în care se afla bunul la data
contractării.

Cheltuielile pentru efectuarea plăţii


Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului dacă
părţile nu au stabilit altfel.
În materia ofertei reale de plată cheltuielile sunt în sarcina
creditorului, în cazul contractului de vânzare-cumpărare cheltuielile sunt în
sarcina cumpărătorului – dacă nu se convine altfel, în materia contractului
de depozit cheltuielile de deplasare a bunului depozitat la locul plăţii cade
în sarcina depozitarului.

Proba plăţii
102

Proba plăţii se face de către debitor, cu ajutorul unor prezumţii:


a) când creditorul a remis debitorului titlul constatator al creanţei
(înscris sub semnătură privată) se consideră că plata a fost
făcută; - prezumţie absolută.
b) când creditorul remite debitorului titlul original al creanţei
(înscris autentic sau hot. judecătorească) se consideră că plata a
fost făcută – prezumţie relativă.
Proba cu martori nu este admisă pentru valori peste 250 de lei afară de
cazul când debitorul a fost în imposibilitate materială sau morală de a
obţine o chitanţă de plată.
Nu se poate dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul
chitanţei de plată.

Subiectul nr.43

Clauza panală.

Clauza penală este acea convenţie, intervenită înainte de


producerea unui prejudiciu, prin care părţile evaluează anticipat daunele-
interese contractuale.
103

Clauza penală poate fi stipulată într-o clauză expresă cuprinsă în


contractul din care se naşte raportul de obligaţii sau într-o convenţie
ulterioară, încheiată înainte de neexecutarea obligaţiilor.

Caractere juridice
- Clauza penală este o convenţie cu caracter accesoriu existenţa ei
fiind influenţată de soarta contractului pentru care a fost stipulată.
- Clauza penală prezintă utilitatea practică a evitării dificultăţilor de
evaluare judiciară a daunelor interese, creditorul nefiind obligat a dovedi
existenţa şi întinderea prejudiciului ci doar neexecutarea, executarea
necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei. De asemenea clauza
penală are şi un scop cominator.
- Inconvenientele clauzei penale sunt posibilitatea apariţiei unor
sitiuaţii lezionare pentru debitor sau, dacă suma stabilită este mai mică
decât beneficiul obţinut prin neexecutarea contractului, oferă debitorului
un mijloc de sustragere de la executarea obligaţiei.
- Existenţa clauzei penale nu transformă obligaţia iniţială într-o
obligaţie alternativă, debitorul neavând posibilitatea de a alege între
executarea în natură şi plata sumei prevăzute în clauza penală, această
posibilitate având-o doar creditorul.
- Clauza penală are forţă obligatorie între părţile contractante şi se
impune a fi respectată întocmai şi de instanţele de judecată, care nu are
dreptul de a-I mări sau micşora cuantumul, decât în condiţiile executării
parţiale a obligaţiei de către debitor.
- Clauza penală devine exigibilă când sunt întrunite condiţiile
răspunderii contractuale a debitorului şi se datorează în locul daunelor
interese care s-ar stabili în aceste condiţii pe cale judiciară. Suma stabilită
în clauza penală se poate cumula cu executarea parţială în natură, precum
şi atunci când a fost stipulată pentru evaluarea anticipată a daunelor-
inerese moratorii.

Subiectul nr.44
104

Cesiunea de creanţă.

Cesiunea de creanţă este contra tul prin care un creditor transmite


dreptul său de creanţă cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte
persoane.

Condiţiile cesiunii de creanţă


Cesiunea de creanţă este un contract, trebuind deci să îndeplinească
condiţiile generale de validitate a oricărui contract; cum prin intermediul ei
se pot realiza şi alte operaţii juridice (vâzare-cumpărare, dare în plată,
donaţie) trebuie să îndeplinească şi condiţiile de fond specifice acestor
contracte.
În principiu orice creanţă poate face obiectul unei cesiuni, indiferent
care este obiectul său, cu excepţia salariului, pensiei de întreţinere şi altor
creanţe un un caracter pur personal.
Cesiunea de creanţă se încheie valabil prin simplul acord de voinţă
al părţilor fiind un contract consensual. Nu se cere îndeplinită vreo condiţie
de formă, cu excepţia cesiunii cu titlu gratuit, care fiind o donaţie trebuie
să respecte condiţiile de formă ale donaţiei.
Pentru opozabilitate cesiunii faţă de terţi trebuie îndeplinite anumite
formalităţi de publicitate: notificarea cesiunii către debitor sau acceptarea
cesiunii către debitor.
prin notificarea către debitor a cesiunii se aduce la cunoştinţa
debitorului persoana noului creditor şi clauzele esenţiale ale contractului
de cesiune; la această formă de publicitate fac excepţie creanţele
comerciale care îmbracă forma titlurilor la purtător care nu trebuie
notificate;
acceptarea cesiunii de către debitor se face , pentru a fi opozabilă
tuturor terţilor, printr-un înscris autentic.
actul juridic care constată cesiunea chiriei unui imobil sau arendei pe
un termen mai mare de doi ani, trebuie să fie şi notat în cartea funciară.

Efectele cesiunii de creanţă


Principalul efect al cesiunii este transmiterea dreptului de creanţă de
la cedent la cesionar. De asemenea produce şi efectele operaţiei juridice
care se realizează prin intermediul ei: vânzare-cumpărare, schimb,
împrumut, donaţie etc.

a) Efecte specifice între părţi


105

1) Transferul dreptului de creanţă din patrimoniul cedentului în


patrimoniul cesionarului, păstrându-şi natura, garanţiile sau
valoarea nominală;
2) Când cesiunea se face cu titlu oneros cedentul are obligaţia de
garanţie răspunzând faţă de cesionar de existenţa actuală şi
valabilă a creanţei sale. În baza acestei obligaţii cedentul este
ţinut să despăgubească pe cesionar pentru prejudiciile constând
în preţul creanţei, spezele contractului, cheltuielile de judecată,
precum şi alte daune.

b) Efecte specifice faţă de terţi


1) până în momentul notificării sau acceptării, cesiunea creanţei
este inopozabilă debitorului carre poate face plata valabilă, cu
efect liberator, către cedent;
2) după îndeplinirea cerinţelor de publicitate a cesiunii debitorul
cedat devine debitor exclusiv al cesionarului
3) creditorilor cedentului nu le este opozabilă cesiunea până la
notificare sau acceptare, creanţa făcând încă parte din gajul lor
general; după notificare sau acceptarecare ei pot cere revocarea
cesiunii pe calea acţiunii pauliene, dacă le-au fost fraudate
interesele.

Obligaţia de garanţie
În cazul în care cesiunea de creanţă s-a făcut cu titlu oneros,
cedentul are obligaţia de garanţie faţă de cesionar, răspunzând de
existenţa actuală şi valabilă a creanţei şi accesoriilor sale.
Cedentul nu este obligat să garanteze cesionarului solvabilitatea
debitorului cedat, dacă părţile nu au convenit altfel; cedentul poate să se
angajeze pentru solvabilitatea prezentă şi viitoare a debitorului cedat,
printr-o clauză expres stipulată în cadrul contractului de cesiune.
Răspunderea se angajează în toate cazurile numai în măsura preţului la
care a fost înstrăinată creanţa, chiar dacă preţul cesiunii a fost mai mare.
Obligaţia de garanţie nu există atunci când s-a cesionat un drept
aleatoriu şi nici atunci când dreptul cesionat s-a stins datorită unor cauze
posterioare cesiunii.
În baza obligaţiei de garanţie cedentul este ţinut să despăgubească
pe cesionar pentru prejudiciile constând în preţul creanţei, spezele
contractului, cheltuielile de judecată, precum şi alte daune.
106

Subiectul nr.45

Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei.

Ca mijloc de transmitere a obligaţiilor, subrogaţia constă în


înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o altă persoană
care, plătind datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă,
dobândind toate drepturile creditorului plătit.
Subrogaţia poate fi legală sau convenţională, care se împarte la
rândul ei în subrogaţia consimţită de creditor şi subrogaţia consimţită de
debitor.

Subrogaţia legală
Subrogaţia legală operează de plin drept, fără a fi necesar
consimţământul creditorului plătit sau al debitorului, în următoarele
cazuri:
a) în folosul celui care, fiind el însuşi creditor al aceluiaşi debitor, plăteşte
pe un alt creditor ce are preferinţă; ex: un creditor chirografar plăteşte
pe un creditor privilegiat sau ipotecar şi se subrogă în drepturile
acestuia; un creditor ipotecar ce are o ipotecă de rang inferior plăteşte
pe un creditor ipotecar de rang superior, subrogându-se în drepturile
acestuia;
b) în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte pe
creditorul ipotecar, pentru a preîntâmpina urmărirea bunului;
c) în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei
are interes de a o desface şi îl plăteşte pe creditor; ex: codebitorul
solidar, codebitorul dintr-o obligaţie indivizibilă, fidejusorul.
d) În folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu de
inventar şi plăteşte din propriul său patrimoniu pe un creditor al
moştenirii, pentru a evita o urmărire inoportună a unui bun succesoral
e) În cazul societăţii de asigurări ce se subrogă în drepturile asiguratului
despăgubit împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului.
107

Subrogaţia convenţională

a) Subrogaţia convenţională consimţită de creditor


Această subrogaţie operează prin acordul de voinţă realizat expres
între creditorul iniţial şi terţul care plăteşte datoria debitorului, fără a fi
necesar consimţământul debitorului.
Subrogaţia trebuie să fie stipulată expres şi să fie concomitentă cu
plata, stipulându-se de regulă chiar în chitanţa de plată semnată de
creditor.
Proba acestei subrogaţii se face după regulile dreptului comun, dar
pentru a dovedi că subrogaţia a fost concomitentă cu plata şi a o face
opozabilă terţilor este necesar ca înscrisul sau chitanţa pe care a fost
stipulată să aibă dată certă.

b) Subrogaţia consimţită de debitor


Subrogaţia consimţită de debitor are loc prin acordul de voinţă
intervenit între debitor şi un terţ, de la care debitorul se împrumută pentru
a-l plăti pe creditor, subrogând pe terţul împrumutător în drepturile
creditorului său iniţial, fără a fi necesar consimţământul creditorului.
Pentru a fi valabilă subrogaţia consimţită de debitor este necesar a fi
îndeplinite următoarele condiţii:
- actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să îmbrace
forma înscrisului autentic;
- în actul de împrumut să se stipuleze expres că debitorul a
împrumutat suma de bani pentru a face plata datoriei sale faţă
de creditor;
- în chitanţa de plată să se arate expres că plata s-a făcut cu suma
împrumutată de debitor de la terţul pe care îl subrogă în
drepturile creditorului plătit.

Efectele subrogaţiei
- subrogatul ia locul creditorului plătit şi poate exercita toate
drepturile şi acţiunile acestuia faţă de debitor; el beneficiază de
toate garanţiile care însoţesc creanţa
- subrogatul are la dispoziţie, pe lângă acţiunile creditorului plătit
şi o acţiune proprie contra debitorului, izvorâtă din mandat,
gestiune de afaceri sau îmbogăţire fără justă cauză, după caz,
prin care poate obţine nu numai ce a plătit creditorului iniţial ci şi
108

eventualele cheltuieli făcute sau daune suferite cu această


ocazie.

Subiectul nr.46

Novaţia.

Novaţia este o operaţie juridică prin care părţile sting o obligaţie


veche şi o înlocuiesc, concomitent, cu o obligaţie nouă.
În literatura juridică se consideră că novaţia este de două feluri:
obiectivă şi subiectivă.
Novaţia obiectivă intervine atunci când se realizează prin
schimbarea obiectului sau cauzei obligaţiei vechi, subiectele obligaţiei
rămânând aceleaşi.
Novaţia subiectivă este aceea care se realizează prin schimbarea
creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale.
Schimbarea debitorului are loc atunci când o terţă persoană se
obligă faţă de creditor să plătească datoria şi poate opera fără
consimţământul debitorului iniţial care este liberat.
Schimbarea creditorului intervine prin substituirea creditorului iniţial
cu un nou creditor, debitorul fiind eliberat faţă de creditorul din vechea
obligaţie fiind obligat faţă de noul creditor.

Condiţiile novaţiei
Novaţia fiind un contract pentru a fi valabilă trebuie să îndeplinească
toate condiţiile generale de validitate a oricărui contract în ceea ce
priveşte consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.
Pe lângă acestea presupune şi respectarea unor condiţii speciale:
109

a) să existe o obligaţie veche valabilă, care urmează să se


stingă prin voinţa părţilor şi care să nu fie lovită de nulitate absolută.
Obligaţia ce urmează a fi novată poate fi şi naturală, neînzestrată cu
acţiune în justiţie.
b) să se nască prin acordul părţilor, o obligaţie nouă, valabilă
care o înlocuieşte pe cea nouă; stingerea obligaţiei vechi este condiţionată
de naşterea în locul ei a unei obligaţii noi, valabile.
c) obligaţia nouă care se naşte prin novaţie trebuie să aibă un
element nou faţă de vechea obligaţie. Elementul nou poate consta în:
schimbarea uneia din părţi, a creditorului sau debitorului, schimbarea
obiectului, a cauzei sau în adăugarea ori înlăturarea unei condiţii care
afectează obligaţia existentă.
d) să existe intenţia expresă a părţilor de a nova. În acest sens
art.1130 C.civ. prevede că novaţia nu se prezumă; voinţa de a o face
trebuie să rezulte evident şi clar din convenţia părţilor.
e) părţile să aibă capacitatea de a nova, novaţiunea neoperând
decât între persoane capabile de a contracta, aşa încât creditorul trebuie
să aibă capacitatea de a dispune de drepturile sale, iar debitorul să aibă
capacitatea de a se obliga.

Efectele novaţiei
a) stingerea obligaţiei vechi împreună cu toate garanţiile sale –
fidejusiune, gaj, ipotecă, privilegii; garanţiile se păstrează numai
dacă cei ce le-au constituit sunt de acord, la cererea creditorului,
să supravieţuiască pentru a garanta noua obligaţie;
b) naşterea unei noi obligaţii concomitent şi condiţionat de
stingerea obligaţiei iniţiale. Noua obligaţie are întotdeauna
caracter contractual, deoarece rezultă din acordul de voinţă al
părţilor, indiferent care a fost izvorul obligaţiei vechi ce s-a stins.
110

Subiectul nr.47

Delegaţia.

Delegaţia este actul juridic prin care un debitor, numit delegant,


obţine şi aduce creditorului său, numit delegatar, consimţământul unei alte
persoane, numită delegat, care se obligă alături sau în locul delegantului.
Delegaţia este de două feluri: perfectă şi imperfectă.

Delegaţia perfectă
Delegaţia este perfectă atunci când delegatarul acceptă pe delegat
ca debitor, în locul delegantului pe care îl liberează.
Condiţiile delegaţiei perfecte:
- consimţământul celor trei participanţi, care trebuie să aibă
capacitate de exerciţiu deplină;
- intenţia clară şi expresă a delegatarului de a-l reţine ca debitor
numai pe delegat şi de a-l libera pe delegant;
- obligaţia anterioară dintre delegant şi delegatar să fie valabilă.

Efectele delegaţiei perfecte


- având efect novator, stinge obligaţia veche – cu toate garanţiile
şi accesoriile sale - , dintre delegant şi delegatar şi dă naştere
concomitent la o obligaţie nouă între delegat şi delegatar;
111

- delegantul garantează delegatarului numai existenţa şi


valabilitatea propriei creanţe împotriva delegatului;
- delegantul nu este obligat să răspundă pentru insolvabilitatea
delegatului la momentul când va trebui să facă plata ci numai
pentru insolvabilitatea lui în momentul perfectării delegaţiei;
- delegatul nu poate opune delegatarului excepţiile pe care le
putea opune delegantului, în afară de cazul când s-a obligat faţă
de delegatar în aceleaşi condiţii ca faţă de delegant.

Delegaţia imperfectă
Delegaţia imperfectă se caracterizează prin aceea că nu are efect
novator. Delegatarul îl acceptă pe delegat fără a-l libera pe delegant,
păstrând doi debitori, atât pe delegant cât şi pe delegat.
Delegaţia este imperfectă dacă creditorul nu declară expres că
descarcă pe debitorul care a făcut delegaţia.

Efectele delegaţiei imperfecte:


- la raportul de obligaţii existent se adaugă unul nou, între delegat
şi delegatar;
- obligaţia preexistentă îşi continuă existenţa constituind o
adevărată garanţie a noii obligaţii;
- în cazul în care nu ar putea obţine realizarea creanţei de la
delegat, delegatarul are dreptul să se întoarcă împotriva
delegantului.
112

Subiectul nr.48

Compensaţia.

Compensaţia este un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce şi


de aceeaşi natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este,
concomitent, creditor şi debitor al celeilalte.
Importanţa practică:
- este un mod simplificat de executare a obligaţiilor, evitând
efectuarea a două plăţi;
- asigură egalitatea între cele două părţi, având astfel rolul unei
garanţii, fiecare parte evitând riscul insolvabilităţii celeilalte părţi;

Compensaţia este de trei feluri: legală, convenţională şi judiciară.

Prin compensaţie se pot stinge orice fel de obligaţii, indiferent că au


un izvor contractual sau extracontractual, prezentând o mare importanţă
mai ales în obligaţiile comerciale. Totuşi art.1147 C.civ. prevede şi
excepţii, compensaţia neoperând în cazurile:
- unei cereri pentru restituţiunea unui lucru ce pe nedrept s-a luat
de la proprietar;
- unei cereri pentru restituţiunea unui depozit neregulat;
113

- unei datorii declarate nesesizabile.

Compensaţia legală
Compensaţia legală este aceea care operează în temeiul legii, fără a
fi nevoie de acordul de voinţă al părţilor sau de o hotărâre judecătorească
Compensaţia legală operează dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
a) obligaţiile să fie reciproce, adică să existe între aceleaşi
persoane, fiecare având una faţă de cealaltă, atât calitatea de
creditor, cât şi cea de debitor.
b) obligaţiile să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau
bunuri fungibile de aceeaşi natură;
c) creanţele să fie certe, lichide şi exigibile, adică neîndoielnice,
determinate de întinderea lor şi să poată fi cerută executarea;
Compensaţia legală operează de plin drept. Totuşi ea nu poate
opera împotriva voinţei părţilor. Această constatare rezultă, printre altele,
din prevederile art.1149 C.civ., care dispune că atunci când s-a făcut o
cesiune de creanţă, debitorul cedat care a acceptat-o nu mai poate opune
cesionarului compensaţia ce ar fi putut s-o pună cedentului. Prin
acceptarea cesiunii se prezumă că a renunţat la compensaţie. Pe cale de
consecinţă părţile pot renunţa la compensaţie. Renunţarea opate avea loc
expres sau tacit. Aşa de pildă un debitor care plăteşte datoria fără a opune
compensaţia se consideră că a renunţat la aceasta.

Compensaţia convenţională
Prin compensaţie convenţională înţelegem acea compensaţie care
operează prin acordul de voinţă al părţilor. Se recurge la aceasta dacă nu
sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale dar părţile au interesul să
stingă anumite obligaţii reciproce pe această cale.

Compensaţia judiciară
Compensaţia judiciară operează în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti rămasă definitivă. Instanţele se pronunţă în acest sens când
pârâtul formulează prin cerere reconvenţională, pretenţii proprii împotriva
reclamantului, pretenţii pe care instanţa le găseşte legitime.

Efectele compensaţiei
- stinge cele două datorii reciproce, până la concurenţa obligaţiei
care are valoarea cea mai mică;
114

- operează ca o plată dublă, stingând şi garanţiile şi accesoriile


obligaţiei principale;
- când între părţile compensaţiei există două sau mai multe datorii
reciproce şi compensabile, se aplică regulile de la imputaţia plăţii;
- efectele se produc de la data când s-a încheiat convenţia
privitoare la compensaţie, sau de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti prin care a fost dispusă de instanţa
competentă.

Subiectul nr.49

Confuziunea şi darea în plată.

Confuziunea este acel mod de stingere a obligaţiilor care constă în


întrunirea în aceeaşi persoană, deopotrivă, a calităţii de creditor şi de
debitor al aceleiaşi obligaţii.
Confuziunea intervine între persoane fizice în materie de succesiuni,
când creditorul succede debitorul sau invers, ca succesor legal sau legatar
universal şi acceptă moştenirea pur şi simplu. Între persoanele juridice
confuziunea intervine în procesul reorganizării lor prin comasare sau
divizare.

Efectele confuziunii
- stinge obligaţia ci toate garanţiile şi accesoriile sale; stingerea
operează numai în limita în care o parte a obligaţiei a devenit
propriul său creditor sau debitor;
115

- atunci când confuziunea se realizează în persoana unui codebitor


solidar, ea nu profită şi celorlalţi codebitori;
- dacă actul prin care debitorul a devenit propriul său creditor este
nul, efectele confuziunii se desfiinţează şi obligaţia renaşte.

Darea în plată
Darea în plată este acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă
în acceptarea de către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă
prestaţie în locul celei pe care debitorul era obligat iniţial să o execute.

Efectele dării în plată


- stinge obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile ei;
- dacă prestaţia iniţială as avut o valoare mai mare decât prestaţia
executată, debitorul este obligat să plătească o sultă.
Atunci când prestaţia iniţială a constat în plata unei sume de bani,
iar creditorul acceptă în locul ei plata unui lucru, darea în plată apare ca o
vânzare-cumpărare, dar se deosebeşte de aceasta prin faptul că vânzarea-
cumpărarea se face la un preţ care este întotdeauna o sumă de bani, pe
când darea în plată se poate efectua fără existenţa unui preţ precum şi
prin faptul că spre deosebire de darea în plată vânzarea-cumpărarea poate
avea ca obiect şi bunuri viitoare.

Subiectul nr.50

Fidejusiunea (noţiune, feluri, caractere, condiţii cerute în


persoana fidejusorului, stingere)

Fidejusiunea este singura garanţie personală reglementată de Codul


civil român.
Fidejusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o terţă
persoană, numită fidejusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să
plătească datoria debitorului dacă acesta nu o va face el însuşi la
scadenţă.
În literatura de specialitate se consider că fidejusiunea este de trei
feluri: convenţională, legală şi judecătorească.
116

a) fidejusiunea este convenţională, când părţile raportului de


obligaţii, debitorul şi creditorul, stabilesc că pentru garantarea executării
obligaţiei debitorul va aduce angajamentului unui fidejusor sau garant;
b) fidejusiunea este legală, atunci când un text de lege prevede
expres că debitorul este obligat să aducă un fidejusor pentru a garanta
executarea obligaţiilor pe care le are faţă de cealaltă parte;
c) fidejusiunea este judecătorească, în ipoteza în care obligaţia
de a da o cauţiune este impusă de către instanţa de judecată
Această distincţie prezintă însemnătate practică, astfel:
- în cazul fidejusiunii judecătoreşti, fidejusorul nu opate invoca
excepţia beneficiului de discuţie;
- în cazul fidejusiunii legale şi a celei judecătoreşti, fidejusorul se
poate elibera dacă va da creditorului un amanet sau o altă
asigurare suficientă pentru garantarea realizării creanţei,
posibilitatea ce nu există în cazul fidejusiunii convenţionale.

Caracterele fidejusiunii
Fidejusiunea are întotdeauna o natură contractuală, contractul de
fidejusiune având următoarele caractere juridice:
1) Este un contract consensual; se încheie valabil prin simplul
acord de voinţă realizat între fidejusor şi creditor. Forma scrisă este
necesară ad probationem;
2) Este un contract esenţialmente unilateral, în sensul că dă
naştere la obligaţii numai în sarcina fidejusorului. Raporturile care se nasc
între fidejusor şi debitorul a cărui datorie o garantează nu izvorăsc din
contractul de fidejusiune;
3) Este un contract cu titlu gratuit deoarece, în schimbul
obligaţiei sale fidejusorul nu urmăreşte să obţină un echivalent de la
creditorul cu care contractează;
4) Este un contract accesoriu, pentru motivul că însoţeşte şi
garantează o obligaţie principală: obligaţia debitorului faţă de creditor. Din
caracterul accesoriu al fidejusiunii decurg următoarele consecinţe:
- fidejusunea urmează soarta obligaţiei principale;
- întinderea fidejusiunii nu poate fi mai mare decât datoria
debitorul,ui;
- fidejusiunea nedeterminată a unei obligaţii principale se întinde
la toate accesoriile datoriei şi la cheltuielile necesare introducerii
cererii de chemare în judecată şi la cele ocazionate de procedura
urmăririi silite.
117

Condiţii cerute în persoana fidejusorului


a) fidejusorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu;
b) fiedejusorul trebuie să fie o persoană solvabilă, adică să posede
avere destulă pentru a garanta o obligaţie;
c) fidejusorul să aibă domiciliul în raza de competenţă teritorială a
tribunalului în care trebuie să fie executată obligaţia
d) dacă fidejusorul devine între timp insolvabil el este obligat să
aducă un alt fidejusor, îfară de cazul în care fidejusorul este o persoană
anume stabilită de creditor.

Stingerea fidejusiunii
Fidejusuinea se stinge pe cale indirectă sau directă.
Fidejusiunea se stinge indirect ca efect al stingerii obligaţiei
principale prin lpata făcută de debitor sau prin alte moduri prevăzute de
lege.
Fidejusiunea se poate stinge şi pe cale directă, independent de
obligaţia principală, prin următoarele moduri:
- remiterea de fidejusiune, creditorul renunţând la garanţie;
- prin compensaţie – intervenită între fidejusor şi creditor;
- prin confuziune – între patrimoniul fidejusorului şi patrimoniul
creditorului;
- cedendarum actionum – dreptul fidejusorului de a se opune
urmăririi pornită de creditor împotriva sa, dacă din culpa
creditorului s-au pierdut drepturile şi garanţiile reale ce I-au
însoţit creanţa.

Subiectul nr.51

Efectele fidejusiunii.

A) Raporturile dintre fidejusor şi creditor


118

În cazul în care debitorul principal nu-şi execută obligaţia, creditorul


are dreptul de a cere plata direct de la fidejusor. Creditorul poate urmări
pe fidejusor, chiar înainte de a fi urmărit pe debitorul principal.
Datorită caracterului accesoriu al obligaţie sale, fidejusorul poate
opune creditorului toate excepţiile personale, precum şi două excepţii
specifice: beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune.

a) Beneficiul de discuţiune constă în facultatea fidejusorului de a


cere creditorului, care a pornit urmărirea împotriva sa, să urmărească mai
întâi pe debitorul principal, şi numai după aceea, dacă nu-şi va realiza
creanţa, să-l urmărească şi pe el.
Pentru admiterea acestei excepţii trebuie întrunite următoarele
condiţii:
- excepţia să fie invocată de fidejusor înainte de a intra în faza
dezbaterii în fond a cauzei;
- fidejusorul să indice bunurile debitorului care pot fi urmărite şi să
avanseze creditorului cheltuielile necesare urmăririi acelor
bunuri.
Invocarea acestei excepţii suspendă urmărirea fidejusorului până la
cunoaşterea rezultatelor urmăririi debitorului.
Beneficiul de discuţiune nu opate fi invocat dacă fidejusorul a
renunţat la el sau dacă s-a obligat în solidar cu debitorul.

b) Beneficiul de diviziune
În ipoteza în care mai mulţi fidejusori garantează aceeaşi datorie,
fiecare fidejusor poate invoca beneficiul de diviziune, adică poate cere
creditorului sp-şi dividă urmărirea şi s-o reducă în mod proporţional.
Invocarea excepţiei beneficiului de diviziune este facultatea fidejusorului
faţă de care a început urmărirea.
Beneficiul de diviziune nu înlătură în totalitate aplicarea principiului
răspunderii fiecărui fidejusor pentru întreaga datorie, insolvabilitatea unui
fidejusor fiind suportată de ceilalţi, în afară de două excepţii:
- când creditorul a divizat urmărirea prin voinţa sa, considerându-
se că a renunţat la dreptul de a cere plata întregii datorii de la un
singur cofidejusor;
- când unul sau toţi ceilalţi cofidejusori au devenit insolvabili după
ce cofidejusorul faţă de care s-a început urmărirea a devenit
insolvabil.
119

Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat de fidejusorul care a


renunţat la el sau atunci când în contract s-a prevăzut expres solidaritatea
cofidejusorilor.
Fidejusorul poate opune creditorului excepţiile inerente datoriei:
- excepţia prescripţiei extinctive;
- nulitatea abolută a obligaţiei principale pentru cauză imorală sau
ilicită.
Fidejusorul nu poate invoca excepţiile personale ale debitorului:
nulitatea relativă a obligaţiei principale.

B) Raporturile dintre debitorul principal şi fidejusor


În ipoteza în care fidejusorul a plătit datoria debitorului el are drept
de regres împotriva acestuia pentru a obţine restituirea prestaţiei
executate. În acest sop are la îndemână o acţiune personală şi o acţiune
subrogatorie.
Acţiunea personală se întemeiază pe mandat sau gestiunea de
afaceri şi prin intermediul ei fidejusorul poate pretinde de la debitor şi
plata dobânzilor legale la suma plătită către creditor.
Acţiunea subriogatorie se întemeiază pe faptul că plătind datoria
către creditor el s-a subrogat ex lege în drepturile acestuia.
Fidejusorul pierde dreptul la regres în următoarele condiţii:
- dacă a plătit fără să fie urmărit;
- dacă a plătit fără ştirea debitorului, iar acesta dovedeşte că ar fi
putut opune creditorului plata, compensaţia, prescripţia etc.;
- dacă nu l-a înştiinţat pe debitor că a făcut plata, iar acesta
plăteşte datoria a doua oară;

Raporturile dintre cofidejusori


Fidejusorul care a plătit singur datoria are drept de regres contra
celorlalţi garanţi pentru porţiunea ce priveşte pe fiecare.
Fidejusorul poate alege între o acţiune personală, pe temeiul
gestiunii de afaceri şi acţiunea subrogatorie. Acţiunea în regres este
divizibilă.
Condiţiile acţiunii în regres:
- fidejusorul care a plătit a fost urmărit în judecată de către
creditor;
- debitorul este în stare de faliment sau de insolvabilitate;
- când debitorul s-a îndatorat să-l libereze de garanţie într-un
anumit termen, iar acesta a expirat;
- când datoria principală a ajuns la scadenţă.
120

În alte cazuri dreptul de regres există numai împotriva debitorului


principal.

V. CONTRACTE SPECIALE

Subiectul nr.52

Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-


cumpărare

Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre părţi,


numită vânzător, strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte
părţi, numită cumpărător, care se obligă în schimb a plăti vânzătorului
preţul lucrului vândut.
Transmiterea proprietăţii nu este de esenţa ci de natura vânzării-
cumpărării, aşa încât prin acest contract se pot transmite şi alte drepturi:
drept real, drept de creanţă, drept de proprietate intelectuală, drepturi
asupra unor universalităţi etc.

Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare:


Contractul de vânzare cumpărare prezintă următoarele caractere
juridice: contract bilateral, cu titlu oneros, comutativ, consensual şi
translativ de proprietate.

1) Este un contract bilateral (sinalagmatic) deoarece prin


încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între părţi, fiecare din
contractanţi fiind în acelaşi timp şi creditor şi debitor, unul faţă de celălalt.
Astfel, vânzătorului îi revine obligaţia de a preda lucrul care formează
obiectul vânzării-cumpărării şi de a-l garanta pe cumpărător, iar
cumpărătorului îi revine obligaţia de a plăti preţul.

2) Este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte


contractantă urmăreşte un avantaj patrimonial, adică primirea unui
echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă. Vânzătorul urmăreşte să
primească preţul, iar cumpărătorul să primească bunul cumpărat în
schimbul preţului.
121

3) Este un contract comutativ, ceea ce înseamnă că existenţa şi


întinderea obligaţiilor reciproce este cunoscută de părţi din momentul
încheierii contractului şi nu depinde de un eveniment viitor, incert şi
posibil, ca în cazul contractelor aleatorii.

4) Este un contract, în principiu, consensual, putând fi încheiat


prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi nevoie de îndeplinirea unei
formalităţi, sau, în momentul încheierii contractului preţul să fie plătit şi
lucrul vândut să fie predat. Prin excepţie contractul de vânzare-cumpărare,
în cazurile expres prevăzute de lege, devine un contract solemn; ex: în
cazul vânzării de terenuri.

5) Este un contract translativ de proprietate, adică odată cu


realizarea acordului de voinţă şi independent de predarea bunului vândut,
plata preţului, are loc nu numai încheierea perfect valabilă a contractului
dar şi transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător.
Efectul translativ se produce în următoarele condiţii:
- vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut;
- contractul să fie valabil încheiat;
- bunurile să fie determinate individual; părţile să nu fi amânat,
prin convenţie, transferul proprietăţii până la îndeplinirea unei
condiţii sau termen;
- lucrul vândut să existe;
- faţă de terţi vânzarea unui imobil produce efecte numai după
efectuarea operaţiunilor de publicitate imobiliară.

Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul


suportă şi riscul pieirii lucrului, potrivit principiului res perit domino,
dacă vânzătorul – debitor al obligaţiei de predare – dovedeşte intervenirea
unei cauze străine exoneratoare de răspundere, adică natura fortuită, iar
nu culpabilă a pieirii lucrului.
Dacă cauza străină a fost dovedită, vânzătorul va suporta riscurile
numai dacă a fost pus în întârziere în legătură cu executarea obligaţiei de
a preda lucrul vândut şi nu reuşeşte să dovedească că lucrul ar fi pierit şi
la cumpărător dacă l-ar fi predat la termen.
122

Subiectul nr.53

Promisiunea unilaterală de vânzare (sau de cumpărare).


Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.

1. Promisiunea unilaterală de vânzare (sau de cumpărare)

Promisiunea unilaterală de vânzare (sau de cumpărare) reprezintă


un antecontract care dă naştere la un drept de creanţă, una dintre părţi
fiind obligată faţă de cealaltă să vândă (sau să cumpere) în viitor un
anumit bun, beneficiarul promisiunii putând opta în sensul de a-l cumpăra
(sau vinde) sau nu.
Spre deosebire de oferta de a contracta, act juridic unilateral, în
cazul promisiunii de vânzare (sau cumpărare) o persoană, prevăzând un
eventual interes de a dobândi (sau a vinde) proprietatea unui lucru,
primeşte promisiunea proprietarului (sau unui virtual cumpărător) de a
vinde (respectiv de a cumpăra) acel bun, rezervându-şi facultatea de a-şi
manifesta ulterior – de obicei înăuntrul unui termen – consimţământul.
Efecte:
- promisiunea unilaterală de vânzare (sau cumpărare)nu produce
efectele unei vânzări;
- dă naştere la un drept de creanţă una din părţi fiind obligată făţă
de cealaltă – obligaţia de a face;
- dacă promisiune de vânzare (sau cumpărare) nu este respectată,
beneficiarul acesteia are drept de a pretinde daune-interese de la
promitentul vânzător (respectiv cumpărător)
123

Promisiunea unilaterală de a vinde (sau de a cumpăra) se poate


transforma într-un contract sinalagmatic, dacă beneficiarul înţelege să
obţină dreptul de opţiune contra unei sume de bani, dar chiar şi aşa el are
dreptul de opţiune în a cumpăra (respectiv a vinde).
Dovada promisiunii unilaterale de vânzare (sau de cumpărare) se
face conform regulilor generale aplicabile creanţelor – reglementate de
art.1191 şi urm. C.civ., chiar dacă vânzarea proiectată ar fi un contract
solemn.
Obligaţia promitentului născută din promisiunea de vânzare se
stinge la expirarea termenului prevăzut sau, dacă nu s-a prevăzut un
termen, la expirarea termenului general e prescripţie, care începe să curgă
de la data încheierii promisiunii de vânzare (sau de cumpărare).
Pactul de preferintă reprezintă o variantă a promisiunii de
vânzare, prin care proprietarul unui bun se obligă ca, în cazul când îl va
vinde, să acorde preferinţă unei anumite persoane la un preţ egal. Trebuie
precizat că proprietarul bunului se obligă numai să acorde preferinţă în
cazul în care se va hotărî să vândă bunul.

Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.


Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare reprezintă un
antecontract care spre deosebire de promisiunea unilaterală de vânzare-
cumpărare, creează obligaţii pentru ambele părţi, promitent şi beneficiar,
de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare.
Obligaţia promitentului vânzător şi dreptul beneficiarului
cumpărător
Obligaţia promitentului vânzător este de a încheia contractul în
viitor.
În cazul în care promitentul vânzător nu-şi respectă obligaţia şi vinde
lucrul unei alte persoane, beneficiarul-cumpărător nu poate cere predarea
lucrului, întrucât nu a devenit proprietar, iar vânzarea încheiată cu o altă
persoană este, cu rezerva fraudei, valabilă, astfel că beneficiarul
cumpărător, astfel încât beneficiarul cumpărător nu poate cere decât
daune interese. Dacă însă bunul se mai găseşte în patrimoniul
promitentului vânzător şi nu există alte impedimente legale, instanţa are la
dispoziţie două posibilităţi:
- să oblige promitentul vânzător la încheierea contractului, sub
sancţiunea daunelor cominatorii;
- să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-
cumpărare.
124

Subiectul nr.54

Incapacităţi speciale în materia contractului de vânzare-


cumpărare.

Conform art.1306 C.civ., pot cumpăra toţi cărora nu le este oprit prin
lege. Deci regula este capacitatea, iar incapacitatea, excepţie. De aceea,
cazurile de incapacitate sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi sunt
de strictă interpretare.
Pentru contractul de vânzare-cumpărare legea prevede anumite
incapacităţi speciale, interdicţii (prohibiţii) de a vinde sau de a cumpăra.
Aceste interdicţii sunt următoarele:

1) Vânzarea între soţi


Codul civil interzice vânzarea între soţi în următoarele scopuri:
- a împiedica pe soţi ca sub aparenţa unei vânzări simulate să
realizeze donaţii irevocabile;
- apărarea intereselor moştenitorilor;
- apărarea interselor creditorilor
Vânzarea între soţi se sancţionează cu nulitatea relativă.
125

2) Tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub tutela lor cât


timp socotelile definitive ale tutelei n-au fost date şi primite;

3) Mandatarii – convenţionali sau legali – împuterniciţi a vinde un


lucru nu pot să-l cumpere, neputându-se admite ca o persoană să
cumuleze calitatea de vânzător şi calitatea de cumpărător.

4) Persoanele care administrează bunuri ce aparţin statului,


comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile
aflate în administrarea lor.

5) Funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau


unităţilor administrativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor, afară e
bunurile destinate vânzării şi pentru care există preţuri fixe, astfel încât să
fie excluse aprecierile subiective.
În cazul tutorilor, mandatarilor şi funcţionarilor, doctrina apreciază
sancţiunea nerespectării incapacităţii speciale ca fiind nulitatea relativă.

6) Judecătorii procurorii şi avocaţii nu pot deveni cesionari


(cumpărători) de drepturi litigioase care sunt de competenţa curţii de apel
în a cărei circumscripţie îşi exercită funcţia sau profesia. Sancţiunea:
nulitatea absolută.

7) Nimeni nu poate dobândi prin acte juridice între vii suprafeţe


mai mari de 200 de hectare teren agricol în echivalent arabil de familie
(soţii şi copii necăsătoriţi, dacă locuiesc şi gospodăresc împreună cu
părinţii lor).
Limitarea priveşte numai terenurile agricole, indiferent unde se află
ele şi numai în cazul dobândirii prin acte între vii, indiferent de caracterul
oneros sau gratuit al actului.
Sancţiune: nulitatea absolută a actului în partea care depăşeşte
suprafaţa de 200 de hectare.

8) Persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunurile imobile care


se vând la licitaţie publică.

9) Cetăţenii străini şi apatrizii, precum şi persoanele juridice


care nu au naţionalitate română, nu pot dobândi dreptul de proprietate
asupra terenurilor, indiferent că au sau nu domiciliul în România (art.41,
alin.2 din Constituţie).
126

Aceştia pot însă dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor


prin acte între vii sau prin moştenire, recunoscându-li-se în acest caz un
drept de superficie asupra terenului. Sancţiunea: nulitatea absolută.

Subiectul nr.55

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul vândut şi


preţul.

A) Lucrul vândut
Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în
circuitul civil, să existe în momentul încheierii contractului sau să poată
exista în viitor, să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil şi să fie în
proprietatea vânzătorului.

a) Lucrul să fie în circuitul civil


Art.1310 C.civ. stabileşte că toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi
vândute, afară numai dacă o lege a oprit aceasta., cu alte cuvinte nu pot
forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare bunurile care nu se află
în circuitul civil.
127

Prohibiţia poate fi absolută, vizând bunurile care prin natura lor sau
printr-o declaraţie a legii sunt de uz sau de interes public şi care, ca atare,
sunt inalienabile şi relativă, referitoare la bunurile care, nefiind
inalienabile, pot fi vândute-cumpărate, dar numai de către anumite
persoane sau numai în anumite condiţii.
Inalienabilitatea poate fi permanentă sau temporară, caz în care
legea prevede un termen până la care aceste bunuri nu pot forma obiectul
vânzării-cumpărării.
Astfel sunt scoase din circuitul civil:
- lucrurile care prin natura lor nu sunt susceptibile de a forma
obiectul dreptului de proprietate, aşa numitele lucruri comune –
razele soarelui, apa mării, aerul etc;
- bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau al
unităţilor administrativ teritoriale;
- sub sancţiunea nulităţii absolute nu pot fi însctrăinate prin acte
între vii, timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor
celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, terenul atribuit în
baza Legii 18/1991, republicate, unor categorii de persoane ce nu
au avut terenuri;
- sub sancţiunea nulităţii absolute nu pot fi înstrăinate prin acte
juridice, timp de 10 ani de la data cumpărării, apartamentele
dobândite de către chiriaşii titulari de contract, în baza Legii
112/1995;
- sub sancţiunea nulităţii relative, nu pot forma obiectul vânzării-
cumpărării bunurile care constituie monopolul statului, decât în
condiţiile prevăzute de lege;
- bunurile ce pot fi înstrăinate numai cu respectarea condiţiilor
cerute de lege – arme, muniţii, explozibili.
Un bun nu poate fi scos din circuitul civil prin voinţa omului, întrucât
aceasta contravine principiului liberei circulaţii a bunurilor şi a dreptului
proprietarului de a dispune liber şi absolut de bunul său.

b) Lucrul să existe.
El trebuie să existe în prezent, adică în momentul încheierii
contractului, sau să poată exista pe viitor.
Dacă lucrul a pierit în momentul încheierii contractului atunci
contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută, pentru
lipsă e obiect.
128

Dacă totuşi lucrul a pierit numai în parte, atunci cumpărătorul poate


alege între două posibilităţi: fie să ceară rezoluţiunea vânzării, fie să ceară
o reducerea a preţului proporţională cu partea care a pierit.
Vânzarea poate avea ca obiect şi lucruri viitoare (res futura) lucruri
care nu există în momentul acordului de voinţă, dar pot exista în viitor; ex:
lucrul care se va confecţiona în viitor.

c) Lucrul să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil

d) Vânzătorul să fie proprietarul lucrului individual


determinat.
Contractul de vânzare-cumpărare fiind translativ de proprietate,
impune vânzătorului să fie proprietarul lucrului vândut.
În caz contrar deosebim următoarele situaţi:
Dacă vânzarea are ca obiect un bun individual determinat, atunci
efectul translativ de proprietate operează din momentul încheierii
contractului. Rezultă deci că vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului
în acel moment căci numai aşa poate transfera proprietatea. Dacă nu era
proprietarul lucrului, vânzarea este anulabilă pentru eroare asupra calităţii
esenţiale a vânzătorului care a fost considerat de cumpărător ca fiind
proprietarul lucrului. Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de
excepţie, atunci când preţul nu s-a plătit, sau pe cale de acţiune, când
preţul s-a plătit. Aceasta este situaţia atunci când ambele părţi sau
numai cumpărătorul este în eroare, fiind deci de bună-credinţă.
Dacă părţile au fost în cunoştinţă de cauză, ştiind că bunul este
proprietatea altei persoane, fiind de rea-credinţă, anularea pentru eroare
nu se poate pune. În doctrină s-au conturat două opinii:
- într-o opinie se consideră că vânzarea este valabilă, motivându-
se faptul că vânzătorul s-a obligat numai a procura bunul care
formează obiectul vânzării, mai târziu, iar în caz de neexecutare
fiind posibilă plata daunelor interese.
- într-o altă opinie se consideră că vânzarea lucrului altuia
reprezintă o operaţiune care are o cauză ilicită şi ca atare e nulă
absolut.
În cazul bunurilor aflate în indiviziune, dacă un coindivizar
înstrăinează bunul, atunci vânzarea este valabilă sub condiţie rezolutorie
astfel încât dacă bunul care a format obiectul vânzării intră în lotul
coindivizarului atunci vânzarea e valabilă iar dacă nu intră, vânzarea este
nulă pentru lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului.
129

B) Preţul
Preţul reprezintă obiectul prestaţiei cumpărătorului şi constă într-o
sumă de bani pe care cumpărătorul o plăteşte vânzătorului.
Condiţiile preţului sunt: să fie fixat în bani, să fie determinat sau
determinabil, să fie sincer şi serios.

a) Preţul să fie fixat în bani


Această condiţie este de esenţa vânzării. Dacă contravaloarea
lucrului vândut nu este stabilită în bani, atunci nu mai suntem în prezenţa
unu icontract de vânzare-cumpărare ci a altui contract (schimb,
întreţinere)

b) Preţul să fie determinat sau determinabil


Preţul este determinat când părţile cu ocazia încheierii contractului
au stabilit cu exactitate suma e bani ce urmează a fi plătită.
Preţul este determinabil când nu este fixată suma de bani ce trebuie
plătită cu ocazia încheierii contractului, dar sunt stabilite elementele cu
ajutorul cărora părţile pot stabili preţul cu ocazia executării contractului,
sau atunci când părţile lasă la aprecierea unui terţ stabilirea preţului (ex:
un specialist).
În nici un caz determinarea preţului nu poate rămâne la aprecierea
ulterioară a părţilor sau să depindă de voinţa uneia din ele.

c) Preţul să fie sincer şi serios


Prin preţ sincer trebuie înţeles un preţ real, adică pe care părţile să-l
fi stabilit nu în mod fictiv ci în intenţia părţilor să fie efectiv cerut şi plătit.
Dacă preţul este fictiv atunci contractul este nul ca vânzare-
cumpărare din lipsă de preţ, dar poate fi valabil ca donaţie în măsura în
care înstrăinătorul a avut intenţia să facă o liberalitate şi dacă celelalte
condiţii legale de valabilitate sunt îndeplinite.
Pentru a se considera că preţul este serios şi nu derizoriu este
necesar să existe o proporţie între cuantumul lui stabilit de părţi şi
valoarea reală a bunului. Stabilirea caracterului de preţ serios constituie o
chestiune de fapt şi este lăsată la aprecierea instanţei pe bază de probe.

Subiectul nr.56

Garanţia contra evicţiunii în cazul vânzării-cumpărării.


130

Se numeşte evicţiune pierderea proprietăţii, totale sau parţiale, a


lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de
proprietar, rezultând din valorificarea de către un terţ a unui drept asupra
lucrului, drept care exclude în tot sau în parte pe cel al cumpărătorului.
Vânzătorul este obligat să-l garanteze pe cumpărător, sau pe
subdobânditori, de evicţiunea parţială sau totală a lucrului vândut şi de
sarcinile ce nu au fost declarate la încheierea contractului.

Garanţia contra evicţiunii rezultând din fapte personale ale


vânzătorului
Vânzătorul are obligaţia de a nu face nimic pentru a-l tulbura pe
cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului cumpărat, cu alte cuvinte
obligaţia de garantare contra evicţiunii provenite dintr-un fapt personal al
vânzătorului.
Fapt personal este orice fapt sau act, anterior vânzării, dar tăinuit
faţă de cumpărător, ori ulterior vânzării, dar neprevăzut în contract,
săvârşit de către vânzător sau de către moştenitorii săi universali ori cu
titlu universal de natură a-l tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a
lucrului (tulburare de fapt sau de drept).
În cazul tulburării din partea vânzătorului cumpărătorul poate
invoca excepţia de garanţie, conform adagiului “cine trebuie să
garanteze pentru evicţiune nu poate să evingă”. Aceasta poate fi invocată
şi împotriva succesorilor universali sau cu titlu universal ai vânzătorului. Ea
nu poate fi însă invocată succesorilor cu titlu particular ai vânzătorului, ei
nefiind ţinuţi de obligaţiile autorului lor.
Obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru fapte proprii – indiferent
de momentul în care au fost săvârşite – vizează nu numai tulburarea
directă a cumpărătorului, dar şi evicţiunea care se realizează prin
intermediul unui terţ.
Obligaţia de garanţie a vânzătorului este de esenţa vânzării astfel
încât orice convenţie contrară este nulă.

Garanţia contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ


Dacă tulburarea provine din partea unei terţe persoane, vânzătorul
este obligat să-l apere pe cumpărător, iar dacă nu reuşeşte să-l apere va fi
obligat să suporte consecinţele evicţiunii.
Obligaţia de garanţie există dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
a) să fie vorba de o tulburare de drept;
131

b) cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării;


c) să nu fi fost cunoscută de către cumpărător.
a) Să fie vorba de o tulburare de drept
Vânzătorul nu răspunde pentru o tulburare de fapt, contra cărora
cumpărătorul se poate apăra singur, prin mijloace legale; ex: acţiunile
posesorii.
Dreptul invocat de terţul evingător poate să fie un drept real – drept
de proprietate, uzufruct, servitute neaparentă nedeclarată - sau un drept
de creanţă – locaţiune încheiată de vânzător şi opozabilă cumpărătorului.

b) Cauza tulburării să fie anterioară vânzării


Vânzătorul nu răspunde de împrejurările ivite după încheierea
contractului şi transmiterea lucrului în patrimoniul cumpărătorului, afară
numai dacă evicţiunea provine dintr-un fapt personal.

c) Necunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător


Dacă acesta a cunoscut cauza evicţiunii, înseamnă că a acceptat
riscul şi vânzătorul nu mai răspunde, contractul devenind unul aleatoriu.

Funcţionarea obligaţiei de garanţie


Obligaţia de garanţie pentru evicţiune este o obligaţie de a nu face,
de a face sau de a da, după cum evicţiunea nu s-a produs, este pe cale să
se producă sau s-a produs.
Dacă evicţiunea nu s-a produs – vânzătorul este ţinut să se abţină de
la orice fapt care ar atrage posibilitatea producerii evicţiunii.
Dacă evicţiunea este pe cale să se producă – vânzătorul este obligat
să-l apere pe cumpărător împotriva terţului – obligaţie de a face.
Cumpărătorul este obligat să-l anunţe pe vânzător de pericolul producerii
evicţiunii.
Dacă evicţiunea s-a produs, vânzătorul are obligaţia de a da –
revenindu-I obligaţia de a plăti pagubele suferite de cumpărător.

Efectele obligaţiei de garanţie:


În caz de evicţiune totală cumpărătorul are dreptul la: restituirea
integrală a preţului; valoarea fructelor restituite evingătorului; restituirea
cheltuielilor de judecată; daune-interese.
În caz de evicţiune parţială cumpărătorul poate cere rezoluţiunea
contractului sau valoarea părţii pierdute prin evicţiune.

Modificări convenţionale ale garanţiei contra evicţiunii


132

Garanţia pentru evicţiune poate fi modificată prin convenţia părţilor


în sensul agravării răspunderii vânzătorului, în sensul răspunderii acestuia
şi pentru caz fortuit sau în sensul micşorării sau înlăturării complete a
răspunderii acestuia. Obligaţia de garanţie pentru fapte personale a
vânzătorului nu poate fi modificată convenţional.
Subiectul nr.57

Garanţia pentru vicii ascunse în cazul vânzării-cumpărării.

Vânzătorul răspunde de viciile ascunse ale lucrului dacă din cauza


lor lucrul este impropriu întrebuinţării după destinaţie, sau dacă viciile
micşorează într-atât valoarea de întrebuinţare încât cumpărătorul, în
cunoştinţă de cauză, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ mai redus.

Condiţii:
Pentru a se angaja răspunderea vânzătorului viciul lucrului trebuie
să fi fost ascuns, să fi existat în momentul încheierii contractului şi să fie
grav.

a) Viciul trebuie să fie ascuns


Potrivit legii, vânzătorul nu răspunde pentru viciile aparente ale
lucrului şi de care cumpărătorul a putut să se convingă singur, în schimb
de viciile ascunse vânzătorul răspunde chiar dacă nu le-a cunoscut, adică
chiar dacă a fost d bună credinţă, în afară de faptul în care s-ar fi stipulat
că nu răspunde de ele.

b) Viciul trebuie să fi existat în momentul vânzării


Pentru viciile care au apărut după încheierea contractului, adică
atunci când lucrul se defectează sau îşi pierde calitatea din cauze ivite
după vânzare, vânzătorul nu răspunde, întrucât prin efectul vânzării
riscurile trec odată cu dreptul de proprietate asupra cumpărătorului.

c) Viciul trebuie să fie grav


Din cauza viciului lucrul trebuie să fie impropriu întrebuinţării după
destinaţie sau să se micşoreze într-atât valoarea de întrebuinţare, încât
cumpărătorul, cunoscând acest fapt, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un
preţ mai mic.
Aşadar nu orice deficienţe ale lucrului vândut sunt susceptibile de a
atrage răspunderea pentru vicii, ci numai cele de o anumită gravitate.
133

Gravitatea viciilor fiind o problemă de fapt, este la libera apreciere a


instanţelor de judecată.

Efectele răspunderii vânzătorului pentru vicii


Cumpărătorul are facultatea de a cere fie rezoluţiunea contractului,
fie o reducere a preţului, iar dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă şi
daune-interese.

a) Acţiunea redhibitorie şi estimatorie


Acţiunea prin care cumpărătorul cere rezoluţiunea vânzării se
numeşte redhibitorie, în caz de admiterea a căreia vânzătorul fiind obligat
ca primind lucrul să
restituie preţul şi cheltuielile vânzării. Acţiunea poate fi intentată şi de
subdobânditor.
În loc de rezoluţiune cumpărătorul poate opta pentru o reducere de
preţ, proporţională cu reducerea valorii lucrului datorată viciului, prin
acţiunea specială de reducere numită estimatorie.
Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse – redhibitorie sau
estimatorie - ale unui lucru transmis se prescrie prin împlinirea unui
termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie, iar
dacă viciile au fost ascunse cu viclenie în termenul general de prescripţie
de 3 ani. Termenul de prescripţie curge de la descoperirea viciilor, însă cel
mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea bunului.

b) Acordarea de daune interese


Cumpărătorul este obligat la plata daunelor interese dacă
cumpărătorul dovedeşte că acesta a fost de rea credinţă.

c) Riscul pieirii lucrului afectat de vicii


Dacă bunul a pierit din cauza viciilor, vânzătorul este obligat să
restituie preţul şi cheltuielile vânzării, iar dacă a fost de rea-credinţă poate
fi obligat şi la plata daunelor interese.

Modificări convenţionale ale garanţiei pentru vicii


Dispoziţiile privitoare la existenţa, condiţiile şi întinderea obligaţiei
de garanţie pentru vicii sunt supletive, părţile fiind libere să înlăture, să
limiteze sau să agraveze prin convenţia lor această obligaţie a
vânzătorului.
134

În ceea ce priveşte clauza de limitare sau de înlăturare a garanţiei


pentru vicii ea este valabilă şi produce efecte numai dacă vânzătorul a fost
de bună credinţă. Reaua credinţă a vânzătorului se poate dovedi de
cumpărător cu orice mijloace de probă.
Clauzele de agravare a obligaţiei de garanţie este valabilă chiar dacă
vânzătorul a fost de rea-credinţă.

Subiectul nr.58

Condiţiile de formă ale contractului de donaţie.

Între persoanele prezente


Toate donaţiile se fac prin act autentic, deci contractul de donaţie
produce efecte juridice numai dacă consimţământul ambelor părţi este
manifestat în formă autentică.
Nerespectarea condiţiei de formă a donaţie se sancţionează cu
nulitatea absolută a acesteia, aceasta putând fi invocată de oricine şi
neputând fi înlăturată în nici un fel, în afara cazului în care după moartea
donatorului, moştenitorii sau reprezentanţii acestuia confirmă, ratifică sau
execută voluntar donaţia, benevol şi în cunoştinţă de cauză.
Cerinţa formei autentice se justifică prin încercarea de protejare a
voinţei donatorului, care dispune în mod actual şi irevocabil de un drept în
favoarea unei alte persoane fără a obţine vreun echivalent.
Sarcinile sau condiţiile donaţiei trebuie să fie, de asemeni, prevăzute
în formă autentică.
Pentru ca donaţia nulă pentru vicii de formă să producă efecte
juridice, ea trebuie refăcută în întregime cu respectarea formei cerute de
lege.

Între absenţi
În cazul în care donaţia se încheie între absenţi prin ofertă şi
acceptare separate, acestea trebuie să fie în formă autentică, sub
135

sancţiunea nulităţii absolute. De asemenea în momentul acceptării ofertei


donatorul şi donatarul trebuie să fie în viaţă.
Acceptarea trebuie notificată donatorului în timpul vieţii sau chiar
moştenitorilor acestuia, în acest din urmă caz deoarece donaţia produce
efecte de la acceptare, iar notificarea nu mai presupune aprecieri de ordin
moral.
Până în momentul primirii comunicării donatorul poate revoca
donaţia (oferta de donaţie) în mod expres sau tacit.

Statul estimativ
Dacă donaţia are ca obiect bunuri mobile, corporale sau incorporale,
pe lângă condiţiile de formă se mai cere ca obiectele mobile donate să fie
trecute într-un stat estimativ semnat de donator şi donatar şi care să
cuprindă descrierea şi evaluarea, cel puţin globală a lucrurilor mobile
dăruite.
Lipsa statului estimativ nu atrage nulitatea donaţiei, fiind cerut doar
ad probationem.
Darurile manuale şi donaţiile indirecte sunt scutite de formalitatea
statului estimativ.

Donaţia de imobile
Dacă donaţia are ca obiect un imobil, cerinţele de formă trebuie să
fie respectate în toate cazurile, iar nu numai în cazul terenurilor. În schimb
dreptul de preemţiune nu este aplicabil în cazul donaţiei.
În ceea ce priveşte publicitatea imobiliară, înscrierea în cartea
funciară nu afectează validitatea contractului.

Alte condiţii de formă

În cazul donaţiilor deghizate - în acest caz nu se cere forma autentică


ci doar forma cerută pentru contractul ce deghizează donaţia – soluţie a
jurisprudenţei criticată de doctrină.
Donaţiile prin interpunere de persoane - forma cerută e cea
autentică.
Donaţiile indirecte – nu se cere forma autentică.
Darurile manuale – nu se cere nici o condiţie de formă.
136

Subiectul nr.59

Incapacităţi de a dispune şi de a primi prin intermediul


contractului de donaţie.

Incapacităţi de a dispune

a) Minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească


Aceştia nu pot încheia contract de donaţie, în calitate de donatori, în
nici o condiţie, fiind însă valabile darurile obişnuite făcute de minor sau în
numele său de ocrotitorul legal, dacă sunt potrivite cu posibilităţile celui
ocrotit.

b) În favoarea tutorelui
Minorul nu poate dispune prin donaţie nici după ce a ajuns la
majorat, cât timp autoritatea tutelară nu a dat tutorelui descărcare pentru
gestiunea sa, cu excepţia cazului în care tutorele este ascendentul
minorului.

Incapacităţi de a primi
137

1) Persoanele fizice neconcepute şi organizaţiile care n-au


dobândit personalitate juridică
Acestea nu pot fi gratificate. Persoanele neconcepute putând însă a
fi gratificate indirect, iar organizaţiile ce n-au dobândit personalitate
juridică pot fi gratificate doar dacă donaţiile sunt cerute pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.
Copilul conceput poate fi gratificat.

2) Cetăţenii străini şi apatrizii


Aceştia nu pot primi donaţii având ca obiect dreptul de proprietate
asupra terenurilor – art.41(2) din Constituţie.

3) Medicii şi farmaciştii
Medicii (personalul medical) şi farmaciştii care au tratat pe o
persoană în boala din care moare nu opt primi donaţiile ce bolnavul a făcut
în favoarea lor în cursul acelei boli. De asemenea preotul care a asistat
religios pe donator în cursul ultimei boli.
Excepţie fac, fiind deci valabile, donaţiile remuneratorii şi donaţia
făcută medicului de către bolnavul care este soţul lui.

3) Minorii şi interzişii
Aceştia au dreptul de a primi donaţii dar nu pe acela de a dona.
Donaţia făcută unui minor sau interzis poate fi acceptată de reprezentanţii
săi legali, sau de către ascendenţii lor de orice grad.

4) Surdo-mutul
Surdo-mutul care nu ştie să scrie nu poate accepta o donaţie dacât
cu asistarea unui curator special numit de autoritatea tutelară, care va
avea rolul de interpret al voinţei surdo-mutului.

5) Persoanele care deţin deja 200 ha teren arabil nu vor mai


putea primi prin donaţie alte suprafeţe de teren arabil sub sancţiunea
nulităţii absolute;

6) Persoanele juridice
Acestea au dreptul să primească donaţii, dacă dreptul care formează
obiectul donaţiei corespunde scopului stabilit prin lege, actul de înfiinţare
sau statut.
138

Donaţiile făcute statului urmează să fie acceptate după cum


urmează:
- donaţiile oferite ministerelor sau altor organe sau instituţii
centrale care depind direct de Guvern, precum şi instituţiilor
bugetare care fac parte din sistemul acestora – ministrul sau
conducătorul organului ori instituţiei;
- donaţiile oferite unităţilor administrativ-teritoriale – consiliul
judeţean sau al municipiului Bucureşti;
- donaţiile oferite regiilor autonome – conducătorii acestora.
Asociaţiile sau fundaţiile fără scop patrimonial pot accepta donaţia
cu autorizarea şi avizul prealabilă al Guvernului, cu excepţia contribuţiilor
sau donaţilor iniţiale, a cotizaţiilor periodice şi a subvenţiilor din partea
statului sau altor instituţii de drept public.
Persoanele juridice private, cu scop patrimonial pot primi donaţii prin
organele lor de conducere fără autorizare prealabilă.

Sancţiunea incapacităţilor speciale de a face sau a primi donaţii


Nerespectarea incapacităţilor de a face sau de a primi donaţii se
sancţionează, de regulă, cu nulitatea relativă a contractelor.
Se sancţionează cu nulitatea absolută donaţiile făcute persoanelor
juridice, dacă nu au fost acceptate în condiţiile prevăzute de lege, sau
cele, având ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor de orice fel,
făcute unui străin. De asemenea cu nulitatea absolută se sancţionează şi
donaţiile făcute medicilor, farmaciştilor şi preoţilor.
Donaţia va fi nulă, respectiv anulabilă, chiar dacă părţile au recurs la
deghizare sau la interpunere de persoane.
Subiectul nr.60

Principiul irevocanbilităţii donaţiilor.

Liberalităţile între vii sunt, prin esenţa lor, irevocabile, irevocabilitate


cu un caracter special, particular, mai accentuat decât forţa obligatorie a
fiecărui contract, în sensul că în materie de donaţii, irevocabilitatea
priveşte nu numai efectele ci şi esenţa contractului, fiind o condiţie de
validitate pentru formarea lui. Orice clauză contrară atrage nulitatea
absolută a contractului de donaţie în întregime.

Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii

a) Condiţiile potestative
139

Cu toate că dreptul transmis prin donaţie poate, în principiu, să fie


condiţional, totuşi caracterul de irevocabilitate nu permite stipularea unei
condiţii suspensive sau rezolutorii potestative din partea donatorului
Donaţia este nulă atunci când este sub condiţie pur potestativă sau chiar
potestativă simplă din partea donatorului, spre deosebire de contractele cu
titlu oneros care sunt nule în cazul afectării de o condiţie pur potestativă.

b) Plata datoriilor viitoare nedeterminate


Este nulă donaţia care impune donatarului plata datoriilor pe care
donatorul le-ar contacta în viitor şi a căror valoare na fost specificată prin
actul de donaţie – deoarece donatorul ar putea revoca donaţia contractând
datorii până la concurenţa valorii bunurilor donate.

c) Dreptul de a dispune de bunul donat


În cazul în care donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de un
bun sau de o sumă de terminată din bunurile dăruite, donaţia este nulă cu
privire la acel bun sau sumă, chiar dacă donatorul moare fără a mai fi
dispus de ele. O asemenea clauză este de fapt o condiţie rezolutorie pur
potestativă.

d) Dreptul de denunţare unilaterală a contractului

Clauze permise

a) Termenul
Donaţia poate fi cu termen deoarece irevocabilitatea transmisiunii
dreptului donat nu implică o predare imediată a lucrului.

b) Condiţia cauzală sau mixtă


Depinzând de hazard sau de voinţa unei alte persoane decât
donatorul, aceste condiţii nu contravin principiului irevocabilităţii.

c) Plata datoriilor
În contractul de donaţie poate fi stipulată plata datoriilor prezente
sau viitoare determinate, con condiţia specificării sumei în contractul de
donaţie.

d) Reîntoarcerea convenţională
Există posibilitatea stipulării valabile a întoarcerii convenţionale a
bunurilor dăruite pentru cazul când donatarul ar muri înainte de donator –
140

condiţie cauzală expresă cu efecte retroactive. În materie de imobile


această clauză este supusă publicităţii.

e) Libretul CEC
În cazul depunerii unei sume de bani pe numele donatarului la CEC
sau altă unitate bancară, deponentul poate insera în libret o clauză de
împuternicire pe seama sa.

f) Clauze de inalienabilitate
În materie de liberalităţi clauzele de inalienabilitate, în măsura în
care sunt recunoscute valabile, nu contravin principiului irevocabilităţii.

g) Este permisă şi donaţia cu rezerva uzufructului sau


dreptului de abitaţie în favoarea donatorului sau a unui terţ

Subiectul nr.61

Donaţiile deghizate şi prin interpunere de persoane.

Donaţiile deghizate
Donaţia este deghizată când conform actului public apare încadrată
într-o operaţiune juridică cu titlu oneros; ex: vânzare-cumpărare în care
preţul nu este datorat; recunoaşterea unei datorii inexistente.
Donaţiile deghizate sunt valabile, dacă întruneşte condiţiile de
validitate ale contractelor, simulaţia în general nefiind sancţionată cu
nulitatea.
141

Având în vedere faptul că donaţia deghizată constituie o adevărată


donaţie, ea este supusă şi regulilor de fond prevăzute special pentru
donaţii – capacitate, irevocabilitate de grad II, reducţiune, raport, revocare
în cazurile prevăzute de lege. Deci, pentru donaţia deghizată se alpică
aceleaşi reguli de fond aplicabile donaţiei aparente.

Forma donaţie deghizate


Jurisprudenţa a adoptat soluţia conform căreia pentru validitatea
acestor donaţii nu se cere respectarea formei autentice, ci numai a formei
prevăzute de lege pentru contractul care deghizează donaţia,
nerespectarea acelei forme sancţionându-se cu nulitatea absolută a
donaţiei deghizate. Cu alte cuvinte: forma este a actului ce deghizează
donaţia, sancţiunea este cea prevăzută pentru donaţii.
Doctrina critică însă această soluţie solicitând respectarea formei
autentice a donaţiei.

Dovada donaţiei deghizate


Pentru probă se aplică regulile din materia simulaţiei, părţile putând-
o dovedi prin contraînscris sau început de dovadă scrisă, care poate fi
completată cu martori sau prezumţii, iar terţii prin orice mijloace de probă.
Pentru uşurarea dovezii deghizării moştenitorii rezervatari (care în
această materie sunt terţi) se bucură de o prezumţie relativă, potrivit
căreia înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui succesibil în linie dreaptă
reprezintă o donaţie deghizată – supusă reducţiunii – dar numai dacă
înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente
viagere, iar deghizarea nu este invocată de un moştenitor în linei dreaptă
care să fi consimţit la încheierea actului.

Donaţiile prin interpunere de persoane


În cazul donaţiei prin interpunere de persoane simulaţia nu vizează
natura gratuită a contractului, ci persoana adevăratului donatar.
Scopul acestei simulaţii este: cazul în care adevăratul donatar este
incapabil să primească liberalităţi de la donator, gratificare ar crea
probleme în familia donatarului etc.
Deoarece contractul care se încheie cu persoana interpusă este o
donaţie, actul trebuie încheiat în formă autentică, fiind aplicabile în mod
firesc, toate condiţiile de fond prevăzute de lege pentru donaţii.
Pentru dovada acestei simulaţii legea prezumă absolut că sunt
persoane interpuse părinţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile şi
142

care devin – prin intermediul prezumţiei – persoane incapabile de a primi


donaţii de la donator.

Subiectul nr.62

Darurile manuale.

Darul manual reprezintă o categorie specială de donaţie, pentru


validarea căreia se cer două elemente:
143

a) acordul de voinţă pentru a transfera şi dobândi un drept cu titlu


gratuit;
b) tradiţiunea, predarea efectivă şi reală a bunului dăruit.
Singura condiţie specială în cazul darurilor manuale este predarea reală a
bunului, iar acceptarea, fără a fi supusă unei forme speciale, constă în
primirea (preluarea) bunului dăruit.

Reprezentarea în cazul darului manual


Darurile manuale făcute persoanelor care au capacitatea de a primi
o donaţie dar nu au exerciţiul acestui drept, sunt valabile prin tradiţiunea
lucrului făcută reprezentanţilor lor legali, respectiv cu încuviinţarea
ocrotitorilor, iar dacă conţine şi element oneros, cu autorizarea autorităţii
tutelare.
Predarea-primirea se poate face şi printr-un reprezentant
convenţional, mandatar.

Reguli de fond aplicabile


Darul manual este supus aceloraşi condiţii de fond ca şi celelalte
donaţii (liberalităţi), inclusiv principiul irevocabilităţii, el putând fi însoţit şi
de clauze accesorii, sarcini ori condiţii, scutire de raport etc.

Obiectul darului manual


Pot forma obiect al darului manual numai bunurile mobile, corporale
şi susceptibile de tradiţiune.
Nu pot forma obiect al darului manual bunurile viitoare, deoarece
predarea presupune deţinerea materială a bunului, deci existenţa lui
actuală.

Noţiunea de tradiţiune.
Tradiţiunea reală este un element esenţial al darului manual, iar nu
un mod de executare a contractului.
Darul manual se poate realiza numai prin tradiţiune, dacă însă
obiectele pe care donatorul doreşte să le dăruiască se află deja în mâinile
donatarului, darul manual se poate perfecta prin declaraţia donatorului că
înţelege să le dăruiască, acceptată de donator.
Prin tradiţiunea bunului nu trebuie să se înţeleagă neapărat o
deplasare fizică a bunului, efectele sale juridice putând fi realizate şi printr-
o tradiţiune implicită. Astfel, darul manual se poate realiza şi prin forme
moderne, care nu implică o predare efectivă, materială a bunului donat,
144

dar asigură totuşi transferul efectiv al valorilor dintr-un patrimoniu în altul;


ex: deschiderea unui cont pe numele donatarului.

Problema darurilor de nuntă


Darurile de nuntă urmează a fi considerate bunuri comune ale
soţilor, în cote egale, chiar dacă au fost făcute de părinţii unuia dintre soţi,
deoarece sunt dobândite în timpul căsătoriei şi pentru că se presupune
intenţia (menţiunea ) dispunătorului ca ele să devină comune. Bunul s-ar
considera propriu dacă donaţia s-ar face – de părinţii unuia dintre soţi – nu
cu ocazia serbării nunţii, ci ulterior.
Totuşi, în doctrină se mai susţine că toate donaţiile care nu sunt
daruri obişnuite (sume mari de bani, autoturisme şi alte bunuri de mare
valoare), devin bunuri proprii chiar dacă sunt făcute cu ocazia serbării
nunţii şi de către persoane care nu sunt părinţii unuia dintre soţi, afară
numai dacă dispunătorul a prevăzut ca bunurile donate să devină comune.

Dovada darului manual


Pentru donator şi succesorii săi, în vederea dovedirii darului manual,
se cere existenţa unui înscris sau început de dovadă scrisă care poate fi
completată cu martori sau cu prezumţii.
Moştenitorii rezervatari şi terţii pot dovedi darul manual cu orice
mijloc de probă.
Donatarul posesor, fiind prezumat proprietar nu are nevoie de
dovadă scrisă.
Persoanele interesate pot dovedi cu orice mijloc de probă fie că
lucrul nu a fost donat, ci a fost furat sau pierdut, fie caracterul echivoc ori
viciile posesiei, fie contractul din care rezultă natura precară a detenţiunii.
145

Subiectul nr.63

Efectele contractului de donaţie între părţi.

Efectul translativ al contractului de donaţie


Ca efect al donaţiei dreptul care formează obiectul contractului se
transmite din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului. Cel mai
frecvent, obiectul contractului îl constituie un drept real, caz în care,
transmiterea sau constituirea dreptului operează prin efectul realizării
acordului de voinţă, în forma prevăzută de lege, dar necondiţionat de
predarea bunului care formează obiectul donaţiei, cu excepţia darurilor
manuale.

Obligaţiile donatorului
a) Obligaţia de predare
După încheierea contractului donatorul este obligat să predea bunul
dăruit potrivit clauzelor stabilite şi să-l păstreze până la predare,
răspunzând de pieirea sau deteriorarea lui, provenită din culpa sa.

b) Obligaţia de garanţie
Spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare, unde
vânzâtorul avea obligaţia de garanţie, în cazul contractului de donaţie
regula este că donatorul nu datorează garanţie pentru evicţiune şi nici
pentru vicii ascunse, deoarece contractul este cu titlu gratuit.
Această regulă are şi excepţii, donatarul datorând garanţie, în
următoarele cazuri:
- dacă a promis expres garanţia pentru evicţiune sau pentru vicii;
- dacă evicţiunea provine din faptul său personal; ex: vinde
imobilul donat înaintea efectuării formelor de publicitate;
- în caz de dol donatorul răspunde de pagubele rezultate din viciile
ascunse, cunoscute de el şi necomunicate şi care au cauzat,
direct sau indirect, un prejudiciu donatarului;
- dacă donaţia nu este pur gratuită – donaţie cu sarcini – donatorul
răspunde de evicţiune şi vicii în limita valorii sarcinilor.

Obligaţiile donatarului
Când donaţia este pur gratuită, donatarul nu are nici o obligaţie, ci
numai o îndatorire numită “de recunoştinţă” care, în cazurile anume
determinate de lege, este sancţionată prin posibilitatea dată donatorului
de a revoca donaţia pentru cauză de ingratitudine.
146

Excepţia de la această regulă este cazul donaţiei cu sarcini.


Sarcina este o obligaţie impusă donatarului, care după acceptarea
donaţiei este ţinut să o execute. Sarcina se aseamănă cu o condiţie
rezolutorie, însă diferă de aceasta prin următoarele:
- în cazul condiţiei rezolutorii nu se creează nici o obligaţie pentru
donatar, în schimb sarcina obligă pe donatar, în caz de
neexecutare putându-se recurge împotriva lui la măsuri de
executare;
- condiţia operează de drept, în schimb revocarea pentru
neîndeplinirea sarcinii este judiciară.
Sarcina nu trebuie să fie imposibilă, ilicită sau imorală, potrivit
regulilor generale. Ea poate fi prevăzută fie în favoarea donatorului, fie în
favoarea unei terţe persoane, fie în favoarea donatarului însuşi (numai
dacă donatorul are vreun interes, cel puţin moral, la executarea sarcinii.
Întrucât donaţia cu sarcini este, în limita sarcinii, un contract
sinalagmatic cu titlu oneros, în caz de neexecutare intervin efectele
specifice contractelor sinalagmatice:
- se poate cere îndeplinirea sarcinii şi plata daunelor-interese;
- donatarul nu se poate elibera de sarcină fără acordul donatorului;
- revocarea (rezoluţiunea) donaţiei pentru neexecutarea obligaţiei,
care este judiciară, instanţa apreciind gravitatea nerespectării
obligaţiei de către debitor şi putând acorda, eventual, un termen
de graţie. În caz de admitere a acţiunii revocarea produce efecte
retroactiv împotriva donatarului şi succesorilor săi în drepturi, cât
şi împotriva terţilor.
Acţiunea în executare sau revocare poate fi intentată de către
donator sau succesorii săi în drepturi.
În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ, acesta poate şi el
cere executarea contractului, dar nu şi revocarea donaţiei.
147

Subiectul nr.64

Revocarea donaţie pentru ingratitudine.

Cauze
Cauzele revocării pentru ingratitudine sunt limitativ enumerate de
art.831 C.civ. Acestea sunt: atentat la viaţa donatorului, delicte, cruzimi
sau injurii grave, refuzul de alimente.

1) Atentat la viaţa donatorului


Nu se cere o condamnare penală, este suficient să se stabilească
intenţia de a ucide, intenţia manifestă a autorului de a curma viaţa
donatorului. Uciderea din culpă nu este cauză de revocare.

2) Delicte, cruzimi sau injurii grave


Gravitatea faptelor se apreciază de instanţă. Se cere, însă, ca fapta
să fi fost săvârşită cu intenţie.

3) Refuzul de alimente
Refuzul de alimente presupune că donatorul a avut nevoie şi a cerut
alimente de la donatar, care, având posibilitatea, a refuzat să o dea.
Refuzul nu este sancţionat cu revocarea dacă donatorul avea rude sau alte
persoane obligate şi în situaţia de a-I acorda întreţinere. Alimentele nu
trebuie să treacă peste valoarea darului.
Sancţiunea refuzului de alimente este posibilitatea revocării
donaţiei, printr-o acţiune specifică: acţiunea în revocarea donaţiei pentru
ingratitudine..
Donatorul nu are acţiune pentru a cere întreţinere de la donatar şi
nici donatarul nu poate cere restituirea prin echivalent a prestaţiilor
efectuate de bunăvoie.

Acţiunea pentru revocarea donaţiei pentru ingratitudine

Este o pedeapsă civilă şi se caracterizează prin următoarele:


a) este o acţiune strict personală a donatorului, moştenitorii devin
titulari ai acestei acţiuni, excepţional, în următoarele cazuri: dacă
a fost intentată de donator dar acesta a decedat înainte de
148

terminarea procesului; dacă donatorul a decedat înainte de


expirarea termenului în care acţiunea putea fi intentată;
b) donatorul sau, în cazurile arătate, moştenitorii săi, îl poate ierta
pe donatar (dar nu poate renunţa cu anticipaţie la acţiune, de
exemplu, în contractul de donaţie). Iertarea se prezumă absolut
dacă a trecut un an din ziua săvârşirii faptului sau din ziua când
donatorul sau moştenitorii au avut cunoştinţă de acel fapt, fără a
fi cerut revocarea. Acest termen este termen de decădere.
c) Acţiunea nu se poate intenta decât în contra autorului faptului de
ingratitudine, ea neputând fi pornită şi nici continuată împotriva
moştenitorilor acestuia.
d) Admiterea acţiunii nu produce efecte retroactive faţă de terţi,
drepturile acestora rămânând neatinse.Din partea donatarului
restituirea trebuie să fie integrală. Fructele se restituie numai de
la data cererii de revocare.

Toate donaţiile sunt supuse revocării pentru cauză de ingratitudine.


149

Subiectul nr.65

Contractul de locaţiune. Noţiune şi caractere juridice.

Contractul de locaţiune este contractul prin care una dintre părţi,


numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numită locatar sau
chiriaş, folosinţa temporară, totală sau parţială a unui lucru în schimbul
unei sume de bani determinate, numită chirie.
Varietăţile contractului de locaţiune sunt: contractul de arendare –
când e vorba de locaţunea fondurilor rurale (bunuri agricole) şi contractul
de închiriere – când e vorba de locaţiunea unor suprafeţe locative.

Delimitarea faţă de contractul de vânzare-cumpărare


Locaţiunea se deosebeşte de contractul de vânzare-cumpărare prin
următoarele:
- transmite numai dreptul de folosinţă, ca drept de creanţă, asupra
lucrului şi un drept real;
- locatarul dobândeşte proprietatea fructelor ca accesoriu al
folosinţei şi nu în virtutea folosinţei, locatorul fiind obligat să-I
asigure folosinţa lucrului nu şi dobândirea proprietăţii fructelor.

Caracterele juridice ale contractului de locaţiune


Locaţiunea este un contract:
- bilateral;
- cu titlu oneros;
- comutaitv;
- consensual;
- contract cu executare succesivă;
- translativ de drept de folosinţă.

1) Locaţiunea este un conrtact bilateral (sinalagmatic),


deoarece contractul naşte obligaţii în sarcina ambelor părţi: locatorul se
obligă să asigure locatarului folosinţa bunului închiriat, iar locatorul se
obligă să plătească locatorului preţul locaţiunii.
150

2) Locaţuinea este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele


părţi contractante urmăresc obţinerea unui avantaj patrimonial.

3) Locaţiunea este un contract comutativ, deoarece din


momentul încheierii lui, ambele părţi cunosc existenţa şi întinderea
obligaţiilor ce-I revin.

4) Locaţiunea este un contract consensual care se încheie prin


simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind nevoie d îndeplinirea vreunei
formalităţi.
În ceea ce priveşte proba contractului, legea distinge următoarele
situaţi:
- dacă contractul a fost încheiat verbal şi nu s-a început executarea
lui, nu este admisă nici o dovadă, nefiind posibilă nici dovedirea
contractului cu martori;
- dacă contractul a fost încheiat verbal şi a fost pus în executare,
legiuitorul prevede că dacă există o contestaţie asupra preţului,
locatarul poate cere o expertiză asupra preţului, iar cheltuielile
expertizei vor fi suportate de locatar dacă preţul declarat de
acesta este mai mic decât preţul stabilit de expert;
- dacă litigiul priveşte alte elemente decât preţul, se aplică regulile
generale în materie de probe.

5) Locaţiunea este un contract cu executare succesivă, în


timp.
Elementul timp este de esenţa locaţiunii. Deşi codul civil defineşte
locaţiunea arătând că folosinţa buului se face pe timp determinat, în
realitate termenul contractului de locaţiune poate fi şi nedeterminat de
către părţi, în momentul încheierii contractului, caz în care contractul
poate înceta prin simpla denunţare unilaterală de oricare din părţi.
Legiuitorul a dorit să precizeze prin expresia “pe timp determinat” că
locaţiunea nu poate fi veşnică.

6) Locaţiunea este un contract translativ de drept de


folosinţă temporară.
151

Subiectul nr.66

Efectele contractului de locaţiune.

Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că el trebuie să


asigure locatarului folosinţa lucrului în tot timpul locaţiunii (obligaţie de a
face).

1) Obligaţia de predare
În virtutea contractului de locaţiune şi a art.1420 C.civ., locatorului îi
revine obligaţia de a preda locatorului lucrul dat în locaţiune, la termenul
convenit de părţi şi cu cheltuiala locatarului.
Dacă locatorul refuză predarea bunului, locatarul va putea cere
instanţei desfiinţarea contractului cu daune interese sau să oblige pe
cealaltă parte la executarea silită a contractului.
Predarea bunului presupune şi predarea tuturor accesoriilor sale,
care trebuie să se facă într-o stare corespunzătoare destinaţiei în vederea
căreia a fost închiriat.
Deşi art.1420 C.civ. prevede că locatorul este dator prin însăşi
natura contractului, fără a mai fi nevoie de vreo stipulaţie contrară, de a
preda locatarului lucrul închiriat sau amanetat şi de a face ca acesta să se
poată folosi neîmpiedicat de lucrul închiriat pe tot timpul duratei
contractului, totuşi, întrucât este vorba de o obligaţie de a face, locatorul
în caz de neexecutare urmează a fi pus în întârziere.
Având în vedere faptul că locaţiunea este un contract cu executare
succesivă, obligaţia de predare se prelungeşte până la încetarea efectelor
contractului, locatorul având dreptul să ceară să fie menţinut în folosinţa
lucrului în tot timpul locaţiunii.

2) Obligaţia efectuării reparaţiilor


152

Locatorul este ţinut faţă de locatar, nu numai la predarea bunului în


bună stare, pentru a putea fi întrebuinţat, ci şi la întreţinerea lucrului în tot
timpul cât durează locaţiunea. Pentru aceasta, locatorul trebuie să
efectueze reparaţiile necesare în tot timpul locaţiunii, bineînţeles dacă
bunul are nevoie de astfel de reparaţii. Reparaţiile, aşa zis locative cad în
sarcina locatarului.
Dacă această obligaţie nu este îndeplinită, atunci locatarul poate
cere rezilierea contractului, chiar şi pentru viciile aparente existente în
momentul încheierii contractului, sau poate cere justiţiei obligarea
locatorului la efectuarea reparaţiilor, sub sancţiunea plăţii de daune
cominatorii, sau autorizarea de a le efectua locatarul în contul locatorului,
reţinând reparaţiile efectuate din chirie.

3) Obligaţia de garanţie
Locatorul trebuie să-l garanteze pe locatar contra tulburărilor
folosinţei şi împotriva viciilor ascunse ale lucrului.

a) Obligaţia de garanţie pentru tulburările provenite


din fapta proprie
Locatorul este obligat să se abţină de la orice fapt personal, care ar
avea drept consecinţă tulburarea locatarului în folosinţa lucrului, tulburare
de drept sau de fapt.
Locatarul nu va putea să schimbe în timpul duratei locaţiunii forma
sau destinaţia lucrului închiriat. Întrucât locatorul trebuie să întreţină lucrul
în bună stare pe toată durata locaţiunii, el nu răspunde de stingerea
folosinţei rezultată din efectuarea unor reparaţii, cu condiţia să fie vorba
de reparaţii cu caracter urgent şi care durează cel mult 40 de zile.
Dacă în cursul executării contractului, lucrul închiriat are nevoie de
reparaţii urgente care nu se pot amâna până la încetarea contractului,
locatorul este în drept a proceda la efectuarea lor şi în timpul locaţiunii,
locatarul fiind obligat să le suporte:
- fără nici o diminuare a chiriei dacă ele nu durează mai multe de
40 de zile;
- cu diminuarea chiriei dacă au o durată mai mare de 40 de zile;
- cu dreptul de a cere rezilierea contractului dacă reparaţiile sunt
de aşa natură, încât locatarul pierde folosinţa totală a lucrului.

b) Obligaţia de garanţie pentru tulburările provenite din


fapta unui terţ
153

Locatorul nu răspunde de tulburarea cauzată prin fapta unui terţ


care nu invocă vreun drept asupra lucrului. Deci locatorul nu garantează
pentru tulburările de fapt, situaţie în care terţul va putea fi urmărit de
locatar în numele său personal, prin acţiunile posesorii.
Deci, împotriva proprietarului locatarul va putea folosi numai
acţiunile întemeiate pe contractul de locaţiune, în schimb, împotriva
terţilor, fără drept asupra lucrului se va putea apăra prin acţiunile
posesorii.
Dacă tulburarea din partea terţului este o tulburare de drept, adică
terţul invocă un drept real asupra lucrului, locatarul nu are la îndemână
acţiunea posesorie în contra terţului tulburător, ci trebuie să aducă la
cunoştinţa proprietarului-locator, pentru că numai acesta este în drept şi în
măsură a se apăra contra unei asemenea tulburări. Locatorul va răspunde,
aşadar, de pierderea sau reducerea folosinţei rezultată din evicţiune. În
acest caz, locatarul are dreptul de a cere fie rezilierea contractului cu
daune interese, fie o diminuare a chiriei proporţională cu pierderea parţială
a folosinţei şi daune-interese.
Se poate întâmpla ca tulburarea din partea terţului să se combine cu
faptul personal al locatorului, caz în care locatorul răspunde în virtutea
obligaţiei de a se abţine de la orice fapt personal, care ar duce la
tulburarea locatarului în folosinţa lucrului.
Dacă locatarul este tulburat prin fapte săvârşite de un terţ oarecare,
prin fapte ce reprezintă delicte civile atunci locatorul nu răspunde,
locatarul putând să se apere prin acţiunea civilă delictuală intentată
împotriva terţului ce a săvârşit fapte cauzatoare de prejudicii.

c) Obligaţia de garanţie pentru tulburările provenite din


viciile lucrului
Locatorul are obligaţia să-l garanteze pe locatar pentru viciile
ascunse şi stricăciunile bunului care împiedică folosinţa lui normală.
În materie de locaţiune – spre deosebire de vânzare-cumpărare,
viciile pot apărea şi ulterior încheierii contractului, întrucât locatorul este
obligat să asigure folosinţa utilă a lucrului pe tot parcursul perioadei pentru
care contractul a fost încheiat.
În cazul descoperirii viciilor ascunse, locatarul poate cere o reducere
proporţională din preţ sau rezilierea contractului cu daune interese pentru
toate pagubele suferite din cauza viciilor sau stricăciunilor.
Dacă viciile se datorează cazului fortuit sau forţei majore, locatarul
are la îndemână aceleaşi posibilităţi ca cele de mai sus dar fără daune-
154

interese, pentru că este vorba de o cauză străină ce nu poate fi imputată


locatorului.
Deoarece nu este reglementată prin norme imperative, obligaţia de
garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse poate fi modificată prin convenţia
dintre părţi.

Obligaţiile locatarului

1) Obligaţia e a întrebuinţa lucrul conform destinaţiei şi ca


bun proprietar
Locatarul trebuie să întrebuinţeze lucrul închiriat potrivit destinaţiei
determinate prin contract, întrucât destinaţia lucrului închiriat este de
esenţa contractului de locaţiune. În lipsa unei stipulaţii exprese, destinaţia
se determină de obicei prin natura lucrului închiriat, profesiunea
locatarului, destinaţia sa anterioară sau alte fapte care au precedat
locaţiunea.
În cazul în care locatarul nu-şi îndeplineşte obligaţia de a se îngriji ca
un bun proprietar de lucrul închiriat şi conform destinaţiei lui, locatorul are
facultatea de a cere rezilierea contractului cu daune interese sau
repunerea lucrului în starea anterioară.
Art.1429 C.civ. impune locatarului obligaţia de a întreţine şi
întrebuinţa lucrul închiriat ca un bun proprietar. Prin expresia Bun
proprietar trebuie să înţelegem că locatarul este ţinut de a întreţine lucrul
tot timpul locaţiunii. Prin aceasta trebuie să înţelegem că locatarului îi
revine sarcina de a efectua reparaţiile mici – locative – spre deosebire de
reparaţiile capitale care cad în sarcina locatorului.
Locatorul răspunde de asemenea de stricăciunile şi pierderile
provocate de membri familiei sale sau de sublocatari.
Reparaţiile privind părţile comune în cazul unor imobile folosite de
mai mulţi locatari cad în sarcina proprietarului, dacă nu se face dovada că
acestea sunt cauzate de unul dintre ei, de membrii familiei sau de
sublocatari.

2) Plata chiriei
Locatarul trebuie să plătească preţul locaţiunii, chiria, la termenele
stipulate în contract. Plata chiriei se va face la domiciliul debitorului. În caz
de neexecutare, locatorul poate cere rezilierea contractului.
Dacă bunul care formează obiectul contractului de locaţiune, a fost
vândut şi noul proprietar nu-l înştiinţează pe locatar, plata făcută vechiului
proprietar este valabilă.
155

3) Restituirea
După încetarea contractului de locaţiune, locatarul este obligat să
restituie locatorului bunul închiriat sau arendat cu toate accesoriile lui şi
potrivit inventarului făcut.
În lipsă de inventar, prezumţia este că locatarul a primit lucrul în
bună stare.
Locatarul nu răspunde dacă lucrul închiriat a pierit sau s-a
deteriorat din cauza vechimii, forţei majore sau cazului fortuit, în acest caz
riscul este suportat de locator întrucât acesta are calitatea de proprietar.
Dovada incumbă – potrivit regulilor generale, locatarului.

4) Răspunderea pentru incendiu


Locatarul răspunde pentru pagubele cauzate proprietarului prin
incendiu, dacă nu se dovedeşte că incendiul a provenit din: forţă majoră
sau caz fortuit, comunicarea incendiului de la alt imobil sau defect de
construcţie. Regula vizează aşa numitele cauze anonime – acele situaţii în
care cauza izbucnirii incendiului nu a putut fi stabilită – astfel că orice
cauză străină este neimputabilă, dovedită este exoneratoare de
răspundere.
Dacă există mai mulţi locatari fiecare răspunde pentru pagubele
pricinuite de incendiu în raport cu valoarea locativă a părţii din imobil ce
ocupă. Pentru a fi exonerat de răspundere, oricare colocatar va putea
dovedi că incendiul a izbucnit în partea unuia dintre ei sau că n-a putut
izbucni în partea pe care el o ocupă.
Dacă incendiul a izbucnit într-o parte comună a imobilului, care se
află în întreţinerea şi administrarea locatorului, atunci paguba este
suportată de locator.

5) Apărarea contra uzurpărilor


Locatarul are obligaţia e a aduce la cunoştinţa locatorului uzurparea
încercată de un terţ asupra lucrului.
Prin uzurpare înţelegem orice atingere provenită de la un terţ asupra
proprietăţii sau posesiei lucrului dat în locaţiune.
Locatarul trebuie să-l înştiinţeze pe locator în termen util, de orice
încercare de uzurpare, pentru că acesta să se poată apăra. Dacă locatarul
nu-şi îndeplineşte această obligaţie, el va răspunde de prejudiciul suferit
de locator în urma uzurpaţiunii.
156

Subiectul nr.67

Încetarea locaţiunii.

Contactul de locaţiune încetează prin:


a) denunţarea unilaterală;
b) expirarea termenului;
c) rezilirea contractului;
157

d) pieirea obiectului;
e) desfiinţarea titlului locatorului;
f) încetarea prin efectul înstrăinării lucrului de către
proprietar.
Moartea uneia din părţi nu constituie mod de încetare a locaţiunii,
întrucât drepturile şi obligaţiile se transmit succesorilor, cu excepţia
cazului când părţile au stipulat expres încetarea contractului pentru acest
caz.

a) Denunţarea unilaterală
Dacă contractul de locaţiune a fost încheiat fără termen, el poate
înceta prin denunţare unilaterală deci prin manifestarea de voinţă a uneia
din părţi, de a înceta contractul, dar cu condiţia respectării termenului de
preaviz.
Termenul de preaviz este intervalul de timp dintre manifestarea de
voinţă privind desfacerea contractului şi ziua în care contractul urmează
să înceteze ca urmare a denunţării. Acest termen variază după natura
lucrului şi obiceiul locului şi are ca scop ca locatorul să-şi poată găsi alt
locatar, respectiv locatarul să-şi poată găsi alt bun, similar.
Denunţarea reprezintă un act unilateral de voinţă care duce la
încetarea contractului, indiferent de acceptarea celeilalte părţi şi fără
necesitatea vreunei justificări.

b) Expirarea termenului
Dacă prin contract părţile au fixat un termen, locaţiunea încetează
de drept la împlinirea termenului, fără să mai fie nevoie de vreo înştiinţare
prealabilă.
Dacă după expirarea termenului locatarul rămâne în folosinţa
lucrului, fără ca locatorul să-l împiedice, locaţiunea se consideră reînnoită
prin tacita relocaţiune, chiar dacă părţile n-au convenit în acest sens.
Tacita relocaţiune duce la o prelungire a contractului în aceleaşi condiţii în
care a fost încheiat, care însă se va socoti un nou contract de locaţiune
fără termen.
Dacă contractul iniţial a fost însoţit de anumite garanţii, relocaţiunea
ia naştere fără garanţii, deoarece ele trebuie stipulate expres.
Pentru a evita tacita relocaţiune, locatorul trebuie să-şi manifeste
voinţa de a nu reînnoi contractul la expirarea termenului, fără ca locatarul
să se poată opune încetării contractului. Această manifestare de voinţă,
concediul, trebuie să fie anunţată înainte de expirarea contractului, dar
fără respectarea termenului de preaviz. Dacă s-a anunţat concediul,
158

locatarul nu poate opune tacita relocaţiune, chiar dacă a continuat să


folosească lucrul închiriat, locatorul putând cere restituirea lucrului şi
daune-interese.

c) Rezilierea
Dacă una dintre părţi nu-şi respectă obligaţiile ce îi revin, cealaltă
parte poate cere instanţei rezilierea contractului, ca o aplicare a regulilor
generale privind contractele bilaterale cu executare succesivă.
Neexecutarea obligaţiilor trebuie să fie cu privire la obligaţiile
principale.

d) Pieirea lucrului
Pieirea lucrului poate fi totală sau parţială.
Dacă pieirea lucrului este totală contractul se desface de drept
deoarece locatorul nu mai poate asigura folosinţa lucrului, indiferent de
cauza pieirii lucrului. În cazul în care lucrul a pierit din culpa locatorului
acesta va fi obligat să suporte pe lângă desfacerea contractului şi plata de
daune interese, pentru acoperirea pagubelor cauzate locatarului prin
încetarea contractului.
Dacă lucrul a pierit numai în parte, locatarul poate cere, după caz,
fie o reducere a chiriei, fie desfacerea contractului.
Problema daunelor interese se rezolvă în funcţie de culpa părţii care
a provocat pieirea parţială a lucrului.

e) Desfiinţarea titlului locatorului


O asemenea desfiinţare a titlului locatorului are drept efect
încetarea contractului de locaţiune, deoarece locatorul nu mai poate
asigura locatarului folosinţa lucrului.
Titlul locatorului poate fi anulat, rezolvit sau locatorul poate fi evins
printr-o acţiune în revendicare.
Excepţii: contractul de locaţiune încheiat de uzufructuar rămâne în
vigoare timp de 5 ani, chiar dacă uzufructul a încetat, în limitele unui act
de administrare; de asemenea rămân valabile contractele de locaţiune
încheiate de moştenitorul aparent, în cazul în care locatarul a fost de bună
credinţă; contractul încheiat de terţul dobânditor al imobilului ipotecat,
chiar dacă este evins, cu condiţia ca, contractul de locaţiune să fi fost
încheiat cu bună credinţă şi cu dată certă, anterioară transcrierii
comandamentului.
159

f) Efectul înstrăinării lucrului.


În cazul înstrăinării lucrului locaţiunea nu încetează, cumpărătorul
fiind obligat să respecte contractul de locaţiune încheiat de vânzător dacă
existenţa sa este consacrată printr-un înscris autentic sau sub semnătură
privată cu dată certă, anterioară vânzării, cu excepţia unei clauze contrare
prevăzute în contractul de locaţiune.
Dacă contactul de locaţiune este încheiat pe o perioadă mai mare de
3 ani el trebuie transcris pentru a fi opozabil terţilor.
În cazurile în care cumpărătorul nu este obligat să respecte
locaţiunea făcută de vânzător, pentru a obţine desfacerea contractului
trebuie să înştiinţeze locatarul despre concediu, respectând termenele de
preaviz, desfacerea contarctului operând în condiţiile generale ale
denunţării unilaterale a contractului încheiat pe termen nedeterminat.
În cazul desfacerii locaţiunii prin efectul înstrăinării lucrului închiriat,
locatarul este în drept să ceară daune interese de la locator, dacă nu s-a
prevăzut în contract o stipulaţie contrară.
160

Subiectul nr.68

Efectele contractului de închiriere.

Obligaţiile locatorului
Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că el trebuie să
asigure chiriaşului folosinţa liniştită şi utilă a lucrului în tot timpul locaţiunii.
Normele din legislaţia locativă referitoare la obligaţiile proprietarului sunt
imperative, neputând fi modificate prin convenţia dintre părţi, fiind
declarate nule de drept orice clauze cuprinse în contract care exonerează
proprietarul de obligaţiile ce-I revin potrivit prevederilor legale.

a) Predarea locuinţei
Locatorul este obligat să predea locuinţa în stare normală de
folosinţă, în caz contrar chiriaşul putând cere instanţei predarea silită
(dacă nu doreşte rezilierea contractului) şi eventual la plata de daune-
interese.
Locuinţa trebuie predată imediat sau la termenul convenit de părţi,
în stare de folosinţă, proprietarul fiind obligat şi la efectuarea reparaţiilor
locative, ce după predare revin chiriaşului.

b) Efectuarea reparaţiilor
Pe parcursul derulării contractului locatorul este obligat:
- să ia măsuri pentru repararea şi menţinerea în stare de siguranţă
în exploatare şi de funcţionalitate a clădirii pe toată durata
închirierii locuinţei;
- să întreţină în bune condiţii elementele structurii de rezistenţă a
clădirii, elementele de construcţie exterioare ale clădirii, curţile şi
grădinile, precum şi spaţiile comune din interiorul clădirii;
- să întreţină în bune condiţii instalaţiile comune proprii ale clădirii.
Tot în sarcina locatorului sunt şi reparaţiile determinate de un caz de
forţă majoră, el neputând însă a fi obligat la executarea unor lucrări noi de
investiţii.
În cazul clădirilor cu mai multe locuinţe repartizarea cheltuielilor
pentru părţile de folosinţă comună ale imobilului, ce sunt în sarcina
locatorului, se face proporţional cu suprafaţa locativă deţinută.
Dacă în cursul executării contractului, lucrul închiriat are nevoie de
reparaţii urgente care nu se pot amâna până la încetarea contractului,
161

locatorul este în drept a proceda la efectuarea lor şi în timpul locaţiunii,


locatarul fiind obligat să le suporte:
- fără nici o diminuare a chiriei dacă ele nu durează mai multe de
40 de zile;
- cu diminuarea chiriei dacă au o durată mai mare de 40 de zile;
- cu dreptul de a cere rezilierea contractului dacă reparaţiile sunt
de aşa natură, încât locatarul pierde folosinţa totală a lucrului.
Dacă această obligaţie nu este îndeplinită, atunci locatarul poate
efectua lucrările de reparaţii, în contul locatorului, reţinând reparaţiile
efectuate din chirie. Chiriaşul va putea efectua aceste lucrări dacă
degradarea produsă este de natură să afecteze folosinţa normală a clădirii
sau a locuinţei şi numai dacă locatorul, la sesizarea scrisă a chiriaşului, nu
a luat măsuri de executare a lucrării în termen de 30 de zile de la data
sesizării.
Dacă efectuarea reparaţiilor nu este posibilă cu simpla restrângere
parţială a folosinţei, se poate dispune evacuarea temporară a chiriaşului,
dacă I se pune la dispoziţie o altă suprafaţă locativă.
Chiriaşul are drept la despăgubiri pentru sporul de valoare adus
locuinţei prin îmbunătăţirile necesare şi utile efectuate în condiţiile legii,
garantat cu drept de retenţie a locuinţei până la achitarea integrală.

Obligaţiile chiriaşului

a) Folosirea locuinţei potrivit destinaţiei


În conformitate cu dreptul comun în materie de locaţiune, chiriaşul
este obligat să folosească locuinţa potrivit destinaţiei sale şi ca un bun
proprietar, admiţându-se exercitarea de către chiriaş a unei profesiuni
liberale.
Legea interzice nu numai schimbarea destinaţiei locuinţei fără
acordul proprietarului, dar şi efectuarea oricăror modificări, chiar dacă ar fi
de natură a aduce îmbunătăţiri locuinţei, aceasta fiind permisă numai cu
acordul prealabil scris, în condiţiile stabilite de proprietar, şi cu aprobările
legale, dacă este cazul.
Dacă locatarul schimbă în mod abuziv destinaţia locuinţei, locatorul
poate cere rezilierea contractului pentru neexecutare de obligaţii şi
evacuarea chiriaşului.

b) Întreţinerea locuinţei
Locatarul trebuie să întreţină în bună stare locuinţa, în acest sens
având următoarele obligaţii:
162

a) să efectueze lucrările de întreţinere şi reparaţii sau înlocuire a


elementelor de construcţii şi instalaţii din folosinţa exclusivă;
b) să repare sau să înlocuiască elementele de construcţii şi instalaţii
deteriorate din folosinţa comună, ca urmare a folosirii lor
necorespunzătoare;
c) să asigure curăţenia şi igienizarea în interiorul locuinţei şi la
părţile de folosinţă comună;
d) să predea proprietarului locuinţa în stare normală de folosinţă, la
eliberarea acesteia.
Dacă neefectuarea reparaţiilor locative poate provoca deteriorarea
sau chiar pieirea locuinţei, locatorul poate acţiona în cursul locaţiunii –
inclusiv obligarea chiriaşului sub sancţiunea de daune cominatorii.
În orice caz, locatorul poate cere rezilierea contractului pentru
neexecutarea de obligaţii.

c) Plata chiriei
În acest domeniu, Legea 114/1996 neavând prevederi speciale, se
aplică regulile din dreptul comun – obligaţia plăţii la termenele prevăzute
în contract, la domiciliul debitorului, în caz de pluralitate de locatari
obligaţia este conjunctă; dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.
În caz de neplată locatorul poate cere rezilierea contractului.

d) Plata cotelor-părţi din cheltuielile comune.


În cazul clădirilor cu mai multe locuinţe, chiriaşul este obligat să
plătească cu regularitate cotele ce-I revin din cheltuielile sau obligaţiile
financiare, care sunt legate de proprietatea comună sau care nu pot fi
înregistrate pe fiecare locuinţă, dacă aceste cheltuieli au fost stabilite, prin
contractul de închiriere, în sarcina chiriaşului, nefiind incluse în chirie; ex:
cheltuieli de întreţinere a părţilor şi instalaţiilor de folosinţă comună a
clădirii şi de cheltuielile pentru apă, canalizare, iluminat, încălzire, inclusiv
pentru formarea fondului de rulment.

Obligaţii ce nu pot fi asumate de către chiriaş


Sunt nule de drept orice clauze cuprinse în contractul de închiriere
care:
1) obligă chiriaşul să recunoască sau să plătească în avans
proprietarului orice sumă cu titlul de reparaţie, în sarcina
proprietarului;
163

2) prevăd responsabilitatea colectivă a chiriaşilor în caz de


degradare a elementelor de construcţii şi a instalaţiilor, a
obiectelor şi dotărilor aferente spaţiilor comune;
3) impun chiriaşilor să facă asigurări de daune; locatarii nu pot fi
obligaţi să încheie asigurări de bunuri sau de răspundere civilă, ei
au însă dreptul de a încheia astfel de contracte de asigurare;
4) exonerează proprietarul de obligaţiile ce îi revin potrivit
prevederilor legale;
5) autorizează pe proprietar să obţină venituri din nerespectarea
clauzelor contractului de închiriere; ex: să primească turişti, să
facă depozitări în spaţiul care formează obiectul contractului de
închiriere etc.

Subiectul nr.69

Contractul de arendare (noţiune, reglementare, caractere juridice,


obictul contractului, termenul)

Contractul de arendare, varietate a contractului de locaţiune, este


un contract prin care una dintre părţi, numită arendator, transmite
celeilalte părţi, numită arendaş, bunuri agricole în vederea exploatării pe o
durată determinată şi în schimbul unui preţ, numit arendă, stabilite de
părţi.
Contractul de arendare este reglementat prin Legea arendării
nr.16/1994, modificată prin Legea nr.58/1995 şi Legea nr.65/1998, în
completarea cărora se aplică regulile particulare de arendare, prevăzute în
Codul civil, art.1454 şi următoarele.

Caracterele juridice ale contractului de arendare


Arendarea este un contract sinalagmatic, cu executare succesivă şi
netranslativ de proprietate şi esenţialmente oneros.

1) Arendarea este un conrtact bilateral (sinalagmatic),


deoarece contractul naşte obligaţii în sarcina ambelor părţi.

2) Arendarea este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele


părţi contractante urmăresc obţinerea unui avantaj patrimonial.
164

3) Arendarea este un contract comutativ, deoarece din


momentul încheierii lui, ambele părţi cunosc existenţa şi întinderea
obligaţiilor ce le revin.

4) Arendarea este un contract cu executare succesivă, în


timp.
Legea nu prevede o durată minimă sau maximă pentru arendare,
părţile putând stabiliorice termen pentru arendare.

5) Arendarea este un contract translativ de drept de


folosinţă temporară.

Forma contractului
Arendarea este un contract solemn, forma scrisă fiind cerută ad
validitatem. De asemenea în termen de 15 zile de la încheiere arendarea
trebuie înregistrată la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunul
arendat. Deci forma scrisă (act autentic sau înscris sub semnătură privată)
şi înregistrarea sunt prevăzute ad validitatem, sub sancţiunea nulităţii
absolute.

Obiectul contractului
Arendarea fiind un contract sinalagmatic (bilateral) are un obiect
dublu: bunurile arendate şi preţul plătit de arendaş, numit arendă.

A) Bunurile arendate
Prin bunuri agricole care pot fi arendate se înţeleg terenurile cu
destinaţie agricolă (arabile, viile, livezile, pepinierele viticole sau pomicole
etc), păşunile împădurite, terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii
agrozootehnice, amenajări piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile
tehnologice, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc producţiei
agricole şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru
producţia agricolă, precum şi animalele, construcţiile de orice fel, maşinile,
utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole.
Bunurile agricole care formează obiectul contractului trebuie să fie
complet şi precis determinate şi trebuie să fie destinate exclusiv
exploatării agricole de către arendaş. În caz contrar ne vom găsi în faţa
unui contract de locaţiune.

B) Arenda
165

Părţile sunt libere să stabilească cuantumul arendei, neexistând vreo


limită maximă sau minimă legală, putându-se stabili atât în natură –
cuantum fix sau cotă procentuală din producţia totală –dar şi în bani.

Termenul arendării
Spre deosebire de locaţiunea de drept comun, durata arendării
trebuie să fie determinată de către părţi în contract.
Nu se prevede o durată minimă sau maximă, părţile fiind libere să
stabilească durata arendării, fără limitări legale.

Subiectul nr.70

Comodatul (noţiune, caractere juridice, obiect, dreptul transmis,


dovada).

Împrumutul de folosinţă (comodatul) este un contract prin care o


persoană, numită comodant, remite spre folosinţă temporară unei alte
persoane, numită comodatar, un lucru determinat cu obligaţia pentru
acesta din urmă de a-l restitui în natură, în individualitatea sa.

Caractere juridice
Comodatul este un contract: real, gratuit şi unilateral

1) Comodatul este un contract real


Pentru încheierea contractului este necesară atât realizarea
acordului de voinţă cât şi predarea (tradiţiunea) lucrului care formează
obiectul contractului, obligaţia de restituire neputându-se naşte câtă
vreme lucrul nu a fost efectiv predat.
166

În materia contractelor reale, predarea este necesară pentru însăşi


formarea contractului, ea nefiind o obligaţie izvorâtă din contract ca în
cazul contractelor consensuale sau solemne (vânzarea-cumpărare, donaţia
etc.).
Contractul de comodat poate fi precedat de un antecontract, care se
poate perfecta prin simplul consimţământ al părţilor şi creează obligaţia de
a face, de a încheia pe viitor un contract de comodat.

2) Comodatul este un contract gratuit


Acest caracter este de esenţa contractului de comodat. Dacă s-ar
stipula contrariul contractul s-ar transforma într-o locaţiune de lucruri.
Din caracterul gratuit al comodatului rezultă şi faptul că
comodatarul nu este obligat să plătească nici contravaloarea uzurii lucrului
rezultată din folosirea acestuia, dacă părţile nu au stabilit altfel.

3) Comodatul este un contract unilateral


Acest caracter rezultă din faptul că din momentul încheierii el naşte
obligaţii numai pentru comodatar. Contractul rămâne unilateral chiar dacă
ulterior încheierii se nasc anumite obligaţii şi în sarcina comodantului –
obligaţii postcontractuale provenite dintr-o cauză extracontractuală;
gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, delictul civil.

Obiectul contractului
Comodatul poate avea ca obiect numai lucruri nefungibile (individual
determinate), întrucât urmează să se restituie în natură, în individualitatea
lor.
În mod excepţional, prin voinţa părţilor, şi lucrurile consumptibile
potrivit naturii lor pot fi considerate nefungibile şi individual determinate,
lucrurile nefiind folosite potrivit destinaţiei obişnuite ci la o altă destinaţie;
ex: fructele sunt împrumutate pentru aranjarea unei expoziţii.
Obiectul contractului de comodat îl poate forma orice lucru – mobil
sau imobil – chiar şi drepturile incorporale putând forma obiectul
contractului, în măsura în care legea nu interzice aceasta.
În privinţa bunurilor proprietate publică, se admite posibilitatea
transmiterii gratuite a folosinţei, dacă aceasta s-ar justifica printr-un
interes public.
Suprafeţele locative pot forma obiectul contractului de comodat în
măsura în care locatarul are dreptul să subînchirieze, respectiv
proprietarul să închirieze şi sunt în drept să renunţe la chirie.
167

Dreptul transmis
Comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă, devenind un
simplu detentor precar, obligat la înapoierea bunului. Legea precizează că
proprietarul-comodant păstrează această calitate cu toate consecinţele ce
decurg din aceasta.

Dovada contractului
Dovada se face conform regulilor generale, fiind suficient ca înscrisul
sub semnătură privată, cerut ad probationem, să fie redactat într-un singur
exemplar (pentru comodant), cerinţa multiplului exemplar fiind cerută doar
pentru contractele sinalagmatice.
Întrucât lucrul împrumutat este individual determinat nu se cere nici
formula “bun şi aprobat”, aceasta fiind necesară numai la actele sub
semnătură privată care au ca obiect sume de bani sau alte lucruri
fungibile.
Faptul material al predării bunului poate fi dovedit prin orice mijloc
de probă, indiferent de valoare.

Subiectul nr.71

Obligaţiile comodatarului.

Obligaţiile comodatarului sunt: conservarea lucrului, folosirea


lucrului potrivit destinaţiei, suportarea cheltuielilor de folosinţă, restituirea
lucrului, răspunderea comodatarului şi suportarea riscurilor.

A) Conservarea lucrului
Comodatarul are obligaţia de a se îngriji de conservarea lucrului
împrumutat ca un bun proprietar şi chiar mai bine decât de lucrurile sale,
168

pe care este obligat să le sacrifice, la nevoie, în vederea conservării


lucrului împrumutat.

B) Folosirea lucrului potrivit destinaţiei


Comodatarul este obligat să întrebuinţeze lucrul numai la destinaţia
determinată prin natura lui sau prin acordul părţilor, sub sancţiunea de
aplăti daune-interese şi de a suporta riscul pieirii fortuite şi rezilierea
contractului potrivit regulilor generale. El nu răspunde de deteriorarea
lucrului decurgând din întrebuinţarea lui normală.
Folosinţa nu poate fi transmisă asupra altei persoane – indiferent cu
titlu gratuit sau oneros – dacă această prerogativă nu a fost prevăzută
expres în contract, în schimb lucrul poate fi dat în depozit dacă aceasta nu
contravine intereselor comodantului.

C) Suportarea cheltuielilor de folosinţă


Comodatarul suportă cheltuielile necesare folosinţei lucrului,
neavând dreptul să ceară restituirea acestor cheltuieli.

D) Restituirea lucrului
Principala obligaţie a comodatarului este de a restitui la scadenţă
lucrul împrumutat în natura sa specifică. Chiar dacă lucrul împrumutat a
fost deteriorat din culpa comodatarului, el este obligat să-l repare şi să-l
restituie în natură, putându-se recurge la plata echivalentului numai în
ipoteza imposibilităţii de executare a reparării în natură, sau dacă ambele
părţi optează în acest sens, ori comodantul dovedeşte că executarea în
natură nu-I mai foloseşte.
Fructele se restituie, dacă părţile nu au convenit altfel, cu restituirea
din partea comodantului a cheltuielilor făcute pentru producerea lor.
Comodatarul nu are drept de retenţie invocând creanţa ce o are
contra comodantului, dar are acest drept până la plata cheltuielilor
extraordinare, necesare şi urgente făcute pentru conservarea lucrului şi a
despăgubirilor pentru pagubele provocate de viciile lucrului. În perioada
exercitării dreptului de retenţie, comodatarul nu mai poate folosi lucrul,
întrucât retenţia nu-I conferă drept de folosinţă.
Dacă comodatarul refuză fără temei restituirea lucrului, comoadntul
are drept de opţiune între două acţiuni:
- o acţiune reală în revendicare – imprescripţibilă şi care poate fi
intentată şi împotriva terţilor;
- o acţiune personală, care derivă din contract – îl scuteşte de
sarcina probei dreptului de proprietate, dovada contractului fiind
169

suficientă; acţiunea este prescriptibilă şi nu poate fi invocată


împotriva terţilor.

Scadenţa obligaţiei de restituire


Comodantul nu poate cere restituirea lucrului înainte de împlinirea
termenului stipulat sau în lipsa acestei stipulaţii, înainte de a se fi
îndestulat trebuinţa comodatarului ce s-a avut în vedere la încheierea
contractului.
În cazul în care părţile nu au stabilit un termen, acesta va fi stabilit
de instanţă, căci folosinţa nu poate dura la infinit sau să depindă exclusiv
de voinţa comodatarului.
Dac comodantul ar cădea într-o trebuinţă mare şi neprevăzută,
instanţa poate, după împrejurări, să-l oblige pe comodatar la restituirea
lucrului chiar înainte de expirarea termenului stipulat sau înainte de
satisfacerea trebuinţelor sale.

Prescripţia acţiunii personale în restituire


Termenul general de prescripţie începe să curgă de la expirarea
termenului convenit sau de la data îndestulării trebuinţei comodatarului ce
s-a avut în vedere la încheierea contractului.
Dacă lucrul este de folosinţă permanentă şi părţile nu au convenit un
termen, prescripţia începe să curgă de la data încheierii contractului. Când
termenul restituirii este stabilit de instanţă, prescripţia dreptului de a cere
executarea silită începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii
sau dacă instanţa a stabilit un termen ulterior, de la data împlinirii acelui
termen.

E) Răspunderea comodatarului
Comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau pieirea – în tot sau în
parte – a lucrului, dacă nu dovedeşte că deteriorarea ori pieirea s-au
produs fortuit sau că deteriorarea este consecinţa folosirii potrivit
destinaţiei şi fără culpă din partea sa.
Sarcina probei incumbă comodatarului.
Comodatarul răspunde pentru deteriorarea lucrului produsă de către
persoana căreia, la rândul său, la încredinţat cu orice titlu, având acţiune
de regres împotriva terţului, în baza raportului juridic încheiat cu acesta.
Comodantul se va putea subroga în drepturile comodatarului, împotriva
terţului, pe cale oblică.
170

Evaluarea lucrului în caz de pieire se face după momentul în care se


pronunţă hotărârea, deducându-se echivalentul uzurii bunului survenită în
intervalul de timp de la data împrumutării şi până la data pieirii lui.
Dacă mai multe persoane au împrumutat acelaşi lucru, ele răspund
solidar faţă de comodant pentru executarea obligaţiilor. Solidaritatea
dintre comodatari poate fi înlăturată, total sau parţial printr-o clauză
expresă contrară.

F) Suportarea riscurilor de către comodatar.


Riscul deteriorării sau pieirii fortuite este, de regulă, suportat de
către comodant. Totuşi riscurile sunt suportate de comodatar, în
următoarele situaţii:
- întrebuinţează lucrul contrar destinaţiei sale;
- prelungeşte folosinţa după scadenţă şi nu dovedeşte că ar fi
pierit şi la comodant;
- ar fi putut salva bunul, înlocuindu-l cu un bun al său sau dacă,
ambele bunuri fiind în pericol, a scăpat lucrul său lăsând să piară
cel împrumutat, indiferent de valoarea acelor lucruri;
- lucrul a fost evaluat în momentul contractării.
Toate dispoziţiile în această materie sunt supletive, ele putând fi
înlăturate prin acordul părţilor.
171

Subiectul nr.72

Mandatul cu reprezentare (noţiune, formă, dovadă, obiect,


întindere)

Mandatul este un contract prin care o persoană numită mandatar, se


obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte
persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire şi pe care îl
reprezintă.

Deosebirile contractului de mandat faţă de contractul de muncă şi


contractul de antrepriză.
Prin faptul că mandatul poate fi cu titlu oneros, el se aseamănă cu
contractul de muncă şi contractul de antrepriză. Principala deosebiră
constă în aceea că mandatul are ca obiect principal încheierea de acte
juridice cu terţii şi, de regulă, mandatarul este reprezentantul
mandantului, în timp ce contractul de muncă sau de antrepriză are ca
obiect acte sau fapte materiale şi intelectuale prestate pentru cealaltă
parte contractantă, iar salariatul, respectiv antreprenorul (arhitectul), nu
are calitatea dereprezentant.
Este posibil însă ca salariatul să poată primi împuternicire de
reprezentare din partea unităţii, caz în care va avea calitatea de mandatar
– dar aparentă – în raporturile dintre el şi terţul contractant, precum şi
între acesta şi mandant, însă în raporturile dintre unitate şi salariatul
mandatat, regulile mandatului vor fi înlocuite – parţial - cu regulile aplicate
raportului de muncă. Tot astfel, în cazul antreprenorului.

Forma mandatului
Mandatul este de regulă un contract consensual, care ia naştere prin
simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi supus unei forme speciale. În
practică mandatul este constatat de obicei printr-un înscris numit procură
sau împuternicire.
Procura, ca negotium, este un act juridic unilateral exprimând voinţa
mandantului, iar ca instrumentum este înscrisul în care se enumeră actele
juridice ce urmează a fi îndeplinite de mandatar în numele mandantului.
Când actul pe care urmează să-l încheie mandatarul urmează a fi
încheiat în formă autentică procura trebuie să fie de aceeaşi formă.
172

Pe de altă parte unele legi speciale sau regulamente, prevăd forma


autentică obligatorie a procurilo, pentru unele operaţiuni juridice.
Când mandatul este consensual, consimţământul părţilor poate fi
expres sau tacit. Mandatul tacit rezultă din acele împrejurări de fapt care
fac neîndoielnică intenţia părţilor. Oferta de mandat special trebuie să fie
expresă, în schimb acceptarea ofertei poate fi tacită, inclusiv în cazul
mandatului autentic.
Mandatul tacit nu trebuie confundat cu mandatul aparent, caz în
care lipseşte voinţa mandantului de a fi reprezentat. Mandatul aparent
produce efecte ca şi cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de
reprezentare, însă, în lipsa ratificării mandatarul aparent răspunde faţă de
mandant pe teren delictual sau ca un negotiurum gestor, după cum a fost
sau nu în culpă. Răspunderea mandatarului aparent poate fi angajată şi
faţă de terţul contractant dar numai delictual.

Dovada mandatului
Acceptarea mandatului poate fi dovedită prin executarea lui de către
mandatar.
Dovada mandatului se face după regulile de drept comun. Dacă
actul în vederea căruia s-a dat mandatul are o valoare mai mare de 250 de
lei sau cerinţa formei scrise este prevăzută de lege indiferent de valoare,
dovada se face prin înscris, fiind aplicabilă şi dispoziţia privind existenţa
unui început de dovadă scrisă.
În privinţa mandatului tacit dovada lui se poate face prin orice mijloc
de probă admis de lege, indiferent de valoarea actului încheiat sau care
urmează să fie încheiat.
Dacă mandatul a fost dovedit conţinutul şi întinderea sa se stabilesc
prin interpretarea clauzelor contractuale, orice dovadă în acest scop fiind
admisă potrivit dreptului comun, însă interpretarea trebuie să fie
restrictivă.

Obiectul mandatului
Obiectul mandatului trebuie să fie: determinat, posibil şi licit.
În toate cazurile obiectul mandatului trebuie să fie încheierea actelor
juridice de către mandatar, actele materiale putând avea numai caracter
accesoriu. Actele juridice cu caracter strict personal nu pot fi făcute prin
mandatar.
Caracterul determinat, posibil şi licit al obiectului vizează în
principal, obiectul derivat al contractului de mandat, afectând validitatea
lui.
173

Întinderea mandatului
Mandatul poate să fie special sau general.
Mandatul este special când se dă pentru o anumită operaţiune
juridică sau pentru anumite operaţii determinate; ex: mandatul pentru
actele de dispoziţie.
Mandatul este general când mandatarul primeşte împuternicirea de
a se ocupa de toate treburile mandantului; ex: mandatul pentru actele de
conservare şi administrare. Mandatul conceput în termeni generali poate fi
valabil doar ca mandat general.
Fie că este general sau special, mandatarul trebuie să se încadreze
în limitele împuternicirii primite.

Subiectul nr.73

Mandatul fără reprezentare: Contractul de interpunere.

Mandatul fără reprezentare este acel contract de mandat în care,


deşi mandatarul lucrează în interesul mandantului, el încheie actul juridic
în numele său personal. Contractul civil de mandat fără reprezentare este
denumit contractul de interpunere (prete-nom).
Contractul de interpunere este de fapt un mandat simulat prin
interpunere de persoane. Se recurge la această soluţie juridică atunci când
o persoană (mandantul) vrea să încheie un act juridic, dar în aşa fel încât
persoana să nu fie cunoscută de terţi.

Natura juridică
Convenţia prete-nom este o simulaţie prin interpunere de persoane
indiferent că persoana care contractează cu mandatarul ocult este sau nu
părtaş la simulaţie, în ambele cazuri actul public consfinţeşte o situaţie
juridică necorespunzătoare realităţii şi deci este simulat, supus regimului
juridic prevăzut de art.1175 C.civ.

Regim juridic
Convenţia e interpunere nu este prin ea însăşi ilicită, dar dacă a
fost întrebuinţată în scopuri ilicite, pentru încălcarea sau eludarea unor
dispoziţii legale imperative sau prohibitive, atât convenţia dintre mandant
şi mandatarul ocult cât şi actul încheiat cu terţul cocontractant vor fi nule.
174

Dacă nu suntem în prezenţa fraudei la lege, în cazul contractului de


interpunere, raporturile dintre mandant şi mandatar se
reglementează conform regulilor mandatului. Ca şi la mandatul cu
reprezentare, persoana interpusă este obligată să predea mandantului tot
ce a primit în executarea mandatului. Dacă terţul este părtaş la simulaţie,
actul încheiat cu mandatarul va produce efecte şi faţă de el în condiţiile
regulilor aplicabile mandatului cu reprezentare.
În caz de neexecutare a obligaţiilor de către mandatarul ocult,
mandantul poate intenta o acţiune în declararea simulaţiei pentru a
înlătura aparenţa creată prin actul public, în condiţiile art.1175 C.civ., în
acest scop trebuind să se facă dovada simulaţiei prin actul juridic secret –
act scris sau început de dovadă scrisă, fiind aplicabile şi prevederile care
permit utilizarea probei cu martori şi prezumţii în cazul imposibilităţii – fie
şi morală – de a-şi procura o dovadă scrisă.
Faţă de terţii de bună credinţă, care nu cunosc realitatea,
inclusiv cocontractantul care n-a fost părtaş la simulaţie, mandatarul apare
ca adevăratul contractant şi va deveni personal creditor sau debitor ori
titular al dreptului real. Între terţi şi mandant nu se stabilesc raporturi
juridice. Ei pot acţiona unul împotriva altuia pe cale acţiunii oblice sau pot
cere ca mandatarul să le cedeze acţiunea sa.
Cu condiţia dovedirii simulaţiei terţul va putea acţiona împotriva
mandantului şi în baza actului secret. Acest act nu va putea fi invocat
împotriva sa.
Raporturile dintre mandatar şi mandandant pe de o parte şi
raporturile lor cu terţii ,pe de altă parte, se reglementează conform
regulilor mandatului simulat, dacă deşi mandatul n-a urmărit ca persoana
sa să fie ascunsă faţă de terţi, totuşi mandatarul nu comunică terţilor
contractanţi calitatea sa de reprezentant.

Cazuri de inaplicabilitate
Regulile care guvernează contractul de interpunere de persoane nu
se aplică în cazul contractelor care se încheie, potrivit legii, intuitu
personae.
În schimb, în cazul încheierii contractului în calitate de dobânditor de
către două persoane, deşi contractul s-a încheiat intuitu personae, se
admite dovada simulării cumpărării de către unul dintre semnatari, preţul
fiind plătit în realitate numai de către celălalt. Dovada se face prin
contraînscris, sau în unele condiţii se admite şi proba testimonială precum
şi prezumţiile.
175

Subiectul nr.74

Noţiunea, caracterele şi condiţiile speciale de validitate ale


contractului de rentă viageră.

Prin contractul de rentă viageră o persoană înstrăinează un bun sau


plăteşte o sumă de bani (capital) în schimbul unei prestaţii periodice în
bani, care urmează a I se plăti până la decesul său (renta viageră).
Persoana care înstrăinează bunul sau plăteşte suma de bani se numeşte
credirentier, iar persoana care se obligă să plătească periodic suma de
bani stipulată se numeşte debirentier. Renta viageră poate fi constituită şi
cu titlu gratuit.
Cuantumul rentei se stabileşte în mod liber prin voinţa părţilor, iar
ratele se lătesc în cuantumul prevăzut în contract, neaplicându-se
indexarea ratelor riscul deprecierii monedei suportându-se de credirentier.
Nu se exclude însă indexarea pe cale judecătorească şi nici cea
convenţională.
176

Renta poate fi constituită în favoarea mai multor persoane, obligaţia


fiind divizibilă, indiviziunea fiind admisă dacă a fost stipulată în contract.
Cu toate aceste se admite că moartea unui credirentiernu duce la
stingerea parţială a rentei, ea urmând a fi lpătită integral
supravieţuitorului, dacă nu s-a stipulat contrariul.
Dacă există o pluralitate de debirentieri sau unicul debirentier
decedat are mai mulţi moştenitori, datorită indivizibilităţii, oricare poate fi
obligat la executarea integrală, plata făcută de unul dintre ei fiind
liberatorie pentru toţi.

Caracterele juridice
Contractul de rentă viageră este un contract oneros aleatoriu,
sinalagmatic, consensual, translativ de proprietate.

a) Contractul de rentă viageră este, de regulă, un contract cu


titlu oneros şi aleatoriu, datorită faptului că există şansa de câştig şi de
pierdere pentru ambele părţi, aceste şanse depinzând de un eveniment
viitor şi incert – perioada cât va trăi credirentierul.
Renta viageră poate fi constituită şi cu titlu gratuit, prin donaţie
sau prin testament, fiind supusă regulilor referitoare la aceste acte. Aceste
reguli sunt valabile şi dacă titularul rentei o donează unui terţ.. Atunci când
renta viageră a fost înfiinţată cu titlu gratuit atunci contractul nu mai este
aleatoriu, ci este o liberalitate, deoarece pentru credirentier nu există
şanse de pierdere, iar pentru debirentier nu există şanse de câştig.
Renta viageră constituie o liberalitate şi în care se stipulează nu în
favoarea persoanei care a înstrăinat bunul sau plăteşte suma de bani ci în
favoarea unui terţ. Renta astfel constituită este supusă regulilor de fond
aplicabile donaţiei.
b) Contractul de rentă viageră este un contract sinalagmatic
întrucât naşte obligaţii pentru ambele părţi şi consensual, încheindu-se
prin simplul consimţământ al părţilor. Dacă bunul înstrăinat de credientier
este un teren se cere formă autentică, dreptul de preemţiune nu operează.

c) Contractul de rentă viageră este translativ de proprietate,


credirentierul fiind ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului cu toate
implicaţiile juridice ale acestui fapt, bucurându-se şi de privilegiul
recunoscut de lege în favoarea acestuia.

Condiţii speciale de validitate


177

Dacă persoana în favoarea căreia renta a fost constituită încetase


din viaţă în momentul constituirii, contractul este lovit de nulitate absolută.
Contractul este lovit de nulitate absolută şi dacă renta se constituie
în favoarea unei persoane afectate de o boală de care a murit într-un
interval de 20 de zile de la încheierea contractului. Excepţie: mai mulţi
credirentieri din care numai unul decedează în mai puţin de 20 de zile –
contractul este valabil.
Dacă moartea credirentierului a intervenit după 20 de zile, instanţa
poate constata nulitatea absolută a contractului pentru lipsa cauzei numai
dacă moştenitorii dovedesc că debirentierul a avut cunoştinţă de moartea
lui iminentă.

Subiectul nr.75

Contractul de întreţinere. Noţiune, caractere şi delimitarea faţă de


alte contracte.
Prin contractul de întreţinere una din părţi înstrăinează un bun sau
plăteşte o sumă de bani (capital), iar cealaltă parte se obligă să-I asigure
întreţinerea în natură (de regulă hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale
etc) pe timpul cât va trăi, iar după moarte s-o înmormânteze.
178

Caracterele juridice
Contractul de întreţinere este un contract oneros aleatoriu,
sinalagmatic, consensual, translativ de proprietate.

a) Contractul de întreţinere este, de regulă, un contract cu


titlu oneros şi aleatoriu, datorită faptului că există şansa de câştig şi de
pierdere pentru ambele părţi, aceste şanse depinzând de un eveniment
viitor şi incert – perioada cât va trăi creditorul.
întreţinerea poate fi constituită şi cu titlu gratuit, prin donaţie
sau prin testament, ori pe calea stipulaţiei pentru altul, fiind supusă
regulilor referitoare la aceste acte.

b) Contractul de întreţinere este un contract sinalagmatic


întrucât naşte obligaţii pentru ambele părţi şi consensual, încheindu-se
prin simplul consimţământ al părţilor. Dacă bunul înstrăinat de creditor
este un teren se cere formă autentică, dreptul de preemţiune nu operează.

c) Contractul de întreţinere este translativ de proprietate,


creditorul fiind ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului cu toate
implicaţiile juridice ale acestui fapt, bucurându-se şi de privilegiul
recunoscut de lege în favoarea acestuia.

Dacă în contract există o pluralitate de părţi obligaţia de întreţinere


este indivizibilă (activ şi pasiv). Drept consecinţă a indivizibilităţii,
neexecutarea faţă de unul dintre creditori poate determina rezoluţiunea
întregului contract, iar nu pro parte. Iar dacă întreţinerea este asigurată de
un debitor, creditorul nu poate cere rezoluţiunea contractului în privinţa
celorlalţi.
Obligaţia de întreţinere urmează a fi considerată indivizibilă (pasiv)
chiar dacă a fost contractată de un singur debitor, deoarece în cazul morţii
lui moştenitorii vor fi obligaţi fiecare pentru tot.
Dreptul patrimonial de a cere rezoluţiunea contractului pentru
neexecutarea lui în trecut (până la decesul creditorului) se transmite
indivizibil, asupra tuturor moştenitorilor, fiecare putând să intenteze
acţiunea.

Delimitarea faţă de alte contracte

A) Deosebiri faţă de contractul de rentă viageră


179

a) contractul de rentă viageră cuprinde o obligaţie de a da, în timp


ce contractul de întreţinere o obligaţie de a face;
b) renta viageră este transmisibilă, creanţa de întreţinere fiind strict
personală şi incesibilă;
c) renta este, de regulă, urmăribilă, în timp ce întreţinerea nu poate
fi urmărită de creditori;
d) contractul de rentă viageră este un contract numit, reglementat
de Codul civil, pe când contractul de întreţinere nu are o
reglementare proprie.

B) Delimitarea faţă de contractul de vânzare-cumpărare


Pentru determinarea naturii juridice a unui contract de întreţinere,
atunci când înstrăinarea bunului se face contra unei sume de bani şi a
întreţinerii, urmează a se stabili obligaţia principală, prin raportarea sumei
de bani primite la valoarea de piaţă a bunului: contractul va fi de
întreţinere dacă valoarea prestaţiei în bani este mai mică decât jumătate
din valoarea bunului.
Dacă se înstrăinează o cotă parte individualizată din imobil pe un
preţ determinat, iar cealaltă parte în schimbul întreţinerii, nu avem o
vânzare cu clauză accesorie de întreţinere ci două contracte distincte.
Această problemă prezintă importanţă, de exemplu, în ipoteza
neexecutării obligaţiei de întreţinere – dacă contractul este de întreţinere,
debitorul este de drept în întârziere şi nu i se poate acorda termen de plată
pentru împiedica rezoluţiunea; dacă este de vânzare, dimpotrivă, debitorul
trebuie pus în întârziere şi I se poate acorda termen de graţie. De
asemenea, în legătură cu interpretarea clauzelor neclare: la contractul de
întreţinere – clauzele se interpretează , potrivit regulilor generale, în
favoarea debitorului; la vânzare: toate clauzele se interpretează contra
vânzătorului. În legătură cu suportarea cheltuielilor contractului: la
întreţinere – ambele părţi; la vânzare: cumpărătorul.

C) Deosebiri faţă de contractul de donaţie


- în cazul întreţinerii, rezervatarii nu pot cere reducţiunea;
- întreţinerea este un contract cu titlu oneros; donaţia – cu titlu
gratuit;
- pentru delimitarea întreţinerii de donaţia cu sarcini trebuie avut
în vedere criteriul cauzei: contractul a fost încheiat animus
donandi sau pentru a-şi asigura întreţinerea pe viaţă.

Subiectul nr.76
180

Contractul de societate civilă. Noţiune, elemente de validitate,


caractere juridice şi domeniul de aplicare.

Societatea civilă este un contract prin care două sau mai multe
persoane (fizice sau juridice) se obligă, fiecare faţă de celelalte, să pună în
comun aportul lor material şi/sau de muncă spre a constitui un fond şi să
desfăşoare împreună o activitate în vederea atingerii unui scop patrimonial
comun (beneficii sau foloase), foloasele sau pierderile fiind împărţite între
ele.

Elemente de validitate

a) Consimţământul părţilor în vederea constituirii societăţii.


Prin aceasta se deosebeşte societatea civilă de o simplă asociere în
vederea realizării unor interese comune, dar care în lipsa intenţiei de a
crea o societate civilă, nu reprezintă un contract de societate civilă.
Consimţământul trebuie să fie neviciat şi să provină de la persoane
cu capacitate de exerciţiu deplină, sub sancţiune a nulităţii relative.
Contractul de societate nu poate fi încheiat de soţi, admiţându-se
această posibilitate cu referire specială la contractul de societate
comercială.

b) Participarea tuturor asociaţilor la constituirea fondului


comun prin aducerea unui aport. Participarea poate fi şi inegală, dar în
lipsa aportului social al tuturor părţilor nu poate exista contract de
societate civilă.

c) Împărţirea între toate părţile contractante a foloaselor şi


pierderilor. Sub sancţiunea nulităţii, legea interzice atribuirea foloaselor
sau suportarea riscului pierderilor numai de către unul sau unii dintre
asociaţi.

d) Scopul patrimoniului comun (scopul lucrativ) trebuie să fie


licit, sub sancţiunea nulităţii absolute.

În cazurile de nulitate – absolută sau relativă – a contractului,


asociatul poate cere restituirea aportului social. Dacă până la constatarea
nulităţii societatea a funcţionat, realizând beneficii sau înregistrând
pierderi, în raport cu terţii de bună-credinţă se produc aceleaşi efecte ca şi
cum ei ar fi contractat cu o societate civilă; în raporturile dintre asociaţi,
181

împărţirea beneficiilor şi pierderilor proporţional cu aportul social, dacă nu


se poate angaja răspunderea civilă delictuală a unor asociaţi pentru
nulitatea contractului sau dacă nu intervine, în privinţa beneficiilor,
sancţiunea penală a confiscării.

Caractere juridice
Societatea civilă este un contract civil, cu scop lucrativ,
sinalagmatic, cu titlu oneros comutativ, consensual, cu executare
succesivă şi încheiat intuitu personae.

1) Caracterul civil
Acest caracter deosebeşte societăţile civile de societăţile
comerciale. Societatea civilă, neavând calitate de comerciant cu încheie
acte subiective sau obiective de comerţ.
Caracterul civil implică următoarele consecinţe:
- nu poate fi supusă reorganizării şi lichidării judiciare;
- litigiile în care figurează sunt în competenţa instanţelor civile;
- societatea civilă nu are personalitate juridică, această trăsătură
fiind de natura societăţii civile, legea neconferind dar nici
interzicând ca o societate civilă să dobândească personalitate
juridică.

2) Caracterul lucrativ (patrimonial)


Acest caracter este de esenţa societăţii civile, membrii ei urmăresc
realizarea unor foloase patrimoniale pe care să le împartă între ei. Prin
aceasta se deosebeşte de asociaţiile şi fundaţiile fără scop lucrativ.
Noţiunea de scop lucrativ nu trebuie interpretată în sensul realizării
de beneficii băneşti, acestea putând fi şi de altă natură.

3) Caracterul sinalagmatic
Fiecare asociat se obligă faţă de ceilalţi să-şi aducă aportul social şi
să desfăşoare activitatea la care s-a obligat. El se deosebeşte de celelalte
contracte sinalagmatice prin faptul că obligaţiile fiecăruia dintre asociaţi
coincid, întrucât scopul comun le uneşte.

4) Caracterul oneros comutativ


Fiecare parte doreşte obţinerea unui avantaj, cu particularitatea că
asociatul nu primeşte un echivalent în schimbul aportului adus ci va
beneficia alături de toţi de beneficiile obţinute. Astfel fiind, urmează să I se
aplice regulile care guvernează contractele cu titlu oneros.
182

Obligaţiile asociaţiilor fiind cunoscute din momentul încheierii


contractului şi nedepinzând de un eveniment viitor şi incert, contractul de
societate civilă este un contract comutativ.

5) Caracterul consensual
Contractul de societate poate fi încheiat prin simplul a cord de voinţă
al părţilor, fără a fi supus vreunei forme speciale.
Dovada contractului între părţi se face prin înscris, în care să fie
menţionate: scopul societăţii, aporturile sociale, modul de repartizare a
beneficiilor şi pierderilor, durata societăţii etc. Nu se impune respectarea
regulii multiplului exemplar.
Terţele persoane pot dovedi existenţa societăţii prin orice mijloace
de probă, ele neavând posibilitatea de a-şi procura o dovadă scrisă.
Părţile pot opune terţilor contractul de societate dacă are dată certă.

6) Contract de societate este un contract cu executare


succesivă, asociaţii fiind obligaţi între ei pe toată durata societăţii.

7) Contract încheiat intuitu personae


Societatea civilă se încadrează în cadrul societăţilor de persoane iar
nu de capitaluri.
Nici unul dintre asociaţi nu poate ceda drepturile pe care le are la
societate şi nici nu-şi poate substitui o altă persoană ori asocia o a treia
persoană la societate fără învoirea unanimă a tuturor asociaţilor.
Asociatul poate asocia o a treia persoană , dar numai în privinţa
părţii ce are în societate, asociaţi sau creditorii societăţii putând acţiona
împotriva terţului numai pe cale oblică.
Societatea încetează la moartea unuia dintre asociaţi, neoutând fi
continuată în persoana moştenitorului asociatului decedat.

Domeniul de aplicare

1) Contractul de societate se poate încheia între persoane fizice


în vederea construirii unei case cu mai multe apartamente ori alte
construcţii sau în vederea realizării unui alt scop patrimonial comun. De
asemenea există posibilitatea constituirii de societăţi civile de către
persoane juridice de drept public sau privat, potrivit principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă, pentru construirea unor clădiri social-
culturale sau chiar între persoane fizice şi persoane juridice.
183

2) Între meseriaşi pentru exercitarea în comun a meseriei se


poate constitui o societate civilă, deoarece executarea lucrării de către
meseriaşi – cu materialul clientului sau chiar cu materialul furnizat de ei –
nu reprezintă fapte obiective de comerţ.

3) În materia legii 51/1995, pentru organizarea şi exercitarea


profesiei e avocat, şi a Legii 36/1995, Legea notarilor publici şi
activităţii notariale.
Potrivit legii, profesia de avocat se poate exercita nu numai în
cabinete individuale, dar şi în cadrul unei societăţi civile profesionale sau
în cabinete asociate. În cazul societăţii civile profesionale, constituită din
doi sau mai mulţi avocaţi definitivi, raportul civil se naşte între client şi
societatea civilă profesională, indiferent care din membrii acesteia
îndeplineşte serviciul profesional. Tot prin contractul de societate civilă se
realizează şi asocierea cabinetelor individuale în scopul exercitării în
comun a profesiei; rezultă că şi cabinetele asociate sunt tot societăţi
profesionale, însă drepturile avocaţilor titulari ai cabinetelor asociate
păstrează caracterul personal. De asemenea legea prevede, posibilitatea
de grupare a avocaţiilor pentru a-şi crea facilităţi economice comune,
contractul de grupare fiind de fapt un contract de societate civilă.
Posibilităţile de asociere în cadrul unui birou a mai mulţi notari
publici este prevăzută de Legea 36/1995. Însă notarii publici, ale căror acte
sunt de autoritate publică îşi pot desfăşura activitatea numai în nume
personal, fiind exclusă exercitarea ei în numele asociaţiei.

4) În domeniul agricol, contractul de societate civilă are o largă


aplicabilitate.
Asocierea proprietarilor de terenuri agricole în vederea exploatării
lor, a fost reglementată de Legea 36/1991. Potrivit acesteia asocierea se
poate realiza în mai multe forme:
a) prin constituirea de societăţi comerciale;
b) prin constituirea de societăţi agricole, care sunt societăţi de tip
privat cu scop lucrativ, de natură cooperatistă ce au ca obiect
exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor şi altor
mijloace aduse în societate, precum şi realizarea de investiţii de
tip agricol. Această societate nu are caracter comercial;
c) prin constituirea de asocieri simple, fără personalitate juridică, pe
bază de înţelegere între două sau mai multe familii (persoane),
având ca scop exploatarea terenurilor agricole, creşterea
184

animalelor, aprovizionarea, depozitarea, condiţionarea,


prelucrarea şi vânzarea produselor, prestarea unor servicii etc.; în
cazul în care asociaţii doresc putând să încheie un contract de
societate civilă.

VI. SUCCESIUNI

Subiectul nr.77

Capacitatea succesorală.

1. Reglementare, dovada existenţei capacităţii; problema


capacităţii în cazul moştenirii prin reprezentare şi prin
retransmitere.

Potrivit art.654 C.civ. “pentru a putea succede trebuie neapărat ca


persoana care succede să existe la momentul deschiderii succesiunii”.
Rezultă că orice persoană care există în momentul deschiderii moştenirii
are capacitate succesorală, adică capacitatea de a moşteni, de a culege o
succesiune.
Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi
subiect de drepturi şi obligaţii pe care le implică calitatea de moştenitor.
Capacitatea succesorală nu trebuie confundată cu capacitatea de
folosinţă şi nici cu capacitatea de exerciţiu, ea definindu-se separat de
acestea.
Potrivit art.1169 C.civ., cel care face o propunere înaintea judecăţii
trebuie să dovedească, astfel că dovada existenţei în momentul
deschiderii moştenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra
moştenirii şi care poate să fie moştenitorul în cauză sau succesorii săi în
drepturi. Moştenitorul poate face dovada în mod direct sau prin
reprezentanţii săi legali (în această din urmă ipoteză dobândirea moştenirii
are loc prin retransmitere (moşteniri succesive) care nu trebuie să fie
confundată cu moştenirea în nume propriu sau prin reprezentare.
Dovada vizează atât existenţa persoanei în momentul deschiderii
succesiunii dar şi corelaţia ei cu momentul morţii celui care lasă
moştenirea.
185

În cazul moştenirii prin reprezentare, specifică numai moştenirii


legale, moştenitorul cu vocaţie succesorală legală (reprezentant), pretinde
drepturile succesorale ale ascendentului său (reprezentat) decedat la data
deschiderii moştenirii, urcând în locul, gradul şi drepturile acestuia. În
acest caz, reprezentantul trebuie să dovedească că el personal are
capacitate succesorală, iar cel reprezentat era decedat la data deschiderii
succesiunii.
În caz de retransmitere a moştenirii, moştenitorul legal (în nume
propriu sau prin reprezentare) ori testamentar – supravieţuind un timp cât
de scurt defunctului – dobândeşte el succesiunea acestuia din urmă şi,
confundată cu a sa proprie, o lasă propriilor moştenitori, legali sau
testamentari. În acest caz persoanele care pretind drepturi asupra masei
succesorale prin retransmitere trebuie să dovedească existenţa
moştenitorului în momentul deschiderii primei moşteniri şi propriile
drepturi succesorale asupra moştenirii lăsată la aceasta.

2. Persoanele care au capacitate succesorală (persoanele fizice în


viaţă; persoanele dispărute; persoanele concepute dar nenăscute;
persoanele juridice).

a) Persoanele fizice în viaţă


Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii au
capacitate succesorală fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau
de origine socială – art.4 din Constituţie.
Dovada se face cu actele de stare civilă, iar în caz de deces al
moştenitorului care a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii cu
certificatul (actul) de deces sau hotărârea judecătorească definitivă
declarativă de moarte, din care rezultă că moartea moştenitorului a
intervenit după deschiderea succesiunii, persoanele interesate putând
dovedi contrariul prin orice mijloace de dovadă admise de lege.
Legea nu condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii
moştenitorului după data deschiderii succesiunii, aşa încât dacă
moştenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, drepturile sale
succesorale (inclusiv dreptul de opţiune succesorală) vor trece la proprii
săi moştenitori ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de el.

b) Persoanele dispărute
Persoanele dispărute au capacitate succesorală, cel dispărut fiind
socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte
186

rămasă definitivă. Capacitatea succesorală a dispărutului este însă


provizorie, definitivându-se prin reapariţia lui sau prin constatarea fizică a
morţii lui, ori declararea prin hotărâre judecătorească definitivă a morţii lui,
stabilindu-se ca dată a morţii o dată ulterioară deschiderii succesiunii. În
schimb capacitatea succesorală provizorie a dispărutului se desfiinţează cu
efect retroactiv dacă se constată fizic sau prin hotărâre judecătorească
definitivă declarativă de moarte că nu mai exista la data morţii lui de
cujus.

c) Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii


succesiunii
Legea recunoaşte existenţa copilului din ziua concepţiei, cu condiţia
de a se naşte viu, deci copilul are capacitate e moştenire încă de la
concepţie, cu condiţia de a se naşte viu. Cel care pretinde moştenirea în
numele copilului, trebuie să dovedească cu orice mijloace de probă admise
de lege, data concepţiei copilului, situarea acestei date înainte de
momentul deschiderii succesiunii şi că el s-a născut viu.
Întrucât stabilirea cu exactitate a momentului concepţiei nu este
posibilă, art.61 din Codul familiei stabileşte o prezumţie legală cu privire la
perioada concepţiei (timpul cuprins între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea
dinaintea naşterii copilului) Astfel dacă se va face dovada că un copil s-a
născut viu înainte de a fi trecut 301zile din momentul morţii lui de cujus,
prin aplicarea prezumţiei timpului legal al concepţiunii, acesta a dobândit
capacitate succesorală, chiar dacă la momentul deschiderii succesiunii,
încă nu se născuse.

b) Persoanele juridice
Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi dacă sunt în fiinţă la
data deschiderii succesiunii, având capacitate succesorală de la dat
înregistrări (dacă sunt supuse înregistrării), iar celelalte persoane juridice
de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează sau de la data
recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei
alte cerinţe prevăzute de lege.
Caracteristic persoanei juridice este şi faptul că poate dobândi
moştenirea exclusiv printr-un legat cuprins în testament (întotdeauna
moştenire testamentară).
Legea recunoaşte persoanelor juridicce o capacitate de folosinţă
anticipată de la data actului de înfiinţare, în măsura în care bunurile
succesorale sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod
valabil.
187

Ca o condiţie ad validitatea, dreptul care formează obiectul legatului


trebuie să corespundă scopului pentru care a fost creată persoana juridică,
deci trebuie respectat principiul capacităţii de folosinţă. Legatul care nu
corespunde scopului va fi nul sau caduc, după cum incapacitatea a existat
în momentul întocmirii testamentului sau a survenit ulterior, dar înainte de
deschiderea moştenirii.

3. Persoanele care nu au capacitate succesorală:


(persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care au încetat să
aibă fiinţă; comorienţii, persoanele fizice decedate în acelaşi timp).

a) Persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care


au încetat să mai aibă fiinţă.
Aceste persoane nu vor putea moşteni, deoarece au capacitate
succesorală numai persoanele care există la data deschiderii succesiunii.
În cazul persoanelor fizice partea din moştenire care s-ar fi cuvenit
persoanei predecedate – dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii
succesiunii – va putea fi culeasă de către descendenţii săi, în cazul
moştenirii legale, în condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentarea
succesorală. Dacă condiţiile reprezentării nu sunt îndeplinite moştenirea va
fi culeasă de moştenitorii în viaţă a lui de cujus, în nume propriu.

b) Comorienţii
Prin comorienţi se înţelege două sau mai multe persoane, decedate
în aceeaşi împrejurare şi în astfel de condiţii încât nu se poate stabili dacă
una a supravieţuit alteia.
Soluţia adoptată de dreptul nostru care a consacrat prezumţia morţii
concomitente, conform căreia, persoanele care au decedat în aceeaşi
împrejurare şi aveau vocaţie succesorală reciprocă nu se vor putea
moşteni, deoarece nesupravieţuind una alteia, niciuna nu dobândeşte
capacitate succesorală.

c) Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii)


Codecedaţii sunt persoane care au decedat în astfel de condiţii încât
nu se poate stabili dacă una a supravieţuit alteia, dar nu se poate proba
identitatea de cauză a morţii. Ex: moartea a survenit în aceeaşi zi şi
aceeaşi oră, dar nu şi în aceeaşi împrejurare ci din cauza bolilor de care a
suferit persoanele în cauză, iar minutul morţii nu poate fi stabilit; două sau
mai multe persoane au dispărut, fără a se putea constata direct moartea
lor şi nu se poate dovedi că au murit în aceeaşi împrejurare.
188

Având în vedere dificultăţile de ordin practic preîntâmpinate în


privinţa stabilirii momentului morţii de către notarul public competent a
desfăşura procedura succesorală necontencioasă sau de către instanţa de
judecată chemată a rezolva litigiul succesoral, s-a admis ideea că soluţia
prezumării morţii concomitente trebuie aplicată nu numai în cazul
comorienţilor ci şi în cazul persoanelor care, având vocaţie succesorală
(reciprocă sau unilaterală) au decedat în acelaşi interval de timp, dar nu şi
în aceeaşi împrejurare – fără a se putea dovedi dacă una a supravieţuit
alteia.

Subiectul nr.78

Dreptul de opţiune succesorală (noţiune, variante de opţiuni,


subiectele dreptului de opţiune).

1. Noţiunea de opţiune succesorală


La moartea unei persoane, patrimoniul său se transmite
moştenitorilor săi legali sau testamentari. Transmiterea patrimoniului celui
care decedează operează din clipa morţii persoanei care lasă succesiunea.
Cu toate acestea această transmitere nu are caracter definitiv şi
obligatoriu. Dimpotrivă, ca principiu de ordine publică, legea precizează că
nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine.
Prin urmare succesibilul are dreptul de a alege – numit drept de opţiune
189

succesorală – între consolidarea titlului de moştenitor prin acceptarea


moştenirii şi desfiinţarea acelui titlu prin renunţarea la moştenire.

2. Variante de opţiune

a) Acceptarea pură şi simplă a moştenirii


Prin aceasta succesibilul îşi consolidează titlul de moştenitor şi va fi
obligat să răspundă pentru datoriile şi sarcinile succesiunii, chiar dacă
acestea ar depăşi ca valoare activul moştenit.

b) Renunţarea la moştenire
Prin renunţare succesibilul desfiinţează, cu titlu retroactiv, vocaţia sa
succesorală, devenind străin de succesiune. Astfel nu răspunde pasiv dar
nici nu beneficiază de activ. Moştenirea în întregul ei va reveni
comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.

c) Acceptarea sub beneficiu de inventar


Succesibilul îşi consolidează titlul de moştenitor şi deci beneficiază
de moştenire, dar îşi limitează răspunderea sa pentru datoriile şi sarcinile
moştenirii la emolumentul moştenirii. EL va răspunde de pasiv numai în
limita activului succesoral şi numai cu bunurile moştenite.

3. Subiectele dreptului de opţiune

a) Moştenitorii legali
Dreptul de opţiune succesorală aparţine şi trebuie să fie exercitat de
toate persoanele cu vocaţie generală (eventuală) la moştenire, iar numai
de cei cu vocaţie concretă (utilă). Dacă moştenitorul în rang preferat
acceptă moştenirea, îşi consolidează titlul de moştenitor şi anihilează
efectele opţiunii exercitate de moştenitorii subsecvenţi, desfiinţând
drepturile succesorale ale acestora.

b) Legatarii
190

Dreptul de opţiune aparţine nu numai moştenitorilor legali, dar şi


legatarilor, pentru că vocaţia lor este universală sau cu titlu universal,
dobândirea moştenirii implică şi suportarea pasivului. Legatarul cu titlu
particular trebuie să aibă drept de opţiune deoarece – exercitarea lui
implicând aprecieri de ordin moral – nimeni nu poate fi gratificat fără voie,
în lpus dacă legatul este cu sarcină implică şi unele interese patrimoniale.
Toţi legatarii au drept de opţiune, voinţa unilaterală a testatorului nu
poate constrânge nici un legatar să conserve dreptul dobândit prin
moştenire şi cu atât mai puţin să suporte anumite obligaţii sau sarcini.

c) Creditorii succesibilului

1) Acţiunea oblică
Dreptul de opţiune succesorală poate fi exercitat de către creditorii
personali ai succesibilului pe calea acţiunii oblice (subrogatorii), deoarece
dreptul de opţiune succesorală este de natură patrimonială şi nu exclusiv
personală.
Opţiunea pe cale oblică ar putea fi refuzată creditorului numai dacă
se dovedeşte, în concret, că alegerii făcute de el I se opun considerente de
ordin moral, caz în care opţiunea ar avea caracter exclusiv personal.

2) Acţiunea pauliană
Dacă succesibilul a renunţat la moştenire, în paguba creditorilor, dar
renunţarea nu a devenit irevocabilă, creditorii vor putea retracta
renunţarea pe calea acţiunii pauliene. În această materie trebuie dovedită
numai frauda debitorului (succesibilul renunţător), constând în conştiinţa
rezultatului păgubitor al defunctului faţă de creditor. Acţiunea trebuie
intentată în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani.
Efect: actul de renunţare devine inopozabil faţă de creditorul
reclamant şi în limita prejudiciului suferit de el – creditorul poate opta
pentru acceptarea moştenirii, în favoarea sa şi în limita creanţei sale. Faţă
de comoştenitori renunţarea îşi produce efectele.
Revocarea pauliană este posibilă şi în cazul acceptării moştenirii şi,
de asemenea, îşi produce efectele numai între creditor şi debitorul
acceptant.
În toate cazurile revocarea actului de opţiune succesorală pe cale
pauliană poate fi cerută numai de către creditorii optantului, nu şi de către
creditorii succesiunii sau de către legatari.
191

Subiectul nr.79

Caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală.

Actul de opţiune succesorală este un act: unilateral, voluntar,


irevocabil, indivizibil, declarativ de drepturi, nesusceptibil de modalităţi.

1. Act juridic unilateral


192

Opţiunea succesorală, oricare ar fi sensul în care se exercită, trebuie


să reprezinte voinţa unei singure persoane, fiind prin urmare un act juridic
unilateral. În ipoteza în care există mai mulţi succesibili, ei nu pot exercita
dreptul de opţiune în mod colectiv, fiecare urmând a se exprima individual.
Spre deosebire de testament, actul de opţiune poate fi săvârşit şi
prin reprezentare – legală sau convenţională – sau cu încuviinţarea
autorităţii tutelare, deci actul de opţiune nu este un act esenţialmente
personal.

2. Act juridic voluntar


Libertatea de alegere care caracterizează actul de opţiune se
manifestă pe mai multe planuri:
- nimeni nu este obligat să accepte moştenirea ce I se cuvine;
- succesibilul are, în principiu, un drept absolut de a alege între
posibilităţile conferite prin dreptul de opţiune, el neputând fi
obligat să justifice motivele opţiunii şi nici să răspundă pentru
consecinţele alegerii sale;
- în cazul pluralităţii de moştenitori, fiecare este liber să opteze în
sensul dorit, indiferent de alegerea făcută de ceilalţi.

Principiul libertăţii de alegere cunoaşte şi unele excepţii:


- acceptarea moştenirii cuvenite unui minor, indiferent de vârstă,
sau a unei persoane pusă sub interdicţie, va fi socotită
întotdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar, dreptul
acestora restrângându-se în scopul ocrotirii lor si pentru evitarea
riscurilor moştenirii pure şi simple;
- dreptul de opţiune al succesibilului decedat înaintea de stingerea
dreptului de opţiune, se transmite prin succesiune la propriul său
moştenitor; în cazul în care există mai mulţi moştenitori (ce nu
vin la moştenire prin reprezentare) aflaţi în dezacord în privinţa
opţiunii unice succesorale a autorului lor, legea prevede că
succesiunea va fi acceptată sub beneficiu de inventar
- nu se bucură de libertate de opţiune moştenitorul care cu intenţie
frauduloasă a dat la o parte sau a ascuns bunuri ale moştenirii;
cu titlu de pedeapsă civilă, un asemenea moştenitor este
considerat acceptant pur şi simplu.

3. Act juridic irevocabil


193

Prin aceasta se înţelege că, o dată exercitat dreptul de opţiune


succesorală nu se mai poate reveni asupra opţiunii făcute. Acest principiu
operează cu caracter absolut în cazul acceptării pur şi simple a moştenirii.
Excepţie: în cazul renunţării la moştenire, această opţiune poate fi
retractată prin acceptarea pur şi simplă, dar numai în termenul legal de
opţiune şi dacă moştenirea nu a fost acceptată de alţi moştenitori. De
asemenea moştenitorul care a acceptat sub beneficiu de inventar poate
renunţa la beneficiul de inventar, devenind moştenitor pur şi simplu.

4. Act juridic indivizibil


Acest caracter reiese din faptul că succesibilul are dreptul să opteze
între a renunţa sau a accepta moştenirea în întregul ei, neavând
posibilitatea de a accepta o anumită parte din moştenire şi de a renunţa la
altă parte.
Deci succesibilul, fie chiar legatar, trebuie să accepte în întregime
succesiunea sau legatul, sau trebuie să rămână pe de-a dreptul străin de
ele, prin efectul renunţării.
Principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale comportă unele
excepţii:
a) moştenitorul legal gratificat prin testament va putea opta diferit
cu privire la moştenirea legală şi la legat; cumularea calităţii de
moştenitor legal cu cea de legatar, conferă posibilitatea opţiunii
diferite. De asemenea opţiunea succesorală poate fi diferită şi în
cazul în care el beneficiază de mai multe legate care nu sunt
indivizibile;
b) o altă excepţie este cea prevăzută în Legea 18/1991, republicată,
care arată că reconstituirea dreptului de proprietate se face la
cerere depusă de fostul proprietar sau de moştenitorii lui. Deci,
chiar dacă au acceptat succesiunea, moştenitorii, prin derogare
de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale, pot renunţa,
prin nedepunerea cererii, la reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor. Moştenitorul care a renunţat la
succesiunea fostului proprietar decedat, nu poate să beneficieze
de reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.
c) O altă excepţie asemănătoare cu cea precedentă, reiese din
reglementările Legii 112/1995: moştenitorii fostului proprietar al
imobilului cu destinaţie de locuinţă trecut în proprietatea statului
cu titlu sunt socotiţi de drept acceptanţii succesiunii de la data
depunerii cererii pentru restituirea în natură a locuinţei sau
pentru acordarea despăgubirilor. Moştenitorul care nu a depus
194

cerere în termenul prevăzut de lege nu beneficiază de dispoziţiile


legii, chiar dacă la decesul fostului proprietar a acceptat
moştenirea;
d) divizibilitatea opţiunii succesorale poate rezulta şi din
relativitatea autorităţii lucrului judecat; dacă opţiunea
succesorală rezultă dintr-o hotărâre judecătorească, ea va avea
efecte relative, numai între părţile din proces;
e) dacă în cadrul devoluţiunii succesorale intervine un element de
extraneitate, condiţiile şi efectele opţiunii succesorale fiind
supuse unor legi diferite, succesibilul va putea opta diferit,
acceptând o masă de bunuri şi renunţând la alta.

5. Act juridic declarativ de drepturi


Efectele opţiunii se produc retroactiv, de la data deschiderii
succesiunii. Aceste efecte se produc şi în cazul retractării renunţării. Prin
derogare, însă, drepturile debândite de terţii de bună credinţă asupra
bunurilor succesiunii între momentul renunţării şi acela al retractării ei vor
trebui respectate.

6. Act juridic nesusceptibil de modalităţi


Opţiunea succesorală nu poate fi afectată de termen sau condiţie,
soarta juridică a moştenirii neputând să depindă de un eveniment viitor şi
incert sau de un termen fie el şi cert.
Dacă opţiunea ar fi afectată de o modalitate nu va putea produce
nici un efect fiind nulă absolut.
195

Subiectul nr.80

Prescripţia dreptului de opţiune succesorală.

1. Termenul de opţiune succesorală


Pentru ca soarta juridică a moştenirii să nu rămână multă vreme
incertă, dreptul de opţiune trebuie să fie exercitat într-un termen de 6 luni,
calculat de la data deschiderii moştenirii.
Legea califică termenul de 6 luni ca fiind un termen de prescripţie a
dreptului la acţiune, iar nu de prescripţie a dreptului material. Astfel,
termenul de prescripţie a dreptului patrimonial de opţiune succesorală
este susceptibil de întrerupere, suspendare şi repunere în termen, fiindu-I
aplicabile regulile care guvernează materia prescripţiei extinctive.
Termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art.700 C.civ. pentru
exercitarea dreptului de opţiune se aplică nu numai moştenitorilor legali,
dar şi legatarilor universali sau cu titlu universal. În ceea ce priveşte
legatele cu titlu particular, din practica judiciară reiese că, termenul de 6
luni nu se aplică, în această privinţă fiind aplicabile dispoziţiile referitoare
la prescripţie din dreptul comun. În ultimul timp, însă, doctrina susţine că
termenul de 6 luni se va aplica şi legatarului particular.

2. Începutul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală.


Termenul de prescripţie de 6 luni începe să curgă de la deschiderea
succesiunii, deci de la data morţii lui de cujus. Termenul de prescripţie
începe să curgă de la deschiderea moştenirii chiar dacă succesibilul a luat
cunoştinţă mai târziu de moartea celui care lasă moştenirea. Prescripţia
curge de la deschiderea moştenirii faţă de toţi succesibilii, cu alte cuvinte
termenul de opţiune este unic.
În cazul în care succesibilul moşteneşte prin retransmitere, când
moartea succesibilului intervine înăuntrul termenului de opţiune, dar mai
înainte de a fi optat şi dreptul său de opţiune se retransmite la proprii săi
moştenitori, aceştia vor putea exercita dreptul de opţiune numai în restul
termenului pe care îl mai avea succesibilul la data morţii sale.
De la regula calculării termenului de prescripţie din momentul
deschiderii moştenirii există şi unele excepţii:
a) în cazul copilului conceput înainte de deschiderea moştenirii, dar
născut ulterior, termenul de prescripţie va începe să curgă de la
data naşterii;
196

b) în cazul declarării judecătoreşti a morţii celui care lasă


moştenirea, termenul de prescripţie începe să curgă nu de la
data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii ci de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de
moarte.
c) Dacă stabilirea legăturii de rudenie cu defunctul se face pe cale
judecătorească, prescripţia începe să curgă de la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti;
d) Începutul prescripţiei mai poate fi amânat datorită unor
împrejurări care constituie cauze de suspendare a prescripţiei,
dacă aceste cauze operează şi la data deschiderii moştenirii,
împiedicându-l pe succesibil să-şi exercite dreptul său de opţiune.

3. Suspendarea prescripţiei
Cursul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală de 6 luni se
suspendă de drept cât timp succesibilul:
a) este împiedicat printr-un caz de forţă majoră să-şi exercite
dreptul de opţiune succesorală;
b) face parte din forţele armate ale României, iar acestea sunt puse
pe picior de război;
c) este lipsit de capacitatea de exerciţiu şi nu are reprezentant
legal sau are capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu are cine să-I
încuviinţeze actele; dacă între cel ocrotit şi ocrotitor există
contrarietate de interese, cursul prescripţiei se suspendă faţă de
cel ocrotit atâta timp cât acesta nu a avut curator desemnat pro
causa de autoritatea tutelară;
d) în cazurile când este nevoie de obţinerea autorizaţiei autorităţii
tutelare se admite suspendarea cursului prescripţiei pe durata
necesară obţinerii autorizaţiei, dacă demersurile în acest scop au
fost făcute înainte de împlinirea termenului de prescripţie.
După încetarea suspendării, în materia dreptului de opţiune
succesorală, practic, succesibilul va avea la dispoziţie un nou termen de 6
luni pentru exercitarea dreptului său.

4. Întreruperea prescripţiei
În fapt, problema întreruperi prescripţiei – cu consecinţa începerii
curgerii unui nou termen de prescripţie posterior întreruperii – nu se pune
în această materie.

5. Repunerea în termenul de prescripţie


197

Succesibilul poate fi repus în termenul de prescripţie dacă se


constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul a fost
depăşit, cu condiţia să fi cerut repunerea în termen în decurs de o lună de
la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.
Prin cauze temeinic justificate trebuie să se înţeleagă acele
împrejurări care nu pot fi imputate unei culpe a titularului dreptului de
opţiune, dar care nu întrunesc nici caracterele forţei majore; ex:
ascunderea cu rea-credinţă a morţii lui de cujus de către comoştenitori;
necunoaşterea de către legatar a testamentului întocmit în favoarea sa,
boala succesibilului dacă este gravă şi de durată etc. Repunerea în termen
este de competenţa instanţei judecătoreşti şi produce efecte şi faţă de
terţi.
Efectul repunerii în termen este acordarea unui nou termen de
opţiune succesibilului, care nu va putea depăşi 6 luni.
Dacă, însă, în cererea de repunere în termen sau în cursul
soluţionării declară că acceptă pur şi simplu moştenirea instanţa nu va mai
acorda un termen pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală.
Dacă însă succesibilul se pronunţă în cursul judecăţii pentru acceptarea
sub beneficiu e inventar, termenul va fi acordat.

6. Efectele prescripţiei
Dacă succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală în
termenul prevăzut de lege, se stinge dreptul de a accepta moştenirea şi
odată cu acest drept se stinge – cu efect retroactiv – şi titlul său de
moştenitor, el devine străin de moştenire. Neexercitarea dreptului de
opţiune nu se confundă însă cu renunţarea la moştenire.
Stingerea prin prescripţie a titlului de moştenitor, a vocaţiei
succesorale, produce efecte absolute.
198

Subiectul nr.81

Acceptarea pură şi simplă a moştenirii.

1. Acceptarea voluntară expresă


Potrivit legii, acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte
calitatea de erede printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată –
art.689 C.civ.
Acceptarea expresă trebuie să îndeplinească două condiţii:
1) Voinţa succesibilului de a accepta expres moştenirea
trebuie să fie manifestată în formă scrisă, autentică sau sub
semnătură privată. Înscrisul constatator poate îmbrăca şi forma
unei simple scrisori, dacă ea are caracter juridic; ex: o scrisoare
adresată comoştenitorilor conţinând o ofertă de împărţeală
voluntară a moştenirii etc. De asemenea poate îmbrăca şi forma
unor acte adresate instanţei sau biroului notarial, ori forma unei
declaraţii date la consiluil local prin care se indică compunerea
masei succesorale şi calitatea de moştenitor, în vederea
depunerii înscrisului la biroul notarial. Acceptarea poate fi făcută
şi prin reprezentant, mandatar împuternicit în formă scrisă şi cu
procură specială. Mandatarul trebuie să accepte în termenul legal
de opţiune.
2) Din conţinutul înscrisului trebuie să rezulte că succesibilul
şi-a însuşit în mod neechivoc calitatea de moştenitor, altfel
spus, trebuie să rezulte că succesibilul înţelege să exercite
drepturile şi să-şi asume obligaţiile rezultând din calitatea sa de
moştenitor.

2. Acceptarea voluntară tacită


199

Acceptarea este tacită când succesibilul face un act (fapt) pe care


nu-l putea săvârşi decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă, indirect
dar neîndoielnic, intenţia sa de acceptare a moşteniri.
Condiţii:
1) voinţa succesibilului de a accepta moştenirea;
2) conduita succesibilului din care să rezulte indirect intenţia sa de a
accepta pur şi simplu moştenirea.
Acceptarea tacită poate fi făcută şi prin reprezentant, inclusiv printr-
un mandatar convenţional împuternicit special să facă acte de acceptare
tacită a moştenirii. Actele de acceptare trebuie săvârşite în termenul legal
de opţiune.
Acceptarea tacită mai poate fi făcută şi printr-un gestionar de
afaceri, dacă succesibilul ratifică în termenul legal de opţiune gestiunea,
prefăcând-o într-un mandat.
Acceptarea poate fi tacită şi în cazul moştenirii testamentare.
Acceptarea tacită este, în toate cazurile, acceptare pură şi simplă.
Acte cu semnificaţia acceptării tacite
Legea nu stabileşte concret care anume acte săvârşite de succesibil
constituie manifestarea intenţiei de a accepta moştenirea, revenind
instanţelor de judecată sarcina de a aprecia, în concret, de la caz la caz,
dacă actul săvârşit de succesibil, în această calitate, reprezintă sau nu o
acceptare tacită a moştenirii.

1. Acte (fapte) materiale


Pot fi apreciate ca acte de acceptare tacită a moştenirii intrarea în
posesiunea şi folosinţa bunurilor succesorale, faptul mutării definitive a
succesibilului în casa moştenită, demolarea unor construcţii etc, fapte
pentru care succesibilul se comportă ca un proprietar.
Nu constituie acte de acceptare tacită: luarea din patrimoniu a unor
obiecte ca amintiri de familie, fotografii, bibelouri, preluarea hârtiilor de
valoare pentru a le feri de furt sau de pierdere etc.
În ipoteza în care actele săvârşite de moştenitor în calitate de
coproprietar iar nu de moştenitor, ele nu mai au în mod neechivoc
valoarea unei acceptări tacite. Într-o atare situaţie este necesar a se
stabili, prin administrarea de probe, anumite împrejurări din care să rezulte
neîndoielnic intenţia de acceptare a succesiunii.

2. Acte de dispoziţie
Încheierea actelor de dispoziţie, indiferent de valoarea obiectului
actului juridic şi de natura lui, presupune intenţia neechivocă a
200

succesibilului de a accepta moştenirea pur şi simplu, chiar dacă actul de


dispoziţie nu ar putea produce efecte.
În privinţa acestor acte se poate distinge între:

A) Actele de dispoziţie având ca obiect bunurile succesorale


singulare (ex: renunţarea la un drept, valorificarea dreptului de autor
privitor la o operă literară etc.) constituie acte de acceptare tacită, cu
următoarele excepţii:
- vânzarea de către succesibil a unor obiecte ale moştenirii supuse
stricăciunii sau a căror conservare ar fi prea oneroasă;
- înstrăinarea unui bun din masa succesorală, dacă succesibilul a
acţionat cu credinţa greşită că este proprietatea sa.

B) Actele de dispoziţie având ca obiect moştenirea privită ca


universalitate, implică în mod neîndoielnic intenţia succesibilului de a
accepta succesiunea.
De asemenea renunţarea cu titlu oneros la moştenire, constituie
întotdeauna acceptare pură şi simplă, iar renunţarea cu titlu gratuit numai
dacă se face în favoarea unui moştenitor determinaţi, nominalizaţi.

3. Acţiuni în justiţie şi alte acte procedurale


Constituie acte de acceptare tacită a moştenirii promovarea de către
succesibil a unor acţiuni în justiţie ce presupun indirect, dar neîndoielnic,
însuşirea calităţii de moştenitor, cum ar fi: cererea de împărţeală a
bunurilor succesorale, de raport a donaţiilor ori de reducţiune a
liberalităţilor excesive, cererea de anulare a testamentului etc.
Intentarea unei acţiuni succesorale valorează acceptare oricare va fi
soarta acţiunii. De asemenea poate valora acceptare şi participarea
succesibilului la proces în calitate de pârât, dacă din atitudinea adoptată
de el, rezultă însuşirea calităţii de moştenitor. În toate cazurile instanţa
trebuie să aprecieze dacă participarea la proces a succesibilului poate fi
interpretată drept acceptare a moştenirii.

4. Acte de administrare definitivă


În ceea ce priveşte valoare de acceptare a succesiunii a actelor de
administrare, se pot preciza următoarele:
a) legea conţine o singură precizare de principiu. Astfel, actele curat
conservatorii, de îngrijire şi de administrare provizorie, nu sunt
acte de primire a moştenirii, dacă cel ce le-a făcut n-a luat titlu
sau calitate de erede. Asemenea acte, săvârşite pentru păstrarea
201

în bune condiţii a patrimoniului succesoral, determinate de


necesităţi urgente şi folositoare tuturor comoştenitorilor şi care
nu angajează viitorul bunurilor din moştenire, nu pot fi apreciate
ca acte de acceptare tacită
b) per a contrario, rezultă că actele de administrare care nu au
caracter urgent şi provizoriu, deci care au un caracter definitiv şi
angajează viitorul reprezintă acte de acceptare tacită, pură şi
simplă a moştenirii. Ex: încasarea unor creanţe de la debitorii
succesiunii, încheierea între succesibilia unei convenţii cu privire
la administrarea bunurilor succesorale, locaţiunea bunurilor
succesorale pe o perioadă mai îndelungată etc. Plata impozitelor
valorează acte de acceptare tacită. Cu atât mai mult plata
taxelor succesorale.

Dacă succesibilul încheie un act care, potrivit celor arătate,


valorează acceptare tacită, nu poate anihila acest efect indirect, secundar
al actului prin declaraţia expresă în act sau ulterior că nu a înţeles să-şi
însuşească calitatea de moştenitor, căci, în principiu, afirmaţia nu are
valoare faţă de actele făcute.

Subiectul nr.82

Acceptarea pură şi simplă forţată a moştenirii.

1. Noţiune şi natură juridică


Acceptarea pură şi simplă forţată a moştenirii este impusă de lege în
cazul în care succesibilul (unul sau mai mulţi) a dat la o parte ( a sustras)
sau a ascuns (a tăinuit) bunuri ale moştenirii, inclusiv prin nedeclararea lor
la inventar, cu intenţia frauduloasă de a le însuşi în exclusivitate şi de a
păgubi pe comoştenitori şi/sau creditorii moştenirii.
Ca natură juridică, sustragerea sau ascunderea de bunuri nu se
analizează ca acte juridice de opţiune (ca variantă de acceptare voluntară
tacită) ci ca fapte juridice ilicite, deci delicte civile. Iar sancţiunea –
constând în efectele speciale care se produc în urma săvârşirii acestor
fapte – reprezintă pedeapsă civilă, calificare cu multiple consecinţe sub
raportul condiţiilor ei de aplicare.
202

2. Condiţiile acceptării forţate

a) Elementul obiectiv
Acest element esenţial constă în darea la o parte (sustragerea) sau
ascunderea, tăinuirea unor bunuri din moştenire, săvârşită singur sau în
participaţie cu altul (comoştenitor sau terţ).
Poate fi vorba de fapte comisive (ascunderea materială a unor
bunuri, confecţionarea şi prezentarea unui testament falsificat etc.) sau de
fapte omisive (omisiunea de a trece anumite bunuri în inventar,
nedeclararea unei donaţii raportabile etc.). Aceste fapte se pot exercita
atât asupra mobilelor cât şi asupra imobilelor.
Fapta ilictă poate fi săvârşită înainte şi după deschiderea
succesiunii, chiar şi cu complicitatea defunctului, înainte dar şi după
expirarea termenului legal de opţiune.
În toate cazurile darea la o parte presupune clandestinitatea cerinţă
esenţială pentru ca acceptarea forţată să opereze.

b) Elementul subiectiv
Acest element necesar îl reprezintă intenţia frauduloasă a
moştenitorului, fraudă destinată a înlătura aplicarea între moştenitori a
regulilor devoluţiunii succesorale, a principiului egalităţii, prin ruperea
echilibrului dintre ei. Frauda succesorală poate consta şi în intenţia de a
păgubi creditorii succesiunii prin ascunderea unei părţi din activul
succesoral, deci poate proveni şi de la moştenitorul unic.
Frauda succesorală trebuie să fie intenţionată, dolosivă, săvârşită cu
rea credinţă, intenţia frauduloasă trebuind să fie dovedită de
comoştenitorul sau creditorul interesat.
Nu suntem în prezenţa fraudei succesorale dacă sustragerea sau
ascunderea este săvârşită de succesibilul care are drepturi succesorale
exclusive asupra bunurilor în cauză; ex: soţul supravieţuitor a sustras, în
cadrul devoluţiunii legale a moştenirii, bunuri ale gospodăriei casnice;
legatarul cu titlu particular care sustrage bunuri ce formează obiectul
legatului.

c) Precizări privind autorul faptei ilicite


Autorul faptei ilicite trebuie să aibă calitatea de moştenitor cu
vocaţiie concretă la moştenire, fie moştenitor legal, fie legatar universal
sau cu titlu universal. Legatarul cu titlu particular nu poate fi obligat la
acceptare.
203

Dacă autorul faptei ilicite a decedat înainte de lichidarea moştenirii,


moştenitorii lui (acceptanţi) vor suporta consecinţele acceptării tacite,
retransmiterea operând fără beneficiu dreptului de opţiune.
Autorul faptei ilicite trebuie să aibă capacitatea delictuală în
momentul săvârşirii ei, lucrând cu discernământ, discernământul
prezumându-se relativ în cazul persoanelor care au împlinit vârsta de 14
ani şi nu sunt puse sub interdicţie, iar în cazul persoanelor incapabile (sub
14 ani sau puse sub interdicţie) trebuie să fie dovedit.
Dacă fapta ilicită a fost săvârşită cu participarea mai multor
succesori universali sau cu titlu universal pentru a frauda pe ceilalţi sau pe
creditori, consecinţele vor fi suportate de toţi, iar pentru restituirea către
succesiune a bunurilor sustrase sau ascunse vor răspunde delictual, deci
solidar.

Subiectul nr.83

Efectele acceptării pure şi simple a moştenirii.

1. Efecte generale

a) Consolidarea titlului de moştenitor


Acceptarea pură şi simplă a moştenirii consolidează, definitivează
titlul de moştenitor al succesibilului, în toate cazurile.
În toate cazurile, ca urmare a acceptării pure şi simple
transmisiunea moştenirii, care a operat cu titlu provizoriu din momentul
deschiderii succesiunii, se consolidează, devenind definitivă. Acest efect,
204

indiferent de momentul în care se produce acceptarea (în cadrul


termenului de opţiune) se produce retroactiv.

b) Stingerea definitivă a dreptului de opţiune a succesibilului


Prin efectul acceptării pure şi simple se stinge definitiv dreptul d
opţiune al succesibilului; el decade din dreptul de a renunţa la moştenire
sau de a o accepta sub beneficiu de inventar.

c) Cel mai important efect al acceptării pure şi simple este


contopirea, confundarea patrimoniului succesoral cu patrimoniul
personal al moştenitorului, succesor universal sau cu titlu universal. De
aici următoarele consecinţe:
- moştenitorul va răspunde personal pentru pasivul moştenirii
peste limitele (puterea) activului averii moştenite;
- datoriile sau creanţele moştenitorului faţă de decujus se sting
prin confuziune, integral dacă este singurul moştenitor şi
proporţional cu cota moştenită, dacă este comoştenitor; tot astfel
încetează şi drepturile reale – dezmembrăminte ale proprietăţii
sau drepturi reale accesorii pe care moştenitorul le avea asupra
unui bun moştenit sau pe care le avea de cujus asupra unui bun
din patrimoniul moştenitorului – prin consolidare (uzufruct, uz,
abitaţie), respectiv prin confuziune (servitiţi, ipoteci etc.);
- în raporturile contractate de de cujus cu terţii, prin acceptarea
pură şi simplă a moştenirii moştenitorul va lua locul acestuia.

2. Efecte speciale în cazul acceptării forţate

a) Decăderea din dreptul de opţiune succesorală


Succesorul vinovat de săvârşirea faptelor prevăzute de lege este
decăzut din dreptul de a renunţa la moştenire sau de a o accepta sub
beneficiu de inventar. Mai mult decât atât, dacă a optat anterior în acest
sens, decade din beneficiul de inventar, respectiv din renunţarea la
moştenire, dacă renunţarea nu a devenit irevocabilă prin acceptarea
moştenirii de către alţi erezi. În consecinţă el este socotit că a acceptat
moştenirea pur şi simplu.

b) Decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor


sustrase sau ascunse
205

Succesibilul vinovat, cu toate că păstrează calitatea de moştenitor


(acceptant) nu are nici un drept asupra bunurilor sustrase sau ascunse.
Această decădere se produce numai în raport cu comoştenitorii fraudaţi.
Legea prevede decăderea numai din drepturile succesorale asupra
bunurilor sustrase sau ascunse, nu şi din obligaţia de a suporta datoriile şi
sarcinile moştenirii.

Subiectul nr.84

Renunţarea la moştenire.

1. Noţiune
206

Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi


solemn prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a
dreptului de opţiune succesorală, că nu îşi însuşeşte (renunţă la) titlul de
moştenitor, desfiinţând cu efect retroactiv vocaţia sa succesorală,
devenind străin de moştenire. Dreptul de a renunţa aparţine tuturor
moştenitorilor.

2. Condiţiile de fond speciale

a) Renunţarea nu poate fi decât expresă.


Ea nu poate fi dedusă din anumite circumstanţe de fapt.
Neexercitarea dreptului de opţiune succesorală în cadrul termenului
de prescripţie – deşi produce practic efecte asemănătoare – nu valorează
nici ea renunţare tacită la moştenire; prescripţia stinge titlul de moştenitor,
câtă vreme remunţătorul este considerat că nici n-a fost vreodată
moştenitor.
Renunţarea la moştenire prin convenţie între moştenitori va fi nulă
absolut, dacă intervine înainte de deschiderea succesiunii. Dacă însă ea
intervine după deschiderea succesiunii, poate fi valabilă, dacă nu
contravine ordinii publice sau bunelor moravuri. Dacă, în pofida convenţiei,
moştenitorul acceptă succesiunea, acceptarea va fi valabilă, dar se va
angaja răspunderea civilă contractuală a debitorului obligaţiei
neexecutate. La fel şi în cazul în care succesibilul renunţă la moştenire în
schimb comoştenitorii nu-şi respectă obligaţiile asumate prin convenţie,
renunţătorul poate cere executarea sau despăgubiri, dar nu va putea
retracta renunţarea decât în condiţiile legii.

b) Renunţarea la moştenire este valabilă şi produce efecte ca


atare numai dacă succesibilul nu şi-a exercitat anterior dreptul de
opţiune prin acceptare – fie tacită sau forţată ori sub beneficiu de
inventar, acceptarea fiind irevocabilă.

c) Renunţarea la moştenire este un act juridic indivizibil,


succesibilul neputând renunţa în parte la dreptul său succesoral pentru a
accepta restul.

c) Renunţarea trebuie să fie pur abdicativă (impersonală şi cu


titlu gratuit); renunţarea in favorem reprezintă în realitate acte
de acceptare a moştenirii însoţite de acte de înstrăinare între vii
207

a drepturilor succesorale, cu toate consecinţele acceptării şi


transmiterii drepturilor succesorale.

3. Condiţii de formă
Renunţarea trebuie să îndeplinească două condiţii de formă: una de
validitate şi alta de opozabilitate.

a) Renunţarea la moştenire este un act juridic solemn.


Declaraţia de renunţare trebuie să fie dată în faţa notarului public,
putându-se face la orice birou notarial, un exemplar al declaraţiei,
autentificat, se trimite de îndată, la notarul public la care se află registrul
special de renunţări la succesiune, pentru înscriere.
Declaraţia de renunţare care nu este dată în aceste condiţii, este
lovită de nulitate absolută, având ca efect redobândirea dreptului de
opţiune succesorală de către succesibil. Nulitatea renunţării nu are
semnificaţia acceptării moştenirii.

b) Declaraţia de renunţare trebuie să fie înscrisă în registrul


special de renunţări la succesiune ţinut de biroul notarial desemnat
pentru circumscripţia teritorială a judecătoriei de la locul deschiderii
moştenirii. Înscrierea se face pentru opozabilitate.
Succesibilul renunţător nu poate invoca lipsa înscrierii drept cauză
de nulitate a renunţării. În schimb, faţă de terţul de bună-credinţă (ex: cel
care a cumpărat un bun succesoral de la succesibilul renunţător)
renunţarea neînscrisă nu este opozabilă, dimpotrivă, încheierea actului de
dispoziţie de către succesibil poate fi invocată ca act de acceptare tacită a
moştenirii.

4. Efectele renunţării
Ca urmare a renunţării, în condiţiile legii, se desfiinţează cu efect
retroactiv şi cu opozabilitate erga omnes, vocaţia succesibilului, el
devenind străin de succesiune. De aici următoarele consecinţe:
a) Renunţătorul nu beneficiază de nici un drept succesoral, dar nici
nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii. Partea
renunţătorului – activul şi pasivul – va reveni comoştenitorilor sau
se va deferi moştenitorilor subsecvenţi acceptanţi, care o vor
dobândi ab initio, din momentul deschiderii succesiunii, direct de
la defunct, potrivit regulilor devoluţiunii moştenirii;
b) În caz de deces al renunţătorului, partea de moştenire la care ar
fi avut dreptul nu se transmite la proprii moştenitori, iar
208

descendenţii lui nu vor putea veni la moştenire prin reprezentare


ci numai în nume propriu, în condiţiile legii;
c) Renunţătorul nu va fi obligat la raportul donaţiilor, indiferent dacă
donaţia a fost făcută cu raport sau cu scutire de raport;
d) Drepturile reale sau de creanţă ale renunţătorului împotriva
defunctului sau ale acestuia împotriva succesibilului renunţător,
care s-au stins prin consolidare sau confuziune, la dat deschiderii
succesiunii, renasc prin efectul retroactiv al renunţării;
e) Renunţătorul pierde şi dreptul sezinei, menţinându-se însă actele
conservatorii sau de administraţie provizorie care sunt făcute de
succesibili înainte de repudierea succesiunii, chiar dacă
renunţătorul nu avea calitatea de moştenitor sezinar;
f) Creditorii renunţătorului nu au dreptul să urmărească patrimoniul
succesoral, după cum nici creditorii succesiunii nu au dreptul să
urmărească bunurile din patrimoniul renunţătorului;
g) Renunţătorul nu are obligaţia de a plăti taxele succesorale.

5. Retractarea renunţării

a) Condiţiile retractării:
a) Retractarea este posibilă numai cât timp, în privinţa
renunţătorului, nu s-a împlinit termenul de pescripţie a dreptului
de opţiune succesorală. Decăderea renunţătorului din dreptul de
a retracta renunţarea prin îndeplinirea termenului de prescripţie
operează de drept şi poate fi invocată de orice persoană
interesată, chiar şi din oficiu;
b) Retractarea este posibilă numai dacă moştenirea nu a fost
acceptată până la momentul retractării de un alt succesibil cu
vocaţie legală sau testamentară, universală sau cu titlu universal.
În raport cu drepturile statului asupra moştenirii vacante
retractarea devine inoperantă numai prin împlinirea termenului
de prescripţie.
Dacă cele două condiţii sunt îndeplinite, succesibilul poate retracta
renunţarea.

b) Pentru retractare nu se prevăd condiţii de formă, aşa încât se


admite că ea poate fi expresă sau tacită, ori chiar forţată. Este expresă
când rezultă dintr-un înscris autentic sau sub semnătură privată; este
tacită când rezultă neîndoielnic din acte cu semnificaţia acceptării tacite a
209

moştenirii şi este forţată dacă succesibilul renunţător săvârşeşte faptele


ilicite ce cad sub incidenţa art.703 şi 712 C.civ..

c) Efectele retractării:
a) succesibilul devine moştenitor acceptant, doctrina împărtăşind
părerea că retractarea constituie prin ea însăşi o acceptare pură
şi simplă a moştenirii, cu excepţia minorilor şi persoanelor puse
sub interdicţie, în cazul cărora acceptarea este făcută sub
beneficiu de inventar dacă retractarea nu s-a făcut prin acceptare
forţată;
b) retractarea operează retroactiv, de la data deschiderii
succesiunii, cu excepţia drepturilor dobândite de terţe persoane
asupra bunurilor succesorale între momentul renunţării şi acela al
retractării.
210

Subiectul nr.85

Acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar.

1. Noţiune şi condiţii de fond


Acceptarea sub beneficiu de inventar este un act de opţiune expres
şi solemn prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie
a dreptului de opţiune succesorală, că îşi însuşeşte titlul de moştenitor
(comoştenitor) al patrimoniului succesoral, dar înţelege să răspundă de
pasivul succesoral numai în limita activului moştenit şi numai cu bunurile
moştenite, inventarul întocmit împiedicând confuziunea patrimoniului
succesoral cu patrimoniul propriu.
Se optează în acest sens, de regulă, în cazurile în care există îndoieli
cu privire la solvabilitatea actuală sau viitoare a patrimoniului succesoral.
Cu excepţia legatarului cu titlu particular, orice moştenitor poate
accepta moştenirea sub beneficiu de inventar, cu condiţia să nu o fi
acceptat pur şi simplu sau nu a renunţat la moştenire.
Acceptarea sub beneficiu de inventar este un act juridic indivizibil;
nu poate avea ca obiect numai o parte a moştenirii.

2. Caracterul facultativ; derogări


Opţiunea succesorală este un act juridic voluntar, succesibilul având
doar facultatea nu şi obligaţia de a accepta sub beneficiu de inventar.
În cazul pluralităţii de moştenitori, atunci când unii acceptă pur şi
simplu, iar alţii sub beneficiu de inventar, moştenitorii care au acceptat pur
şi simplu vor răspunde de datoriile şi sarcinile succesiunii, nelimitat, însă
numai pentru porţiunea de pasiv care le incumbă. În schimb acceptantul
beneficiar va răspunde pentru pasivul ce-I revine din moştenire numai în
limita şi cu activul moştenit.
211

Prin derogare de la caracterul facultativ al acceptării sub beneficiu


de inventar, legea prevede acest mod de acceptare în următoarele
situaţii:
- în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă;
- în cazul succesibilului decedat înainte de exercitarea dreptului de
opţiune, dacă are mai mulţi moştenitori iar aceştia nu se înţeleg
cu privire la exercitarea dreptului de opţiune unic şi indivizibil
dobândit prin retransmitere.
Statul, ca beneficiar al moştenirii vacante, răspunde în toate cazurile
numai în limita activului, fără a fi obligat a face o acceptare sub beneficiu
de inventar.

3. Condiţii de formă

a) Pentru validitate
Acceptarea sub beneficiu de inventar poate fi numai expresă şi
constatată printr-un înscris autentic, în aceleaşi condiţii ca şi renunţarea la
moştenire.
Dacă această condiţie nu este respectată, intervine sancţiunea
nulităţii beneficiului de inventar, succesibilul păstrând dreptul de opţiune.
Se poate încă ca acceptarea sub beneficiu de inventar, constatată printr-
un înscris sub semnătură privată, să valoreze acceptare pur şi simplă, dacă
condiţiile pentru aceasta sunt îndeplinite.

b) Pentru opozabilitate
Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să fie
înscrisă în registrul special de renunţări la succesiune ţinut de biroul
notarial desemnat pentru circumscripţia teritorială a judecătoriei de la
locul deschiderii moştenirii. În caz contrar beneficiul nu va putea fi invocat
faţă de terţi şi între terţi.

c) Întocmirea inventarului
Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să fie
precedată sau urmată de întocmirea unui inventar fidel şi exact al
bunurilor succesorale. Lipsa acestuia face ca beneficiul de inventar să nu
producă efecte, însă moştenirea se consideră acceptată pur şi simplu.
212

Inventarul infidel sau inexact, întocmit cu rea-credinţă, atrage


decăderea succesibilului vinovat din beneficiul de inventar, acesta fiind
socotit acceptant pur şi simplu.
Cererea de inventariere nu valorează în sine acceptare sub
beneficiul de inventar.

4. Efectele acceptării sub beneficiu de inventar

a) Efecte generale (comune)


Prin efectul acceptării beneficiare se stinge definitiv dreptul de
opţiune al succesibilului, el putând totuşi, în condiţiile legii, renunţa la
beneficiul de inventar, rămânând moştenitor pur şi simplu.
Succesibilul îşi consolidează titlul său de moştenitor, definitivând
transmisiunea succesorală care a operat de la data deschiderii succesiunii.
El devine titular al patrimoniului succesoral şi proprietar al bunurilor care îl
compun. În această calitate are dreptul la activul net al patrimoniului,
poate încheia valabil acte juridice, poate cere ieşirea din indiviziune etc. În
caz de deces patrimoniul dobândit se tansmite la proprii moştenitori. El
poate cere reducţiunea liberalităţilor excesive şi raportul donaţiilor.

b) Efecte specifice

1) Separaţia de patrimonii
Acceptarea beneficiară împiedică confuziunea patrimoniului
succesoral cu patrimoniul personal al moştenitorului, producând deci
separaţia de patrimonii. În consecinţă, moştenitorul beneficiar devine
titular a două patrimonii distincte, separate între ele.
Separaţia de patrimonii rezultând din acceptarea sub beneficiu
de inventar produce efecte tripartite – faţă de toţi creditorii moştenirii şi
legatari, precum şi faţă de moştenitorul însuşi şi creditorii săi personali.
Efectele separaţiei de patrimonii:
- datoriile sau creanţele moştenitorului faţă de de cujus nu se sting
prin confuziune; drepturile reale (dezmembrăminte ale
proprietăţii sau drepturi reale accesorii) ce există între cele două
patrimonii, nu încetează prin consolidare sau confuziune.
- În caz de vânzare a bunurilor succesorale la licitaţie, moştenitorul
beneficiar poate deveni adjudecatar în calitate de titular al
patrimoniului propriu, asimilat unui terţ;
213

- Moştenitorul beneficiar, în calitate de titular al patrimoniului


propriu, poate dobândi drepturi şi obligaţii noi faţă de patrimoniul
succesoral;
- În raporturile contractate de de cujus cu terţii, moştenitorul
beneficiar nu va lua locul acestuia, aşa încât excepţiile personale
pe care terţii le puteau invoca contra lui de cujus vor fi
inopozabile faţă de moştenitorul beneficiar;
- Creditorii succesorali şi legatari urmează să fie plătiţi din preţul
bunurilor succesorale cu preferinţă faţă de creditorii personali ai
moştenitorului, care vor putea ridica pretenţii numai asupra
valorilor rămase după lichidarea pasivului moştenirii.

2) Răspunderea moştenitorului beneficiar


Moştenitorul beneficiar este obligat să plătească datoriile succesiunii
numai până la concurenţa valorii bunurilor din moştenire; această limitare
nu este numai valorică, dar vizează chiar bunurile în natură care fac parte
din patrimoniul succesoral, în sensul că numai bunurile succesorale pot fi
urmărite de creditorii succesiunii.
Moştenitorul beneficiar are facultatea de a se libera de sarcina
lichidării pasivului succesoral predând toate bunurile succesiunii
creditorilor şi legatarilor cu titlu particular. Ca urmare a abandonării
bunurilor succesorale el este descărcat de sarcina administrării
patrimoniului succesoral, dar păstrează calitatea de moştenitor şi de
proprietar al bunurilor succesorale.

5. Administrarea şi lichidarea patrimoniului succesoral

Dacă nu preferă abandonarea, moştenitorul beneficiar devine


administratorul şi lichidatorului patrimoniului succesoral.
Administrarea se face în interesul său, dar şi în interesul creditorilor
succesorali şi al legatarilor, faţă de care va răspunde – ca administrator –
dacă nu depune diligenţa pe care o depune în administrarea propriului
patrimoniu, asemănător unui mandatar sau depozitar gratuit. În aceste
cazuri el răspunde faţă de creditori şi legatari inclusiv cu bunurile sale
proprii.
Pentru a plăti datoriile şi sarcinile succesiunii bunurile succesorale
vor putea fi vândute doar prin licitaţie, în condiţiile legii, cu excepţia
mobilelor corporale supuse stricăciunii şi a celor a căror conservare ar
necesita cheltuieli prea mari. În caz contrar, vânzarea va fi valabilă dar va
214

putea fi atacată de creditori cu acţiunea pauliană, iar în cazul imobilelor,


sancţiunea este decăderea din beneficiul de inventar.
Valorile active din moştenire trebuie să fie folosite numai pentru
plata datoriilor şi sarcinilor succesiunii cu excepţia celor rezultând din
raportul sau reducţiunea donaţiilor. Valorile rămase după plata datoriilor şi
sarcinilor se cuvin moştenitorului.

6. Încetarea beneficiului de inventar


Beneficiul de inventar poate să înceteze cu efect retroactiv prin
renunţarea moştenitorului la beneficiul de inventar şi prin decăderea lui
din beneficiu, cu titlu de pedeapsă.

a) Încetarea prin renunţare


Renunţarea poate fi expresă sau tacită, rezultând din acte care
denotă intenţia vădită de a accepta confiziunea propriului patrimoniu cu
patrimoniul succesoral: săvârşirea de acte materiale sau încheierea de
acte de dispoziţie nepermiose în cadrul administrării patrimoniului
succesoral.

b) Încetarea prin decăderea din beneficiul de inventar


Aceasta intervine dacă:
- moştenitorul cu intenţie frauduloasă a ascuns sau a dat la o parte
bunuri succesorale;
- moştenitorul beneficiar a vândut imobile succesorale fără
respectarea formalităţilor prevăzute de lege (licitaţie publică cu
autorizarea justiţiei).

Subiectul nr.86

Transmiterea activului şi pasivului moştenirii.

1. Precizări privind obiectul transmisiunii


La decesul unei persoane fizice, patrimoniul ei se transmite asupra
moştenitorilor legali sau testamentari. Transmiterea are ca obiect, în
principiu, numai drepturile şi obligaţiile defunctului cu conţinut patrimonial,
cele personale nepatrimoniale fiind netransmisibile pe cale de moştenire.

2. Cuprinsul activului succesoral


Intră în alcătuirea patrimoniului succesoral, în principiu, numai
drepturile patrimoniale existente la dat deschiderii succesiunii. Drepturile
215

personale nepatrimoniale nu se transmit prin moştenire decât în mod


excepţional; ex: exercitarea dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii
de autor al operei literare etc.
Drepturile patrimoniale ele defunctului intră în alcătuirea activului
succesoral, indiferent de natura lor; ex: drepturi reale principale sau
accesorii, drepturi de creanţă sau drepturi patrimoniale rezultând din
creaţii intelectuale, acţiunile patrimoniale la care avea dreptul defunctul,
acţiuni care pot fi pornite sau continuate de moştenitori. De asemenea
intră în patrimoniul succesoral drepturi care, deşi nu fac parte din
patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii intră ulterior în
activul succesoral; ex: valori intrate prin reducţiunea liberalităţilor excesive
sau raportul donaţiilor, fructele naturale, civile şi industriale produse
ulterior deschiderii succesiunii sau echivalentul bănesc al folosinţei
exercitată de un moştenitor asupra unui bun din masa succesorală.
Nu intră în activul moştenirii acele drepturi care, deşi patrimoniale şi
existente la data deschiderii succesiunii, se sting la moartea titularului lor,
având caracter viager sau din alte cauze.

3. Transmisiunea activului succesoral


Transmisiunea poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu
particular.

a) Transmisiunea universală sau cu titlu universal


Transmisiunea universală are ca obiect patrimoniul succesoral;
titularii dreptului sunt: moştenitorii cu vocaţie universală – moştenitorii
legali şi legatarii universali.
Transmisiunea cu titlu universal are ca obiect o fracţiune din
universalitate; titularii dreptului sunt legatarii cu titlu universal.

b) Transmisiunea cu titlu particular


Are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate sau
determinabile, privite izolat. Este cazul legatului particular.
Dacă legatul are ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept
real asupra unor bunuri individual determinate ori drept de proprietate
intelectuală sau drept succesoral moştenit de testator, legatarul
dobândeşte dreptul direct de la defunct, în momentul deschiderii
succesiunii.
Dacă legatul are ca obiect bunuri de gen determinabile după diferite
criterii obligaţii de a face sau a nu face etc., legatarul dobândeşte un drept
de creanţă împotriva moştenitorului obligat la plata legatului.
216

Diviziunea de drept a activului succesoral între moştenitorii


universali sau cu titlu universal
În momentul deschiderii succesiunii creanţele defunctului se divid
prin efectul legii, între comoştenitori şi terţi, proporţional cu cota ce-i
revine fiecăruia din moştenire; dacă obiectul creanţei este indivizibil
fiecare moştenitor poate cere în totalitate executarea obligaţiei.
Drepturile reale se dobândesc în stare de indiviziune.

4. Cuprinsul pasivului succesoral


În alcătuirea pasivului succesoral intră datoriile şi sarcinile
moştenirii.

a) Datoriile succesorale
Sunt acele obligaţii patrimoniale ale defunctului care – indiferent de
izvorul lor – există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii,
inclusiv datoriile defunctului faţă de moştenitori.
Nu reperzintă datorii succesorale obligaţiile stinse prin moartea lui
de cujus sau care au fost contractate intuitu personae; efectele acestora
sunt însă opozabile moştenitorilor.

c) Sarcinile succesorale
Sunt acele obligaţii care, fără a fi existat în patrimoniul lui de cujus,
se nasc în persoana moştenitorului la deschiderea moştenirii sau ulterior,
independent de voinţa defunctului sau din voinţa lui:
- cheltuielile de înmormântare;
- cheltuielile pentru administrarea şi lichidarea moştenirii;
- plata legatelor cu titlu particular, atunci când legatul nu are ca
obiect un drept real asupra unui lucru individual determinat, deci
în acele situaţii care conferă legatarului calitatea de creditor al
unei creanţe.

5. Transmiterea pasivului succesoral

a) Transmisiunea universală şi cu titlu universal


Pasivul succesoral se suportă de către succesorii universali sau cu
titlu universal, deoarece ei dobândesc prin moştenire un patrimoniu sau o
fracţiune de patrimoniu care cuprinde atât drepturi cât şi obligaţii.

b) Transmiterea cu titlu particular


217

Legatarii particulari, în principiu, nu contribuie la plata pasivului


succesoral, cu excepţia următoarelor ipoteze şi limite:
a) dacă testatorul a prevăzut expres plata, totală sau parţială, de
către legatarul particular a unei datorii sau sarcini;
b) dacă legatul particular are ca obiect un grup particular de bunuri
cuprinzând nu numai drepturi dar şi obligaţii;
c) dacă legatul particular are ca obiect un imobil ipotecat; legatarul
nu este obligat la plată dar o poate face pentru a salva imobilul
de la urmărire, subrogându-se în locul creditorului plătit şi putând
recupera plata pe cale acţiunii în regres de la cei obligaţi să
suporte pasivul moştenirii;
d) dacă activul moştenirii nu acoperă pasivul, în mod indirect şi fără
a fi obligat, legatarul va suporta consecinţele existenţei pasivului;
e) în ipoteza legatarului cu titlu particular al uzufructului având ca
obiect universalitatea succesorală sau cotă parte din
universalitate

Diviziunea de drept a pasivului succesoral între moştenitorii


universali şi cu titlu universal, proporţional cu părţile ereditare
Moştenitorii universali şi cu titlu universal au obligaţia de a plăti
pasivul succesoral proporţional cu partea ereditară a fiecăruia. Această
regulă se aplică atât în cazul acceptării pure şi simple a moştenirii cât şi în
cazul acceptării sub beneficiu de inventar, felul acceptării determinând
numai limitele răspunderii.
Calitatea de moştenitori sezinari nu are nici o relevanţă sub aspectul
divizării pasivului succesoral, obligaţia de plată a pasivului nefiind o
consecinţă a sezinei ci a transmisiunii universale sau cu titlu universal.
În cazurile în care pentru divizare este necesară evaluarea legatului
şi a moştenirii, în mod provizoriu se admite divizarea pasivului în părţi
virile, adică după numărul succesorilor universali sau cu titlu universal,
creditorii putând acţiona în acest sens, urmând ca după stabilirea
definitivă a părţilor ereditare să se opereze regularizarea între moştenitori
a plăţilor făcute.
Bunurile gospodăriei casnice, moştenite în exclusivitate de soţul
supravieţuitor, nu intră în calculul pentru divizarea pasivului.

Excepţii de la regula diviziunii de drept a pasivului proporţional cu


părţile ereditare:
218

a) dacă obligaţia are ca obiect un bun individual determinat,


moştenitorul posesor va putea fi acţionat singur, cu drept de regres
împotriva comoştenitorilor;
b) dacă unul dintre moştenitori este însărcinat singur, prin titlu, cu
executarea obligaţiei;
c) dacă obligaţia este indivizibilă – indivizibilitate naturală sau
convenţională – oricare moştenitor poate fi urmărit pentru întreg cu
drept de regres;
d) dacă datoria este garantată cu ipotecă, moştenitorul care primeşte
imobilul ipotecat va fi obligat ipotecar pentru tot dar numai până la
concurenţa valorii imobilelor ce deţin; pentru rest obligaţia se divide
între moştenitori;
e) dreptul de gaj general al creditorilor rămâne indivizibil, cât timp
durează indiviziunea între moştenitori.

Contribuţia moştenitorilor la datoriile plătite. Acţiuni în


regres
Problema vizează raporturile dintre comoştenitori, în ipoteza în care
unul sau unii dintre ei a plătit din datoriile şi sarcinile moştenirii mai mult
decât partea sa. O asemenea plată poate fi făcută voluntar sau ca urmare
a obligaţiei juridice de a plăti peste partea sa din datorie.
În toate aceste cazuri, moştenitorul solvens care a plătit peste
partea sa are acţiune personală în regres împotriva comoştenitorilor care
nu au achitat părţile lor contributive; fie o acţiune din gestiunea de afaceri,
fie o acţiune rezultând din subrogaţia legală, fie acţiunea în garanţie a
împărţelii.
Acţiunea este în toate cazurile divizibilă şi prescriptibilă, în termenul
general de prescripţie, indiferent că cererea se valorifică într-o acţiune
separată sau în cadrul acţiunii de ieşire din indiviziune.

Limitele răspunderii succesorilor universali şi cu titlu


universal pentru pasivul succesoral
În această privinţă se face, în mod tradiţional, deosebirea între
moştenitorii regulaţi şi cei neregulaţi.
Moştenitorii regulaţi (rudele defunctului cu vocaţie succesorală şi
soţul supravieţuitor) răspund pentru plata pasivului moştenirii cu bunurile
moştenite dar şi cu patrimoniul propriu, dacă nu au oprit confuziunea
dintre cele două patrimonii.
Moştenitorii neregulaţi (legatari universali, cu titlu universal sau
statul) răspund pentru pasivul succesoral numai în limita bunurilor
moştenite, cu condiţia ca prin întocmirea unui inventar să poată dovedi
componenţa bunurilor din activul succesoral. Dacă legatarul a intrat în
219

posesiunea bunurilor fără inventar va răspunde pentru pasiv ca şi


moştenitorii regulaţi.
Această diferenţiere este nejustificată, în practică limitarea
răspunderii pentru pasiv în limita bunurilor moştenite se face prin
acceptarea sub beneficiu de inventar de către toţi succesorii universali sau
cu titlu universal.
Subiectul nr.87

Condiţiile dreptului de moştenire legală. Vocaţia succesorală


legală.

1. Noţiunea de moştenire legală


Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea moştenirii are
loc în temeiul legii la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de
lege.
Moştenirea legală intervine în cazurile în care defunctul nu a lăsat
testament, sau a lăsat testament dar acesta nu cuprinde legate, sau
cuprinde exherendări.
De asemenea moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară
dacă defunctul a dispus prin testament numai de o parte a moştenirii
lăsate sau, dispunând de întreg, există moştenitori rezervatari care
dobândesc rezerva întotdeauna în virtutea legii, deci ca moştenitori legali.

2. Enumerarea condiţiilor
Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul legii
trebuie să îndeplinească o condiţie pozitivă (vocaţie succesorală legală) şi
două condiţii negative (să nu fie nedemnă şi să nu fie dezmoştenită). În
prezenţa acestor condiţii transmiterea moştenirii operează în virtutea legii,
din momentul deschiderii moştenirii

3. Vocaţia succesorală legală

a) Vocaţia legală generală; principiul reciprocităţii


Sunt chemate la moştenire în temeiul legii şi deci au vocaţie
succesorală legală, persoanele care sunt în legătură de familie cu
defunctul, adică rudele defunctului – din căsătorie, din afara căsătoriei şi
(în anumite condiţii) din adopţie – şi alături de acestea, soţul supravieţuitor
al defunctului.
220

Legea a limitat – pe linie colaterală – vocaţia succesorală legală la


gradul al IV-lea inclusiv, în linie dreaptă ascendentă sau descendentă legea
nu prevede nici o limitare.
Nu înseamnă însă că rudele până la gradul IV care sunt chemate la
moştenire alături de soţul supravieţuitor, vor culege moştenirea lăsată de
defunct, vocaţia lor fiind generală, potenţială; vocaţia lor concretă de a
culege efectiv această moştenire este determinată prin devoluţiunea
succesorală legală, legea instituind o anumită ordine de chemare legală la
moştenire.
Conform principiului reciprocităţii vocaţiei legale generale la
moştenire, dacă o persoană are vocaţie succesorală legală generală la
moştenirea lăsată de o persoană atunci şi această din urmă persoană are
aceeaşi vocaţie în raport cu prima. Principiul reciprocităţii vocaţiei la
moştenire are şi un sens negativ: dacă o persoană nu are vocaţie la
moştenirea unei alte persoane, nici aceasta din urmă nu are vocaţie la
moştenirea primei.
Principiul reciprocităţii cunoaşte o singură excepţie: este cazul
constatării nulităţii căsătoriei sau a anulării ei prin hotărâre judecătorească
intervenită după decesul soţilor sau a unuia dintre ei, constatându-se că
unul dintre ei a fost de bună credinţă la încheierea căsătoriei declarată
nulă sau anulată (căsătorie putativă), doar soţul de bună credinţă va avea
vocaţie succesorală.

b) Vocaţia legală concretă (efectivă, utilă)


Pentru a se evita împărţirea averilor succesorale în foarte multe părţi
cu o valoare neînsemnată, în cadrul devoluţiunii legale a moştenirii,
legiuitorul a instituit o anumită ordine de chemare concretă al moştenire a
rudelor defunctului. Prin urmare pentru ca o persoană să fie chemată
efectiv la moştenire în temeiul legii, deci să aibă vocaţie succesorală
concretă, nu este suficient să facă parte din categoria moştenitorilor legali,
cu vocaţie generală, ci trebuie să fie îndeplinită şi o condiţie negativă, şi
anume să nu fie înlăturată de la moştenire de o altă persoană, cu vocaţiei
generală, dar chemată de lege în rang preferabil, deci care are vocaţie
concretă, utilă.
Pentru stabilirea ordinii de preferinţă legea foloseşte două criterii:
clasa de moştenitori şi gradul de rudenie, cu ajutorul cărora este stabilită
vocaţia concretă la moştenire a rudelor defunctului.
221

Subiectul nr.88

Nedemnitatea succesorală (noţiune, caractere, cazuri).

1. Noţiune
Nedemnitatea succesorală este decăderea de drept a moştenitorului
legal din dreptul de a culege o moştenire determinată, inclusiv rezerva la
care ar fi avut dreptul din această moştenire, deoarece s-a făcut vinovat
de o faptă gravă faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de memoria
acestuia.

2. Caractere juridice
Nedemnitatea succesorală, ca sancţiune civilă, se caracterizează
prin următoarele:
a) se aplică numai în cazul săvârşirii faptelor expres şi limitativ
prevăzute de lege şi numai în domeniul moştenirii legale;
b) operează de drept, de cujus neputând înlătura efectele ei prin
iertarea nedemnului pentru fapta sa, acesta însă putând să-l
gratifice pe nedemn;
c) fiind o sancţiune se aplică şi produce efecte doar în privinţa
autorului faptei;
d) domeniul de aplicare a sancţiunii nu poate fi extins la alte
moşteniri, nedemnul fiind înlăturat numai de la moştenirea
222

persoanei faţă de care a săvârşit faptele, în acest sens


nedemnitatea producând efecte relative;
e) sancţiunea nedemnităţii fiind prevăzută pentru faptele săvârşite
cu vinovăţie, moştenitorul trebuie să fi acţionat cu discernământ,
în lipsa discernământului neputându-se vorbi de vinovăţie; fiind
vorba de săvârşirea de fapte se vor aplica regulile privitoare la
discernământul necesar pentru angajarea răspunderii civile
delictuale, sau în cazul în care nedemnitatea implică o
condamnare penală, se vor aplica regulile de iresponsabilitate din
dreptul penal;

3. Cazuri de nedemnitate
Legea prevede 3 cazuri de nedemnitate: atentatul la viaţa celui care
lasă moştenirea; acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă
moştenirea şi nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel care lasă
moştenirea.

a) Atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea


Pentru ca un moştenitor să fie înlăturat de la moştenire datorită
acestui caz de nedemnitate, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
- moştenitorul să fi omorât sau să fi pus în executare hotărârea de
a omorî pe cel despre a cărui moştenire este vorba (omor sau
tentativă de omor). Infracţiunile trebuie săvârşite cu intenţie
directă sau indirectă.
- moştenitorul să fi fost condamnat penal în calitate de autor,
coautor, instigator sau complice pentru omor sau tentativă de
omor, iar hotărârea de condamnare să fi rămas definitivă.
Nedemnitatea nu va opera dacă:
- a fost achitat;
- a fost scos de sub urmărire penală;
- a decedat înainte de condamnare;
- fapta săvârşită a fost amnistiată (amnistie antecondamnatorie);
- sancţiunea penală s-a prescris.
Nedemnitatea operează de drept, fiind inutil ca instanţa civilă să
pronunţe nedemnitatea. Dacă totuşi aceasta este contestată, instanţa
civilă va fi chemată să constate că în penal condamnarea a intervenit
pentru fapta prevăzută de legea civilă şi că deci, în puterea legii,
moştenitorul este îndepărtat de la moştenire ca nedemn.
223

b) Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă


moştenirea
Intervine în cazul în care moştenitorul a făcut un denunţ, o plângere
sau o mărturisire capitală, calomnioasă împotriva celui care lasă
moştenirea. Caracterul calomnios al faptei trebuie să fie constatat printr-o
hotărâre penală definitivă de condamnare a moştenitorului.
Această cauză de nedemnitate a devenit inaplicabilă prin abolirea
pedepsei cu moartea.

c) Nedenunţarea omorului a cărui victimă a fost de cujus


Este nedemn moştenitorul care, având cunoştinţă de omorul celui
care lasă moştenirea, nu denunţă omorul (nu şi ucigaşul) organelor
competente, iar această nedenunţare nu este, potrivit legii, scuzabilă. În
acest caz, nu se cere o condamnare penală prealabilă.

Subiectul nr.89

Efectele nedemnităţii şi invocarea ei.

1. Principiul care guvernează materia


Nedemnitatea produce efecte de drept, în puterea legii moştenitorul
nedemn este decăzut din dreptul de a moşteni. Desfiinţarea titlului de
moştenitor al nedemnului se produce din momentul deschiderii moştenirii,
indiferent de momentul săvârşirii faptei care atrage nedemnitatea. În
consecinţă, hotărârea instanţei civile prin care se constată nedemnitatea
operează retroactiv, având caracter declarativ.

2. Efectele nedemnităţii faţă de nedemn


Titlul de moştenitor al nedemnului este desfiinţat de la dat
deschiderii moştenirii, aşa încât el nu va putea reclama partea de
moştenire ce i s-ar fi cuvenit şi nici măcar rezerva, înlăturarea nedemnului
224

profitând comoştenitorilor legali, moştenitorilor legali subsecvenţi sau


chiar legatarilor sau donatarilor.
Dacă înainte de constatarea nedemnităţii, nedemnul a intrat în
posesia bunurilor moştenirii va fi obligat să le restituie – împreună cu
productele – persoanelor îndreptăţite, în natură, iar dacă nu va fi posibil va
fi obligat să plătească despăgubiri. De asemenea va restitui fructele, în
natură sau echivalent.
Nedemnul are dreptul de a-şi recupera cheltuielile făcute cu plata
datoriilor moştenirii şi cheltuielile necesare şi utile făcute cu privire la
bunurile din moştenire, inclusiv cheltuielile făcute cu munca depusă pentru
perceperea fructelor.
Nedemnitatea produce efecte numai în privinţa drepturilor
succesorale, iar nu şi în privinţa altor drepturi ale nedemnului care nu-şi au
ca temei de dobândire moştenirea.

3. Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului

a) Efectele faţă de copiii nedemnului


Copiii nedemnului pot veni la moştenirea defunctului în nume
propriu, dar nu şi prin reprezentarea tatălui lor nedemn. Aceasta însemnă
că sancţiunea nedemnităţii produce efecte şi faţă de ei, deşi nu sunt cu
nimic vinovaţi de săvârşirea faptei de către părintele lor. De asemenea
nedemnitatea poate influenţa şi împărţeala moştenirii în cazul pluralităţii
de moştenitori nedemni.

b) Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului


care nu sunt copiii lui.
Dacă soluţia Codului civil în privinţa copiilor nedemnului este
nedreaptă, fiindcă sancţiunea nedemnităţii ar trebui să producă efecte
numai în privinţa autorului sau autorilor faptei, doctrina subliniază
injusteţea aplicării acestei sancţiuni şi în cazul nepoţilor sau strănepoţilor
nedemnului şi nu exclude posibilitatea ca descendenţii subsecvenţi ai
nedemnului (dacă sunt de bun-credinţă) să poată veni la moştenire prin
reprezentare, bineînţeles dacă nedemnul şi copilul său, reprezentaţi, nu
mai sunt în viaţă la data deschiderii succesiunii.

4. Efectele nedemnităţii faţă de terţi; teoria moştenitorului


aparent

Întrucât nedemnitatea desfiinţează titlul de moştenitor al


nedemnului cu efect retroactiv, de la dat deschiderii succesiunii, iar legea
nu prevede nici o derogare în privinţa actelor încheiate de nedemn cu
225

terţii, aceste acte vor fi desfiinţate şi ele cu efect retroactiv. Înseamnă că


nedemnitatea produce efecte şi faţă de terţi, soluţie ce se justifică în cazul
terţilor de rea-credinţă dar nu şi în cazul celor de bună-credinţă care au
crezut în valabilitatea titlului de moştenitor al nedemnului. De aceea
rigoarea desfiinţării actelor încheiate de nedemn trebuie să fie mult
atenuată prin aplicarea altor principii legale sau recunoscute de doctrină şi
aplicate în practica judecătorească. Astfel:
- actele de conservare şi de administrare a bunurilor moştenirii se
menţin, în măsura în care actul nu se dovedeşte dăunător iar
terţul nu a fost de rea credinţă;
- plata făcută cu bună credinţă de debitor moştenitorului nedemn
posesor al creanţei este valabilă;
- actele de dispoziţie a bunurilor mobile corporale se menţin, dacă
dobânditorul a fost de bună credinţă;
- în ceea ce priveşte actele de dispoziţie asupra imobilelor, terţul
de bună credinţă se va putea apăra prin invocarea uzucapiunii
de 10-20 de ani, apărare de multe ori insuficientă. De aceea în
practică şi doctrină se admite teoria moştenitorului aparent,
potrivit căreia actul încheiat cu moştenitorul nedemn se menţine
dacă este cu titlu particular şi cu titlu oneros, iar terţul a fost de
bună credinţă, el dovedind în plus că a existat o eroare comună şi
invincibilă asupra calităţii de moştenitor a nedemnului. În aceste
condiţii actul rămâne valabil şi opozabil adevăraţilor moştenitori.
Nedemnul va fi obligat la despăgubiri. Dacă actul va fi desfiinţat
cu efect retroactiv, nedemnul va putea fi acţionat de către terţ
pentru evicţiune. În cazul actelor încheiate de copiii nedemnului
ce vin la moştenire prin reprezentare, aceştia trebuie consideraţi
posesor de bună-credinţă şi obligat la restituiri ca atare.

5. Invocarea nedemnităţii succesorale


Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană
interesată care urmează să profite de înlăturarea de la moştenire a
nedemnului sau a copiilor săi (în cazul reprezentării), cum sunt:
comoştenitorii, legatarii, donatarii, sau pe calea acţiunii oblice de către
creditorii acestor persoane, precum şi de procuror sau de instanţa de
judecată din oficiu.
Nedemnitatea poate fi invocată şi de nedemn.
În toate cazurile nedemnitatea va fi invocată după deschiderea
moştenirii şi numai dacă nedemnul are vocaţie concretă.
Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp
acesta este în viaţă, iar dacă a decedat după preluarea bunurilor din
moştenire dar înainte de constatarea nedemnităţii, împotriva
226

moştenitorilor săi legali sau testamentari care stăpânesc aceste bunuri


(moştenitori prin retransmitere)
Moştenitorii nedemnului chiar de bună credinţă nu se pot apăra prin
invocarea teoriei moştenitorului aparent şi nici prin invocarea uzucapiunii
de 10-20 de ani. Numai legatarul cu titlu particular al nedemnului ar putea
invoca uzucapuinea de 10-20 de ani sau beneficuil art.1909 C.civ..
Dacă decesul nedemnului a avut loc înainte de deschiderea
moştenirii, nedemnitatea poate fi invocată împotriva copiilor nedemnului
pentru a-i împiedica să vină la moştenire prin reprezentare.

Subiectul nr.90

Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii.

1. Enumerarea principiilor
În temeiul legii sunt chemate la moştenire rudele defunctului şi
alături de ele soţul supravieţuitor, iar în lipsa acestora statul, pe baza a trei
227

principii: principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori


legali, principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din
aceeaşi clasă şi principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de
acelaşi grad chemate la moştenire.

2. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de


moştenitori legali
Printr-o clasă de moştenitori se înţelege o categorie de rude care, ca
atare, adică în mod colectiv, exclude o altă categorie sau este exclusă de
ea, chiar dacă rudele din categoria exclusă ar fi de grad mai apropiat cu
defunctul decât rudele din categoria chemată.
Codul civil stabileşte 4 clase de moştenitori:
- clasa I, clasa descendenţilor în linie directă: copii nepoţi,
strănepoţi ai defunctului, fără limită de grad;
- clasa a II-a a ascendenţilor privilegiaţi: (părinţi) şi colateralilor
privilegiaţi (fraţi, surori şi descendenţiilor până la gradul 4 de
rudenie, inclusiv);
- clasa a III-a, a ascendenţilor ordinari (bunici, străbunici, fără
limită de grad);
- clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchi, mătuşi, veri, fraţii
surorile bunicilor).
Rudele sunt chemate la moştenire în ordinea claselor, nefiind
posibilă venirea concomitentă la moştenire a rudelor din două clase de
moştenitori, cu excepţia exherendării prin testament a tuturor
moştenitorilor dintr-o clasă preferată, dacă aceştia erau rezervatari, caz în
care se vor întâlni la moştenire rude din două clase de moştenitori.
Soţul supravieţuitor nu este rudă cu defunctul dar vine la moştenire
în concurs cu orice clasă chemată la moştenire.

3. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din


aceeaşi clasă
Potrivit acestui principiu, înăuntrul aceleiaşi clase rudele mai
apropiate în grad înlătură de la moştenire rudele mai îndepărtate în grad;
ex: copiii înlătură de la moştenire pe nepoţi. Cu alte cuvinte vocaţia
concretă la moştenire în cadrul aceleiaşi clase depinde de apropierea
gradului de rudenie.
Excepţii:
- în cadrul clasei a II-a părinţii defunctului nu înlătură de la
moştenire pe fraţii sau surorile defunctului şi descendenţii lor;
- reprezentarea succesorală.
228

4. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi


grad chemate la moştenire
Potrivit acestui principiu, dacă rudele din clasa chemată la moştenire
sunt de acelaşi grad, ele împart moştenirea în părţi egale.
Excepţii:
- împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul venirii la moştenire a
rudelor de acelaşi grad prin reprezentare succesorală;
- dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi colaterali
privilegiaţi proveniţi din părinţi diferiţi, între ei şi dacă este cazul
între descendenţii lor, moştenirea nu se împarte în părţi egale,
legea prevăzând împărţirea pe linii, egalitatea păstrându-se
numai între fraţii pe aceeaşi linie, însă fratele bun al defunctului
beneficiază de cotă parte pe ambele linii.

Subiectul nr.91

Reprezentarea succesorală.
229

1. Noţiune şi utilitate
Reprezentarea succesorală este un benefici al legii în virtutea căruia
un moştenitor legal (sau mai mulţi) de un grad mai îndepărtat – numit
reprezentant – urcă în gradul, locul şi drepturile ascendentului său – numit
reprezentat – care este decedat la deschiderea moştenirii, pentru a culege
partea care I s-ar fi cuvenit acestuia din moştenire, dacă s-ar mai fi aflat în
viaţă.
Utilitatea reprezentării constă în faptul că, prin efectele pe care le
produce, înlătură unele consecinţe injuste ale principiului proximităţii
gradului de rudenie şi ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad.
Dreptul de moştenire nu poate depinde de hazard (predecesul sau
supravieţuirea unor rude), iar moartea prematură a părinţiilor nu trebuie
să dăuneze unora dintre copii şi nici să profite altora.

2. Domeniul de plicare
Reprezentarea succesorală este admisă în privinţa descendenţilor
copiilor defunctului şi în privinţa descendeţilor din fraţi şi surori.
Întrucât reprezentarea derogă de la principiile devoluţiunii legale a
moştenirii, dispoziţiile care o prevăd sunt de strictă interpretare.

3. Condiţii
Descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii din fraţi şi surori,
pot beneficia de reprezentare numai dacă sunt îndeplinite trei condiţii,
două în persoana celui reprezentat şi una în persoana reprezentantului

a) Cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii


moştenirii
Această cerinţă nu trebuie interpretată în sens de predeces, căci o
asemenea formulare ar atrage după sine imposibilitatea reprezentării
comorienţilor şi a persoanelor decedate în acelaşi timp.
Deoarece nu pot fi reprezentate decât persoanele moarte, o
persoană care este în viaţă nu poate fi reprezentată, chiar dacă ea nu
moşteneşte, renunţând la moştenire sau fiindcă este nedemn. Tot astfel o
persoană dispărută nu poate fi reperzentată, deoarece se socoteşte a fi în
viaţă cât timp nu intervine o hotărâre declarativă de moarte rămasă
definitivă.
Interdicţia reprezentării persoanelor în viaţă la data deschiderii
succesiunii mai are drept consecinţă că reprezentarea nu poate opera per
230

saltum sau omisso medio ci numai din grad în grad vacant, trecând prin
toate gradele intermediare.

b) Locul celui reprezentat să fie un loc util


Reprezentarea se admite numai în cazul în care cel reprezentat,
dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii, ar fi avut vocaţie
concretă la moştenire, adică ar fi putut moşteni. Deci, singurul motiv
pentru care nu poate moşteni este acela că nu mai este în viaţă.

c) Reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare


pentru a culege moştenirea lăsată de defunct
Aceste condiţii sunt:
a) să aibă capacitate succesorală, el neputând fi comorient sau
persoană decedată în acelaşi timp cu defunctul;
b) să aibă vocaţie succesorală generală proprie la moştenirea lăsată
de defunct, fiindcă o persoană care nu ar putea moşteni în nume
propriu nu poate culege moştenirea nici prin reprezentare.
Această vocaţie generală urmează să se transforme în vocaţie
concretă prin reprezentare. Adoptatul cu efecte restrânse şi
descendenţii săi nu pot veni la reprezentare şi nici în nume
propriu la moştenirea lăsată de rudele adoptatorului, ei
beneficiind de reprezentare în raport cu rudele din familia
firească;
c) să nu fie nedemn faţă de defunct, să nu fi renunţat la moştenirea
acestuia şi să nu fi fost exherendat de acesta. Deoarece nu este
în discuţie moştenirea reprezentatului, reprezentantul poate fi
nedemn faţă de acesta, poate să renunţe la moştenirea acestuia
şi poate fi exherendat de acesta, altfel spus, reprezentantul nu
trebuie să îndeplinească condiţiile pentru a-l moşteni pe
reprezentat.

4. Modul cum operează reprezentarea


Dacă condiţiile arătate sunt îndeplinite, reprezentarea este admisă
în toate cazurile, la infinit şi operează de drept şi imperativ.

a) Reprezentarea este admisă în toate cazurile.


În privinţa rudelor de grad egal reprezentarea se admite pentru ca
împărţirea moştenirii să se facă pe tulpini cu respectarea principiului
egalităţii între moştenitorii de gradul cel mai apropiat cu defunctul, iar nu
pe capete, în părţi egale în raport cu numărul descendenţilor care vin
efectiv la moştenire.
231

b) Reprezentarea este admisă la infinit (nemărginit)


Aceasta înseamnă că nu numai nepoţii, dar şi strănepoţii,
răstrănepoţii etc. pot veni la moştenire prin reprezentare, cu respectarea
condiţiilor pentru fiecare salt în grad. De aceea descendenţii din fraţi
beneficiază de reprezentare numai până la gradul IV rudele colaterale de
grad mai îndepărtat neavând vocaţie legală la moştenirea defunctului.

c) Reprezentarea operează de drept şi imperativ


Voinţa descendenţilor poate influenţa regulile reprezentării numai
prin renunţare la moştenire, dar nu şi cu acceptarea ei cu efecte parţiale
sau sub condiţie.
Regulile reprezentării succesorale nu pot fi modificate nici prin
voinţa defunctului, deoarece, în toate cazurile şi independent de problema
calificării drepturilor moştenitorilor gratificaţi, voinţa defunctului exprimată
prin testament va putea produce efecte numai cu respectarea drepturilor
moştenitorilor rezervatari.

5. Efecte
În toate cazurile în care reprezentarea este admisă partajul se face
pe tulpină, adică reprezentanţii unei persoane, indiferent de numărul lor
vor lua din moştenire partea ce s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat
dacă ar fi fost în viaţă la deschiderea moştenirii; ei nu pot pretinde mai
mult, dar nici să fie obligaţi să ia mai puţin.
Dacă se pune problema reprezentării a două sau mai multe
persoane decedate la data deschiderii moştenirii, reprezentanţii lor vor
împărţi moştenirea pe tulpini nu pe capete.
Dacă o tulpină produs mai multe ramuri, subdivizia se face iarăşi pe
tulpină în fiecare ramură, partea cuvenită descendenţilor din aceeaşi
ramură împărţindu-se între ei egal.
În toate cazurile moştenitorii care beneficiază de reprezentarea
legală, indiferent de gradul de rudenie faţă de defunct sunt moştenitori
legali.
Moştenitorii prin reprezentare dobândesc nu numai drepturi dar şi
obligaţii, în raport cu vocaţia succesorală a fiecăruia, răspunzând pentru
pasivul moştenirii în limita activului moştenirii – reprezentantul care a
acceptat-o sub beneficiu de inventar şi peste aceste limite – reprezentantul
care a acceptat-o pur şi simplu.
Fiecare reprezentant păstrează dreptul de opţiune succesorală
putând fiecare accepta pur şi simplu, sub beneficiu de inventar sau să
renunţe la moştenire.
232

Subiectul nr.92

Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi şi colateralii


privilegiaţi.

1. Noţiunea de ascendenţi privilegiaţi; precizări privind tatăl din


afara căsătoriei, părinţii fireşti în cazul adopţiei şi adoptatorul
Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii – tatăl şi mama – defunctului,
din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie.

a) Vocaţia succesorală a tatălui din afara căsătoriei


În prezent nimeni nu mai pune la îndoială vocaţia succesorală a
tatălui din afara căsătoriei, deoarece recunoaşterea acestei vocaţii este
reclamată de raporturile de rudenie statornicite între copil şi tatăl său prin
stabilirea filiaţiei, de principiul egalităţii între sexe şi de principiul
reciprocităţii vocaţiei succesorale legale, precum şi de art.106 Codul
familiei care prevede că părintele nu are nici un drept asupra bunurilor
copilului în afara dreptului de moştenire şi la întreţinere.
Dreptul la moştenire trebuie să fie un efect al stabilirii raporturilor de
filiaţie, iar nu cauza ei, aşa încât dacă se dovedeşte că recunoaşterea a
fost făcută în scopul exclusiv de a crea tatălui din afara căsătoriei vocaţie
succesorală la moştenirea copilului recunoscut, recunoaşterea este lovită
de nulitate.

b) Vocaţia succesorală a părinţilor fireşti în cazul adopţiei


În cazul adopţiei cu efecte depline, părinţii fireşti ai celui adoptat,
indiferent că sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, pierd orice vocaţie
succesorală la moştenirea lăsată de cel adoptat, fiindcă încetează
233

raporturile de rudenie dintre ei. Excepţie, când unul dintre soţi adoptă cu
efecte depline copilul firesc al celuilalt soţ.
În cazul adopţiei cu efecte restrânse vocaţia succesorala a ambilor
părinţi fireşti se menţine.

c) Vocaţia succesorală a adoptatorului


În cazul adopţiei cu efecte depline adoptatul devine rudă cu
adoptatorul şi rudele acestuia, ca şi un copil firesc, iar raporturile cu
părinţii încetează, adoptatorul are vocaţie succesorală la moştenirea
adoptatului.
În cazul adopţiei cu efecte restrânse doctrina arată că adoptatorul
are vocaţie succesorală la moştenirea adoptatului, căci înprivinţa
raporturilor de rudenie între el (nu şi rudele sale) şi adoptat mu există
deosebire între cele două feluri de adopţie, soluţie reclamată şi de
principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale.

2. Împărţirea moştenirii numai între ascendenţii privilegiaţi


Dacă la moştenire sunt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi ai
defunctului (neexistând colaterali privilegiaţi şi soţ supravieţuitor),
moştenirea se împarte întotdeauna în mod egal, în funcţie de numărul lor,
potrivit principiului egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi din acelaşi
grad chemate la moştenire.
În cazul adopţiei cu efecte restrânse adoptatorul sau adoptatorii vin
la moştenire alături de părinţii fireşti.

3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor


privilegiaţi
Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu,
nu şi prin reprezentare şi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor. În schimb,
ca şi descendenţii ei sunt moştenitori rezervatari şi sezinari.

4. Noţiunea de colaterali privilegiaţi


Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii
acestora până la gradul IV inclusiv (nepoţi şi strănepoţi de frate-soră)
Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora pot fi din
căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline.
În cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul şi descendenţii lui nu
au devenit rude cu rudele adoptatorului, prin urmare nici cu descendenţii
lui. În cazul în care adoptatorul a adoptat mai mulţi copii şi toate adopţiile
au fost cu efecte depline va opera principiul reciprocităţii vocaţiei
succesorale legale între fraţi şi surori. Dacă însă adopţiile au fost cu efecte
restrânse cei adoptaţi nu vor avea vocaţie succesorală în calitate de
234

colaterali privilegiaţi. Dacă unele adopţii au fost făcute cu efecte depline


iar altele cu efecte restrânse, adoptaţii cu efecte restrânse nedevenind
rude cu rudele adoptatorului (adoptaţii cu efecte depline), ei în mod
reciproc nu vor avea vocaţie succesorală legală, ei nefiind fraţi.

5. Împărţirea moştenirii numai între colateralii privilegiaţi; regula


generală; împărţirea pe linii

a) Regula generală
Moştenirea sau partea de moştenire ce se cuvine colateralilor
privilegiaţi se împarte, între fraţii şi surorile defunctului, în mod egal, adică
pe capete, potrivit principiului egalităţii între moştenitorii de grad egal. Tot
astfel se împarte moştenirea şi între descendenţii din fraţi şi surori dacă ei
vin la moştenire în nume propriu. În schimb, dacă descendenţii din fraţi şi
surori vin la moştenire prin reprezentare, chiar dacă sunt de grad egal,
împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini.

b) Împărţirea pe linii
Împărţirea pe linii este o modalitate specială de împărţire a
moştenirii care se aplică în acele cazuri în care, în calitate de colaterali
privilegiaţi, sunt chemaţi la moştenire fraţi şi surori ai defunctului care nu
sunt din aceeaşi părinţi. Din acest punct de vedere fraţii pot fi: fraţi buni
(primari), fraţi consagvini (fraţi după tată), fraţi uterini (fraţi după mamă).
Dacă la moştenire sunt chemaţi fraţi şi surori făcând parte din
aceeaşi categorie, de exemplu toţi sunt fraţi consagvini cu defunctul,
moştenirea se va împărţi potrivit regulii generale.
În schimb dacă la moştenire sunt chemaţi fraţi şi surori din categorii
deosebite (două sau trei categorii) atunci moştenirea sau partea din
moştenire ce se cuvine colateralilor privilegiaţi se împarte în două părţi
egale, corespunzătoare celor două linii: linia maternă şi linia paternă. Apoi
jumătatea paternă se împarte între fraţii defunctului pe linie paternă, iar
jumătatea maternă se împarte între fraţii defunctului pe linie maternă.
Fraţii buni, fiind fraţi cu defunctul pe ambele linii, vor lua cota parte
corespunzătoare din ambele jumătăţi (privilegiul dublei legături).
Împărţirea pe linii se aplică atunci când vin la moştenire ascendenţii
privilegiaţi în concurs cu colateralii privilegiaţi, când vin la moştenire doar
colateralii privilegiaţi sau când vin la moştenire şi descendenţii din fraţi sau
surori, indiferent că ei vin la moştenire prin reprezentare sau în nume
propriu.

6. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor


privilegiaţi
235

Fraţii şi surorile defunctului pot veni la moştenire numai în nume


propriu, în schimb descendenţii lor pot beneficia şi de reprezentarea
succesorală. Colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari, nici
sezinari şi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

7. Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi care vin în


concurs cu colateralii privilegiaţi
În acest caz partea ascendenţilor se stabileşte astfel: dacă există un
singur părinte, el va primi ¼ din moştenire – ¾ revenind colateralilor
privilegiaţi; dacă trăiesc ambii părinţi ei vor culege ½ din moştenire – ½
revenind colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul lor.
În cazul adopţiei cu efecte restrânse părinţii fireşti vin la moştenire
alături de adoptator, deci cota de ½-a parte cele revine părinţilor se va
împărţi, după caz, între câţi părinţi vin la moştenire.

Subiectul nr.93

Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu


oricare din clasele de moştenitori legali sau în lipsa rudelor din
cele 4 clase.

1. Câtimea dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor


Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori
legali, dar concurează cu orice clasă chemată la moştenire. Înseamnă că el
nici nu este înlăturat de la moştenire, dar nici nu înlătura de la moştenire
rudele defunctului, indiferent din ce clasă fac ele parte.
Legea 319/1944 acordă soţului supravieţuitor o cota parte din masa
succesorală a cărei mărime variază în funcţie de clasa sau subclasa de
moştenitori cu care vine în concurs (art.1):
a) în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I), indiferent de
numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la ¼ din moştenire;
236

b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor,


care vin la moştenire în concurs cu colateralii privilegiaţi,
indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/3
din moştenire;
c) dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs numai cu
ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi,
indiferent de numărul lor, el culege ½ din moştenire;
d) în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa III) sau cu colateralii
ordinari (clasa a IV-a), indiferent de numărul lor, soţul
supravieţuitor are dreptul la ¾ din moştenire;
e) în lipsa rudelor din cele patru clase, soţul supravieţuitor culege
întreaga masă succesorală.
Stabilirea cotei soţului supravieţuitor se face cu întâietate faţă de
stabilirea cotelor moştenitorilor cu care concurează.
Lipsa rudelor influenţează câtimea soţului supravieţuitor numai dacă
este totală, în cadrul clasei sau subclasei cu care vine la moştenire.

2. Ipoteza bigamiei sau poligamiei


În cazul existenţei a două sau mai multe persoane care pretind
drepturi succesorale în calitate de soţi supravieţuitori, moştenirea lăsată
de defunctul bigam sau poligam, sau cota-parte din această moştenire
prevăzută de lege în favoarea soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele
clase de nmoştenitori legali, se împarte în mod egal între soţul din
căsătoria valabilă şi soţul sau soţii inocenţi din căsătoria sau căsătoriile
nule, ei fiind deopotrivă de bună-credinţă.

3. Ipoteza în care soţul supravieţuitor concurează cu două clase


(subclase) de moştenitori legali
Această problemă se pune numai în caz de exherendare a unor
moştenitori legali, rezervatari. Soluţia problemei constă în stabilirea cotei
cuvenite soţului supravieţuitor (şi a rezervei lui dacă este cazul) în raport
cu moştenitorii din clasa mai apropiată cu care concurează. Ex: dacă
concurează cu descendentul exherendat şi cu moştenitorii din clasa a II-a,
cota legală a soţului supravieţuitor urmează să fie de ¼, restul moştenirii,
după scăderea şi a rezervei exherendatului va reveni moştenitorului sau
moştenitorilor din clasa a II-a.
La fel se va proceda şi dacă va concura cu subclasele de moştenitori
făcându-se aplicarea, după caz, a art.1, lit. b şi c, din Legea 319/1944.
237

4. Imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale


şi micşorarea,în mod corespunzător, a părţilor cuvenite tuturor
celorlalţi moştenitori.
Cota parte din moştenire, recunoscută soţului supravieţuitor,
modifică (micşorează) implicit şi inevitabil părţile cuvenite rudelor
defunctului cu care vine în concurs.
Astfel în prezenţa soţului supravieţuitor, celelalte clase de
moştenitori legali cu care acesta vine în concursa la moştenire, împart
între ei, în părţi egale sau pe tulpini, nu moştenirea întreagă ci doar cota
rămasă din moştenire după defalcarea cotei cuvenite soţului
supravieţuitor. Deci, partea soţului supravieţuitor, prevăzută de legea
319/1944 se impută asupra masei succesorale, micşorând părţile ce se
cuvin celorlalţi moştenitori cu care concurează, fără a se admite vreo
excepţie.

5. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire al soţului


supravieţuitor
Soţul supravieţuitor poate veni la moştenire numai în nume propriu
(nu poate reprezenta şi nu poate fi reprezentat) şi nu este moştenitor
sezinar, în schimb este moştenitor rezervatar, iar dacă vine în concurs cu
descendenţii defunctului este obligat şi la raportul donaţiilor primite de la
soţul decedat.

Subiectul nr.94

Dreptul la moştenire special al soţului supravieţuitor asupra


mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi asupra
darurilor de nuntă.

1. Sediul materiei
Potrivit art.5 din Legea nr.319/1944, soţul supravieţuitor, dacă vine
la moştenire în concurs cu moştenitorii din clasele II-IV – va moşteni, în
238

afară de partea sa succeosorală, mobilele şi obiectele aparţinând


gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă.

2. Mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice

a) Condiţii speciale
Pentru ca soţul supravieţuitor să nu fie privat de unele bunuri pe
care le-a folosit împreună cu soţul decedat, modificându-I-se condiţiile sale
de viaţă, legea recunoaşte în afară de parte sa succesorală din celelalte
bunuri care I se cuvine în concurs cu diferitele clase de moştenitori legali,
un drept special de moştenire privind mobilele şi obiectele aparţinând
gospodăriei casnice, dacă sunt respectate următoarele condiţii:

1) Soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu


descendenţii defunctului
Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire fie şi cu un singur
descendent al defunctului aceste bunuri se include în masa succesorală şi
se împart ca şi celelalte bunuri ale moştenirii, conform legii.
În schimb dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu clasele II – IV
de moştenitori legali, aceste bunuri vor fi culese de el peste cota sa
succesorală din celelalte bunuri.

2) Soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste


bunuri prin donaţii sau legate
Legiuitorul a avut în vedere prin conferirea acestui drept special de
moştenire, nu totalitatea bunurilor gospodăriei casnice ci numai partea
soţului decedat din astfel de bunuri comune ale soţilor, precum şi bunurile
proprii ale defunctului din această categorie. Bunurile proprii ale soţului
supravieţuitor precum şi partea sa din bunurile comune având ca obiect
asemenea bunuri îi aparţin cu titlu de proprietate şi nu fac parte din masa
succesorală.
Este însă posibil ca defunctul să fi dispus prin donaţii sau legate de
partea sa din aceste bunuri, ipoteză în care ele nu mai pot fi dobândite în
exclusivitate de soţul supravieţuitor. Actele liberale ale defunctului sunt
valabile, soţul supravieţuitor nefiind rezervatar în privinţa acestor bunuri,
cu condiţia însă a nu fi încălcată rezerva legală a soţului supravieţuitor.
Soţul supravieţuitor va fi lipsit de acest drept special la moştenire
numai dacă defunctul a dispus prin liberalităţi de toată partea sa din
aceste bunuri. Dacă a dispus numai de o parte din ele, soţul supravieţuitor
va culege restul bunurilor din această categorie.
239

Dreptul special de moştenire nu se pierde dacă soţul supravieţuitor a


dat la o parte sau a ascuns unele bunuri ale gospodăriei casnice.
În cazul căsătoriei putative din cauză de bigamie, stabilirea
drepturilor soţilor supravieţuitori asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând
gospodăriei casnice urmează a se face în funcţie de afectaţiunea lor
concretă folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice.

b) Noţiunea de mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice;


bunuri care nu intră în această categorie.
Prin mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice se înţeleg
bunurile care serveau la mobilarea locuinţei soţilor (mobilierul, televizorul,
aparatul radio etc.) şi obiectele care prin natura lor sunt destinate a servi
în cadrul gospodăriei casnice (obiectele de menaj, maşina de gătit şi de
spălat rufe, frigiderul etc.) şi care au fost afectate, în concret, folosinţei
comune a soţilor, chiar dacă nu satisfac o necesitate ci numai o
comoditate sau o plăcere comună a soţilor.
Nu intră în categoria mobilelor şi obiectelor gospodăriei casnice;
a) bunuri care, potrivit cu natura lor, nu pot şi nu au fost folosite în
cadrul gospodăriei casnice propriu zise: automobilul, motocicleta,
pianul etc., bunurile necesare exercitării profesiei sau meseriei
soţului, obiecte care prin valoarea lor deosebită depăşesc
înţelesul obişnuit al noţiunii de bunuri casnice;
b) bunurile care nu au fost afectate folosinţei comune în cadrul
gospodăriei casnice;
c) bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti, textul legii vizând
obiectele gospodăriei casnice iar nu bunurile gospodăreşti în
general, iar includerea acestor bunuri în rândul celor vizate de
art.5 din Legea 319/1944 ar fi excesivă şi inechitabilă.

c) Natura juridică a dreptului special la moştenire a soţului


supravieţuitor
S-a considerat multă vreme că soţul supravieţuitor culege bunurile
prevăzute de art.5 din Legea 319/1944 în virtutea unui legat (cu titlu
particular) prezumat. Aşa încât fiind un legat prevăzut de lege este supus
regimului liberalităţilor testamentare.
Începând cu anul 1968 practica a adopta o altă concepţie potrivit
căreia dreptul special la moştenire a soţului supravieţuitor este tot un
drept de moştenire legală, dar afectat scopului prevăzut de lege, adică
având o destinaţie specială. Această ultimă concepţie este susţinută şi de
240

doctrină care afirmă ca ea este cea mai justă şi mai corespunzătoare


nevoilor practice.

3. Darurile de nuntă
Art.5 din Legea 319/1944 menţionează alături de mobilele şi
obiectele aparţinând gospodăriei casnice şi darurile de nuntă, fără a stabili
reguli speciale derogatorii, pentru acestea din urmă. Rezultă că regimul
juridic al bunurilor gospodăriei casnice se aplică şi în privinţa darurilor de
nuntă.

Deosebiri
Prin daruri de nuntă se înţeleg, în principiu, darurile manuale făcute
soţilor la celebrarea căsătoriei, indiferent dacă aceste daruri au fost făcute
în comun soţilor sau numai unuia dintre ei, inclusiv darul făcut de unul
dintre ei celuilalt şi indiferent dacă aceste bunuri au fost sau nu afectate
gospodăriei comune.
În afară de noţiunea însăşi a darurilor de nuntă, în literatura de
specialitate se mai fac două precizări de amănunt pentru darurile de
nuntă:
a) darurile făcute numai defunctului se contopesc în patrimoniul lui
şi fac obiectul moştenirii de drept comun, împreună cu celelalte
bunuri ale sale;
b) darurile de nuntă făcute soţului predecedat de către soţul
supravieţuitor se dobândesc de către acesta din urmă în baza
art.5 din Legea 319/1944.
241

Subiectul nr.95

Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor.

1. Noţiune
În timpul convieţuirii soţul care locuieşte în locuinţa proprietatea
exclusivă a celuilalt se bucură de un drept de folosinţă asupra acesteia.
Prin asimilare, art.4 din Legea 319/1944 a prevăzut că soţul supravieţuitor
are în momentul deschiderii moştenirii, în afară de celelalte drepturi
succesorale, un drept de abitaţie asupra casei de locuit (dacă aceasta face
parte din moştenire şi el nu are o altă locuinţă proprie).
De menţionat că dreptul soţului supravieţuitor operează indiferent
de moştenitorii cu care acesta mai vine în concurs la moştenire.

2. Condiţii
Soţul supravieţuitor are drept de abitaţie dacă sunt întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
- să fi locuit la data deschiderii moştenirii în casa (apartamentul)
care formează obiectul dreptului de abitaţie;
- să nu aibă altă locuinţă proprie;
- să nu devină prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei;
astfel, în cazul în care soţul supravieţuitor este unicul moştenitor
al defunctului, în calitate de proprietar nu poate avea în plus şi un
dezmembrământ al aceluiaşi drept de proprietate;
- locuinţa asupra căreia se constituie dreptul de abitaţie să facă
parte din masa succesorală, adică să fi aparţinut soţului decedat,
exclusiv sau comună cu alte persoane; dacă soţul supravieţuitor
moşteneşte locuinţa împreună cu alţii (comoştenitori) dreptul de
abitaţie îi va permite să o folosească potrivit necesităţilor şi nu în
raport cu cota parte dobândită prin moştenire;
- defunctul nu a dispus altfel; astfel dreptul de abitaţie poate fi
înlăturat de defunct fiindcă soţul supravieţuitor nu este
rezervatar asupra acestuia (decât în raport cu drepturile
prevăzute de art.1 din Legea 319/1944).

3. Caractere juridice
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor se caracterizează prin:
- este un drept real ce are ca obiect o casă de locuit;
242

- este un drept temporar care durează până la ieşirea din


indiviziune sau până la recăsătorirea soţului supravieţuitor, dar
cel puţin un an de la deschiderea moştenirii;
- este un drept strict personal, inalienabil şi insesizabil,
neputând fi cedat sau grevat în favoarea altei persoane;
Moştenitorii au dreptul de a cere restrângerea dreptului de
abitaţie şi de asemenea ei au dreptul să procure soţului
supravieţuitor locuinţă în altă parte, în caz de neînţelegere dintre
ei hotărând instanţa;
- este cu titlu gratuit, în sensul că pe timpul cât se bucură de
acest drept soţul supravieţuitor nu este obligat să plătească
chirie moştenitorului care este proprietarul locuinţei.
243

Subiectul nr.96

Definiţia, caracterele juridice şi cuprinsul testamentului.

1. Definiţia testamentului
Testamentul este un act revocabil, prin care testatorul dispune,
pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau în parte din avutul său
(art. 802 C.civ.).

2. Caractere juridice
Testamentul este un act juridic, unilateral, solemn, esenţialmente
personal şi revocabil.

a) Testamentul este un act juridic


Este un act juridic deoarece cuprinde manifestarea de voinţă a
testatorului cu intenţia de a produce efecte juridice şi ca atare pentru a fi
valabil trebuie să îndeplinească condiţiile de fond prevăzute de lege pentru
orice act juridic şi cele specifice liberalităţilor.

b) Testamentul este un act juridic unilateral


Voinţa testatorului este producătoare de efecte, indiferent de
atitudinea legatarului şi înainte de acceptarea de către el a legatului:
legatul se dobândeşte din momentul deschiderii succesiunii prin actul
unilateral al testatorului, dacă legatarul nu renunţă la legat.

c) Testamentul este esenţialmente personal


El nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviinţarea
ocrotitorului legal. Dacă testatorul are capacitatea de a testa el o va face
personal, iar dacă nu are această capacitate nu o poate face prin
reprezentare sau cu încuviinţarea altor persoane. Din caracterul personal
(şi revocabil, unilateral) al testamentului reiese şi caracterul lui individual,
în sensul necesităţii ca acesta să reprezinte voinţa unei singure persoane,
legea interzicând ca mai multe persoane să testeze prin acelaşi act.

d) Testamentul este un act juridic solemn


244

Testamentul trebuie încheiat într-una din formele stabilite de lege,


sub sancţiunea nulităţii absolute.

e) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte


Dacă legea nu prevede altfel, efectele dispoziţiilor testamentare se
produc numai la moartea testatorului. Prin urmare condiţiile de valabilitate
a testamentului se apreciază raportat la momentul întocmirii sale, în
schimb efectele care le produc dispoziţiile sale, raportat la momentul
morţii testatorului.

f) Testamentul este un act esenţialmente revocabil


Până în ultima clipă a vieţii testatorul poate revoca sau modifica
unilateral dispoziţiile sale testamentare. El are un drept absolut, deci
nesusceptibil de abuz de a revoca dispoziţiile testamentare şi sub nici o
formă nu poate renunţa valabil la acest drept. Renunţarea ar constitui un
pact asupra unei succesiuni viitoare, prohibit de lege.

3. Cuprinsul testamentului

Legate şi alte manifestări de voinţă


Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, care sunt
dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral (legate universale sau cu
titlu universal) sau la bunurile ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu
titlu particular).
Alături de legate testamentul poate cuprinde şi alte manifestări de
voinţă ale defunctului, cum ar fi:
- exherendări (dezmoşteniri);
- numirea de executor testamentar;
- sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali;
- revocarea, parţială sau totală, a unui testament anterior ori
retractarea revocării anterioare;
- partajul de ascendent;
- recunoaşterea filiaţiei;
- alte dispoziţii de ultimă voinţă: privitoare la funeralii şi îngropare,
recunoaşterea unei datorii etc.

Consecinţele teoriei actelor juridice de sine stătătoare,


îmbrăcate în forma testamentară
Având în vedere faptul că testamentul pe lângă legate poate
cuprinde şi dispoziţii de altă natură ce nu vizează transmiterea
patrimoniului succesoral, s-a ajuns la concluzia potrivit căreia dacă un
245

testament conţine în acelaşi timp legate şi dispoziţii de natură diferită, ne


aflăm în faţa a două sau mai multe acte juridice deosebite, întrunite sub
forma unui testament. De aici următoarele consecinţe:
- validitatea dispoziţiilor testamentare trebuie analizată separat,
pentru fiecare în parte, deoarece este posibil ca un act să fie nul,
fără să atragă nulitatea celorlalte;
- revocarea unor dispoziţii testamentare printr-un testament
ulterior, poate produce efecte chiar dacă celelalte dispoziţii ale
testamentului revocator ar fi ineficace, dacă dispoziţia
revocatorie este valabilă şi testamentul care o conţine nu este
nul în întregime;
- forma testamentară fiind comună, viciile de formă se răsfrâng
asupra tuturor dispoziţiilor a căror validitate este condiţionată de
validitatea testamentului;
- recunoaşterea unui copil printr-un testament se distinge de
celelalte dispoziţii deoarece este un act irevocabil şi produce
efecte imediat. Validitatea actului de recunoaştere nu depinde de
validitatea testamentului dacă condiţiile speciale prevăzute de
lege pentru recunoaştere sunt îndeplinite; ex: recunoaşterea
făcută printr-un testament autentic conjunctiv, nul de drept, este
valabilă deoarece s-a făcut prin act autentic.

Interpretarea conţinutului testamentului


Dacă testamentul nu exprimă suficient de clar voinţa testatorului ,
instanţa este chemată să interpreteze conţinutul acestuia.
Legea nu stabileşte reguli de interpretare decât referitor la legatul
care are ca obiect un lucru de gen nedeterminat calitativ şi care trebuie să
fie prestat de calitate mijlocie. Aşa fiind se admite că sunt aplicabile, în
mod corespunzător şi în această materie regulile care guvernează
interpretarea contractelor.
Aspecte care trebuie avute în vedere în mod special în materia
interpretării testamentelor:
- interpretarea testamentelor trebuie să se facă după intenţia,
voinţa reală a testatorului nu după sensul literal al termenilor;
- intenţia testatorului se va căuta în principal în însuşi conţinutul
testamentului şi numai în mod accesoriu în acte şi împrejurări
exterioare;
- în caz de îndoială, clauza se interpretează în favoarea
moştenitorilor legali iar nu a legatarilor;
- clauzele testamentare se interpretează unele prin altele, dându-
se fiecăreia înţelesul care rezultă din actul întreg.
246

Subiectul nr.97

Incapacităţile de a dispune şi de a primi prin testament.

1. Incapacităţi de a dispune prin testament

a) Minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani


Incapacitatea acestuia este totală. Dispoziţia testamentară fiind
esenţialmente personală, acesta nu poate dispune nici prin reprezentant şi
nici cu încuviinţarea ocrotitorilor legali, chiar dacă a împlinit vârsta de 14
ani.

b) Persoana pusă sub interdicţie judecătorească


Aceste persoane au statutul juridic al minorului sub 14 ani, deci nu
poate dispune prin testament în nici o condiţie, incapacitatea lui fiind
totală şi permanentă.

c) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani


Acesta poate dispune prin testament, dar numai de jumătate din ce
ar putea dispune, dacă ar fio persoană majoră, având deci o capacitate
parţială de a testa, el poate dispune de o jumătate din averea sa, dacă nu
are moştenitori rezervatari şi de o jumătate din cotitatea disponibilă dacă
are moştenitori rezervatari.

d) Minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament în


favoarea tutorelui său. Această interdicţie subzistă şi după ajungerea la
247

majorat, până în ziua în care autoritatea tutelară a dat descărcare pentru


gestiunea tutorelui.

e) În cazurile de incapacitate naturală a testatorului


Există cazuri de incapacitate naturală atunci când persoana deplin
capabilă sau cu capacitate parţială de a dispune prin testament, potrivit
legii, în fapt este lipsită temporar de discernământul necesar pentru a
dispune prin testament.
Lipsa discernământului (din cauza alienaţiei, debilităţii mintale, sau
datorită unor cauze vremelnice ca starea de boală, hipnoză,
somnambulism, beţie alcoolică, folosirea de stupefiante etc.) trebuie să fie
dovedită în mod neechivoc prin probe concludente, deoarece ea determină
o incapacitate naturală ce nu rezultă din lege.

f) Nu este incapabil de a testa comerciantul aflat în stare de


faliment (reorganizare şi lichidare judiciară), însă în caz de moarte a
acestuia legatele vor putea fi executate numai după ce creditorii vor fi
plătiţi.

Momentul în raport cu care se apreciază capacitatea de a dispune


Testatorul trebuie să aibă capacitatea de a testa în momentul în
care îşi manifestă voinţa, deci la data întocmirii actului, modificările
ulterioare ale statutului său juridic sau a sănătăţii sale mintale fiind fără
relevanţă. În consecinţă testamentul incapabilului nu ar putea fi
recunoscut chiar dacă ulterior a devenit o persoană capabilă.

Sancţiunea incapacităţii legale sau naturale de a dispune prin


testament
Sancţiunea incapacităţii legale sau naturale de a dispune prin
testament este nulitatea relativă a testamentului, potrivit dreptului
comun. Incapacitatea parţială a minorului între 16-18 ani se sancţionează
cu nulitatea parţială a efectelor testamentului, până la limita prevăzută de
lege (1/2 din patrimoniul succesoral sau din cotitatea disponibilă).

2. Incapacităţi de a primi prin testament

a) Medicii, farmaciştii şi preoţii


Medicii şi farmaciştii inclusiv persoanele care practică ilegal
medicina (persoanele care cu depăşirea abilităţii legale, acordă tratament
medical) care l-au tratat pe testator în boala din care moare nu pot primi
248

liberalitatea testamentară ce a fost făcută în favoarea lor în cursul acestei


boli.
Această dispoziţie se aplică şi preoţilor care au asistat religios pe
testator în cursul ultimei boli.
Sunt valabile, însă, legatele cu titlu particular, cu caracter
remuneratoriu, iar dacă legatarul este rudă cu testatorul până la gradul IV
inclusiv sunt valabile şi legatele universale.

b) Ofiţerii de marină
Testamentul făcut pe mare nu va putea cuprinde nici o dispoziţie în
favoarea ofiţerilor de marină dacă nu sunt rude cu testatorul. Prohibiţia se
întemeiază pe o prezumţie legală absolută de abuz de influenţă.

c) Cetăţenii străini şi apatrizii


Aceştia nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor,
indiferent dacă au domiciliul în ţară sau în străinătate, nu au capacitatea
de aprimi terenuri prin nici un fel de dispoziţie testamentară.

Momentul în raport cu care se apreciază incapacitatea de a primi


prin testament
Capacitatea de a primi prin testament se apreciază în funcţie de
data când acesta produce efecte, adică data deschiderii succesiunii. La
aprecierea calităţii de medic curant, farmacist, preot sau ofiţer de marină,
se are în vedere situaţia existentă la data redactării testamentului.

Sancţiunea
Sancţiunea incapacităţii de a primi este, potrivit dreptului comun,
nulitatea relativă a testamentului.
În cazul în care incapacitatea este dictată de interese de ordine
publică sancţiunea este nulitatea absolută a dispoziţie testamentare; ex:
incapacitatea datorată calităţii de cetăţean străin. Se consideră că
nulitatea absolută este şi sancţiunea în cazul dispoziţiilor testamentare
făcute în favoarea medicilor, a farmaciştilor şi preoţilor.
Dispoziţia testamentară va fi nulă, respectiv anulabilă, chiar dacă
testatorul – pentru a ocoli dispoziţiile privind incapacităţile de a primi prin
testament – a recurs la interpunere de persoane, căci dispoziţia
testamentară care sincer stipulată ar fi nulă, rămâne nulă şi dacă a fost
simulată.
249

Subiectul nr.98

Condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului.

1. Formele testamentare; ordinare; extraordinare.


Legea prevede ad solemnitatea, sub sancţiunea nulităţii absolute,
anumite forme testamentare pe care trebuie să le îmbrace voinţa
testatorului pentru a putea produce efecte juridice.
Formele testamentare prevăzute de lege sunt fie forme ordinare:
testament olograf, autentic şi secret), între care testatorul poate alege
liber, fie forme extraordinare, numite testamente privilegiate, care pot fi
încheiate în împrejurări excepţionale, când testatorul nu are posibilitatea
alegerii între formele testamentare ordinare, fie alte forme de testamente,
special prevăzute de lege.

2. Enumerarea condiţiilor generale de formă


250

Reglementând o varietate relativ mare de forme testamentare legea


consacră două condiţii de formă, care sunt generale, comune tuturor
testamentelor: forma scrisă şi forma actului separat.

3. Forma scrisă
Indiferent de forma testamentului şi chiar dacă testatorul s-ar găsi în
împrejurări excepţionale, în toate cazurile testamentul trebuie să fie
îmbrăcat în forma scrisă. Forma scrisă este condiţie a valabilităţii
testamentului.
Întregul conţinut al testamentului trebuie să fie îmbrăcat în formă
testamentară, valabil întocmită, nefiind permis actul per relationem.
Numai pentru descoperirea adevăratului înţeles al unei dispoziţii cuprinse
în testamentul valabil încheiat se pot folosi dovezi extrinseci, iar nu pentru
a constata dispoziţii necuprinse în testament.
În cazul în care testamentul întocmit în forma legală nu poate fi
prezentat de către cel interesat deoarece a fost distrus pierdut sau dosit,
se admite folosirea oricăror mijloace de probă pentru dovedirea cuprinsului
înscrisului ce nu poate fi prezentat, deci trebuie dovedit:
- că testamentul a existat, fiind legal întocmit; dacă imposibilitatea
prezentări se datorează pârâtului se prezumă relativ existenţa
testamentului;
- dispariţia sau distrugerea testamentului;
- conţinutul pretins al testamentului.

4. Forma actului separat. Interzicerea testamentului conjunctiv


Legea nu permite ca două sau mai multe persoane să testeze prin
acelaşi act, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei a treia
persoane. Asemenea testamente numite conjunctive, sunt interzise pentru
că pluralitatea de părţi ar conferi testamentului caracter contractual şi deci
irevocabil prin voinţa unilaterală.
Testamentul nu va fi conjunctiv dacă două sau mai multe persoane
testează pe aceeaşi coală de hârtie, dacă actele de dispoziţie sunt
distincte, valabile în sine şi semnate separat.
Dacă testamentele sunt separate vor fi valabile chiar dacă conţin
dispoziţii reciproce şi interdependente, inclusiv clauza că revocarea unui
testament atrage ţi revocarea celuilalt.
251

5. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă: regula, limitări şi


derogări.
Nerespectarea condiţiilor generale ca şi nerespectarea condiţiilor
speciale de formă prevăzute pentru diferite feluri de testamente se
sancţionează cu nulitatea absolută, constatarea nulităţii putând fi invocată
de orice persoană interesată şi oricând.

Limitări ale efectelor nulităţii absolute şi derogări

a) acoperirea, după moartea testatorului, a nulităţii pentru vicii de


formă prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a
actului de către moştenitorii legali sau alţi reprezentanţi ai
testatorului, dacă ratificarea, confirmarea sau executarea sunt
făcute în cunoştinţă de cauză;
b) sancţiunea nulităţii nu vizează acele dispoziţii testamentare care
potrivit legii pot fi făcute şi în altă formă decât cea testamentară;
c) testamentul autentic sau mistic şi testamentele privilegiate, nule
pentru vicii de formă, sunt valabile ca testamente olografe, dacă
îndeplinesc condiţiile de formă prevăzute de lege pentru acesta
(scris, datat şi semnat de mâna testatorului);
d) dacă testamentul s-a făcut sub incidenţa altor legi ori în
străinătate sau de către străini, regulile de formă se apreciază
diferit, aplicându-se sub aspectul formei regula tempus regit
actum, în plan spaţial aplicându-se principiul locus regit actum;
e) interzicerea testamentului conjunctiv nu este o reglementare de
ordine publică.

Subiectul nr.99

Testamentul autentic.

1. Noţiune şi reglementare
Testamentul făcut pe teritoriul ţării este autentic dacă, prin
încheiere, a fost învestit, în condiţiile prevăzute de lege pentru
autentificarea înscrisurilor, cu formă autentică de către notarul public
(art.860 C.civ şi art.65 din Legea 36/1995).
252

2. Avantaje şi inconveniente
Testamentul autentic prezintă avantajele:
- în această formă pot testa şi persoanele care nu pot să scrie sau
să citească sau persoanele care din cauza boli sau alte cauze nu
pot semna;
- contestarea testamentului autentic este mai anevoioasă, actul
autentificat are autoritate publică, iar conţinutul actului este
verificat de notar pentru a nu cuprinde clauze contrare legii sau
bunelor moravuri ori clauze neclare de natură a genera procese
inutile;
- testamentul se bucură de forţa probantă a actelor autentice,
sarcina dovezii revenind celui care-l contestă;
- un exemplar original se păstrează în arhiva biroului notarial,
astfel încât nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele
interesate;
- dacă testamentul dispare se poate obţine cu uşurinţă un duplicat.
Testamentul autentic prezintă următoarele dezavantaje:
- presupune anumite cheltuieli şi pierdere de timp pentru
îndeplinirea formalităţilor de autentificare;
- nu asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă (inconvenient
existent doar teoretic).

3. Autentificarea testamentelor
Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul ţării este de
competenţa exclusivă a notarilor publici.
Teritorial competenţa de autentificare a testamentelor este
generală.
Testamentul care urmează a fi autentificat poate să fie redactat,
după indicaţiile şi voinţa testatorului, de către notarul public sau de
testator sau, la cererea testatorului, chiar de un terţ.
Autorul nu poate fi reprezentat la autentificare, el trebuind să fie
prezent fie la sediul biroului notarial, fie la domiciliul sau reşedinţa sa, sau
în alt loc (spital, penitenciar etc.).
Testamentul va fi întocmit în limba română, sau la cererea justificată
a testatorului notarul public poate autentifica testamentul întocmit într-o
altă limbă pe care o cunoaşte sau după ce aluat cunoştinţă de cuprinsul lui
prin interpret.
Autentificarea se constată prin încheierea de autentificare care va
cuprinde toate elementele prevăzute de lege.
253

Dacă condiţiile de autentificare nu sunt îndeplinite şi testatorul


stăruie în cerere, notarul public dă, în termen de 5 zile de la data
înregistrării cererii, o încheiere de respingere motivată, care poate fi
atacată la judecătorie.
Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor
legale, sancţiunea este nulitatea absolută. Însă actul nul ca testament
autentic poate valora testament olograf dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru acesta.

4. Forţa probantă
Testamentul autentic face dovada deplină până la înscrierea în fals
în ceea ce priveşte constatările personale ale notarului public făcute prin
propriile sale simţuri, în limita atribuţiilor conferite de lege şi menţionate în
încheierea de autentificare.
Declaraţiile testatorului fac dovada numai până la proba contrară.
Tot astfel pot fi combătute constatările făcute de notar, chiar personal, dar
în afara atribuţiilor legale.

Subiectul nr.100
254

Legatul (noţiune, clasificare, desemnarea legatarului).

1. Noţiune
Legatul este o dispoziţie testamentară prin care testatorul
desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, urmează să
dobândească cu titlu gratuit întregul său patrimoniu sau o fracţiune din
acesta ori anumite bunuri determinate.
Legatul ca act unilateral de voinţă, este o liberalitate pentru cauză
de moarte.

2. Clasificare (enumerare)
Principalul criteriu de clasificare al legatelor este obiectul dispoziţiei
testamentare. În funcţie de acest criteriu distingem legate universale sau
cu titlu universal şi legate cu titlu particular.
O altă clasificare a legatelor se face în funcţie de (absenţa sau
prezenţa) modalităţilor care afectează liberalitatea. În funcţie de acest
criteriu deosebim legate pure şi simple, respectiv legate cu termen sau
sub condiţie şi legate cu sarcină.

3. Desemnarea legatarului
Desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testamentul
încheiat în formele prevăzute de lege şi să fie făcută personal de către
testator. Cu respectarea acestor cerinţe, testatorul este liber să aleagă
modalitatea de desemnare a legatarului.

a) Desemnarea trebuie să fie făcută prin testament


Elementele necesare pentru identificarea legatarului trebuie să se
găsească în cuprinsul testamentului.
Prin urmare legatarul trebuie să fie o persoană determinată sau
determinabilă în momentul deschiderii succesiunii, putând fi chiar şi o
persoană viitoare cu condiţia să existe la data deschiderii succesiunii şi să
fie determinabilă.
Este considerat nul legatul secret, prin care persoana legatarului nu
este identificată în testament, ci este comunicată de testator unui terţ.

b) Desemnarea trebuie făcută personal de către testator


Deoarece testamentul este esenţialmente personal, desemnarea
legatarului nu se poate face prin reprezentant. Este nul legatul cu facultate
de alegere, prin care testatorul a lăsat determinarea legatarului pe seama
unei terţe persoane.
255

În schimb este valabil legatul în următoarele cazuri:


- dacă legatul este făcut unei persoane determinate de testator,
dar cu sarcina predării bunurilor unor persoane alese de către
legatar sau terţ;
- dacă legatul este făcut unor persoane determinate, dar
repartizarea între ele a bunurilor legate este lăsată la aprecierea
unui terţ care are calitatea de mandatar;
- dacă legatul este făcut în favoarea unei persoane aleasă de un
terţ dintr-un cerc restrâns de persoane stabilit de testator
(problemă controversată).

c) Testatorul poate alege liber modul de desemnare a


legatarului
Testatorul nu este obligat să respecte formule sacramentale în
desemnarea legatarului.
Desemnarea poate fi directă – numai prin indicarea numelui şi
prenumelui, dar şi prin arătarea calităţii care îl individualizează pe legatar;
ex: nepot, soră etc.
Desemnarea poate fi indirectă – ce rezultă din exherendarea
(directă, parţială, nominală) a unor moştenitori legali, ce are drept rezultat
mărirea cotei succesorale cuvenite comoştenitorului sau chemarea
concretă la moştenire a moştenitorului subsecvent. De asemenea
desemnarea mai poate fi indirectă şi în cazul indicări unor elemente
îndestulătoare pentru identificarea legatarului, altele decât calitatea ce-l
individualizează; ex: persoana care mi-a salvat viaţa etc.
256

Subiectul nr.101

Clasificarea legatelor după obiectul lor.

1. Felurile legatelor
Legatul poate fi:
- universal – dacă obiectul lui este o universalitate de bunuri;
- cu titlu universal – dacă obiectul lui este o fracţiune dintr-o
universalitate;
- cu titlu particular – dacă obiectul lui sunt bunuri determinate.
Legatul universal şi cel cu titlu universal au aceeaşi natură juridică
deosebirea dintre ele fiind numai cantitativă, spre deosebire de legatele ci
titlu particular, care au altă natură juridică, deosebirea fiind calitativă.

2. Legatul universal

Noţiune
Legatul universal este dispoziţia prin care testatorul lasă după
moartea sa, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale.
Legatul este universal dacă conferă vocaţie (chemare) la întreaga
moştenire, cea ce interesează nu este culegerea efectivă a întregii
moşteniri, ci posibilitatea conferită legatarului (dreptul său eventual) de a
culege întreaga universalitate succesorală. Prin urmare legatarul universal
are vocaţie la întreaga moştenire, asemănător moştenitorului legal cu
vocaţie concretă (utilă) la moştenire, izvorul vocaţiei fiind diferit: legea,
respectiv testamentul.

Ipoteze speciale
Legatul este universal chiar dacă legatarul desemnat a culege
întreaga moştenire vine în concurs cu moştenitorii legali rezervatari care
au dreptul la rezerva prevăzută imperativ de lege în favoarea lor.
257

Legatul universal nu se referă la bunuri determinate, ci conferă


vocaţie la întreaga moştenire, conţinutul ei concret (emolumentul)
determinându-se numai la decesul testatorului, până în acel moment
putând interveni schimbări în patrimoniul testatorului dar care nu modifică
vocaţia legatarului la întreaga succesiune.
Legatul universal poate fi desemnat nu numai sub această denumire
dar şi prin termeni echivalenţi, cum ar fi:
- legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile;
- legatul cotităţii disponibile a moştenirii;
- legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri;
- legatul prisosului (rămăşiţei), adică a ceea ce rămâne după
executarea legatelor cu titlu universal şi particular).
3. Legatul cu titlu universal
Legatul este cu titlu universal dacă conferă legatarului vocaţie
(chemare) la o cotă parte (fracţiune) din moştenire (universalitate), cotă
parte exprimată printr-o fracţiune matematică sau prin indicarea unei
mase de bunuri succesorale, determinate prin natura lor juridică de
imobile sau de mobile.
Sunt legate cu titlu universal:
- legatul unei fracţiuni din moştenire;
- legatul tuturor bunurilor imobile;
- legatul tuturor bunurilor mobile;
- legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile;
- legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile;
- legatul întregii averi ce ar fi făcut de un minor de 16-18 ani.
Ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este vocaţia la o
cotă parte din moştenire (universalitate), iar nu emolumentul ce va fi cules
de legatar şi care poate fi micşorat din diverse pricini.
Legatul cu titlu universal are aceeaşi natură juridică ca şi legatul
universal, diferenţa dintre ele fiind doar cantitativă, deci exprimat sub
forma unei fracţiuni matematice poate îmbrăca aceleaşi forme ca şi legatul
universal, cum ar fi:
- legatul unei fracţiuni din toate bunurilor mobile şi imobile;
- legatul unei fracţiuni din cotitatea disponibilă a moştenirii;
- legatul unei fracţiuni din nuda proprietate a întregii moşteniri;
- legatul unei fracţiuni din prisos (rămăşiţa).
În ceea ce priveşte legatul tuturor bunurilor imobile sau a tuturor
bunurilor mobile când cota parte cuvenită legatarului rezultă din separaţia
făcută între două categorii de drepturi asupra succesiunii (deşi imobilele
sau mobilele nu reprezintă o universalitate) ele constituie legate cu titlu
258

universal pentru că legea le califică astfel. Dacă însă determinarea se face


prin referire la altă categorie sau grup de bunuri (ex: mobilele dintr-un
apartament etc.), legatul nu va mai fi cu titlu universal ci cu titlu particular.

4. Legatul cu titlu particular


Potrivit Codului civil, orice legat care nu este cu titlu universal este
singular. Prin urmare legatul este cu titlu particular dacă conferă
legatarului vocaţie succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate
privite izolat.
Legatul cu titlu particular nu are un drept eventual (vocaţie) la
universalitatea succesiunii sau la o fracţiune din acea universalitate ci
numai asupra unor bunuri determinate sau determinabile, specificate în
testament, indiferent de numărul şi valoarea acelor bunuri.

Varietăţi de legate cu titlu particular


Constituie legate particulare:

a) Legatul unor bunuri corporale certe, individual


determinate sau bunuri de gen determinate sau determinabile
după număr, măsură etc.
Dreptul conferit legatarului este, de regulă, dreptul de proprietate
asupra bunului, dar poate fi şi alt drept real (uzufruct, abitaţie, etc.).
Lucrul legat cuprinde şi accesoriile necesare, în starea în care se
găsea la moartea testatorului.
Dacă legatul are drept obiect un lucru de gen nedeterminat, cel
obligat la predarea lui trebuie să presteze un lucru de calitate mijlocie, fie
dintre cele existente în patrimoniul succesoral, fie procurate din altă parte.

b) Legatul unor bunuri incorporale


De exemplu legatul creanţei pe care testatorul o are împotriva unui
terţ sau alte drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate
intelectuală, dreptul asupra unor dividente sau alte beneficii etc.

c) Legatul prin care testatorul creditor iartă datoria


legatarului debitor, caz în care datoria se stinge din momentul
deschiderii succesiunii.

d) Legatul unui fapt (posibil şi licit) prin care moştenitorul


universal sau cu titlu universal este obligat să facă sau să nu facă ceva în
favoarea legatarului; ex: să-I repare casa.
259

e) Legatul dreptului succesoral moştenit de testator ca


universalitate sau cotă parte din universalitate.

f) Legatul nudei proprietăţi a unui sau unor bunuri


determinate.

g) Legatul uzufructului
Potrivit Codului civil, este posibil ca prin testament nuda proprietate
să fie lăsată unei persoane, iar uzufructul altei persoane.
Legatul uzufructului este lăsat, de regulă, în favoarea soţului
supravieţuitor, iar nuda proprietate în favoarea unor rude ale testatorului
care, după moartea soţului supravieţuitor al testatorului să beneficieze de
toate prerogativele dreptului de proprietate asupra bunurilor legate.
Legatul uzufructului, chiar dacă este vorba de un uzufruct universal
sau cu titlu universal, este un legat cu titlu particular deoarece legatul are
ca obiect un bun (drept) determinat şi anume uzufructul, uzufructuarul
neavând un drept eventual la universalitatea moştenirii sau la o fracţiune
din acea universalitate, ci numai asupra dreptului de uzufruct specificat de
testament. De asemenea şi legatul altor dezmembrăminte ale proprietăţii
constituie legate cu titlu particular.

h) Legatul bunului altuia


Dacă legatul cu titlu particular are ca obiect un bun individual
determinat asupra căruia testatorul, la data deschiderii moştenirii, nu are
nici un drept actual sau viitor, liberalitatea va fi valabilă sau nulă, după
cum testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză sau cu credinţa greşită că
bunul este al său. Astfel:
- dacă testatorul a lăsat legat bunul altuia, crezând că este al său,
legatul este nul;
- dacă testatorul a dispus de bunul altuia ştiind că nu este al său,
însărcinatul cu acel legat este dator a da sau lucrul sau valoarea
lui la epoca morţii testatorului.

i) Legatul bunului indiviz


Dacă legatul cu titlu particular are ca obiect un bun individual
determinat aflat în indiviziune la data deschiderii moştenirii, acesta va fi
valabil sau nul după cum urmează:
- dacă testatorul a lăsat cota sa ideală de drept asupra bunului
determinat ori cota sa asupra unui bun determinat din
universalitate, legatul este perfect valabil;
- dacă legatul are ca obiect – nu cota parte ideală ce aparţinea
testatorului – ci chiar bunul în natură aflat în indiviziune (sau o
260

parte determinată material din acel bun) şi dacă testatorul a


dispus în cunoştinţă de cauză (ştiind că este proprietar numai pro
parte) atunci legatul este valabil; dacă a dispus cu credinţa
greşită că bunul îi aparţine în exclusivitate legatul va fi nul
(pentru partea ce depăşeşte cota testatorului).

Subiectul nr.102

Clasificarea legatelor în funcţie de modalităţi.

1. Felurile legatelor
În funcţie de modalităţi legatele se pot clasifica în legate pure şi
simple, respectiv legate cu termen sau sub condiţie şi legate cu sarcină.

2. Legatul pur şi simplu


Legatul este pur şi simplu dacă nu este afectat de nici o modalitate.
În acest caz drepturile legatarului, asemănător cu drepturile moştenitorilor
legali, se nasc din momentul deschiderii moştenirii.
Din momentul morţii testatorului legatarul devine titularul dreptului
real sau de creanţă ce intră în conţinutul legatului, indiferent de momentul
exercitării dreptului de opţiune succesorală sau de punerea sa în
posesiune.
Astfel, el poate, din acel moment, înstrăina prin acte între vii dreptul
dobândit, iar în caz de moarte a legatarului după această dată, drepturile
lui se transmit asupra moştenitorilor proprii.

3. Legatul cu termen
261

Dacă testatorul a supus legatul unui termen, efectele se vor


produce, în principiu, după cum termenul este suspensiv sau extinctiv.
Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se vor naşte şi
se vor putea transmite între vii şi pentru cauză de moarte din momentul
deschiderii moştenirii, numai executarea, exigibilitatea legatului este
amânată până la împlinirea termenului.
În termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea
moştenirii întocmai ca un legat pur şi simplu, dar la împlinirea termenului
dreptul legat se stinge pentru viitor; ex: dreptul la o rentă.
Interpretând voinţa reală a testatorului, instanţa poate aprecia dacă
modalitatea prevăzută afectează naşterea sau desfiinţarea dreptului (deci
este o condiţie) ori numai executarea legatului (este deci un termen),
ţinând seama şi de faptul că testatorul nu totdeauna este conştient de
semnificaţiile termenilor folosiţi.

4. Legatul sub condiţie


Condiţia care afectează existenţa (naşterea sau desfiinţarea)
legatului poate fi suspensivă sau rezolutorie.

a) Dacă condiţia este suspensivă


În această situaţie legatarul nu devine proprietar sau creditor la
deschiderea moştenirii, ci numai în momentul realizării condiţiei; din acele
momente condiţia produce efecte retroactive, legatarul devine proprietar
sau creditor de la data deschiderii moştenirii.
Pendente conditione legatarul poate lua măsuri conservatorii.
Legatul devine caduc dacă legatarul încetează din viaţă în această
perioadă, iar dreptul la legat nu trece la moştenitorii săi. Există însă
posibilitatea transmiteri legatului sub ondiţie suspensivă prin acte între vii,
dreptul dobânditorului fiind dublu condiţionat: de realizarea condiţiei şi de
supravieţuirea legatarului.

b) Dacă condiţia este rezolutorie


Drepturile legatarului se nasc de la data deschiderii moştenirii.
Pendente conditione legatul produce efecte ca un legat pur şi
simplu: este transmisibil inter vivos şi mortis causa.
Eveniente conditione legatul se desfiinţează cu efecte retroactive de
la data deschiderii succesiunii şi implicit şi drepturile eventualilor
dobânditori inter vicos şi mortis causa.
În cazul în care condiţia rezolutorie nu s-a realizat sau este sigur că
nu se va putea realiza, legatul se consolidează definitiv, ca şi cum ar fi fost
pur şi simplu.
262

5. Legatul cu sarcină
Sarcina ca modalitate a legatului este o obligaţie impusă de testator
legatarului care, după acceptarea legatului, este ţinut să o execute.
Sarcina poate afecta orice fel de legat.
Sarcina nu afectează dobândirea dreptului asupra legatului din
momentul deschiderii moştenirii, neexecutarea sarcinii producând efecze
retroactive.
Sarcina obligă pe legatarul acceptant, în caz de neexecutare
persoanele interesate putând cere executarea silită sau revocarea
judiciară a legatului pentru neexecutarea sarcinii. În cazul sarcinii stipulate
în favoarea unui terţ, beneficiarul poate cere executarea dar nu şi
revocarea legatului.
Sarcina poate fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul
testatorului sau chiar în interesul legatarului.
a) dacă sarcina este stipulată în favoarea unui terţ, ea reprezintă o
stipulaţie pentru altul şi constituie fie o plată realizată pe această
cale, fie o liberalitate indirectă;
b) sarcina este în interesul testatorului în cazul în care el personal
are un interes – material şi moral – în executarea sarcinii. În nici
un caz nu se poate impune legatarului o obligaţie care să fie
executată în timpul vieţii testatorului;
c) dacă sarcina este stipulată în favoarea legatarului suntem în
prezenţa unei liberalităţi cu afectaţiune specială, testatorul având
şi el un interes – cel puţin moral – în executarea sarcinii.

Subiectul nr.103

Revocarea voluntară a legatelor.

1. Noţiune
În principiu, testamentul ca şi dispoziţiile pe care le cuprinde, sunt
acte juridice esenţialmente revocabile, dacă legea nu prevede altfel.
Legatele pot fi revocate prin voinţa unilaterală a testatorului până în
ultima clipă a vieţii, în mod discreţionar, nefiind susceptibil de abuz.
După modul de manifestare a voinţei revocatorii, revocarea
voluntară poate fi expresă sau tacită şi este valabilă dacă testatorul a avut
capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat.

2. Revocarea voluntară expresă (directă)


263

Testatorul poate revoca testamentul printr-un testament posterior


sau printr-un act autentic, deci revocarea voluntară expresă este un act
solemn, sub sancţiunea nulităţii absolute actul revocator trebuie să fie
redactat în formă testamentară sau în formă autentică.

A) Testamentul revocator
Acesta trebuie să fie valabil ca atare, dar nu este necesar să aibă
aceeaşi formă ca şi testamentul pe care îl revocă, neaplicându-se regula
simetriei formelor.
Este indiferent dacă testamentul revocatori conţine ori nu şi alte
dispoziţii, de exemplu legate, sau dacă legatul revocat este ori nu testat în
favoarea unei alte persoane; dac testamentul revocator cuprinde legate,
ineficienţa acestora nu afectează validitatea revocării.

B) Înscrisul autentic revocator


Acesta poate fi un act redactat special în acest scop, dar poate fi
conţinut şi în cadrul unui alt act autentic, iar nefiind testament nu implică
respectarea condiţiilor de valabilitate al acestuia.
Voinţa revocatorie nu trebuie exprimată în termeni sacramentali, dar
intenţia testatorului trebuie să fie neîndoielnică.

3. Revocarea voluntară tacită (indirectă)


Revocarea este tacită dacă, fără a fi declarată expres, rezultă
indirect, dar neîndoielnic, din anumite acte sau fapte, săvârşite de testator
sau cunoscute de el.
Revocarea tacită se poate face prin: confecţionarea unui testament
nou, înstrăinarea obiectului legatului cu care se asimilează şi distrugerea
lui şi distrugerea testamentului de către testator sau cu ştirea lui.
A) Facerea unui testament nou; condiţii
Constituie un caz de revocare tacită numai dacă:
- testamentul nou a fost întocmit cu respectarea formelor solemne
prevăzute de lege pentru testamente, iar testatorul a avut
capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat;
- noul testament să nu conţină revocarea testamentului anterior,
căci dacă conţine o asemenea clauză revocarea devine expresă;
- testamentul anterior să conţină legate care sunt necompatibile
sau contrarii cu acelea ale testamentului posterior;
incompatibilitatea presupune o imposibilitate absolută, obiectivă,
materială sau juridică de a se executa cumulativ, concomitent,
legatele din două testamente succesive. Contrarietatea
264

presupune şi ea o imposibilitate, dar aceasta nu este obiectivă, ci


se datorează intenţie testatorului.
Legatele din testamentul anterior sunt revocate datorită
incompatibilităţii sau contrarietăţii cu legatele din testamentul posterior,
chiar dacă acestea din urmă at fi ineficace, căci voinţa revocatorie nu se
identifică cu voinţa de a face liberalitatea.
Există însă şi legate făcute prin testamente succesive care nu sunt
incompatibile sau contrarii, putând eventual modifica emolumentul de care
beneficiază legatarul:
- legatul universal făcut prin testamentul anterior nu se consideră
revocat prin legatele cu titlu universal sau cu titlu particular
instituite prin testamentul posterior;
- nu există contrarietate nici între legatul cu titlu particular sau cu
titlu universal făcut prin testamentul anterior şi legatul universal
instituit prin testamentul posterior;
- dacă prin testamente succesive aceeaşi persoană este
desemnată legatar, în principiu testamentul posterior urmează să
producă efecte, revocând tacit legatul anterior care este
incompatibil sau contrar dispoziţiei din testamentul posterior.

B) Înstrăinarea sau distrugerea voluntară a bunului care


formează obiectul legatului
Din înstrăinarea bunului legat legea deduce intenţia testatorului
(manifestată indirect, tacit) de a revoca legatul, chiar dacă executarea
legatului după deschiderea moştenirii nu ar fi imposibilă, întrucât
însctrăinarea nu a fost valabilă sau testatorul a redobândit bunul în cauză
a) Domeniul de aplicare
Acest caz de revocare poate interveni doar în cazul legatelor cu titlu
particular, care au ca obiect bunuri individual determinate, fie bunuri
certe, fie bunuri de gen, dar individualizate. Bunul individual de terminat
poate fi un bun corporal sau un bun incorporal
b) Condiţii privind actul de înstrăinare
Pentru ca legatul cu titlu particular să fie revocat prin înstrăinarea
bunului individual determinat care formează obiectul legatului,
înstrăinarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- înstrăinarea trebuie să fie voluntară;
- înstrăinarea trebuie să fie reală şi efectivă; o înstrăinare our
fictivă, un simplu proiect de înstrăinare sau un pact de preferinţă
nu este de natură să atragă revocarea;
- înstrăinarea poate fi totală sau parţială, revocarea fiind şi ea
totală, respectiv parţială;
265

- legatul particular trebuie să aibă ca obiect bunuri individual


determinate.
Invaliditatea înstrăinării nu afectează valabilitatea revocării cu
excepţia cazurilor în care anularea a survenit datorită incapacităţii sau
vicierii consimţământului testatorului.
Revocarea operează chiar dacă actul de înstrăinare ar fi afectat de
modalităţi.
Se asimilează înstrăinării şi distrugerea bunului individual
determinat care formează obiectul legatului cu titlu particular (dispoziţia
materială), dacă distrugerea este voluntară din partea testatorului.

C) Distrugerea voluntară a testamentului


Doctrina admite că legatul este neîndoielnic revocat şi în cazul în
care, în mod voluntar, testamentul este distrus de către testator sau cu
ştirea lui: dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- testamentul este olograf sau mistic, existând într-un singur
exemplar, în posesia testatorului;
- distrugerea testamentului să fie voluntară, efectuată de către
testator sau de către altul cu ştirea testatorului;
- distrugerea testamentului să fie efectivă;
- testatorul să fi avut capacitatea necesară pentru a reveni asupra
dispoziţiilor testamentare şi voinţa lui să nu fie viciată.
Revocarea prin distrugerea testamentului poate fi totală sau
parţială.
Revocarea prin ştergerea dispoziţiei testamentare, urmată de
datarea şi semnarea de către testator, poate interveni şi în cazul
testamentului autentic.

4. Retractarea revocării voluntare


Retractarea revocării este de fapr posibilitatea unor revocări
succesive. Retractarea fiind tot o revocare, pate interveni în aceleaşi
condiţii şi poate fi expresă sau tacită.
Retractarea revocării tacite prin înstrăinarea sau distrugerea bunului
sau prin distrugerea testamentului nu poate fi retractată, în aceste cazuri
testatorul trebuind să facă un nou testament.
Retractarea şi efectele ei trebuie să fie analizate de la caz la caz şi în
funcţie de împrejurările cauzei şi de analiza atentă a intenţiei testatorului,
urmează să se stabilească dacă retractarea revocări are sau nu drept efect
reînvierea dispoziţiilor testamentare revocate, o regulă generală fiind
imposibil de stabilit.
266

Subiectul nr.104

Caducitatea legatelor.

1. Noţiune; deosebire faţă de nulitate şi revocare


Legatele instituite în mod valabil şi nerevocate pot deveni ineficace
din cauze intervenite ulterior întocmirii testamentului şi care fac imposibilă
executarea lor.
267

Ea se deosebeşte de nulitate deoarece aceasta din urmă se


datorează unor cauze existente în momentul întocmirii testamentului, pe
când caducitatea se datorează unor cauze ulterioare.
Ea se deosebeşte de revocare voluntară deoarece se produce
independent şi chiar împotriva voinţei testatorului.
Se deosebeşte de revocarea judecătorească deoarece aceasta
sancţionează anumite atitudini culpabile ale legatarului, cauzele care
determină caducitatea nefiind condiţionate de culpa legatarului.
Caducitatea poate fi definită ca o imposibilitate de executare a
legatului, institui valabil şi nerevocat, din cauze obiective posterioare
întocmirii testamentului sau din cauza renunţării legatarului la legat după
deschiderea moştenirii.

2. Cazuri de caducitate
Codul civil prevede 4 cauze de caducitate: decesul legatarului,
incapacitatea legatarului de a primi legatul, neacceptarea legatului de
către legatar şi pieirea totală a bunului care formează obiectul legatului.

a) Decesul legatarului
Legatul devine caduc dacă legatarul a murit înaintea testatorului,
deoarece liberalităţile în general şi cele făcute mortis causa au caracter
exclusiv personal.
Dacă legatarul al murit înainte ca succesiunea să se deschidă,
executarea legatului devine imposibilă din cauza lipsei capacităţii
succesorale a legatarului.
Legatul nefiind dobândit de legatar nici moştenitorii sau creditorii
acestuia nu au nici un drept asupra lui.
Dacă legatarul şi testatorul sunt comorienţi sau codecedatţi ,
capacitatea succesorală neexistând, legatul devine de asemenea caduc.
Dacă legatarul există însă la data deschiderii succesiunii, indiferent
de durata supravieţuirii, el dobândeşte dreptul la legat cu excepţia
legatului sub condiţie suspensivă, deoarece legatul devine caduc dacă
legatarul moare înaintea realizării condiţiei. Excepţie de la caducitatea
legatului este şi cazul în care legatarul desemnat în primul rând nu ar fi în
viaţă în momentul deschiderii succesiunii sau ar deceda după această dată
dar înaintea realizării condiţiei suspensive, dat testatorul a stipulat în
testament ca în astfel de cazuri legatul să revină moştenitorilor legatarului
decedat (substituţie vulgară permisă de lege).
În concluzie decesul legatarului determină caducitatea legatului
dacă a intervenit înainte de moartea testatorului, o dată cu aceasta, sau în
268

cazul legatului sub condiţie suspensivă, după moartea testatorului dar


înainte de realizarea condiţiei.

b) Incapacitatea legatarului de a primi legatul


Întrucât capacitatea de a primi legatul trebuie, de regulă, apreciată
la data deschiderii succesiunii, el devine caduc dacă în acest moment
legatarul este lovit de o incapacitate de a-l primi.

c) Neacceptarea legatului de către legatar


Drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii succesiunii,
dar legatarul are drept de opţiune succesorală, în virtutea căruia poate
renunţa la legat, caz în care acesta devine caduc.

d) Pieirea totală a bunului care formează obiectul legatului


Pentru ca pieirea bunului să atragă după sine caducitatea legatului
trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii:
- legatul să fie cu titlu particular şi să aibă ca obiect bunuri
corporale certe, individual determinate;
- pieirea bunului să fie totală; dacă pieirea este parţială legatul nu
devine caduc, micşorându-se numai emolumentul;
- pieirea bunului să fie produsă în timpul vieţii testatorului, adică în
perioada dintre momentul întocmirii testamentului şi data morţii
testatorului: Excepţie: legatul sub condiţie suspensivă, dacă
bunul a pierit după moartea testatorului şi înainte de realizarea
condiţiei. (această condiţie o putem formula şi altfel: pieirea
bunului să fie produsă între momentul întocmirii testamentului şi
momentul când acesta îşi produce efectele).
- Cauza pieirii bunului poate fi un eveniment fortuit ori o faptă
culpabilă săvârşită de o terţă persoană sau chiar de testator sau
legatar

e) Alte cazuri de caducitate


Literatura de specialitate mai adaugă următoarele cazuri de
caducitate: neîndeplinirea condiţiei suspensive, depăşirea cotităţii
disponibile, dispariţia cauzei impulsive şi determinante a actului de
liberalitate.

3. Soarta legatului grefat pe un legat principal devenit caduc


În cazurile în care legatarul al cărui legat a devenit caduc a fost
însărcinat cu un legat în favoarea unei alte persoane, caducitatea legatului
principal nu va atrage caducitatea legatului-sarcină, ci acesta din urmă va
trece asupra succesorului care beneficiază de caducitatea legatului
269

principal. Excepţie: dacă legatul principal este cu titlu particular el


devenind caduc prin pieirea totală a bunului.
În toate cazurile caducitatea legatului sarcină nu afectează legatul
principal.
Subiectul nr.105

Oprirea pactelor asupra unei moşteniri nedeschise, viitoare şi a


substituţiilor fideicomisare.

1. Oprirea pactelor asupra unei moşteniri viitoare

Noţiune
Prin pact asupra unei moşteniri viitoare, interzis de lege, se înţelege
orice contract sau act unilateral prin care se renunţă la o moştenire
viitoare, nedeschisă la data încheierii lui, sau se înstrăinează drepturile
eventuale ale uneia dintre părţi din acea moştenire.

Condiţii
Pentru ca actul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale el trebuie să
aibă ca obiect drepturi asupra unei moşteniri viitoare, moştenirea în cauză
să nu fie deschisă şi pactul să nu fie permis în mod excepţional de lege.

a) Pactul să fie privitor la o moştenire


Dacă nu sunt vizate drepturi succesorale – dreptul de a moşteni sau
obligaţia de a nu moşteni – pactul este valabil, chiar dacă realizarea
obligaţiei atârnă de viaţa unei persoane, constituind o condiţie sau un
termen incert, ca modalitate a actului juridic.
Pactul este interzis dacă vizează moştenirea având ca obiect
patrimoniul succesoral, parte din universalitate ori bunuri determinate din
moştenire privite ut singuli.

b) Moştenirea să nu fie deschisă


Deoarece după deschiderea moştenirii moştenitorii pot dispune liber
de drepturile dobândite prin succesiune.

c) Pactul să nu fie permis în mod expres de lege


Există convenţii privind moştenirea pe care legea le permite în mod
excepţional:
270

- convenţia prin care asociaţii stipulează continuarea societăţii


civile cu moştenitorii asociatului decedat sau între asociaţii
rămaşi în viaţă;
- împărţeala de ascendent făcută prin donaţie;
- consimţământul succesibilului la înstrăinarea făcută unui
succesibil în linie dreaptă cu sarcina unei rente viagere sau cu
rezerva uzufructului.

Sancţiunea aplicabilă
Pactul care întruneşte condiţiile arătate este lovit de nulitate
absolută şi ca atare poate fi invocată de orice persoană interesată,
oricând, dreptul la acţiune fiind imprescriptibil.

2. Oprirea substituţiilor fideicomisare

Noţiune
Substituţia fideicomisară este o dispoziţie prevăzută în actul
de liberalitate – testament sau donaţie – prin care dispunătorul
obligă pe beneficiarul liberalităţii (legatar sau donatar), numit
instituit sau grevat (fiduciar), să conserve bunurile primite şi să le
transmită, în tot sau în parte, la moartea sa, unei alte persoane
numită substituit (fideicomisar), desemnată tot de dispunător.
Substituţia fideicomosară poate fi unică sau graduală.

Elementele caracteristice ale substituţiei fideicomisare


Pentru ca liberalitatea să reprezinte o substituţie fideicomisară
şi să intre sub incidenţa prohibiţiei legale, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
1) Liberalităţi succesive având acelaşi obiect. Pentru ca substituţia
să fie fideicomisară este necesar să existe cel puţin două
liberalităţi având acelaşi obiect, în favoarea a cel puţin două
persoane desemnate de dispunător şi care liberalităţi urmează a
fi executate succesiv la moartea dispunătorului şi la moartea
instituitului, respectiv următoarele la moartea substituitului.
2) Conservarea bunului care formează obiectul legatului, ceea ce
înseamnă că bunurile în cauză sunt indisponibilizate, neputând fi
înstrăinate sau gravate, ceea ce contravine principiului liberei
circulaţii a bunurilor şi dreptului proprietarului de a dispune liber
şi absolut de bunul său;
271

3) Stabilirea de către dispunător a ordinii succesorale pentru cazul


morţii gratificatului )instituitului, respectiv şi a substituitului în
cazul substituţiei fideicomisare graduale sau veşnice). Este de
principiu faptul că nimeni nu poate dispune pentru cazul morţii
altei persoane, pactele asupra moştenirii altuia, prin care
dispunătorul ar stabili o adevărată ordine succesorală, neputând
fi recunoscute valabile.

Sancţiune
Substituţia fideicomisară se sancţionează cu nulitatea absolută şi
integrală, fiind nulă atât liberalitatea prevăzută în favoarea substituitului
cât şi cea făcută instituitului. Nulitatea care sancţionează substituţia
fideicomisară este de ordine publică.
Sancţiunea nulităţii se aplică numai în măsura în care dispoziţia
reprezintă o substituţie fideicomisară, nulitatea fiind parţială în sensul că
loveşte liberalitatea numai în măsura substituţiei fideicomisare.
Sancţiunea nulităţii nu este aplicabilă în cazul fideicomisului fără
obligaţie. Fideicomisul fără obligaţie este o liberalitate făcută
gratificatului fără obligaţia de a conserva bunurile primite şi a le transmite
la moartea sa unei alte persoane desemnată; el îi adresează gratificatului
doar o rugăminte
Legatul rămăşiţei – liberalitate prin care gratificatul nu este obligat
să conserve bunurile primite – având dreptul să le înstrăineze – dar
dispunătorul îi impune obligaţia de a transmite la moartea sa, persoanei
desemnate de el ceea ce va mai exista în patrimoniul său la data morţii. Şi
acest caz se sancţionează cu nulitatea absolută.
Dublul legat condiţional este dispoziţia prin care testatorul face
două legate, având acelaşi obiect, în favoarea a două persoane, dar sub
aceeaşi condiţie care însă este rezolutorie pentru primul gratificat şi
suspensivă pentru al doilea. – act nul absolut.

Liberalităţi duble permise de lege

a) Substituţia vulgară
Substituţia vulgară este o dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate
prin care dispunătorul desemnează, pe lângă primul gratificat, şi un al
doilea care să beneficieze de liberalitate în caz în care primul nu ar putea
sau nu ar voi să o primească, liberalitatea devenind ineficace în privinţa
lui. Această substituţie este valabilă deoarece nici unul din elementele
substituţiei fideicomisare nu se regăseşte în cazul substituţiei vulgare.
272

b) Dubla liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate


Este o liberalitate dublă având acelaşi obiect derivat permisă de lege
şi care constă în dispoziţia prin care uzufructul unui bun sau a unui
patrimoniu ori fracţiuni de patrimoniu este lăsat unei persoane, iar nuda
proprietate alteia. O asemenea dublă liberalitate nu constituie o substituţie
fideicomisară, neîntrunindu-se nici un element al acesteia.

Subiectul nr.106

Noţiunea de rezervă succesorală şi caracterele ei.

1. Noţiunea de rezervă succesorală; cotitatea disponibilă


Rezerva succesorală este acea parte din patrimoniul celui care lasă
moştenirea la care moştenitorii au dreptul în virtutea legii, împotriva
voinţei defunctului manifestată prin liberalităţi făcute în timpul vieţii
(donaţii) şi/sau prin dispoziţii testamentare pentru cauză de moarte (legate
sau exherendări).
Cotitatea disponibilă este acea parte a patrimoniului care excede
rezervei succesorale şi de care defunctul putea dispune liber, neîngrădit,
inclusiv prin donaţii şi dispoziţii testamentare.

2. Caracterele juridice ale rezervei testamentare


Rezerva succesorală are caracter succesoral, este imperativă,
proprie, colectivă, indisponibilă şi se culege în natură.

a) Rezerva are caracter succesoral


Rezerva este o parte a moştenirii ce se atribuie moştenitorilor
rezervatari împotriva voinţei defunctului.
Rezerva se atribuie rezervatarilor în calitate de moştenitori legali,
aşa încât ea poate fi pretinsă numai de cei cu care vin efectiv la moştenire
şi acceptă, în orice mod, moştenire. Conferind calitatea de moştenitor
rezervatar descendenţilor, părinţilor şi soţului supravieţuitor al defunctului,
legea condiţionează dreptul la rezervă de chemarea efectivă la moştenire
şi de acceptarea ei.
273

Rezerva fiind o parte a moştenirii, atribuirea ei implică obligaţia de


plată a datoriilor.
Rezerva îi apără pe moştenitorii rezervatari împotriva actelor liberale
excesive ale defunctului, dar nu poate înlătura obligaţia succesorilor
acceptanţi, inclusiv cei rezervatari, de a plăti datoriile moştenirii.

b) Caracterul imperativ al rezervei


Cercul moştenitorilor rezervatari şi cuantumul rezervei sunt stabilite
imperativ de lege, neputând fi modificate prin voinţa celui ce lasă
moştenirea, nici chiar cu acordul viitorilor moştenitori rezervatari. Sunt
interzise dispunătorului orice dispoziţii, sarcini, condiţii, clauze, care al leza
drepturile moştenitorilor rezervatari.
Imperativ este reglementat doar dreptul la rezervă, dar nu şu
obligaţia exercitării acestui drept, aşa încât moştenitorii rezervatari pot
renunţa la dreptul conferit de lege, prin dreptul de opţiune succesorală.
Actele încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la
rezervă sunt sancţionate cu nulitatea absolută.

c) Caracterul propriu al dreptului la rezervă


Dreptul la rezervă este un drept propriu, născu în persoana
moştenitorilor rerzervatari la data deschiderii moştenirii, iar nu dobândit de
la defunct prin succesiune.

d) Dreptul la rezervă în natură


Întrucât cotitatea disponibilă şi indirect rezerva succesorală sunt
determinate ca părţi din moştenire, ca fracţiuni din bunurile defunctului,
moştenitorii rezervatari au dreptul la rezervă, în principiu, în natură, iar nu
sub forma echivalentului în bani.
Moştenitorii rezervatari sunt proprietarii acestor bunuri şi nu doar
simpli creditori ai unei valori.
Dacă prin actele liberale ale defunctului s-a adus atingere rezervei,
ea trebuie să fie reîntregită în natură iar nu în echivalent, numai în mod
excepţional, în cazurile şi condiţiile prevăzute expres de lege, rezerva
poate fi atribuită sau întregită sub forma unui echivalent în bani; ex: bunul
donat a fost înstrăinat de donatar înainte de deschiderea succesiunii.

e) Caracterul colectiv al rezervei succesorale


Rezerva alcătuieşte o masă de bunuri, deferită de lege unui grup de
moştenitori. Astfel, în care există mai mulţi moştenitori rezervatari, rezerva
lor se determină şi se atribuie în mod colectiv, global. Legea stabileşte
274

cotitatea disponibilă, iar restul bunurilor se atribuie cu titlu de rezervă, în


indiviziune, moştenitorilor rezervatari care pot şi vor să moştenească.

f) Indisponibilitatea rezervei
Partea din moştenire care constituie rezerva succesorală este lovită
de indisponibilitate. Această indisponibilitate este relativă şi parţială.
Indisponibilitatea este relativă deoarece dreptul de a dispune a
celui ce lasă moştenirea este limitat numai în prezenţa moştenitorilor
rezervatari. Dacă nu sunt moştenitori rezervatari defunctul poate dispune
de bunurile sale, fără limite, fie prin acte cu titlu gratuit fie cu titlu oneros.
Indisponibilitatea este parţială sub dublu aspect:
a) ea loveşte numai o parte a moştenirii – rezerva succesorală – nu
şi cotitatea disponibilă;
b) loveşte numai liberalităţile, nu şi actele dezinteresate şi nici
actele cu titlu oneros. Aceste din urmă acte sunt opozabile
moştenitorilor rezervatari, deoarece ei primesc masa succesorală
în starea în care se află la data deschiderii succesiunii, ca orice
moştenitori.
Subiectul nr.107

Calculul rezervei şi cotităţii disponibile.

1. Operaţiunile necesare pentru stabilirea masei de calcul


Pentru stabilirea masei de calcul, art.849 C.civ. are în vedere trei
elemente, respectiv trei operaţiuni care se efectuează succesiv:
a) stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoral la
data deschiderii moştenirii;
b) scăderea pasivului succesoral din activul brut al moştenirii pentru
a obţine activul net;
c) reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net a valorii donaţiilor
făcute în timpul viaţii de către cel care lasă moştenirea
În urma acestor operaţiuni se va putea stabili necesitatea
reducţiunilor liberalităţilor dacă se dovedesc a fi excesive, depăşind
limitele cotităţii disponibile.

2. Stabilirea activului brut al moştenirii


Această operaţiune presupune identificarea tuturor bunurilor cu
valoare patrimonială ce aparţin defunctului la data deschiderii moştenirii,
drepturi reale, de creanţă sau de creaţie intelectuală.
Nu vor fi incluse bunurile lipsite de valoare patrimonială sau care nu
pot fi valorificate, îmbunătăţirile aduse bunurilor din moştenire după
275

deschiderea ei, indemnizaţia de asigurare dacă a fost desemnat un terţ


beneficiar.
După stabilirea bunurilor ele urmează a fi evaluate, pentru că
rezerva şi cotitatea disponibilă se stabilesc valoric. Evaluarea se face în
funcţie de valoarea bunurilor din momentul deschiderii succesiunii.

3. Stabilirea activului net prin scăderea pasivului succesoral din


activul brut
După determinarea şi evaluarea bunurilor din patrimoniul succesoral
se identifică şi se scad din activul brut obligaţiile defunctului şi cheltuielile
de înmormântare sau cele de conservare şi administrare a patrimoniului
succesoral, făcute în interesul comun al moştenitorilor. Pasivul urmează să
fie scăzut, deoarece drepturile moştenitorilor rezervatari şi a legatarilor nu
pot fi satisfăcute decât după satisfacerea creditorilor. În principiu se au în
vedere şi se scad din activul brut toate obligaţiile defunctului existente în
patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii.

4. Reunirea fictivă (pentru calcul) a valorii donaţiilor făcute de cel


ce lasă moştenirea
Pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile, la activul net
trebuie să se adauge valoarea bunurilor donate de defunct în timpul vieţii.
a) Reunirea fictivă
Această reunire nu este efectivă ci pur fictivă, pentru calcul, pentru
a se vedea dacă liberalităţile inter vivos se încadrează ori nu în limitele
cotităţii disponibile.
Sunt supuse reunirii fictive toate donaţiile făcute de defunct
indiferent de forma de realizare şi indiferent de persoana donatarului, nici
o donaţie nepăutând fi exceptată de la reunirea fictivă prin voinţa
donatorului. Donaţia remuneratorie se va lua în calcul numai dacă şi numai
în măsura în care depăşeşte valoarea serviciilor prestate, constituind o
veritabilă liberalitate.

b) Gratuităţi nesupuse reunirii


Nu sunt supuse reunirii fictive acele gratuităţi făcute în îndeplinirea
unor îndatoriri sociale şi care nu reprezintă liberalităţi sau nu sunt supuse
regimului liberalităţilor. Astfel:
276

- cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie şi învăţătură, chiar


dacă defunctul nu avea obligaţia legală de întreţinere faţă de cel
în cauză;
- darurile obişnuite, inclusiv donaţiile remuneratorii şi darurile de
nuntă dacă sunt de valoare obişnuită;
- cheltuielile de nuntă.

c) Prezumţia de donaţie; efecte; evaluarea bunurilor


Nu este supusă reunirii fictive valoarea bunurilor înstrăinate de
defunct prin acte cu titlu oneros, cu excepţia dovedirii donaţiei deghizate.
Dovada deghizării este anevoioasă şi de aceea legea prevede în favoarea
moştenitorilor rezervatari o prezumţie relativă potrivit căreia înstrăinarea
cu titlu oneros făcută unui succesibil în linie dreaptă reprezintă o donaţie
dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei
rente viagere, iar deghizarea nu este invocată de un moştenitor în linie
dreaptă care să fi consimţit la încheierea actului.
Prezumţia caracterului gratuit al actului poate fi invocată numai de
către moştenitorii rezervatari cu condiţia să nu fi consimţit la înstrăinare,
recunoscând caracterul cu titlu oneros al înstrăinării. Alţi moştenitori nu
pot invoca prezumţia.
Efectele prezumţiei. Valoarea bunului înstrăinat se va adăuga , ca
donaţie, la masa de calcul în vederea stabilirii valorii efective a rezervei şi
a cotităţii disponibile. Dacă cotitatea disponibilă nu a fost depăşită, bunul
rămâne valabil înstrăinat nefiind supus nici raportului donaţiilor,
efectuarea unei donaţii sub formă deghizată echivalând cu scutire de
raport.
Evaluarea bunurilor. Evaluarea se face în funcţie de valoarea de
circulaţie a bunurilor donate în raport de data deschiderii moştenirii, dar
după starea lor din momentul încheierii contractului de donaţie, ca şi cum
bunul ar fi rămas în patrimoniul defunctului până la momentul morţii.
Această regulă se aplică atât în cazul imobilelor cât şi în cazul mobilelor.
Evaluarea dezmembrămintelor proprietăţii. În lipsă de altă
reglementare, pentru evaluarea dezmembrămintelor dreptului de
proprietate se poate avea în vedere, prin analogie, legislaţia financiară.
Astfel în cazul drepturilor reale altele decât dreptul de proprietate se are în
vedere valoarea declarată de părţi, dar nu mai puţin de 20% din valoarea
de circulaţie a imobilului.

5. Ordinea efectuării operaţiilor şi determinarea valorii concrete a


rezervei şi a cotităţii disponibile
277

Cele trei operaţiuni ar urma să se desfăşoare în ordine următoare:


stabilirea activului brut la care se adaugă prin calcul donaţiile şi din
valoarea lor reunită se scade pasivul. Această ordine a fost criticată
deoarece este inaplicabilă în cazul moştenirilor insolvabile.
În cazul moştenirilor insolvabile ar urma ca scăderea pasivului să se
facă numai din activ, creditorii suportând insolvabilitatea creditorului lor.
La acest rezultat se adaugă fictiv valoarea donaţiilor urmând a se trece la
la reducţiunea liberalităţilor excesive.

Determinarea valorii concrete a rezervei şi a cotităţii


disponibile
După stabilirea activului brut şi scăderea pasivului şi reunirea fictivă
a donaţiilor se obţine valoarea care reprezintă masa de calcul la care se
raportează cota de rezervă a moştenitorilor rezervatari şi cotitatea
disponibilă, pentru a se stabili valoarea lor concretă, efectivă.
Dacă prin donaţiile făcute sau prin dispoziţiile testamentare s-a adus
atingere rezervei succesorale, se procedează la reducţiunea liberalităţilor
întrucât sunt excesive.

Subiectul nr.108

Reducţiunea liberalităţilor excesive (noţiune; persoanele care pot


invoca; ordinea).

1. Noţiune
Reducţiunea este o sancţiune civilă aplicabilă liberalităţilor excesive,
lipsindu-le de eficacitate în măsura necesară întregirii rezervei, dar fără a
atrage nulitatea lor. Această sancţiune se aplică, dacă este cazul, nu
numai donaţiilor dar şi legatelor, în toate cazurile însă problema reducţiunii
punându-se doar după deschiderea moştenirii.
278

2. Persoanele care pot invoca reducţiunea


Dreptul de a invoca reducţiunea aparţine numai persoanelor limitativ
prevăzute de lege:
a) Moştenitorii rezervatari
În favoarea lor a fost instituită de lege rezerva succesorală.
Exercitarea dreptului de reducţiune este condiţionată de acceptarea – în
orice mod – a moştenirii. În cazul în care există mai mulţi moştenitori
rezervatari, ei pot exercita dreptul la reducţiune în mod colectiv. Dar
dreptul la reducţiune are un caracter individual, astfel încât, dacă unul
dintre ei, fără a renunţa la moştenire, renunţă să exercite dreptul – pentru
a respecta voinţa liberală de defunctului – liberalităţile se vor reduce
numai în măsura necesară întregirii rezervei celorlalţi.

b) Moştenitorii moştenitorului rezervatar


Dacă moştenitorul rezervatar moare înainte de exercitarea dreptului
la reducţiune, el se transmite, ca drept patrimonial, asupra propriilor
moştenitori. În caz de dezacord între aceştia se va proceda la reducţiunea
liberalităţilor excesive.

c) Persoanele care înfăţişează drepturile moştenitorilor


rezervatari fiind avânzii lor cauză
Legea are în vedere, în acest context, pe succesorii universali sau cu
titlu universal ai moştenitorului rezervatar, şi de asemenea pe creditorii
moştenitorilor rezervatari. Creditorii rezervatarului vor putea exercita
dreptul la reducţiune pe calea acţiunii oblice, întrucât acest drept
patrimonial nu are caracter exclusiv personal.
În ceea ce priveşte pe creditorii defunctului ei vor putea invoca
reducţiunea liberalităţilor în măsura în care devin creditorii moştenitorilor
rezervatari, adică dacă aceştia acceptă succesiunea pur şi simplu.

3. Ordinea reducţiunii
Problema se pune numai dacă cel care lasă moştenirea a făcut mai
multe liberalităţi prin care s-a depăşit cotitatea disponibilă.
Pentru această ipoteză Codul civil a consacrat trei reguli care
guvernează materia reducţiunii: legatele se reduc înaintea donaţiilor,
legatele se reduc deodată şi în mod proporţional şi donaţiile se reduc
succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă.

1) Legatele se reduc înaintea donaţiilor


279

Această regulă se justifică prin aceea că sunt ultimele liberalităţi


făcute de defunct şi datorită lor s-a adus atingere rezervelor succesorale.
Regula reducerii legatelor înaintea donaţiilor are caracter imperativ.
Astfel fiind, clauza testamentară prin care s-ar prevedea reducerea cu
întâietate a donaţiilor sau reducerea lor concomitent cu legatele va fi lovită
de nulitate.

2) Legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional


Întemeindu-se pe voinţa prezumată a testatorului, această regulă
are caracter dispozitiv. În acest sens, legea permite testatorului să dispună
plata unui sau unor legate cu preferinţă faţă de altele, caz în care cele
preferate se vor reduce numai dacă rezerva succesoralănu va fi întregită
prin reducţiunea celorlalte. Ordinea poate fi stabilită explicit sau implicit în
cadrul testamentului.

3) Donaţiile se reduc succesiv în ordinea inversă a datei lor,


începând cu cea mai nouă.
Întrucât principiul irevocabilităţii donaţiilor este de ordine publică şi
această regulă de reducţiune are caracter imperativ, donatorul neputând
stabili o altă ordine de reducţiune a donaţiilor nici prin contractele
încheiate nici prin testamentul lăsat.
În cazul donaţiilor simultane acestea se reduc simultan şi în mod
proporţional cu valoarea lor, ca şi legatele.
Dacă beneficiarul donaţiei supusă reducţiunii este insolvabil (a
înstrăinat bunul şi nu are alte bunuri urmăribile) majoritatea autorilor
admit soluţia reducerii donaţiei anterioare.

Subiectul nr.109

Căile procedurale de realizare a reducţiunii liberalităţilor excesive


şi efectele reducţiunii.

1. Căile procedurale
280

Dreptul la reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza prin


bună învoială sau pe cale judecătorească.

a) Prin bună învoială (calea extrajudiciară)


Dacă persoanele interesate se înţeleg notarul public având acordul
tuturor moştenitorilor, va putea proceda la reducerea liberalităţilor, până la
limitele prevăzute de lege. De exemplu, cu acordul moştenitorilor
rezarvatari şi a legatarului, notarul public va putea stabili măsura în care
legatul în cauză produce efecte, eliberând în consecinţă câte un exemplar
al certificatului de moştenitor fiecăruia dintre moştenitori şi legatar.
Se consideră că reducţiunea se poate realiza şi pe calea împărţirii
bunurilor prin bună-învoială. Acordul realizat în aceste condiţii având
valoarea unui contract şi producând efecte ca atare.

b) Pe cale judecătorească
În cazul în care părţile interesate nu cad de acord, neînţelegerile
urmează să fie soluţionate pe cale judecătorească, moştenitorul rezervatar
fiind obligat să dovedească, prin orice mijloc de probă, depăşirea cotităţii
disponibile prin liberalităţi făcute de defunct.

1) Dacă bunurile ce fac obiectul liberalităţii excesive se află


în posesia gratificaţilor
În acest caz moştenitorii rezervatari urmează să solicite reducţiunea
prin cererea adresată instanţei, numită acţiune în reducţiune, reducţiunea
neoperând de drept.
Acţiunea în reducţiune este o acţiune patrimonială personală şi
divizibilă – ea poate fi promovată numai în limitele cotei de rezervă
cuvenită reclamantului şi admiterea ei profită doar rezervatarului care a
cerut reducţiunea. Dacă reducţiunea este cerută în cadrul acţiunii de
partaj, cererea exercitată de nul dintre rezervatari este denatură să
folosească tuturor.
Acţiunea în reducţiune este prescriptibilă în cadrul termenului
general de prescripţie de 3 ani. Termenul de prescripţie curge de la data
deschiderii moştenirii sau în mod excepţional de la data când a luat
cunoştinţă sau trebuia să ia cunoştinţă de existenţa liberalităţii.
2) Dacă bunurile ce fac obiectul liberalităţii excesive se află
în posesia rezervatarului
Dac rezervatarul refuză să predea bunul către beneficiarul
liberalităţii, acesta urmează să-şi valorifice dreptul pretins pe cale de
acţiune. În proces cu beneficiarul liberalităţii moştenitorul rezervatar se va
281

apăra cerând respingerea – totală sau parţială – a acţiunii, invocând


reducţiunea pe cale de excepţie, sau formulând o acţiunea
reconvenţională.
În orice caz, dacă rezervatarul se află în posesia obiectului
reducţiunii nu i se poate opune prescripţia deoarece în acest caz, nu I se
poate reproşa o negljenţă în valorificarea unor drepturi ale sale, cât timp a
exercitat, în fapt, toate prerogativele rezultând dintr-o astfel de situaţie, iar
beneficiarul liberalităţii n-a cerut predarea obiectului legatului.

2. Efectele reducţiunii

a) În cazul legatelor
Reducţiunea are ca efect ineficacitatea acestora în măsura necesară
întregirii rezervei. Ineficacitatea poate fi totală – dacă cotitatea disponibilă
a fost epuizată prin donaţiile făcute de defunct – şi parţială – prin
reducerea legatelor proporţional cu valoarea lor.
Întrucât bunurile care formează obiectul dispoziţiilor testamentare
se găsesc în patrimoniul succesoral, întregirea rezervei celor îndreptăţiţi se
realizează în natură.

b) În cazul donaţiilor
Reducţiunea are ca efect desfiinţarea lor în măsura necesară
întregirii rezervei, totală sau parţială.
Întrucât reducţiunea are ca efect desfiinţarea donaţiei în măsura
necesară reîntregirii rezervei, moştenitorul rezervatar devine proprietar al
bunului cu care se întregeşte rezerva şi în această calitate poate cere
restituirea lui în natură.
Donaţia se desfiinţează şi rezervatarul devine proprietar al bunului
donat nu de la data încheierii contractului de donaţie ci numai de la data
deschiderii succesiunii, în acest sens legea prevăzând:
- actele de înstrăinare-grevare a bunurilor donate, consimţite de
donatar faţă de terţi până în momentul deschiderii succesiunii,
rămân valabile;
- în calitate de proprietar al bunurilor donate, donatarul are drept
la fructele percepute înaintea datei deschiderii succesiunii.
De la principiul întregiri irezervei în natură se admit următoarele
excepţii, când reducţiunea se face prin echivalent:
- dacă donatarul a înstrăinat-grevat bunurile care au format
obiectul donaţiei;
282

- dacă donaţia supusă reducţiunii s-a făcut unui moştenitor


rezervatar;
- dacă donaţia (raportabilă) are ca obiect un imobil, iar partea
supusă reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea
imobilului;
- în cazul în care bunul donat a pierit din culpa donatarului sau a
fost un bun fungibil sau consumptibil.
În toate cazurile de reducţiune prin echivalent se va avea în vedere
starea bunului din momentul donaţiei şi valoarea lui din momentul
deschiderii moştenirii.

c) Reducţiunea liberalităţii de uzufruct sau rentă viageră


În asemenea situaţii moştenitorii rezervatari au un drept de opţiune:
fie să execute liberalitatea aşa cum a fost prevăzută, fie să predea
beneficiarului liberalităţii proprietatea cotităţii disponibile, transformând
dreptul de uzufruct sau de rentă viageră în plină proprietate asupra
cotităţii disponibile a moştenirii, la care se adaugă – dacă beneficiarul
liberalităţii este şi el moştenitor rezervatar – propria cotă de rezervă în
plină proprietate.
Această regulă urmează a fi aplicată cu observarea următoarelor
condiţii:
a) liberalitatea să aibă ca obiect dreptul de uzufruct sau rentă
viageră;
b) defunctul să fi făcut o singură liberalitate. Dacă există mai multe
liberalităţi, evaluarea se impune pentru a fi posibilă aplicarea
regulilor reducţiunii liberalităţilor excesive şi calculul cotităţii
disponibile;
c) dacă moştenitorii rezervatari se înţeleg asupra opţiunii, în caz
contrar reducţiunea se va face potrivit dreptului comun;
d) oricare ar fi opţiunea moştenitorilor beneficiarul păstrează titlul
de donatar sau legatar cu titlu particular;
e) regula vizată (art.844 C.civ.) nu are caracter imperativ, părţile se
pot înţelege asupra unui alt mod e reducţiune a liberalităţilor
excesive.
283

Subiectul nr.110

Raportul donaţiilor (noţiune, domeniu de aplicare; corelaţia cu


alte instituţii; condiţiile obligaţiei de raport).

1. Noţiune şi domeniu de aplicare


Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei, unii faţă de
alţii, descendenţii şi soţul supravieţuitor ai defunctului care vin efectiv
împreună la moştenire, acceptând-o fie şi sub beneficiu de inventar, de a
readuce la moştenire – în natură sau în echivalent bănesc – bunurile pe
care le-au primit cu titlu de donaţie de la cel care lasă moştenirea, afară de
cazul când donatorul a dispus scutirea de raport a donaţiei.
Legea prezumă că prin donaţia făcută de defunct el nu a voit să
avantajeze de donatar în detrimentul celorlalţi moştenitori legali, ci numai
să facă un avans asupra moştenirii ce I se va cuveni conform legii.
Obligaţia de raport nefiind prevăzută imperativ de lege, donatorul îl
poate scuti pe donatar de această obligaţie caz în care donaţia va avea
caracter definitiv şi va fi supusă doar reducţiunii – dacă este excesivă.
Domeniul de aplicare. Obligaţia de raport funcţionează dacă
donaţia a fost făcută descendenţilor sau soţului supravieţuitor. Obligaţia de
raport funcţionează numai în cazul donaţiilor, legatele nefiind raportabile.

2. Corelaţia cu alte instituţii

a) Corelaţia dintre raport şi reducţiune


Atât raportul cât şi reducţiunea au ca efect principal readucerea, în
natură sau prin echivalent, a bunului care formează obiectul liberalităţii, la
masa succesorală, lipsind pe beneficiarul ei de exclusivitatea avantajului
ce I s-a făcut.
Raportul donaţiilor se deosebeşte de reducţiune prin:
- reducţiunea operează numai în situaţia în care liberalităţile făcute
de defunct au încălcat rezerva succesorală a moştenitorilor
rezervatari, în schimb, raportul donaţiilor funcţionează chiar dacă
prin donaţiile făcute de defunct în timpul vieţii nu s-a încălcat
rezerva succesorală;
284

- reducţiunea liberalităţilor excesive se răsfrânge asupra tuturor


celor gratificaţi; raportul donaţiilor priveşte numai o parte de
moştenitori;
- reducţiunea se referă la orice fel de liberalităţi, în schimb raportul
donaţiilor are ca obiect numai donaţiile;
- normele juridice care guvernează reducţiunea sunt imperative;
normele care guvernează raportul donaţiilor au caracter
dispoziţiv.

b) Corelaţia dintre raport şi partaj


Raportul se deosebeşte de partaj prin următoarele:
- acţiunea de ieşire din indiviziune este imprescriptibilă, acţiunea
de raport a donaţiilor se prescrie în termen de 3 ani;
- partajul este guvernat de legea în vigoare la data efectuării lui;
raportul donaţiilor este guvernat de legea în vigoare la data
încheierii contractului de donaţie;

b) Deosebirile între raportul donaţiilor şi operaţiunea de


stabilire a masei de calcul:
- raportul donaţiilor implică o readucere efectivă, pe când
readucerea cu prilejul stabilirii masei de calcul este fictivă;
- raportul donaţiilor priveşte doar donaţiile făcute fără raport,
stabilirea masei de calcul priveşte toate donaţiile.

3. Condiţiile obligaţiei legale de raport

a) Să existe doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală


la moştenire în calitate de descendenţi sau soţ supravieţuitor al
defunctului (dacă vine în concurs cu descendenţii)
Ceilalţi moştenitori nu au obligaţia legală de a raporta bunurile
primite.
Descendenţii pot fi din căsătorie sau din afara acesteia, dacă au
vocaţie legală datorează raportul indiferent dacă vin la moştenire în nume
propriu sau prin reprezentare, şi indiferent de gradul de rudenie.

b) Moştenitorul obligat la raport să fi acceptat moştenirea


În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul
supravieţuitor nu mai are obligaţia de raport, putând păstra liberalitatea
primită în limitele cotităţii disponibile.

c) Moştenitorul legal să aibă calitatea de donatar


Numai dacă există cele două calităţi în aceeaşi persoană va exista
obligaţia de raport.
Precizări:
285

- donatarul este obligat la raport chiar dacă nu avea calitatea de a


moşteni în momentul încheierii contractului de donaţie, dacă va
avea această calitate la data deschiderii succesiunii;
- moştenitorul datorează raportul numai pentru donaţiile primite
personal, raportul nefiind datorat pentru altul, cu excepţia
raportului făcut de descendentul venit la moştenire prin
reprezentare care va raporta donaţia primită de ascendentul său,
chiar dacă ar fi renunţat la moştenirea ascendentului reprezentat;
- donaţia să nu fi fost scutită de raport; scutirea de raport trebuie
să fie expresă, însă se admite şi posibilitatea scutirii tacite,
manifestată indirect dar neîndoielnic.

Subiectul nr.111

Raportul donaţiilor (persoanele care pot cere raportul; donaţiile


supuse raportului, gratuităţi nesupuse raportului, modurile de
efectuare).

1. Persoanele care pot cere raportul


Dacă condiţiile obligaţiei legale de raport sunt îndeplinite, obligaţia
raportării este reciprocă între descendenţii defunctului şi soţul
supravieţuitor. Dreptul de a cere raportul are caracter individual, astfel
încât, dacă unul dintre cei îndreptăţiţi renunţă, donaţia se va raporta
numai în măsura drepturilor comoştenitorilor solicitanţi.
Dacă titularul dreptului de raport moare înainte de exercitarea lui,
dreptul se transmite asupra propriilor moştenitori care urmează să-l
exercite în mod unitar.
Raportul poate fi cerut, pe cale oblică, şi de creditorii personali ai
moştenitorului.
Creditorii succesiunii şi legatarii nu pot cere raportul şi nici nu profită
de raportul cerut de persoanele îndreptăţite, bunurile raportate intrând
direct în patrimoniul moştenitorului îndreptăţit.

2. Donaţiile supuse raportului


Se raportează, în principiu, toate donaţiile, indiferent de forma de
realizare. Dacă donaţia a fost cu sarcină sau a avut caracter remunerator,
se va scădea valoarea sarcinilor sau a serviciilor prestate.
Mai sunt supuse raportului cheltuielile făcute de defunct pentru
înzestrare cu ocazia căsătoriei, cele făcute pentru procurarea carierei,
286

cheltuielile făcute de defunct pentru asigurarea carierei soţului


supravieţuitor, cheltuielile făcute pentru achitarea datoriilor personale ale
moştenitorului obligat la raport.
Dacă defunctul a încheiat o asigurare viageră de deces în beneficiul unui
moştenitor obligat la raport, acesta poate fi obligat să raporteze, ca
donaţie indirectă, cel mult primele plătite de defunct, iar nu suma
asigurată, plătită de asigurator, care nu provine din patrimoniul
defunctului, fiind formată în afara acestuia.

3. Gratuităţi nesupuse raportului


Legea exceptează de la raportul donaţiilor:
- cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie, învăţătură, cheltuielile
de nuntă, darurile obişnuite;
- fructele culese şi veniturile scadente până la ziua deschiderii
succesiunii şi nici echivalentul bănesc al folosinţei exercitate de
donatar asupra bunului donat;

4. Modurile de efectuare a raportului

a) Raportul în natură
Acesta constă în readucerea efectivă la masa succesorală a bunului
care a format obiectul liberalităţii.

b) Raportul prin luare mai puţin


Acesta este un raport în valoare ce permite moştenitorului obligat la
raport păstrarea în natură a bunului, comoştenitorii fiind satisfăcuţi prin
echivalentul valoric (în bunuri sau bani) al bunului raportabil, fiecare
proporţional cu drepturile succesorale.
Raportul prin luare mai puţin poate fi realizat pe trei căi:

1) Prin preluare
Acest mod de efectuare a raportului se realizează prin luarea din
masa succesorală de către comoştenitorii îndreptăţiţi la raport a unor
bunuri, pe cât posibil de aceeaşi natură şi aceeaşi calitate cu acelea
raportabile, ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia.
Preluarea proporţională se va aplica şi în cazul în care cel gratificat
este soţul supravieţuitor obligat la raport faţă de descendenţi.

2) Prin imputaţie
În cadrul acestei metode, valoarea donaţiei raportabile se adaugă
prin calcul pe hârtie la masa succesorală, rezultatul se împarte între
287

moştenitori potrivit cu cota ce revine fiecăruia, valoarea donaţiei


scăzându-se din partea moştenitorului obligat la raport, primind din restul
masei succesorale numai diferenţa până la valoarea cotei sale de
moştenire.

3) În bani
Înseamnă depunerea la masa succesorală a unei sume de bani care
reprezintă contravaloarea bunului raportabil (mai puţin partea
corespunzătoare cotei succesorale a moştenitorului obligat la raport).

Raportul imobilelor
Regula este că raportul imobilelor se face în natură, prin readucerea
efectivă a imobilului la masa succesorală. Aceasta înseamnă că donaţia şi
respectiv dreptul exclusiv de proprietate al donatarului se desfiinţează cu
efect retroactiv – moartea donatorului operând ca o condiţie rezolutorie –
cu următoarele consecinţe:
- dacă imobilul a pierit fortuit, total sau parţial, înainte sau după
deschiderea moştenirii, în măsura pieirii nu este supus raportului;
- donatarul răspunde pentru degradările şi deteriorările care au
micşorat valoarea imobilului din fapta sa culpabilă;
- sarcinile reale cu excepţia ipotecilor se desfiinţează.
De la regula raportului imobilelor în natură există şi unele excepţii, când
raportul se în valoare:
- când donatorul a impus sau a autorizat efectuarea raportului în
valoare;
- când imobilul a pierit din culpa donatarului;
- când imobilul a fost înstrăinat sau ipotecat de donatar, înaintea
deschiderii moştenirii;

Raportul mobilelor
Raportul bunurilor mobile, indiferent că sunt corporale sau
incorporale, se face prin luare mai puţin (în valoare), dacă donatorul nu a
impus sau nu a autorizat raportul în natură.
În consecinţă:
- donatarul va fi obligat la raport contravaloarea bunurilor primite,
chiar dacă acestea au pierit fortuit;
- actele de înstrăinare sau grevare rămân valabile.
Valoarea se raportează la data facerii donaţiei.

Căile procedurale de realizare a raportului


Dacă persoanele se înţeleg, raportul se poate realiza prin bună-
învoială, în carul procedurii succesorale notariale, notarul public luând act
de înţelegerea părţilor şi eliberând certificatul de moştenitor în consecinţă.
Dacă părţile interesate nu se înţeleg, raportul urmează a fi făcut pe
cale judecătorească, prin acţiunea de partaj sau prin acţiune separată.
288

Acţiunea în executarea raportului este o acţiune personală, prin


urmare titularii dreptului de raport nu beneficiază de un drept de urmărire
şi nici de acţiune în revendicare. Acţiunea de raport este prescriptibilă în
termenul general de prescripţie de 3 ani, socotiţi de la data deschiderii
succesiunii, chiar dacă cererea se formulează în cadrul acţiunii de ieşire
din indiviziune.
Acţiunea de raportare a donaţiei nu poate fi paralizată de
moştenitorul obligat la raport prin invocarea uzucapiunii.
Acţiunea de raport a donaţiei are caracter colectiv, acţiunea
profitând tuturor comoştenitorilor.

Subiectul nr.112

Indiviziunea succesorală (noţiune şi caracteristici; regim juridic).

1. Noţiune şi caracteristici
Dacă la moştenire vin mai multe persoane cu vocaţie universală,
patrimoniul succesoral de va transmite la acestea în indiviziune, adică în
stăpânire comună, afară de cazul în care defunctul a făcut o împărţeală de
ascendent.
Indiviziunea succesorală este o formă a proprietăţii comune, deci
care are doi sau mai mulţi titulari, având ca obiect patrimoniul succesoral,
adică ansamblul drepturilor şi obligaţiilor transmise pe cale succesorală.
Caracteristica indiviziunii succesorale este că drepturile din
patrimoniul asupra căruia poartă nu sunt divizate fizic ci numai ideal, nici
unul dintre coindivizari neavând drepturi exclusive, ci numai comune. Altfel
spus, nici unul dintre coindivizari nu ştie care bun anume îi revine în
exclusivitate, ci numai care este cota sa ideală.
289

Spre deosebire de drepturi, obligaţiile se divid de drept de la


deschiderea succesiunii, în raport cu cota ce revine fiecărui moştenitor,
această diviziune fiins şi ea ideală.

2. Regimul juridic al indiviziunii succesorale

Principii care guvernează materia


În baza regulilor aplicabile proprietăţii, literatura de specialitate şi
practica judiciară au desprins două principii, două reguli care guvernează
materia:
1) fiecare coindivizar are un drept individual, absolut şi exclusiv
asupra cotei părţi ideale ce i se cuvine având ca obiect bunurile
din indiviziune;
2) nici unul dintre coindivizari nu este titular exclusiv asupra vreunui
bun sau bunuri indivize, privite în materialitatea lor

Aceste principii conturează regimul juridic al indiviziunii succesorale


pe baza următoarelor consecinţe:

a) Libera dispoziţie asupra cotei părţi ideale


Fiecare coindivizar poate dispune liber şi fără consimţământul
celorlalţi de cota-parte ce-I revine din indiviziune dreptul fiind transmisibil
inter vivos şi mortis causa, dobânditorul substituindu-se în drepturile
coindivizarului transmiţător.
Coindivizarul poate dispune liber atât asupra cotei sale indivize din
universalitate cât şi numai de cota sa parte asupra unui bun determinat,
soarta acesteia din urmă atârnând însă de rezultatul împărţelii.

b) Regula unanimităţii
În principiu toate actele juridice referitoare la bunurile aflate în
indiviziune, privite în materialitatea lor, trebuie să fie făcute cu acordul
unanim al coindivizarilor.
Dacă un coindivizar încheie singur actul de dispoziţie asupra unui
bun indiviz, soarta actului va depinde de rezultatul partajului, care produce
efecte retroactive – actul va fi valabil dacă bunul este atribuit
coindivizarului dispunător – şi desfiinţat retroactiv în caz contrar.
Regula unanimităţii este aplicată şi în privinţa acţiunii în
revendicarea unui bun indiviz precum şi în privinţa actelor de administrare
şi de conservare privitoare la bunurile indivize.
290

Folosinţa materială a bunului indiviz poate fi exercitată de un


coindivizar, fără acordul celorlalţi, cu condiţia de a nu aduce atingere
drepturilor celorlalţi coindivizari. În acest caz fructele bunului indiviz se
cuvin tuturor coindivizarilor.

c) Imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieşirea din


indiviziune
Ieşirea din indiviziune poate fi cerută oricând, de către oricare dinre
coindivizari şi indiferent de timpul trecut de la deschiderea moştenirii şi
chiar dacă ei au stăpânit părţi distincte din masa indiviză sau aceasta a
fost stăpânită de unul din ei.
Împotriva cererii de partaj se poate opune numai existenţa unei
convenţii de partaj voluntar încheiată între coindivizari sau prescripţia
achizitivă, dacă unul dintre coindivizari a exercitat asupra unor bunuri
succesorale o posesie utilă de 30 de ani pentru a uzucapa.
Orice convenţie contrară ieşirii din indiviziune pe termen de mai
mult de 5 ani este nulă absolut.

Subiectul nr.113

Împărţeala moştenirii (noţiune; persoanele care pot cere


împărţeala; obiectul împărţelii).

1. Noţiune; felurile partajului.


Împărţeala este operaţiunea juridică ce pune capăt stării de
indiviziune (coproprietate) prin împărţirea în natură şi/sau echivalent a
bunurilor aflate în indiviziune, având ca efect înlocuirea cu efect retroactiv
291

a cotelor părţi ideale, indivize, asupra acestora, cu drepturi exclusive ale


fiecăruia dintre coindivizari asupra unor bunuri determinate în
materialitatea lor.
Partajul poate fi provizoriu sau definitiv, total sau parţial.
Partajul total are ca obiect întreaga masă indiviză.
Partajul parţial are ca obiect numai unul sau anumite bunuri
succesorale, dacă comoştenitorii şi-au manifestat voinţa de a rămâne în
indiviziune asupra restului bunurilor. De asemenea partajul poate fi parţial
şi în raport de persoane.

2. Persoanele care pot cere împărţeala


Împărţeala poate fi cerută de coindivizari, succesorii în drepturi ai
coindivizarilor (care se subrogă în drepturile lor) şi creditorii personali ai
coindivizarilor (pe calea acţiunii oblice).
De asemenea, pe calea acţiunii oblice, partajul poate fi cerut şi de
către creditorii moştenirii, ei aflându-se într-o situaţie similară celei a
creditorilor personali ai succesorilor.

3. Obiectul împărţelii

Bunurile care fac obiectul împărţelii; regula.


Obiectul împărţelii îl constituie, în principiu, numai bunurile asupra
cărora paortă drepturile reale ale defunctului transmise asupra
moştenitorilor. Această regulă de principiu cunoaşte două excepţii: pe de o
parte, există lucruri care deşi există în patrimoniul succesoral la data
deschiderii moştenirii, nu sunt supuse partajului, iar pe altă parte există
bunuri care formează obiectul împărţelii, deşi nu au făcut parte din masa
succesorală la data deschiderii succesiunii.

Bunuri existente în patrimoniul succesoral nesupuse


partajului
Acestea sunt:
a) bunurile individual determinate care formează obiectul unor
legate cu titlu particular;
b) bunurile care, prin destinaţia sau prin natura lor nu sunt
susceptibile de a fi împărţite:
- amintirile de familie (portrete, decoraţii, diplome);
- servituţile şi părţile comune din imobile destinate
folosinţei în comun;
292

- dreptul real de folosinţă asupra locurilor de


înmormântare şi lucrărilor funerare;

Bunurile care fac obiectul partajului, deşi nu au existat în


masa succesorală la data deschiderii succesiunii
Întră în această categorie:
a) bunurile care sunt aduse la masa succesorală ca efect al
reducţiunii liberalităţilor excesive sau ca efect al raportului
donaţiilor;
b) bunurile care intră în masa succesorală în temeiul subrogaţiei
reale cu titlu universal;
c) terenurile asupra cărora se reconstituie dreptul de proprietate al
defunctului în condiţiile Legii 18/1991;
d) fructele naturale, civile sau industriale produse de bunurile
succesorale, după data deschiderii moştenirii.

Subiectul nr.114

Împărţeala prin bună învoială (condiţii; modalităţi, efectele


împărţelii; obligaţia de garanţie între copărtaşi).
293

1. Condiţiile împărţelii prin bună învoială


Pentru validitatea împărţelii prin bună învoială trebuie să fie
îndeplinite următoarele condiţii:
- toţi coindivizarii isă fie prezenţi;
- să aibă capacitate de exerciţiu deplină. minorii şi cei puşi sub
interdicţie vot fi repezentaţi sau asistaţi de ocrotitorul legal cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare;
- coindivizarii să fie de a cord cu realizarea împărţelii pe această
cale şi cu clauzele convenţiei.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite împărţeala se poate face fără
îndeplinirea vreunei formalităţi, în orice formă, dovada ei urmând a fi
făcută potrivit dreptului comun, părţile putând achiesa şi la administrarea
probei cu martori. Partajul voluntar trebuie însă să fie dovedit în mod
neîndoielnic.

2. Modalităţi de împărţeală
Coindivizarii pot împărţi bunurile oricum ar voi. Astfel, ei pot împărţi
bunurile în tot sau în parte, urmând ca restul să fie împărţite ulterior, pe
cale judecătorească sau tot prin bună învoială. Împărţirea se face în
natură, prin atribuirea lor unora dintre coindivizari cu indemnizarea
corespunzătoare a celorlalţi, prin vânzarea bunurilor şi împărţirea preţului
etc., inclusiv prin atribuirea nudei proprietăţi unora dintre moştenitori şi
uzufructul (eventual cu o sultă) celorlalţi, fiind suficient ca prin învoiala lor
să înceteze starea de indiviziune a proprietăţii.

3. Efectele împărţelii: efectul declarativ şi consecinţele acestuia


Ca efect al partajului dreptul asupra cotei ideale din masa bunurilor
indivize devine un drept exclusiv asupra unui anumit bun sau asupra unor
bunuri determinate în materialitatea lor, fiecare coindivizar devenind
proprietarul exclusiv al bunurilor ce I-au fost atribuite, considerându-se că
a dobândit acele bunuri direct de la defunct din momentul deschiderii
succesiunii şi că ceilalţi coindivizari nu au fost proprietarii acelor bunuri.
Aşadar împărţeala are caracter declarativ de drepturi şi ca atare
retroactivează până în momentul deschiderii succesiunii.
Consecinţele efectului declarativ al împărţelii sunt următoarele:
a) actele juridice – în special cele de dispoziţie – referitoare la
bunurile aflate în indiviziune, încheiate de un coindivizar fără
respectarea principiului unanimităţii se vor consolida sau se vor
desfiinţa cu efect retroactiv, după cum bunul – obiect al actului
294

de dispoziţie – a fost atribuit prin împărţeală contractantului sau


altui copărtaş;
b) partajul nefiind translativ sau constitutiv de drepturi reale, iar
copărtaşul atributar dobândind drepturi exclusive provenind din
succesiune, va fi opozabil faţă de terţi chiar dacă nu respectă
regulile de publicitate imobiliară;
c) actul de partaj nu poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de
10-20 de ani, dacă în masa succesorală a fost trecut un imobil
care nu era proprietatea defunctului;
d) în caz de neexecutare a obligaţiilor rezultând din împărţeală nu
se poate cere rezoluţiunea actului de împărţeală;
e) întrucât efectul declarativ al actului de împărţeală nu este o
regulă imperativă, de ordine publică, coindivizarii pot anihila
consecinţele lui, hotărând, de exemplu, că actul încheiat de unul
dintre ei asupra unui bun în timpul indiviziunii să rămână valabil
indiferent de beneficiarul atribuirii sau că pentru neplata sultei se
poate cere rezoluţiunea actului de împărţeală.

4. Obligaţia de garanţie între copărtaşi

a) Noţiune
Legea stabileşte că împărţeala dă naştere unei obligaţii de garanţie
în sarcina lor, asemănător actelor translative cu titlu oneros, dacă unul
dintre ei suferă o pierdere din cauza unor tulburări sau evicţiuni produse
după împărţeală dar din cauze anterioare partajului, astfel încât egalitatea
zdruncinată în acest fel să fie restabilită între ei.

b) Condiţii
Pentru a deveni operantă garanţia între copărtaşi se cer respectate
următoarele condiţii:
a) unul dintre copărtaşi a suferit o tulburare în exercitarea
prerogativelor de proprietar sau alt drept consolidat în persoana
sa prin efectul partajului; tulburarea trebuie să fie de drept.
b) Tulburarea sau evicţiunea să aibă o cauză anterioară partajului;
c) Tulburarea sau evicţiunea să nu fie imputabilă copărtaşului care a
suferit pierderea;
d) Obligaţia de garanţie să nu fi fost înlăturată printr-o clauză de
negaranţie stipulată în actul de împărţeală.
295

c) Efecte
Fiecare copărtaş este obligat în proporţie cu partea sa ereditară a
despăgubi pe copărtaşul său de paguba suferită. Copărtaşul garantat va
suporta şi el o parte din pierdere. Dacă unul dintre copărtaşi este
insolvabil, ceilalţi vor suporta riscul insolvabilităţii acestuia.
Acţiunea în garanţie pentru evicţiune se prescrie în termen de 3 ani,
iar pentru viciile ascunse în termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au
fost ascunse cu viclenie, caz în care prescripţia operează după 3 ani.
Termenul curge, în cazul evicţiunii, de la data producerii ei, iar pentru vicii
de la data descoperirii lor, însă cel mai târziu la împlinirea unui an de la
predarea lucrului cu excepţia construcţiilor în care termenul merge până la
3 ani de la predare.
296

Subiectul nr.115

Împărţeala de ascendent.

1. Noţiune, utilitate şi natură juridică


Partajul de ascendent poate fi definit drept un act juridic între vii
(donaţie) sau pentru cauză de moarte (testament) prin care ascendentul
împarte între toţi descendenţii săi cu vocaţie succesorală la deschiderea
moştenirii bunurile sale – în tot sau în parte – aceste bunuri fiind dobândite
de aceştia divizat, în mod individual, iar nu în cote părţi ideale, ce
caracterizează starea de indiviziune.
Prin partajul de ascendent se preîntâmpină naşterea stării de
indiviziune între descendenţi la moartea ascendentului, şi se evită
dificultăţile unui partaj succesoral.
Împărţeala de ascendent este un act juridic mixt; pe de o parte, ea
reprezintă o donaţie sau o dispoziţie testamentară, iar pe de altă parte, un
act de împărţeală, dar de natură specială întrucât nu este menit să pună
capăt unei stări de indiviziune, ci dimpotrivă preîntâmpină naşterea unei
astfel de stări între descendenţii dispunătorului la deschiderea succesiunii.
Fiind un act mixt ea trebuie realizată atât cu respectarea regulilor donaţiei
sau dispoziţiilor testamentare, cât şi a normelor privitoare la împărţeală.

2. Condiţii de validitate

a) Condiţii de formă
Împărţeala de ascendent se poate face, sub sancţiunea nulităţii
absolute, numai cu respectarea regulilor de formă prevăzute de lege
pentru donaţii şi testamente.
După deschiderea moştenirii nulitatea donaţiei sau testamentului
pentru vicii de formă pot fi acoperite prin ratificare, confirmare sau
executare voluntară.

b) Condiţii de fond

1) Condiţii de drept comun


Împărţeala de ascendent trebuie să îndeplinească condiţiile de fond
de drept comun – capacitate, consimţământ, obiect, cauză) prevăzute de
lege pentru donaţii şi testamente.
297

2) Condiţii speciale

Persoanele îndreptăţite a face împărţeala de ascendent


Potrivit legii numai părinţii şi ceilalţi ascendenţi pot să-şi împartă
bunurile pe această cale între descendenţi.

Persoanele între care se face împărţeala


Împărţeala de ascendent se face numai între descendenţii
dispunătorului. Împărţeala prin donaţie conjunctivă se poate face numai
între descendenţii comuni. Descendenţii între care se face împărţeala
trebuie să aibă vocaţie succesorală concretă în nume propriu sau prin
reprezentare, să nu fie nedemni şi să fi acceptat moştenirea expres sau
tacit. Vocaţia succesorală se apreciază în funcţie de data deschiderii
moştenirii.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, împărţeala de ascendent trebuie
să cuprindă pe toţi descendenţii care vin efectiv la moştenire, în nume
propriu sau prin reprezentare.
Împărţeala testamentară rămâne valabilă şi în ipoteza în care unul
dintre descendenţi vine la moştenire – fiind decedat şi neavând
descendenţi – partea descendentului lipsă se va dobândi în ondiviziune de
ceilalţi moştenitori.
Omiterea soţului supravieţuitor din partajul de ascendent nu atrage
nulitatea împărţelii.

Obiectul împărţelii
Partajul testamentar poate avea ca obiect toate bunurile ce
ascendentul a lăsat la moartea sa sau numai o parte a acesteia.
Împărţeala-donaţie nu poate avea obiect decât bunurile prezente nu
şi cele viitoare.
Bunurile necuprinse în împărţeala de ascendent inclusiv cele
dobândite de el ulterior actului de partaj, se vor moşteni în indiviziune şi se
vor partaja conform dreptului comun.
Bunurile ce fac obiectul partajului de ascendent trebuie să aparţină
exclusiv ascendentului dispunător.

Condiţiile împărţelii propriu zise


298

Împărţeala de ascendent trebuie să fie efectivă, în sensul de a diviza


material bunurile, ea trebuind să preîntâmpine efectiv indiviziunea
succesorală între descendenţi.
Împărţeala trebuie făcută cu respectarea părţii legitime (rezerva
succesorală) a fiecărui descendent, cel vătămat putând ataca împărţeala
prin acţiunea în reducţiune. În cadrul împărţelii de ascendent nu operează
principiul egalităţii, ascendentul putând favoriza pe unii dintre
descendenţi, dar numai în limitele cotităţii disponibile (luând în considerare
şi rezerva soţului supravieţuitor).

3. Efectele împărţelii de ascendent

A) Efectele împărţelii donaţie

a) Efectele înainte de deschiderea moştenirii


Între ascendent şi descendenţi se nasc raporturi specifice
contractului de donaţie. Astfel, donatarii vor dobândi în mod irevocabil, de
la data încheierii contractului, drepturile care formează obiectul lui, putând
dispune liber de bunurile ce le-au fost atribuite, fără să mai aştepte
deschiderea succesiunii ascendentului donator.
Creditorii ascendentului vor putea ataca donaţia prin acţiunea
pauliană.
Descendenţii au între ei calitatea de copărtaşi, raporturi născute din
împărţeală. În virtutea acestor relaţii copărtaşul evins se bucură de
acţiunea în garanţie împotriva celorlalţi, inclusiv de privilegiul imobiliar
corespunzător.
Rezoluţiunea împărţelii nu se poate cere, pentru neexecutarea
obligaţiilor rezultând din împărţeală, numai în cazul în care s-a prevăzut
aceasta în actul de împărţeală.

b) Efecte după deschiderea moştenirii


Descendenţii donatori care acceptă moştenirea şi îndeplinesc
condiţiile pentru a moşteni:
- răspund de pasivul moştenirii, proporţional cu partea ereditară a
fiecăruia;
- dobândesc moştenirea în stare divizată, fiecare păstrând bunurile
primite donaţie;
- pot intenta acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive dacă
rezerva a fost încălcată prin împărţeala de ascendent;
- nu pot cere raportul donaţiilor.
Descendentul donatar care nu poate sau nu vrea să vină la
moştenire păstrează bunurile primite donaţie în condiţiile dreptului comun;
calitatea de donatar al descendentului şi efectele donaţiei nu sunt
299

condiţionate d venirea la moştenire. Însă, fiind străin de moştenire, el va


putea păstra bunurile donate numai în limitele cotităţii disponibile, cotitate
calculată numai în raport de drepturile moştenitorilor rezervatari care vin
efectiv la moştenire, inclusiv soţul supravieţuitor, dacă este cazul.

B) Efectul împărţelii testamentare

a) Lipsa de efecte în timpul vieţii ascendentului testator


Fiind o dispoziţie mortis causa, nu produce efect cât timp
ascendentul trăieşte şi el o poate revoca sau modifica până în ultima clipă
a vieţii.

b) Efecte după deschiderea moştenirii


Descendenţii dobândesc bunurile atribuite în stare divizată, din chiar
momentul deschiderii moştenirii, potrivit voinţei testatorului.
Ei urmează să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală fie
acceptând moştenirea – aşa cum le-a fost transmisă – fie renunţând la ea,
ei neavând calitatea dublă de moştenitori legali şi testamentari, având
doar calitatea de moştenitori legali, deoarece actul valorează împărţeală şi
nu liberalitate testamentară.
Ca urmare a împărţelii testamentare între descendenţi se nasc
raporturi de împărţeală şi ca atare datorează garanţie în calitate de
copărtaşi şi se bucură de privilegiul imobiliar al copărtaşului.
Bunurile care nu au fost împărţite de testator vor fi dobândite de
moştenitori în stare de indiviziune, potrivit dreptului comun.
Dacă bunurile care au fost atribuite prin testament unuia dintre
descendenţi nu mai există în patrimoniul succesoral la data deschiderii
moştenirii, descendentul rămas fără lot poate cere constatarea nulităţii
actului de împărţeală în calitate de descendent omis de la partaj, iar dacă
lotul să u a fost diminuat, în aşa măsură încât nu mai acoperă nici rezerva
succesorală, va putea ataca actul de împărţeală cu acţiunea în reducţiunea
loturilor copărtaşilor avantajaţi.

4. Ineficacitatea împărţelii de ascendent

a) Cauze de drept comun


Partajul de ascendent poate deveni ineficace datorită:
- anulării – pentru incapacitate sau vicii de consimţământ;
- din cauza nulităţii absolute;
- cauze care atrag caducitatea
- revocarea donaţie pentru neexecutarea sarcinii sau ingratitudine;
- creditorii pot cere revocarea actului prin acţiunea pauliană.

b) Cauze de ineficacitate speciale


300

- împărţeala este nulă pentru omiterea unui descendent chemat


efectiv la moştenire;
- în cazul în care încalcă rezerva succesorală, împărţeala poate fi
atacată prin acţiunea în reducţiune;

DREPT COMERCIAL

Subiectul nr.116

Formele societăţilor comerciale şi clasificarea lor.

1. Formele societăţii comerciale


Formele societăţii comerciale reglementate de legea noastră sunt:
societatea în nume colectiv; societatea în comandită simplă; societatea în
comandită pe acţiuni; societatea pe acţiuni; societatea cu răspundere
limitată.
Societatea în nume colectiv este acea societate ale cărei obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a tuturor asociaţilor.
Societatea comandită simplă este societatea ale cărei obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai
până la concurenţa aportului lor;
Societatea pe acţiuni este societatea al cărei capital social este
împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul
social; acţionarii răspund numai în limita aportului lor.
Societatea în comandită pe acţiuni este societatea al cărei
capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate
cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor
comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa
aportului lor.
301

Societatea cu răspundere limitată este societatea ale cărei


obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund
numai în limita aportului lor.

Caracterul limitativ al reglementării


Din dispoziţiile Legii 31/1990 rezultă că enumerarea formelor juridice
ale societăţilor comerciale are un caracter limitativ: societăţile comerciale
se vor constitui în una din următoarele forme (art.2). Dispoziţia legii este
imperativă.
Textul legii are în vedere societăţile comercial ecare beneficiază de
personalitate juridică şi care constituie veritabile societăţi comerciale, el
nu exclude însă posibilitatea constituirii unor societăţi în formele prevăzute
de alte reglamentări legale.

Dreptul asociaţilor de a opta între formele societăţii


comerciale
Persoanele care doresc înfiinţarea unei societăţi comerciale sunt
libere să aleagă orice formă de societate prevăzută de lege, în funcţie de
unele criterii subiective: natura afacerii, mărimea capitalului necesar,
numărul asociaţilor etc.
În mod excepţional, pentru ocrotirea unor interese, forma
societăţilor este impusă de lege; ex: forma societăţilor în domeniul
asigurărilor – SA sau SRL; în domeniul bancar - SA.
Nu sunt admise constituirea unor societăţi aşa zis nenumite. Forma
aleasă de asociaţi trebuie prevăzută în actul constitutiv, în caz contrar
doctrina şi jurisprudenţa au admis că va fi vorba despre o societate în
nume colectiv.

2. Clasificarea societăţilor comerciale

a) După natura lor


După natura lor societăţile comerciale se clasifică în societăţi de
persoane şi societăţi de capitaluri.
Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de
persoane pe baza cunoaşterii şi încrederii reciproce a calităţii personale a
asociaţiilor; ex: SNC, SCS. Prototipul societăţii de persoane este SNC.
Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de
asociaţi, impus de nevoile capitalului social, fără să prezinte interes
calităţile personale ale asociaţilor; ex: SA, SCA. Prototipul societăţii de
capitaluri este SA.
302

Deosebirile dintre cele două categorii de persoane implică


următoarele consecinţe:
- în cazul societăţilor de persoane aportul poate fi nu numai
numerar sa în natură ci şi în munca asociaţilor; la societăţile de
capitaluri aportul poate fi numai în numerar şi natură.
- datorită rolului factorului personal societăţile de persoane au un
caracter închis; societăţile de capitaluri au un caracter deschis,
transmiterea acţiunilor este reglementată în condiţii extrem de
favorabile;
- dizolvarea societăţilor de persoane are lor prin falimantul,
incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre
asociaţi; în cazul societăţilor de capitaluri (SA) asemenea cauze
sunt irelevante;

Societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în nici una din


cele două categorii, ea împrumutând unele caractere şi de la societăţile de
persoane şi de la societăţile de capitaluri.

b) După întinderea răspunderii asociaţiilor: societăţi cu


răspundere nelimitată şi societăţi cu răspundere limitată
Societăţile cu răspundere nelimitată sunt acelea în care obligaţiile
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a tuturor asociaţiilor; ex: SNC.
Societăţile cu răspundere limitată sunt acelea în care obligaţiile
sociale sunt garantate doar cu patrimoniul social, acţionarii răspunzând
doar în limita aportului lor; ex: SA, SRL.
În privinţa SCS sau SCA, răspunderea asociaţiilor este diferită:
comanditarii răspund numai în limita aportului lor; asociaţii comanditaţi
răspund nelimitat şi solidar, dar răspunderea nelimitată şi solidară a
acestora este o răspundere subsidiară. Asociaţii au rolul e garanţi; ei sunt
ţinuţi să execute obligaţiile sociale care nu au fost respectate de către
societatea comercială.

c) După structura capitalului social şi modul de împărţire a


acestuia: societăţi cu părţi de interes şi societăţi pe acţiuni
Capitalul social se divide în părţi de interes în cazul societăţii în
nume colectiv şi societăţii în comandită simplă (societăţi de persoane),
precum şi în cazul societăţii cu răspundere limitată În cazul SRL, legea
desemnează aceste diviziuni prin denumirea de părţi sociale.
Capitalul social este împărţit în acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni şi
societăţii în comandită pe acţiuni (societăţi de capitaluri).
Puncte comune, între părţile de interes şi acţiuni:
- beneficiile se cuvin în cazul ambelor tipuri de societăţi,
asociaţiilor în proporţiile aportului lor la formarea capitalului
social;
303

- ele conferă asociaţiilor dreptul de participare la luarea hotărârilor;


- în caz de retragere, de excludere sau în caz de dizolvare, asociaţii
au dreptul la contravaloarea aportului lor.
Deosebiri între părţile de interes şi acţiuni:
- modul diferit de transmitere faţă de terţi: părţile de interes sunt
intransmisibile; părţile sociale sunt transmisibile în mod
excepţional, acţiunile sunt uşor transmisibile, putând face
obiectul unei negocieri.

d) În funcţie de existenţa ori inexistenţa posibilităţii de a


emite titluri de valoare: societăţi care emit titluri de valoare şi
societăţi care nu pot emite titluri de valoare
În prima categorie intră societatea în comandită pe acţiuni şi
societatea pe acţiuni. Titlurile de valoare emise poartă numele de acţiuni şi
au ca element comun faptul că materializează dreptul asociaţiilor asupra
unei fracţiuni din capitalul social. Pe lângă acţiuni SA şi SCA poate emite şi
obligaţiuni, care sunt fracţiuni ale unui împrumut contractat de societate.
În cea de-a doua categorie: SRL, SNC, SCS.

Subiectul nr.117

Constituirea societăţii cu răspundere limitată.

1. Actele constitutive
Societatea cu răspundere limitată se constituie potrivit Legii
31/1990. La baza constituirii ei se află actele costitutive ale societăţii,
contract de societate şi statut, sau după caz, prin înscrisul unic.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic se
întocmeşte numai statutul.

2. Contractul de societate
Contractul de societate privind constituirea SRL trebuie să cuprindă
menţiunile cerute de art.7 din Legea 31/1990, privind identificarea părţilor,
304

individualizarea viitoarei societăţi, caracteristicile societăţii, capitalul


subscris şi cel vărsat, aportul fiecărui asociat în numerar sau alte bunuri,
conducerea şi gestiunea societăţii, drepturile şi obligaţiile asociaţiilor,
dizolvarea şi lichidarea societăţii.

Elemente specifice:
a) Asociaţii
La constituirea SRL pot participa persoane fizice şi juridice. Numărul
asociaţilor este lăsat la aprecierea persoanelor interesate, dar este limitat
la cel mul t50 de asociaţi.

b) Firma societăţii
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se cuprinde dintr-o
denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor
asociaţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime “societate cu
răspundere limitată” sau prescurtat SRL.

c) Capitalul social
Capitalul social nu poate fi mai mic de 2.00.000 lei, aceasta fixându-
se liber de către asociaţi în funcţie de nevoile societăţii, cu respectarea
plafonului minim. Legea permite o vărsare eşalonată a capitalului social,
dar pentru protejarea terţilor, interzice începerea operaţiunilor comerciale
înainte de vărsarea integrală a capitalului social, cu sancţionarea
administratorilor în caz contrar, şi de aceea asociaţii trebuie să prevadă în
contractul de societate termene scurte pentru vărsămintele ulterioare sau
să prevadă vărsarea întregului capital social la constituirea societăţii.

d) Aporturile asociaţilor
Pentru protejarea intereselor societăţii şi ale terţilor, legea prevede
că prestaţiile în muncă şi creanţele nu pot constitui aport la societate.
Asociaţii sunt liberi să stabilească cât din capitalul social va fi reprezentat
de aporturi în natură şi cât în aporturi în numerar.
În privinţa bunurilor care constituie aport în natură, în contractul de
societate trebuie să se arate valoarea lor, precum şi modul de evaluare.

e) Părţile sociale
Capitalul social se divide în fracţiuni denumite părţi sociale. Ele au o
valoare nominală egală, care nu poate fi mai mică de 100.000 lei. Acestea
305

nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile sub sancţiuni penale aplicate


administratorului.
În contractul de societate trebuie arătate numărul de părţi sociale şi
repartizarea lor între asociaţi. Numărul părţilor sociale cuvenite fiecărui
asociat va fi proporţional cu cota sa de participare la capitalul social.

3. Statutul societăţii
Statutul societăţii cu răspundere limitată se încheie în formă
autentică sau ca înscris sub semnătură privată şi având dată certă. El
cuprinde aceleaşi elemente ca şi contractul de societate cu deosebirea că
statutul dezvoltă elementele care privesc organizarea şi funcţionarea
societăţii. Statutul este menit să întregească contractul de societate,
pentru a asigura cadrul juridic al funcţionării societăţii.
În cazul SRL cu asociat unic, statutul este singurul act constitutiv al
societăţii. Statutul va cuprinde aceleaşi elemente ca şi în cazul SRL cu mai
mulţi asociaţi, cu adaptările impuse de existenţa asociatului unic.
Nu este necesară forma autentică, fiind suficientă forma înscrisului
sub semnătură privată dar care să posede dată certă, cu excepţia cazului
în care aportul social în natură al unuia sau unora dintre asociaţi este
reprezentat de un teren (OUG 76/2001).

4. Formalităţile necesare constituirii societăţii. Enumerare


Formalităţile necesare sunt: întocmirea actelor constitutive şi
înmatricularea societăţii în registrul comerţului.
Aceleaşi sunt formalităţile şi pentru constituirea SRL cu asociat unic.
În toate cazurile societatea cu răspundere limitată devine persoană
juridică din ziua înmatriculării sale la registrul comerţului.

Subiectul nr.118

Transmiterea părţilor sociale.

1. Noţiune
Cu toate că nu sunt reprezentate prin titluri de valoare, părţile
sociale încorporează anumite valori ele putând fi transmise, în condiţiile
legii. Transmiterea lor implică şi transmiterea calităţii de asociat în
societatea cu răspundere limitată.
306

Părţile sociale pot fi transmise între asociaţi, între asociaţi şi terţi, cu


titlu gratuit sau cu titlu oneros, sau prin succesiune.
Cel mai adesea transmiterea părţilor sociale se face cu titlu oneros,
îmbrăcând forma cesiunii.
Prin transmiterea părţilor sociale şi implicita calităţii de asociat pot fi
aduse atingeri caracterului intuitu personae al societăţii cu răspundere
limitată, motiv pentru care această transmitere poete avea loc numai în
condiţiile legii.

2. Condiţiile transmiterii părţilor sociale


Pentru asigurarea caracterului intuitu personae al SRL, transmiterea
părţilor sociale prin cesiune are ca premisă consimţământul asociaţiilor. În
cazul transmiterii prin succesiune consimţământul vizează continuarea
societăţii cu moştenitorii asociatului decedat.

a) Cesiunea părţilor sociale între asociaţi


Această transmitere presupune încheierea unui contract între
asociatul cedent şi asociatul cesionar. Această cesiune nu are nevoie de
consimţământul prealabil al asociaţiilor deoarece fiind încheiat între
persoane care au calitatea de asociaţi în aceeaşi societate, caracterul
intuitu personae al SRL nu este lezat.
Notificarea cesiunii se face prin cererea de înscriere a cesiunii în
registrul asociaţiilor societăţii.
Cesiunea va produce efecte faţă de terţi numai după înscrierea în
registrul comerţului.
Cesiunea părţilor sociale între asociaţi nu poate avea loc dacă prin
actul constitutiv a fost interzisă. Într-adevăr, pentru a preveni dobândirea
de către un singur asociat a majorităţii capitalului social, prin actul
constitutiv se poate interzice transmiterea părţilor sociale între asociaţi.

b) Cesiunea părţilor sociale între asociaţi şi persoane din


afara societăţii
Această cesiune este permisă numai dacă a fost aprobată de
asociaţii care reprezintă cel puţin ¾ din capitalul social.
Pe baza hotărârii adunării asociaţilor care aprobă cesiunea părţilor
sociale se va încheia contractul de cesiune între asociatul cedent şi
cesionar. Cesiunea părţilor sociale intervenită între un asociat şi o
persoană din afara societăţii trebuie notificată societăţii prin cererea de
înscriere a ei în registrul asociaţiilor societăţii. De asemenea pentru
opozabilitate faţă de terţi este necesar a fi înscrisă şi la registrul
comerţului, doar din momentul înscrierii ea producând efecte faţă de terţi.
Cerinţa formei autentice nu mai există, cesiunea putându-se realiza
sub forma înscrisului sub semnătură privată, având dată certă.
307

c) Transmiterea părţilor sociale pe cale succesorală


Părţile sociale se transmit prin succesiune dacă în contractul de
societate s-a prevăzut o astfel de posibilitate, caz în care moştenitorii
asociatului decedat dobândesc părţile sociale de plin drept de la data
deschiderii succesiunii.
Posibilitatea transmiterii părţilor sociale prin succesiune, prevăzută
sau nu în contractul de societate, vizează posibilitatea continuării societăţii
cu moştenitorii asociatului decedat, nu la transmiterea părţilor sociale,
care vor face parte, în orice condiţii, din masa succesorală.
În cazul în care prin actul constitutiv s-a prevăzut posibilitatea
continuării societăţii cu moştenitorii asociatului decedat, ca şi în cazul în
care nu s-a interzis expres o atare continuare, moştenitorii asociatului
decedat devin titulari ai părţilor sociale şi deci asociaţi în SRL. Dacă ,
urmare a transmiterii succesorale, numărul de asociaţi ar trece de 50, din
cauza numărului de moştenitori, aceştia vor fi obligaţi să desemneze un
număr de titulari care nu trebuie să depăşească maximul legal.
Transmiterea pe cale succesorală a părţilor sociale trebuie notificată
societăţii, prin cererea de înscriere în registrul asociaţilor societăţii şi
totodată trebuie înscrisă în registrul comerţului.
În cazul în care continuarea societăţii cu moştenitorii asociatului
decedat nu este posibilă, moştenitorii, în calitatea lor de titulari ai părţilor
sociale au dreptul la contravaloarea acestora, calculată conform ultimului
bilanţ aprobat.

Subiectul nr.119
308

Constituirea societăţii pe acţiuni.

1. Actele constitutive: dispoziţiile art.5 din Legea 31/1990


Potrivit art.5 din Legea 31/1990, societatea pe acţiuni se constituie
prin contract de societate şi statut. Contractul de societate şi statutul pot fi
încheiate şi sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.
Actul constitutiv se semnează de către toţi asociaţii sau, în caz de
subscripţie publică, de către fondatori.

Contractul de societate
Clauzele cuprinse în contractul de societate al societăţii pe acţiuni
sunt prevăzute de Legea 31/1990 în art.8.
Majoritatea clauzelor sunt comune tuturor formelor juridice de
societate comercială, ele privind identificarea părţilor, individualizarea
viitoarei societăţi, caracteristicile societăţii, conducerea şi gestiunea
societăţii, drepturile şi obligaţiile asociaţiilor, dizolvarea şi lichidarea
societăţii. Pe lângă aceste clauze comune, contractul de societate trebuie
să cuprindă şi anumite clauze specifice unei anumite forme juridice de
societate comercială.
Clauzele prevăzute expres de lege trebuie, în mod obligatoriu, să fie
cuprinse în contractul de societate, în caz contrar societatea neputând fi
înmatriculată.
Părţile nu pot deroga de la dispoziţiile legale prin care se
reglementează cuprinsul contractului de societate decât în cazurile expres
prevăzute de lege.
Clauzele contractului de societate materializează voinţa asociaţiilor
privind constituirea societăţii pe acţiuni. Acest fapt este atestat prin
semnarea contractului de către toţi asociaţii care participă la încheierea
contractului sau, în cazul subscripţiei publice, de către fondatori.

Elemente specifice ale contractului de societate:


a) Asociaţii
Asociaţii societăţii pe acţiuni, denumiţi acţionari, pot fi persoane
fizice sau juridice.
Pentru această formă de societate legea prevede un număr minim al
acţionarilor, numărul acestora trebuind să fie de cel puţin 5.

b) Firma societăţii
În cazul societăţii pe acţiuni, firma se compune dintr-o denumire
proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de
menţiunea scrisă în întregime “societate pe acţiuni” sau prescurtat SA.
309

În orice act care emană de la societate, trebuie să se arate, pe lângă


elementele obişnuite şi capitalul social, din care cel efectiv vărsat, potrivit
ultimului bilanţ aprobat.

c) Capitalul social
În contractul de societate trebuie să se prevadă capitalul social
subscris şi vărsat.
Capitalul societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 25.000.000 lei.
Deci capitalul social subscris nu poate fi sub plafonul minim prevăzut de
lege.
La constituirea societăţii capitalul social subscris, vărsat de fiecare
acţionar, nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu
se prevede altfel. Restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12
luni de la înmatricularea societăţii.

d) Aporturile asociaţilor
În contractul de societate trebuie arătat aportul fiecărui asociat.
Aportul poate fi în numerar, în natură sau în creanţe. În societatea pe
acţiuni, aportul constând în prestaţii în muncă nu este permis.
În cazul aportului în natură, în contractul de societate trebuie să se
prevadă valoarea bunurilor aduse ca aport, modul de evaluare şi numărul
acţiunilor acordate pentru acestea.

e) Acţiunile
Contractul de societate trebuie să arate numărul şi valoarea
nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la
purtător. Dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, se va arăta numărul,
valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni.
Valoarea nominală a unei acţiuni nu poate fi mai mică de 1000 lei.

f) Administratorii societăţii
În contractul de societate, asociaţii trebuie să menţioneze numărul,
numele şi cetăţenia administratorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi
naţionalitatea administratorilor, persoane juridice; garanţia pe care
administratorii sunt obligaţi să o depună. De asemenea trebuie să se arate
puterile administratorilor şi dacă ei urmează să le exercite împreună ori
separat; drepturile speciale de administrare şi de reprezentare acordate
unora dintre ei. În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică,
administratorii sunt numiţi de către adunarea constitutivă.

g) Cenzorii societăţii
În contractul de societate trebuie să se prevadă numele, prenumele,
domiciliul şi cetăţenia cenzorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi
naţionalitatea cenzorilor persoane juridice.
310

În cazul constituirii prin subscripţie publică cenzorii sunt numiţi de


adunarea constitutivă.

H) Clauze privind conducerea, administrarea, controlul


gestiunii şi funcţionarea societăţii
În contractul de societate se pot prevedea clauze speciale privind
luarea hotărârilor în adunarea generală şi modul de lucru al
administratorilor. De asemenea vor fi prevăzute clauze privind controlul
gestiunii societăţii de către organele statutare şi controlul acesteia de
către acţionari precum şi documentele la care acţionarii vor putea să aibă
acces pentru a se informa şi a-şi exercita controlul.

i) Avantajele rezervate fondatorilor


Contactul de societate trebuie să prevadă eventualele avantaje
conferite fondatorilor pentru activitatea lor legată de constituirea
societăţii.

j) Operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii


Constituirea societăţii pe acţiuni implică anumite operaţiuni şi
cheltuieli. Întrucât acestea se realizează în contul societăţii, legea prevede
că în contractul de societate trebuie să se prevadă operaţiunile încheiate
de asociaţi în contul societăţii ce se constituie şi pe care societatea
urmează să le preia, precum şi sumele ce trebuie plătite pentru acele
operaţiuni.

3. Statutul societăţii. Caracterizare generală.


Statutul societăţii pe acţiuni se încheie în forma înscrisului sub
semnătură privată care va purta data certă sau sub formă autentică.
Legea prevede obligativitatea formei autentice doar în cazul în care
societatea se constituie prin subscripţie publică.
Statutul va cuprinde aceleaşi elemente ca şi contractul de societate
cu deosebirea că statutul dezvoltă elementele care privesc organizarea şi
funcţionarea societăţii.

4. Modalităţi de constituire
Plafonul ridicat al capitalului social impus pentru SA, putând crea
probleme asociaţilor, în privinţa asigurării lui, legea consacră două
modalităţi de formare a capitalului social care sunt considerate şi ca
modalităţi de constituire a societăţii pe acţiuni, asociaţii fiind liberi să
aleagă modalitatea de constituire dintre cele două posibilităţi:
1) aporturile asociaţiilor care constituie societatea – numită
constituire simultană sau constituire fără apel la subscripţia
publică;
311

2) formarea capitalului social şi cu contribuţia altor persoane decât


a fondatorilor – numită constituire continuată sau constituire prin
subscripţie publică.

A) Constituirea simultană
Constă într-o procedură simplă de constituire ce se poate folosi în
cazul în care există cel puţin 5 asociaţi care subscriu întregul capital social
şi fiecare efectuează vărsăminte de minimum 30 % din capitalul social
subscris. Aceştia vor putea trece la constituirea societăţii prin încheierea
actelor constitutive şi îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege.
Constituirea societăţii este simultană sau concomitentă deoarece
formarea capitalului social are loc în acelaşi timp cu încheierea actelor
constitutive ale societăţii.

B) Constituirea continuată sau prin subscripţie publică


Constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică se face
atunci când asociaţii care iniţiază constituirea societăţii nu au resurse
financiare necesare pentru a subscrie întregul capital social şi să verse
minimul cerut de lege. În această ipoteză ei pot apela la subscripţia
publică, adică pot face o ofertă de subscriere, adresată oricărei persoane
care dispune de bani şi doreşte să îi investească prin cumpărare de
acţiuni.
Constituirea prin subscripţie publică implică următoarele operaţiuni,
ce for fi realizate de fondatorii societăţii: întocmirea şi lansarea
prospectului de emisiune a acţiunilor, subscrierea acţiunilor, validarea
subscripţiei şi aprobarea actelor constitutive ale societăţii de către
adunarea constitutivă a sub scriitorilor.

Prospectul de emisiune al acţiunilor


Prospectul de emisiune este înscrisul care cuprinde o ofertă adresată
publicului de a subscrie acţiunile societăţii care se constituie.
Sub aspect juridic prospectul apare ca o ofertă de contract (act
unilateral) făcută unor persoane nedeterminate.
Se va respecta următoarea procedură:
a) Întocmirea prospectului. Acesta este întocmit de fondatorii
societăţii care se constituie şi trebuie să cuprindă, în formă
autentică, elementele actului constitutiv, fără menţiunile
referitoare la administratori şi cenzori care vor fi stabiliţi ulterior
de adunarea constitutivă, participările la beneficiile societăţii
rezervate de fondatori în folosul lor, data închiderii subscripţiei.
Prospectul care nu cuprinde aceste elemente sau nu respectă
forma autentică va fi nul de drept.
b) Autorizarea publicării prospectului. Prospectul va fi depus la
ORC pentru verificarea legalităţii şi pentru autorizarea publicării
lui.
312

c) Publicarea prospectului, în presă.

Subscrierea acţiunilor
Subscrierea este manifestarea de voinţă a unei persoane prin care
se obligă să devină acţionar al societăţii prin efectuarea unui aport la
capitalul social al acesteia, în schimbul cărora va primi acţiuni de o valoare
nominală egală.
Subscrierea se va face pe unul sau mai multe exemplare ale
prospectului de emisiune şi va cuprinde: numele, prenumele sau
denumirea, domiciliul sau sediul subscriitorului, numărul în litere ale
acţiunilor subscrise, data subscrierii şi declaraţia expresă că subscriitorul
cunoaşte şi acceptă prospectul de emisiune.
Societatea se poate constitui dacă întregul capital social prevăzut în
prospectul de emisiune a fost subscris. Dacă subscrierile depăşesc ori sunt
mai mici decât acesta fondatorii vor supune aprobării majorarea sau
respectiv micşorarea capitalului social la nivelul subscripţiei.
Fiecare subscriitor acceptant trebuie să fi vărsat minim jumătate din
valoarea subscrisă, cealaltă jumătate urmând a fi vărsată în termen de 12
luni de la înmatricularea societăţii.

Validarea subscripţiei şi aprobarea actelor constitutive


Odată terminată subscrierea acţiunilor, rezultatele ei trebuie
verificate şi validate de către adunarea constitutivă a subscriitorilor.
Această adunare va discuta şi aproba şi actele constitutive ale viitoarei
societăţi.
În acest scop, în termen de cel mult două luni va fi convocată
adunarea constitutivă, c u15 zile înainte de data fixată pentru adunare,
prin înştiinţare publicată în Monitorul oficial, lista subscriitorilor trebuind să
fie afişată în locul unde se va ţine adunarea, cu cel puţin 5 zile înainte de
data acesteia.

Adunarea constitutivă are următoarele atribuţii şi obligaţii:


- verificarea cerinţelor legale privind capitalul social;
- numeşte experţi pentru a aviza evaluările aporturilor în natură,
avantajele fondatorilor, operaţiunile încheiate de fondatori în
numele societăţii;
- examinează şi validează raportul de evaluare întocmit de experţi;
- aprobă avantajele rezervate fondatorilor;
- discutarea şi aprobarea contractului de societate şi a statutului
societăţii şi delegarea persoanelor însărcinate cu autentificarea
actului constitutiv;
- numirea administratorilor şi cenzorilor unităţii

Desfăşurarea adunării constitutive


313

Adunarea constitutivă este legală dacă sunt prezenţi jumătate plus


unu din numărul subscriitorilor, fiecare acceptat având un drept de vot,
indiferent de numărul acţiunilor subscrise.
Legea permite acceptantului să fie reprezentat în adunare prin
procură specială. Nimeni nu poate reprezenta mai mult de 5 acceptanţi.
Acceptanţi care au făcut aporturi în natură nu au drept de vot la
deliberările referitoare la aporturile lor chiar dacă sunt mandatari ai altor
acceptanţi.

5. Formalităţi necesare constituirii societăţii


Formalităţile necesare constituirii societăţii pe acţiuni sunt:
întocmirea actelor constitutive şi înmatricularea societăţii.
Formalităţile menţionate sunt aceleaşi, atât în cazul constituirii
simultane, cât şi în cazul constituirii continuate.
Potrivit legii, formalităţile sunt îndeplinite de către asociaţi, când
constituirea este simultană şi de persoanele desemnate de adunarea
constitutivă, când acţiunea este continuată.
În toate cazurile societatea pe acţiuni devine persoană juridică din
ziua înmatriculării sale în registrul comerţului.

Subiectul nr.120

Transmiterea şi constituirea unei garanţii reale mobiliare asupra


acţiunilor.

1. Transmiterea acţiunilor

Transmiterea acţiunilor nominative


Dreptul asupra acţiunilor nominative se transmite printr-o declaraţie
făcută în registrul acţionarilor societăţii emitente semnată de cedent şi
cesionar sau de mandatarii lor şi prin menţiunea făcută pe titlu. În cazul
pluralităţii de cesionari aceştia desemnează un reprezentant unic pentru
exercitarea drepturilor ce rezultă din acţiune, în caz contrar societatea nu
este obligată la înscrierea transmiterii.
În cazul în care acţiunile nu au fost complet liberate, subsciitorii
acţionarilor şi cesionarii ulteriori sunt răspunzători pentru plata integrală a
acţiunilor timp de 3 ani de la data menţiunii de transmitere din registrul
acţionarilor.
314

În cazul acţiunilor nominative emise în formă dematerializată şi


tranzacţionate pe o piaţă organizată, transmiterea dreptului de proprietate
asupra acţiunilor se realizează în condiţiile prevăzute de legea 52/1994.

Transmiterea acţiunilor la purtător


Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător se transmite prin
simpla tradiţiune a acestora.

Vânzarea acţiunilor de către acţionari prin ofertă publică


Acţionarii pot să înstrăineze acţiunile lor prin ofertă publică.
Art.108 din Legea 31/1990 prevede că acţionarii care oferă spre
vânzare acţiunile lor prin ofertă publică vor trebui să întocmească un
prospect de ofertă, în conformitate cu dispoziţiile Legii 52/1994.

Restricţii privind transmiterea acţiunilor


a) restricţii legale. Societatea nu poate dobândi propriile sale acţiuni
decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege.
b) Restricţiile convenţionale. Pentru protejarea intereselor
acţionarilor şi ale societăţii, în actul constitutiv al societăţii pot fi
stipulate clauze speciale privind transmiterea acţiunilor. Astfel,
asociaţii pot condiţiona transmiterea acţiunilor de avizul
consiliului de administraţie sau al adunării generale privind
persoana dobânditorului sau pot stipula dreptul acţionarilor sau al
societăţii de a dobândi cu preferinţă acţiunile asociatului cedent.

Dobândirea de către societate a propriilor acţiuni


Condiţii:
- valoarea acţiunilor dobândite de societate, inclusiv a celor aflate
în portofoliul său nu poate depăşi 10% din capitalul social
subscris;
- societatea poate dobândi numai acţiunile total liberate;
- capitalul social subscris trebuie să fie integral vărsat;
- acţiunile dobândite pot fi plătite doar din beneficiile distribuibile
şi din rezervele disponibile ale societăţii.
Acţiunile dobândite de societate nu dau drept de dividende şi de vot.

Cazurile când societatea poate dobândi propriile sale acţiuni:


- în scopul reducerii capitalului social;
315

- în scopul cesionării către personalul unităţii a unui număr de


acţiuni proprii;
- prin efectul succesiunii universale, al fuziunii ori al unei hotărâri
judecătoreşti pronunţate într-o procedură de urmărire silită
împotriva unui debitor al societăţii;
- când se face cu titlu gratuit;
- în scopul regularizării cursului acţiunilor proprii pe piaţa bursieră
sau extrabursieră.

2. Condiţiile constituirii unei garanţii reale mobiliare asupra


acţiunilor
Constituirea garanţiei reale asupra acţiunilor se face printr-o
declaraţie a titularului, dată în formă autentică sau prin înscris sub
semnătură privată, certificată de funcţionarul societăţii sau, după caz, al
registrului independent privat al acţionarilor.
Declaraţia sau înscrisul trebuie să arate cuantumul datoriei
garantate, valoarea şi categoria acţiunilor.
Constituirea garanţiei trebuie înscrisă în registrul acţionarilor, iar
creditorului I se eliberează o dovadă a constituirii garanţiei.

3. Actele juridice privind acţiunile, interzise societăţii


Societatea nu poate să acorde avansuri sau împrumuturi şi nici să
constituie garanţii în vederea subscrierii sau dobândirii propriilor sale
acţiuni de către un terţ.
Legea asimilează luarea în garanţie a propriilor acţiuni cu
dobândirea de către societate a propriilor acţiuni. În consecinţă vor fi
contabilizate separat.
Interdicţiile menţionate nu sunt aplicabile operaţiunilor curente ale
societăţilor bancare şi de credit, precum şi celor efectuate în vederea
dobândirii de către salariaţii societăţii a acţiunilor acesteia.

Subiectul nr.121

Reguli speciale stabilite de Codul comercial în legătură cu


transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător
la cumpărător.

1. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul bunurilor


determinate generic care circulă de pe o piaţă pe alta prin
intermediul cărăuşului.
316

În cazul bunurilor determinate generic proprietatea şi riscurile se


transmit la data individualizării bunurilor, în cazul mărfurilor care circulă
de la o piaţă la alta prin intermediul cărăuşului, momentul individualizării
mărfurilor operează în momentul predării bunurilor către cărăuş în vederea
transportului.
Individualizarea mărfurilor se face la predarea lor pentru transport,
de către vânzătorul expeditor şi cărăuş, în temeiul contractului de
transport. Dar, această individualizare produce efecte şi în raporturile
dintre vânzător şi cumpărător, în baza contractului de vânzare-cumpărare,
operând transferul dreptului de proprietate şi al riscurilor. În consecinţă,
dacă în cursul transportului bunurile pier fortuit, riscul îl suportă
cumpărătorul.

2. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul bunurilor


determinate generic aparţinând vânzătorului ori procurate de
acesta.

Codul comercial, în art.62 dispune: “Când mărfurile vândute sunt arătate


în contract numai prin câtime, fel şi cantitate, fără nici o altă indicaţiune de
natură a desemna un corp cert şi determinat, vânzătorul este obligat a
preda, la locul şi timpul stipulat, câtimea, felul şi calitatea cuvenită, chiar
dacă mărfurile, care ar fi fost la dispoziţiunea sa în momentul formării
contractului sau pe care el şi le-ar fi procurat în urmă în executarea lui, ar
fi pierit, sau dacă expedierea sau sosirea acestor mărfuri ar fi fost
împiedicată de vreo cauză oarecare”.
Textul a fost interpretat diferit în doctrină.
Unii autori consideră că, de vreme ce potrivit legii, vânzătorul
rămâne obligat să predea bunurile la termenul convenit, înseamn că art.62
C.com., consacră o abatere de la principiul potrivit căruia individualizarea
bunurilor cu ocazia predării mărfii către cărăuş operează transmiterea
dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător la cumpărător.
Alţi autori consideră că textul reglementează două situaţii
distincte:
1. când vânzătorul a avut la dispoziţia sa bunurile determinate generic sau
şi le-a procurat ulterior în vederea executării contractului. În acest caz
dacă bunurile pier fortuit înainte de predarea lor vânzătorul rămâne
obligat să predea bunuri în cantitatea şi calitatea convenită;
2. a doua parte a textului reglementează situaţia când neavând bunurile
contractate a căutat să şi le procure de la un terţ, care deşi le-a
expediat nu au sosit la vânzător şi în acest caz riscul îl suportă
317

vânzătorul, acesta rămânând obligat să predea cumpărătorului


cantitatea de bunuri convenită la termenul prevăzut de contract.

3. Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul mărfurilor care


se transportă pe apă

Potrivit art.63 C.com., vânzarea mărfurilor care se află în călătorie,


cu arătarea vasului care le transportă, este supusă condiţiei sosirii în bună
stare a acelui vas.
Prin urmare contractul de vânzare-cumpărare privind bunurile care
se transportă pe apă, cu arătarea vasului cu care se efectuează transportul
este considerat un contract încheiat sub condiţia suspensivă a sosirii
vasului în portul de destinaţie. Dacă bunurile pier fortuit în timpul
transportului, deci înainte de îndeplinirea condiţiei, riscurile sunt suportate
de către vânzător. Acesta nu va avea dreptul la plata preţului dar nici nu
va fi obligat la predarea altor bunuri sau la plata despăgubirilor.
Pentru producerea acestor efecte trebuiesc îndeplinite următoarele
condiţii:

1. Desemnarea vasului.
Vânzătorul trebuie să arate în contract vasul cu care se transportă
mărfurile, sau acesta va fi arăta la un termen stabilit în contract. Dacă
deetrminarea vasului nu se face cumpărătorul poate cere ori executarea
contractului ori rezoluţiunea lui cu daune interese. Dacă în timpul
transportului din cauze fortuite marfa este transbordată pe alt vas, noul
vas se consideră substituit vasului iniţial.

2. Desemnarea termenului de sosire a vasului


Termenul se desemnează prin contract sau ulterior. Dacă termenul expiră
cumpărătorul are dreptul să renunţe la contract sau să prelungească
termenul o dată sau de mai multe ori. Dacă părţile nu au stabilit un
termen, legea prezumă că a fost fixat drept termen timpul necesar pentru
efectuarea transportului. Dacă vasul nu soseşte în acest timp, instanţa
poate fixa un termen ce nu poate depăşi un an, socotit de la data plecării
vasului de la locul încărcării mărfurilor. Dacă şi acest termen expiră fără
sosirea vasului contractul se consideră rezolvit.

În cazul avarieri mărfurilor consecinţele sunt diferite: avariile


întâmplate în timpul călătoriei atrag rezoluţiunea contractului dacă
mărfurile sunt atât de deteriorate încât nu mai pot servi scopului pentru
care fuseseră destinate; dacă avariile nu fac mărfurile improprii
întrebuinţării, cumpărătorul este ţinut să le primească în starea în care se
află la sosire, însă cu o scădere de preţ corespunzătoare.
318

Regulile privind transmiterea proprietăţii şi riscurilor pot fi modificate


de către părţi prin stipularea în contracte a clauzelor c.i.f şi f.o.b.
În contractul de vânzare cu clauza c.i.f. vânzătorul se obligă în
schimbul unei sume de bani, să încheie un contract pentru transportul
mărfii la destinaţie şi să plătească navlul, să asigure marfa şi să încarce
marfa pe navă.
În contractul de vânzare-cumpărare cu clauza f.o.b. vânzătorul se
obligă, în schimbul unei sume de bani, să aducă marfa la bordul navei în
portul e încărcare convenit; transportul se realizează pe cheltuiala
cumpărătorului.
În ambele situaţii riscurile privind pieirea fortuită a mărfii se transmit
de la vânzător la cumpărător în momentul când marfa trece peste
balustrada navei.
319

Subiectul nr.122

Noţiunea şi caracteristicile mandatului comercial.

1. Noţiune
Contractul de mandat comercial poate fi definit ca acel contract în
temeiul căruia o persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi
pe seama altei persoane care i-a dat împuternicirea (mandantul) anumite
acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comerţ.

2. Caracteristici; deosebiri faţă de mandatul civil

a) În ceea ce priveşte obiectul contractului


Mandatul civil are ca obiect încheierea actelor juridice civile, iar
mandatul comercial are ca obiect încheierea actelor juridice care potrivit
Codului comercial, sunt fapte de comerţ pentru mandant.
Mandatul va fi comercial numai dacă actele juridice pe care urmează
să le încheie mandatarul sunt comerciale. Mai mult decât atât trebuie să
fie acte de comerţ pentru mandant. În consecinţă mandatul nu va fi
comercial dacă actele juridice pe care le încheie mandatarul cu terţul sunt
acte de comerţ numai pentru terţ.

b) Mandatul comercial este un contract cu titlu oneros


Codul comercial prezumă caracterul oneros al mandatului comercial
chiar dacă părţile nu au prevăzut expres în contract plata unei remuneraţii,
mandantul datorează remuneraţia.
Deci, pe când mandatul civil se prezumă a fi gratuit, mandatul
comercial se prezumă a fi oneros.

c) În ceea ce priveşte reprezentarea


Mandatul civil implică în mod obişnuit reprezentarea; mandatarul
încheie acte juridice cu terţul în numele şi pe seama mandantului.
Reprezentarea nu este însă de esenţa mandatului deoarece există şi
mandat fără reprezentare, caz în care mandatarul încheie acte juridice în
nume propriu, dar pe seama mandantului.
Mandatul comercial poate fi cu reprezentare sau fără reprezentare.
Codul civil reglementează pe lângă mandatul comercial, care este
320

mandatul cu reprezentare, şi contractul de comision care este o formă


tipică a mandatului fără reprezentare.

d) În ceea ce priveşte puterile mandatarului.


În cazul mandatului civil împuternicirea trebuie să precizeze riguros
puterile mandatarului, mandatul putând fi general sau special.
Mandatul comercial poate fi şi el general sau special, dar limitele
puterilor mandatarului nu sunt tot atât de stricte ca în cazul mandatului
civil, mandatul comercial conferind mandatarului o mai mare libertate de
acţiune. Trebuie însă menţionat că oricât de generali ar fi termenii în care
a fost conceput mandatul comercial, el nu se întinde şi la afacerile care nu
sunt comerciale pentru mandant, afară de cazul în care s-a stipulat
contrariul.

3. Delimitarea mandatului faţă de alte contracte comerciale


Contractul de mandat se deosebeşte de alte contracte comerciale.

a) Faţă de contractul de comision


În general contractul de mandat poate fi cu reprezentare sau fără
reprezentare. Contractul de mandat comercial este un contract cu
reprezentare, contractul de mandat fără reprezentare este un contract de
sine stătător – contractul de comision. În contractul de mandat comercial,
mandatarul încheie acte comerciale în numele şi pe seama mandantului,
pe când în contractul de comision, comisionarul încheie acte comerciale în
nume propriu, dar pe seama comitentului.

b) Faţă de contractul de agent


Un mandat comercial îl reprezintă şi contractul de agent. Acest
contract se încheie între un comerciant (reprezentat) şi agent
(reprezentant), prin care agentul se obligă, în schimbul unei remuneraţii,
să trateze afaceri comerciale pentru comerciant. Prin contract, agentul se
poate obliga să încheie acte juridice în numele şi pe seama reprezentatului
ori numai să procure oferte pe care reprezentatul la va finaliza potrivit
intereselor sale.
Agentul este un comerciant, iar remuneraţia sa se stabileşte în
funcţie de cifra de afaceri realizată în contul reprezentatului.
321

Subiectul nr.123

Obligaţiile părţilor în contractul de mandat comercial.

1. Obligaţiile mandatarului

a) Să execute mandatul
Această obligaţie constă în încheierea actelor juridice cu care a fost
împuternicit de mandant. Actele juridice trebuie încheiate în limitele
împuternicirii date de mandant, depăşirea împuternicirii fiind considerată
permisă dacă este în interesul mandantului.
Mandatarul trebuie să execute personal mandatul dacă prin contract
nu s-a prevăzut altfel.
În ipoteza pluralităţii de mandatari, dacă prin act se dispune că ei
trebuie să lucreze împreună aceştia sunt în drept să îndeplinească
mandatul, dacă majoritatea celor numiţi au acceptat însărcinarea. Dacă nu
se prevede că ei trebuie să lucreze împreună, fiecare mandatar poate
acţiona fără consimţământul celorlalţi.

b) Să îndeplinească mandatul cu bună-credinţă, cu diligenţa


unui bun proprietar
Mandatarul trebuie să respecte instrucţiunile mandantului, iar dacă
nu se conformează va răspunde pentru prejudiciile cauzate mandantului,
indiferent de forma culpei sale.
Mandatarul răspunde pentru toate stricăciunile bunurilor care îi sunt
încredinţate spre păstrare cu ocazia mandatului, afară de cazul când
dovedeşte că nu a fost în culpă ori că aceste stricăciuni sunt datorate unor
împrejurări de forţă majoră sau viciilor acelor bunuri.

c) Să aducă la cunoştinţa terţului cu care încheie actul,


împuternicirea în temeiul căreia acţionează
322

Întrucât mandatarul acţionează în numele altuia el trebuie să îi


comunice terţului calitatea sa de reprezentant şi limitele împuternicirii de
care dispune.
Potrivit legii, nici mandantul nici mandatarul nu pot opune terţului
instrucţiuni deosebite de cele înfăţişate, afară de cazul în care se face
dovada că terţul avea cunoştinţă de existenţa acestor instrucţiuni la data
încheierii actului juridic.

d) Să îl înştiinţeze pe mandant despre executarea


mandatului
În cazul în care prin contract au fost stabilite anumite modalităţi de
informare a mandantului, mandatarul trebuie să se conformeze acestora.
Dacă în urma primirii înştiinţării, mandantul întârzie răspunsul peste
termenul impus de natura afacerii, legea consideră că mandantul a
acceptat executarea mandatului, chiar dacă mandatarul a depăşit limitele
mandatului.
Pornind de la faptul că, în intervalul dintre numirea mandatarului şi
executarea mandatului, condiţiile avute în vedere ar putea suferi anumite
schimbări, legea impune mandatarului obligaţia de a-l înştiinţa pe mandant
asupra acestor schimbări care ar fi de natură a-l face pe mandant să-şi
reconsidere poziţia în legătură cu oportunitatea actelor juridice ce urmau
să fie încheiate de către mandatar. Dacă mandatarul nu-şi îndeplineşte
această obligaţie şi prin încheierea actelor juridice în temeiul împuternicirii
primite, a cauzat anumite prejudicii, mandantul are dreptul la despăgubiri.

e) Să plătească dobânzi la sumele de bani cuvenite


mandantului
În cazul în care, în executarea mandatului, a încasat anumite sume
de bani cuvenite mandantului, mandatarul este obligat să le remită
acestuia ori să le consemneze pe numele mandantului, nerespectarea
acestei obligaţii atrăgând curgerea dobânzilor în favoarea mandantului, din
ziua în care era dator de a le trimite sau a le consemna. Mai mult, pe lângă
dobânzi mandatarul datorează şi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin
neexecutarea mandatului, iar în caz de dol sau fraudă, el poate fi
sancţionat penal pentru infracţiunea de abuz de încredere.

2. Obligaţiile mandantului

a) Să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare


pentru executarea mandatului
În privinţa mijloacelor pe care trebuie să le asigure mandantul ele
diferă în funcţie de situaţia concretă. În orice caz, mandantul trebuie să
pună la dispoziţia mandatarului toate informaţiile şi documentaţiile
deţinute de el, care ar fi utile mandatarului pentru îndeplinirea
împuternicirii sale. De asemenea, dacă pentru executarea mandatului sunt
323

necesare unele cheltuieli, mandantul trebuie să avanseze sumele de bani


în cauză, neputându-le lăsa pe seama mandatarului.

b) Să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru


executarea mandatului
Remuneraţia datorată este cea prevăzută în contract sau, în absenţa
unei stipulaţii contractuale, cea stabilită de către instanţa de judecată.

c) Să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru


executarea mandatului
Prin cheltuielile de executare a mandatului, legea înţelege sumele
de bani avansate de mandatar pentru îndeplinirea mandatului, precum şi
despăgubirile cuvenite mandatarului pentru pagubele suferite cu ocazia
îndeplinirii mandatului. Mandantul va suporta aceste cheltuieli numai în
măsura în care mandatarul a acţionat potrivit împuternicirii primite şi nu i
se poate reţine nici o culpă în îndeplinirea mandatului.

Subiectul nr.124

Contractul de comision.

1. Noţiune; asemănări şi deosebiri faţă de contractul de mandat


comercial
Contractul de comision este un contract prin care o parte, numită
comisionar, se obligă pe baza împuternicirii celeilalte părţi, numită
comitent, să încheie anumite acte de comerţ, în nume propriu, dar pe
seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii, numită comision.
Contractul de comision apare ca o varietate a mandatului comercial;
contractul de comision este un mandat comercial fără reprezentare.

Asemănări cu contractul de mandat comercial:


- ambele au ca obiect tratarea de afaceri comerciale;
- în ambele contracte, actele juridice se încheie cu terţii pe seama
altei persoane, care a dat împuternicirea.

Deosebiri faţă de contractul de mandat comercial


- în cazul mandatului, mandatarul are drept de reprezentare, în
cazul comisionului, comisionarul nu beneficiază de dreptul de
reprezentare;
324

- în cazul mandatului există o reprezentare directă, în cazul


comisionului există o reprezentare indirectă.

2. Caracterele juridice

a) Contract bilateral
Contractul de comision este un contract bilateral (sinalagmatic); el
dă naştere la obligaţii în sarcina comisionarului şi comitentului.

b) Contract cu titlu oneros


Contractul de comision este un contract cu titlu oneros deoarece
prin încheierea lui ambele părţi urmăresc realizarea unui folos patrimonial.

c) Contract consensual
Contactul de comision este un contract consensual deoarece el ia
naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor.

3. Obiectul contractului
Contactul de comision are ca obiect tratarea de afaceri comerciale,
deci actele juridice pe care comisionarul le încheie cu terţii trebuie să fie
fapte de comerţ.
Obligaţia pe care şi-o asumă comisionarul este aceea de a încheia
acte juridice comerciale. Această obligaţie este o obligaţie de a face, iar nu
o obligaţie de a da; comisionarul este un prestator de servicii.
Actele juridice pe care comisionarul le încheie cu terţii, în baza
contractului de comision, privesc vânzarea-cumpărarea unor bunuri,
activitatea de transport etc.
O varietate a contractului de comision este contractul de
consignaţie, în temeiul căruia o parte, numită consignant, încredinţează
unei alte persoane, numită consignatar, anumite bunuri pentru a le vinde
în nume propriu, la un preţ prealabil stabilit, pe seama consignantului, în
schimbul unei remuneraţii.
În activitatea de transport, contractul de comision îşi găseşte o
aplicaţie în cadrul contractului de expediţie, în baza căruia, o persoană
numită expediţionar, se obligă faţă de altă persoană, numită expeditor, să
încheie în nume propriu, dar pe seama expeditorului, un contract de
transport cu cărăuşul, precum şi la îndeplinirea unor prestaţii accesorii
expedierii.
325

Subiectul nr.125

Efectele contractului de comision.

1. Efecte în raporturile dintre părţi

A) Obligaţiile comisionarului

a) Să execute mandatul încredinţat de comitent


În baza împuternicirii primite comisionarul este obligat să încheie
actele juridice stabilite de comitent. Potrivit legii, obligaţia comisionarului
nu se reduce la încheierea actelor juridice; comisionarul este ţinut să
îndeplinească toate actele pe care le reclamă realizarea operaţiunii
comerciale cu care a fost împuternicit de comitent. El este obligat să se
conformeze instrucţiunilor comitentului, trebuind să acţioneze în limitele
împuternicirii primite. Îndeplinirea acestei obligaţii trebuie apreciate în
326

funcţie de caracterul instrucţiunilor, care pot fi imperative, indicative sau


facultative. În cazul depăşirii instrucţiunilor comitentul poate refuza
operaţiunea îndeplinită de comisionar. Această exigenţă a legii nu exclude
posibilitatea comisionarului de a executa mandatul în condiţii mai
avantajoase decât cele proiectate d comitent.
Comisionarul trebuie să-l informeze pe comitent asupra modificărilor
împrejurărilor avute în vedere la stabilirea împuternicirii, pentru o
eventuală reconsiderare a împuternicirii sale.

b) Să dea socoteală comitentului asupra îndeplinirii


mandatului primit
În temeiul acestei obligaţii, comisionarul este ţinut să-l informeze pe
comitent asupra mersului operaţiunilor şi a împrejurărilor de natură să
modifice împuternicirea primită.
Întrucât contractul cu terţul este încheiat de comisionar în nume
propriu, dar pe seama comitentului, drepturile dobândite de comisionar
trec direct asupra comitentului, care este în realitate stăpânul afacerii. Tot
astfel, obligaţiile asumate de comisionar prin contractul încheiat cu terţul
se răsfrâng asupra comitentului.
Dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul contractului
încheiat de comisionar şi terţ ca şi riscurile, se transmit direct de la
comitent la terţ şi invers de la terţ la comitent.
Comisionarul este un prestator de servicii, el îşi asumă o obligaţie de
a face de a încheia anumite acte juridice, iar nu o obligaţie de a da, în
consecinţă creditorii comisionarului nu pot urmări silit, în cazul aplicării
procedurii falimentului bunurile care fac obiectul actelor juridice încheiate
între comisionar şi terţ.
Ţinând seama de aceste efecte, comisionarul este obligat să predea
comitentului tot ceea ce a primit de la terţ în baza contractului încheiat.

c) Să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi


diligenţa unui profesionist
În îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de comision,
comisionarul trebuie să acţioneze cu bună-credinţă şi să depună o
diligenţă sporită, cerută unui profesionist. În consecinţă, comisionarul
răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor, chiar şi în cazul unei culpe
foarte uşoare.

B) Obligaţiile comitentului
327

a) Să plătească comisionul
Comitentul este obligat la plata remuneraţiei din momentul în care
comisionarul a încheiat actele juridice cu terţii, chiar dacă nu au fost
executate încă obligaţiile rezultate din actele juridice încheiate.
Cuantumul remuneraţiei este stabilit prin convenţia părţilor sub
forma unei sume fixe sau a unui procent calculat la valoarea afacerilor
realizate de comisionar.

b) Să restituie cheltuielile făcute de comisionar cu


îndeplinirea însărcinării primite
În cazul în care în îndeplinirea însărcinării primite, comisionarul a
făcut anumite cheltuieli, comitentul are obligaţia să restituie sumele de
bani respective. Totodată, dacă cu aceeaşi ocazie comisionarul a suferit
anumite prejudicii, comitentul are obligaţia să plătească despăgubiri.
Plata acestor sume este garantată cu privilegiul pe care
comisionarul îl are asupra bunurilor comitentului, pe care comisionarul le
deţine în executarea contractului de comision.

2. Efectele contractului faţă de terţi


Prin încheierea contractului între comisionar şi terţ nu se stabilesc
nici un fel de raporturi juridice între comitent şi terţ. Deci, comitentul nu
are acţiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici
acestea nu au vreo acţiune contra comitentului. Pentru nerespectarea
obligaţiilor din contractul încheiat între comisionar şi terţ, răspunderea
aparţine părţii contractante în culpă. Acţiunile comisionarului contra
terţului pot fi cedate comitentului.
Faţă de terţ răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor din
contractul încheiat de comisionar cu terţul aparţine comisionarului, chiar
dacă în fapt vinovat este comitentul; ex: calitatea necorespunzătoare a
mărfii.
Comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea
actelor juridice cu terţul nu şi pentru executarea lor, cu excepţia unei
convenţii contrare. Deci, în mod excepţional, comisionarul va răspunde
pentru nerespectarea obligaţiilor de către terţi, în cazul în care, în
contractul de comision a fost prevăzut expres acest lucru. Este vorba de
clauza de garanţie a solvabilităţii. Asumându-şi o asemenea obligaţie de
garanţie, comisionarul va fi obligat personal faţă de comitent pentru
328

executarea obligaţiilor rezultate din contractul încheiat între comisionar şi


terţ.
În schimbul garanţiei comisionarul are dreptul la o remuneraţie
specială, “pentru garanţie” sau “pentru credit”. Această remuneraţie este
distinctă de comision şi se numeşte provizion sau proviziune. Aceasta se
stabileşte de către părţi sau de către instanţa de judecată.

DREPTUL FAMILIEI

Subiectul nr.126

Bunurile comune ale soţilor.

1. Criteriile legale pentru determinarea bunurilor comune


329

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi sunt,


de la data dobândirii lor, bunuri comuna ale soţilor dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a) este dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei;
b) nu face parte din categoria de bunuri pe care legea le consideră
bunuri proprii.

2. Noţiunea de bunuri
Noţiunea de bunuri desemnează atât bunurile corporale, adică
lucrurile mobile şi imobile, cât şi bunurile incorporale, adică drepturile
reale, drepturile de creanţă şi acţiunile privind drepturile patrimoniale.
Se consideră că în categoria bunurile comune trebuie cuprinsă nu
numai dobândirea unui drept şi dobândirea posesiunii – chiar cu rea-
credinţă – asupra unui bun, cu titlul unei comunităţi de fapt.

3. Noţiunea de dobândire
În sensul prevederilor Codului familiei, a dobândi înseamnă a deveni
titularul unui drept real sau de creanţă prin intermediul unor acte sau fapte
juridice, ori în puterea legii.
Bunurile devin comune fără a deosebi între modurile de dobândire,
cu excepţia bunurilor dobândite prin acte cu titlu gratuit care devin
comune numai dacă dispunătorul a prevăzut în mod expres sau tacit (însă
neîndoielnic) că vor fi comune.
Bunul devine comun fără a deosebi dacă în actul de achiziţie au fost
trecuţi ambii soţi sau numai unul dintre ei. De asemenea bunul devine
comun dacă a fost dobândit prin munca ambilor soţi sau numai prin
munca unuia dintre aceştia.
Bunurile dobândite cu venitul din muncă a unuia dintre soţi şi cele
dobândite cu împrumutul făcut de unul dintre soţi sunt bunuri comune.
De asemenea fructele provenite de la bunurile comune sunt bunuri
comune.
În ceea ce priveşte uzucapiunea, trebuie făcută următoarea
precizare:
a) uzucapiunea de 30 de ani constituie mod de dobândire a
bunurilor comune, dacă data de când termenul prescripţiei
achizitive a început să curgă se situează în timpul căsătoriei;
b) uzucapiunea de 10-20 de ani este un mod de dobândire a
bunurilor comune dacă data titlului care serveşte de bază
prescripţiei se situează în timpul căsătoriei.
330

4. Noţiunea “în timpul căsătoriei”


Bunurile devin comune dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei,
ceea ce înseamnă că dobânditorul trebuie să aibă calitatea de soţ.
Căsătoria durează între momentul încheierii sale şi data desfacerii
sau încetării căsătoriei. Momentul încheierii căsătoriei este acela în care
delegatul de stare civilă constată existenţa consimţământului viitorilor soţi
şi îi declară căsătoriţi.
În ceea ce priveşte data desfacerii sau încetării căsătoriei,
deosebim:
a) căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soţi, fizic constatat;
b) căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi, declarată
judecătoreşte;
c) Căsătoria se desface prin divorţ;
d) Căsătoria încetează prin nulitate sau anulare.
Bunurile dobândite în timpul separaţiei în fapt a soţilor devin comune din
următoarele motive:
- separaţia nu atrage încetarea sau desfacerea căsătoriei, deci
bunurile sunt dobândite în timpul căsătoriei;
- legea nu distinge în cazul în care soţii au locuinţă comună sau în
cazul în care au locuinţe separate;
- soţii ar avea posibilitatea răsturnării normelor legale privind
bunurile comune.

5. Data dobândirii bunurilor


Această dată trebuie să fie în timpul căsătoriei, pentru ca bunul să
devină comun. Dat fiindcă legea nu prevede dispoziţii derogatorii,
înseamnă că data dobândirii bunurilor este aceea când unul dintre soţi
devine titularul dreptului respectiv, chiar dacă acel soţ ar intra – în cazul
drepturilor reale – în posesia bunului mai târziu sau – în cazul drepturilor
de creanţă – acesta s-ar realiza efectiv mai târziu. Aşadar momentul
dobândirii este acela în care dreptul intră în patrimoniul unuia dintre soţi
sau al ambilor. În acest sens creanţele născute înainte de căsătorie în
patrimoniul unui soţ, dar realizate în timpul căsătoriei, nu sunt bunuri
comune, iar cele născute în timpul căsătoriei, dar realizate după căsătorie,
sunt bunuri comune.
Privitor la data dobândirii bunurilor în timpul căsătoriei prin convenţii
afectate de modalităţi, deosebim după cum este vorba de termen sau
condiţie. Bunul dobândit în căsătorie printr-o convenţie afectată de termen
se consideră comun. Bunul cumpărat în timpul căsătoriei sub condiţie
suspensivă nu se va considera dobândit atâta timp cât nu s-a realizat
condiţia, dar odată realizată bunul se consideră dobândit din momentul
contractării. În cazul condiţiei rezolutorii, actul îşi produce efectele
normale, iar acel bun devine comun; dacă se realizează condiţia,
331

contractul se va desfiinţa cu efect retroactiv, considerându-se că nu s-a


încheiat niciodată.

6. Dovada bunurilor comune. Prezumţia de comunitate


Având în vedere că în majoritatea cazurilor bunurile sunt dobândite
în timpul căsătoriei prin contribuţia ambilor soţi, art.30, alin.3 C.fam.
instituie prezumţia relativă de comunitate: calitatea de bun comun nu
trebuie dovedită.
În temeiul acestei prezumţii, orice bun dobândit în timpul căsătoriei,
de oricare dintre soţi, se consideră bun comun câtă vreme nu se face
dovada că este propriu.
În cazul acestei prezumţii sarcina probei este răsturnată, deoarece
bunul dobândit în timpul căsătoriei este considerat, până la proba
contrarie, că este comun. Fiind un mijloc de probă , prezumţia de
comunitate nu se confundă cu comunitatea de bunuri, deci cu bunurile
comune, problemă de drept material.
332

Subiectul nr.127

Bunurile proprii ale soţilor.

1. Analiza categoriilor de bunuri proprii prevăzută de art.31, lit.a-f


din Codul familiei
În legătură cu bunurile proprii ale soţului se impun unele precizări
prealabile:
- bunurile proprii constituie o excepţie de la comunitatea de
bunuri;
- bunurile proprii sunt limitativ prevăzute de lege
- există mai multe criterii de determinare a bunurilor proprii:
enumerarea legală, data dobândirii lor, , legătura cu persoana
soţului dobânditor, caracterul personal al dreptului dobândit,
natura ori destinaţia economică a bunului sau afectaţiunea
acestuia;
- existenţa unui circuit între bunurile comune şi cele proprii

A) Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei


(art.31, lit.a, C.fam)
Bunurile pe care soţii le au în momentul încheierii căsătoriei nu intră
în comunitatea de bunuri. Dacă soţii au dobândit împreună un bun înaintea
încheierii căsătoriei acesta nu devine comun, soţii fiind coproprietari
asupra lui, ceea ce însemnă că el este bun propriu.

B) Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie,


afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune
(art.31, lit.b, C.fam.)
Aceste bunuri devin proprii, deşi sunt dobândite în timpul căsătoriei,
datorită caracterului personal al dobândirii lor.
Bunurile dobândite prin moştenire devin proprii deoarece acestea
sunt atribuite de lege moştenitorului pe criteriul rudeniei sau căsătoriei
dintre moştenitor şi defunct, ceea ce însemnă că vocaţia la moştenire are
un caracter strict personal. În al doilea rând dacă bunurile moştenire ar
deveni bunuri comune ale soţilor s-ar schimba devoluţiunea moştenirii
stabilită de lege prin norme imperative.
333

Donaţiile şi legate, adică liberalităţile sunt acte juridice cu titlu


gratuit, făcute în considerarea persoanei gratificate, deci sunt acte
încheiate intuitu personae. Bunurile dobândite prin donaţie şi legat sunt
proprii pentru a se respecta voinţa dispunătorului, care – dacă nu a dispus
altfel – nu poate fi presupus că a înţeles să avantajeze şi pe soţul celui
gratificat. Bunurile dobândite prin donaţie vor fi proprii indiferent de modul
în care este făcută donaţia.
Donaţiile remuneratorii, răsplătind un serviciu prestat, sunt în parte
acte cu titlu oneros. În această măsură, ele ar urma să intre în
comunitatea de bunuri, rămânând proprii numai în rest.
În cazul donaţiilor făcute unui soţ sub condiţie potestativă sau cu
sarcină s-a exprimat părerea că în măsura obligaţiei rezultând din condiţia
potestativă ori din sarcină, în folosul unui terţ sau al dispunătorului, actul
este cu titlu oneros şi deci bunul primit prin asemenea donaţie este
comun, iar pentru rest bunul este propriu.
Bunul primit prin legat este propriu, fără a deosebi cum legatul este
universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.
În ceea ce priveşte voinţa dispunătorului ca bunul să fie comun:
- această excepţie se referă la liberalităţi nu si la succesiunea
legală;
- dreptul dispunătorului de a prevedea dacă un bun va fi comun
cunoaşte unele limitări: dacă obiectul donaţie îl constituie rezerva
soţului gratificat, clauza prin care se dispune ca bunul să fie
comun devine inoperantă;
- voinţa nu trebuie exprimată expres, ea poate fi şi tacită dacă este
neîndoielnică;
- proba voinţei dispunătorului ca bunul să fie comun se poate face
cu orice mijloace de probă, inclusiv martori şi prezumţii.

În ceea ce priveşte exteriorizarea voinţei ca bunul donat sau legat să


fie comun se opt ivi următoarele situaţii:
- liberalitatea făcută soţilor cu menţiune expresă că devine bun
comun – bunul va fi comun;
- liberalitatea făcută ambilor soţi, fără menţiunea că bunul va fi
comun – bunul va fi comun;
- liberalitatea făcută unuia dinte soţi cu menţiunea expresă că
bunul va fi comun – bunul va fi comun;
- liberalitatea făcută unuia dinte soţi, fără nici o menţiune; bunul
va fi propriu.
Darurile de nuntă vor fi bun comun al soţilor, scopul lor fiind să
formeze începutul patrimoniului comun al soţilor. Valoarea mare a darurilor
de nuntă făcute ambilor soţi poate fi luată în considerare pentru a deduce
voinţa părţilor în sensul că donaţia este un bun propriu al copilului
părinţilor donatori, nu bun comun.
334

C) Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării


profesiei unuia dintre soţi (art.31 lit.c, C.fam.)

a) Bunuri de uz personal
Pentru a fi considerate bunuri de uz personal acestea terbuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- bunul să aparţină unuia dintre soţi, adică acesta să-l fi dobândit;
- bunul devine propriu, indiferent de modul de dobândire, în afară
de cazul în care, potrivit modului de dobândire, bunul devine
prorpiu în temeiul altei dispoziţii legale decât cea privitoare la
bunurile de uz personal;
- bunul trebuie să fie afectat în mod efectiv uzului exclusiv şi
personal al unuia dinte soţi. Nu sunt proprii bunurile de lux, care
chiar dacă sunt folosite de un singur soţ, au o valoare deosebit de
mare, disproporţionată faţă de veniturile soţilor şi de nivelul lor
de viaţă.

b) Bunuri destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi


Aceste bunuri sunt proprii indiferent dacă ele sunt dobândite cu
mijloace proprii sau cu mijloace comune ale soţilor.
Soţul care a contribuit cu munca sa sau cu mijloacele proprii la
dobândirea unor bunuri destinate exercitării unei profesii de către celălalt
soţ are împotriva acestuia un drept de creanţă, fundamentat prin
îmbogăţirea fără just temei. Dacă bunurile destinate exercitării profesiei
unuia dintre soţi alcătuiesc obiecte de lux şi au fost dobândite, total sau
parţial, cu valori comune, în aceeaşi măsură se menţine caracterul de
bunuri comune, deoarece aceste valori comune au depăşit destinaţia lor
matrimonială.
Bunurile destinate exercitării profesiei îşi păstrează caracterul lor de
bunuri proprii şi în cazul părăsirii profesiei prin pensionare.
Când ambii soţi au aceeaşi profesie, bunurile pe care le folosesc
pentru exercitarea ei nu sunt comune, ci se găsesc în coproprietatea
acestora, deoarece îşi păstrează caracterul de bunuri proprii.

D) Bunurile dobândite cu titlul de premiu sau recompensă,


manuscrisele ştiinţifice, schiţele şi proiectele artistice, proiectele
de invenţii, precum şi alte asemenea bunuri (art.31, li.d, C.fam.)

a) Premiile sau recompensele


Bunurile dobândite cu titlu de premiu şi recompensă sunt proprii ale
acelui soţ care a adus un aport excepţional în munca pe care o prestează
datorită priceperii şi calităţilor sale personale, ceea ce a justificat
acordarea distincţiei.
335

Premiile nu trebuie confundate cu sistemul premial de plată salarial,


tot astfel recompensele nu trebuie confundate cu recompensele periodice
acordate pentru realizarea unor anumiţi indici obiectivi, ca element
component al sistemului salarial.

b) Manuscrisele ştiinţifice şi literare, schiţele şi proiectele


artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii
Trebuie remarcat faptul că prevederile art.31, lit.d, C.fam. nu se
referă nici la drepturile morale de autor şi nici l acele patrimoniale de
autor. Textul se referă la manuscrisele ştiinţifice şi literare, schiţele şi
proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, acestea reprezentând
obiectele materiale prin care se exteriorizează opera de creaţie
intelectuală a autorului, asupra cărora acesta are drept de proprietate
exclusivă.

E) Indemnizaţiile de asigurare sau despăgubire pentru


pagubele pricinuite persoanei (art.31, lit. e, c.fam.)
Sumele de bani care au fost încasate de către un soţ cu un
asemenea titlu sau creanţele privitoare la acestea sunt bunuri proprii,
deoarece sunt destinate să repare o pagubă exclusiv personală, ori să
contribuie la refacerea sănătăţii şi la redobândirea capacităţii de muncă,
ori la asigurarea existenţei persoanei dacă refacerea capacităţii sale de
muncă nu mai este posibilă.
Trebuie precizat că este vorba de indemnitatea de asigurare pentru
pagube pricinuite persoanei unuia dintre soţi, iar nu pentru pagube aduse
bunurilor.
Aceste sume sunt bunuri proprii indiferent dacă sunt efectul unei
convenţii de asigurare, plătită din bani proprii sau comuni soţilor, sau dac
ăsunt efectul pagubei pricinuite persoanei unuia dintre soţi ca urmare a
faptei ilicite a altei persoane.

F) Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau


bunul în care a trecut această valoare (art.31, lit.F, C.fam.)
În acest caz bunul dobândit devine propriu în temeiul subrogaţiei
reale cu titlu universal, care are scopul de a evita confuzia între grupa
bunurilor comune şi aceea a bunurilor proprii aparţinând fiecăruia dintre
soţi.
Astfel, devin bunuri proprii:
a) bunul dobândit în schimbul altui bun propriu;
b) preţul vânzării unui bun propriu;
c) creanţa preţului de vânzare a unui bun propriu;
d) sulta obţinută în cazul schimbului unui bun propriu;
e) bunul cumpărat cu preţul obişnuit din vânzarea unui bun propriu;
f) indemnitatea de asigurare pentru prejudiciul adus unui bun
propriu;
336

g) despăgubirea datorată pentru cauzele datorate unui bun propriu.

2. Dovada bunurilor proprii

a) În relaţiile dintre soţi


Calitatea de bun propriu poate fi dovedită, în relaţiile dintre soţi, cu
orice mijloc de probă, fie că această calitate se sprijină pe un fapt material,
fie că rezultă dintr-un act juridic, exceptând cazul actelor solemne.
Când calitatea de bun propriu se întemeiază pe un act juridic în care
numai unul dintre soţi este parte, celălalt soţ fiind un terţ, dovada
caracterului propriu al bunului nu se ridică în raporturile dintre părţile
actului juridic, ci în relaţiile dintre soţi, dintre care unul nu este parte la
acel act juridic. De aceea, problema dovedirii actului juridic între părţile lui
nu trebuie confundată cu acea a dovedirii caracterului propriu al bunului
rezultat din acel act juridic.
Posibilitatea dovedirii cu orice mijloc de probă, în relaţiile dintre soţi,
a caracterului propriu al bunurilor, priveşte nu numai pe soţi dar şi pe cei
care le înfăţişează drepturile – succesori legali şi testamentari, donatarii de
bunuri viitoare şi creditori chirografari.
Rudele şi afinii, până la gradul al III-lea inclusiv, nu pot fi ascultaţi ca
martori şi, în consecinţă, un soţ nu poate dovedi calitatea de bun propriu
cu martori care să fie rude sau afini de gradul menţionat.

b) În relaţiile dintre soţi şi terţi


În cazul căsătoriilor încheiate până la intrarea în vigoare a Codului
familiei şi a bunurilor dobândite până la această dată (1 februarie 1954),
dovada calităţii de bun propriu se face de toţi cei interesaţi prin orice
mijloc de probă.
În celelalte cazuri, în situaţia în care calitatea de bun propriu rezultă
dintr-un act juridic, iar valoarea bunului respectiv depăşeşte suma de 250
de lei, dovada faţă de teri nu se poate face decât prin înscris. De
asemenea, dovada cu martori şi prezumţii nu este permisă împotriva sau
peste conţinutul unui înscris.
Terţele persoane, atât în raporturile dintre ele, cât şi în raporturile
lor cu soţii, vor putea face dovada calităţii de bun propriu prin orice mijloc
de probă, deoarece, neavând înscrisurile pe care le posedă soţii, probele
de care se pot prevala nu le sunt îngrădite. Prin urmare terţii nu sunt în
posibilitatea de a-şi fi putut preconstitui proba pentru dovedirea
caracterului propriu al bunurile unuia dintre soţi.
337

Subiectul nr.128

Prezumţia de mandat tacit reciproc.

1. Noţiunea
Pentru a înlesni efectuarea diferitelor acte şi operaţii ce sunt
necesare a fi îndeplinite în timpul căsătoriei de către soţi şi pentru a da
certitudine circuitului juridic civil, în interesul terţilor de bună-crdinţă care
ar trata cu soţii, legea prevede existenţa unui mandat tacit reciproc.
Potrivit acestui mandat, oricare dintre soţi, exercitând singur drepturile de
administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor comune, este
prezumat că are şi consimţământul celuilalt soţ.
338

Dreptul de reprezentare pe care îl au soţii în mod reciproc izvorăşte


dintr-un mandat tacit, pe care legea îl presupune că ei şi l-au dau unul
altuia.

2. Forţa prezumţiei
Prezumţia mandatului tacit este o prezumţie relativă, ea putând fi
răsturnată prin dovada contrară, oricare dintre soţi va putea face dovada
că n-a dat mandat celuilalt soţ şi că s-a opus la săvârşirea unui anumit act.

3. Limitele mandatului reciproc


Mandatul tacit reciproc al părţilor nu exist6ă în următoarele situaţii;

a) Actele de dispoziţie privitoare la imobile


Nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un
teren sau o construcţie – bunuri comune – dacă nu are consimţământul
expres al celuilalt soţ. Consimţământul expres poate fi dat personal, prin
prezenţa soţului la întocmirea actului, sau prin existenţa unui mandat
special. Deşi textul legal se referă la terenuri şi construcţii, el urmează a se
aplica şi în cazul dezmembrămintelor dreptului de proprietate şi a altor
drepturi reale sau în cazul acţiunilor în revendicare.

b) Actele cu titlu gratuit între vii


Indiferent dacă se referă la bunuri mobile sau imobile, actele cu titlu
gratuit între vii trebuie să fie făcute cu consimţământul expres al ambilor
soţi, deoarece ele au un caracter grav prin micşorarea comunităţii pe care
o produc, şi pe de altă parte raţiunile care stau la baza prezumţiei de
mandat tacit reciproc nu se găsesc în cazul actelor cu titlu gratuit între vii.
Cu toate acestea darurile obişnuite, care se fac nu atât în intenţia de
a gratifica, ci de a satisface unele obiceiuri din societate se pot face de
către un singur soţ, cu consimţământul prezumat al celuilalt soţ. Aceeaşi
soluţie urmează a se da şi în cazul actelor de binefacere

c) Sancţiuni
Actele de înstrăinare sau grevare, încheiate fără consimţământul
expres al ambilor soţi vor fi lovite de nulitate relativă, iar soţul al cărui
consimţământ expres a lipsit, poate să confirme actul.
Efectele nulităţii relative va fi suportat şi de terţul dobânditor căci
avea datoria să se intereseze dacă bunul este comun sau propriu. Acţiunea
în anulare nu este singurul mijloc pe care-l are la îndemână soţul care nu a
consimţit la actul de dispoziţie. Acest act, potrivit principiului relativităţii
efectelor actului juridic, nu îi este opozabil, astfel că, în calitatea sa de
proprietar devălmaş, poate revendica imobilul în orice mâini s-ar afla. În
339

acest caz soţul respectiv poate introduce singur acţiunea în revendicare,


nefiind necesar consimţământul expres al celuilalt soţ.

Subiectul nr.129

Natura juridică a comunităţii de bunuri.

1. Forma proprietăţii ce aparţine soţilor asuprabunurilor comune.


Caracterizare generală.
Proprietatea soţilor asupra bunurilor comune este o proprietate
comună în devălmăşie.
340

Proprietatea comună în devălmăşie se caracterizează prin aceea că


mai multe persoane sunt proprietare împreună asupra bunului care este
obiectul acestui drept, fără ca dreptul să fie divizat pe cote-părţi şi fără ca
bunul să fie împărţit corespunzător acestora. Prin urmare, nici dreptul de
proprietate nici bunul asupra căruia poartă dreptul nu sunt divizate între
membri.

2. Deosebiri între proprietatea în devălmăşie şi proprietatea pe


cote părţi
Între proprietatea comună a soţilor şi proprietatea comună pe cote
părţi există următoarele deosebiri:

a) În primul caz partea fiecărui soţ asupra bunurilor comune nu se


cunoaşte, nefiind determinată, pe când în al doilea caz, partea fiecăruia
dintre coproprietarii comuni este cunoscută, fiind determinată sub forma
unei fracţiuni matematice.

b) Nici unul dintre soţi nu poate dispune în timpul căsătoriei prin


acte între vii de dreptul său asupra bunurilor comune, căci acesta nu
este determinat, pe când în cazul cotelor părţi, fiecare dintre proprietarii
comuni poate dispune de dreptul său asupra bunurilor respective, fără a fi
nevoie pentru aceasta de consimţământul celorlalţi coproprietari.

c) Fiecare dintre soţi poate face singur acte de administrare şi de


folosinţă asupra bunurilor comune, presupunându-se că are şi
consimţământul celuilalt soţ, pe când în cazul cotelor părţi, fiecare dintre
proprietarii comuni poate face acte de folosinţă asupra bunurilor comune,
numai în măsura în care nu aduce atingere folosinţei concomitente a
celorlalţi proprietari şi nu schimbă destinaţia bunurilor respective.

d) Fiecare dintre soţi poate dispune cu unele excepţii, de bunurile


comune, fiind socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ, pe când în al
doilea caz, actele de dispoziţie asupra întregului bun comun se pot face
numai cu consimţământul tuturor proprietarilor.

e) Izvorul comunităţii de bunuri a soţilor este căsătorie, pe când


proprietatea comună pe cote-părţi poate proveni din cauze diferite.

f) Împărţirea bunurilor comune ale soţilor nu se face potrivit


unei cote predeterminate, întinderea dreptului fiecărui soţ stabilindu-se cu
341

prilejul împărţirii, pe când în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi


împărţirea bunurilor se face potrivit cotelor stabilite a căror întindere este
cunoscută.

g) Cu privire la exercitarea acţiunilor posesorii


Între proprietarii comuni, la proprietatea comună a soţilor
codevălmaşul nu are acţiune posesorie împotriva celuilalt devălmaş, pe
când la proprietatea comună pe cote părţi coproprietarul are acţiune
posesorie împotriva celorlalţi coproprietari.
Faţă de terţi, la proprietatea comună a soţilor codevălmaşul a re
exerciţiul acţiunii posesorii împotriva terţilor, deoarece această acţiune
este un act de administraţie, pe când în cazul proprietăţii pe cote-părţi
coproprietarul nu are singur exerciţiul acţiunii posesorii împotriva tulburării
sau deposedării provenite de la un terţ.

h) Cu privire la exerciţiul acţiunii în revendicare


Între proprietarii comuni, la proprietatea comună a soţilor,
codevălmaşul nu are acţiune în revendicare împotriva celuilalt şi nici nu
poate cere împărţirea bunurilor decât pentru motive temeinice, pe când la
proprietatea comună pe cote părţi, coproprietarul, chiar dacă nu are
acţiune împotriva celorlalţi coproprietari, el poate cere oricând împărţirea
bunurilor.
Faţă de terţi, la proprietatea comună a soţilor, codevălmaşul poate
introduce acţiune în revendicare împotriva terţului, la proprietatea comună
pe cote-părţi, coproprietarul nu poate introduce singur acţiune în
revendicare împotriva terţilor, doar împreună cu ceilalţi coproprietari.

3. Comunitatea de bunuri şi coproprietatea


Comunitatea de bunuri nu exclude coproprietatea soţilor, prin
achiziţia comună, cu o altă persoană. Partea soţilor în coproprietate
constituie un bun comun. Această împrejurare nu se opune la împărţirea
bunurilor între terţi şi soţi. Asemenea împărţire nu este condiţionată de
existenţa unui proces de împărţire a bunurilor comune între soţi, deoarece,
ieşirea din indiviziune se face numai faţă de soţi, aceştia putând să rămână
proprietari comuni, după ieşirea din indiviziune, şi ei nu pot împărţi
bunurile comune în timpul căsătoriei, dacă nu există motive temeinice.

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT


342

Subiectul nr.130

Norme conflictuale privind moştenirea.

1. Determinarea legii aplicabile moştenirii – lex succesionis (art.66


din Legea 105/1992)
Moştenirea este supusă unor legi diferite, în funcţie d obiectul ei:
În ceea ce priveşte bunurile mobile, oriunde s-ar afla, moştenirea
este guvernată de legea naţională pe care persoana a avut-o la data morţii
(lex patriae).
În ceea ce priveşte bunurile imobile, moştenirea este supusă legii
locului unde fiecare imobil din masa succesorală este situat (lex rei sitae)
Noţiunea generală care desemnează legea aplicabilă moştenirii este
lex succesionis.

2. Domeniul de aplicare a legii moştenirii conform art.67 din Legea


105/1992
Conform art.67 din Legea 105/1992 legea aplicabilă moştenirii
stabileşte îndeosebi:

A) Momentul deschiderii succesiunii


Legea succesiunii se alică numai în ceea ce priveşte momentul
(data) deschiderii succesiunii nu şi în ceea ce priveşte locul.
Locul deschiderii succesiunii nu are importanţă pe planul conflictului
de legi el producând însă consecinţe pe planul determinării competenţei în
dreptul internaţional privat, fiind principalul element pentru stabilirea
competenţei notarilor publici în procedura notarială succesorală şi a
intanţelor judecătoreşti competente în litigiile succesorale.

B) Persoanele cu vocaţie de a moşteni


Legea succesiunii stabileşte persoanele care au vocaţie de a
moşteni. Prezintă importanţă şi pe planul dreptului internaţional privat,
datorită problemelor conflictuale pe care le ridică, clasificarea devoluţiunii
în legală şi testamentară.

a) Legea aplicabilă devoluţiunii legale a moştenirii


Legea succesiunii stabileşte sfera persoanelor chemate la
moştenirea legală şi ordinea chemării lor. Totodată această lege se aplică
în ceea ce priveşte reprezentarea succesorală, determinarea cotelor ce se
343

cuvin fiecătui succesor, rezerva succesorală, cotitatea disponibilă şi


drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor.
b) Legea aplicabilă devoluţiunii testamentare a moştenirii
În ceea ce priveşte reglementarea specială privind legea aplicabilă
acestei forme de moştenire, sunt aplicabile dispoziţiile art.68, alin.1 din
Legea 105/1992, conform cărora “testatorul poate supune transmiterea
prin moştenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art.66 fără a
avea dreptul să înlăture dispoziţiile ei imperative”. Din acest text rezultă
că normele conflictuale, atât cea care plasează moştenirea mobiliară în
sfera ultimei legi naţionale a defunctului cât şi cea care supune moştenirea
mobiliară legii locului situării imobilului, au caracter supletiv, testatorul
putând să facă aplicabilă transmiterii succesorale o altă lege, conform
voinţei sale. Autonomia de voinţă a testatorului este limitată, dispoziţiile
imperative ale art.66 rămânând totuşi aplicabile.

În ceea ce priveşte condiţiile de fond ale testamentului, acestea


trebuie să fie:
- capacitatea de a dispune prin testament; Incapacităţile de a
dispune prin testament, în cazul în care sunt absolute, sunt
supuse legii personale a acestuia. Incapacităţile relative, de a
dispune şi primi prin testamennt, având ca scop ocrotirea
testatorului, urmează legea moştenirii testamentare. Sancţiunea
este cea a legii aplicabile respectivei incapacităţi;
- consimţământul şi cauza – guvernate de legea succesiunii;
- obiectul testamentului este supus regulilor legii succesorale care
va guverna;
- regulile de interpretare a testamentului sunt, de asemenea,
stabilite de lex succesionis.
Condiţiile de formă ale testamentului sunt date de regulile legii celei
mai favorabile în materia formei testamenatre.

C) Calităţile cerute pentru a moşteni


Capacitatea succesorală – este supusă legii succesiunii; prezumţia
timpului legal al concepţiei copilului fiind o problemă de capacitate de
folosinţă a copilului este supusă legii personale a acestuia.
Nedemnitatea succesorală – este reglementată de lex succesionis

D) Exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct


344

Procedura trimiterii în opsesie şi cea a predării legatului, şi alte


aspecte procedurale în materie sunt supuse legii locului unde se
desfăşoară (lex fori).

E) Condiţiile şi efectele opţiunii succesorale


Condiţiile de fond ale opţiunii succesorale sunt supuse legii
succesorale.
Capacitatea cerută pentru a putea opta este supusă legii personale
a succesibilului.
Cerinţele de formă ale opţiunii succesorale urmează legea formei
actului.
Efectele opţiunii sunt guvernate de legea succesiunii. Nu se plaică
legea succesorală ci legea locului situării bunurilor (lex rei sitae) pentru
aspectele de procedură legate de opţiunea succesorală, precum şi de
formele de publicitate privind bunurile succesorale.

F) Întinderea obligaţiei moştenitorului de a suporta pasivul


Sub acest aspect se aplică, în principal, legea succesiunii.

G) Drepturile statului asupra succesiunii vacante


Dacă bunul este mobil se va aplica legea naţională a defunctului de
la data morţii.
Dacă bunul este imobil se va aplica legea locului situării bunului.

3. Alte aspecte privind domeniul de aplicare a legii succesiunii

a) Regimul juridic al petiţiei de ereditate


Deşi legea nu prevede expres se arată că regimul juridic al petiţiei
de ereditate este supus legii succesiunii.

b) Determinarea persoanelor care pot cere împărţeala


Împărţeala moştenirii este supusă, în principal, legii locului situării
bunurilor de împărţit, fiind strâns legată de regimul acestora.
Determinarea persoanelor care pot cere împărţeala este indicată însă în
legea succesiunii. Formele procedurale ale împărţelii urmează legea
fondului.
345

Subiectul nr.131

Normele conflictuale privind forma actului juridic.

1. Enumerarea legilor aplicabile (art. 71 din Legea 105/1992).


Condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi
cârmuieşte fondul, dar că actul se consideră totuşi valabil din punct de
vedere al formei dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de una din legile
următoare:
a) legea locului unde a fost întocmit (locus regit actum);
b) legea naţională (lex patriae) sau legea domiciliului (lex domicilii)
persoanei care l-a consimţit;
c) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii
care examinează valabilitatea actului (auctot regit actum).
Rezultă că regula locus regit actum şi-a pierdut din consistenţa de
odinioară, legiuitorul punând în prim plan, sub aspectul formei, legea care
cârmuieşte fondul actului.

2. Prevederi speciale cu privire la legea aplicabilă condiţiilor de


formă ale contractelor (art.86 din Legea 105/1992)
Legea 105/1992 conţine, în materia contractelor, şi unele prevederi
cu caracter derogatoriu de la principiile enunţate de art.71. Aceasta
însemnă că contractul este supus, în principal, condiţiilor de formă care
guvernează fondul, în conformitate cu art.86, alin.2 din lege el va fi valabil
din punct de vedere al formei dacă:
a) părţile care se găsesc la data când l-au încheiat în state diferite,
au îndeplinit condiţiile de formă stabilite de legea unuia dintre
aceste state;
b) reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale statului
unde s-a aflat în momentul încheierii actului.

3. Aplicaţii ale legilor aplicabile


Aplicaţii ale regulii locus regit actum:
346

- forma ad solemnitatem sau forma ad probationem a actului se va


alege după legea locului încheierii acestuia;
- formele de redactare a actelor (înscrisurilor) sau determinarea
persoanelor chemate să intervină cu acest prilej;
- durata valorii actelor precum şi forţa lor probantă;
- admisibilitatea probei testimoniale sau necesitatea producerii
unui înscris;
- sancţiunile incidente actelor îndeplinite fără respectarea
condiţiilor legale.

Aplicaţii ale lex domicilii sau lex patriae:


- actele juridice unilaterale.
Aplicaţii ale regulii auctor regit actum
- regula se aplică atât actelor unilaterale cât şi celor bilaterale,
atunci când valabilitatea actului este examinată de o autoritate
reprezentativă a unui stat, în străinătate;
- actele de stare civilă, privind pe cetăţenii români aflaţi în
străinătate.

4. Caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic


Regula locus regit actum are un caracter facultativ în ceea ce
priveşte actul sub semnătură privată şi caracter imperativ când este vorba
de actele autentice încheiate de cetăţenii români în străinătate sau de
cetăţenii străini în ţara noastră.
În raport cu acestea există şi excepţii. Astfel, în materia mijloacelor
de probă a actului şi a puterii doveditoare a înscrisului care îl constată,
norma conflictuală indicată de locus regit actum este dispozitivă, ea
putând fii înlocuită cu lex voluntatis, adică cu legea aleasă de părţi. De
asemenea în materia actelor de stare civilă dovada stării civile şi puterea
doveditoare a actelor de stare civilă se supune regulii auctor regit actum.

5. Domeniul legilor aplicabile formei actului juridic

a) Forma în care trebuie exteriorizat actul juridic (în sensul


negotium)
Legile aplicabile vor preciza:
- necesitatea formei scrise;
- caracterul formei cerute – ad validitatm sau ad probationem;
- necesitatea remiterii materiale a lucrului.
347

b) Condiţiile de redactare a actului juridic


Legea aplicabilă va preciza:
- dacă înscrisul trebuie să cuprindă menţiuni speciale;
- condiţiile formale ce trebuie îndeplinite în cazul actelor solemne;
- persoanele competente să întocmească actul solemn.

c) Mijloacele de probă a unui act juridic, forţa probantă a actului


juridic (instrumentum), admisibilitatea înscrisurilor ca mijloace de
probă preconstituite
Legea plicabilă formei actului va stabili:
- dacă înscrisul are putere doveditoare până la înscrierea în fals
sau numai până la proba contrară;
- valoarea datei înscrisului sub semnătură privată;
- dacă înscrisul are valoarea unui început de dovadă scrisă, care să
poată fi completat cu martori şi prezumţii;
- condiţiile de valabilitate şi puterea doveditoare a copiei după un
înscris autentic întocmit în străinătate.

d) Admisibilitatea probei testimoniale a actului juridic


În acest sens legea aplicabilă va determina:
- admisibilitatea probei cu martori şi condiţiile în care aceasta este
admisă;
- admisibilitatea probei testimoniale peste sau împotriva
conţinutului unui înscris.

e) Durata valorii actului juridic (instrumentum), în cazul în care


acesta are o durată limitată în timp.

f) Condiţiile de formă ale convenţiei asupra probelor.

g) Sancţiunile aplicabile actului, în cazul în care acesta nu


respectă condiţiile de formă (de exemplu nulitatea, felul şi regimul
juridic al acesteia).
348

DREPT CONSTITUŢIONAL

Subiectul nr.132

Dreptul de proprietate şi dreptul de moştenire.

1. Dreptul de proprietate
Dreptul de proprietate este un drept fundamental de veche tradiţie
în catalogul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetăţean. În conţinutul
acestui drept cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o
proprietate, de a se folosi şi a dispune liber în legătură cu proprietatea sa
şi de a putea transmite dreptul său altuia. Constituţia poate stabili şi unele
limitări cât priveşte sfera proprietăţii, limitări clar şi expres definite şi
determinate numai de interesul constituirii unor regii sa unor monopoluri în
exclusivitatea statale. Realizarea dreptului de proprietate presupune
obligaţia statului de a garanta şi apăra proprietatea obţinută pe căi licite.
Constituţia României în art.41 garantează dreptul de proprietate şi
creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată,
indiferent de proprietar.
Constituţia dă legi posibilitatea de a stabili conţinutul şi limitele
drepturilor reglementate prin art.41. Chiar testul constituţional stabileşte o
349

asemenea limită atunci când arată că numai cetăţenii români pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor.
Garantând dreptul de proprietate Constituţia conţine reglementări
privitoare la expropriere şi la folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare
de către autorităţile publice. Exproprierea este trecerea silită în
proprietatea statului a terenurilor şi construcţiilor. Constituţia stabileşte
două condiţii cumulative pentru ca o expropriere să fie efectuată:
existenţa unei cauze de utilitate publică ea însăşi definită prin lege şi plata
unei prealabile şi drepte despăgubiri. În ceea ce priveşte folosirea
subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice, pentru
lucrări de interes general, ea creează obligaţia constituţională pentru
acestea de a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile.
Cât priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere cât şi pentru daunele
folosite prin folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare, ele se stabilesc
de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în art. 40
(7), care interzice confiscarea averii dobândite licit. Mai mult, Constituţia
conţine şi o regulă de procedură de mare eficienţă în sensul căreia
caracterul licit al dobândirii se prezumă. Rezultă că sarcina probei
caracterului ilicit al unei averi revine celui care afirmă acest lucru. Desigur,
în situaţia unor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori
contravenţii, acestea pot fi confiscate în condiţiile legii.
Prevederile constituţionale dau dreptului de proprietate un conţinut
complex, de drept şi obligaţie. Aşa trebuie explicate prevederile art.41(6)
în sensul cărora dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor
privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului.

2. Dreptul la moştenire
În mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de
moştenire, drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale
succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Acest drept este reglementat prin
art.42 din Constituţie, care stabileşte că “Dreptul la moştenire este
garantat”.
350

Subiectul nr.133

Dreptul de asociere.

1. Calificarea dreptului şi conţinutul său.


Dreptul de asociere este posibilitatea cetăţenilor români de a se
asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice precum şi în
sindicate sau alte forme şi tipuri de organizaţii, uniuni, ligi, în scopul
participării la viaţa politică, economică, socială şi culturală sau de a-şi
realiza o serie de interese materiale şi culturale. Dreptul de asociere este
una din expresiile pluralismului politic ca principiu constituţional.

2. Formele de asociere
Potrivit legii, constituirea partidelor politice este liberă, cu
respectarea regulilor privind scopurile, mijloacele de realizare a scopurilor,
înregistrarea. Dreptul de asociere îşi găseşte concretizarea organizatorică
351

în partide sau formaţiuni politice, sindicate, ligi, asociaţii (uniuni


profesionale), ştiinţifice, sportive, culturale, de tineret, femei, uniuni de
creaţie.

3. Limitele constituţionale ale dreptului de asociere


După ce proclamă libertatea constituirii partidelor politice, legea
arată că nu se pot constitui partide fasciste sau care propagă concepţii
contrare ordinei de stat şi de drept din România.
Cât priveşte scopurile partidelor politice şi ale organizaţiilor în
general, acestea trebuie să se întemeieze pe respectul suveranităţii,
independenţei şi integrităţii naţionale, al democraţiei, în vederea asigurării
libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor şi afirmării demnităţii naţiunii române.
Iar mijloacele de realizare a scopurilor partidelor politice şi organizaţiilor
obşteşti trebuie să fie în conformitate cu ordinea de stat şi de drept din
România. Rezultă că şi dreptul de asociere cunoaşte unele limitări. Aceste
limitări, restricţii sunt şi trebuie să fie prevăzute expres de lege şi să fie
necesare într-o societate democratică. Aceste restricţii pot fi şi sunt
determinate de interesul securităţii naţionale, al securităţii publice ori
pentru a ocroti sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile şi
libertăţile altora.
Pot fi şi limitări în ceea ce priveşte membrii asociaţiilor. Astfel, legea
noastră nu permite asocierea în partide politice a cadrelor militare şi
personalului civil din Ministerul Apărării şi Ministerul de Interne, precum şi
a judecătorilor, procurorilor, diplomaţilor, personalului Radio-televiziunii
publice. Trebuie ţinută şi regula în sensul căreia o persoană nu poate face
parte, concomitent, din două sau mai multe partide politice.

DREPT PROCESUAL CIVIL

Subiectul nr.134

Controlul judecătoresc asupra activităţii notariale.

1. Mijloacele procesuale prevăzute de lege


Actele notariale sunt supuse unui control judecătoresc, conform
dispoziţiilor Legii 36/1995, care reglementează, în acest sens, două
mijloace procedurale: acţiunea în anulare şi plângerea.

2. Acţiunea în anulare
352

Acţiunea în anulare este reglementată de art.100 din Legea


36/1995, ca un mijloc procedural general prin care se poate exercita un
control judecătoresc asupra actelor notariale.
Legea 36/1995 nu conţine dispoziţii detaliate cu privire la
procedura de soluţionare a acţiunii în anulare, art.100 făcând trimitere
la dispoziţiile Codului de procedură civilă.
Competenţa de fond aparţine judecătoriei. Sub aspect teritorial
acţiunea în anulare este de competenţa judecătoriei din raza teritorială
în care este situat biroul notarial emitent al actului.
Acţiunea în anulare se soluţionează de instanţa competentă cu
citarea părţilor şi cu respectarea tuturor celorlalte garanţii procesuale
stabilite de instanţă.
Până la anulare, prin hotărâre judecătorească, actul notarial
atacat se socoteşte valabil îndeplinit.
Notarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor cuprinse
în hotărârea pronunţată de instanţă. În cazul anulării actului notarial,
acesta va fi lipsit, total sau parţial, de eficienţa juridică pentru care a
fost adus la îndeplinire.

3. Plângerea
Plângerea este reglementată pentru o situaţie particulară, acea a
refuzului notarului public de a îndeplini un act notarial. Potrivit art.100
(2) din Legea 36/1995, partea nemulţumită este îndreptăţită să
introducă plângere împotriva încheierii de respingere a cererii de
îndeplinire a unui act notarial, în termen de 10 zile de la data când a
luat cunoştinţă, la judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul
biroului notarial care a refuzat îndeplinirea actului.
Obiectul plângerii are, aşadar, un caracter limitat. Instanţa va
cerceta doar legalitatea refizului notarului public de a proceda la
întocmirea actului notarial.
Exercitarea plângerii este determinată, din punct de vedere al
termenului, de data când partea a luat la cunoştinţă de respingerea
cererii. În mod obişnuit, partea ia cunoştinţă de respingerea cererii de
întocmire a actului chiar în momentul prezentării sale în faţa notarului
public.
Competenţa de soluţionare a plângerii aparţine judecătoriei în
circumscripţia căreia îşi are sediul biroul notarial care a refuzat
353

îndeplinirea actului. Plângerea se depune la acest birou notarial, care o


va înainta la instanţa competentă împreună cu dosarul cauzei.
Plângerea se soluţionează cu citarea părţilor şi cu respectarea
tuturor garanţiilor procesuale.
În cazul admiterii plângerii, instanţa va indica în hotărâre şi modul
în care trebuie întocmit actul. Şi de data aceasta hotărârea instanţei
este obligatorie pentru notarul public.

Subiectul 135
Biroul notarului public.

1. Biroul element structural de bază; cine funcţionează în


cadrul biroului
Elementul structural aflat la baza activităţii notariale este biroul
notarului public. În acest sens, art.14 din legea 36/1995 dispune că
354

activitatea notarilor publici se desfăşoară în cadrul unui birou, în care


pot funcţiona unul sau mai mulţi notari publici asociaţi, cu personalul
auxiliar corespunzător. Titularul unui birou notarial poate angaja notar
stagiar, traducător, personal de specialitate, personal administrativ şi
de serviciu necesar activităţii notariale.

2. Stabilirea numărului notarilor publici şi al birourilor


În circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai
multe birouri de notari publici. Numărul notarilor publici şi al birourilor
în care acestea îşi desfăşoară activitatea se stabileşte de ministrul
justiţiei la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici –
art.15, alin.1, din Legea 36/1995.
Potrivit art.15, alin.2 din Legea 36/1995, numărul notarilor publici
se actualizează anual de către ministrul justiţiei, pe baza propunerilor
formulate de camerele notarilor publici. O dispoziţie diferită este
înscrisă în art.2, alin.2 din Regulament. Acest text precizează că
actualizarea numărului notarilor publici şi al birourilor notariale se face
la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici. Aşa cum
s-a observat, dispoziţiile Regulamentului adaugă la lege atât prin
statuarea privitoare la reactualizarea numărului birourilor notariale, cât
şi prin indicarea altui organ îndreptăţit a formula propuneri.

3. Înregistrarea biroului notarial


Biroul notarial se înregistrează la Curtea de Apel în circumscripţia
căreia îşi are sediul. Această operaţie trebuie realizată în termen de 60 de
zile de la numirea notarului public. În cazuri temeinice, ministrul justiţiei
poate să prelungească termenul de 60 de zile. Sancţiunea neînregistrării
biroului notarial în termenul legal este revocarea numirii notarului Public.
Înregistrarea biroului notarial se face la cererea notarului public,
într-un registru special, ţinut de primul grefier al Curţii de Apel. În caz
de absenţă a primului-grefier, preşedintele curţii de apel va desemna
un alt grefier care să efectueze înregistrarea. La cererea de înregistrare
se ataşează, în mod corespunzător, dovezi privitoare la existenţa
biroului notarial, confirmarea colegiului director al camerei notarilor
publici, în cazul în care activitatea se desfăşoară pe baza unui contract
de societate civilă şi la existenţa spaţiului necesar pentru conservarea
arhivei în condiţii adecvate – art.8(3) din Regulament.
355

4. Organizarea sediilor secundare


Birourile notariale îşi pot organiza sedii secundare în localităţile
din aceeaşi circumscripţie teritorială în care nu au luat fiinţă birouri de
notari publici, dar ele îşi vor înceta activitatea la constituirea în acea
localitate a unui birou de notar public. Sediile secundare se
înregistrează ca şi birourile, în condiţiile prevăzute de art.18 din lege.

5. Arhiva şi registratura; evidenţa financiar-contabilă


Arhiva activităţii notariale este proprietatea statului şi se păstrează,
se conservă şi se predă în condiţiile legii.
Biroul notarului public va avea arhivă şi registratură proprii.
Secretariatul va efectua operaţiuni privind primirea, înregistrarea şi
expedierea corespondenţei, înregistrarea şi îndosarierea actelor, păstrarea
registrelor, precum şi alte lucrări cu caracter auxiliar, necesare bunei
desfăşurări a activităţii notariale.
Notarul public va ţine şi o evidenţă financiar contabilă.

Subiectul nr.136

Camera Notarilor Publici.


356

1. Condiţiile de funcţionare şi organele de conducere


Potrivit art.26 din Legea 36/1995, în circumscripţia fiecărei curţi de
apel funcţionează câte o Cameră a Notarilor Publici, cu personalitate
juridică. Din Cameră fac parte toţi notarii publici care funcţionează în
circumscripţia curţii de apel. Sediul ei se stabileşte de adunarea generală a
membrilor acesteia.
Organele de conducere ale Camerei sunt: Adunarea Generală a
notarilor publici din circumscripţia camerei, Colegiul director şi
preşedintele.

2. Adunarea generală a notarilor publici


Adunarea generală se întruneşte semestrial în şedinţă ordinară şi,
ori de câte ori este nevoie, în şedinţă extraordinară, la convocarea
preşedintelui Colegiului director sau la cererea a cel puţin o treime din
numărul membrilor săi, ori la solicitarea Consiliului Uniunii în condiţiile
prevăzute în statut.
Convocarea se face cu cel puţin 15 zile înainte de date stabilită
pentru ţinerea ei, iar şedinţa extraordinară cu cel puţin 7 zile înainte, prin
înştiinţarea membrilor săi, precum şi prin publicaţii în presă, cu
menţionarea datei, locului desfăşurării şi ordinea de zi.
Adunarea generală este legal constituită în prezenţa a 2/3 din
numărul membrilor săi. În cazul când numărul legal nu este întrunit,
prezidiul Adunării generale, de faţă cu cei prezenţi, stabileşte o nouă
adunare generală în termen de cel mult 7 zile. Adunarea generală
convocată în aceste condiţii este legal constituită cu participarea
majorităţii membrilor săi. Ea adoptă hotărâri cu votul majorităţii celor
prezenţi, cu excepţiile prevăzute în statut.
Adunarea generală a Camerei are următoarele atribuţii principale
(art.32 din Statut):
a) alege pentru un mandat de 3 ani Colegiul director, compus din
preşedinte, vicepreşedinte şi 3-5 membri şi stabileşte
indemnizaţiile acestora;
b) alege şi revocă membrii Colegiului director, reprezentantul
Camerei şi supleantul acestuia în Consiliul Uniunii;
c) alege şi revocă membrii Comisiei de cenzori a Camerei şi
stabileşte indemnizaţiile cenzorilor;
d) alege şi revocă membrii Consiliului de disciplină a Camerei;
e) propune Consiliului Uniunii numărul de birouri notariale şi/sau de
notari publici din circumscripţia fiecărei judecătorii din raza sa de
357

activitate, precum şi actualizarea acestora, cu prioritate în raport


cu numărul notarilor stagiari care au promovat examenul de
notar public. La actualizare se vor avea în vedere numărul
notarilor publici în exerciţiu, cerinţele locale rezultate din
întinderea teritoriului, numărul locuitorilor şi volumul solicitărilor;
f) aprobă bugetul anual şi raportul Comisiei de cenzori, precum şi
descărcarea de gestiune;
g) analizează anual activitatea colegiului director şi a
reprezentantului Camerei în Consiliul Uniunii;
h) stabileşte organigrama secretariatului, schema de funcţii şi de
salarizare, precum şi condiţiile de angajare a personalului de
specialitate şi administrativ;
i) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament
şi de statut.

3. Colegiul director
Camera Notarilor Publici este condusă de un Colegiu director, format
dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi 3-5 membri. Colegiul director este
ales de adunarea generală a membrilor camerei, pentru un mandat de 3
ani. Colegiul director va avea un secretar salarizat şi personal auxiliar, în
numărul şi în structura stabilite de adunarea generală a notarilor publici
din judeţele ce compun circumscripţia Camerei.
Colegiul director al camerei lucrează legal în prezenţa majorităţii
membrilor săi şi adoptă decizii cu majoritatea simplă a voturilor exprimate.
Colegiul director al Camerei se întruneşte în şedinţe ordinare, lunar,
sau în şedinţe extraordinare, la convocarea preşedintelui.
Atribuţii, conform, art.26 din Lege:
a) rezolvă plângerile părţilor împotriva notarilor publici şi a notarilor
stagiari, luând măsurile corespunzătoare şi aducându-le la
cunoştinţa Uniunii Naţionale a Notarilor Publici;
b) deleagă, în cazuri excepţionale, pentru o perioadă determinată,
un notar public, din aceeaşi circumscripţie a judecătoriei, care să
asigure funcţionarea unui alt birou de notar public, cu
încunoştiinţarea Uniunii Naţionale a Notarilor Publici. Cheltuielile
cu delegarea se suportă din veniturile biroului notarului public la
care este delegat;
c) informează Uniunea Naţională a Notarilor Publici în legătură cu
activitatea birourilor notarilor publici, asupra necesarului de
notari publici şi notari stagiari şi face recomandări cu privire la
358

persoanele ce urmează să fie propuse de uniune pentru numirea


lor în funcţia de notar public de către ministrul justiţiei;
d) reprezintă Camera în relaţiile cu terţii la nivelul circumscripţiei
Curţii de Apel;
e) întocmeşte documentarea juridică şi asigură consultarea şi
informarea curentă a notarilor publici;
f) ţine evidenţa veniturilor şi cheltuielilor Camerei şi a contribuţiei
membrilor săi;
g) procură datele şi lucrările necesare pentru Buletinul Notarilor
Publici şi asigură difuzarea acestuia;
h) îndeplineşte alte atribuţiuni prevăzute de lege şi de regulament.

Atribuţii conform art.36 din Statut:


a) primeşte cererile solicitanţilor pentru ocuparea posturilor de
notari publici împreună cu documentaţia necesară în acest scop
şi le înaintează Consiliului Uniunii la termenele prevăzute în
regulamentul de organizare a concursului, dacă sunt îndeplinite
condiţiile legale;
b) primeşte contestaţiile formulate împotriva rezultatelor
concursului şi, respectiv, ale examenului de notar public, le
înaintează Consiliului Uniunii, în condiţiile prevăzute în normele
pentru organizarea şi desfăşurarea acestora;
c) întocmeşte recomandările şi confirmările prevăzute de
regulament privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru numirea
notarului public şi înregistrarea biroului notarial;
d) primeşte certificatul de înregistrare a biroului notarial eliberat de
primul-grefier al Curţii de Apel şi îl comunică de îndată Consiliului
Uniunii şi compartimentului de specialitate notarială din
Ministerul Justiţiei;
e) stabileşte anual numărul de notari stagiari din circumscripţia sa şi
condiţiile de încheiere a contractului individual de muncă;
f) avizează cererea de angajare a notarului stagiar de către notarul
public şi verifică, semestrial, stadiul pregătirii şi al formării
profesionale a notarilor stagiari, în condiţiile prezentului statut;
g) soluţionează sesizările împotriva notarilor publici şi propune,
după caz, luarea măsurilor legale şi statutare;
h) deleagă, în cazurile prevăzute de lege şi de regulament, un notar
public, cu acordul acestuia, din aceeaşi circumscripţie a
judecătoriei sau dintr-o altă circumscripţie, care să asigure
funcţionarea unui birou notarial pentru îndeplinirea actelor care
359

sunt de competenţa teritorială a acelui birou, dacă în acea


localitate nu mai funcţionează un alt notar public;
i) avizează cererile notarilor publici de schimbare a sediilor
birourilor lor în cadrul aceleiaşi circumscripţii şi face recomandări
Consiliului Uniunii de avizare a cererilor de schimbare a sediilor în
circumscripţia altei judecătorii;
j) reprezintă Camera în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice prin
preşedinte, iar în lipsa acestuia, prin vicepreşedinte;
k) difuzează Buletinul Notarilor Publici; aduce la cunoştinţa notarilor
publici din circumscripţia sa măsurile privind unificarea practicii
notariale;
l) exercită acţiunea disciplinară împotriva notarilor publici;
m) în vederea exercitării controlului profesional-administrativ,
desemnează notari publici care vor verifica birourile notariale din
circumscripţie o dată pe an. Controlul se va face de un notar
public dintr-o altă circumscripţie a judecătoriei decât cea în care
funcţionează notarul public controlat şi vizează toate lucrările,
gestiunea şi conduita notarului public şi va conţine îndrumările
necesare pentru remedierea aspectelor negative constatate şi
propuneri, după caz, pentru exercitarea acţiunii disciplinare de
Colegiul director;
n) desemnează biroul notarial din circumscripţia fiecărei judecătorii,
care va ţine opisul de evidenţă a procedurilor succesorale
înregistrate îm întreaga circumscripţie teritorială, registrul de
renunţări la succesiune şi care primeşte sesizările secretarilor
consiliilor locale pentru deschiderea procedurilor succesorale, cu
excepţia municipiului Bucureşti şi a altor circumscripţii, în care se
va stabili ca aceste registre să fie păstrate la Cameră;
o) stabileşte modul de repartizare a cauzelor succesorale vacante;
p) prezintă adunării generale rapoarte privind modul în care au fost
realizate veniturile şi cheltuielile prevăzute în bugetul Camerei şi
informează în acest sens birourile notariale;
q) asigură, prin personalul propriu de specialitate şi administrativ,
efectuarea lucrărilor de personal, a dosarelor de pensie, concedii
şi alte drepturi de asistenţă socială privind personalul angajat al
Camerei;
r) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament
şi de statut.

4. Atribuţiile preşedintelui Colegiului Director


360

Preşedintele Colegiului director al Camerei are următoarele atribuţii


în exercitarea cărora emite, după caz, dispoziţii (art.37 din Statut):
a) reprezintă Camera în raporturile cu persoanele fizice şi juridice;
b) duce la îndeplinire hotărârile Colegiului director şi rezolvă
lucrările curente;
c) angajează personalul de specialitate şi administrativ al
secretariatului Camerei, cu respectarea condiţiilor de concurs sau
interviu, după caz, organizat de Colegiul director, în limita
organigramei şi statului de funcţiuni, aprobate de adunarea
generală a Camerei;
d) prezintă în fiecare Adunare generală rapoarte privind activitatea
desfăşurată de Colegiul director şi face propuneri pentru
îmbunătăţirea acesteia;
e) convoacă şi conduce şedinţele adunării generale şi ale colegiului
director al Camerei;
f) ordonează cheltuielile bugetare ale Camerei. Preşedintele poate
delega această atribuţie vicepreşedintelui;
g) comunică notarilor publici actele de interes general adoptate sau
emise de organele de conducere ale Uniunii, precum şi cele
adoptate de Adunarea generală, Colegiul director şi dispoziţiile
proprii;
h) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament
şi de Statut.
361

Subiectul nr.137

Uniunea Naţională a Notarilor Publici.

1. Caracterizare şi atribuţii
Uniunea Naţională a Notarilor Publici este organizaţia profesională,
cu personalitate juridică, a notarilor publici constituiţi în Camere ale
notarilor publici, cu sediul în Bucureşti.
Potrivit art.5 din Statut, Uniunea conduce şi coordonează în plan
naţional, activitatea notarilor publici şi urmăreşte respectarea regulilor
deontologice în activitatea lor. Ea asigură cadrul corespunzător pentru
perfecţionarea nivelului profesional şi a calităţii actelor întocmite de notarii
publici, întărirea autorităţii şi prestigiului instituţiei prin:
a) informarea cu privire la practica notarială, judiciară şi doctrina de
specialitate;
b) organizarea de colocvii profesionale, reuniuni, simpozioane şi alte
forme de întâlniri la nivel zonal, naţional şi internaţional;
c) editarea unor publicaţii proprii pe probleme de doctrină, practică,
drept comparat, a breviarului legislativ al actelor privind aspecte
din activitatea organelor de conducere ale Uniunii, a participării
acestora la reuniuni, schimburi de experienţă în ţară şi în
străinătate;
d) organizarea controlului profesional şi administrativ;
e) elaborarea unor sinteze de probleme rezultate din controlul
profesional, financiar şi administrativ;
362

f) unificarea practicii notariale şi aplicarea unitară a legii prin opinii


exprimate, în special, cu privire la: activitatea notarială, conduita
notarilor, pregătirea şi formarea profesională a stagiarilor,
evidenţele notariale, condiţiile de funcţionare a birourilor
notariale şi de conservare a arhivelor acestora, furnizarea datelor
statistice;
g) introducerea şi însuşirea tehnicilor noi în activitatea notarială;
h) stimularea notarilor publici prin asigurarea condiţiilor de
exprimare a opiniilor cu caracter profesional în publicaţiile
Uniunii, ale Uniunii Internaţionale a Notariatului Latin, în alte
publicaţii de specialitate, precum şi delegarea acestora la
manifestări naţionale şi internaţionale de interes notarial
De asemenea Uniunea propune întocmirea unor proiecte de acte
normative, în legătură cu activitatea notarială şi participă la
elaborarea acestora.

2. Membrii; drepturi şi îndatoriri


Sunt membrii ai Uniunii toţi notarii publici care funcţionează pe
teritoriul României (art.10 – Statut).
Membrii Uniunii au următoarele drepturi (art.11 - S):
a) să aleagă şi să fie aleşi în organele de conducere ale Uniunii şi ale
Camerelor, în condiţiile prevăzute în Statut. Dreptul la vot se
exercită numai personal;
b) să se adreseze organelor Uniunii şi ale Camerelor şi să primească
informaţiile solicitate;
c) să participe la manifestările organizate de Uniune şi de Camera
din care fac parte;
d) să poarte însemnele Uniunii;
e) să beneficieze de concediul de odihnă anual;
f) să aibă acces la toate datele care privesc organizarea
administrativă a activităţii notariale atât la nivelul Camerelor, cât
şi al Uniunii;
g) să primească, pentru merite deosebite, recompense, diplome de
onoare şi de excelenţă, la propunerea adunărilor generale ale
notarilor publici;
h) să adere individual la Uniunea Internaţională a Notariatului Latin;
i) să fie invitaţi la şedinţele organelor Camerelor şi ale Uniunii
atunci când au un interes propriu, în vederea susţinerii acestuia;
j) să beneficieze de orice alte drepturi prevăzute de lege şi statut.
363

Membrii Uniunii au următoarele obligaţii (art.13 – Statut):


a) să respecte dispoziţiile legii, statutului şi ale Codului deontologic;
b) să execute hotărârile organelor alese ale Uniunii şi ale Camerelor,
să îndeplinească sarcinile ce le-au fost încredinţate şi să
acţioneze pentru realizarea scopului Uniunii;
c) să participe la şedinţele organelor de conducere din care fac
parte;
d) să participe la manifestările organizate de Camere şi Uniune,
precum şi la activităţile profesionale;
e) să se abţină de la vot când au un interes propriu în cauza supusă
deliberării;
f) să achite, la termen, cotele de contribuţie stabilite pentru
formarea bugetului camerelor şi al Uniunii;
g) să păstreze secretul profesional;
h) să păstreze confidenţialitatea , faţă de terţi, a dezbaterilor,
opiniilor şi voturilor exprimate în organele de conducere;
i) să respecte normele, principiile şi îndatoririle deontologiei
notariale şi să aibă un comportament demn în exercitarea
profesiei;
j) să manifeste preocupare pentru pregătirea profesională a
notarilor stagiari, precum şi a personalului angajat la biroul
notarial;
k) să încheie contractul de asigurare cu Casa de asigurări pentru
garantarea Responsabilităţii Civile a Notarilor Publici din România
până la începerea activităţii de notar public.

3. Organele de conducere

A. Congresul Notarilor publici


Congresul notarilor publici este constituit din toţi membrii Uniunii,
participarea lor fiind obligatorie.
Congresul se întruneşte în sesiune ordinară o dată la 3 ani şi în
sesiune extraordinară la cererea Consiliului Uniunii sau a Camerelor, dacă
aceasta reprezintă cel puţin o treime din numărul notarilor publici.
Convocarea Congresului notarilor publici se face de Biroul executiv ,
la cererea Consiliului uniunii, cu cel puţin o lună calendaristică înainte de
data stabilită pentru ţinerea acestuia, iar în sesiune extraordinară cu cel
puţin 10 zile înainte, prin înştiinţarea în scris a Camerelor şi prin
364

publicarea în presă, cu menţionarea datei, a locului desfăşurării şi a ordinii


de zi.
Congresul este valabil constituit în prezenţa a două treimi din
numărul membrilor săi şi adoptă hotărâri cu majoritatea simplă a
membrilor prezenţi.
Cvorumul astfel stabilit la începutul sesiunii va fi valabil, cu toate
efectele, pe toată durata acesteia.
În cazul în care cvorumul nu este întrunit, prezidiul congresului, de
faţă cu cei prezenţi, stabileşte un nou congres în cel mult 30 de zile.
Preşedintele Uniunii are obligaţia să îndeplinească procedura de convocare
cu cel puţin 15 zile înainte de data fixată.
Congresul notarilor publici are următoarele atribuţii:
a) adoptă Statutul Uniunii şi completările sau modificările care i se
aduc;
b) adoptă Codul deontologic al notarului public şi completările sau
modificările care i se aduc;
c) adoptă Statutul de organizare şi funcţionare a Casei de Asigurări a
Notarilor Publici şi completările sau modificările care i se aduc;
d) verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de statut pentru notarii
publici desemnaţi ca reprezentanţi ai Camerelor în Consiliul Uniunii şi în
Consiliul de disciplină şi constată incompatibilităţile, după caz; după
verificare, validează în bloc reprezentanţii în Consiliul Uniunii şi în
Consiliul de disciplină;
e) alege preşedintele şi vicepreşedinţii dintre reprezentanţii
desemnaţi de Camere;
f) alege comisia de cenzori a Uniunii;
g) alege preşedintele Casei de Asigurări a Notarilor Publici;
h) stabileşte plafonul cotelor de contribuţie a notarilor publici la
Camere şi la Uniune;
i) analizează şi aprobă raportul de activitate al Consiliului Uniunii;
j) analizează şi aprobă raportul de activitate al comisiei de cenzori;
k) ratifică între congrese completările sau modificările aduse
statutului de către Consiliul Uniunii ca urmare a hotărârilor Camerelor;
l) adoptă însemnele Uniunii;
m) îndeplineşte orice alte atribuţii date în competenţa sa prin lege,
regulament sau statut.

B. Consiliul Uniunii
365

Consiliul Uniunii este organ de conducere, constituit din câte un


membru titular reprezentant al fiecărei Camere.
Camerele vor alege şi câte un membru supleant al titularului lor în
Consiliul Uniunii.
În cazul participării la şedinţele Consiliului Uniunii a membrului
supleant, acesta are toate drepturile şi obligaţiile membrului titular pe
care îl înlocuieşte.
Membrul supleant nu îl poate înlocui pe membrul titular al Consiliului
Uniunii în calitatea acestuia de membru al Biroului executiv al
Consiliului Uniunii.
Conform art.18 din Statutul UNNPR, preşedintele şi vicepreşedinţii
vor fi aleşi dintre membrii titulari ai Consiliului Uniunii numai prin vot
secret.
Desemnarea candidaţilor propuşi se face cu consimţământul
acestora.
Candidatul care întruneşte majoritatea simplă din numărul voturilor
exprimate va fi declarat ales.
Dacă pentru ocuparea funcţiei există o singură candidatură, iar
candidatul nu obţine majoritatea cerută, se organizează un al doilea tur
de scrutin cu alt (alţi) candidat (candidaţi), fiind declarat ales candidatul
care întruneşte majoritatea simplă.
În situaţia în care pentru ocuparea funcţiei există mai multe
candidaturi şi nici unul dintre candidaţi nu întruneşte majoritatea, se
organizează al doilea tur de scrutin, cu participarea primilor 2 candidaţi
care au obţinut cele mai multe voturi. În acest caz va fi declarat ales
candidatul care a întrunit cele mai multe voturi.
Alegerile pentru funcţiile de preşedinte şi de vicepreşedinte au loc
simultan, pe buletine de vot separate.
Orice candidatură se depune pentru o singură funcţie.
Consiliul Uniunii se întruneşte trimestrial şi ori de câte ori este
convocat de preşedinte.
Consiliul Uniunii îşi desfăşoară activitatea cu participarea a două
treimi din numărul membrilor săi.
Hotărârile se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate (art.19).
Membrii Consiliului Uniunii răspund pentru prejudiciile cauzate
prin hotărârile adoptate în legătură cu administrarea şi gestionarea
patrimoniului Uniunii, în funcţie de votul exprimat (art.21).
366

ART. 22
La nivelul Consiliului Uniunii funcţionează comisiile permanente, care
sunt organe de lucru ale acestuia, înfiinţate în scopul de a pregăti
temeinic lucrările Congresului notarilor publici sau ale Consiliului
Uniunii, pentru fundamentarea teoretică a hotărârilor şi pentru
asigurarea aplicării corespunzătoare a acestora.
ART. 23
Consiliul Uniunii constituie următoarele comisii permanente:
a) Comisia pentru stabilirea numărului notarilor publici, a numărului
notarilor stagiari şi a tarifului onorariilor minimale pentru serviciile
prestate de notarii publici;
b) Comisia de învăţământ şi formare profesională a notarilor publici;
c) Comisia de control al activităţii notarilor publici, de unificare a
practicii notariale şi de aplicare unitară a legii;
d) Comisia de organizare a colaborării interne şi externe;
e) Comisia de disciplină, mediere şi deontologie profesională;
f) Comisia de pregătire a congreselor şi a reuniunilor cu caracter
ştiinţific;
g) Comisia pentru activitatea financiară, statistică şi logistică.
Consiliul Uniunii poate înfiinţa şi alte comisii speciale.
ART. 24
Componenţa comisiilor permanente se stabileşte de Consiliul Uniunii
pe baza acordului prealabil al notarilor publici propuşi, urmărindu-se, pe
cât posibil, ca membrii fiecărei comisii să fie desemnaţi astfel încât să
fie reprezentate toate Camerele.
Comisiile permanente îşi desfăşoară activitatea în mod continuu, pe
baza unor norme proprii aprobate de Consiliul Uniunii. Preşedintele
comisiei va informa Consiliul Uniunii despre activitatea acesteia.
În cazul în care problema înscrisă pe ordinea de zi a şedinţei
Consiliului Uniunii necesită prezenţa preşedintelui unei comisii
permanente, acesta va fi invitat la dezbateri cu drept de vot
consultativ.
ART. 20
Consiliul Uniunii are următoarele atribuţii principale:
a) propune numărul notarilor publici şi al birourilor notariale în
circumscripţia fiecărei judecătorii, precum şi, după caz, actualizarea
anuală a acestora, pe baza hotărârilor primite de la Camere, în raport
367

cu numărul notarilor publici în exerciţiu, cu cerinţele locale rezultate din


întinderea teritoriului, numărul locuitorilor, volumul solicitărilor, după
numirea notarilor stagiari care au promovat examenul de notar public;
b) organizează concursuri pentru ocuparea locurilor vacante de notar
public şi elaborează norme de desfăşurare şi de promovare a acestora;
c) propune ministrului justiţiei numirea, suspendarea, revocarea şi
încetarea calităţii de notar public în condiţiile legii şi ale regulamentului;
d) elaborează norme privind condiţiile-cadru de încheiere a
contractului individual de muncă şi cu privire la formarea profesională a
notarului stagiar şi stabileşte condiţiile de desfăşurare şi promovare a
examenelor de notar public;
e) stabileşte onorariile minimale pentru serviciile prestate de notarii
publici, precum şi, după caz, actualizarea acestora şi le propune spre
aprobare ministrului justiţiei;
f) examinează şi aprobă bilanţul contabil şi execuţia bugetului de
venituri şi cheltuieli pentru exerciţiul financiar încheiat, precum şi
raportul comisiei de cenzori asupra gestiunii economico-financiare a
Uniunii;
g) aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli al Uniunii pentru exerciţiul
financiar următor, prezentat de Biroul executiv;
h) aprobă cotele de contribuţie a notarilor publici la Camere, precum
şi a Camerelor la Uniune, în limitele stabilite de Congresul notarilor
publici;
i) soluţionează contestaţiile împotriva hotărârilor Consiliului de
disciplină;
j) reprezintă Uniunea în raporturile cu terţii pe plan intern şi
internaţional, prin preşedintele său sau printr-un alt reprezentant
desemnat de acesta;
k) stabileşte modelul sigiliului notarilor publici şi îl supune spre
aprobare ministrului justiţiei, precum şi modelul unitar al firmelor
birourilor notariale şi ale Camerelor;
l) exercită controlul profesional-administrativ asupra Camerelor şi
birourilor notarilor publici, precum şi asupra calităţii actelor notariale,
cel puţin o dată la 2 ani;
m) stabileşte indemnizaţia de conducere a preşedintelui şi
indemnizaţiile vicepreşedinţilor;
n) stabileşte indemnizaţiile membrilor Consiliului Uniunii;
368

o) stabileşte structura organizatorică şi numărul personalului de


specialitate şi administrativ al Uniunii, limitele de salarizare a acestuia,
precum şi condiţiile de încheiere a contractului individual de muncă;
p) desemnează prin vot 2 membri ai săi în componenţa Biroului
executiv al Consiliului Uniunii;
q) repartizează sarcinile şi responsabilităţile vicepreşedinţilor şi ale
celorlalţi membri ai Consiliului Uniunii;
r) organizează şi coordonează activitatea de editare a Buletinului
notarilor publici şi a altor publicaţii privind activitatea notarială şi
desemnează redactorul-şef;
s) elaborează norme de evidenţă financiar-contabilă, în condiţiile legii
şi ale regulamentului, atât pentru activitatea notarială, cât şi pentru
activităţile proprii;
t) ţine, prin aparatul propriu, evidenţa notarilor publici şi a birourilor
notariale şi centralizează datele statistice privind activitatea notarială,
pe baza rapoartelor anuale ale Camerelor;
u) avizează cererile notarilor publici de schimbare a sediilor birourilor
lor în circumscripţia altei judecătorii, în condiţiile prezentului statut;
v) rezolvă neînţelegerile dintre Camere, precum şi dintre Camere şi
membrii acestora, în legătură cu exercitarea atribuţiilor profesionale
stabilite de lege, regulament şi statut;
w) aprobă afilierea Uniunii la organizaţii internaţionale profesionale
ale notarilor publici şi cotele de contribuţie la acestea;
x) convoacă, în cazul prevăzut la art. 41, Adunarea generală a
Camerei;
y) acceptă donaţiile şi legatele făcute Uniunii; aprobă sponsorizări;
z) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, regulament, de
Statutul Casei de Asigurări a Notarilor Publici şi de prezentul statut.
În cazul atribuţiilor prevăzute la lit. a), e), f), g), h), m), n), o) şi x),
hotărârile se adoptă cu majoritate calificată de două treimi din numărul
voturilor exprimate de membrii Consiliului Uniunii.

C. Biroul executiv
ART. 25
Biroul executiv al Consiliului Uniunii se compune din preşedinte, cei 2
vicepreşedinţi şi din 2 membri aleşi de Consiliul Uniunii.
369

Biroul executiv al Consiliului Uniunii se întruneşte în şedinţă ordinară


lunar şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este nevoie, la
convocarea preşedintelui, lucrează valabil în prezenţa majorităţii
membrilor săi şi adoptă decizii cu majoritatea simplă a voturilor
exprimate, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 26 lit. h), când
hotărârile se iau cu votul calificat a două treimi din numărul membrilor
săi.
ART. 26
Biroul executiv al Consiliului Uniunii are următoarele atribuţii
principale:
a) asigură activitatea permanentă a Consiliului Uniunii;
b) pregăteşte proiectele de documente care vor fi prezentate spre
dezbatere şi aprobare Consiliului Uniunii;
c) elaborează proiectul raportului anual al activităţii Uniunii;
d) elaborează proiectul de buget anual al Uniunii, asigură gestionarea
curentă a patrimoniului, urmăreşte întocmirea bilanţului financiar-
contabil şi execută bugetul;
e) întocmeşte proiectul tarifului minimal de onorariu al notarilor
publici;
f) propune Consiliului Uniunii aprobarea cotelor de contribuţie a
notarilor publici la Camere şi contribuţia fiecărei Camere la Uniune;
g) aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului Uniunii şi exercită orice
alte atribuţii stabilite de acesta;
h) în cazuri excepţionale, pentru situaţiile prevăzute la art. 20 lit. c),
d), j), l), r) şi s), Biroul executiv poate adopta şi hotărâri, acestea
urmând a fi examinate şi ratificate, după caz, în prima şedinţă a
Consiliului Uniunii.
Membrii Biroului executiv răspund pentru prejudiciile cauzate prin
hotărârile adoptate privind gestionarea curentă a patrimoniului, în
funcţie de votul exprimat.

D. Atribuţiile preşedintelui Uniunii


ART. 27
Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii principale:
a) reprezintă Uniunea în raporturile cu autorităţile publice din
România, cu organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, cu
cele profesionale şi cu alte persoane juridice, iar în plan extern, cu
370

organizaţiile naţionale şi internaţionale ale notarilor publici şi oriunde va


fi invitat oficial în calitate de preşedinte al Uniunii;
b) angajează personalul de specialitate şi administrativ al Uniunii;
c) convoacă şi conduce şedinţele Consiliului Uniunii şi ale Biroului
executiv al acestuia;
d) ordonanţează cheltuielile bugetare ale Uniunii. Preşedintele poate
delega această atribuţie unuia dintre vicepreşedinţi;
e) comunică notarilor publici, prin intermediul Camerelor, toate
actele cu caracter normativ adoptate de Consiliul Uniunii şi, după caz,
de Biroul executiv;
f) în absenţă, preşedintele este înlocuit de unul dintre vicepreşedinţi,
pe care îl desemnează în acest scop; în lipsa unei astfel de desemnări,
atribuţiile preşedintelui vor fi preluate de vicepreşedintele mai în
vârstă.
Funcţia de preşedinte nu poate fi exercitată decât cel mult două
mandate.
În exercitarea atribuţiilor sale preşedintele Uniunii emite dispoziţii.
În cazul demisiei, decesului sau al incapacităţii preşedintelui,
Consiliul Uniunii va alege, prin vot, dintre vicepreşedinţi persoana care
va prelua atribuţiile preşedintelui până la organizarea următorului
congres şi, de asemenea, va alege un vicepreşedinte în locul devenit
astfel vacant.
Numărul membrilor Consiliului Uniunii va fi completat cu
reprezentantul Camerei din care a provenit preşedintele.
Aceeaşi procedură se aplică şi în cazul demisiei, decesului sau al
incapacităţii vicepreşedinţilor.
Pe perioada mandatului atât preşedintele, cât şi vicepreşedinţii au
obligaţia de a exercita funcţia de notar public.
371

Subiectul nr.138

Numirea ca notar public.

1. Condiţii de numire
Notar public poate fi numit, potrivit art.16 din Lege cel care
îndeplineşte următoarele condiţii:
a) are numai cetăţenia română şi domiciliul în România şi are
capacitatea de exerciţiu al drepturilor civile;
b) este licenţiat în drept - ştiinţe juridice - sau doctor în drept;
c) nu are antecedente penale;
d) se bucură de o bună reputaţie;
e) cunoaşte limba română;
f) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei;
g) a îndeplinit timp de 2 ani funcţia de notar stagiar şi a promovat
examenul de notar public sau a exercitat timp de 5 ani funcţia de notar,
judecător, procuror, avocat sau o altă funcţie de specialitate juridică şi
dovedeşte cunoştinţele necesare funcţiei de notar public.
Conform Deciziei nr.44/1995 a Curţii Constituţionale, la punctul b)
prin expresia “licenţiat în drept – ştiinţe juridice” se înţelege absolventul
unei facultăţi de drept, indiferent de specializare.

2. Incompatibilităţi
Exercitarea profesiei de notar public este, conform art.35 din
Lege, incompatibilă cu:
a) desfăşurarea unei activităţi salarizate, cu excepţia:
372

- activităţii didactice universitare;


- activităţii literare şi publicistice;
- calităţii de deputat sau senator, ori a celei de consilier în
consiliile judeţene sau locale, pe durata mandatului;
b) desfăşurarea unor activităţi comerciale, direct sau prin persoane
interpuse;
c) calitatea de asociat într-o societate în nume colectiv, de asociat
comandidat în societăţile în comandită simplă sau pe acţiuni,
administrator al unei societăţi cu răspundere limitată, preşedinte al
unui consiliu de administraţie, membru al consiliului de conducere,
director general sau director al unei societăţi pe acţiuni, administrator
al unei societăţi civile.

3. Numirea: cine o face, acte necesare


Notarul public este numit de ministrul justiţiei, la propunerea
Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, în baza cererii celui
interesat şi după ce face dovada îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art.16,
şi anume:
- cererea de numire în care solicitantul va declara pe propria
răspundere că are numai cetăţenia română;
- dovada domiciliului în România;
- copii de pe actele de studii;
- cazierul judiciar;
- caracterizare de la Colegiul Director al Camerei notarilor publici în
circumscripţia căreia urmează să-şi desfăşoare activitatea, cu
privire la buna sa reputaţie;
- certificatul medical de sănătate, cu atestarea deplinei sale
capacităţi psihice;
- dovada promovării examenului de notar public;
- în cazul celor care au susţinut concurs, în afara dovezii privind
exercitarea timp de 5 ani a uneia dintre funcţiile juridice
prevăzute, se va prezenta şi dovada că au fost declaraţi reuşiţi la
concurs.

4. Depunerea jurământului
Notarul public va depune jurământul în faţa ministrului justiţiei şi a
preşedintelui Uniunii sau a reprezentanţilor acestora.
373

Jurământul are următorul conţinut: “Jur să respect Constituţia şi


legile ţării, să-mi îndeplinesc cu onoare şi credibilitate publică, cu
conştiinţă şi fără părtinire, atribuţiile ce-mi revin şi să păstrez secretul
profesional. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Referirea la divinitate din formula
jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a notarului public.
Notarul public fără confesiune va depune jurământul fără formulă
religioasă, pe conştiinţă şi onoare.

Subiectul nr.139

Competenţa notarului public.

1. Atribuţiile notarului public


Notarul public îndeplineşte, conform art.8 din Lege, următoarele
acte notariale:
a) redactarea înscrisurilor cu conţinut juridic, la solicitarea părţilor;
b) autentificarea înscrisurilor redactate de notarul public, de parte
personal sau de avocat;
c) procedura succesorală notarială;
d) certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege;
e) legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de
semnătură, precum şi a sigiliilor;
f) darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi;
g) primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor prezentate de
părţi;
h) actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin şi al cecurilor;
i) legalizarea copiilor de pe înscrisuri;
j) efectuarea şi legalizarea traducerilor;
374

k) eliberarea de duplicate de pe actele notariale pe care le-a


întocmit;
l) orice alte operaţiuni prevăzute de lege.
Notarii publici dau însă şi consultaţii juridice în materie notarială,
altele decât cele referitoare la conţinutul actelor pe care le îndeplinesc şi
participă în calitate de specialişti desemnaţi de părţi, la pregătirea şui
întocmirea unor acte juridice cu caracter notarial.

2. Competenţa generală: regula, excepţii


În îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, notarul public are
competenţă generală, cu excepţiile prevăzute în situaţiile următoare
(ar