Sunteți pe pagina 1din 22

MASTERAT: SECURITATEA COMUNITARA SI TERORISMUL

LA DISCIPLINA: TERORISMUL INTERNAŢIONAL-REPERE JURIDICE,


ISTORICE, FORME DE MANIFESTARE

TEMA: TERORISM. EFECTE ŞI CONCEPTE

CURSANT:

IORDACHE FLORENTIN

BUCURESTI
2005 - 2006

CUPRINS:

I. TERORISM.
EFECTE……………………………………… 3
11 septembrie, 2001 – zi de doliu internaţional…………. 4
Cine i-a ajutat pe teroriştii de la 11 septembrie?.............. 6
Lanţul coincidenţelor……………………………………... 8
Ucenicii vrăjitori………………………………………….. 9
Un terorist cu relaţii……………………………………… 11
Datorii împovărătoare…………………………………… 13
II.
PARTICULARITATI………………………………………
14
III. TERORISM:
CONCEPTE………………………………….. 16
Organizare………………………………………………… 16
Etapele atacului…………………………………………… 17
Clasificare…………………………………………………. 17
Forme de manifestare…………………………………… 18

2
I. TERORISM. EFECTE.
.

Valul de atacuri teroriste ce a zguduit lumea în ultimii ani a stârnit


indignarea opiniei publice internaţionale. Lideri marcanţi si politicieni din întreaga
lume au condamnat acţiunile “barbare”, soldate cu moartea a mii de oameni si
rănirea altor câteva zeci de mii.
La conferinţa de presa de la Londra, din 20 noiembrie 2003, preşedintele
Americii şi primul ministru englez s-au arătat mai hotăraţi ca oricând să lupte
împotriva terorismului internaţional, “oriunde este nevoie, pentru eradicarea lui.”1.
“Încă o dată afirmăm că, în confruntarea cu această ameninţare, nu există
cale de întoarcere, compromis sau ezitare”, declara Toni Blair, adăugând: “Vom
răspunde la teroare cu o si mai mare sete de a învinge teroarea, iar la discordie, cu
toleranţă şi libertate.”
Concluzia aparţinea preşedintelui G.W. Bush: “Teroriştii vor să intimideze
şi să demoralizeze naţiunile libere, dar nu vor avea succes.”
Este, poate, destul de greu de interes care sunt pornirile unui atac terorist. De
ce sa vrei sa omori? De ce sa vrei sa distrugi ceea ce omenirea a creat? De ce sa
vrei sa distrugi o civilizaţie, o lume, poate chiar întreaga planeta? Iată întrebări pe
care, după septembrie 2001, si le pun tot mai des analiştii politici, medicii psihiatri,
psihologii si - de ce nu? – chiar simplii oameni care nu pot sa înţeleagă care sunt
adevăratele porniri ale tuturor actelor de terorism la care asista, neputincioşi. Se
pare ca ar fi vorba de acţiunea unei gene inga destul de puţin studiate, inga destul
de puţin cunoscute, aşa numita gena a agresivităţii… 2.

1
Ziarul Observatorul militar nr. 47 (26.11.2003)
2
Comportamentul agresiv a fost studiat îndelung de multe persoane, care au încercat să găsească cauzele şi chiar
să prevină diferitele stări care cauzează aceste stări de agresivitate.
Conform definiţiei din dicţionar, agresivitatea este un comportament destructiv violent orientat spre persoane,
obiecte sau spre sine. Există şi o agresivitate calmă, nonviolenţă dar întotdeauna agresivitatea semnifică atac,
ofensivă, ostilitate, punere în primejdie sau chiar distrugere a obiectului ei. Agresivitatea se găseşte şi la animale
dar acestea o fac sub imperiul nevoii de hrană, nu ca omul care o face din tendinţa competitivă.

3
♦ ♦ ♦

11 septembrie, 2001 – zi de doliu internaţional

După cum toata lumea ştie, pe 11 septembrie 2001, o mare nenorocire a lovit exact
in mijlocul inimii Statelor Unite ale Americii. Oare, putea cineva sa prevadă aşa
ceva?
Atunci, într-o zi care a intrat în istoria modernă a Americii, s-a prăbuşit
simbolul oraşului New York; este vorba despre Turnurile Gemene care s-au
prăbuşit, făcând zeci de mii de victime. A fost dărâmat un simbol care trebuia
maculat, in numele unui crez, invocat de o mana de fanatici si de cei interesaţi sa
profite de gesturile lor sinucigaşe.
Pentru nemuritorii din turnurile devenite amintire, sensul libertăţii n-a fost
încrâncenarea. Nici actul scelerat datorat unei minţi bolnave. Stenogramele
ultimelor convorbiri telefonice probează luciditatea victimelor. Dorinţa lor de a trai
şi uimirea în faţa impecabilei sorţi. Apoi TĂCEREA. America şi-a plâns
compatrioţii. Şi nu s-a resemnat. Acesta este adevăratul sens al Libertăţii.
Câteva catrene de-ale lui Nostradamus, fac referire la “Cel de-al treilea
război” sau la “Multe nenorociri asupra Marelui Oraş”. Iată un exemplu al modului
în care Nostradamus obişnuia să ascundă ceea ce avea de spus în spatele unor
cuvinte ciudate:
“Când armele si documentele vor fi închise într-un peşte,
Un bărbat va ieşi din el
Care va porni război. Flota sa va veni
De departe, de pe cealaltă parte a marii,(…)”
Acest prim vers poate fi interpretat ca semnificând faptul ca războiul va
începe în acest secol, dat fiind faptul ca versul are un sens derivat: când Marte si
Mercur vor fi in conjuncţie cu Peştii, bărbatul si va face apariţia.
O alta privire asupra celui de-al treilea război mondial Orientul va veni
“Va traversa cerul, apa si zăpada
Si va lovi lumea întreaga(…)”
Acest catren înspăimântător are legătura cu cel precedent. Orientul ar putea
însemna chiar fostul Imperiu Persan. Se admite faptul ca atunci când Nostradamus

Agresivităţii i-a fost acordată o origine ereditară sau instinctivă, dar această teză a fost contrazisă, observându-se
atât la animale cât şi la om că agresivitatea este un rezultat al învăţării, al modelării comportamentului în funcţie
de mediul de dezvoltare. Dar, unii cercetători au descoperit o aşa zisă genă a agresivităţii, care se transmite de la
tată. Mediul de dezvoltare îşi pune şi acesta o amprentă serioasă asupra comportamentului.
Oamenii pot fii agresivi din mai multe motive:
● dorinţa de a fi cel mai „tare”;
● agresivitatea faţă de lucrurile care nu le sunt pe plac şi agresivitatea colectivă;
● agresivitatea datorată frustrărilor;
● agresivitatea legată de băutură sau consum de droguri etc.
Acest fenomen numit agresivitate poate duce la o serie de acte împotriva umanitarii, mergând de la bătăi, vătămări
corporale foarte grave si chiar până la crime si acte de terorism.

4
menţiona un loc numit Noul Oraş, el vorbeşte despre New York. In timpul sau,
celelalte mari oraşe fuseseră deja construite:
”Va zgudui împrejurimile Noului Oraş
Doua stânci se vor război pentru multa vreme
Apoi Arethusa va irosi un nou fluviu”
Comentatorii spun ca numele Arethusa, folosit de profeţi, îl desemnează pe
zeul războiului, Eres, sau chiar Statele Unite ale Americii. Noul fluviu despre care
ne vorbeşte, ar putea însemna pur si simplu un fluviu de sânge.
Oare chiar Michael Nostradamus a prevăzut aceste fapte printr-un mod
indirect?
Oare chiar acesta este una din premisele celui de-al treilea război mondial?
Ce putem face noi altceva decât sa stăm si sa vedem ce ne va aduce
viitorul…
In acele zile, toata atenţia s-a îndreptat asupra preşedintelui George W.
Bush, care a declarat război terorismului.
Dar acest război este deosebit de greu, iese din tiparele obişnuite, cunoscute
de istoria omenirii pana in prezent. “Inamicul va fi difuz, dificil de identificat si
localizat intr-un spaţiu comun. Terorismul, noţiunile de război si pace nu mai au
sensul de pana acum. Războiul va fi permanent, iar pacea va fi fierbinte.
Terorismul tinde sa fie considerat un fenomen global. Răspunsul la acest nou
fenomen - megaterorism, hiperterorism, terorism strategic - va conta si in
restructurarea relaţiilor geopolitice si geostrategice.”3
Motivarea de baza a terorismului este câştigarea recunoaşterii internaţionale
si captarea atenţiei opiniei publice4. Experţii iau in calcul un inamic supranaţional,
unul fora frontiere, cu o dispersare globala a forţelor, a locurilor de antrenament si
a centrelor de finanţare.
Cheia acţiunii eficiente in lupta împotriva teroriştilor este responsabilizarea
statelor democratice, întărirea instrumentelor instituţionale ale acestora, de
aplicare si impunere a legii, concomitent cu antrenarea lor in cooperarea
internaţionala, pe toate coordonatele acţiunii, de prevenire si combatere a
terorismului – politice, economice, sociale si militare.
De nenumărate ori, şeful statului român a ţinut să remarce că proba
solidarităţii o constituie întărirea legăturilor transatlantice, stabilitatea lumii fiind,
în egală măsură, bazată şi pe predictibilitatea relaţiilor Statelor Unite ale Americii
cu Uniunea Europeana, Rusia, China si Japonia.
Secretarul general al NATO, lordul Robertson sublinia: “Alianţa Nord
Atlantica si restul comunitarii internaţionale, vor acţiona umăr la umăr pentru
combaterea terorismului, o ameninţare acre ne vizează pe toţi, indiferent de religie,
cultura sau naţionalitate. Ultimule evenimente nu au făcut altceva decât sa
întărească solidaritatea noastră.”

3
General-locotenent Gh. Rotaru, seful Direcţiei Generale de Informaţii a Aparerii
4
Andrew Nichols Pratt, colonel, profesor la Centrul European pentru Studii de Securitate “George C. Marshall”.

5
Aceste cuvinte sunt mai mult decât o concluzie, mai mult decât un indemn –
la unitate deplina in lupta internaţionala împotriva terorismului.
“Vom câştiga, cauza noastră este una corecta; vom câştiga pentru ca vom
fi mai ofensivi.”
(Din discursul rostit de G.W.Bush cu ocazia vizitei5 sale in Irak, in ziua de
27 noiembrie 2003)

♦ ♦ ♦

Cine i-a ajutat pe teroriştii de la 11 septembrie?

La patru ani după atacul terorist asupra Statelor Unite tot mai multe voci
încearcă să răspundă la întrebările insistente ale familiilor îndoliate si ale întregii
opinii publice. Rapoarte oficiale, memorii ale unor personalităţi bine situate sau
minuţioase investigaţii jurnalistice caută să facă lumina asupra unuia sau altuia
dintre aspectele tragediei, dar sfârşesc, aproape întotdeauna, prin a pune noi
întrebări si mai îngrijorătoare. Cum se explica seria de greşeli si scăpări ale
agenţiilor federale americane care le-au permis teroriştilor sinucigaşi să-şi ducă la
îndeplinire proiectul criminal? A beneficiat, oare, reţeaua Al-Qaeda de
complicitate sau măcar de îngăduinţă la cele mai înalte niveluri ale unui aliat major
al Americii - Arabia Saudita? Si daca răspunsul este afirmativ, încearcă, oare,
actuala administraţie sa şteargă urmele acelor legături vinovate? După ce războiul
din Irak a spulberat încrederea publica în puterea de la Casa Alba, orice bănuiala se
poate exprima cu voce tare...
La capătul unei bogate cariere politice - şapte ani ca guvernator al
statului Florida si trei mandate in Senatul de la Washington -, Bob Graham ar
putea privi cu seninătate momentul retragerii. Si totuşi, senatorul democrat - înscris
vremelnic, anul trecut, pe lista aspiranţilor la preşedinţie - pare un om nemulţumit
si chiar mânios, cu sentimentul ca lasă in urma o treaba nedusa pana la capăt.
In aceasta calitate de şef al comisiei senatoriale pentru informaţii, senatorul a
fost copreşedinte al comisiei parlamentare de ancheta asupra atentatului de la 11
septembrie, înainte de a urmări, dintr-o poziţie privilegiata, pregătirea războiului
din Irak. Iar ceea ce a constatat nu l-a mulţumit deloc, după cum o arata chiar
coperta cărţii sale. Titlul cel mare, Intelligence Matters, care poate fi interpretat in
mai multe feluri - „Chestiuni de informaţii“, „Informaţiile contează“ sau...
„Inteligenta contează“! -, este urmat de un subtitlu fără nici un echivoc: „CIA, FBI,
5
G.W.Bush a fost primul preşedinte American care a vizitat linia frontului, după Richard Nixon, in Vietnam, in
1969.

6
Arabia Saudita şi eşecul războiului Americii împotriva terorii“ (The CIA, the FBI,
Saudi Arabia and the Failure of America’s War on Terror).
Volumul de aproape 300 de pagini al senatorului Graham a fost descris de un
comentator (favorabil) ca un „tsunami politic“, asemenea acelor valuri uriaşe iscate
de cutremurele din largul marii care se abat asupra armurilor, distrugând tot ce
întâlnesc in cale; de aceasta data, valul ar urma sa zdruncine din temelii
„comunitatea informaţiilor“ de la Washington si chiar întreaga administraţie
republicana instalata in prezent la Casa Alba... Si aceasta pentru ca senatorul nu se
mulţumeşte sa reia concluziile rapoartelor oficiale pe care le-a semnat, ci si pune
prestigiul si experienţa in sprijinul unor ipoteze întâlnite, pana acum, mai ales in
publicaţiile specializate in „teorii ale conspiraţiei“. Totul porneşte, de fapt, de la 27
de pagini eliminate, la cererea CIA (si, de fapt, a Casei Albe), din versiunea
publica a raportului comisiei parlamentare asupra atentatelor de la 11 septembrie.
Despre capitolul respectiv se ştie doar ca se referea la Arabia Saudita, iar
administraţia a socotit ca dezvăluirea sa ar fi periculoasa pentru relaţiile Statelor
Unite cu aceasta tara si, implicit, pentru siguranţa naţionala in general...
Ca fost copreşedinte al comisiei, senatorul Graham cunoaşte, evident,
conţinutul paginilor „cenzurate“, dar nemulţumirea sa nu este atât de puternica
încât să-l facă să încalce obligaţia secretului; el oferă totuşi atât in carte cat si in
interviurile ce i-au însoţit lansarea, destule indicii pentru a se afla despre ce este
vorba; iar concluzia sa este pe cat de clara, pe atât de severa: administraţia Bush „a
făcut tot ce a putut ca sa ascundă, sa ocolească si sa acopere rolul Arabii Saudita
(in ceea ce s-a petrecut) la 11 septembrie“.
După cum se ştie, 15 dintre cei 19 terorişti sinucigaşi de la 11 septembrie
erau cetăţeni ai Arabii Saudită (aşa cum era, de altfel, şi Osama ben Laden până în
1994, când i s-a retras paşaportul, la insistentele Statelor Unite).
Potrivit senatorului Graham, comisia parlamentară a găsit dovezi că cel
puţin doi dintre cei 19 au fost puternic susţinuţi - financiar si nu numai - de un
„agent“ (indiferent ce ar însemna acest termen) al guvernului saudit în Statele
Unite. Şi aceasta chiar după ce se întorseseră din Malaysia, unde luaseră parte la un
„congres“ al reţelei Al-Qaeda. „De ce i-ar fi ajutat saudiţii intr-o asemenea măsură
doar pe doi dintre cei 19, si nu si pe ceilalţi?“, se întreabă senatorul. „Senzaţia mea
este ca nimic n-ar putea justifica o asemenea diferenţiere, aşa ca e foarte posibil ca
acelaşi ajutor sa fi fost acordat si altor terorişti, numai ca n-am aflat-o noi“.
Investigaţiile ridica insa si alte întrebări la fel de tulburătoare, ramase, si ele, fora
răspuns.
„Agentul“ care a stârnit suspiciunile senatorului Graham este un cetatea audit
pe nume Homar al-Bayoumi. La începutul anului 2000, acesta locuia la Şan Diego,
California, fora sa fie prea clar din ce traiste. Pe hârtie, era angajatul unei firme de
servicii, dar nu se ostenea sa meargă la lucru. FBI îl eticheta drept „spion“ al
Arabii Saudita.
Potrivit lui Graham, patronul lui Bayoumi a încercat sa-l dea afara, dar a
primit imediat un avertisment de la principalul sau client, care nu era altul decât

7
Autoritatea Aviaţiei Civile din Arabia Saudita; ca urmare, Bayoumi nu numai ca
si-a păstrat serviciul, dar, ceva mai târziu, salariul i-a crescut considerabil... Alte
surse spun ca patronul firmei ar fi fost, de fapt, „un vechi susţinător al lui ban
Loden“. Oricum ar fi, Bayoumi vorbea foarte des la telefon cu reprezentanţii
guvernului audit, mai ales cu un diplomat de la consulatul din Ros Angeles, care
avea sa fie mai târziu expulzat pentru activitatea teroriste.

Lanţul coincidentelor

Într-una din zile, Bayoumi şi-a anunţat prietenii că pleacă la Los Angeles să
aducă „nişte vizitatori“. S-a oprit întâi la consulat, pentru o discuţie cu prietenul
sau diplomatul, iar apoi s-a dus, cu un alt prieten, să mănânce la un restaurant cu
specific oriental. Bayoumi pretinde că a auzit doi tineri de la altă masă vorbind
limba arabă şi i-a invitat să i se alăture. Cei doi nu erau alţii decât Khalid al-
Mihdhar şi Nawaf al-Hazmi, viitori membri ai echipei de sinucigaşi de la 11
septembrie, abia întorşi de la „congresul“ terorist din Malaysia.
Senatorul Graham nu crede că întâlnirea a fost o simplă coincidenţă: „Am
făcut şi eu cercetările mele. Sunt cel puţin 134 de restaurante cu specific oriental la
Los Angeles. Aşa că, statistic, şansele ca ei să se fi întâlnit întâmplător la acelaşi
restaurant, în acelaşi moment, sunt ameţitor de mici... Sunt aproape sigur că a fost
vorba de o întâlnire prestabilită“. Întâmplătoare sau aranjată, întâlnirea a avut
urmări faste pentru cei doi terorişti: Bayoumi i-a dus la San Diego şi i-a prezentat
unor cunoscuţi care le-au făcut rost de acte false şi i-au ajutat să se înscrie la o
şcoala de pilotaj, într-un scop care nu mai trebuie amintit... Tot atunci, lui Bayoumi
i-a crescut, dintr-o dată, şi salariul, şi nu oricum: de la 465 la 3 700 dolari pe lună!
Răsplata pentru serviciile făcute celor doi sau contribuţie indirecta la finanţarea
acestora?
Raportul comisiei nu dă detalii şi se fereşte de speculaţii... Senatorul Graham
a crezut ca va afla mai multe când a descoperit că, la San Diego, al-Mihdhar si al-
Hazmi locuiau într-o casă închiriată de la... un informator al FBI! După atentate,
acesta ceruse protecţia autorităţilor şi nu putea fi interogat decât cu aprobarea
poliţiei federale. Comisia a emis deci o citaţie, iar Graham a încercat să i-o
înmâneze principalului delegat al FBI la audieri. Dar atunci s-a petrecut un lucru
straniu: „Când m-am apropiat de el cu citaţia, şi-a strâns mâinile la spate.
Am încercat să-i dau hârtia, dar s-a purtat ca şi cum ar fi fost radioactivă“.
Senatorul nu-si mai aminteşte, în toată cariera sa, de vreun caz in care FBI să fi
respins - şi încă într-o asemenea manieră - o citaţie emisă legal de Congres! În cele
din urmă, poliţia federală a înştiinţat oficial comisia că nu-l va putea interoga pe
informatorul din San Diego. „Asta mă face să cred că FBI nu acţiona de capul lui,
ci primise indicaţii de la Casa Alba să nu coopereze cu noi“, comentează Graham.
Ipotezele senatorului sunt contrazise de rapoartele celeilalte comisii care a
anchetat atacul de la 11 septembrie; compusă din personalităţi independente,

8
desemnate de preşedintele George W. Bush, Comisia Naţională asupra Atacurilor
Teroriste împotriva Statelor Unite a avut la dispoziţie 80 de anchetatori şi i-a putut
audia chiar pe Bush şi pe colaboratorii săi cei mai apropiaţi (deşi preşedintele a
fost, în acelaşi timp, acuzat că încearcă să pună piedici comisiei pe care o crease la
presiunea opiniei publice). Directorul echipei de anchetă a acestei comisii, Philip
Zelikow, l-a putut interoga chiar pe Homar al-Bayoumi; el afirma ca sauditul poate
fi scos din cauză şi că s-a străduit „ore în şir“ - dar fără succes - să-l convingă şi pe
senatorul Graham de acest lucru.
Dar, aşa cum scrie Michael Isikoff in Newsweek, „chiar si Zelikow
recunoaşte ca Graham ar putea avea dreptate când spune ca FBI n-a reuşit
niciodată sa descopere reţeaua de sprijin Al-Qaeda care i-a ajutat pe terorişti si care
ar putea fi inga in funcţiune“. (Raportul celei de-a doua comisii notează ca
presupusul „creier“ al atacului, Khalid Sheik Mohammed, a negat cu hotărâre
existenta unor complici ai Al-Qaeda in California; declaraţiile sale sunt insa
considerate „puţin credibile“ si menite sa-i protejeze pe respectivii complici, daca
exista intr-adevăr si n-au fost inga identificaţi.)
Cum se explica, in acest caz, atitudinea FBI si a administraţiei, care par sa
nici nu dorească scoaterea la lumina a reţelei, chiar daca-si asuma, astfel, riscul de
a deschide calea unui nou atentat?
Senatorul Graham vede trei posibile cauze: „mai intui, nu vor ca publicul sa-
si dea seama de nivelul implicării sudiţilor în sprijinirea teroriştilor de la 11
septembrie. In al doilea rând, este jenant ca acest sprijin s-a produs chiar sub nasul
FBI (...) In al treilea rând, a existat o relaţie speciala, pe termen lung, intre Statele
Unite si Arabia Saudita, relaţie care a atins, probabil, un nou vârf sub administraţia
lui George W. Bush, in parte datorita relaţiei familiale strânse si îndelungate a
familiei Bush cu familia regala saudită“.

Ucenicii vrăjitori

Prudent, senatorul a lăsat pe locul trei motivaţia care, pentru alţii, este prima si
poate singura care contează. De altfel, se pare ca acele 27 de pagini pe care
administraţia Bush a ţinut sa le ferească de ochii publicului conţin tocmai referiri,
potenţial explozive, la Casa Regala saudită sau, mai precis, la cel mai influent
membru al sau in Statele Unite - prinţul Bandar ban Sultan, nepot al regelui Fahd si
ambasador la Washington.
Cel puţin aşa reiese din acest dialog al senatorului Graham cu Mary Jacoby
de la publicaţia electronica Salon.com:
„- A jucat prinţul Bandar ban Sultan vreun rol in ceea ce descrieţi ca o reţea de
sprijin pentru cei doi terorişti?
- Ca sa fiu sincer, multe dintre lucrurile pe care le-a făcut sunt deocamdată secrete.
Dar a demonstrat cu siguranţa ca are o relaţie strânsa cu preşedintele Bush (...)
- A jucat ambasada vreun rol?
- Sunt nevoit sa aman răspunsul la aceasta întrebare. Nu am inclus in carte ceea ce

9
nu a fost inga dat publicitarii, cum ar fi aceasta problema a participării prinţului
Bandar.
- Suna ca si cum rolul lui Bandar si al Ambasadei Saudita ar fi tratat in acele 27 de
pagini secrete ale raportului.
- In cea mai mare parte, aşa si este.“
Ceea ce nu a dorit sa spună senatorul Graham - si chiar mai mult decât atât -,
nu au ezitat sa spună alţii. Prietenia cu preşedintele Bush si familia sa, afişata de
prinţul-ambasador Bandar, nu este decât un episod dintr-o istorie îndelungata.
Relaţiile complexe ale Casei Regale saudite cu Statele Unite, pe de o parte, si cu
fundamentaliştii islamici, pe de alta parte, au făcut obiectul multor analize, înainte
si mai ales după 11 septembrie 2001. „De decenii, Casa lui Saud (familia regala
saudită) a reuşit sa tina sub control Arabia Saudita si cele mai bogate rezerve de
petrol ale lumii printr-o performanta aparent imposibila de echilibristica intre doua
parţi care s-au angajat sa se distrugă reciproc“, scrie ziaristul american Craig
Unger intr-o carte publicata acum sase luni sub titlul „Casa lui Bush, Casa lui
Saud“. „Pe de o parte, Casa lui Saud era o teocraţie islamica a cârei putere s-a
născut din alianţa familiei regale cu fundamentalismul wahhabit, o secta islamica
stridenta si puritana care a asigurat un sol fertil pentru o reţea globala de terorişti,
chemând la jihad violent împotriva Statelor Unite. Pe de alta parte, cel mai
important aliat al Casei lui Saud nu era altul decât Marea Satana însăşi, Statele
Unite... America, farul democraţiei, a înarmat si protejat o brutala monarhie
teocratica.“
Pentru a-si asigura liniştea interna, familia regala saudită i-a sprijinit pe
predicatorii wahhabiţi sa-si „exporte“ varianta radicala a islamului in întreaga lume
musulmana, dar cu o condiţie: sa închidă ochii asupra practicilor, mai puţin
conforme cu preceptele lui Mahomed, ale Casei lui Saud si familiilor apropiate
acesteia, care prinseseră gustul modului de viata occidental pe măsura ce adunau
miliarde de dolari din vânzările de petrol...
O alta condiţie era, fireşte, ca jihadul împotriva Americii sa se menţină pe
terenul vorbelor, pentru a nu afecta parteneriatul economic si militar dintre cele
doua tari. Dubla relaţie a funcţionat, o vreme, de minune: apogeul a fost, probabil,
războiul din Afganistan, când serviciile secrete americane si saudite au lucrat mana
in mana pentru a-i înarma pe islamişti - afgani sau fanatici veniţi din toata lumea -
împotriva unei alte Mari Satane, Uniunea Sovietica; printre militanţii jihadului
afgan se număra atunci si un tunar audit care n-avea nevoie de finanţare, căci
provenea dintr-o familie miliardara, strâns legata de Casa lui Saud: un anume
Osana ban Loden...
Ceea ce nu si-au dat seama nici americanii, nici saudiţii era ca jucaseră rolul
ucenicului vrăjitor, dezlănţuind o forţa care nu avea sa mai poată fi controlata:
retragerea sovieticilor din Afganistan si triumful talibanilor i-au făcut pe wahhabiţi
să simtă gustul victoriei si sa se îndrepte împotriva celeilalte Mari Satane,
America, rămasa nu doar in picioare, ci in postura de hegemon al lumii; iar
echipele de fanatici islamişti, cu stagiu pe frontul afgan, au lăsat urme sângeroase

10
in toate conflictele si crizele cu implicare musulmana, din Bosnia pana in Cecenia.
Mai ameninţător pentru Casa lui Saud, a fost ca atacurile teroriste s-au extins, in
2003, si pe propriul sau teritoriu - „pângărit“, in opinia fundamentaliştilor, de
prezenta trupelor americane, care, ca o profanare suprema, aveau in componenta si
femei...
Dar, cel puţin pana atunci, clasa dominanta de la Riyad si militanţii islamişti
rămăseseră uniţi prin vechile legături făurite pe vremea războiului afgan si a
misionarilor wahhabiţi.

”Un terorist cu relaţii”

Si astfel ajungem la povestea aproape de necrezut relatata intr-o alta carte,


apăruta acum un an in Statele Unite, sub semnătura lui Gerald Posner: „De ce
dormea America: Eşecul prevenirii lui 11 septembrie“ (Why America Slept: The
Failure to Prevent 9/11).
Nu este vorba de un roman de spionaj, ci de o investigaţie cat se poate de
serioasa; după cum nota Mark Follman in Salon.com, Posner are reputaţia unui
„distrugător“ al teoriilor conspiraţiei, fiind unul dintre autorii (foarte putini) care
împărtăşesc versiunea oficiala despre asasinarea preşedintelui Kennedy... El afirma
ca povestea din carte i-a fost confirmata de doua surse independente, una din CIA
iar cealaltă de la un nivel ridicat al administraţiei Bush; si cu toate acestea, mulţi
experţi o pun la îndoiala.
Dar iată despre ce este vorba: la 28 martie 2002, forţele speciale americane si
pakistaneze au descins intr-o casa din oraşul Faisalabad si au arestat un arab pe
nume Abu Zubaydah, considerat „seful operaţiunilor“ din reţeaua Al-Qaeda. La
Cartierul general al CIA domnea euforia: se spera ca vor fi aflate secretele atacului
de la 11 septembrie, dar si ale altor operaţiuni teroriste antioccidentale.
Ca sa „convingă“ prizonierul sa vorbească, specialiştii americani au recurs la
un scenariu minuţios pregătit: l-au transportat in Afganistan, dar l-au făcut sa
creadă ca se afla in Arabia Saudita; după ce i-au administrat pentothal de sodiu
(„serul adevărului“ din filmele cu James Bond), au aplicat clasica schema „poliţai
bun, poliţai râu“. Mai precis, Zubaydah a fost interogat alternativ de doua echipe:
una de americani, aparent mai binevoitori, si alta de aşa-zişi „agenţi saudiţi“ (de
fapt tot americani de origine araba), care ar fi trebuit sa-l înspăimânte cu
ameninţarea unor torturi dintre cele mai înfiorătoare.
Contrar aşteptărilor, la apariţia „sudiţilor“, în loc să fie îngrozit, teroristul a
părut, dimpotrivă, uşurat: el le-a recitat, imediat, pe dinafara, numărul de telefon al
unei persoane sus-puse care urma, după cum a spus, „sa rezolve toate problemele“.
După verificări, americanii au constatat, uimiţi, ca „protectorul“ lui Zubaydah nu
era altul decât prinţul Ahmed ban Salman, stabilit la Londra, magnat al presei si
mare proprietar de cai de curse, dar in primul rând... nepotul regelui Fahd al Arabii
Saudita!
Dezvăluirile nu s-au oprit aici: Zubaydah a mai oferit, tot pe dinafara,

11
numerele de telefon ale altor doi prinţi saudiţi: Sultan ban Faisal, si el nepot al
regelui, si Fahd al-Kabir, o ruda mai îndepărtata. Falşii anchetatori saudiţi au
replicat ca, daca beneficiase intr-adevăr de protecţia familiei regale, atacul de la 11
septembrie schimbase întreaga situaţie. Răspunsul teroristului - in versiunea lui
Posner - a fost o adevărata bomba: „Nu s-a schimbat nimic, deoarece prinţul
Ahmed ştia dinainte ca in acea zi va avea loc un atac pe teritoriul american.
Singurul lucru pe care nu-l ştiau era ce se va întâmpla concret si nici nu doreau sa
ştie acest lucru. Li s-a dat aceasta informaţie pentru ca ban Loden ştia ca nu puteau
opri atacul fora sa ştie mai multe si ca avea sa-i poată şantaja cu dezvăluirea
faptului ca ştiau dinainte“. Si, pentru a-si încununa declaraţiile, Zubaydah a numit
alţi doi interlocutori de rang înalt ai lui Osana ban Loden: generalul Mushaf Ali
Mir, comandantul aviaţiei pakistaneze, in 1996, si prinţul Turki ban Faisal, pe
atunci atotputernic sef al serviciului audit de informaţii, in 1998; prinţul ar fi
promis atunci ca va continua sa ajute reţeaua Al-Qaeda atâta timp cat nu ataca
Arabia Saudita!
Este adevărat ca, după ce si-a dat seama ca fusese tras pe sfoara, Zubaydah a
retractat toate afirmaţiile si a încercat sa se sinucidă. La rândul sau, prinţul Turki a
calificat acuzaţiile drept „total false si neîntemeiate“. „Nu am mai avut de-a face cu
ban Loden din 1990 si n-am avut niciodată vreo legătura cu Al-Qaeda, care este o
organizaţie satanica“, a subliniat prinţul, demis (întâmplător?) cu câteva zile
înainte de 11 septembrie si „exilat“ ca ambasador la Londra. Numai ca povestea nu
se opreşte aici.
Îndată după ce mărturisirile lui Zubaydah au fost comunicate sudiţilor, toţi
cei trei prinţi amintiţi de el au murit unul după altul. Ahmed ban Salman a suferit,
la 43 de ani, un atac cardiac cu totul neaşteptat. Sultan ban Faisal a pierit intr-un
accident de maşina chiar in drum spre funeraliile varului sau. O săptămână mai
târziu, cadavrul lui Fahd al-Kabir a fost găsit in desertul de ranga Riyad: surse
oficiale au afirmat ca prinţul „murise de sete“. Şapte luni mai târziu, a fost rândul
generalului Mushaf Ali Mir sa dispară intr-un accident de avion ale cărui cauze
aveau sa romana nedesluşite... Cat despre prinţul Turki, Posner crede ca acesta
este, oricum, protejat de secretele pe care le cunoaşte: „este cel care ştie totul
despre cei mai înalţi membri ai familiei regale - viata lor sexuala, prostituatele cu
care au de-a face când merg in Europa...“
Probabil nici nu mai trebuie menţionat ca povestea a fost dezminţita de toate
guvernele implicate... La rândul lor, bunii cunoscători ai secretelor lumii arabe -
unii dintre ei, foşti agenţi CIA - pun, in general, la îndoiala implicarea Casei lui
Saud in atacul de la 11 septembrie. „Pentru ei ar fi fost pur si simplu o sinucidere“,
spune Sandra Mackey, autoarea unor studii universitare despre Arabia Saudita,
citata de Mark Follman in Salon.com. „Exista membri ai Casei lui Saud care ar
putea avea legături cu Al-Qaeda? Foarte posibil. Nu m-ar mira. Dar o conspiraţie a
conducerii centrale cu Al-Qaeda este cu totul altceva. Al-Qaeda este cel mai mare
duşman al lor!“ Alţi analişti au totuşi îndoieli. „Prin arestările pe care le-au făcut
(după atentatele de la Riyad), ceea ce au aflat, cu groaza, saudiţii este ca ban Loden

12
are mult sprijin in guvern si in familia regala“, spune Robert Baer, un veteran cu
21 de ani de stagiu in CIA. „Spuneţi-le cum vreţi - terorişti, naţionalişti arabi,
nebuni -, dar ei se afla in politie, armata si guvern.“

Datorii împovărătoare

Adevărul este, probabil, undeva la mijloc, crede Posner. Dincolo de sprijinul


pentru Al-Qaeda la nivelurile intermediare ale aparatului guvernamental de la
Riyad, prinţii saudiţi au căzut, probabil, intr-o capcana întinsa de vechiul lor
prieten, Osana ban Loden; daca Zubaydah spunea adevărul, ei erau la curent, in
linii mari, cu planurile reţelei teroriste, dar nu cunoşteau destule detalii pentru a le
zadarnici, chiar daca ar fi vrut s-o facă; amploarea atacului i-a surprins probabil si
pe ei, dar erau, de acum, prinşi in capcana: ban Loden ii „avea la mana“, putându-i
oricând demasca drept „complici“ ai săi!
Exista si o alta ipoteza care ne readuce in lumea politica de la Washington,
unde alianţele si rivalităţile sunt poate mai complexe si mai schimbătoare ca in
pustiurile arabe... Vince Cannistraro, fost sef al unitarii antiteroriste din CIA,
aminteşte ca adevăratul „creier“ al atacului de la 11 septembrie a fost Khalid Sheik
Mohammed, arestat si el de americani si ale cărui relatări le contrazic pe cele ale
lui Zubaydah. El sugerează ca toata povestea poate fi o dezinformare montata de
„sursa“ lui Posner din guvern, probabil unul din neoconservatorii interesaţi sa
submineze relaţiile dintre Statele Unite si Arabia Saudita. Aceeaşi sursa sus-pusa
ar fi aranjat si confirmarea povestii de câtre un agent CIA, probabil la pensie.
„Orice poate fi făcut sa para o conspiraţie, atunci când pui cap la cap fapte care pot
fi in realitate întâmplătoare“, spune Cannistraro, evident, foarte experimentat in
domeniu...
Intr-adevăr, neoconservatorii, care acorda prioritate absoluta alianţei cu
Israelul, nu-si ascund ostilitatea fata de Arabia Saudita, pe care o acuza pentru
lipsa (reala) a democraţiei interne, dar si pentru sprijinul acordat palestinienilor...
De aici si ideea pe care s-a întemeiat, in realitate, războiul din Irak: „marele
proiect“ al unui Orient Mijlociu „remodelat“, in care regatul audit si-ar pierde rolul
central in favoarea unui Irak democratizat, recunoscător Statelor Unite si la fel de
bogat in petrol; domnia violentei instaurata in Irak a trimis, deocamdată, proiectul
in arhiva, deşi trupele americane si-au început retragerea din Arabia Saudita - ceea
ce îndeplineşte, de altfel, una dintre revendicările lui ban Loden...
Ar merge, totuşi, neoconservatorii pana la montarea unui întreg scenariu
demn de Hollywood numai pentru a discredita familia regala saudită? Greu de
crezut, date fiind relaţiile, nu doar amicale, dar si foarte concret financiare, dintre
Casa lui Saud (si familiile înrudite cu ea) si ceea ce Craig Unger numeşte, in cartea
citata mai sus, „Casa lui Bush“. Valoarea fondurilor saudite transferate, in ultimele

13
decenii, câtre fundaţiile si firmele legate de actuala administraţie se ridica, potrivit
lui Unger, la aproape un miliard si jumătate de dolari! Cea mai mare parte -
aproape 1,2 miliarde - reprezintă contracte in Arabia Saudita ale grupului industrial
Carlyle, din conducerea căruia fac parte George Bush-tatăl, fostul sau secretar de
stat, James Baker, sau fostul premier britanic John Major. Dar alte contracte, in
valoare de 180 de milioane de dolari, au fost acordate concernului Halliburton, pe
vremea când era condus de actualul vicepreşedinte Dick Cheney, unul din
protectorii neoconservatorilor in actuala administraţie.
Preşedintele George W. Bush a beneficiat si el de dărnicia saudită: in 1987,
firma sa petroliera, Harken, aflata in pragul falimentului, a fost salvata de doi
miliardari apropiaţi Casei Regale, care i-au aranjat o finanţare de 25 de milioane de
dolari. „Si-au cumpărat, oare, saudiţii un preşedinte?“, se întreabă, ireverenţios,
Craig Unger.
Adversarii lui Bush n-au întârziat sa facă legătura intre aceste tranzacţii si
cele 27 de pagini referitoare la Arabia Saudita, „şterse“ din raportul comisiei
prezidate de senatorul Bob Graham. Mai clar, nu considerente de siguranţa
naţionala, ci tocmai vechile datorii prezidenţiale fata de saudiţi l-ar fi obligat sa
„cenzureze“ raportul. Intre timp, cea de-a doua comisie de ancheta asupra atacului
de la 11 septembrie, creata de Bush, a publicat si ea un raport final - mult mai
amplu si mai stufos - care se concentrează insa asupra activităţii administraţiei si
serviciilor de informaţii, înainte si după atentate; complicităţile internaţionale ale
teroriştilor sunt mai puţin abordate. Secretul celor 27 de pagini romane,
deocamdată, de neatins, cu atât mai mult cu cat partenerul senatorului Graham la
conducerea comisiei de ancheta, deputatul republican Porter Goss, tocmai a fost
numit de Bush... director al CIA, ceea ce-i impune sa păstreze, cu si mai mare
grija, tainele pe care le ştie. Adevărul ar putea ieşi la lumina in cazul unei
schimbări politice la Casa Alba; dar, la ora scrierii acestor rânduri, candidatul
democrat John Kerry era plasat de sondaje cu mult in urma actualului preşedinte,
apreciat de electorat mai ales pentru modul cum conduce lupta antiterorista... Cat
despre Casa lui Saud, liniştea ce domneşte in viata politica de la Riyad este tot mai
des întrerupta de explozii si schimburi de focuri intre forţele de securitate si rebelii
islamişti despre care nu se ştiu prea multe. Sa anunţe, oare, aceste seisme un
cutremur major, replica îndepărtata a cataclismului de la 11 septembrie?...

II. PARTICULARITATI

1.Tactica. Al-Qaeda este considerata drept una dintre cele mai


“apocaliptice” organizaţii teroriste. In doctrina organizaţiei, teroarea a

14
evoluat, devenind din mijloc scop. Tacticile tradiţionale ale terorismului –
cum ar fi luarea de ostatici, asasinatul politic, acţiunile directe, punctuale --
nu intra in vederile lui Osana bin Laden.Tintele atacurilor teroriste nu mai
sunt persoane sau categorii de persoane – politicieni, poliţişti, militari,
oameni de afaceri --, ci mase de oameni. Mase cat mai mari. In urma
operaţiei teroriste de la 11 septembrie 2001, au murit peste 3.000 de
oameni, aparţinând unor categorii sociale, rase si naţionalitatea diferite. La
11 martie 2004, dispozitivele explozive au fost amplasate in trei trenuri si
au fost detonate când acestea erau pline cu navetişti. Daca trenurile s-ar fi
răsturnat, numărul victimelor ar fi fost mult mai mare.
2. Organizarea. Consideram ca, la fel ca in 2001, la 11 martie a avut loc
o operaţie terorista. Conform doctrinei mai sus-amintite, au fost alese
locul si timpul pentru executarea loviturilor. Au fost amplasate peste 15
dispozitive explozive, dintre care zece au fost detonate. Toate acestea
presupun informaţii, sprijin logistic si, nu in ultimul rând, oameni. Deşi
numărul victimelor a fost mai mic decât la Lockerbie, unde s-a prăbuşit o
aeronava de pasageri, operaţia terorista de la Madrid a fost mai complexa.
Ea releva ca, din păcate, reţeaua dispune de o capacitate organizatorica
redutabila.
3. Tehnologia. Nu mai este un secret, Al-Qaeda a folosit internet-ul si e-
mail-ul pentru a coordona loviturile asupra World Trade Center si Penta-
gonului. In primul rând, tehnologia informaţiei are un impact major in
rezolvarea problemelor cotidiene, de organizare si comunicare ale reţelei.
Nu este mai puţin adevărat ca tehnologia sporeşte, aşa cum s-a văzut,
capacitatea teroriştilor de a lansa atacuri si a produce pierderi in masa.
4. Omniprezenta. In mod tradiţional, Al-Qaeda a operat ca o structura
orizontala informala, compusa din peste 24 de organizaţii teroriste. După
2001, ca o reacţie la campania internaţionala împotriva terorismului,
condusa de Statele Unite ale Americii, reţeaua a stabilit legături cu grupuri
indigene din toata lumea. Ca o adevărata organizaţie terorista
transnaţionala, reţeaua lui bin Laden s-a extins dincolo de aria tradiţionala:
Orientul Mijlociu, Europa de Vest, America de Nord, Asia de Sud. In
prezent, Al-Qaeda are legături cu organizaţii similare din Filipine,
Indonezia, Singapore, Brazilia, Argentina, Paraguay, Somalia, Sudan,
Africa de Sud.
Forţa reţelei sta in structura sa multicelulara, răspândita pe tot globul,
care ii conferă agilitate si acoperire. In legătura cu aceasta, un expert
francez in terorism se lamenta: “Daca astăzi ai informaţii bune despre
reţeaua Al-Qaeda, acele informaţii nu mai sunt operaţionale mâine”. El
compara reţeaua cu un virus care se schimba permanent, incot este
imposibil sa-l prinzi si sa-l distrugi in întregime.
Intr-un interesant articol, profesorul american Paul J. Smith atrăgea
atenţia inga din vara anului 2002: “Realitatea neconfortabila este ca multe

15
state – inclusiv aliaţi ai Statelor Unite – au oferit adăpost celulelor Al-
Qaeda, dar nu au făcut nimic pentru a le neutraliza. Fie datorita faptului ca
nu au avut cunoştinţa despre prezenta lor (sau despre pericolul pe care
acestea îl prezentau), fie pentru ca, din motive politice sau de securitate,
nu au vrut sa le împiedice acţiunile"

III. TERORISM. CONCEPTE.

1. NOŢIUNI

O definiţie a terorismului, unanim acceptată de specialiştii din domeniul


politologiei, sociologiei sau al celui militar, nu există încă. Singura zona unde
aceştia se înţeleg oarecum este cea în care se acceptă tipurile general-
reprezentative de terorism, respectiv distingerea clară între terorismul de stat –
exercitat de agenţii specializate, care deţin monopolul coerciţiei – şi terorismul
politic – exercitat de „actori vremelnici”, practicat la începuturile sale la nivel
intern, apoi la nivel internaţional si intercontinental. Acesta din urmă are ca autori
indivizi sau grupuri bine pregătite si puternic motivate etnic, religios, politic.
Terorismul in sine foloseşte deliberat si sistematic mijloace violente ori
ameninţări care trebuie sa aibă ca rezultat provocarea de neîncredere, teamă,
panică, nesiguranţă, ignorând orice norme umanitare. Scopul acestuia este de a
afecta grav atât structura socială cât şi individul, luat separat, prin distorsionarea
cadrului de percepţie a imaginii societăţii de care membrii acesteia depind şi in
care îşi pun toată încrederea.
Ca actul terorist să fie cât mai perturbat, el trebuie sa se remarce printr-o
acţiune masivă de groază, care sa producă rapid o mare ruptură psihologică şi
afectivă între conducerea societăţii şi membrii ei; să genereze o explozie de
comentarii in mass-media cu un impact social paralizant si destabilizator.
Motivat politic, terorismul presupune totdeauna un pronunţat simt al
frustrării, al unei nedreptăţi sau injustiţii sociale ori politice. El blamează de fiecare
data o instanţă sau o autoritate politică, considerând ca injustiţia nu poate fi
înlăturată decât printr-o metodă violentă. Din această cauză, fenomenul s-a şi
autodefinit ca fiind „tactica ultimei soluţii”.

2. ORGANIZARE

16
Analizând organizarea, observăm că ea are o structură piramidală. În vârf
se află liderul sau conducătorul organizaţiei. Acesta este un individ puternic
motivat politic, făcând parte, în general, din clasa de mijloc, posedat până la
obsesie de ideea nedrepţii, cu o educaţie foarte bună (de obicei, in cadrul unor
universităţi de elită din statele foarte dezvoltate). Este un tip charismatic si
comunicativ, bun specialist în strategii militare, în analiza şi prelucrarea
informaţiilor. El este cel care defineşte politica organizaţiei şi-i stabileşte direcţiile
de acţiuni. Următorul strat este ocupat de cadrele active si executanţii, bărbaţi şi
femei, care participă la antrenarea celorlalţi, dar şi la executarea atacurilor. Aceştia
sunt recrutaţi la o vârstă fragedă, pentru a putea fi îndoctrinaţi, sunt posedaţi de un
fanatism extrem, devotaţi până la sacrificiul suprem cauzei pentru care lupta, foarte
bine pregătiţi în mânuirea armelor, în culegerea, analiza şi utilizarea informaţiilor,
în criptarea, decriptarea şi interpretarea semnelor şi comunicatelor. În acest strat se
regăsesc şi profesionişti care nu au ca „motor” o motivaţie ideologică.
Al treilea strat este ocupat de susţinătorii activi. Deşi nu se consideră
membri ai organizaţiei, ei sprijină material si financiar acţiunile celor din stratul
doi, asigură asistenta tehnică, logistică şi pot „interpreta” uneori şi roluri de mică
importanţă în desfăşurarea unor acţiuni.
În ultimul strat se află susţinătorii pasivi sau complicii. Ei ştiu despre ce
este vorba, dar se fac ca nu văd, nu aud, nu cunosc şi nu-i interesează fenomenul,
care apare şi se dezvoltă, după cum putem constata, în state stăpânite de credinţe
ori ideologii exclusiviste, în ţări care neagă libertăţile fundamentale ale omului şi
care propagă crima şi violenta ca metode de convingere şi de impunere în lume a
doctrinei politice sau religioase proprii.

3. ETAPELE ATACULUI

Unii specialişti militari afirma că terorismul presupune următoarele etape


(folosite de obicei şi în războiul informaţional):
• selectarea combatanţilor din categorii motivate social, ideologic sau
religios, dedicate total unei cauze;
•pregătirea specială în centre, tabere sau şcoli organizate pe teritoriul unor
state permisive şi binevoitoare;
• organizarea unor largi reţele informative pentru găsirea şi studierea
obiectivelor atacurilor, cu eficientă maximă în planul propagandistic şi accesibile
atentatelor;
• infiltrarea executanţilor în ţările şi obiectivele de atacat;
• executarea prin surprindere a atacurilor.

17
4. CLASIFICARE

 După scop

O clasificare riguroasa este avansată de fostul director pentru Europa al


Institutului American pentru Studierea Conflictelor într-o expunere, în faţa
Senatului S.U.A., din 14 mai 1975. Potrivit acestuia terorismul este:
• diversionist, care urmăreşte publicitate, dobândirea de prestigiu,
discreditarea şi demoralizarea unei autorităţi, provocarea acesteia în a lua măsuri
de represiune excesivă, care ar avea ca rezultat înstrăinarea populaţiei, accelerarea
cheltuielilor de înarmare şi ar genera, in cele din urma, un volum mare de
nemulţumire in rândul opiniei publice;
• coercitiv, care vizează demoralizarea populaţiei civile, slăbirea
încrederii acesteia în autoritatea şi instaurarea unui sentiment de teamă;
 După ideologie

După acelaşi autor, organizaţiile teroriste se împart în:


• grupuri etnice, religioase, naţionaliste;
• grupuri autointitulate revoluţionare;
• grupuri anarhiste, cu ideologii confuze, eterogene;
• grupuri patologice sau individuale, care nu revendică scopuri definite,
motivaţia lor constând în lipsa de acomodare într-un anumit mediu social,
organizaţional sau familial;
• grupări neofasciste, de extremă dreapta (ex. Ordine Nero, Nucleele
Armate Revoluţionare), care în unele ţări acţionează cu acordul tacit şi sprijinul
guvernelor (ex. Ojo per Ojo, in Guatemala, Escadroanele Morţii, în Brazilia). În
ultimul timp, organizaţiile de extremă stânga s-au dovedit a fi mult mai sângeroase
decât cele de extremă dreapta (ex. Brigăzile Roşii italiene, RAF-ul german, Armata
Roşie japoneză);
• grupările de mercenari ideologici, care se întâlnesc cel mai frecvent în
organizaţiile cu câmp de activitate transnaţional (ex. Rengo Segikun din Japonia).

5. FORMELE DE MANIFESTARE

Departamentul de Stat al S.U.A. aprecia, după anii '90, ca fenomenul poate


fi regăsit şi sub următoarele forme de manifestare:
• terorism organizaţional, materializat prin grupuri mici, omogene politic,
însă incapabile să dezvolte simpatia şi sprijinul popular în favoarea poziţiilor lor
radicale, fiind nevoite să apeleze la acte violente pentru a-şi câştiga influenta (ex.
17 Noiembrie, din Grecia, Grapo, IRA-ULTZA şi ETA din Spania, RAF-ul, din

18
Germania, Celulele Combatante, din Belgia etc.). Unele grupări au devenit între
timp transnaţionale (ex. Abu Nidal, din Palestina, Armata Roşie japoneză);
• terorismul insurgent, practicat de separatiştii etnici, de rebelii politici
etc. Acţiunile acestora sunt de natură paramilitară sau de gherilă. Deseori, prin
actele lor, erodează puternic credibilitatea grupului, legitimitatea şi sprijinul
acestuia (ex. Armata Populară – aripa comunistă, din Filipine);
• terorismul sponsorizat, care implică sprijinirea grupărilor şi a
activităţilor acestora de către state suverane (ex. grupările sponsorizate de state
precum Irak, Iran, Libia, Afganistan etc.), sponsorizarea de stat putând atinge mai
multe grade de implicare: directă, încurajare asistată logistic şi material, dotare şi
acoperire ideologică, asistenta instrucţională etc.
În literatura de specialitate se întâlnesc fel de fel de clasificări, care
încearcă să explice mai bine fenomenul. În opinia noastră terorismul ar putea fi
clasificat astfel:
• terorism patopolitic, reprezentat de grupări naţionaliste (ex. ANE, în
S.U.A.) care „apără” interesele etniei sau culorii din care provin; acţionează
iraţional, violentă fiind singură şi cea mai uzitată formă de exprimare;
• terorism psihotic, reprezentat de persoane care provin de obicei, din
familii dezorganizate, de indivizi cu probleme de adaptabilitate socială, de
comportament care s-au aflat mult timp în şomaj sau n-au fost integraţi
organizaţional. Acestea, în general, atacă personalităţi politice;
• terorism „autorizat”, în care caracteristic este abaterea de la reguli,
cutume sau înţelegeri internaţionale (ex. folosirea armelor atomice, la sfârşitul
celui de-al doilea război mondial, asupra Japoniei, implicarea personalului CIA în
asasinate politice în America Latina etc.);
• terorism criminal sau pirateria, prin care se forţează obţinerea unei
recompense importante, după care se retrag sub „protecţia” ostaticilor luaţi;
• terorism endemic sau al bâtei, caracterizat prin anarhie, masacre
intertribale, între grupările mafiote; acte care se petrec numai într-o anumită zonă;
• terorism practicat de „vigilenţi”, aprobat tacit de către un regim politic
ameninţat şi exercitat asupra dizidenţilor;
• terorism organizaţional, practicat de organizaţii revoluţionare sau de tip
Mafia, fată de care statul de drept foloseşte măsuri drastice pentru a putea menţine
liniştea socială;
• terorism pragmatic, unde folosirea violenţei are ca scop obţinerea
sprijinului populaţiei pentru acte de extorcare de fonduri sau în declanşarea unor
greve;
• terorism funcţional, prin care o organizaţie – folosind violenta – poate
obţine avantaje strategice într-o anumită zonă, structură sau domeniu;
• terorism manipulativ, cel care creează unele situaţii de negociere prin
mijloace specifice, folosindu-se de mass-media pentru manipularea sentimentelor
de simpatie ale opiniei publice;

19
• terorism simbolic, în care victima ce trebuie distrusă reprezintă un
simbol deosebit pentru partea adversă şi prin a cărei eliminare se încearcă
obţinerea de avantaje etnice, politice sau de altă natură.
De cele mai multe ori, terorismul este conjunctural (cu excepţia
regimurilor totalitare). Unii analişti ai fenomenului au ajuns la concluzia că
subiectul este în declin. Naţionalismul, patriotismul, interesele etnice sau
proletarismul, în epoca modernă, datorită globalismului, devin desuete şi, deci, nu
mai pot constitui „motorul” actelor teroriste. În cazul unui declin progresiv şi
durabil al cauzei, terorismul poate deveni însă un scop în sine, o activitate fără
motivaţii explicite şi justificabile la nivelul analizei şi al grupului, apărând ca o
anomalie ce trebuie eliminată din viaţa socială. Va fi însă greu de anihilat, tocmai
datorită faptului că disimularea practicanţilor fenomenului este perfectă în mediul
pe care-l vor distruge la momentul potrivit, nelăsând nici o urmă de îndoială asupra
bunelor lor intenţii fată de cetăţenii printre care se amestecă.
Terorismul rămâne, în esenţă, o problemă politică. Politicienii, diplomaţii,
structurile forţelor informativ-operative trebuie să ţină cont de impactul produs de
orice tip de răspuns la un act terorist, de consecinţele asupra intereselor politice şi
naţionale şi, mai ales, dacă costurile economice, politice, sociale sau financiare
justifică amploarea răspunsului preconizat ca pedeapsă. Contraatacurile excesive
aplicate organizaţiilor teroriste, uciderea unor oameni nevinovaţi prin amploarea
pedepsei au dovedit deseori că duc la rezultate opuse dorinţelor de eradicare a
fenomenului. De aceea, este nevoie de a studia foarte bine fenomenul, motivaţiile
care stimulează acţiunile teroriste, izvoarele acestuia şi numai după aceea să se
treacă la măsuri coercitive.
Specialiştii în analize sociale şi politice susţin că nici o formă de
terorism nu poate rezista în fata unor guvernări sau a unor puteri ce se dovedesc
flexibile, deschise spre reforme, care-i favorizează pe moderaţi şi care fac orice
efort pentru uşurarea situaţiei celor defavorizaţi de sistem, de relaţiile sociale sau
politice. Iată de ce se impune cu necesitate un acord internaţional asupra definirii
fără ambiguităţi a terorismului.
Fără o definire clară a acestui fenomen, se poate ajunge la abuzuri
practicate de unele puteri economice, politice sau militare, având ca ţel ascuns
scopuri strategice sau geopolitice, folosind manipularea informaţională în
câştigarea unui acord masiv pentru declanşarea unor intervenţii militare punitive,
acţiuni care în era armelor biologice, chimice şi a celor nucleare pot deveni foarte
periculoase pentru întreaga planetă. Se impune, de asemenea, instituirea de
mecanisme, construirea unor instituţii la nivelul organismelor internaţionale
(Consiliul de Securitate, de exemplu, să-şi asume sarcini în acest sens) care să
poată interveni urgent în astfel de crize.

20
BIBLIOGRAFIE

1. Ziarul Observatorul militar nr. 47 (26.11.2003)


2. Din discursul rostit de G.W.Bush cu ocazia vizitei sale în Irak, în ziua
de 27 noiembrie 2003
3. Tudor Cearapin „TERORISMUL INTERNAŢIONAL” – Repere
juridice, istorice şi forme de manifestare, Ed. Fundaţia Revista Jandarmeriei,
2005
4. Profeţiile lui Nostradamus
5. Bob Graham „ INTELLIGENCE MATTERS” The CIA, the FBI,
Saudi Arabia and the Failure of America’s War on Terror.
6. Gerald Posner: „DE CE DORMEA AMERICA: Eşecul prevenirii lui
11 septembrie“ (WHY AMERICA SLEPT: The Failure to Prevent 9/11).
7. General-locotenent Gh. Rotaru, seful Direcţiei Generale de Informaţii a
Apărării, Prelegeri

21
8. Andrew Nichols Pratt, colonel, profesor la Centrul European pentru
Studii de Securitate “George C. Marshall, Prelegeri

22

Evaluare