Drept Penal General II Unitatea I

1. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI.
PLURALITATEA DE INFRACTORI
1.1. Consideraţii generale asupra pluralităţii de infracţiuni şi a formelor sale........................9
1.2. Concursul de infracţiuni.................................................................................................11
1.3. Recidiva..........................................................................................................................31
1.4. Pluralitatea intermediară de infracţiuni..........................................................................49
1.5. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori. Noţiune şi caracterizare................51
1.6. Formele pluralităţi de infractori.....................................................................................52
1.7 Autorul și participanții, Titlul II, Capitolul VI Noul Cod penal – Partea generală (art.
46-52)....................................................................................................................................54
Rezumat.................................................................................................................................76
Teste de autoevaluare............................................................................................................77
Bibliografie minimală...........................................................................................................79
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să corelezi norma juridică cu o situaţie concretă de aplicare a legii
penale în materia pluralității de infracțiuni și pluralității de infractori;
 să descrii, în maximum două pagini, formele pluralității de
infracțiuni și pluralității de infractori;
 să delimitezi formele pluralității de infracțiuni și, respectiv, formele
pluralității de infractori.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore
Drept penal general II 8

Chirilă Angelica Pluralitatea de infracțiuni. Pluralitatea de infractori
1.1. Consideraţii generale asupra pluralităţii de infracţiuni şi a formelor

sale
Noţiunea de pluralitate de infracţiuni. Cadrul legal. Formele pluralităţii de infracţiuni
Pluralitatea de infracţiuni, ca realitate obiectivă, a fost transpusă pe plan
juridico-penal, semnificând situaţia în care aceeaşi persoană a săvârşit două sau
mai multe infracţiuni.
Pluralitatea de infracţiuni desemnează situaţia în care o persoană a săvârşit mai
multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, cât
şi situaţia în care o persoană săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a fost
condamnat definitiv pentru o altă infracţiune.
Legiuitorul a alcătuit din pluralitatea de infracţiuni o instituţie juridică din
necesitatea aplicării unui tratament juridic adecvat persoanei care, în mod
repetat, a încălcat legea penală, fapt ce presupune aplicarea unei pedepse
corespunzătoare în vederea îndreptării şi reeducării sale.
Legiuitorul a creat cadrul legal al materiei pluralităţii de infracţiuni în art. 38-
45 NCP, care reglementează formele acesteia şi sistemele de sancţionare
corespunzătoare fiecărei forme în parte, în funcţie de structura şi
caracteristicile sale.
Pluralitatea de infracţiuni, prin complexitatea structurii sale, este legată atât de
instituţia infracţiunii, cât şi de instituţia pedepsei.
Este legată de instituţia infracţiunii întrucât existenţa sa, în oricare din formele
consacrate de lege este condiţionată de reunirea mai multor fapte penale în
persoana aceluiaşi făptuitor.
Este legată de instituţia pedepsei pentru că pluralitatea de fapte penale ridică
problema stabilirii unei pedepse care să constituie sancţiunea întregului
ansamblu de fapte săvârşite, capabilă să asigure o justă sancţionare a acestuia.
Ca şi în reglementarea Codurilor penale din 1936 și 1969, pluralitatea de
infracţiuni a fost inclusă în sistemul noului Cod penal, în vigoare de la data de
01.02.2014, în cadrul mai larg al instituţiei infracţiunii 1, ca o amplificare a
activităţii infracţionale, respectiv ca un aspect important al instituţiei
infracţiunii.
Potrivit art. 38-44 NCP, formele pluralității de infracțiuni sunt concursul de
infracțiuni, pluralitatea intermediară și recidiva; astfel, spre deosebire de
Codul penal din 1969, noul Cod penal prevede în mod expres pluralitatea
intermediară ca o formă a pluralității de infracțiuni. (Udroiu, 2015)
Includerea pluralităţii de infracţiuni în cadrul instituţiei infracţiunii este
firească, căci înainte de a se stabili modul de sancţionare, se pune problema
stabilirii existenţei acesteia şi a identificării formelor sale consacrate de lege.
Pluralitatea de infracţiuni trebuie apreciată mai întâi în raport cu instituţia
infracţiunii, de care e legată prin structura sa, şi doar apoi cu instituţia
pedepsei.
1
Titlul II – Infracțiunea, Capitolul V – Unitatea și pluralitatea de infracțiuni, art. 38-45 Noul Cod penal – partea generală
Din analiza pluralităţii de infracţiuni se desprind câteva trăsături comune,
condiţii indispensabile pentru existenţa acesteia.
Astfel, o condiţie esenţială este unitatea de subiect activ - deci o legătură în
persoane - între toate infracţiunile care intră în pluralitatea respectivă.
E necesar deci ca aceeaşi persoană să fi săvârşit două sau mai multe
infracţiuni, indiferent dacă infracţiunile sunt diferite sau sunt de aceeaşi natură,
dacă au fost săvârşite deodată sau la intervale mai mari sau mai mici, în acelaşi
loc, sau în locuri diferite, de făptuitor singur sau ajutat de participanţi, în
calitate de coautor, complice sau instigator.
Această condiţie privind unicitatea făptuitorului constituie legătura de
relevanţă juridică între infracţiunile obiectiv distincte care alcătuiesc
pluralitatea.
Pentru existenţa pluralităţii de infracţiuni nu e necesar ca toate infracţiunile să
fie consumate. Unele pot fi în forma de tentativă (dacă aceasta e pedepsită de
lege), sau chiar doar de acte de pregătire, dacă sunt incriminate.
Sub aspectul laturii subiective, pluralitatea nu e condiţionată de forma
vinovăţiei, sau de modalităţile acesteia. Infracţiunile care alcătuiesc pluralitatea
pot fi atât din cele săvârşite cu intenţie, cât şi din cele săvârşite din culpă sau
cu praeterintenție.
Obiectul juridic al infracţiunii nu are nici el vreo influenţă asupra existenţei
pluralităţii.
Activitatea infracţională a unei persoane caracterizată prin săvârşirea mai
multor infracţiuni, îmbracă forme diferite, după cum pentru vreuna din
infracţiuni a intervenit sau nu o condamnare definitivă. Formele pluralităţii de
infracţiuni prevăzute în noul Cod penal român sunt: concursul de infracţiuni,
recidiva şi pluralitatea intermediară.
Cu privire la acest aspect, este de observat că noul Cod penal nu a preluat
dispozițiile din art. 32 (Formele pluralității) 2 Cod penal din 1969, ceea ce
înseamnă că legiuitorul s-a situat pe poziția care acceptă existența și unei a
treia forme de pluralitate de infracțiuni, și anume pluralitatea intermediară,
alături de concursul de infracțiuni și recidivă. (Predescu, 2010)
Concursul de infracţiuni este forma pluralităţii de infracţiuni ce presupune
săvârşirea mai multor infracţiuni, de către aceeaşi persoană, mai înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Recidiva, ca formă a pluralităţii de infracţiuni, presupune săvârşirea din nou a
unei infracţiuni de către o persoană care a mai fost condamnată definitiv şi
eventual a executat pedeapsa, pentru o infracţiune săvârşită anterior.
Aceste două forme ale pluralităţii se aseamănă prin cerinţa săvârşirii a două
sau mai multe infracţiuni şi prin condiţia comiterii lor de către aceeaşi
persoană.
Ceea ce le deosebeşte şi le conferă fizionomie deosebită este hotărârea
definitivă de condamnare, intervenită sau nu între faptele ce formează
2
Art. 32 Formele pluralităţii, Codul penal din 1969:
,,Pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau recidivă”.
pluralitatea: dacă faptele s-au comis înainte de condamnarea definitivă, se
realizează forma concursului de infracţiuni; dacă făptuitorul a comis o nouă
infracţiune după pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare, ne găsim
în prezenţa recidivei dacă şi celelalte condiţii impuse de lege sunt îndeplinite.
În unele situaţii, deşi a intervenit o condamnare definitivă, pluralitatea nu
îndeplineşte condiţiile pentru existenţa recidivei. S-a simţit de aceea nevoia
reglementării unor astfel de situaţii, când nefiind îndeplinite nici condiţiile
stării de recidivă, se creează o stare intermediară, denumită în literatura de
specialitate pluralitate intermediară.
Această situaţie este reglementată în art. 44 NCP prin stabilirea unor reguli
pentru sancţionarea infractorului care săvârşeşte o nouă infracţiune după o
condamnare definitivă, mai înainte de executarea pedepsei sau stingerea
executării acesteia, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute pentru recidivă.
Pluralitatea intermediară apare, deci, ca o figură juridică distinctă în cadrul
pluralităţii de infracţiuni.
Sarcina de lucru 1
Evidenţiază, în câteva fraze, elementele de delimitare a formelor
pluralităţii de infracţiuni.
Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.
1.2. Concursul de infracţiuni

Noţiunea de concurs de infracţiuni
Fiind o instituţie fundamentală a dreptului penal, concursul de infracţiuni a fost
inclus în toate reglementările penale anterioare.
Codul penal din 1969 reglementa concursul de infracţiuni în art. 33-36.
Concursul de infracţiuni era consacrat sub două forme: real şi ideal, ambele
cuprinse în art. 33, cu nota marginală „concursul de infracţiuni”.
Denumirile celor două forme sunt indicate in terminis în noul Cod penal. Au
fost însă introduse şi utilizate de literatura penală anterioară adoptării noului
Cod penal, din necesitatea desemnării unei forme sau alteia.
Astfel, potrivit art. 38 NCP:
„(1) Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au
fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte
de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de

infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea
sau ascunderea altei infracţiuni.
(2)Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune
săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a
urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.”
Prin expresia „două sau mai multe infracţiuni” menținută ca formulare în textul
art. 38 NCP, este subliniată ideea că există concurs şi în situaţia comiterii doar
a două infracţiuni.
De asemenea, pentru a da o reglementare unitară instituţiei concursului de
infracţiuni, și în noul Codul penal este inclus, în capitolul consacrat unității și
pluralităţii de infracţiuni, şi tratamentul juridic al concursului de infracţiuni.
Concursul real, în noua reglementare, este definit mai complet, adăugarea
sintagmei ,,prin acțiuni sau inacțiuni distincte” având menirea de a diferenția
mai bine acest tip de concurs de cel formal (ideal). În această concepție,
concursul real este definit ca fiind comiterea de către aceeași persoană a două
sau mai multe infracțiuni prin acțiuni sau inacțiuni distincte, și nu prin aceeași
acțiune (inacțiune), ca în cazul concursului formal de infracțiuni, înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna din ele. (Predescu, 2010)
Celelalte modificări din textul de lege țin mai degrabă de acuratețea exprimării,
cum este înlocuirea termenului ,,datorită” cu expresia ,,din cauza”. (M.A.
Hotca, apud Voicu, 2014)
De asemenea, noul Cod penal reproduce soluția Codului penal din 1969,
tratând concursul formal de infracțiuni ca o pluralitate reală de infracțiuni și nu
ca o pluralitate aparentă.
Spre deosebire de alte legislații (germană, italiană) și de Codul penal adoptat
prin Legea nr. 301/2004 (care nu a mai intrat în vigoare), noul Cod penal
prevede același tratament juridic atât pentru concursul real, cât și pentru
concursul formal de infracțiuni, menținând concepția promovată de prof.
Vintilă Dongoroz cu prilejul elaborării Codului penal din 1969. (Antoniu,
Predescu, apud Voicu, 2014)
Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni
Din dispoziţiile art. 38 NCP, cât şi din definiţiile date de doctrina penală, se
desprind cele patru condiţii de existenţă ale concursului de infracţiuni (Udroiu,
2014):
- săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni în țară sau în străinătate (cel
puțin două fapte să întrunească cele trei trăsături esențiale ale infracțiunii);
- infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană, indiferent de calitatea
acesteia (autor, instigator sau complice);
- săvârşirea infracţiunilor înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive
pentru vreuna din ele;
- pentru cel puţin două dintre infracţiunile săvârșite să nu existe o cauză de
împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale.
Condiţiile trebuie întrunite cumulativ, lipsa uneia din ele ducând la inexistenţa
concursului. Situaţia analizată ar putea fi încadrată în acest caz fie într-o formă
de unitate infracţională (infracţiune continuată, infracţiune complexă 3 etc.), fie
într-o altă formă a pluralităţii de infracţiuni: recidivă sau pluralitate
intermediară.
1. Săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni în țară sau în străinătate (cel
puțin două fapte să întrunească cele trei trăsături esențiale ale infracțiunii)
Această condiţie trebuie raportată la noţiunea de „infracţiune”, aşa cum rezultă
ea din conţinutul art.15 alin. 1 NCP: „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a
săvârşit-o.”
În acest sens trebuie distins între infracţiune şi noţiunea de „faptă prevăzută de
legea penală”. De aceea, în cazul săvârşirii a două fapte, dintre care una nu
întruneşte toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, ea nefiind prevăzută de
legea penală, sau fiind dezincriminată, ori în cazul când fapta nu este
imputabilă sau nu este nejustificată, nu există concurs de infracţiuni.
Pentru existenţa concursului de infracţiuni e necesar aşadar săvârşirea a cel
puţin două infracţiuni, fără să existe un număr maxim admis. În general,
concursul de infracţiuni se caracterizează prin posibilitatea nelimitată de
asociere a infracţiunilor. De obicei, pluralitatea de fapte indică o periculozitate
sporită, dar această prezumţie nu trebuie absolutizată.
Aşadar concursul de infracţiuni denotă un pericol social mai ridicat, în special
sub aspect subiectiv, indicând o nărăvire a infractorului, care manifestă dispreţ
faţă de legea penală şi ordinea de drept.
Periculozitatea socială a concursului e sporită însă şi sub aspect obiectiv, şi nu
doar fiindcă relaţiile sociale au fost în mod repetat atinse, ci şi fiindcă
rezonanţa lor socială e mai puternică, inspirând colectivităţii temere.
Infracţiunile reunite pot fi de gravitate diferită, în structura concursului
putându-se reuni fapte cu un grad redus de pericol social şi fapte cu un grad
ridicat de pericol social.
Faptele concurente pot fi prevăzute în partea specială a Codului penal, în legi
speciale, ori în legi nepenale cu dispoziţii penale, fiind fără relevanţă situarea
normei de incriminare într-o lege sau alta. Se vor aplica tot regulile din partea
generală a codului, întrucât sunt de aplicare generală.
Condiţia unei pluralităţi de infracţiuni presupune săvârşirea unor infracţiuni
consumate sau a unor tentative pedepsibile. De asemenea, actele preparatorii
asimilate tentativei pot constitui termen al concursului, dar cu condiţia ca actele
preparatorii să fie raportate la o altă infracţiune decât cea cu care intră în
concurs. Infractorul nu răspunde pentru un concurs de infracţiuni format din
actele preparatorii incriminate şi fapta în forma consumată, ci pentru o singură
infracţiune, în care se absorb şi actele anterioare.
3
Art. 35 Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe:
(1) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii
şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
(2) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant,
o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală”.
Nu prezintă importanţă nici forma de vinovăţie cu care sunt comise
infracţiunile, unele pot fi săvârşite cu intenţie (directă sau indirectă), altele din
culpă sau cu praeterintenție (intenţie depăşită).
În ceea ce priveşte forma de manifestare a conduitei făptuitorului, infracţiunile
pot fi de acţiune sau de inacţiune (omisive).
Faptele pot fi săvârşite toate în ţară, toate în străinătate sau unele în ţară şi
altele în străinătate, faptele fiind aduse sub incidenţa legii române în baza
principiului personalităţii.
Chiar dacă unele fapte au fost judecate în străinătate, fiind concurente cu cele
judecate de instanţa română, li de vor aplica regulile concursului de infracţiuni.
Potrivit art. 40 alin. 5 NCP, a fost introdusă în mod expres dispoziția potrivit
căreia în cazul contopirii pedepselor pentru infracțiuni concurente se ţine
seama şi de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în
străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a
fost recunoscută potrivit legii.
2. Infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană, indiferent de calitatea
acesteia (autor, instigator sau complice);
Legătura in personam, care presupune că infracţiunile să fie săvârşite de
aceeaşi persoană este o condiţie de esenţă a concursului de infracţiuni, fiind o
legătură de relevanţă juridică între infracţiuni obiectiv distincte.
Nu are importanţă dacă la comiterea tuturor faptelor persoana a acţionat în
calitate de autor sau dacă a jucat roluri diferite: coautor, complice, instigator.
Sub aspectul formelor de participaţie, e posibilă ipoteza ca o persoană să fie
autorul tuturor infracţiunilor aflate în concurs, ori instigator sau complice la
toate faptele la care a participat. De fiecare dată, persoana, prin contribuţie
săvârşeşte o infracţiune în sensul cel mai larg al cuvântului, care îi este
imputabilă ca şi celorlalţi participanţi.
Condiţia identităţii de persoană e îndeplinită şi în cazul în care infractorul a
comis unele infracţiuni în timpul minorităţii, iar altele după împlinirea vârstei
de 18 ani.
3. Săvârşirea infracţiunilor înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive
pentru vreuna din ele;
Condiţia presupune aşadar inexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare
pentru vreuna din infracţiunile comise de aceeaşi persoană. Infracţiunea
definitiv judecată nu mai poate intra în concurs cu vreo altă infracţiune,
săvârşită după definitivarea respectivei hotărâri de condamnare.
Această condiţie este trăsătura care deosebeşte concursul de infracţiuni de
recidivă şi de pluralitatea intermediară.
Din dispoziţiile art. 38 alin. 1 NCP reiese că hotărârea de condamnare trebuie
să aibă caracter definitiv. Conform art. 551-552 NCPP, o hotărâre de
condamnare este definitivă atunci când nu mai poate fi atacată prin intermediul
căii ordinare de atac a apelului4. (Udroiu, 2014)
4
Art. 551 NCPP Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe:
Astfel, hotărârile pronunţate de prima instanţă nu au caracter definitiv chiar de
la pronunţare. De aceea, dacă o infracţiune e săvârşită înainte de pronunţarea
unei hotărâri, sau, în intervalul de timp între pronunţarea hotărârii şi momentul
rămânerii ei definitive, ea va fi concurentă cu infracţiunea pentru care s-a
pronunţat hotărârea de condamnare.
Pentru a se constata dacă infracţiunile sunt sau nu concurente, trebuie să
stabilească data comiterii fiecăreia, iar apoi să se compare datele săvârşirii lor.
Infracţiunile a căror dată este anterioară datei rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare se află în concurs. De aceea, este foarte importantă stabilirea datei
săvârșirii infracţiunii.
În cazul infracţiunilor instantanee, data săvârşirii infracţiunii este data comiterii
acţiunii incriminate de lege şi a producerii rezultatelor.
Stabilirea datei săvârşirii infracţiunii este însă mai dificilă în cazul faptelor a
căror activitate materială se prelungeşte în timp: infracţiunile continue,
continuate, de obicei și progresive.
Data săvârşirii infracţiunii trebuie apreciată, conform art. 154 alin. 2-4 NCP
(termenele de prescripţie a răspunderii penale), astfel: data săvârşirii
infracţiunii, în cazul infracţiunilor continue este data încetării acţiunii sau
inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, data săvârşirii ultimei acţiuni
sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, data săvârşirii ultimului
act.
În cazul infracţiunilor progresive, data săvârşirii infracţiunii este data
săvârşirii acţiunii sau inacţiunii (în cazul acestora, anumite consecințe penale,
cum este calculul termenului de prescripție a răspunderii penale se realizează în
raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs).
Dacă hotărârea definitivă este desfiinţată ulterior printr-o cale extraordinară de
atac, fapta respectivă reintră în concurs, chiar cu cele săvârşite după rămânerea
definitivă a hotărârii desfiinţate.
4. Pentru cel puţin două dintre infracţiunile săvârșite să nu existe o cauză de
împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale.
Această ultimă condiţie nu se degajă din definiţia legală a concursului de
infracţiuni, ci este dedusă din întreaga reglementare a acestuia.
,, Hotărârile primei instanţe rămân definitive:

1. la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului;
2. la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei:
a) când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen;
b) când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului;
3. la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau de
introducere a contestaţiei;
4. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia.”
Art. 552 NCPP Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel şi a hotărârii pronunţate în calea de atac a
contestaţiei:
,,(1) Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a
luat sfârşit în faţa instanţei de apel.
(2) Hotărârea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când
contestaţia a fost admisă şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei care o judecă”.

Concursul de infracţiuni ia naştere prin săvârşirea de infracţiuni şi se stabileşte
cu ocazia judecăţii când instanţa coțnstatând vinovăția şi răspunderea penală a
făptuitorului, îl condamnă, aplicându-i o pedeapsă.
Din acest punct de vedere condiţia apare mai degrabă ca o condiţie de
sancţionare a concursului decât de existenţă a acestuia. Dar fiindcă problema
principală a concursului de infracţiuni este cea privind sancţionarea, o astfel de
condiţie trebuie socotită de existenţă a concursului.
Există unele cauze legale, a căror incidenţă poate să înlăture unele infracţiuni
dintre termenii concursului. Aceste cauze pot viza toate infracţiunile, caz în
care se înlătură total răspunderea penală sau pot viza doar una sau mai multe
dintre infracţiuni. În situaţia când, datorită unor astfel de cauze, dintre
infracţiunile ce compun concursul va fi supusă judecăţii doar una, nu se va mai
pune problema sancţionării concursului de infracţiuni.
Este deci de observat, în legătură cu această condiție a concursului de
infracțiuni, cerința ca toate infracțiunile concurente să fie susceptibile de a fi
supuse judecății, adică faptele comise de către inculpat să-și fi păstrat
caracterul infracțional.
Dacă în raport cu unele din aceste fapte, a intervenit o cauză care înlătură
rîăspunderea lor penală (de pildă, a intervenit amnistia, prescripția răspunderii
penale, lipsa plângerii prealabile, împăcarea, retragerea plângerii), asemenea
infracțiuni nu mai pot fi supuse judecății, astfel că sunt excluse din
componentele concursului de infracțiuni. (Predescu, 2010)
În cazul când, în faza urmăririi penale, se constată incidenţa unuia din cazurile
prevăzute de art. 16 lit. e-h NCPP (cazurile care împiedică punerea în mișcare
și exercitarea acțiunii penale), infracţiunile nu vor mai ajunge în faţa instanţei
de judecată, procurorul dispunând clasarea (art. 16 alin. 1, art. 17 alin. 1, art.
315 alin. 1 lit. b) NCPP).
Cazurile prevăzute de art. 10 lit. f C. pr. Pen. pot interveni şi după sesizarea
instanţei, sau chiar dacă au intervenit înainte de sesizare, sunt constatate abia în
cursul judecăţii. În această situaţie, instanţa pronunţă încetarea procesului penal
cu privire la infracţiunile respective (art. 16 alin. 1, art. 17 alin. 2, art. 396 alin.
6 NCPP).
Formele concursului de infracţiuni. Consideraţii preliminare
Atât în noul Cod penal, cât şi în codurile anterioare, precum şi în doctrină
concursul de infracţiuni este cunoscut sub două forme: concursul real
(material) şi concursul formal (ideal). Denumirile celor două forme sunt
expres utilizate de către noul Cod penal, în conținutul art. 38 NCP. Denumirile
sunt, de asemenea, consacrate juridic, fiind folosite în toate lucrările teoretice.
Denumirile de concurs real (cumul real) şi concurs formal (ideal) (cumul
ideal), general acceptate în literatura penală străină au fost introduse şi
menţinute în literatura penală mai veche, precum şi în cea nouă, axată pe
interpretarea noului Cod penal.
Ambele modalităţi au însă o existenţă reală. Fiecare din infracţiunile
concurente au o existenţă obiectivă, de sine stătătoare.

Deşi cele două forme ale concursului sunt distinct reglementate de lege, între
ele nu există o deosebire de esenţă, ambele fiind modalităţi ale aceleiaşi
instituţii. De aceea, ca și în reglementarea anterioară, în noul Cod penal au fost
incluse în acelaşi articol de lege şi li s-a stabilit un sistem unic de sancţionare.
Deosebirea între ele constă doar în modalităţile de săvârşire a infracţiunilor
concurente: printr-o singură acţiune sau inacţiune, în cazul concursului formal
(ideal), sau prin mai multe acţiuni sau inacţiuni, în cazul concursului real
(material).
Concursul real de infracţiuni
Definiţie
Modalitatea consacrată în art. 38 alin. 1 NCP este întâlnită în literatura de
specialitate sub numele de concurs real, sau concurs material, sau concurs
prin mai multe acţiuni.
Concursul real de infracţiuni este acea formă a concursului de infracţiuni ce se
realizează prin săvârşirea mai multor infracţiuni ca urmare a mai multor acţiuni
sau inacţiuni distincte, înainte de a se fi pronunţat o condamnare definitivă
pentru vreuna din ele.
Potrivit art. 38 alin. 1 NCP, ,, Există concurs real de infracţiuni când două sau
mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau
inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost
comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni. ”
Pe lângă trăsăturile ce caracterizează concursul în general, în definiţie s-a
inclus şi o trăsătură specifică concursului real, şi anume săvârşirea
infracţiunilor prin mai multe acţiuni sau inacţiuni distincte, adică prin tot atâtea
acţiuni sau inacţiuni, care prezintă fiecare în parte conţinutul unei infracţiuni de
sine stătătoare.
Infracţiunile care intră în compunerea concursului real pot fi toate comisive sau
omisive, fie o alcătuire mixtă, unele pot fi în forma consumată, altele în forma
tentativei, sau a actelor pregătitoare pedepsibile. Pot fi săvârşite sub forma unor
acte diferite de participaţie (coautorat, instigare, complicitate), cu vinovăţie
diferită (unele cu intenţie, altele din culpă sau praeterintenţionate).
Infracţiunile săvârşite pot fi de aceeaşi natură, adică îndreptate împotriva
aceluiaşi obiect al ocrotirii penale, faptele primind aceeaşi încadrare juridică,
caz în care concursul este omogen, sau pot fi de natură diferită, caz în care
concursul este eterogen.
Concursul omogen poate fi confundat în practică cu o altă unitate infracţională,
denumită impropriu „infracţiune colectivă” şi care constă în săvârşirea cu
aceeaşi ocazie (în aceleaşi condiţii de timp şi loc) a două sau mai multe acte
materiale, care corespund fiecare în parte aceluiaşi tip de infracţiune.
„În acest sens s-a decis corect că „fapta inculpatului de a fura, dintr-un
apartament învecinat cu cel pe care îl locuia, bunurile colocatarului lipsă din
domiciliu, pe care însă neputându-le duce toate odată în locuinţa sa le-a
transportat într-o succesiune neîntreruptă, în câteva rânduri, nu constituie o
infracţiune continuată - ci o infracţiune unică - formă a unităţii naturale,
deoarece transporturile făcute de inculpat, deşi multiple, au fost efectuate la
intervale de timp nesemnificative sub aspectul aplicării dispoziţiilor privind
infracţiunea continuată”.
Infracţiunea colectivă se apropie de concursul omogen prin existenţa, în
ambele cazuri, a unei pluralităţi de acte materiale de acelaşi fel (identice /
asemănătoare), dar se şi deosebeşte de concursul omogen prin rezoluţia unică
ce stă la baza actelor materiale care o alcătuiesc.
În fine, infracţiunea colectivă, deşi are o trăsătură comună cu infracţiunea
continuată - existenţa unei rezoluţii unice - se deosebeşte de aceasta prin aceea
că, la infracţiunea colectivă actele materiale sunt săvârşite cu aceeaşi ocazie.
S-a arătat că una din condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni este
săvârşirea lor de către aceeaşi persoană - unitatea subiectului activ. Legătura in
personam este deci de esenţa concursului de infracţiuni.
În afară de această legătură de ordin subiectiv, între infracţiunile aflate în
concurs se pot stabili şi legături de ordin intern obiective.
În funcţie de legăturile care există între infracţiunile aflate în concurs, se
disting două modalităţi ale acestuia: concursul real simplu şi concursul real
calificat.
Concursul real simplu - se caracterizează prin faptul că în afară de unitatea
subiectului activ, între infracţiunile săvârşite nu mai există o altă legătură.
Din această cauză, concursul real simplu este mai frecvent întâlnit în practică
decât concursul caracterizat sau cel ideal.
De exemplu, acelaşi autor săvârşeşte un omor, un furt şi un ultraj, fără ca între
cele trei infracţiuni să existe vreo legătură obiectivă (in rem).
Concursul real calificat - se mai numeşte şi caracterizat, sau cu conexitate,
presupune existenţa anumitor legături între infracţiunile săvârşite de aceeaşi
persoană. Legătura obiectivă care apropie faptele între ele este cunoscută sub
denumirea de conexitate, iar infracţiunile între care există o asemenea legătură
se numesc infracţiuni conexe.
Când, pe lângă legătura subiectivă, există şi o legătura obiectivă între faptele
concurente, concursul poartă denumirea de concurs cu conexitate.
Conexitatea poate privi locul săvârşirii infracţiunilor (conexitate topografică).
De regulă, ele se săvârşesc în locuri diferite, fără a exclude posibilitatea
săvârşirii lor în acelaşi loc. De exemplu, o persoană loveşte în acelaşi loc, în
aceleaşi împrejurări, două sau mai multe persoane.
De asemenea, legătura poate fi de timp (cronologică). Între săvârşirea a două
infracţiuni există un interval mai mare sau mai mic de timp. Pentru existenţa
concursului real nu interesează mărimea acestui interval, ci doar ca acesta să nu
fie egal cu termenul de prescripţie pentru prima infracţiune, caz în care nu se
mai poate vorbi de un concurs de infracţiuni, existând o singură infracţiune.
Deşi cel mai adesea infracţiunile se săvârşesc succesiv, nu este exclus ca,
uneori, infracţiunile sa fie săvârşite şi simultan.
De exemplu, o persoană loveşte şi amenință, în acelaşi timp, o altă persoană.
Concursul simultan nu trebuie însă confundat cu concursul ideal. Concursul
simultan este de fapt un concurs real, actele materiale care îl compun fiind
distincte.
Actele materiale fiind şi deosebite ca natură, acest concurs nu poate fi
identificat nici cu infracţiunea colectivă.
Între infracţiunile aflate în concurs mai pot exista şi alte legături, ca cea
referitoare la subiectul pasiv. Infracţiunile pot fi îndreptate înspre acelaşi
subiect pasiv, indiferent de natura lor. Acest fapt nu prezintă relevanţă din
punctul de vedere al existenţei concursului, ci eventual în aprecierea gradului
de pericol social al întregului concurs.
Legătura care există între infracţiuni poate privi mobilul sau scopul
infracţiunii, putând exista sau nu o unitate a acestora. Practic, aceste cazuri
trebuie privite cu multă atenţie, fiind posibilă confundarea lor cu infracţiunea
continuată.
Singurele forme de conexitate reţinute de legea penală sunt conexitatea
consecvenţională şi cea etiologică.
Conexitatea consecvenţională presupune săvârşirea unei infracţiuni pentru a
ascunde o alta, iar conexitatea etiologică înseamnă săvârşirea unei infracţiuni
pentru înlesnirea alteia.
Cele două forme de conexitate au fost prevăzute în art. 38 alin. 1 teza a II-a
NCP, aceste dispoziții fiind prevăzute și în Codul penal din 1969, intenţia
legiuitorului fiind de a statornici existenţa concursului de infracţiuni şi în cazul
unor legături foarte strânse (de la mijloc la scop, sau de la cauză la efect) între
infracţiuni. Această precizare legislativă era necesară pentru a pune capăt
opiniilor divergente născute în doctrina mai veche şi uniformizarea practicii
judiciare.
Şi celelalte forme de conexitate (cronologică, topografică etc.) sunt incluse în
sfera concursului real, deoarece termenii generici folosiţi de legiuitor nu exclud
nicio formă a concursului cu conexitate, iar aliniatul ultim vine să sublinieze
ideea că orice formă de conexitate (cu atât mai mult cea de timp şi loc) sunt
integrate în modalităţile concursului real.
Conexitatea etiologică presupune o legătură mijloc-scop între infracţiunile
comise adică o infracţiune e comisă pentru a înlesni săvârşirea alteia.
Concursul real etiologic are următoarele caracteristici:
 în principiu, presupune existenţa unui concurs eterogen (acţiuni sau
inacţiuni de natură diferită);
 acţiunile se săvârşesc succesiv, dar nu e exclusă nici simultaneitatea lor;
 ambele infracţiuni se săvârşesc cu intenţie, iar hotărârea de a fi săvârşite este
anterioară ambelor infracţiuni (hotărâre complexă).
Nu interesează dacă infracţiunea mijloc era sau nu indispensabilă realizării
infracţiunii scop.
Un exemplu de concurs real etiologic e situaţia în care, pentru a înlesni
delapidarea, funcţionarul falsifică evidenţele de intrare în gestiune.
Conexitatea consecvenţională presupune o legătură de la cauză la efect, sau de
la antecedenţă la consecinţă, adică se comite o infracţiune pentru a acoperi
săvârşirea alteia.
Concursul real consecvenţional are următoarele caracteristici:
 infracţiunea ascunsă poate fi săvârşită fie cu intenţie, fie din culpă; cea de
ascundere nu poate fi decât intenţionată (de exemplu, ucide martorul pentru a
ascunde fie un omor, fie o ucidere din culpă);
 infracţiunile nu se pot săvârşi simultan, ci doar succesiv;
 de regulă, e vorba de un concurs eterogen, fără a fi exclus şi un concurs
omogen (de exemplu, fals pentru a ascunde un fals);
 legătura între cele două fapte este mai puţin categorică decât în cazul
concursului real etiologic;
 hotărârea de a săvârşi cele două fapte este de cele mai multe ori separată.
Concursul formal sau ideal de infracţiuni
Noţiune
Concursul formal sau ideal sau printr-o singură acţiune sau inacţiune,
cum mai e cunoscut în literatura de specialitate, e reglementat în art. 38 alin. 2
NCP, care prevede că există concurs formal de infracţiuni când „o acţiune sau
o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc
sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor
infracţiuni”.
Articolul constituie sediul legal al concursului formal (ideal).
Dispoziţiile sale nu reprezintă o definiţie general valabilă a concursului de
infracţiuni, ci vin să evidenţieze modul deosebit de constituire a concursului
ideal. Legiuitorul, menținând reglementarea Codului penal din 1969, a adoptat
dispoziții clare, din care să rezulte - fără echivoc – faptul că reprezintă concurs
de infracţiuni şi situaţia în care printr-o singură acţiune sau inacţiune se
săvârşesc două sau mai multe infracţiuni, punând astfel capăt discuţiilor din
doctrină şi practicilor judiciare neuniforme care se născuseră din interpretarea
dispoziţiilor Codului penal din 1936.
Aşadar, concursul formal (ideal) nu este decât o modalitate deosebită a
cumulului real. De aceea şi analiza concursului ideal trebuie raportată în egală
măsură şi la condiţiile generale de existenţă prevăzute în art. 38 alin. 1 NCP.
Termenul de „acţiune” folosit de textul art. 38 alin. 2 NCP trebuie interpretat în
sensul unei activităţi fizice, manifestată extern, al unei atitudini pozitive, de a
face ceva.
Prin „inacţiune” se înţelege cazul când acest element se înfăptuieşte printr-o
atitudine negativă, de pildă pasivitate.
Atât acţiunea, cât şi inacţiunea trebuie însă să cuprindă elementele materiale
specifice fiecărei infracţiuni aflată în concurs.
Acţiunea sau inacţiunea nu constituie însă, prin ea însăşi, decât un element, o
parte componentă din conţinutul infracţiunii. Infracţiunea se realizează, aşa

cum subliniază chiar textul art. 38 alin. 2 NCP „din cauza împrejurărilor în care
a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs”.
Prin „împrejurări" se înţeleg acele date de fapt, obiective şi subiective, acele
circumstanţe în care s-a realizat acţiunea sau inacţiunea, iar prin „urmări” se
înţelege rezultatul periculos, consecinţele vătămătoare ale unei infracţiuni.
Aceste urmări trebuie să fie relevante din punct de vedere penal, iar între
acţiunea sau inacţiunea unică şi aceste rezultate trebuie să se stabilească un
raport de cauzalitate.
Deşi unitatea subiectului activ rezultă evident din împrejurările că acţiunea sau
inacţiunea e unică, legiuitorul a ţinut să sublinieze expres această idee,
prevăzând această condiţie în dispoziţiile art. 38 alin. 2 NCP. O explicaţie a
acestei menţiuni poate fi preocuparea de a scoate în relief trăsătura comună
tuturor modalităţilor concursului de infracţiuni: legătura in personam.
Caractere
Pluralitatea de infracţiuni născută prin săvârşirea unei singure activităţi
materiale antrenează o serie de particularităţi şi caracteristici proprii
concursului formal (ideal). În practică s-a observat că această modalitate a
concursului de infracţiuni se întâlneşte mai rar decât cea a concursului real şi,
de asemenea, că şi domeniile de activitate în care se poate produce sunt
limitate, de regulă în sectorul circulaţiei pe drumurile publice, a securităţii şi
protecţiei muncii, etc.
Numărul de infracţiuni care pot intra în componenţa concursului formal (ideal)
este, şi el, limitat. Chiar dacă nu există o limitare de ordin legislativ, există o
limitare de ordin practic, obiectiv, numărul infracţiunilor care se pot săvârşi
printr-o singură acţiune sau inacţiune fiind mai redus.
Din conţinutul art. 38 alin. 2 NCP se desprinde caracteristica concursului ideal:
săvârşirea mai multor infracţiuni printr-o singură acţiune sau inacţiune.
Acestei caracteristici i se mai poate adaugă o condiţie, rezultată implicit din
modalitatea de constituire a concursului ideal: săvârşirea acţiunii sau inacţiunii
de către aceeaşi persoană.
Astfel, aceeaşi acţiune/inacţiune, în raport cu urmările produse, poate da
naştere la două sau mai multe infracţiuni.
Acestea pot fi de aceeaşi natură, caz în care concursul ideal este omogen (de
exemplu, prin aceeaşi acţiune autorul loveşte două sau mai multe persoane,
săvârşind tot atâtea infracţiuni de vătămare corporală), sau pot fi de natură
diferită, caz în care concursul ideal este eterogen (de exemplu, fapta
conducătorului unui camion care distruge din culpă alt autovehicul şi vatămă
grav o persoană).
În cazul în care prin aceeaşi acţiune sunt ucise două persoane nu vom fi în
prezenţa a două infracţiuni de omor, aflate în concurs ideal, ci a unui omor
calificat (art.189 lit. f NCP), legiuitorul instituind în materia infracţiunilor
contra vieţii o unitate legală de infracţiune sub forma infracţiunii complexe.
Ca şi în cazul concursului real, infracţiunile pot fi săvârşite în diferite forme:
pot fi toate fapte consumate, după cum, în anumite cazuri, o faptă poate să

rămână în stadiul tentativei pedepsibile, iar alta în formă consumată. De
exemplu, o persoană săvârşeşte o tentativă de omor într-un loc public
aglomerat, provocând tulburarea ordinii și liniştii publice şi indignarea
cetăţenilor.
Nu este obligatoriu ca făptuitorul să aibă aceeaşi calitate în toate infracţiunile
concurente. Astfel, acţiunea sau inacţiunea efectuată, datorită împrejurărilor în
care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs poate constitui un ajutor dat la
infracţiunea săvârşită de altă persoană şi, în acelaşi timp, să reprezinte şi
activitatea de realizare a unei infracţiuni de sine stătătoare, caz în care
făptuitorul cumulează calitatea de complice pentru una din infracţiuni cu cea de
autor pentru cealaltă.
Sub aspect subiectiv, infracţiunile aflate în concurs ideal pot fi săvârşite cu
intenţie directă, şi altele cu intenţie indirectă, unele cu intenţie şi altele din
culpă, sau toate din culpă.
Fiind vorba de o singură acţiune sau inacţiune, vom fi în prezenţa unei singure
rezoluţii, a unei hotărâri unice. Totuşi, se regăsesc în ea, comprimate,
elementele subiective ale mai multor infracţiuni: o intenţie directă, însoţită fie
de o intenţie indirectă, fie, de cele mai multe ori, de o culpă, în funcţie de
posibilitatea ca infractorul să fi urmărit sau nu, ori să fi prevăzut sau nu
efectele faptei sale.
Trebuie observat că în ceea ce priveşte regimul sancţionator al concursului
ideal, acesta este identic cu cel al concursului real, legea nedistingând pentru
cele două forme regimuri juridice diferite.
Acest fapt vine şi el să întărească ideea că atât concursul ideal, cât şi cel real
sunt modalităţi ale concursului de infracţiuni şi ca în afara diferenţei modului
lor de constituire, acestea sunt fundamental asemănătoare, distincţia între cele
două forme având un interes mai mult teoretic.
Tratamentul penal al concursului de infracţiuni. Tratamentul juridic al concursului de
infracţiuni în noul Cod penal
Reglementarea modului de aplicare a pedepselor principale
Noul Cod penal reglementează aplicarea pedepselor principale (detenţiunea pe
viaţă, închisoarea şi amenda) în caz de concurs de infracţiuni în cadrul art. 39
NCP.
Noul Cod penal a consacrat, în sancționarea concursului de infracțiuni,
sistemul absorției, în cazul în care una dintre pedepse este detențiunea pe
viață, sistemul cumulului juridic, cu spor obligatoriu și fix, în cazul în care
sunt aplicate mai multe pedepse cu închisoarea sau mai multe pedepse cu
amenda și sistemul cumulului aritmetic, atunci când s-au aplicat o pedeapsă
cu închisoarea și o pedeapsă cu amenda (Voicu, 2014), ultimele două fiind
reglementări noi.
Conform art. 39 NCP, determinarea pedepsei aplicabile concursului de
infracţiuni parcurge două etape.

În prima dintre ele se stabileşte pedeapsa pentru fiecare dintre infracţiunile
concurente, iar în a doua se aplică pedeapsa cea mai grea (dintre cele stabilite
de instanţă), care este sporită, potrivit distincțiilor prevăzute în art. 39 NCP.
„Stabilirea pedepsei” înseamnă individualizarea răspunderii penale pentru
fiecare infracţiune concurentă în parte. În cadrul acestei operaţiuni instanţa ţine
cont de toate criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art.
74 NCP, mai puţin consecinţele care decurg din existenţa concursului de
infracţiuni.
„Aplicarea pedepsei” este acea etapă în care infractorul ce a săvârşit un concurs
de infracţiuni i se dă spre executare o pedeapsă pentru tot ansamblul.
Stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă este necesară pentru
alegerea pedepsei celei mai grele (dintre cele pronunţate de instanţă), aceasta
din urmă fiind punctul de plecare în determinarea pedepsei ce se dă spre
executare infractorului. În al doilea rând, stabilirea unor pedepse distincte este
necesară pentru realegerea (determinarea) noii pedepse de bază, în ipoteza în
care – după condamnarea făptuitorului pentru un concurs de infracţiuni
intervine o cauză care înlătură răspunderea penală pentru o parte dintre
infracţiunile concurente, între care ar putea fi inclusă şi cea sancţionată cu
pedeapsa de bază.
Aceste două operaţiuni sunt prevăzute în prima parte a art. 39 alin. 1 NCP care
arată că „în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare
infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează”.
Problema tratamentului juridic care urmează să fie aplicat infractorului este una
dintre cele mai importante probleme de drept penal.
În doctrină şi în legislaţia penală sunt cunoscute trei sisteme de sancţionare
pentru concursul de infracţiuni: sistemul cumulului aritmetic, sistemul
absorbţiei şi sistemul cumulului juridic.
1. Sistemul cumulului aritmetic - sau al adiţionării pedepselor, sau al totalizării
- presupune stabilirea unei pedepse pentru fiecare infracţiune concurentă în
parte, şi totalizarea pedepselor stabilite, instanţa dispunând ca infractorul să
execute cuantumul de pedeapsă rezultat în urma operaţiunii de adunare, potrivit
adagiului „quot delicta, tot poenae”.
Sistemul este prevăzut şi astăzi în unele legislaţii penale (ex. SUA),
considerându-se că el corespunde ideii de echitate, pedeapsa fiind un
echivalent al infracţiunii.
Sistemul prezintă avantaje din punctul de vedere al politicii penale, fiindcă
permite individualizarea executării pedepsei închisorii, în funcţie de dovezile
de îndreptare pe care le dă condamnatul, care poate fi eliberat condiţionat când
organul de executare a pedepsei apreciază că acesta este oportun, oricare ar fi
durata de executat.
De asemenea, unii autori şi o parte a legislaţiilor penale au admis acest sistem
în cazul când prin totalizarea pedepselor principale s-ar ajunge la un cuantum
rezonabil, precum şi în cazul pedepselor complementare.

Aplicarea acestui sistem poate fi justificată, chiar oportună, în cazul pedepselor
de natură diferită, căci nu există pericolul să se ajungă la pedepse exagerat de
mari, contrare scopului urmărit prin pedeapsă.
Acestui sistem i s-au adus numeroase critici. În primul rând, i s-a reproşat că
este prea rigid. Astfel, se considera că prin adiţionarea pedepselor principale, în
special dacă s-au pronunţat pedepse cu închisoarea, totalul pedepselor poate
depăşi durata de viaţă a unui om, transformându-se într-o privaţiune perpetuă a
condamnatului. Pedeapsa îşi pierde astfel finalitatea ei, îndreptarea şi
reeducarea infractorului, o astfel de pedeapsă fiind descurajantă pentru cel
condamnat, care nu întrevede perspectiva unei liberări sigure, chir dacă ar da
dovezi de îndreptare.
Şi în cazul pedepselor pecuniare, totalizarea lor ar putea duce la o pedeapsă
exagerat de severă, degenerând astfel într-o confiscare generală.
2. Sistemul absorbţiei. Un alt sistem cunoscut în doctrină şi legislaţie este
sistemul absorbţiei, sau al pedepsei celei mai grele.
Aplicarea acestui sistem presupune obligarea condamnatului la executarea celei
mai grele dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, pedeapsa
cea mai grea absorbind în ea toate celelalte pedepse, conform adagiului „major
poena absorbet minorem”.
Deşi adoptat de mai multe legislaţii, acest sistem potrivit căruia infractorul
răspunde doar pentru una din infracţiunile săvârşite, a fost, pe bună dreptate
criticat.
Astfel, s-a observat că se creează o impresie de impunitate pentru infracţiunile
mai puţin grave, sistemul reprezentând astfel o primă de încurajare, îngăduind
implicit infractorului care a săvârşit o infracţiune mai gravă de a comite ulterior
şi alte fapte mai uşoare, fiind asigurat că nu va mai executa şi pedeapsa
corespunzătoare acestora.
Sistemul absorbţiei creează dificultăţi în aplicarea actelor de clemenţă, când
acestea ar privi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea cea mai grea.
Sistemul este totuşi acceptat, în special privind pedepsele complementare, dar
şi în cazul pedepselor principale, când absorbţia e justificată din raţiuni de
politică penală.
3. Sistemul cumulului juridic. Cel de-al treilea sistem cunoscut în doctrină şi în
legislaţie e cel al cumulului juridic, sau al contopirii pedepselor.
Sistemul cumulului juridic presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare
infracţiune concurentă şi aplicarea celei mai grele dintre ele, care poate fi
sporită în două trepte, asigurându-se astfel o pedeapsă corespunzătoare întregii
pluralităţi de infracţiuni („major poena cum asperatione”). Sporul poate fi
obligatoriu sau facultativ, fix sau variabil.
Sistemul cumulului juridic este un sistem intermediar între cel al adiţionării
pedepselor şi cel al absorbţiei, îmbinându-le, pentru a atinge scopul pedepsei.
Aplicarea strictă a acestui sistem exclude posibilitatea de a se folosi sistemul
absorbţiei sau al totalizării pedepselor în acele cazuri când, în raport cu datele

concrete ale săvârşirii faptelor, aceste sisteme ar corespunde mai bine finalităţii
pedepsei.
De aceea, acestui sistem i s-au adus unele corective, care să-i dea un caracter
mai suplu.
Astfel, aplicarea sporului are un caracter facultativ, pe de o parte, iar pe de altă
parte, prin aplicarea sporului se poate ajunge şi la totalizarea pedepselor.
Sistemul cumulului juridic în forma sa adaptabilă dă posibilitatea să se aplice
fie cumulul juridic în forma sa simplă (când la pedeapsa cea mai grea se aplică
un spor limitat), fie sistemul absorbţiei (când se consideră suficientă aplicarea
pedepsei celei mai grele pentru întreg concursul de infracţiuni), fie sistemul
adiţionării pedepselor (când sporul care se aplică este egal cu restul
pedepselor).
Acest sistem este cel mai frecvent consacrat în legislaţie şi are cei mai mulţi
adepţi în doctrină. Şi Codul penal român în vigoare a adoptat acest sistem al
cumulului juridic, considerându-se că asigură cel mai bine o corectă
individualizare a pedepsei, creându-se un sistem clar şi raţional, echitabil, care
evită exagerările semnalate în celelalte sisteme, iar obiecţiile ce i se pot aduce
sunt de mică importanţă.
Sistemul sancţionator în vigoare
Sistemul adoptat este cel al cumulului juridic cu spor obligatoriu pentru ambele
categorii de pedepse principale. De asemenea, a fost avut în vedere şi modul de
aplicare a pedepselor complementare, pedepselor accesorii şi a măsurilor de
siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni (art. 45 NCP).
Aplicarea pedepselor principale
Sistemul sancţionator aplicabil pedepselor principale este prevăzut în art. 39
NCP, potrivit căruia: „(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte
pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum
urmează:
a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe
pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai
grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse
stabilite;
c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai
grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse
stabilite;
d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se
aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa
amenzii;
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu
amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în
întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).
(2) Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin
adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte
pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul
general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile
concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai
mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.”
Pedeapsa cea mai grea, de la care se pleacă în sancţionarea concursului de
infracţiuni se numeşte „pedeapsă de bază”, iar pedeapsa aplicată întregului
concurs se numeşte „pedeapsă rezultantă". Unii autori consideră că ea se
numeşte astfel doar dacă pedepsei de bază i s-a adăugat şi un spor. Pedeapsa
rezultantă a fost numită şi „pedeapsă comună”, „pedeapsă colectivă”,
„pedeapsă globală”.
Aplicarea pedepsei pentru concursul de infracţiuni parcurge deci două etape:
„stabilirea pedepsei” şi „aplicarea pedepsei”.
În concepția noului Cod penal sancționarea concursului de infracțiuni implică,
mai întâi, stabilirea fie a unei pedepse principale, privative de libertate, fie a
unei pedepse cu amendă, sub forma zilelor-amendă (fiecare zi-amendă fiind
socotită între o sumă minimă și o suma maximă), după care urmează aplicarea
pedepsei rezultante, care va consta fie dintr-o pedeapsă privativă de libertate,
fie dintr-o amendă sub forma zilelor-amendă (dacă toate pedepsele stabilite
pentru infracțiunile concurente au fost pedepse privative de libertate sau cu
amendă sub forma zilelor-amendă). (Predescu, 2010)
Prin „stabilirea pedepsei” se are în vedere obligaţia instanţei de a aplica pentru
fiecare din infracţiunile aflate în concurs câte o pedeapsă, conform criteriilor
generale de individualizare a pedepsei prevăzute. Fiecare faptă trebuie privită
şi apreciată izolat, făcându-se abstracţie de celelalte infracţiuni concurente.
Pentru stabilirea fiecărei pedepse în parte trebuie să se aibă în vedere forma de
participaţie şi gradul de contribuţie a făptuitorului la săvârşirea infracţiunii,
faza de săvârşire a infracţiunii (fapta consumată, tentativa), circumstanţe
atenuante şi agravante, starea de recidivă, etc.
Pe de altă parte, operaţia prezintă interes şi în legătură cu intervenţia unor
cauze de înlăturare sau micşorare a pedepsei - amnistie, graţiere - care trebuie
raportate nu la infracţiunea şi pedeapsa cea mai grea, ci la fiecare infracţiune şi
pedeapsă în parte.
A doua etapă este „aplicarea pedepsei”, când, apreciindu-se ansamblul
activităţii infracţionale se aplică o pedeapsă pentru tot ansamblul care reflectă
pericolul social reieşit din comiterea infracţiunilor concurente.
Cuantumul pedepsei rezultante, ce se aplică pentru concursul de infracțiuni, ca
efect al principiului cumulului juridic, va consta în aplicarea pedepsei celei mai
grele la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse
stabilite, fie că este vorba de pedepse cu închisoarea, fie că este vorba de
pedepse cu amenda (art. 39 alin. 1 lit. b) și c) NCP). (Predescu, 2010)
Sistemul cumulului juridic consacrat de noul Cod penal diferă de cel din
Codul penal din 1969 prin faptul că sporul care se aplică este obligatoriu și nu
facultativ, prin cuantumul sporului (fie că sunt stabilite pedepse cu
închisoarea, fie că este vorba despre pedepse cu amenda, cuantumul său este de
o treime) și prin baza la care se raportează (totalul celorlalte pedepse).
Această soluție are în vedere existența unor pedepse principale omogene.
(Predescu apud Voicu, 2014)

Dacă printre pedepsele privative de libertate figurează și o pedeapsă cu
detențiunea pe viață, atunci, în mod inevitabil, pedeapsa care se va aplica, adică
pedeapsa rezultantă, nu va putea fi decât detenția pe viață (art. 39 alin. 1 lit. a)
NCP). (Predescu, 2010)
În situația când s-au stabilit pedepse eterogene (pedeapsa închisorii și pedeapsa
amenzii sub forma zilelor-amendă) soluția noului Cod penal este una logică
(Predescu, 2010), aplicându-se pedeapsa închisorii, la care se adaugă în
întregime pedeapsa amenzii (art. 39 alin. 1 lit.d) NCP).
Aplicarea obligatorie a pedepsei amenzii intervine și atunci s-au stabilit mai
multe pedepse cu închisoarea și mai multe pedepse cu amenda, aplicându-se
pedeapsa închisorii, determinată potrivit dispozițiilor din art. 39 alin. 1 lit. B)
NCP, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii, determinată potrivit
dispozițiilor din art. 39 alin. 1 lit. c) NCP.
Așadar, în urma stabilirii pedepsei în prima etapă, în practică se poate ajunge la
diverse situaţii: fie toate pedepsele sunt de aceeaşi natură (închisoare sau
amendă), fie sunt de natură diferită (una sau mai multe cu închisoarea şi una
sau mai multe cu amendă). Toate aceste ipoteze îşi găsesc soluţia legală în
dispoziţiile art. 39 NCP.
O altă noutate a reglementării din art. 39 NCP, care nu exista în Codul penal
din 1969, este cea referitoare la înlocuirea pedepsei închisorii cu detențiunea
pe viață. Potrivit art. 39 alin. 2 NCP, atunci când s-au stabilit mai multe
pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a
sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar
depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar
pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege
este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii
pe viață. Dacă pedeapsa care rezultă din calculul adiționării la pedeapsa cea
mai grea a treimii din totalul celorlalte pedepse ar depăși 40 de ani – maximul
general al pedepsei închisorii plus 10 ani -, instanța va putea fie să aplice
pedeapsa cu închisoarea de 30 de ani, fie pedeapsa detențiunii pe viață.
(Streteanu, apud Voicu, 2014)
Își mențin aplicabilitatea, cu consecințe importante sub imperiul noului Cod
penal, Decizia nr. X/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
în recurs în interesul legii, care stabilea că:
,,1. În caz de concurs de infracțiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit
pedepse ce intră sub incidența grațierii, dispozițiile referitoare la contopire se
aplică numai cu privire la pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul
grațierii sau care au fost grațiate parțial.
2.Grațierea individuală, în cazul concursului de infracțiuni, vizează numai
pedeapsa rezultantă.” (Voicu, 2014)

Aplicarea pedepselor complementare și a pedepselor accesorii în caz de concurs de

infracțiuni
Potrivit art. 45 alin. 1-5 NCP:
,,(1) Dacă pentru una dintre infracţiunile săvârşite s-a stabilit şi o pedeapsă
complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală.
(2) Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau
chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică alături de
pedeapsa principală.
(3) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi
cu acelaşi conţinut:
a) în caz de concurs de infracţiuni sau de pluralitate intermediară se aplică
cea mai grea dintre acestea;
b) în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară
anterioară se adaugă la pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune.
(4) În cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni concurente, partea
din pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor
principale se scade din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă
pedeapsa rezultată.
(5) Dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe
pedepse accesorii, se aplică dispoziţiile alin. (1) - (3), pedeapsa accesorie
rezultată executându-se până la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei principale”.
Spre deosebire de Codul penal din 1969, care reglementa regimul pedepselor
complementare și al măsurilor de siguranță numai în cazul concursului de
infracțiuni, noul Cod penal le reglementează în raport cu toate formele
pluralității de infracțiuni. În plus, noul Cod penal reglementează și regimul
pedepselor accesorii în cazul pluralității de infracțiuni. (Voicu, 2014)
Conform art. 45 alin. 2 NCP, în cazul pedepselor complementare de natură
diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se aplică principiul
totalizării pedepselor complementare.
Potrivit art. 45 alin. 3 NCP, în cazul în care s-au stabilit mai multe pedepse
complementare de aceeași natură și cu același conținut:
a) dacă există concurs de infracțiuni sau pluralitate intermediară, se aplică
principiul absorbției pedepselor complementare; b) dacă există recidivă,
partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se cumulează cu
pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune.
În cazul în care nu a fost executată nicio parte din pedeapsa complementară
anterioară, se aplică principiul totalizării pedepselor (Gh. Ivan, apud Voicu,
2014)
În ceea ce privește pedepsele accesorii, dispozițiile art. 45 alin. 5 NCP fac
trimitere la regimul aplicabil pedepselor complementare (alin. 1-3 art. 45
NCP).

Aplicarea măsurilor de siguranţă

Măsurile de siguranţă, al căror regim juric general este prevăzut în art. 107 și
urm. NCP, sunt măsuri de drept penal care se iau în scopul înlăturării unei stări
de pericol şi preîntâmpinării săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de
legea penală, nejustificată.
,,(6) Măsurile de siguranţă de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu
un conţinut diferit, luate în cazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează.
(7) Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut, dar pe durate diferite, se aplică măsura de siguranţă cu durata cea mai
mare. Măsurile de siguranţă luate conform art. 112 se cumulează.”
Noul Cod penal reglementează următoarele măsuri de siguranţă:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;
d) confiscarea specială;
e) confiscarea extinsă.
În ipoteza prevăzută în art. 40 alin. 6 NCP, având în vedere natura şi finalitatea
diferită a măsurilor de siguranță, e firesc ca ele să fie toate aplicate şi executate,
doar astfel producându-se efectul urmărit de fiecare în parte.
În situația prevăzută în alin. 7 al art. 40 NCP, când s-au luat mai multe măsuri
de siguranță de aceeași natură și cu același conținut, dar pe durate diferite, se
va aplica măsura de siguranță cu durata cea mai mare. Se vor cumula măsurile
de siguranță luate potrivit art. 112 NCP privind confiscarea specială.
Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente
Potrivit art. 40 NCP:
,,(1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o
infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 39.
(2) Dispoziţiile art. 39 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de
condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o
condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă.
(3) Dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin
hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate
pentru infracţiunile concurente.
(4) Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de
infracţiuni se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe
viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.
(5) În cazul contopirii pedepselor conform alin. (1) - (4) se ţine seama şi de
pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate,
pentru o infracţiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost
recunoscută potrivit legii.”
În primul alineat al art. 40 NCP este reglementată ipoteza în care infracțiunile
concurente nu au fost judecate toate împreună, fiindcă instanța, cu ocazia
stabilirii pedepsei pentru o infracțiune, nu a cunoscut că infractorul a săvârșit și

alte infracțiuni concurente cu aceasta, sau infracțiunile concurenteau fost
urmărite la datev diferite și judecate separat, de aceeași instanță sau de alte
instanțe, iar pedepsele s-au aplicat prin hotărâri diferite (pentru fiecare
infracțiune câte o pedeapsă, deși, fiind vorba de concurs de infracțiuni, ar fi
trebuit să se aplice o pedeapsă comună rezultantă).
Când după o hotărâre de condamnare rămasă definitivă pentru o infracțiune se
descoperă o altă infracțiune concurentă, instanța va stabili pedeapsa și pentru
aceasta, apoi va aplica pe cea mai grea la care va adăuga un dspor de o treime
din totalul celorlalte pedepse stabilite, fie că este vorba de pedepse cu
închisoarea, fie că este vorba de pedepse cu amenda.
În același fel se va proceda și când, după o hotărâre de condamnare rămasă
definitivă, se constată că infractorul a mai fost condamnat definitiv pentru o
altă infracțiune concurentă. (Predescu, 2010)
Examen de practică judiciară5
1. Cauza Oliveira c. Elveţiei. Concursul ideal tipic de infracţiuni se
caracterizează prin aceea că faptul unic se descompune în două infracţiuni
distincte. În asemenea cazuri, pedeapsa cea mai grea absoarbe, de regulă,
pedeapsa mai uşoară. Într-o asemenea situaţie, nu există nimic care să
contrazică articolul 4 din Protocolul 7, deoarece acesta interzice ca o persoană
să fie judecată de două ori pentru aceeaşi infracţiune, în timp ce, în cadrul
concursului ideal de infracţiuni, acelaşi fapt comportă o analiză în cadrul a
două infracţiuni distincte. Desigur, este recomandabil, pentru o bună
administrare a justiţiei, ca cele două infracţiuni provenind din acelaşi fapt penal
să fie sancţionată de o singură instanţă într-o procedură unică. Nu se poate
susţine însă că este încălcat art. 4 din Protocolul 7, din moment ce această
dispoziţie nu se opune ca instanţe diferite să judece infracţiuni diferite, chiar
dacă ar proveni din acelaşi fapt penal (C.E.D.O., Hotărârea din 30 iulie 1998,
în R.D.P. nr. 2/1999, p. 162, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş. (2007).
Codul penal şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii
Constituţionale, hotărâri C.E.D.O. Bucureşti: Ed. Hamangiu, p. 53).
2. Concursul de infracţiuni între infracţiunea de rele tratamente aplicate
minorului şi infracţiunea de lovire sau alte violenţe, vătămare corporală şi
lipsire de libertate în mod ilegal. Infracţiunile de lovire sau alte violenţe
prevăzută de art. 180 din Codul penal, vătămare corporală prevăzută de art. 181
din Codul penal şi lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 din
Codul penal, după caz, se vor reţine în concurs ideal cu infracţiunea de rele
tratamente aplicate minorului, în cazul faptei părintelui sau persoanei căreia
minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, care abuzează de
autoritatea sa şi, contrar intereselor minorului, exercită acte de violenţă sau
lipsire de libertate împotriva acestuia, cu intenţia de a-i produce suferinţe,
vătămări fizice sau morale, şi care au pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică,
intelectuală sau morală a minorului (I.C.C.J., S.U., decizia nr. 37 din 22
septembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 177 din 23 martie 2009, disponibilă pe
www.scj.ro).
5
A se vedea Al. Boroi, I. Rusu, F. Puşcă, A. Chirilă, A. Dumitrache Ionescu, M. Pocora, G. L. Goga, M. I. Bălan-Rusu.
(2013) Practică judiciară în materie penală. Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului
Cod penal. București: Universul Juridic, pp. 202 și urm.

3. Tâlhărie. Săvârşirea faptei de o persoană având asupra sa o substanţă

paralizantă. Ultraj. Concurs de infracţiuni. Fapta inculpatului de a sustrage
bunuri, urmată de folosirea unui spray paralizant împotriva unui poliţist aflat în
exerciţiul funcţiunii, pentru a-şi asigura scăparea, întruneşte atât elementele
constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2 1) lit. b) C.
pen., cât şi pe cele ale infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 239 alin. (3) şi (4)
din acelaşi Cod, aflate în concurs (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 90/2006,
disponibilă pe www.scj.ro).
Sarcina de lucru 2
Evidenţiază sistemul sancționator al concursului de infracţiuni
reglementat în noul Cod penal (maximum o pagină).
1.3. Recidiva
Consideraţii generale
Așa cum s-a arătat, activitatea infracţională a unei persoane caracterizată prin
săvârşirea mai multor infracţiuni, îmbracă forme diferite, după cum pentru
vreuna din infracţiuni a intervenit sau nu o condamnare definitivă. Formele
pluralităţii de infracţiuni prevăzute în noul Cod penal român sunt: concursul de
infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară6.
Criteriul de distincţie dintre principalele forme ale pluralităţii de infracţiuni,
concursul de infracţiuni şi recidivă îl constituie existenţa sau inexistenţa unei
hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, în sensul că pluralitatea
de infracţiuni constituie concurs de infracţiuni, atunci când infracţiunile ce o
alcătuiesc au fost săvârşite mai înainte ca făptuitorul lor să fi fost condamnat
definitiv pentru vreuna dintre ele şi recidivă atunci când, după condamnare
definitivă infractorul săvârşeşte din nou una sau mai multe infracţiuni.
Recidiva, cea de-a doua formă, poate fi definită ca o forma a pluralităţii de
infracţiuni care existaă când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an sau la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de
reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu
intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau
mai mare.
6
A se vedea supra, 1. 1 Consideraţii generale asupra pluralităţii de infracţiuni şi a formelor sale
Aceste două forme ale pluralităţii de infracţiuni – concursul de infracțiuni și
recidiva - se aseamănă prin cerinţa săvârşirii a două sau mai multe infracţiuni
de către aceiaşi persoană.
Cu toate ca aceste două forme au unele trăsături comune, şi anume în ambele
cazuri suntem în faţa unei pluralităţi de infracţiuni şi ambele situaţii juridice
constituie cauze de agravare a răspunderii penale, totuşi între aceste două
instituţii de drept penal nu exista similitudine.
În raport cu cea de-a treia formă a pluralității de infracțiuni, pluralitatea
intermediară, menționăm că aceasta – ca formă intermediară, așa cum arată și
denumirea – se deosebește de concursul de infracțiuni prin intervenirea unei
hotărâri definitive de condamnare (ca în cazul recidivei), însă nu sunt
întrunite condițiile legale pentru a se reține starea de recidivă.
În încercarea de a contura cât mai precis noţiunea de recidivă se impune şi
analiza deosebirilor care există între recidivă şi antecedența penală. Faptul că
o persoana a suferit în trecut cel puţin o pedeapsă, constituie într-adevăr un
element comun celor două noţiuni, dar trebuie observat că nu orice
antecedent penal duce la existenţa recidivei în cazul în care persoana
respectivă comite o nouă infracţiune 7.
În reglementarea recidivei legiuitorul a ţinut seama de perseverenţa
infracţională a făptuitorului, de împrejurarea că pronunţarea unei hotărâri
definitive de condamnare sau chiar executarea pedepsei nu a avut nicio
influenţă asupra comportării acestuia rezultând din reiterarea activităţii
infracţionale.
O condamnare urmată de o recădere în criminalitate stabileşte la infractor o
“culpabilitate specială” motivând agravarea pedepsei pentru infracţiunea
comisă în stare de recidivă.
În consecinţă, infractorul se expune prin chiar faptul recăderii sale în
criminalitate să fie pedepsit mai aspru decât la prima sa infracţiune sau să fie
obiectul unor măsuri speciale de ocrotire socială.
Definiţia, termenii şi condiţiile de existență ale recidivei
Definiţia recidivei
În limbajul curent, recidiva este sinonima cu “a recădea“, “a comite o
greşeală încă o data “ (în latină recădere). În concepţia cea mai largă recidiva
înseamnă deci, reiterarea infracţiunilor.
În literatura juridică s-a susţinut că recidiva nu este o noţiune stabilă, ci o
noţiune convenţională, care depinde de concepţia codului penal care o
reglementează, de aprecierea jurisprudenţei şi de doctrină. Ca urmare, în
funcţie de concepţia consacrată pe plan legislativ în concret într-o ţară sau
alta, noţiunea recidivei a fost definită mai mult sau mai puţin diferit de la un
sistem juridic la altul.
În lumina noului Cod penal (art. 41 alin. 1, 2 NCP), se poate conchide că
recidiva este situaţia juridică ce este caracterizată prin aceea că un infractor,
7
În acest sens, a se vedea mențiunile care sunt cuprinse în cazierul judiciar, potrivit Legii nr. 290/2004 privind cazierul
judiciar, republicată în M.Of. nr. 777 din 13.11.2009, cu ultimele modificări și completări
după ce a fost condamnat definitiv pentru una sau mai multe infracţiuni la
pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, ori la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi
până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
În doctrină, au fost formulate, în alți termeni, și alte definiții ale recidivei, ca
fiind o formă a pluralității de infracțiuni constând în săvârșirea de către o
persoană fizică majoră, din nou, cu intenție sau praeterintenție, a unei
infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai
mare, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa
închisorii mai mare de 1 an și până la reabilitare sau împlinirea termenului
de reabilitare (art. 41 alin. 1 NCP) (Udroiu, 2015)
Noul Cod penal reglementează recidiva în mod diferit față de Codul penal din
1969.
Legiuitorul a renunțat la reglementarea micii recidive, considerând că aceasta
nu relevă aceeași periculozitate ca și marea recidivă.
Primul termen al recidivei a fost modificat, în sensul că poate fi considerat ca
recidivist numai acea persoană care a fost condamnată la pedeapsa închisorii
de o anumită gravitate 8. (Gh. Ivan, 2010)
Definiția de la art. 41 alin. 1 NCP pare să fi renunțat la împărțirea recidivei în
postcondamnatorie și postexecutorie, ca în vechiul art. 37 lit. a) și b) Codul
penal din 1969, însă deși definește recidiva reunind cele două forme, de fapt
tratamentul sancționator este diferit, astfel că împărțirea binecunoscută
supraviețuiește. (Voicu, 2014)
Termenii recidivei
Din definiţia dată recidivei se observă că aceasta este condiţionată, pe de o
parte, de existenţa unei condamnări definitive a infractorului la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă ori la pedeapsa închisorii de o anumită durată pentru una
sau mai multe infracţiuni săvârşite anterior, iar pe de altă parte, de săvârşirea
din nou cu intenţie sau cu intenţie depăşită de către acesta a unei infracţiuni
de o anumită gravitate.
În doctrina penală, aceste elemente – condamnarea definitivă pentru
infracţiunea anterioară şi noua infracţiune comisă – au fost denumite termeni
ai recidivei.
Primul termen al recidivei este format întotdeauna dintr-o condamnare
definitivă fie la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, fie la pedeapsa închisorii mai
mare de 1 an.
Al doilea termen ai recidivei nu este format doar dintr-o condamnare, ci îl
constituie noua infracţiune săvârşită posterior condamnării definitive
existente.
Nu orice infracţiune săvârşită posterior constituie al doilea termen al
recidivei, ci doar infracţiunea intenţionată sau praeterintenționată cu privire la
care sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.
8
Pedeapsa închisorii mai mare de 1 an ori pedeapsa detențiunii pe viață (art. 41 alin. 1, 2 NCP)
Condiţiile de existenţă ale recidivei
Pentru existenţa recidivei indiferent de forma sa, sunt necesare următoarele
condiţii generale cumulative:
- existenţa unei condamnări definitive;
- săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate sau comisă cu intenție depășită
(praeterintenție) de o anumită gravitate;
- condamnarea anterioară şi o nouă infracţiune să privească acelaşi făptuitor.
O primă condiţie o constituie existenţa unei condamnări definitive la
pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an
pronunţată pentru infracţiuni intenţionate sau praeterintenționate.
Pentru a putea constitui un termen al recidivei hotărârea de condamnare
trebuie să aibă un caracter definitiv (hotărârea care nu mai poate fi atacată pe
calea ordinară de atac al apelului 9).
Săvârşirea unei noi infracţiuni după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti
care nu a intrat în puterea lucrului judecat atrage regulile concursului de
infracţiuni şi nu pe cele ale recidivei.
Condamnarea definitivă trebuie să privească o infracţiune intenţionată, de o
anumită gravitate. Deşi legea nu prevede expres că hotărârea de condamnare
trebuie să fie pronunţată pentru o infracţiune intenţionată considerăm că şi o
hotărâre pronunţată pentru o faptă praeterintenţionată poate forma primul
termen al recidivei, întrucât o asemenea faptă include în ea şi o activitate
intenţionată, care a constituit de altfel infracţiunea cu care a început
făptuitorul, pe care s-a grefat urmarea periculoasă mai gravă atribuită lui pe
bază de culpă.
Condamnarea poate fi pronunţată pentru o faptă consumată ori pentru o
tentativă pedepsibilă sau pentru una din formele de participaţie la o faptă
prevăzută de legea penală (coautorat, instigare, complicitate).
O a doua condiţie o constituie săvârşirea unei noi infracţiuni. Starea de
recidivă presupune că după condamnarea definitivă, indiferent dacă s-a
executat sau nu pedeapsa, făptuitorul să săvârşească o nouă infracţiune.
Noua infracţiune poate să constea într-o faptă consumată, într-o tentativă
pedepsibilă sau într-un act de participare la o faptă prevăzută de legea penală,
toate aceste situaţii semnificând săvârşirea unei infracţiuni în sensul prevăzut
de art. 174 NCP 10. Important este ca noua infracţiune să fie o infracţiune
intenţionată sau comisă cu intenție depășită (praterintenție), sancţionată de
lege cu pedeapsa închisorii de un an sau mai mare, nu interesează pedeapsa
care va fi aplicată pentru noua infracţiune, aceasta putând fi închisoarea sub
un an sau chiar amendă.
9
Potrivit art. 551 – 552 NCPP; a se vedea supra, Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni, pct. 3
10
Art. 174 NCP Săvârşirea unei infracţiuni:
,,Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea
le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor,
instigator sau complice”.

Pentru a înlătura controversele exprimate în doctrină, legiuitorul a prevăzut în
mod expres, în textul art. 41 alin. 1 NCP, că noua infracțiune poate fi comisă
fie cu intenție, fie cu intenție depășită (praeterintenție).
A treia condiţie este că atât condamnarea anterioară, cât și noua infracţiune să
privească acelaşi făptuitor.
Făptuitorul, în raport cu cei doi termeni, poate fi autor sau coautor în
săvârşirea unei infracţiuni şi instigator sau complice în comiterea alteia, cu
condiţia ca în toate aceste situaţii să se realizeze prevederile legii atât în ce
priveşte prima condamnare, cât şi noua infracţiune comisă. Numai minorii nu
pot fi recidivişti, fie că au săvârşit ambele infracţiuni în timpul minorităţii, fie
că numai prima infracțiune care a atras condamnarea definitivă a fost comisă
în timpul minorităţii.
De subliniat faptul că noul Cod penal nu a mai prevăzut printre condamnările
care nu atrag starea de recidivă (art. 42 NCP) pe cele privitoare la
infracțiunile comise în timpul minorității, motivat de faptul că, în ceea ce îi
privește pe minori, condițiile legale ale recidivei nu mai pot fi îndeplinite,
deoarece regimul penal al acestora a fost modificat substanțial, noul Cod
penal nu mai reglementează pedepsele – ca sancțiuni de drept penal – și
aplicarea lor pentru această categorie de infractori, ci doar măsuri educative
privative și neprivative de libertate. Prin urmare, nu pot fi îndeplinite ex nunc
cerințele primului termen al recidivei (condamnarea definitivă la pedeapsa
închisorii mai mare de 1 an sau la pedeapsa detențiunii pe viață, datorită
categoriei amintite – minori, precum și regimului penal aplicabil acestora).
Formele recidivei în legislaţia penală română
Recidiva postcondamnatorie
Termeni
Potrivit art. 41 alin. 1 NCP, există recidivă când, după rămânerea definitivă
a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi
până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
Prin dispoziţiile art. 41 alin. 2 NCP s-a prevăzut că există recidivă şi în cazul
în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este detenţiunea pe viaţă.
Deși art. 41 NCP nu definește in terminis recidiva postcondamnatorie și
recidiva postexecutorie, așa cum era reglementată în Codul penal din 1969, în
art. 37 alin. 1 lit. a) și b), cele două modalități ale recidivei sunt menținute și
în noua reglementare, aceasta rezultând din regimul sancționator diferențiat
aplicabil recidivei, în condițiile săvârșirii din nou a unei infracțiuni, în stare
de recidivă, înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată
ca executată (art. 43 alin. 1 NCP) și, respectiv, după ce pedeapsa anterioară a
fost executată sau considerată ca executată (art. 43 alin. 5 NCP).
În toate situațiile, săvârșirea din nou a unei infracțiuni are loc ,,până la
reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare” (art. 41 alin. 1 NCP).
Așadar, recidiva postcondamnatorie sau după condamnare reprezintă acea
modalitate a recidivei, potrivit căreia o persoană, condamnată definitiv la
pedeapsa închisorii mai mare de 1 an sau la pedeapsa detențiunii pe viață,
săvârșește din nou, cu intenție sau cu intenție depășită, o infracțiune pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare ori pedeapsa
detențiunii pe viață, înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau
considerată ca executată.
Termenii recidivei postcondamnatorii privesc, pe de o parte, condamnarea
definitivă anterioară, iar, pe de altă parte, noua infracțiune comisă în stare de
recidivă, până ce pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca
executată și cu privire la care, din conținutul reglementării, rezultă condițiile
pe care trebuie să le îndeplinească cei doi termeni.
Condiţii
Condiţiile cu privire la primul termen
1. O primă condiţie constă în existenţa unei hotărâri definitive de
condamnare a infractorului la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an ori a
detenţiunii pe viaţă.
Nu poate constitui primul termen al recidivei o condamnare definitivă la
pedeapsa amenzii indiferent de mărimea acesteia şi nici condamnarea la
pedeapsa închisorii dacă aceasta este de 1 an sau mai mică.
Pedeapsa prevăzută în hotărârea de condamnare poate fi aplicată de instanţă
pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni. În acest caz
din urma, este vorba de pedeapsa rezultantă, care trebuie să fie mai mare de 1
an, chiar dacă pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, luate
separat nu depăşesc niciuna durata de 1an.
De asemenea, poate constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii
chiar şi o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate (art. 41 alin. 3
NCP) pentru o faptă prevăzută de legea penală română, dacă acea hotărâre a
fost recunoscută, potrivit dispoziţiilor legii de instanţele române.
Nu are relevanță, sub aspectul reținerii recidivei calitatea pe care a avut-o
persoana la comiterea faptei; spre exemplu, persoana care a săvârşit
infracţiunile poate avea calitatea de autor la ambele infracţiuni, ori autor la
una şi complice la cealaltă.
Constituie prim termen al recidivei şi condamnările pentru infracţiuni
prevăzute de legi temporare, chiar dacă legile respective au ieşit din vigoare.
Primul termen al recidivei nu va mai exista când condamnarea este înlăturată
prin dezincriminare, amnistie ori când în urma graţierii este înlăturat sporul,
iar pedepsele concurente nu depăşesc 1 an.
2. O a doua condiţie a primului termen priveşte forma vinovăţiei, în sensul
că hotărârea de condamnare să fi fost pronunţată pentru o infracţiune
săvârşită cu intenţie sau intenție depășită.
O astfel de condiţie rezultă din dispoziţiile art. 42 lit. c) NCP, potrivit căruia
la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare
privitoare la infracţiunile săvârşite din culpă.
Este îndeplinită condiţia şi atunci când condamnarea priveşte o infracţiune
săvârşită cu praeterintenție. Prin prevederea acestei condiţii a fost subliniată
trăsătura specifică a recidivei, aceea de a exprima numai perseverenţa
infracţională a recidivismului, care nu este posibilă decât în cazul
infracţiunilor săvârşite cu intenţie sau praeterintenție.
3. Cea de-a treia condiţie se referă la hotărârea de condamnare definitivă, care
nu trebuie să fie dintre acelea cu privire la care, potrivit legii, nu se ţine
seama la stabilirea stării de recidivă şi care sunt prevăzute în dispoziţiile din
art. 42 NCP.
Potrivit art. 42 NCP, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de
hotărârile de condamnare privitoare la: a) faptele care nu mai sunt prevăzute
de legea penală; b) infracţiunile amnistiate; c) infracţiunile săvârşite din
culpă.
Condiţiile cu privire la al doilea termen
O prima condiţie este ca infractorul să săvârşească din nou o infracţiune
cu intenţie sau cu intenție depășită. Prin prisma acestei condiţii, nu se cere
ca infracţiunea să fie de aceeaşi natură cu cea pentru care infractorul a fost
condamnat anterior. Infracţiunea poate avea forma tentativei sau a faptului
consumat sau poate consta în participarea la săvârşirea acesteia în calitate de
coautor, instigator sau complice (art. 174 NCP).
Al doilea termen al recidivei poate fi şi o infracţiune praeterintenţionată,
deoarece “primum delictum“ din compunerea infracţiunii praeterintenționate
este săvârşit cu intenţie şi el stă la baza rezultatului mai grav, chiar dacă
acesta este produs din culpă.
În acest sens, legiuitorul a intervenit, completând dispozițiile din Codul penal
privitoare la al doilea termen al recidivei, prevăzând și intenția depășită ca
formă a vinovăției a infracțiunii comise după condamnarea definitivă,
punând, în acest fel, capăt opiniilor divergente asupra problemei în discuție
(art. 41 alin. 1 NCP).
A doua condiţie priveşte pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită din nou, ca aceasta să fie închisoarea de un 1 an sau mai mare
ori detenţiunea pe viaţă (art. 41 alin. 1, 2 NCP).
Legea are în vedere pedeapsa prevăzută de textul ce incriminează noua
infracţiune comisă. Maximul special al pedepsei închisorii pentru această
infracţiune trebuie să fie de 1 an sau mai mare. Cu atât mai mult este
îndeplinită condiţia gravităţii infracţiunii săvârşite din nou, când pedeapsa
pentru aceasta este detenţiunea pe viaţă. Al doilea termen al recidivei poate
consta şi într-o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa amenzii,
alternativ cu închisoarea de un an sau mai mare, chiar dacă instanţa
sancţionează cea de-a doua faptă cu amenda, fiindcă legea se referă la
pedeapsa legală prevăzută pentru fapta ce constituie cel de-al doilea termen al
recidivei, şi nu la cea judiciară (art. 41 NCP).
În doctrină și în jurisprudență s-au exprimat puncte de vedere contradictorii
cu privire la existența recidivei în situația în care infracțiunea care constituie
cel de-al doilea termen al recidivei este pedepsită cu închisoarea (de un an
sau mai mare, potrivit noii legi penale) alternativ cu amenda. După unii
autori, în acest caz, este exclusă posibilitatea recidivei, lipsind cel de-al
doilea termen al acesteia.
Atâta vreme cât legiuitorul nu a exclus dintre infracțiunile care pot constitui
al doilea termen al recidivei pe cele pentru care este prevăzută o pedeapsă
alternativă, existența recidivei nu trebuie pusă în discuție, potrivit principiului
ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. (Antoniu, Ivan, 2010)
În cazul în care făptuitorul săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni aflate în
concurs, spre deosebire de soluția adoptată sub incidența Codului penal din
1969, când fiecare infracţiune concurentă constituia al doilea termen al unei
recidive distincte, în condițiile noului Cod penal concursul de infracțiuni, ca
pluralitate, va constitui al doilea termen al recidivei postcondamnatorii.
Pentru existenţa stării de recidivă nu prezintă importanţă numărul, gravitatea
sau natura infracţiunii săvârşite (care formează al doilea termen al recidivei
postcondamnatorii), ceea ce înseamnă că este suficient ca cel puţin pentru una
din infracţiunile concurente să fie îndeplinite condiţiile celui de-al doilea
termen al recidivei, pentru ca infractorul sa dobândească statutul de recidivist,
în modalitatea recidivei postcondamnatorii (a se vedea dispozițiile art. 43
alin. 2 NCP, care prevăd tratamentul penal al recidivei postcondamnatorii,
când se comite un concurs de infracțiuni).
A treia condiţie constă în aceea că infracţiunea respectivă trebuie să fie
săvârşită până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare.
În acest mod, legea penală română a respind ideea unei recidive perpetue,
adoptând instituția recidivei temporare. S-a considerat, în mod just, că există
perseverența infracțională a condamnatului chiar dacă s-a scurs un lung
interval determinat între cei doi termeni ai recidivei. (Ivan, 2010)
În cazul în care inculpatul este obligat, prin aceeași hotărâre, să execute două
pedepse cumulate, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, în soluționarea
unui recurs în interesul legii, că termenul de reabilitare judecătorească se va
socoti în raport de pedeapsa cea mai grea ce intră în componența pedepsei
rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic. Deși termenul de
reabilitare va curge de la data executării pedepsei rezultante, calculul acestuia
se va raporta exclusiv la pedeapsa cea mai grea ce intră în componența
pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic. Aceeași
regulă privind calculul termenului de reabilitare se aplică și atunci când
pedepsei rezultante i s-ar aplica un spor, în sensul că termenul de reabilitare
se va raporta exclusiv la pedeapsa cea mai grea ce intră în componența
pedepsei rezultante, fără a avea în vedere faptul că acesteia i-a fost aplicat și
un spor, alcătuind astfel o pedeapsă finală.
Dacă s-ar proceda contrar regulii mai sus arătate, și anume calculul
termenelor de reabilitare să se raporteze la pedeapsa rezultantă, ar duce la un
dublu efect juridic sancționator prin aceea că ar determina atât momentul
până la care pedeapsa va fi executată (întinderea ei), cât și durata, evident
excesivă, mai mare a termenului de reabilitare. În acest sens s-a reglementat
în art. 167 alin. 5 NCP. (Voicu, 2014)
Este discutat în doctrină și înțelesul sintagmei ,,împlinirea termenului de
reabilitare”. (Antoniu, Ivan, 2010)
Într-o primă părere, expresia ar trebui înțeleasă în sensul că s-a împlinit doar
termenul prevăzut pentru reabilitarea de drept sau cea judecătorească (art.
165 și 166 NCP), nu și condițiile prevăzute în art. 165 și 168 NCP, deoarece
legiuitorul a înțeles să considere termenul de reabilitare ca durată
convențională care exclude starea de recidivă, și nu să se refere la condițiile
de existență ale reabilitării.
Într-o altă părere, împlinirea termenului de reabilitare ar fi condiționată și de
îndeplinirea condițiilor reabilitării, inclusiv aceea de a nu fi săvârșit o altă
infracțiune în intervalul de timp prevăzut în art. 165 și 166 NCP. Dacă, de
pildă, fostul condamnat ar mai fi săvârșit o infracțiune în termenul prevăzut
pentru a opera reabilitarea judecătorească și această împrejurare a fost
necunoscută instanței în momentul în care ar face aplicare art. 168 NCP,
reabilitarea, chiar dacă va fi pronunțată, este susceptibilă de anulare, potrivit
art. 171 NCP și, ca atare, nu are caracter definitiv. Aceeași soluție – a anulării
– ar trebui adoptată și în cazul în care după constatarea intervenirii reabilitării
de drept se descoperă că cel condamnat mai săvârșise o infracțiune în
termenul prevăzut în art. 165 NCP.
Motivarea este discutabilă, deoarece termenul de reabilitare care exclude
recidiva nu se identifică cu îndeplinirea condițiilor reabilitării și, ca atare,
operează indiferent de îndeplinirea sau nu a acestor condiții. Este posibil ca
un condamnat să nu fie recidivist, deoarece a trecut termenul de reabilitare și,
în același timp, să nu fie reabilitat, deoarece nu a îndeplinit condițiile
reabilitării. (Antoniu, Ivan, 2010)
În practica judiciară, s-a decis că infrațiunile în privința cărora s-a împlinit
termenul de reabilitare nu atrag starea de recidivă, chiar dacă reabilitarea nu a
fost constatată printr-o hotărâre judecătorească. (C.A.Timișoara, dec. pen.
845/R/2004)
Infracţiunea se poate comite înainte de începerea executării primei
condamnări.
Aceasta ipoteză se realizează când făptuitorul săvârşeşte noua infracţiune în
intervalul de timp dintre momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare şi privarea de libertate în vederea executării pedepsei deci, fără a
se sustrage de la executare. Este posibil ca infractorul să se fi sustras de la
executarea pedepsei, însă în acest caz, infracţiunea trebuie să se săvârşească
înainte de a expira termenul de prescripţie a executării primei pedepse,
deoarece pedeapsa se consideră executată în caz de împlinire a termenului de
prescripţie a executării şi, deci vor fi îndeplinite în acest caz condiţiile
recidivei după executare.
 Infracţiunea se poate săvârşi în timpul executării pedepsei. Şi în această
ipoteză se pot distinge mai multe situaţii:
- când infracţiunea se comite în perioada pentru care s-a obţinut întreruperea
executării pedepsei, în baza art. 592, în ref la art. 589 NCPP
- când făptuitorul săvârşeşte infracţiunea într-un loc de deţinere.
- când faptele se săvârşesc în cursul termenelor de supraveghere ale
suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 91- 98 NCP), liberării
condiţionate (art. 99-106 NCP), amânării aplicării pedepsei (art. 83-90 NCP),
graţierii condiţionate.

 Infracţiunea se poate realiza şi în stare de evadare
Infracţiunea de evadare poate forma cel de-al doilea termen al recidivei
postcondamnatorii deoarece infracţiunea este intenţionată şi este pedepsită cu
închisoare mai mare de 1 an (art. 285 NCP).
Potrivit alin. 3 al art. 285 NCP, se consideră evadare (și):
a) neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la
expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate;
b) părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de
muncă, aflat în exteriorul locului de deţinere.
Recidiva postexecutorie
Termeni
Recidiva postexecutorie reprezintă acea modalitate a recidivei, potrivit
căreia o persoană, condamnată definitiv la pedeapsa închisorii mai mare de 1
an sau la pedeapsa detențiunii pe viață, săvârșește din nou, cu intenție sau cu
intenție depășită, o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
de 1 an sau mai mare ori pedeapsa detențiunii pe viață, după ce pedeapsa
anterioară a fost executată sau considerată ca executată.
Termenii recidivei postexecutorii privesc atât condamnarea definitivă
anterioară, cât și noua infracțiune comisă în stare de recidivă, după ce
pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată.
Potrivit art. 41 alin. 1 NCP, noua infracțiune se comite până la reabilitare sau
împlinirea termenului de reabilitare.
Condiţii
Condiţii cu privire la primul termen
Prima condiţie constă în aceea că pedeapsa închisorii mai mare de 1an la care
a fost condamnat infractorul să fie executată sau considerată executată ca
urmare a graţierii totale sau a restului de pedeapsă ori ca urmare a prescripţiei
executării pedepsei, după cum poate consta şi din pedeapsa detenţiunii pe
viaţă pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate sau comisă cu intenție
depășită.
În cazul recidivei postexecutorii se cere ca pedeapsa să fie în întregime
executată. Nu are importanţă modul de executare a pedepsei, executarea
putând avea loc într-un penitenciar, în stare de libertate sau în altă
modalitate.
În cazul graţierii sau în cazul sustragerii condamnatului de la executarea
pedepsei ori în cazul prescripţiei executării pedepsei, aplicarea în aceste
cazuri a unui tratament sancţionator mai uşor decât cel aplicabil în cazul
executării integrale a pedepsei nu trebuie să constituie – o primă încurajare
pentru săvârşirea unei noi infracţiuni.
Dacă primul termen al recidivei îl constituie o pedeapsă grațiată condiționat,
aceasta se consideră executată după împlinirea termenului stipulat expres în
actul de clemență. În cazul în care noua infracțiune a fost săvârșită în
interiorul termenului-condiție prevăzut de legea de grațiere, atunci ne aflăm

în fața unei recidive postcondamnatorii, iar dacă a fost comisă după aceea,
există recidivă postexecutorie (C.A. Ploiești, s.pen., dec. nr. 289/1994).
Prin Decizia nr. XVIII pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în
recurs în interesul legii, s-a stabilit că: ,,în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni
de către o persoană condamnată definitiv la mai multe pedepse, dintre care
unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit,
trebuie să se rețină că acea infracțiune a fost săvârșită atât în condițiile stării
de recidivă postcondamnatorie, cât și în cele ale stării de recidivă
postexecutorie, ceea ce atrăgea aplicarea concomitentă a dispozițiilor art. 37
lit. a) și b) din Codul penal din 1969. Rațiunile acestei decizii se mențin,
reținerea stării de recidivă se va face mai ușor sub imperiul noului Cod, prin
trimiterea la art. 41 NCP, care nu diferențiază cele două forme de recidivă,
însă lucrurile se complică la stabilirea tratamentului sancționator în acest caz.
(Voicu, 2014)
O a doua condiţie este referitoare la forma de vinovăţie care trebuie să fie
intenţia sau intenția depășită a infracțiunii comise pentru care a intervenit
condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an sau la
pedeapsa detențiunii pe viață.
O a treia condiţie se referă la hotărârea de condamnare care nu trebuie să fie
vreuna din cele prevăzute în art. 42 NCP.
Condiţiile celui de-al doilea termen
În ceea ce priveşte condiţiile specifice necesare pentru existenţa celui de-al
doilea termen al recidivei, acestea sunt aceleaşi ca şi la recidiva după
condamnare.
O primă condiţie se referă la forma de vinovăţie care trebuie să fie intenţia
sau intenția depășită (praeterintenţia).
O a doua condiţie privește pedeapsa pentru cea de-a doua infracţiune, care
trebuie să fie închisoarea de 1 an sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
O a treia condiţie constă ca săvârşirea celei de-a doua infracţiuni să aibă loc
după data terminării executării pedepsei, după data publicării actului
normativ de graţiere, după data la care s-a împlinit termenul de prescripţie a
executării pedepsei.
O a patra condiție care reiese din textul art. 41 alin. 1 NCP se referă la
săvârșirea din nou a unei infracțiuni, în stare de recidivă, până la reabilitare
sau împlinirea termenului de reabilitare.
O situaţie aparte o constituie cea în care după executarea unei pedepse
privative de libertate mai mare de 1 an, aplicată pentru o infracţiune
intenţionată, inculpatul a săvârşit mai înainte de împlinirea termenului de
reabilitare trei infracţiuni în concurs, dintre care două intenţionate (abuz în
serviciu şi părăsirea locului accidentului) şi una neintenţionată (uciderea din
culpă), condiţiile stării de recidivă postexecutorie sunt îndeplinite numai în
legătură cu cele dintâi, iar dispoziţiile art. 41 și 43 alin. 5 NCP sunt aplicabile
doar cu privire la acestea, inculpatul având calitatea de recidivist doar în
legătură cu aceste infracţiuni, nu şi cu cea de ucidere din culpă, deoarece un
infractor nu poate fi socotit în mod general recidivist, ci numai în legătură cu
infracţiunea sau infracţiunile pentru care s-au aplicat dispoziţiile legale
referitoare la starea de recidivă.
Recidiva internaţională
În doctrina penală se face deosebire între recidiva teritorială și recidiva
internaţională. Recidiva teritorială există atunci când existența ei este
condiţionată de cerinţa ca primul termen să fie o hotărâre de condamnare
pronunţată de o instanţă internaţională.
Noul Cod penal prevede în art. 41 alin. 3 că pentru stabilirea stării de
recidivă se ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în
străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă
hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
Prin aceasta dispoziţie, legiuitorul român consacră recidiva internaţională în
anumite limite şi condiţii.
Recidiva internațională prezintă următoarele trăsături caracteristice în noul
Cod penal:
a) Are un caracter obligatoriu, spre deosebire de art. 37 alin. ultim din Codul
penal din 1969, care prevedea că ,,se poate ține seama și de hotărârea de
condamnare pronunțată în străinătate”;
b) Fapta la care se referă condamnarea pronunțată de o instanță străină
trebuie să fie prevăzută și de legea română (dubla incriminare);
c) Hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate trebuie să fie
recunoscută de către o instanță română potrivit legii noastre. Recunoașterea
pe teritoriul României a unei hotărâri penale străine are loc potrivit
dispozițiilor cuprinse în art. 130-140 6 din Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările
ulterioare. (Ivan, 2010)
Această formă de recidivă este posibilă atât pentru forma recidivei
postcondamnatorii, cât și pentru recidiva postexecutorie. (Pașca, apud Voicu,
2014)
Sancţiunea recidivei
Aşa cum rezultă din ansamblul reglementarilor legale în vigoare, ceea ce
caracterizează recidiva ca formă a pluralităţii de infracţiuni este
periculozitatea socială abstractă a infractorului recidivist faţă de care
condamnarea definitivă sau chiar executarea unei pedepse s-au dovedit
ineficiente prin faptul ca perseverează pe calea infracţionalităţii.
Trebuie reţinut că recidivă nu constituie o circumstanţă agravantă, ci o cauză
generală de agravare justificată de aprecierea că cel condamnat definitiv
perseverând pe calea unui comportament antisocial a săvârşit din nou o
infracţiune.
Recidiva este o cauză de agravare personală şi nu reală, deoarece nu
constituie o împrejurare legată de faptă, de condiţiile de săvârşire a acesteia,
ci de persoana infractorului. Având acest caracter de circumstanţă personală,
potrivit art. 50 alin. 1 NCP, în cazul autorului și a participanților, efectele

recidivei nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi, ci va modifica numai
răspunderea penală a autorului sau a participantului în persoana căruia sunt
întrunite condiţiile necesare pentru existenţa recidivei. Dacă şi ceilalţi
participanţi sunt recidivişti, li se va agrava tratamentul juridic pentru propria
lor recidivă.
Pedeapsa la recidiva postcondamnatorie
Stabilirea pedepsei în cazul recidivei postcondamnatorii se face în
conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 43 alin. 1- 4 NCP.
Potrivit art. 43 alin. 1- 4 NCP:
,,(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată
ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa
stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la
restul rămas neexecutat din aceasta.
(2) Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca
executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel
puţin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc
potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa
rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul
rămas neexecutat din aceasta.
(3) Dacă prin însumarea pedepselor în condiţiile alin. (1) şi alin. (2) s-ar
depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii , iar
pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege
este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu
închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
(4) Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracţiunea
săvârşită în stare de recidivă este detenţiunea pe viaţă, se va executa
pedeapsa detenţiunii pe viaţă”.
Recidiva postcondamnatorie are un tratament sancţionator intermediar faţă de
cel aplicabil în caz de concurs de infracţiuni şi cel prevăzut de lege pentru
recidiva postexecutorie fiind justificat faptul că, în acest caz gradul de pericol
social al infractorului este mult mai grav decât al unuia care a săvârşit mai
multe infracţiuni fără să fi primit riposta din partea statului prin pedepsire şi
mai puţin grav decât cel al unui infractor care a executat prima pedeapsă, fară
a-şi îndrepta conduita.
De menționat este faptul că, pe când în cazul concursului de infracţiuni,
făptuitorul a continuat comportamentul său ilicit, în lipsa oricărei avertizări,
în caz de recidivă postcondamnatorie, el a fost avertizat pe calea unei hotărâri
de condamnare definitivă, asupra modului său de a se comporta. Or, tocmai
faptul că nu a ţinut seama de avertismentul primit, săvârşind o nouă
infracţiune după o condamnare definitivă, vădeşte un pericol social accentuat
care impune un tratament sancţionator agravat.
Regimul de sancţionare a recidivei postcondamnatorii se impune a fi
examinat sub următoarele aspecte:
 Pedeapsa principală
 Pedepsele complementare și pedepsele accesorii
 Măsurile de siguranţă
Având în vedre regimul juridic comun aplicabil celor două modalități ale
recidivei – postcondamnatorii și postexecutorii – în materia pedepselor
complementare, pedepselor accesorii și măsurilor de siguranță, problematica
va fi prezentată după analiza tratamentului penal al recidivei postexecutorii în
privința pedepsei principale.
Pedeapsa principală
În legătură cu stabilirea pedepsei principale, facem distincţie - pentru a
sublinia ipotezele juridice - între următoarele situaţii:
 în compunerea primului termen – intră o condamnare pentru o singură
infracţiune;
 în compunerea primului termen – intră o condamnare pentru un concurs de
infracţiuni;
 cel de-al doilea termen este format dintr-o singură infracţiune sau dintr-un
concurs de infracţiuni;
 Stabilirea pedepsei în cazul când în compunerea primului termen al
recidivei intră o singura infracţiune.
Regimul sancţionator comun
Pentru recidiva postcondamnatorie, conform art. 43 alin. 1 NCP, pedeapsa se
stbilește prin adăugarea pedepsei aplicate pentru infracțiunea săvârșită în
stare de recidivă postcondamnatorie la pedeapsa anterioară neexecutată sau la
restul de pedeapsă rămas neexecutat din aceasta. (Voicu, 2014)
Tratamentul recidivei postcondamnatorii este identic și în cazul în care noua
infracțiune este săvârșită înlăuntrul termenului de supraveghere al suspendării
executării pedepsei sub supraveghere, iar aceasta îndeplinește condițiile
recidivei. (Ivan, apud Voicu, 2014) La fel se va reține în cazul unei noi
infracțiuni înlăuntrul termenului de încercare al grațierii condiționate sau în
termenul de liberare condiționată.
Potrivit art. 43 alin. 4 NCP, când un termen al recidivei se referă la o
pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă, iar celălalt la o pedeapsă cu închisoarea sau
cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
În situaţia în care ambii termeni ai recidivei se referă la pedeapsa cu
închisoarea, sunt posibile două ipoteze:
a) aplicarea pedepsei în cazul neînceperii primei condamnări;
b) aplicarea pedepsei în cazul executării parţiale a primei condamnări;
Prima ipoteză există atunci când executarea pedepsei ce face obiectul

primului termen al recidivei nu a fost începută în momentul săvârşirii celei
de-a doua infracţiuni. În acest caz, pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune
săvârșită în stare de recidivă se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată.
Dacă, însă, până la judecarea definitivă a infracţiunii ulterioare condamnatul
a executat o parte din pedeapsa anterioară, se va deduce timpul executat din
pedeapsa rezultată în urma aplicării dispozițiilor privind tratamentul penal al
recidivei postcondamnatorii, așa cum este reglementat în art. 43 alin. 1 NCP
(cumulul aritmetic).

În ipoteza în care prima pedeapsă a fost executată în parte, cumulul aritmetic
are loc, potrivit art. 43 alin. 1 NCP, între pedeapsa stabilită pentru
infracțiunea săvârșită în stare de recidivă și restul rămas neexecutat din
aceasta.
 Stabilirea pedepsei în cazul când în compunerea primului termen al
recidivei intră mai multe infracţiuni concurente
În această situație, noul Cod penal nu distinge dacă pedeapsa anterioară
reprezintă pedeapsa aplicată pentru o infracțiune ori pentru un concurs de
infracțiuni (art. 43 alin. 1 NCP), așa încât cumulul aritmetic are loc între
pedeapsa rezultantă stabilită pentru concursul de infracțiuni sau restul rămas
neexecutat din aceasta, dacă executarea pedepsei a început, și pedeapsa
aplicată pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă.
 Stabilirea pedepsei în cazul când cel de-al doilea termen al recidivei este
format dintr-un concurs de infracţiuni
În cazul săvârșirii unui concurs de infracțiuni, mai înainte de executarea sau
considerarea ca executată a pedepsei anterioare, dintre care cel puțin una se
află în stare de recidivă postcondamnatorie, art. 43 alin. 2 NCP prevede că
pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul
de infracțiuni, iar pedeapsa rezultantă se adaugă la pedeapsa anterioară
neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Sub imperiul Codului
penal din 1969, această problemă era controversată susținându-se și opinia că
în acest caz se face aplicarea mai întâi a dispozițiilor referitoare la recidiva
postcondamnatorie și apoi a celor care guvernează concursul de infracțiuni.
(M. Basarab, C. Bulai, V. Rămureanu, V. Dongoroz, apud Voicu, 2014) De
altfel, aceasta a și fost soluția adoptată în practica judiciară.
În cazul săvârșirii infracțiunii de evadare, pedeapsa stabilită pentru această
infracțiune se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă, la data evadării
(art. 285 alin. 4 NCP), indiferent dacă această infracțiune a fost săvârșită în
stare de recidivă sau nu. Potrivit noului Cod penal, în cazul săvârșirii unei
infracțiuni după evadare, pedepsele stabilite pentru infracțiunea de evadare și
pentru infracțiunea săvârșită după evadare se contopesc conform dispozițiilor
referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultantă se adaugă la
restul rămas de executat din pedeapsa în a cărei executare se află
condamnatul în momentul evadării. Aceeași soluție și în cazul săvârșirii mai
multor infracțiuni după evadare. (Ivan, apud Voicu, 2014)
Potrivit art. 43 alin. 3 NCP, dacă prin însumarea pedepselor în condiţiile alin.
1 şi alin. 2 s-ar depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei
închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa
prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul
pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Pedeapsa la recidiva postexecutorie
Tratamentul sancţionator al recidivei postexecutorii este reglementat în alin.
5 al art. 43 NCP.
Recidiva după executare este cea mai gravă modalitate a recidivei deoarece
învederează o periculozitate sporită a infractorului recidivist, o persistență

infracţională mai puternică, dedusă din împrejurarea că cea de-a doua
infracţiune se săvârşeşte după executarea unei pedepse.
Pedepsele principale
Potrivit art. 43 alin. 5 NCP, dacă după ce pedeapsa anterioară a fost
executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în
stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua
infracţiune se majorează cu jumătate.
Săpre deosebire de Codul penal din 1969 (art. 39 alin. 4, care prevedea
aplicarea unei pedepse până la maximul special și numai dacă acesta era
neîndestulător se putea adăuga, în cazul închisorii, un spor de până la 10 ani)
și de regulile stabilite de noul Cod penal pentru recidiva postcondamnatorie,
tratamentul recidivei postexecutorii nu se mai stabilește în doi timpi, ci se
aplică într-un singur timp, între limitele de pedeapsă majorate cu jumătate.
(Voicu, 2014)
Atunci când vorbim de modul de sancţionare a recidivei postexecutorii ne
referim la următoarele situaţii:
a) O primă situaţie vizează ipoteza stabilirii pedepsei detenţiunii pe viaţă
pentru cea de-a doua infracţiune. În acest caz instanţa va aplica pedeapsa
detenţiunii pe viaţă. În această situaţie nu se va mai aplica niciun spor.
b) A doua situaţie vizează ipoteza stabilirii pentru cea de-a doua infracţiune a
pedepsei închisorii. În acest caz, instanţa va aplica o pedeapsă cuprinsă între
minimul şi maximul special, însă limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.
Stabilirea pedepsei între limitele speciale se face conform criteriilor de
individualizare reglementate în art.74 NCP.
c) A treia situaţie posibilă în legătură cu sancţionarea recidivei postexecutorii
priveşte ipoteza stabilirii pedepsei amenzii pentru noua infracţiune săvârşită
în stare de recidivă. Instanţa judecătorească are posibilitatea să aplice această
sancţiune atunci când în norma de incriminare se prevede pedeapsa închisorii
mai mare de 1 an alternativ cu amenda. Ţinând seama de gradul de pericol
social concret al infractorului, instanţa poate să aplice pedeapsa amenzii,
cuantumul amenzii stabilindu-se prin sistemul zilelor-amendă (art. 61 NCP).
Dacă un condamnat săvârșește o pluralitate de infracțiuni, unele în stare de
recidivă postcondamnatorie, iar altele în stare de recidivă postexecutorie,
instanța va aplica regulile recidivei postcondamatorii în raport cu infracțiunile
aflate în această situație (art. 43 alin. 1- 4 NCP) și separat regulile recidivei
postexecutorii, în raport cu infracțiunile aflate în această situație (art. 43 alin.
5 NCP).
Pedepsele complementare și pedepsele accesorii în cazul recidivei
(1) Dacă pentru una dintre infracţiunile săvârşite s-a stabilit şi o pedeapsă
complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală.

(2) Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită
sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică
alături de pedeapsa principală.
(3) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi
cu acelaşi conţinut:
a) în caz de concurs de infracţiuni sau de pluralitate intermediară se aplică
cea mai grea dintre acestea;
b) în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară
anterioară se adaugă la pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune.
Conform art. 45 alin. 2 NCP, în cazul pedepselor complementare de natură
diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se aplică principiul
totalizării pedepselor complementare11. (Voicu, 2014)
Potrivit art. 45 alin. 3 NCP, în cazul în care s-au stabilit mai multe pedepse
complementare de aceeași natură și cu același conținut:
b) dacă există concurs de infracțiuni sau pluralitate intermediară, se aplică
principiul absorbției pedepselor complementare; b) dacă există recidivă,
partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se cumulează
cu pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune.
În cazul în care nu a fost executată nicio parte din pedeapsa complementară
anterioară, se aplică principiul totalizării pedepselor (Gh. Ivan, apud Voicu,
2014)
În ceea ce privește pedepsele accesorii, dispozițiile art. 45 alin. 5 NCP fac
trimitere la regimul aplicabil pedepselor complementare (alin. 1-3 art. 45
NCP).
Măsurile de siguranță în cazul recidivei
Conform art. 45 alin. 6 NCP, măsurile de siguranță de natură diferită sau
chiar de aceeași natură, dar cu un conținut diferit se cumulează.(Voicu,
2014)
De asemenea, potrivit art. 45 alin. 7 NCP, Dacă s-au luat mai multe măsuri de
siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite, se
aplică măsura de siguranţă cu durata cea mai mare. Măsurile de siguranţă
luate conform art. 112 NCP se cumulează12.
11
A se vedea supra, Aplicarea pedepselor complementare și a pedepselor accesorii în caz de concurs de infracțiuni
12
Potrivit art. 112 alin. 1 NCP (Confiscarea specială):
Sunt supuse confiscării speciale:
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,
dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a
produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe
făptuitor;
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura
în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală. (...)
Descoperirea ulterioară a stării de recidivă

Potrivit art. 43 alin. 6 NCP, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare pentru noua infracţiune şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost
executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află
în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile alin. (1) - (5).
Dispoziţiile alin. (6) se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii (art.
43 alin. 7 NCP).
1. Recidiva postcondamnatorie. Există recidivă postcondamnatorie numai
dacă primul termen îndeplineşte condiţiile privitoare la natura, numărul
faptelor şi cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru recidiva postexecutorie
şi cel în cauză săvârşeşte o nouă infracţiune în perioada liberării condiţionate
(T.S., dec. de îndrumare nr. 6/1970, în R.R.D. nr. 8/1970, p. 156, apud G.
Antoniu, C. Bulai.(1988). Practică judiciară penală. Partea generală. Art. 1-
51, vol. I, Bucureşti:Ed. Academiei, p. 148).
2. Aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b) din Codul penal în concurs cu cele

ale art. 37 lit. a) din acelaşi Cod. (Recidiva postexecutorie și, respectiv,
recidiva postcondamnatorie în reglementarea Codului penal din 1969 – n.m.)
În cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de către o persoană condamnată definitiv
la mai multe pedepse, dintre care unele au fost executate, iar pentru altele
durata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie să se ţină seama că acea infracţiune a
fost săvârşită atât în condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie, cât şi în
cele ale stării de recidivă postexecutorie (...) (I.C.C.J., S.U., decizia nr. XVIII
din 19 martie 2007, publicată în M. Of. nr. 542 din 10 iulie 2008, disponibilă
pe www.scj.ro).
3. Recidivă postexecutorie. Graţiere condiţionată. Inculpatul care a săvârşit

din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
mai mare de un an, după împlinirea termenului prevăzut pentru graţierea
condiţionată a unei pedepse anterioare cu închisoarea mai mare de 6 luni, se
află în stare de recidivă postexecutorie (...). (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
2589/2008, disponibilă pe www.scj.ro).
4. Recidivă postexecutorie. Infracţiune continuă. Texte de lege aplicabile.

În cazul în care infracţiunea continuă este săvârşită în cursul termenului de
încercare al suspendării executării unei pedepse anterioare, dar se consumă
după expirarea termenului, sunt aplicabile prevederile (...) privitoare la recidiva
postexecutorie (C.S.J., s. pen., dec. nr. 3003/2003, în B.J. -Bază de date, apud
T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş.(2007).Codul penal şi legile speciale, doctrină,
jurisprudenţă, decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri C.E.D.O. Bucureşti:
Ed. Hamangiu, p. 63).
13
Cod penal. București: Universul Juridic, pp. 171 și urm.

5. Recidivă postcondamnatorie. Infracţiune continuată. Primul termen al

recidivei. Dacă infracţiunea continuată s-a epuizat după rămânerea definitivă a
unei hotărâri anterioare de condamnare, sunt îndeplinite condiţiile art. 37 lit. a)
C. pen. (recidiva postcondamnatorie în reglementarea Codului penal din 1969
– n.m.) (C.A. Iaşi, dec. pen. nr. 539/2005, în B.J.2005, p. 35, apud T. Toader,
A. Stoica,N. Cristuş.(2007).Codul penal şi legile speciale, doctrină,
jurisprudenţă, decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri C.E.D.O. Bucureşti:
1.4. Pluralitatea intermediară de infracţiuni

Noţiune. Caracterizarea pluralităţii intermediare de infracţiuni
Pluralitatea intermediară între concursul de infracţiuni şi recidiva
postcondamnatorie reprezintă a treia formă a pluralităţii de infracţiuni,
reglementată de art. 44 NCP. Potrivit art. 44 alin. 1-2 NCP:
,, (1) Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa
este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou
o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru
starea de recidivă.
(2) În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi
pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de
infracţiuni”.
Pluralitatea intermediară presupune săvârșirea din nou a unei infracțiuni (nu
doar o faptă prevăzută de legea penală), indiferent de natura, gravitatea ori
forma de vinovăție a acesteia, de către o persoană fizică majoră condamnată
definitiv, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării
acesteia sau în stare de evadare, în cazul în care nu sunt întrunite condițiile
prevăzute de lege pentru starea de recidivă postcondamnatorie (de pildă,
legea prevede pentru infracțiunea nou săvârșită pedeapsa închisorii mai mică
de 1 an sau amenda, persoana a fost anterior condamnată la pedeapsa
închisorii mai mică de 1 an ori pentru o infracțiune săvârșită din culpă sau
noua infracțiune este săvârșită din culpă). (Udroiu, 2015)
Această pluralitate de infracțiuni nu este decât o recidivă postcondamnatorie
de fapt și nu de drept. (Antoniu, apud Voicu, 2014) Trebuie ca infracțiunile
succesive să nu îndeplinească condițiile legale ale recidivei
postcondamnatorii, fie că această neîmplinire se referă la primul, fie la al
doilea termen al pluralității menționate. (Ivan, apud Voicu, 2014)
După cum rezultă din dispoziţia citată, în cazul pluralităţii intermediare nu
exista concurs de infracţiuni şi nici recidiva postcondamnatorie. Nu sunt
realizate condiţiile concursului de infracţiuni întrucât o noua infracţiune se
săvârşeşte după o condamnare definitivă; deşi se săvârşeşte după o
condamnare definitivă, nu există stare de recidivă, întrucât nu sunt realizate
condiţiile cerute de lege pentru termenii recidivei privitoare la forma de
vinovăţie a faptelor, precum şi la natura şi cuantumul pedepselor faptelor
săvârşite.

Următoarele situaţii care nu realizează condiţiile recidivei postcondamnatorii
se vor încadra în dispoziţiile art. 44 NCP:
- când după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii de 1 an sau mai
mică de 1 an pentru o fapta intenţionată sau comisă cu intenție depășită
(praeterintenție), cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune înainte de
executarea pedepsei ori în timpul executării (până la data la care pedeapsa
este executată sau considerată ca executată);
- când după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 1
an pentru o fapta din culpă se săvârşeşte o nouă infracţiune în condiţiile de
mai sus;
- când după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 1
an pentru o faptă intenţionată sau comisă cu intenție depășită (praeterintenție)
se comite din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenție depășită pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de 1 an sau o faptă de culpă;
- când prima condamnare priveşte o faptă sancţionată cu amenda, iar pentru
a doua infracţiune se aplică fie pedeapsa închisorii, fie cea a amenzii.
Situaţiile de mai sus nu epuizează gama amplă a cazurilor de pluralitate
intermediară; ele au fost prezentate pentru exemplificare.
Sancţionarea pluralităţii intermediare de infracţiuni
În privinţa sancţionării pluralităţii intermediare, legea prevede că se aplică
regulile concursului de infracţiuni. Se are în vedere întreaga reglementare a
modului de sancţionare a concursului, referitoare la pedepsele principale
(art. 39 NCP), la pedepsele complementare, pedepsele accesorii şi la
măsurile de siguranţă (art. 45 NCP).
S-a simţit nevoia înscrierii unei prevederi exprese care să stabilească
aplicarea pedepsei în cazul acestei forme de pluralitate, întrucât în lipsa ei s-
ar fi creat impresia că trebuie să se execute cumulativ ambele pedepse,
creându-se astfel o situaţie mai grea persoanei ce trebuie să răspundă pentru o
pluralitate intermediară decât celei aflată în stare de recidivă
postcondamnatorie.
În situaţia în care o persoana se află în cursul executării primei condamnări şi
evadează, după care săvârşeşte o nouă infracţiune, deşi se aplică regulile
concursului de infracţiuni, pedeapsa pentru infracţiunea de evadare se adaugă
la pedeapsa stabilită în prima condamnare. Fie că se realizează condiţiile
recidivei postcondamnatorii, fie că sunt cele ale pluralităţii intermediare,
pedeapsa pentru infracţiunea de evadare nu se contopeşte cu cea în curs de
executare, ci se cumulează cu aceasta. Potrivt art. 285 alin. 4 NCP,
pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul rămas
neexecutat din pedeapsă la data evadării.
Pluralitatea intermediară atrage unele restricţii în raport cu unele instituţii ale
dreptului penal, proprii și recidivei, cum este, de exemplu, exceptarea de la
aplicarea măsurii renunțării la aplicarea pedepsei (art. 80 și urm. NCP), care
impune condiţia negativă ca făptuitorul să nu mai fi fost condamnat anterior,
cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) NCP sau pentru care a
intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare (art. 80 alin. 2
lit. a) NCP). Aceeași condiție negativă – lipsa unei condamnări, dar la
pedeapsa închisorii - este prevăzută și în cazul amânării aplicării pedepsei
(art. 83 alin. 1 lit. b NCP).
1. Pedeapsa în cazul când nu există recidivă. (...) Când condiţiile prevăzute
de lege pentru starea de recidivă, (...), nu sunt întrunite, pedeapsa se aplică
potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni, ceea ce înseamnă că, dacă
pedeapsa anterioară, care se contopeşte cu noua pedeapsă, a fost executată în
totul sau în parte, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei rezultante
(...) (C.S.J., s. pen., dec. nr. 1087/2002, disponibilă pe www.scj.ro).
2. Condiţii de aplicare. Regula contopirii (...) operează atunci când nu sunt

incidente alte instituţii de drept penal, cum ar fi graţierea sau suspendarea (...)
sub supraveghere, adică atunci când legiuitorul nu a prevăzut alte condiţii şi
sunt aplicabile numai dispoziţiile referitoare la concursul de infracţiuni (...).
(C.A. Iaşi, dec. pen. nr. 669/2005, în B.J. 2005, p. 40).
Sarcina de lucru 3
Delimitează pluralitatea intermediară de recidivă, precum şi
tratamentul penal al acestora.

Pluralitatea de infractori
1.5. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori. Noţiune şi
caracterizare
Noţiune. Prin pluralitate de infractori este desemnată situaţia în care mai
multe persoane săvârşesc o singură infracţiune.
Pluralitatea de infractori presupune contribuţii efective ce ţin de latura
obiectivă a infracţiunii şi voinţa comună de a coopera la săvârşirea unei
infracţiuni.
Participația penală se analizează prin raportare la contribuția la săvârșirea
unei fapte tipice (prevăzute de legea penală), iar nu la o infracțiune, nefiind
necesar ca fapta să fie și imputabilă. (Udroiu, 2015)
14
Cod penal. București: Universul Juridic, p. 182.

Caracterizare. Pluralitatea de infractori se caracterizează prin cooperarea
mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni.
Nu orice faptă comisă de mai multe persoane presupune şi o pluralitate de
infractori.
În adevăr, pluralitatea de infractori presupune cooperarea mai multor
persoane, cu vinovăţie la săvârşirea unei infracţiuni. Dacă nicio persoană nu a
acţionat cu vinovăţie la comiterea faptei nu se poate reţine o pluralitate de
infractori, ci o pluralitate de făptuitori, iar fapta fiind săvârşită fără vinovăţie,
nu este infracţiune.
Dacă dintre persoanele care au săvârşit fapta numai una a acţionat cu
vinovăţie, fapta este infracţiune, iar pluralitatea de făptuitori devine şi o
pluralitate de infractori.
1.6. Formele pluralităţi de infractori
În doctrina penală pluralitatea de infractori este cunoscută sub trei forme:
pluralitatea naturală, pluralitatea constituită şi pluralitatea ocazională.
Pluralitatea naturală. Pluralitatea naturală sau pluralitatea necesară este
forma pluralităţii de infractori în care cooperarea mai multor persoane la
comiterea faptei este cerută de însăşi natura acesteia. Aşadar, există anumite
fapte prevăzute de legea penală care nu pot fi săvârşite de o singură persoană,
ci presupun cooperarea mai multor persoane.
Unele infracţiuni presupun cooperarea a două persoane şi de aceea se mai
numesc şi infracţiuni bilaterale ca de exemplu infracţiunile de: bigamie (art.
376 NCP), incest (art. 377 NCP). Alte infracţiuni, denumite infracțiuni
colective, presupun cooperarea a mai multor persoane ca de ex.: acţiuni
împotriva ordinii constituţionale (art. 397 NCP), încăierarea (art. 198 NCP).
Pluralitatea naturală de infractori are ca specific considerarea ca autor a
fiecărui participant şi drept urmare răspunderea penală a fiecăruia se
stabileşte în funcţie de rezultatul produs.
Nu este de esenţa pluralităţii naturale, atât în cazul infracţiunilor bilaterale cât
şi a celor ce presupun cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei ca
toţi făptuitorii să fie infractori, adică să răspundă penal, fiind suficient, aşa
cum am arătat mai sus ca unul dintre făptuitori să acţioneze cu vinovăţie,
(spre ex.: va exista infracţiunea de bigamie şi în cazul în care unul din
subiecţii infracţiunii săvârşeşte fapta fără vinovăţie, fiind în eroare (art. 30
NCP), cu privire la starea civilă a celuilalt, ori în cazul celorlalte infracţiuni
bilaterale când unul dintre subiecţi este constrâns (art. 24, art. 25 NCP) şi sub
imperiul acestei constrângeri săvârşeşte fapta).
Pluralitatea constituită. Este forma pluralităţii de infractori, ce presupune
gruparea mai multor persoane pentru săvârşirea de infracţiuni. Prin asocierea
mai multor persoane în vederea comiterii de infracţiuni se realizează
pluralitatea constituită, care datorită scopului ei antisocial este incriminată ca
infracţiune de sine stătătoare.
Pluralitatea constituită nu este reglementată în partea generală a Codului
penal, ci în partea specială, gruparea mai multor persoane devine infracţiune
şi prin aceasta sunt evidenţiate condiţiile pluralităţii constituite de infractori.
În adevăr, prin dispoziţiile care incriminează constituirea unui grup
infracţional organizat (art. 367 NCP), ca şi constituirea de structuri
informative ilegale (art. 409 NCP) sunt prevăzute condiţiile cu privire la
gruparea de persoane, la scopul urmărit - săvârşirea de infracţiuni - la
organizarea acesteia de durată pentru a reprezenta o infracţiune, pentru a
realiza pluralitatea constituită, [spre ex.: infracţiunea de constituire a unui
grup infracţional organizat constă în „iniţierea sau constituirea unui grup
infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel
de grup" (art. 367 al. 1 NCP; potrivit alin. 6 al art. 367 NCP ,,Prin grup
infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai
multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a
acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor
infracţiuni”); iar constituirea de structuri informative ilegale constă în
„iniţierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul României a unor structuri
informative în scopul culegerii de informaţii secrete de stat ori desfăşurarea
de către acestea a unei activităţi de culegere sau prelucrare de asemenea
informaţii, în afara cadrului legal" (art. 409 NCP)].
Pluralitatea constituită există indiferent dacă s-au săvârşit sau nu fapte
infracţionale dintre cele pe care şi le-au propus cei care s-au constituit.
Când s-au săvârşit infracţiuni pentru care se iniţiase sau constituise asociaţia
sau gruparea sunt aplicabile dispoziţiile privind concursul de infracţiuni,
dispoziţiile art. 367 alin. 3 NCP fiind exprese în aceste cazuri, precum și
dispozițiile de principiu ale art. 38 alin. 1 teza a II-a NCP.
Şi în cazul pluralităţii constituite fiecare persoană este considerată că a
săvârşit infracţiunea şi va răspunde penal pentru aceasta ca autor.
Pluralitatea ocazională sau participaţia penală este forma pluralităţii de
infractori în care, la comiterea faptei prevăzută de legea penală participă un
număr mai mare de persoane decât era necesar.
Cu alte cuvinte, la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală a participat un
număr mai mare de persoane decât era necesar potrivit naturii faptei. Aceasta
înseamnă că dacă o faptă putea fi comisă de o singură persoană datorită
naturii ei, la săvârşire au participat două sau mai multe persoane, iar dacă
potrivit naturii ei fapta putea fi comisă de două persoane la săvârşirea ei au
participat trei sau mai multe. Prin această caracteristică se subliniază

posibilitatea existenţei unei pluralităţi ocazionale la o pluralitate naturală şi la
o pluralitate constituită de infractori.
Existenţa unei pluralităţi ocazionale la o pluralitate constituită este
controversată în literatura juridică. Se susţine că pluralitatea ocazională ar fi
posibilă numai la săvârşirea infracţiunilor ce şi le-au propus cei care s-au
constituit. Nu este posibilă participaţia penală la constituire, când prin actele
de sprijinire, înlesnire a unei pluralităţi constituite, se intră într-o astfel de
pluralitate constituită. Într-o altă opinie, „participaţia penală este posibilă în
cazul depăşirii numărului de făptuitori necesari pentru existenţa pluralităţii
constituite".
Spre deosebire de pluralitatea naturală şi de pluralitatea constituită, în cazul
pluralităţii ocazionale de infractori, autorul și participanții sunt considerați că
au contribuit, prin acte specifice, de executare (autorul/coautorii), de
determinare cu intenție la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de
către o altă persoană (instigatorul), de ajutor sau înlesnire cu intenție la
săvârşirea infracţiunii (complicele) şi vor răspunde penal în funcţie de
activitatea realizată și contribuţia adusă la săvârşirea infracţiunii.
1.7 Autorul și participanții, Titlul II, Capitolul VI Noul Cod penal – Partea
generală (art. 46-52)
Aspecte generale privind participaţia penală
Noţiune. Participaţia penală sau pluralitatea ocazională de infractori
desemnează situaţia în care la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
au participat mai multe persoane decât era necesar potrivit naturii acelei
fapte.
Condiţiile participaţiei penale. Participaţia penală există atunci când sunt
îndeplinite condiţiile:
a) Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, faptă ce poate fi
consumată ori rămasă în faza de tentativă pedepsibilă.
b) La comiterea faptei să-şi fi adus contribuţia mai multe persoane decât
era necesar potrivit naturii faptei. Este îndeplinită această condiţie şi atunci
când numai unul dintre făptuitori acţionează cu intenţie şi îndeplineşte
condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii (infractor).
Contribuţia făptuitorilor la săvârşirea faptei poate fi prin acte de executare
directă şi nemijlocită - de autor ori prin înlesnire, sprijinire materială şi
morală - de complice sau de determinare la săvârşirea infracţiunii - de
instigator. În orice modalitate în care participanţii îşi aduc contribuţia la
săvârşirea faptei este îndeplinită condiţia privind cooperarea mai multor
persoane la comiterea faptei.
c) O altă condiţie a participaţiei penale priveşte legătura subiectivă între
participanţi, mai precis, toţi participanţii trebuie să fie animaţi de aceeaşi
voinţă comună de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală.
d) În sfârşit, existenţa participaţiei este condiţionată de calificarea faptei
comise prin contribuţia mai multor persoane ca infracţiune. Aceasta
presupune ca fapta să fie săvârşită de către cel puţin unul dintre participanţi
cu vinovăţia cerută de lege.
Felurile participaţiei penale. În literatura juridică de specialitate şi în
legislaţie se face deosebire între diferite genuri şi feluri de participaţie penală
folosindu-se diferite criterii:
A. După criteriul atitudinii psihice faţă de rezultatul faptei comise cu voinţa
comună de a coopera se disting: participaţia proprie şi participaţia improprie.
a) Participaţia proprie se mai numeşte şi participaţia propriu-zisă sau
perfectă şi se caracterizează prin aceea că autorul și participanţii la săvârşirea
infracţiunii acţionează cu aceeaşi formă a vinovăţiei - intenţie sau culpă. În
literatura juridică se susţine că există participaţie proprie şi atunci când toţi
participanţii acţionează din culpă la comiterea unei infracţiuni din culpă, dar
numai prin acte de executare directă şi nemijlocită, deci prin acte de
coautorat.
b) Participaţia improprie sau imperfectă se caracterizează prin aceea că
participanţii nu acţionează cu aceeaşi formă a vinovăţiei: unii cu intenţie şi
alţii din culpă sau unii cu intenţie şi alţii fără vinovăţie.
Cele două forme ale participaţiei, proprie şi improprie sunt consacrate și în
noul Cod penal român.
Cele două forme ale participaţiei: proprie şi improprie pot fi întâlnite, în
practică cel mai adesea, separate, dar nimic nu împiedică coexistenţa lor în
cazul săvârşirii unei singure infracţiuni, (spre exemplu: la comiterea unei
infracţiuni îşi aduc contribuţia mai mulţi participanţi care acţionează cu forme
diferite de vinovăţie).
B. După criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii
se face deosebirea între:
a) activitatea de executare directă şi nemijlocită a faptei - activitate specifică
autorului şi coautorilor;
b) activitatea de determinare la comiterea unei fapte - activitate proprie
instigatorului;
c) activitate de înlesnire, de ajutare la săvârşirea faptei - activitate de
complice.

Aceste forme de participaţie sunt importante şi au căpătat reglementare
amănunţită în legislaţia penală.
C. După importanţa contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei şi
producerea rezultatului se face deosebire între forme principale de
participaţie şi forme secundare de participaţie.
a) Participaţia este principală când prin contribuţia participantului se
realizează conţinutul infracţiunii. Este contribuţie specifică autorilor şi
coautorilor.
b) Participaţia este secundară când contribuţiile participanţilor nu se înscriu
în realizarea acţiunii sau inacţiunii ce reprezintă fapta incriminată. Este
contribuţia specifică instigatorilor şi complicilor. Această împărţire este
importantă fiindcă este unanim admis în doctrina penală şi în practica
judiciară că formele principale ale participaţiei absorb pe cele secundare.
Sunt considerate forme principale de participaţie: coautoratul faţă de
celelalte forme de participaţie (respectiv instigarea şi complicitatea) şi
instigarea faţă de complicitate.
Participarea unei persoane la săvârşirea unei infracţiuni nu poate fi calificată
şi instigare şi coautorat, ci numai coautorat, chiar dacă contribuţiile sale
puteau fi calificate atât instigare, cât şi coautorat. Tot astfel s-a decis în
practica judiciară că participarea la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni prin două
activităţi deosebite, una specifică instigării, iar cealaltă complicităţii, nu
constituie un concurs de infracţiuni, ci se pedepseşte numai potrivit textului
de lege care sancţionează forma de participaţie principală a instigării (sub
CM.), care absoarbe pe cea secundară a complicităţii.
Conceptul de autor
Autorul. Noţiune şi condiţii. Noţiune. Potrivit art. 46 alin. 1 NCP, autor este
persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.
Potrivit textului de lege arătat, autorul este persoana care efectuează o
activitate directă și imediată, care se integrează în acțiunea tipică
interzisă sau ordonată prin norma de incriminare.
Când o persoană săvârşeşte singură, direct şi nemijlocit o infracţiune pentru
care a luat singur hotărârea infracţională şi nu a fost sprijinit la executarea
infracţiunii de nicio persoană, este autorul acelei infracţiuni. Nu se poate
susţine că el a săvârşit fapta în autorat.
Calitatea de autor nu este condiționată de existența altor persoane care să
contribuie în calitate de coautor, instigator sau complice, deoarece, de regulă,
autorul săvârșește singur infracțiunea.
Săvârșirea oricărei fapte implică efectuarea unor acte de executare (în cazul
infracțiunilor comisive) sau neîndeplinirea unor acte impuse de lege (în cazul
infracțiunilor omisive). Persoana care efectuează actele de executare sau care
nu îndeplinește actele la care era obligată este autor al faptei realizate prin
comisiune sau prin omisiune.
Sub raportul laturii obiective, autorul realizează o activitate materială,
constând în săvârșirea în mod nemijlocit a faptei prevăzute de legea
penală, adică în efectuarea de acte de executare a înseși acțiunii sau
inacțiunii care constituie elementul material al infracțiunii.
Autorul realizează, pe de o parte, acte cu caracter de contribuție directă la
săvârșirea infracțiunii, fără interpunerea altei persoane, iar, pe de altă parte,
aceste acte au caracter de contribuție prin acte de executare.
Caracterul de act de executare al unei contribuții la săvârșirea infracțiunii nu
este totdeauna suficient pentru existența autorului. În cazul infracțiunilor
proprii sau cu subiect calificat, numai actele de executare a faptei de către
persoana care are calitatea cerută de lege (funcționar public, cetățean
român, militar etc.) sunt considerate acte de autor, nu contribuția identică a
unei persoane care nu are calitatea cerută de lege. O astfel de contribuție, prin
acte de executare săvârșite de o persoană fără calitatea cerută de lege este
considerată complicitate și nu reprezintă acte de coautor.
Fapta autorului prevăzută de legea penală se consideră săvârșită în mod
nemijlocit, indiferent dacă pentru realizarea actului incriminat, acesta se
folosește sau își frânează singur propria energie fizică (ucide, lovește,
distruge, nu denunță etc.) ori dinamizeză sau profită de energia fizică a unei
forțe străine (arme, substanțe explozive, toxice, animale periculoase etc.).
Chiar dacă săvârșește fapta cu ajutorul altor persoane (instigator,
complice), fapta va fi comisă de autor tot în mod nemijlocit, deoarece el este
acela care a determinat procesul cauzal.
Conceptul de coautor
Coautorul. Noţiune şi condiţii. Potrivit art. 46 alin. 2 NCP, coautorii sunt
persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea penală.
Aceste dispoziții nou introduse în legea penală nu erau prevăzute în Codul
penal din 1969.
Coautorul nu presupune existenţa şi a participanţilor - instigatori, complici -
dar nici nu îi exclude, fiind, deci, deopotrivă posibilă existența coautorului
fără participanţi, cât şi atunci când alături de coautori la săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni şi-au adus contribuţia şi participanţi - instigatori şi complici.
Condiţii:
a) Coautoratul presupune contribuţia a cel puţin două persoane la
comiterea faptei, contribuţii ce reprezintă elementul material al laturii
obiective a infracţiunii.

Activităţile coautorilor de executare nemijlocită a infracţiunii nu trebuie să
fie identice, ci să se completeze într-o activitate unică.
În cazul infracţiunii complexe, coautoratul se poate realiza prin acte de
executare diferite, corespunzător acţiunilor ce constituie elementul material al
laturii obiective al acestei infracţiuni. Vor fi deci, coautori ai infracţiunii
complexe de tâlhărie, două persoane care şi-au împărţit rolurile în comiterea
faptei: unul din inculpaţi a ameninţat cu cuţitul, iar celălalt a deposedat
victima de bunurile ce le avea asupra sa.
Se consideră acte de coautorat și acele acte prin care se contribuie, chiar
indirect, la efectuarea faptei incriminate, cum ar fi actele de paralizare a
energiei de opunere sau înlăturarea unui obstacol din calea săvârșirii faptei.
Astfel, s-a hotărât în practica judiciară că persoana care a imobilizat victima
infracţiunii de omor calificat (...) prin aplicarea mai multor lovituri de cuţit,
anihilându-i orice posibilitate de apărare şi ripostă, are calitatea de coautor la
săvârşirea infracţiunii de omor calificat (...), acţiunea de imobilizare a
victimei având caracter determinat, esenţial în acţiunea conjugată de ucidere a
victimei (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 300/2012, www.scj.ro).
Contribuţia coautorilor la săvârşirea infracţiunii poate fi concomitentă sau
succesivă. Sub acest aspect se poate susţine că nu influenţează existenţa
coautoratului momentul când îşi aduc contribuţiile coautorii la săvârşirea
faptei.
b) Sub raport subiectiv, coautoratul presupune săvârşirea actelor de
executare de către toţi participanţii cu aceeaşi formă de vinovăţie: fie
intenţia, fie culpa. În literatura juridică se susţine şi opinia că în cazul
infracţiunilor din culpă nu poate exista coautorat, făptuitorii care acţionează
din culpă sunt autori ai unor infracţiuni distincte.
Infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat. După elementul material al
infracţiunii, nu pot fi comise în coautorat infracţiunile ce presupun
inacţiunea, când obligaţia de a îndeplini o acţiune, o activitate de a ieşi din
pasivitate, este personală (spre ex.: nedenunţarea unor infracţiuni contra
securităţii naţionale - art. 410 NCP, nedenunţarea – art. 266 NCP, omisiunea
sesizării – art. 267 NCP).
Nu pot fi comise în coautorat infracţiunile ce presupun un subiect calificat
(gestionar, funcţionar etc.), decât dacă făptuitorii au calitatea cerută de lege.
În astfel de situaţii, când contribuţia tuturor participanţilor este realizată prin
acte de executare directă, fapta va fi încadrată după calitatea subiectului
calificat, iar participanţii, neavând calitatea cerută de lege, vor fi considerați
complici.
Coautoratul nu este posibil nici în cazul infracţiunilor ce se comit in persona
propria, (spre ex.: mărturia mincinoasă - art. 273 NCP, dezertarea – art. 414
NCP, violul – art. 218 NCP ş.a.). Caracteristică pentru astfel de infracţiuni
este împrejurarea că acţiunea tipică, în materialitatea ei, nu poate fi comisă
decât de o singură persoană în acelaşi timp.
Infracţiunile care nu permit coautorul permit însă formele de participaţie -
instigarea şi complicitatea, care, de altfel, nu cunosc restrângeri.
Instigarea
Noţiune şi condiţii. Instigarea este forma participaţiei penale ce constă în
fapta de determinare cu intenţie, prin orice mijloace de către o persoană
numită instigator a altei persoane numită instigat, să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală.
Potrivit art. 47 NCP, ,,instigator este persoana care, cu intenţie, determină o
altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală”.
Instigatorului îi aparţine hotărârea de a săvârşi o infracţiune, hotărâre pe
care o transmite altei persoane numită instigat, care va săvârşi
infracţiunea.
Datorită aspectului că hotărârea de a săvârşi infracţiunea aparţine
instigatorului, acesta mai este denumit şi autor moral al infracţiunii spre al
deosebi de instigat care este autorul material al infracţiunii.
Condiţiile instigării. Pentru existenţa instigării ca formă a participaţiei penale
se cer îndeplinite condiţiile:
a) Efectuarea unei activităţi de determinare din partea unei persoane,
instigator, faţă de o altă persoană numită instigat. Determinarea
presupune o operaţie de transplantare, de inoculare în conştiinţa instigatului a
hotărârii de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală.
Determinarea presupune şi însuşirea hotărârii de a săvârşi fapta prevăzută de
legea penală de către instigat.
Dacă în urma activităţii de instigare nu s-a reuşit să se determine instigatul
să-şi însuşească hotărârea de a săvârşi infracţiunea, nu va exista o instigare
perfectă, ci o instigare fără efect sau neizbutită, nu se va realiza de altfel nici
condiţia participaţiei penale.
Mijloacele prin care se obţine determinarea instigatorului pot fi dintre cele
mai diverse, de la rugăminţi, îndemnuri, promisiuni, oferire de cadouri, până
la constrângerea acestuia.
Instigarea fiind posibilă la toate faptele prevăzute de legea penală, înseamnă
că şi activitatea de determinare nu cunoaşte restrângeri cu privire la nicio
infracţiune.
Activitatea de determinare trebuie să se situeze în timp anterior luării
hotărârii de a săvârşi fapta de către autor.

Când activitatea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are loc faţă
de o persoană care luase deja hotărârea să săvârşească acea infracţiune
se realizează o complicitate morală, o întărire a hotărârii infracţionale luate
anterior.
b) Activitatea de determinare să privească săvârşirea unei fapte
prevăzute legea penală. Nu este îndeplinită această condiţie când
determinarea priveşte pe un instigat, care nu are calitatea cerută de lege
pentru comiterea faptei la care este determinat (spre exemplu: nu va fi o
determinare la comiterea infracţiunii de dezertare, dacă instigatul nu are
calitatea cerută de lege - de militar - art. 414 NCP)
Determinarea trebuie să privească săvârşirea unei fapte concrete prevăzută de
legea penală şi să se facă în aşa fel încât instigatul să înţeleagă intenţia
instigatorului.
c) Instigatorul să acţioneze cu intenţie. Activitatea de determinare se
desfăşoară deci sub raport subiectiv, numai cu intenţie, atât directă cât şi
indirectă.
Comiterea faptei şi de către instigat cu intenţie, realizează condiţiile unei
instigări proprii sau perfecte, iar când instigatul săvârşeşte fapta din culpă
sau fără vinovăţie sunt realizate condiţiile unei instigări improprii sau
imperfecte.
d) Instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat ori să fi realizat cel
puţin o tentativă pedepsibilă. Dacă instigatul nu a trecut la săvârşirea faptei,
atunci nu este îndeplinită condiţia ce o analizăm şi nu se realizează forma de
participaţie a instigării, iar activitatea instigatorului poate îmbrăca forma unei
infracţiuni distincte.
Felurile instigării. Instigarea poate îmbrăca diferite forme în funcţie de
vinovăţia cu care instigatul săvârşeşte fapta, în funcţie de modul şi mijloacele
folosite de instigator, în funcţie de persoanele instigate sau care instigă, în
funcţie de rezultatul obţinut în activitatea de determinare ş.a.
Instigare proprie şi instigare improprie. După forma de vinovăţie cu care
instigatul (autorul) săvârşeşte fapta se disting:
a) Instigare proprie sau perfectă ce se caracterizează prin realizarea unei
concordanţe sub raport subiectiv între instigator şi instigat, în care cu alte
cuvinte şi instigatul săvârşeşte fapta cu intenţie;
b) instigare improprie sau imperfectă este caracterizată prin lipsa
coeziunii psihice între instigator şi instigat. Instigatul săvârşeşte fapta din
culpa sau chiar fără vinovăţie (art. 52 NCP).

Instigare simplă şi instigare calificată. După mijloacele folosite de
instigator pentru determinarea instigatului să săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală se disting:
a) instigarea simplă, când mijloacele de determinare sunt simple,
obişnuite, ca de ex.: rugăminţi, îndemnuri etc.;
b) instigarea calificată, când pentru determinarea instigatului se folosesc
mijloace deosebite ca: oferirea de daruri, exercitarea de presiuni
(constrângere) etc.
Unitate şi pluralitate de instigatori. După numărul persoanelor ce
desfăşoară activitatea de instigare se disting:
a) instigarea cu un singur instigator;
b) coinstigarea care presupune cooperarea mai multor persoane la
determinarea unei sau unor persoane să săvârşească o faptă prevăzută
de legea penală. Coinstigarea poate fi făcută concomitent sau succesiv.
Când coinstigarea este făcuta succesiv, trebuieşte dovedit că toţi instigatorii
au avut în intenţie determinarea instigatului să săvârşească aceeaşi faptă
prevăzută de legea penală.
Considerăm ca nu vor fi îndeplinite condiţiile unei coinstigări când activitatea
de determinare are loc succesiv, iar instigatul a luat hotărârea de a săvârşi
infracţiunea după ce a fost determinat de primul instigator fiindcă activitatea
celorlalţi nu mai are rol în determinare, ci doar în întărirea hotărârii
infracţionale - activitate specifică complicelui.
Dacă mai mulţi instigatori, fără a se cunoaşte, desfăşoară separat activităţi de
determinare asupra aceleiaşi persoane se realizează un concurs de instigări.
Instigare individuală şi instigare colectivă. După numărul persoanelor faţă
de care se desfăşoară activitatea de instigare se disting:
a) instigarea individuală când activitatea de determinare se desfăşoară asupra
unei persoane sau asupra mai multor persoane determinate.
b) instigarea colectivă ce se caracterizează prin instigarea unui număr
nedeterminat de persoane să săvârşească o infracţiune sau infracţiuni.
Datorită caracterului său periculos, dedus din modul de realizare, instigarea
colectivă este incriminată distinct ca infracţiune de sine stătătoare sub
denumirea de instigarea publică - art. 368 NCP.
Deci instigarea colectivă nu mai reprezintă o formă de participaţie ce ar fi
condiţionată de săvârşirea de către instigat a infracţiunii fapt consumat ori cel
puţin a unei tentative pedepsibile.

Instigare imediată şi instigare mediată. După modul de acţiune a
instigatorului pentru determinarea instigatului la săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală se disting:
a) instigarea imediată, în cazul căreia instigatorul se adresează
nemijlocit instigatorului pentru determinarea acestuia la săvârşirea
infracţiunii;
b) instigarea mediată când determinarea are loc prin intermediul altei
persoane. Dacă mediatorul transmite hotărârea infracţională şi se
limitează doar la acest rol, el devine complice la săvârşirea infracţiunii, iar
când la determinarea instigatului, mediatorul are şi o contribuţie personală,
el devine coinstigator.
Instigare evidentă şi instigare ascunsă. După modul deschis ori ascuns în
care acţionează instigatorul pentru determinarea instigatului să săvârşească o
faptă prevăzută de legea penală, instigarea poate fi:
a) instigare evidentă sau deschisă ori explicită în care instigatorul
expune deschis scopul său, de a-l convinge la săvârşirea faptei pe instigat;
b) instigare insidioasă sau ascunsă când instigatorul nu dă în vileag rolul
său, când obţine determinarea instigatului, fără ca acesta să realizeze
caracterul infracţional al faptei sale, la care a fost determinat.
Instigare izbutită şi instigare neizbutită. După rezultatul obţinut în
determinarea instigatului la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală se
disting:
a) instigarea cu efect pozitiv, reuşită, când instigatorul a reuşit să determine
pe instigat să accepte hotărârea de a săvârşi infracţiunea;
b) instigarea cu efect negativ, în care instigatorul nu a reuşit să determine pe
instigat să ia hotărârea de a săvârşi infracţiunea. În această situaţie nu sunt
îndeplinite condiţiile instigării, iar persoana care a încercat determinarea nu
este un participant.
În cazul instigării cu efect pozitiv se pot distinge diferite stadii ale realizării
activităţii instigatului.
Când instigatul a săvârşit fapta la care a fost instigat, sunt îndeplinite
condiţiile unei instigări perfecte, reuşite.
Când instigatul a început săvârşirea faptei, dar s-a desistat ori a împiedicat
producerea rezultatului - sunt realizate condiţiile instigării, dar consecinţele
juridice ale activităţii instigatorului şi instigatului sunt diferite. Instigatul va
beneficia de cauza de impunitate a desistării şi împiedicării producerii
rezultatului (art. 34 NCP); în acest caz, insigarea nu mai este act de
participație, dar poate constitui o faptă de sine stătăoare incriminată în legea

penală (Noul Cod penal nu a mai incriminat instigarea neurmată de executare,
care era prevăzută în dispozițiile din art. 29 alin.1 C. pen. din 1969).
Complicitatea
Noţiune şi condiţii. Complicitatea este forma participaţiei penale ce constă în
fapta unei persoane care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la
comiterea unei fapte prevăzută de legea penală ori promite, înainte sau în
timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va
favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este
îndeplinită.
Spre deosebire de coautorat şi instigare, complicitatea reprezintă o contribuţie
indirectă, mediată la săvârşirea infracţiunii, de aceea este considerată formă
de participaţie secundară în raport cu celelalte.
Condiţiile complicităţii:
a) Fiind formă de participaţie secundară, complicitatea presupune drept
condiţie de bază a existenţei sale comiterea de către autor a unei fapte
prevăzute de legea penală. Este îndeplinită condiţia şi atunci când
autorul a săvârşit doar o tentativă pedepsibilă.
b) O altă condiţie priveşte săvârşirea de către complice a unor activităţi
menite să înlesnească, să ajute, pe autor la săvârşirea infracţiunii.
Activitatea complicelui, potrivit legii penale, poate consta atât în ajutor sau
înlesnire la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, cât şi în promisiunea
de tăinuire a bunurilor provenite din infracţiune ori defavorizare a
infractorului.
Contribuţia complicelui la săvârşirea infracţiunii de către autor reprezintă
acte mediate, prin ele nu se realizează elementul material al infracţiunii.
Sub acest aspect se cuvine subliniată ideea că actele de complicitate nu sunt
indispensabile comiterii faptei de către autor.
În literatura juridică de specialitate se face deosebire între contribuţiile
complicelui care constau în activităţi de înlesnire sau de ajutor la
săvârşirea infracţiunii ori de promisiune de tăinuire sau favorizare a
infractorului, ca momente distincte în raport de săvârşirea infracţiunii.
„Înlesnirea" priveşte activităţile complicelui desfăşurate anterior comiterii
infracţiunii care se situează în faza de pregătire a săvârşirii infracţiunii.
Înlesnirea poate consta atât în activităţi materiale de procurare a mijloacelor,
a instrumentelor, adaptarea acestora pentru săvârşirea infracţiunii ca de ex.:
procurarea armei, a cuţitului, a cheilor ce vor fi folosite etc., cât şi în activităţi
ce reprezintă o contribuţie morală ca: procurarea de informaţii cu privire la
locul şi timpul unde urmează să fie săvârşită infracţiunea, întărirea hotărârii
infracţionale prin sfaturi etc.
„Ajutorul" dat de complice priveşte activităţile desfăşurate de acesta în
timpul executării faptei de către autor, ajutor ce poate consta în oferirea armei
cu care se săvârşeşte infracţiunea, deschiderea unei uşi prin care autorul poate
fugi de la locul faptei, îndemnul de a continua săvârşirea faptei, asigurarea
pazei pentru a da alarma în caz de descoperire a faptei etc.
„Promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului"
are loc înainte de comiterea infracţiunii sau cel mai târziu până în momentul
comiterii infracţiunii şi reprezintă o încurajare a autorului în comiterea faptei,
indiferent dacă promisiunea se realizează sau nu.
Neîndeplinirea de către complice a promisiunii de tăinuire a bunurilor sau de
favorizare a infractorului, nu înlătură caracterul de complicitate al promisiunii
făcute şi care a reprezentat pentru autor o încurajare, o întărire a hotărârii de a
comite infracţiunea.
În literatura de specialitate s-a susţinut corect că reprezintă o promisiune de
tăinuire sau favorizare şi deci - complicitate - promisiunea de nedenunţare
făcută de persoana care potrivit legii, ar avea obligaţia să denunţe săvârşirea
faptei, deoarece şi prin aceasta se încurajează, într-un fel autorul să comită
infracţiunea pentru care luase hotărârea.
c) În sfârşit, o ultimă condiţie de existenţă a complicităţii priveşte săvârşirea
actelor de ajutor sau de înlesnire cu intenție directă, indirectă sau chiar
intenţie depăşită. Participarea sub forma complicităţii este posibilă în cazul
infracţiunilor praeterintenţionate dacă se dovedeşte că în raport de rezultatul
mai grav, complicele a avut o poziţie subiectivă similară, aceleia a autorului.
Vinovăţia sub forma intenţiei este necesară pentru existenţa complicităţii
numai pentru complice nu şi pentru autorul infracţiunii care poate săvârşi
fapta atât cu intenţie, în acest caz complicitatea este proprie sau perfectă art.
48 NCP, cât și din culpă sau fără vinovăţie, când participaţia este improprie
sau imperfectă (art. 52 NCP).
Felurile complicităţii. Complicitatea poate fi de mai multe feluri care se
diferenţiază în raport cu natura ajutorului dat la săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală, după modul şi momentul în care se acordă sprijinul, după
aspectul dinamic al contribuţiei complicelui, după forma de vinovăţie cu care
autorul sprijinit de complice, săvârşeşte fapta. După aceste criterii
complicitatea cunoaşte ca modalităţi:
a) complicitate materială şi morală;
b) complicitate prin ajutorare sau înlesnire ori prin promisiune de tăinuire a
bunurilor sau de favorizare a infractorului;
c) complicitate la pregătirea şi la executarea faptei;
d) complicitate nemijlocită şi imediată;
e) complicitate prin acţiune şi prin inacţiune;

f) complicitate proprie şi improprie.
1. Complicitate materială şi complicitate morală. După natura ajutorului
dat la săvârşirea infracţiunii complicitatea poate fi: materială şi morală.
a) Complicitatea materială constă în realizarea de acte de sprijin material
ca: procurarea de instrumente, de mijloace, adaptarea instrumentelor sau
mijloacelor pentru săvârşirea infracţiunii, înlăturarea de obstacole etc.
b) Complicitatea morală constă în acte de sprijin moral, în vederea
realizării laturii subiective a infracţiunii ca: promisiunea de tăinuire a
bunurilor şi de favorizare a infractorului, procurarea de date, informaţii cu
privire la locul, timpul unde urmează să fie săvârşită infracţiunea, întărirea şi
menţinerea hotărârii infracţionale etc.
2. Complicitate prin înlesnire sau ajutor la săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală şi complicitate prin promisiunea de tăinuire a bunurilor
sau de favorizare a infractorului. Aceste modalităţi sunt prevăzute în
dispoziţiile art. 48 NCP şi reprezintă totodată contribuţii ale complicelui la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ce se diferenţiază între ele după
natura contribuţiei, momentul în care se realizează contribuţia (a se vedea
supra - condiţiile complicităţii, lit. b).
3. Complicitate prin acte de pregătire şi complicitate prin acte de
executare. După momentul care se acordă ajutorul la comiterea infracţiunii,
complicitatea poate fi:
a) Complicitate la pregătirea infracţiunii şi priveşte activităţile
complicelui pentru pregătirea infracţiunii, acte care pot fi la rândul lor de
natură morală sau materială. Complicitatea la pregătirea infracţiunii mai este
cunoscută şi sub denumirea de complicitate anterioară.
b) Complicitate la executarea infracţiunii priveşte actele executate de
complice prin care se dă sprijin autorului, în momentul săvârşirii infracţiunii,
ca de ex.: încurajarea infractorului, deschiderea unei uşi, oferirea unei arme
etc.
Când contribuţia complicelui priveşte ajutorul dat la executarea infracţiunii,
complicitatea se mai numeşte şi concomitentă.
Participaţia improprie
Noţiune şi caracterizare. Participaţia improprie sau imperfectă este acea
formă a participaţiei penale la care persoanele care săvârşesc o faptă
prevăzută de legea penală nu acţionează toate cu aceeaşi formă de vinovăţie .
În cazul participaţiei improprii contribuţiile participanţilor la comiterea
infracţiunii sunt realizate sub diferite forme de vinovăţie, unii acţionează din
intenţie, alţii din culpă, iar alţii chiar fără vinovăţie.

Participaţia improprie este posibilă la toate formele de participaţie, adică
poate exista sub forma coautoratului, a instigării şi a complicităţii.
Spre deosebire de Codul penal din 1969, care reglementa în dispozițiile din
art. 31 participația penală improprie, prin raportarea la persoana instigatorului
și la complice, ca participanți, noul Cod penal completează în art. 52 alin. 1
această reglementare prin referire și la coautor. Această completare se
justifică, pentru că în cazul coautoratului, de asemenea există mai multe
persoane, care însă săvârșesc nemijlocit fapta, fiecare putând acționa cu o
formă diferită de vinovăție.
Prin dispozițiile art. 52 NCP, legiuitorul a urmărit să realizeze două obiective:
pe de o parte, să separe pe participanți care, deși au săvârșit o faptă prevăzută
de legea penală, nu sunt infractori, deoarece contribuie la acea faptă fără
vinovăție, de acei participanți care săvârșesc fapta cu vinovăție și sunt
infractori, iar pe de altă parte, de a separa participația propriu-zisă, când
făptuitorii actionează cu o formă de vinovăție omogenă, de participația
improprie, la care nu există vinovăție omogenă.
Așadar, spre deosebire de participaţia proprie în care participanţii acţionau cu
intenţie - iar în cazul coautoratului şi din culpă - în cazul participaţiei
improprii din intenţie acţionează obligatoriu coautorul, instigatorul sau
complicele, iar autorul poate acţiona din culpă sau fără vinovăţie.
Reglementarea în legislaţia penală română a participaţiei improprii este o
reflectare a concepţiei realiste, ştiinţifice, din doctrină, potrivit cu care
unitatea în raport cu care se apreciază contribuţiile mai multor persoane este
fapta prevăzută de legea penală, la săvârşirea căreia participanţii pot acţiona
cu intenţie, alţii din culpă şi alţii fără vinovăţie.
Prin reglementarea participaţiei improprii s-au dat soluţii diferitelor situaţii
ivite în practică, înlăturându-se totodată ficţiunile la care s-a recurs în
doctrina penală a „autorului mediat" pentru a face posibilă sancţionarea
instigatorului care a determinat cu intenţie pe instigat să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală, iar acesta a săvârşit fapta fără vinovăţie.
Teza „autorului mediat", a autorului de la distanţă, a autorului de mâna lungă
(longa manus) cum mai este cunoscută în doctrina penală, presupune în
esenţă considerarea ca autor mediat al infracţiunii pe instigatorul care
determină cu intenţie pe o altă persoană să săvârşească o infracţiune şi care
săvârşeşte acea faptă, dar fără vinovăţie fiind: iresponsabil, minor sub 14 ani,
în stare de intoxicație ori în eroare de fapt. Cum fapta nu era infracţiune în
raport cu autorul ei şi instigatorul nu putea fi participant decât la o
infracţiune, s-a propus soluţia că instigatorul să fie considerat autorul mediat,
care s-a folosit de autorul adevărat ca de un instrument. Această teorie a
„autorului mediat" are şi inconveniente în cazul instigării la o infracţiune ce
presupune un subiect calificat (rudă, soţ) şi care ar săvârşi fapta fără
vinovăţie, (spre ex.: instigarea unui iresponsabil să comită un incest şi dacă
incestul s-a săvârşit ar urma să fie considerat autor mediat instigatorul care nu
se află în raporturi de rudenie cu persoanele respective).
Art. 52 NCP reglementează participația improprie sub două modalități, prima
– modalitatea intenție și culpă, a doua – modalitatea intenție și lipsă de
vinovăție.
Modalitatea intenţie şi culpă
În această modalitate, participaţia improprie, constă potrivit dispoziţiilor art.
52 alin. 1-2 NCP, în ,,săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a
unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă (...), contribuie cu acte
de executare o altă persoană (...)” (alin. 1), iar potrivit alin. 2,
în ,,determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la
săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea
penală (...)”.
După cum lesne se poate observa, activităţile de executare aparțin
coautorului, cele de determinare sunt specifice instigării, iar cele de înlesnire
sau ajutare sunt specifice complicităţii şi se desfăşoară cu intenţie, iar autorul
săvârşeşte fapta din culpă.
În cadrul acestei modalități a participației improprii, contribuția la săvârșirea
faptei de coautor trebuie să fie intenționată și poate fi realizată în orice mod,
ca și la participația propriu-zisă, cu deosebirea că în cazul acesteia din urmă,
de regulă, ea se efectuează în baza unei înțelegeri, adică pe față, pe când la
participația improprie actele de determinare, înlesnire sau ajutare cu
intențiesunt în așa fel efectuate încât persoana față de care sunt îndeplinite
aceste acte să nu bănuiască ce se urmărește în realitate și să nu își dea seama
că este împinsă sau atrasă la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Participaţia improprie în această modalitate îmbracă formele: instigare
improprie şi complicitate improprie.
În cazul coautoratului, în modalitatea intenție-culpă, cel mai adesea coautorul
care săvârșește fapta cu intenție exploatează lipsa de experiență, de prevedere
sau credulitatea de care poate da dovadă o persoană – un alt coautor.
Dacă fapta săvârşită de autor nu este incriminată când este săvârşită din
culpă, participaţia improprie nu este înlăturată (ea există în modalitatea
intenție - lipsă de vinovăție, a se vedea supra - Modalitatea intenție - lipsă de
vinovăție), ci doar autorul nu se pedepseşte, coautorul care a acționat cu
intenție, instigatorul şi complicele se pedepsesc cu pedeapsa prevăzută pentru
infracţiunea intenţionată la care şi-au adus contribuţia, [spre ex.:
determinarea, înlesnirea ori ajutarea unei persoane să comită o violare de
domiciliu şi dacă autorul comite această faptă din culpă, fapta acestuia

(autorului) nu este infracţiune fiindcă violarea de domiciliu se comite numai
cu intenţie].
Participația improprie, modalitatea intenție-culpă, este posibilă nu numai în
cazul acelor fapte care sunt incriminate atunci când sunt comise cu intenție,
cât și atunci când sunt comise din culpă sau cu praeterintenție.
Faptele de acest fel au, în general, aceeași denumire, indiferent de forma de
vinovăție cu care sunt săvârșite (de exemplu, vătămarea corporală - art. 194
NCP, vătămarea corporală din culpă – art. 196 NCP, distrugere – art. 253
NCP, distrugere din culpă – art. 255 NCP, înlesnirea evadării – art. 286 alin.
1-3 NCP, înlesnirea evadării din culpă – art. 286 alin. 4 NCP); sunt însă și
cazuri în care denumirea infracțiunii diferă, după cum este comisă cu intenție,
din culpă sau praeterintenție (de exemplu, omor – art. 188 NCP, omor
calificat – art. 189 NCP, ucidere din culpă – art. 192 NCP, lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte – art. 195 NCP, abuz în serviciu – art. 297
NCP, neglijență în serviciu – art. 298 NCP).
Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie
În această modalitate participaţia improprie constă, potrivit dispoziţiilor art.
52 alin. 1, alin. 3 NCP, în ,,săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o
persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la care, (...) fără vinovăţie,
contribuie cu acte de executare o altă persoană” (alin. 1), precum și ,,în
determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea
faptă fără vinovăţie” (alin. 3).
Așadar, coautorul, instigatorul și complicele contribuie cu intenție la
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, faptă comisă nemijlocit de o
altă persoană, fără vinovăție.
Împrejurarea că autorul a acționat fără vinovăție este o cauză personală a
acestuia; ea nu schimbă caracterul faptei săvârșite care rămâne faptă
prevăzută de legea penală și nici nu înlătură vinovăția celorlalți participanți
care au contribuit la comiterea acelei fapte cu intenție.
În accepțiunea dispozițiilor art. 52 alin. 3 NCP, prin ,,lipsa de vinovăție a
autorului” se înțelege lipsa acelei forme de vinovăție cerută în norma de
incriminare a faptei săvârșite de autor. Prin urmare, dacă infracțiunea
săvârșită se poate comite numai cu intenție, iar autorul a acționat din culpă,
în sensul textului trebuie să se considere că el a săvârșit fapta fără vinovăție.
Întotdeauna fapta va fi considerată săvârșită fără vinovăție, dacă autorul a
acționat în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate.
Astfel, fapta este săvârșită fără vinovăție dacă autorul este o persoană
iresponsabilă – art. 28 NCP, o persoană care nu putea să-și dea seama de
acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza
intoxicării involuntare cu alcool sau alte substanțe psihoactive - art. 29 NCP,
un minor care nu îndeplinește condiția de a răspunde penal – art. 27 NCP,
persoana a săvârșit fapta datorită unei erori – art. 30 NCP, o persoană care a
acționat sub presiunea unei constrângeri fizice – art. 24 NCP, sau o persoană
care a fost supusă unei constrângeri morale – art. 25 NCP.
Săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte prevăzute
de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de
executare o altă persoană ori determinarea, înlesnirea, ajutarea în orice mod,
cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către
persoane care săvârşesc fapta unele cu intenţie, altele din culpă, iar altele fără
vinovăţie, realizează atât forma participaţiei proprii, când autorii au
acţionat cu intenţie, cât şi forma participaţiei improprii, când autorul ori
autorii au acţionat din culpă ori fără vinovăţie.
Deci participaţia improprie poate fiinţa alături de o participaţie proprie.
Tratamentul penal al participaţiei
Preliminarii. Stabilirea sistemului de sancţionare a participanţilor la
săvârşirea unei infracţiuni a format obiect de controversă în literatura
juridică, generată de preponderenţa, care ar trebui acordată aspectului
subiectiv sau obiectiv, al contribuţiei participantului la săvârşirea acesteia.
Într-o opinie considerând preponderent criteriul subiectiv, fiind vorba de
coeziunea subiectivă dintre participanţii care au urmărit realizarea aceleiaşi
fapte, aceluiaşi ţel, s-a susţinut necesitatea parificării pedepselor
participanţilor, adică toţi participanţii indiferent de felul contribuţiei (autori,
instigatori, complici), sa fie sancţionaţi cu aceeaşi pedeapsă prevăzută de
lege. Parificarea pedepselor participanţilor nu înseamnă aplicarea aceleiaşi
pedepse pentru toţi, ci doar între aceleaşi limite - maxim special şi minim
special prevăzute de lege.
S-a reproşat sistemului parificării că nu ţine seama de realitate, fiindcă
realizarea sub raport subiectiv a infracţiunii nu este de aceeaşi intensitate în
cadrul diferitelor contribuţii ale participanţilor. Mai mult, sistemul parificării
nu oferă soluţii în cazul participaţiei improprii, când elementul subiectiv este
diferit la participanţi.
În altă opinie, dându-se preponderenţă elementului obiectiv material al
participaţiei, deosebirii cantitative şi calitative ale contribuţiilor
participanţilor, s-a susţinut sistemul diversificării sancţiunilor pentru
participanţi. Diversificarea pedepselor pentru participanţi urmează a se face
pornind de la pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.
S-a reproşat, printre altele, sistemului diversificării, că porneşte de la o bază
formală în ierarhizarea contribuţiilor la săvârşirea infracţiunilor care în
abstract poate fi justificată, dar în cazuri concrete se dovedeşte nerealistă.
Dintre sistemele preconizate în literatura juridică şi cunoscute în legislaţiile
penale, în codul român a fost consacrat sistemul parificării pedepselor (în
cazul participației proprii – art. 49 NCP), cu corectivul diferenţierii
sancţiunilor în funcţie de contribuţiile aduse la săvârşirea infracţiunii, iar cel
al diversificării pedepselor în cazul participației improprii, modalitatea
intenție - lipsă de vinovăție - art. 52 NCP.
Aplicarea pedepselor în cazul participaţiei proprii. Pentru sancţionarea
participanţilor la săvârşirea unei fapte, cu aceeaşi formă a vinovăţiei, în codul
penal român - art. 52 NCP, a fost consacrat sistemul parificării pedepselor,
adică toţi participanţii vor fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea comisă de autor.
Ţinând seama că la săvârşirea unei infracţiuni, contribuţiile participanţilor
sub raport obiectiv sunt totuşi distincte, prin lege s-a prevăzut obligativitatea
ca, la stabilirea pedepsei, să se aibă în vedere contribuţia participanţilor la
săvârşirea infracţiunii şi criteriile generale de individualizare prevăzute în
dispoziţiile art. 74 NCP. Astfel, potrivit art. 52 NCP, ,,coautorul, instigatorul
şi complicele la o infracţiune săvârşită cu intenţie se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama
de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art.
74”.
Aplicarea pedepsei în cazul coautoratului. Parificarea pedepselor pentru
participanţi nu presupune nici chiar în cazul coautoratului aplicarea aceleiaşi
pedepse pentru toţi autorii, fiind deopotrivă obligatorii criteriile generale de
individualizare prevăzute în art. 74 NCP, cât şi cele prevăzute în art. 50 NCP.
Aplicarea pedepsei în cazul instigării. Instigatorul, potrivit sistemului
parificării, se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor (art. 49
NCP). Între limitele de pedeapsă (minim şi maxim) prevăzute de lege pentru
autor se stabileşte pedeapsa pentru instigator ţinând seama de criteriile
generale de individualizare prevăzute în art. 74 NCP.
Aplicarea pedepsei în cazul complicităţii. Şi în cazul complicităţii proprii
sistemul de sancţionare este prevăzut de art. 49 NCP (al parificării
pedepselor). Pedeapsa pentru complice urmează a se stabili între limitele de
pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă, ţinându-se seama
de contribuţia acestuia la săvârşirea infracţiunii şi de criteriile generale de
individualizare a pedepsei.
Deşi în general contribuţia complicelui la săvârşirea infracţiunii este mai
mică decât a autorului sau a instigatorului, acesta nu ar justifica prevederea
unui tratament penal mai blând pentru acesta (complice), fiindcă în realitate
se pot ivi situaţii în care activitatea complicelui poate apare ca deosebit de
periculoasă, când aplicarea unei pedepse aspre, mai mari decât pentru autor

este necesară, (spre exemplu, complicele prezent la săvârşirea unui omor, fără
înţelegere anterioară strecoară în mâna unui minor cuţitul cu care acesta ucide
victima). Activitatea acestuia, a complicelui este periculoasă, dacă
presupunem că infractorul şi victima erau neînarmaţi şi se loveau reciproc cu
pumnii şi palmele.
Circumstanţele personale şi circumstanţele reale. Noţiuni
Circumstanţele sunt împrejurările în care are loc comiterea faptei prevăzute
de lege, împrejurări ce constau în stări, situaţii, întâmplări, calităţi, însuşiri şi
orice alte date ale realităţii sau date susceptibile să particularizeze fapta sau
pe făptuitor.
După cum circumstanţele privesc fapta sau pe făptuitor, se clasifică în
circumstanţe reale şi circumstanţe personale.
Împărţirea circumstanţelor în reale şi personale este importantă în stabilirea
pedepsei pentru participanţi la săvârşirea unei infracţiuni.
În adevăr, prin dispoziţiile art. 50 NCP, s-a prevăzut că circumstanţele
privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi, iar
circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în
măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Cum în legislaţie nu
sunt prevăzute care anume împrejurări sunt circumstanţe reale şi care sunt
personale, această sarcină a revenit ştiinţei juridice penale.
Circumstanţele personale. Circumstanţele personale, s-a subliniat în
doctrina penală, privesc făptuitorul şi pot fi în legătură cu atitudinea psihică a
acestuia faţă de fapta prevăzută de legea penală la care a contribuit, situaţie în
care circumstanţele personale sunt subiective. Dacă circumstanţele personale
privesc particularităţile personalităţii participantului (calitatea de funcţionar,
militar, starea civilă, antecedentele penale ş.a.), aceste circumstanţe sunt de
individualizare.
Circumstanţele reale. Circumstanţele reale sunt legate de împrejurări
anterioare, concomitente sau posterioare săvârşirii faptei şi privesc conţinutul
atenuat sau agravat al faptei legat de mijloacele folosite, de împrejurările de
loc, de timp în care fapta s-a săvârşit, de rezultatul produs.
Necunoaşterea circumstanţei reale de către un participant are drept efect
neproducerea agravării răspunderii penale ca urmare a acestei circumstanţe.
Comiterea de către autor a unei infracţiuni mai grave decât cea la care a fost
instigat sau la care a fost sprijinit, va atrage răspunderea penală a
instigatorului şi complicelui la infracţiunea realizată, numai în măsura în care
rezultatul mai grav a fost cunoscut sau prevăzut de aceştia.

Dacă însă autorul comite o faptă mai puţin gravă decât cea la care a fost
instigat, ori sprijinit, de această împrejurare reală vor profita toţi, (spre
exemplu, autorul a fost instigat la tâlhărie, dar a realizat numai un furt).
Când autorul comite o altă faptă decât cea la care a fost instigat ori sprijinit
de un complice, această împrejurare nu se răsfrânge asupra participanţilor,
deoarece nu s-a realizat de fapt o participaţie.
Împiedicarea săvârşirii infracțiunii. Prin dispoziţiile art. 51 NCP, s-a
instituit o cauză de nepedepsire, de impunitate a participantului la săvârşirea
unei infracţiuni dacă, înainte de descoperirea faptei, denunţă săvârşirea
infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă
împiedică el însuşi consumarea infracţiunii. Prin această dispoziţie se
încurajează participanţii, oferindu-li-se impunitate dacă, înainte de
descoperirea faptei, împiedică consumarea infracţiunii ori denunţă săvârşirea
infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată.
Noul Cod penal instituie cauza generală de nepedepsire a participantului în
textul art. 51, reglementând, în plus față de Codul penal din 1969, două
deosebiri. Prima deosebire vizează înlocuirea din denumirea marginală, dar și
din conținut, a termenului ,,fapta” cu cel de ,,infracțiune”. Aceasta se justifică
deoarece prin dispozițiile din art. 51 NCP se reglementează o cauză generală
de nepedepsire a unui participant care contribuie nu la săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală, ci la comiterea unei infracțiuni, întrucât numai în
acest caz s-ar pune problema ca acesta să nu fie pedepsit. Dacă fapta nu
constituie infracțiune, nu mai putem vorbi de pedeapsă și, respectiv, de
nepedepsire. A doua modificare se referă la precizarea obligației pe care o are
de îndeplinit participantul pentru a nu fi pedepsit. În Noul Cod penal,
obligația constă în împiedicarea consumării infracțiunii înainte de
descoperirea acesteia, fie prin denunțarea săvârșirii infracțiunii, fie prin
împiedicarea cu forțe proprii a consumării infracțiunii.
Pentru ca împiedicarea săvârşirii infracțiunii de către participant să constituie
cauză de impunitate, se cer îndeplinite condiţiile: a) să fi început executarea
infracțiunii de către autor și la a cărei săvârșire și-a adus contribuția
participantul; b) acțiunea de împiedicare efectuată de participant să aibă ca
rezultat efectiva împidicare a consumării infracţiunii; c) intervenţia
participantului care a dus la neconsumarea infracţiunii trebuie să aibă loc mai
înainte de descoperirea faptei.
Cauza de impunitate prevăzută în art. 51 NCP pentru participant are în vedere
nepedepsirea acestuia pentru tentativa realizată până în momentul intervenţiei
lui care a împiedicat consumarea infracţiunii.
Dacă cel care împiedică consumarea infracţiunii este însuşi autorul el va fi
apărat de pedeapsă, şi împreună cu el complicele și instigatorul.

În cazul în care la săvârşirea faptei participă mai mulţi coautori şi numai unul
ori unii împiedică consumarea, de această cauză de nepedepsire vor beneficia
numai ei, ceilalţi participanţi - coautori, complici, instigatori, vor răspunde
penal pentru tentativa la infracţiunea respectivă.
Dacă instigatorul împiedică consumarea faptei, el beneficiază de impunitate
cu privire la contribuţia dată ca participant, iar ceilalţi participanţi vor
răspunde penal pentru tentativa realizată.
În fine, când împiedicarea consumării infracţiunii este realizată de complice,
el va beneficia de impunitate, dar autorul, coautorii, instigatorul, vor răspunde
penal pentru tentativa realizată.
Când tentativa realizată nu se pedepseşte, de aceasta vor profita toți – autorul
(coautorii), instigatorul, complicele.
Pedeapsa în cazul participaţiei improprii. În cazul participaţiei improprii
modalitatea intenţie şi culpă pentru sancţionarea participanţilor s-a consacrat
prin dispoziţiile art. 52 alin. 1, 2 NCP, sistemul diversificării pedepselor.
Întrucât coautorul, instigatorul şi complicele contribuie cu intenţie la
săvârşirea faptei urmează să fie sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru fapta comisă cu intenţie, iar autorul, deoarece a comis fapta din culpă,
va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă din culpă.
Dacă fapta săvârşită din culpă nu este incriminata autorul nu va fi pedepsit.
În modalitatea intenţie şi lipsa de vinovăţie a participaţiei improprii
coautorul, instigatorul şi complicele care au contribuit cu intenţie la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală vor fi sancţionaţi cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea intenţionată (art. 52 alin. 1, 3 NCP).
Deci, va fi acelaşi tratament ca în cazul participaţiei improprii modalitatea
intenţie şi culpă.
Deoarece autorul a acţionat fără vinovăţie, el nu va fi tras la răspundere
penală - lipsind temeiul acesteia, săvârşirea unei infracţiuni (art. 15 alin. 2
NCP).
Şi în cazul participaţiei improprii sunt incidente dispoziţiile prevăzute în art.
50 NCP privitoare la circumstanţele reale şi personale, precum şi cele din art.
51 NCP privitoare la împiedicarea săvârşirii infracțiunii (art. 52 alin. 4 NCP).
Examen de practică judiciară 15
1. Omor calificat. Coautorat. Persoana care a imobilizat victima infracţiunii
de omor calificat săvârşită în public prin aplicarea mai multor lovituri de
cuţit, anihilându-i orice posibilitate de apărare şi ripostă, are calitatea de
15
Cod penal. București: Universul Juridic, pp. 127-136.

coautor la săvârşirea infracţiunii de omor calificat (...), acţiunea de
imobilizare a victimei având caracter determinat, esenţial în acţiunea
conjugată de ucidere a victimei (I.C.C.J., s. pen., dec. 300/2012, disponibilă
pe www.scj.ro).
2. Coautorat. Tâlhărie. a) Săvârşirea, în baza unei înţelegeri prealabile, a actelor
de violenţă de către unul dintre participanţii la infracţiune şi a actelor de însuşire
de ceilalţi participanţi atribuie tuturor calitatea de autori ai infracţiunii de tâlhărie
(C.S.J., s. pen., dec. nr. 2953/2001, în B.J. – Bază de date, apud T. Toader, A.
Stoica, N. Cristuş.(2007). Codul penal şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă,
decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri C.E.D.O., Bucureşti: Ed. Hamangiu, p.
39).
c) În cazul în care două persoane, după o prealabilă înţelegere, atacă o persoană,
una săvârşind actele de violenţă, iar cealaltă, concomitent, sustrăgând bunuri
aflate asupra părţii vătămate, faptele constituie infracţiunea de tâlhărie pentru
amândoi, indiferent dacă actele caracterizând latura obiectivă a infracţiunii au
fost săvârşite numai în parte de către fiecare dintre făptuitori (C.S.J., s. pen., dec.
nr. 719/1994, în B.J. – B.J. – Bază de date, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş.
(2007). Codul penal şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii
Constituţionale, hotărâri C.E.D.O., Bucureşti: Ed. Hamangiu, p. 39).
3. Participaţie penală sub forma coautoratului. Constituie acte de coautorat
la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie fapta persoanei care, în baza unei înţelegeri
prealabile, a transportat alte două persoane cu autoturismul proprietatea sa până
în apropierea locuinţei victimei şi, apoi, a întrerupt iluminatul electric, dându-le
posibilitatea celorlalţi doi inculpaţi să deposedeze pe victimă, prin violenţă, de o
importantă sumă de bani şi să-şi asigure scăparea (C.S.J., s. pen., dec. nr.
441/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 158, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş.
(2007). Codul penal şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii
4. Coautorat. Condiţii. În caz de coautorat, intenţia fiecărui autor se
caracterizează prin conştiinţa că acţiunea constitutivă a infracţiunii se realizează
prin activitatea sa, unită cu aceea a celorlalţi coautori. Nu este necesar ca fiecare
coautor să aibă intenţia de autor unic – adică de a îndeplini singur întregul act de
executare –, ci este suficientă existenţa intenţiei de coautor, adică ştiinţa şi voinţa
ca activitatea sa să se completeze cu a altuia, constituind astfel cauza din care
rezultă efectul dorit de el (T.S., s. pen., dec. nr. 241/1983, apud V. Papadopol, Şt.
Daneş.(1989) Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-
1985. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, pp. 39-40).
5. Coautorat. Condiţii. Există coautorat numai atunci când participanţii
acţionează împreună prin desfăşurarea unor activităţi materiale concordante, când
ei contribuie nemijlocit la săvârşirea faptei, iar acţiunile lor se află într-o unitate
indivizibilă.
Simpla prezenţă fizică a unei persoane, alături de inculpat, la locul şi în momentul
săvârşirii, de către acesta din urmă, a unui omor, nu constituie coautorat (T.S., s.
pen., dec. nr. 2819/1982, V. Papadopol, Şt. Daneş.(1989) Repertoriu de practică
judiciară în materie penală pe anii 1981-1985. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, p. 40).
6. Participaţie penală sub forma instigării. Determinarea unei persoane să

deposedeze partea vătămată de o sumă de bani, dându-i acelei persoane şi un
spray lacrimogen pentru a înfrânge eventuala opunere a părţii vătămate, urmată de
agresarea victimei şi aplicarea de lovituri ce au determinat vătămarea corporală,
constituie instigare la infracţiunea de tâlhărie, şi nu instigare la infracţiunea de furt
prin întrebuinţarea de violenţe (C.S.J., s. pen., dec. nr. 1699/1997, în R.D.P. nr.
3/1998, p. 141, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş.(2007). Codul penal şi
legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri
C.E.D.O., Bucureşti: Ed. Hamangiu, p. 37).
7. Instigare la tâlhărie. Hotărârea de a săvârşi infracţiunea. Dacă inculpatul
major a relatat altor doi inculpaţi minori că partea vătămată se află în stare de
ebrietate şi are bani, cerându-le să se ducă să o bată şi să îi ia banii, acesta are
calitatea de instigator, deoarece el a fost cel dintâi care a luat hotărârea de a
săvârşi această infracţiune, contribuind astfel indirect la tâlhărirea părţii vătămate
(C.A. Suceava, dec. pen. nr. 7/2005, în B.J. 2004-2005, p. 184, apud T. Toader,
A. Stoica, N. Cristuş.(2007). Codul penal şi legile speciale, doctrină,
jurisprudenţă, decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri C.E.D.O., Bucureşti:
8. Participaţie penală sub forma complicităţii. Participaţia penală sub forma
complicităţii nu implică, în mod necesar, o înţelegere între autor şi complice,
anterioară comiterii faptei; o asemenea înţelegere poate interveni şi spontan, pe
parcursul săvârşirii acesteia. În acest din urmă caz, coeziunea psihică dintre
participanţi se deduce din însăşi comportarea lor şi din împrejurările comiterii
faptei (C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 334/A/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p.
141, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş.(2007). Codul penal şi legile speciale,
doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri C.E.D.O.,
Bucureşti: Ed. Hamangiu, p. 38)
9. Lovire sau alte violenţe. Omor calificat. Complicitate. Fapta de a aplica
victimei lovituri cu un băţ, care ar fi necesitat pentru vindecare circa 10 zile de
îngrijiri medicale, săvârşită în public, cu intenţia de a-i aplica o corecţie, urmată
de îndepărtarea inculpatului de lângă victimă şi, ulterior, de aplicarea de către
inculpat a mai multor lovituri de cuţit în zone vitale, care au cauzat decesul
victimei, constituie infracţiunea de lovire sau alte violenţe (...), iar nu
complicitate la infracţiunea de omor calificat (...) (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
983/2011, disponibilă pe www.scj.ro).
10. Tâlhărie. Complicitate. Tăinuire. Încadrare juridică. Fapta de a lua parte
la adoptarea hotărârii de a săvârşi o tâlhărie, la stabilirea modului de a acţiona,
la pândirea victimei şi la urmărirea ei, urmată de participarea la împărţirea
bunurilor sustrase acesteia de către autor prin violenţă,caracterizează
complicitatea la infracţiunea de tâlhărie, iar nu infracţiunea de tăinuire, care
constă, între altele, din primirea unui bun, cunoscând că provine din săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, fără vreo contribuţie cu caracter de
înlesnire a săvârşirii acesteia de către autor (C.S.J., s. pen., dec. nr. 769/2002,
disponibilă pe www.scj.ro).
11. Complicitate. Favorizarea infractorului. Înţelegerea între o persoană şi
autorul furtului de a transporta bunurile furate cu autoturismul, survenită într-un
moment când bunurile fuseseră scoase din depozit şi erau duse spre a fi aruncate
peste gardul curţii, constituie pentru cel dintâi infracţiunea de favorizare a
infractorului, iar nu complicitate, deoarece ajutorul nu a fost dat autorului
înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, ci a survenit după consumarea
acesteia, fără existenţa unei înţelegeri anterioare (C.S.J., s. pen., dec. nr. 1072/
2002, în B.J. – Bază de date, apud T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş.(2007).
Codul penal şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii
Sarcina de lucru 3
Compară cele trei forme ale pluralităţii de infractori, precum şi
tratamentul penal al acestora.

Rezumat
Potrivit art. 38 NCP:
„(1) Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni
au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte,
înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real
de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru
săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.
(2) Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune
săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a
urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.”
Recidiva este o formă a pluralității de infracțiuni constând în săvârșirea de
către o persoană fizică majoră, din nou, cu intenție sau praeterintenție, a unei
infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai
mare, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa
închisorii mai mare de 1 an și până la reabilitare sau împlinirea termenului
de reabilitare (art. 41 alin. 1 NCP) (Udroiu, 2015)
,, (1) Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa
este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou
o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru
starea de recidivă.
(2) În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune
şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul
de infracţiuni”.
În doctrina penală pluralitatea de infractori este cunoscută sub trei forme:
pluralitatea naturală, pluralitatea constituită şi pluralitatea ocazională.
Pluralitatea naturală sau pluralitatea necesară este forma pluralităţii de
infractori în care cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este
cerută de însăşi natura acesteia. Aşadar, există anumite fapte prevăzute de
legea penală care nu pot fi săvârşite de o singură persoană, ci presupun
cooperarea mai multora. Pluralitatea constituită este forma pluralităţii de
infractori, ce presupune gruparea mai multor persoane pentru săvârşirea de
infracţiuni. Prin asocierea mai multor persoane în vederea comiterii de
infracţiuni se realizează pluralitatea constituită, care datorită scopului ei
antisocial este incriminată ca infracţiune de sine stătătoare. Această grupare
este constituită pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod
coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni. Participaţia
penală sau pluralitatea ocazională de infractori desemnează situaţia în care la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală au participat mai multe
persoane decât era necesar potrivit naturii acelei fapte.

Teste de autoevaluare
1. Formele pluralităţii de infracţiuni sunt:
a) concursul de infracţiuni;
b) recidiva;
c) pluralitatea intermediară.
2. Există concurs de infracţiuni:

a) chiar atunci când unele infracţiuni sunt comise în timpul minorităţii;
b) când, în afară de o infracţiune, pentru celelalte a intervenit o cauză de
nerăspundere penală;
c) când, în afară de o infracţiune, pentru celelalte a intervenit o cauză de
impunitate.
3. Stabilirea pedepsei pentru concursul de infracţiuni se face:

a) într-o primă etapă, prin stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune,
ţinându-se cont de celelalte infracţiuni;
b) aplicându-se, în a doua etapă, pedeapsa cea mai grea, la care se poate
adauga un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
c) în cazul în care s-au stabilit două pedepse cu amendă, prin aplicarea celei
mai grele, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse
stabilite.

4. Primul termen al recidivei postcondamnatorii este o pedeapsă:
a) mai mică de 1 an închisoare;
b) de 1 an închisoare;
c) mai mare de 1 an închisoare.
5. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de condamnările:

a) pentru care a intervenit reabilitarea de drept;
b) cu privire la infracţiunile săvârşite din culpă;
c) cu privire la infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii.
6. Activitatea infracţională de înlesnire, cu intenție, a săvârşirii unei

infracţiuni, constituie activitate specifică:
a) autorului;
b) instigatorului;
c) complicelui.
7. Sunt considerate forme principale de participaţie:

a) coautoratul faţă de instigare;
b) instigarea faţă de complicitate;
c) complicitatea faţă de instigare;
d) coautoratul faţă de complicitate.
8. Participarea la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni prin două tipuri de

activităţi distincte, una specifică instigării, iar cealaltă specifică complicităţii:
a) constituie concurs de infracţiuni;
b) se pedepseşte potrivit textului de lege care sancţionează
instigarea;
c) se pedepseşte în raport cu ultima formă de activitate săvârşită de către
participant, încadrându-se, după caz, în textul de lege care sancţionează
instigarea sau în cel care sancţionează complicitatea.
9. În cazul autoratului, autorul poate săvârşi fapta:

a) cu intenţie;
b) din culpă;
c) fără vinovăţie.
10. În cazul instigării, hotărârea de a săvârşi infracţiunea:

a) aparţine autorului;
b) aparţine instigatorului;
c) aparţine în mod obligatoriu autorului.
11. Activitatea de instigare se poate realiza:

a) cu intenţie directă;
b) cu intenţie indirectă;
c) din culpă.
Bibliografie minimală
Antoniu G., Bulai C., Duvac C., Griga I, Ivan Gh., Mitrache C-tin, Molnar I.,
Pascu I., Pașca V., Predescu O.(2010). Explicaţii preliminare ale noului Cod
penal. Vol. I. Articolele 1-52. București: Universul Juridic.
M. Udroiu.(2014). Fișe de drept penal. Partea generală. București: Universul
Juridic.
M. Udroiu.(2015). Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal. Ediția 2.
București: C. H. Beck.
Al. Boroi, I. Rusu, F. Puşcă, A. Chirilă, A. Dumitrache Ionescu, M. Pocora, G.
L. Goga, M. I. Bălan-Rusu. (2013). Practică judiciară în materie penală.
Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului
Cod penal. București: Universul Juridic.
C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, C. Ghigheci.(2014). Noul Cod penal. Ghid
de aplicare pentru practicieni. București: Hamangiu.

Drept Penal General II Unitatea I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Penal General II Unitatea I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI.

1.1. Consideraţii generale asupra pluralităţii de infracţiuni şi a formelor sale........................9

1.2. Concursul de infracţiuni.................................................................................................11

1.4. Pluralitatea intermediară de infracţiuni..........................................................................49

1.5. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori. Noţiune şi caracterizare................51

1.6. Formele pluralităţi de infractori.....................................................................................52

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

Drept penal general II 8

1.1. Consideraţii generale asupra pluralităţii de infracţiuni şi a formelor

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

1.2. Concursul de infracţiuni

Drept penal general II 11

,, Hotărârile primei instanţe rămân definitive:

Drept penal general II 15

Drept penal general II 16

Drept penal general II 20

Drept penal general II 21

Drept penal general II 22

Drept penal general II 23

Drept penal general II 24

Drept penal general II 26

Drept penal general II 27

Aplicarea pedepselor complementare și a pedepselor accesorii în caz de concurs de

Drept penal general II 28

Aplicarea măsurilor de siguranţă

Drept penal general II 29

Drept penal general II 30

3. Tâlhărie. Săvârşirea faptei de o persoană având asupra sa o substanţă

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

Drept penal general II 34

Drept penal general II 39

Drept penal general II 40

Drept penal general II 42

Prima ipoteză există atunci când executarea pedepsei ce face obiectul

Drept penal general II 44

Drept penal general II 45

Drept penal general II 46

Descoperirea ulterioară a stării de recidivă

2. Aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b) din Codul penal în concurs cu cele

3. Recidivă postexecutorie. Graţiere condiţionată. Inculpatul care a săvârşit

4. Recidivă postexecutorie. Infracţiune continuă. Texte de lege aplicabile.

Drept penal general II 48

5. Recidivă postcondamnatorie. Infracţiune continuată. Primul termen al

1.4. Pluralitatea intermediară de infracţiuni

Drept penal general II 49

2. Condiţii de aplicare. Regula contopirii (...) operează atunci când nu sunt

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

Drept penal general II 51

Drept penal general II 53

Drept penal general II 55

Drept penal general II 57

Drept penal general II 59

Drept penal general II 60

Drept penal general II 61

Drept penal general II 62

Drept penal general II 64

Drept penal general II 65

Drept penal general II 67

Drept penal general II 70

Drept penal general II 71

Drept penal general II 72

Drept penal general II 73

6. Participaţie penală sub forma instigării. Determinarea unei persoane să