Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Finantele Intreprinderii
Finantele Intreprinderii
SINTEZĂ
Situaţia netă
Pornind de la abordarea juridică a bilanţului, există diferite opinii 1.2.3potrivit cărora
conceptul de u este mai relevant în ceea ce priveşte reflectarea averii nete a
acţionarilor.
Într-o primă accepţiune, u a întreprinderii (S.N) reprezintă activul net
neangajat în datorii şi se determină cu ajutorul relaţiei: SN = Activ total ± Datorii totale. Deci,
situaţia netă a întreprinderii reprezintă diferenţa dintre activele totale şi datoriile totale
contractate.
Aceasta exprimǎ valoarea contabilǎ a drepturilor pe care le posedǎ proprietarii asupra
întreprinderii, reprezentând averea proprietarilor care trebuie sǎ fie suficientǎ pentru a asigura
independenţa financiarǎ a întreprinderii, precum şi funcţionarea normalǎ a acesteia.
Comparativ cu capitalurile proprii, situaţia netǎ este mai restrictivǎ, fiind un indicator mai
relevant ce exprimǎ valoarea activului realizabil la un moment dat, care interesează proprietarii,
acţionarii, cât şi creditorii întreprinderii, mai ales în cazul lichidării acesteia. Situaţia netǎ se
calculează punând faţa în faţa bunurile şi datoriile de aceeaşi scadenţǎ astfel:
SN = Stocuri + Producţia în curs de execuţie + Creanţe de exploatare + Trezoreria activǎ
SN = Activ circulant ± Datorii de exploatare
SN = Activ net realizabil + Activ imobilizat net ± Capitaluri de investiţii externe
Situaţia netǎ pozitivǎ şi crescătoare a întreprinderii reflectǎ o gestiune economicǎ
sănătoasă, care are ca efect maximizarea valorii întreprinderii, a capitalurilor proprii.
Creşterea situaţiei nete are ca efect creşterea rentabilităţii şi a independenţei financiare, pe
baza acestora putându-se determina riscul global sau lichidativ:
Riscul global = SN ± Activ fǎrǎ valoare / Active
O situaţie netǎ negativǎ reflectǎ o stare de prefaliment, fiind consecinţa încheierii cu
pierderi a exerciţiilor financiare anterioare, pierderi care au epuizat integral capitalurile proprii,
partea neacoperitǎ rămânând exclusiv în sarcina creditorilor, acesta fiind de altfel riscul de
insolvabilitate al întreprinderii.
Fondul de rulment - Echilibrul financiar al întreprinderii rezultǎ din confruntarea
maselor mari ale bilanţului: fondul de rulment cu necesarul de fond de rulment din care rezultǎ
trezoreria. Acest echilibru este determinat în raport cu concepţiile de prezentare a bilanţului:
optica financiarǎ şi cea funcţionalǎ.
Echilibrul financiar, pe baza bilanţului financiar care grupează posturile bilanţiere după
criteriul permanenţei, presupune finanţarea activului cu o duratǎ mai mare de un an din resurse
cu scadenţe de peste un an, iar finanţarea activelor sub un an din resurse scadenţe sub un an.
Un prim echilibru rezultǎ din confruntarea capitalurilor permanente cu necesarul permanent
din care rezultǎ
Practic, fondul de rulment deţine o poziţie strategicǎ în cadrul bilanţului financiar,
asigurând legătura între partea de sus şi cea de jos a bilanţului.
Fondul de rulment financiar este un indicator al lichidităţii, şi aceasta pentru că un nivel
insuficient al său este un semn al riscului de plată, dar este şi un indicator al solvabilităţii,
.
Stancu I., ÄTeoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară´, Editura
Economică, Bucureşti, 1996, p. 311.
2.
Ristea M., ÄContabilitatea întreprinderii´, vol. I. Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997, p. 460
3
.Vintilă G., ÄDiagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor´, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti,
1998, p. 16.
c 1
apreciat de către creditori, pentru că reprezintă Äo marjă de securitate pe care societatea trebuie
să o constituie pentru a face faţă asimetriei riscurilor utilizărilor şi datoriilor mai mici de un an´.4
Indicatorul fondul de rulment este considerat Äcel mai important indicator al echilibrului
financiar al întreprinderii âù , fiind rezultatul arbitrajului între finanţarea pe termen lung şi
finanţarea pe termen scurt´.5
Fondul de rulment a cunoscut o largă definire în literatura de specialitate, reflectând
progresul pe care l-a înregistrat concepţia cu privire la rolul analizei financiare.6
Fondul de rulment poate fi calculat prin douǎ metode. ¬
este
prima metodǎ de determinare a fondului de rulment financiar, astfel:
FRF = Capitaluri permanente ± Necesar permanent,
adică:
FRF = Capitaluri permanente ± Imobilizări nete >1 an
ÄAceastă metoda pune în evidenţǎ echilibrul financiar pe termen lung, fondul de rulment
reprezentând partea din capitalurile permanente rămasă după finanţarea imobilizărilor, pe care
întreprinderea o consacrǎ finanţării activelor circulante. Este partea din capitaluri cu grad de
exigibilitate slab, care serveşte finanţării elementelor de activ cu grad de lichiditate suficient de
crescut.´7 Aceastǎ metodǎ insistǎ asupra originii fondului de rulment, dând posibilitatea în acelaşi
timp de a se înţelege cauzele ce conduc la variaţia acestuia.
Fondul de rulment se poate determina ca diferenţă între sursele permanente şi alocările
permanente.
Astfel creşterea fondului de rulment financiar este determinatǎ de creşterea capitalurilor
permanente (emisiuni de noi obligaţiuni, de noi acţiuni, noi împrumuturi pe termen lung) şi de
reducerea imobilizărilor nete (vânzători de titluri, acţiuni de dezinvestire, etc). În acest mod
creşte marja de securitate a întreprinderii, o mare parte din activele circulante fiind finanţate din
capitaluri permanente.
Înregistrarea unui fond de rulment pozitiv nu reprezintă decât un semn aparent de
stabilitate. Se poate constata cǎ o întreprindere care înregistrează un echilibru aparent mai puţin
stabil, poate face faţa scadenţelor sale, dacǎ viteza de rotaţie a activelor sale circulante este mai
mare decât datoriile pe termen scurt, sau altfel spus se poate supravieţui şi în dezechilibru.
Atunci când valoarea fondului de rulment financiar este pozitivă, se consideră că
societatea şi-a asigurat echilibrul financiar, adică Äactivul exigibil este superior datoriilor pe
termen scurt, ceea ce este echivalent cu faptul că resursele pe termen mediu şi lung au finanţat cel
puţin utilizările stabile (mai mari de un an)´.8
Scăderea fondului de rulment este determinatǎ de scăderea capitalurilor permanente
(reducerea capitalurilor proprii, rambursări de împrumuturi pe termen lung sau de obligaţiuni) şi
de creşterea imobilizărilor nete (achiziţionarea unor active imobilizate).
În situaţia unui fond de rulment financiar staţionar, întreprinderea se aflǎ într-o perioadǎ
de stagnare, stagnare ce poate fi temporarǎ sau de duratǎ, având diferite cauze.
Cea de-a doua metodǎ de determinare a fondului de rulment financiar este
, conform căreia fondul de rulment este:
FRF = Activ circulant net < 1 an ± Datorii pe termen scurt < 1 an
Aceastǎ metodǎ pune în evidenţǎ afectarea şi finalitatea fondului de rulment care este
finanţat din activul circulant. În aceastǎ situaţie, fondul de rulment financiar aratǎ surplusul
activelor circulante nete nefinanţate din datoriile temporare, evidenţiind excedentul de lichiditate
potenţiala, ca o marjǎ de securitate privind solvabilitatea întreprinderii.
Un fond de rulment pozitiv constituie o marjǎ de securitate pentru exploatarea activităţii
întreprinderii, permiţându-i sǎ-şi asigure un nivel minim al unor active circulante strict necesare
4
Esnault B., Hoarau C.,
, Presses Universitaires de France, Paris, 1994, p. 364
5
Stancu I., ÄTeoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderii. Analiza şi gestiunea financiară´, Editura Economică,
Bucureşti, 1997, p. 454.
6
Cohen E., ÄAnalyse financière´ 3-------- édition, Editura Economica, Paris, 1994, pg. 142-145.
7
Petrescu S., Mironiuc M., ÄAnaliza economico-financiară. Teorie şi aplicaţii´, Editura Tiparul, Iaşi, 2002, pg.248
8
Griffith S., ÄGestion financière´, Eyrolles Université, Paris, 1991, p. 82.
c 2
funcţionǎrii (stocuri minime, fond de casǎ minim), activul circulant fiind mai mare decât datoriile
pe termen scurt.
FRF > 0 determinat de Capitaluri permanente > Imobilizări nete
FRF > 0 determinat de Activ circulant net > Datorii sub un an
Însă, un fond de rulment financiar negativ constituie un semnal de alarmǎ pentru
întreprindere care va fi lipsitǎ de capitaluri permanente suficiente sǎ-i asigure finanţarea
imobilizărilor, sau care are active circulante mai mici decât datoriile scadente pe termen scurt, pe
care nu le va putea achita astfel:
FRF<0 determinat de Activ circulant net < Datorii mai mici de un an
FRF < 0 determinat de Capitaluri permanente < Imobilizări nete,
Este o situaţie des întâlnită în sectorul de distribuţie, unde viteza de rotaţie a stocurilor
este acceleratǎ şi existǎ credite - furnizori însemnate.
Fondul de rulment al unei întreprinderi, după aprecierile specialiştilor finalişti trebuie
sǎ reprezinte valoarea a unu până la trei luni cifra de afaceri, iar ponderea capitalurilor
împrumutate în interiorul capitalurilor permanente nu trebuie sǎ fie excesivǎ în raport cu cea a
capitalurilor proprii, aceasta situându-se sub 50% , de aceea se impune determinarea fondului de
rulment propriu (FRp) şi a fondului de rulment străin sau împrumutat (FRS)
Fondul de rulment propriu (FRp) exprimă excedentul de capitaluri proprii în raport cu
imobilizările nete şi se calculează după relaţia:
FRp = Capitaluri proprii ± Imobilizări nete
Acest indicator de echilibru financiar pune în evidenţǎ influenţa structurii de finanţare
asupra constituirii sale, adică măsura în care echilibrul financiar se asigurǎ prin capitalurile
proprii, ceea ce de fapt reflectǎ gradul de autonomie financiarǎ. În interiorul capitalurilor
permanente, ponderea capitalurilor împrumutate nu trebuie să fie prea mare în raport cu cea a
capitalurilor proprii, aceasta trebuie să reprezinte cam 50%, de aceea se impune determinarea
indicatorului fond de rulment propriu şi a fondului de rulment străin sau împrumutat.
pune în evidenţă influenţa structurii de finanţare asupra
constituirii sale, adică măsura în care se asigură echilibrul financiar prin capitalurile proprii, ceea
ce reflectă gradul de autonomie financiară al întreprinderii.
Aceasta exprimă excedentul de capitaluri proprii în raport cu imobilizările nete.
Rezultatul negativ exprimă
u u adică gradul de îndatorare
pe termen lung pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt, având un rol important in asigurarea
gradului de autonomie sau de libertate în luarea deciziilor de investire în vederea dezvoltării
societăţii.
Aceasta se calculează după relaţia:
FRS = Împrumuturi pe termen lung şi mediu ± Imobilizări nete; sau: FRS = FRE ± FRp
Valoarea informativǎ deosebitǎ a fondului de rulment de a realiza legătura între cele două
pǎrţi ale bilanţului financiar conduce la concluzia cǎ fondul de rulment reprezintă cel mai
important indicator al echilibrului financiar lichiditate ± exigibilitate, fiind rezultatul arbitrajului
între finanţarea pe termen lung şi finanţarea pe termen scurt.
Analiza fondului de rulment trebuie completatǎ cu studiul unui alt agregat important al
bilanţului şi anume necesarul de fond de rulment.
j
j desemnează nevoile financiare generate de
executarea unor operaţiuni respective care compun ciclul de exploatare curentǎ a întreprinderii al
cărui total trebuie acoperit cel puţin parţial de resursele stabile. Nevoia de fond de rulment
reprezintă banii ce trebuie viraţi în întreprindere pentru a asigura funcţionarea acesteia, după
finanţarea imobilizărilor care comparǎ cheltuieli ce se vor recupera la achitarea facturilor de către
clienţi.
ÄNecesarul de fond de rulment reprezintă rezultatul compensării operaţiilor de exploatare
nefinalizate încă din punct de vedere financiar sub forma încasărilor, respectiv a plăţilor. Astfel,
utilizările de exploatare (stocurile şi creanţele) reprezintă imobilizări temporare care se vor
materializa în încasări, dar până atunci trebuie acoperite din alte resurse. Resursele de exploatare
c 3
(datoriile faţă de furnizori şi alte datorii nefinanciare) se vor materializa în plăţi, dar până atunci
ele sunt nişte resurse atrase temporar, care acoperă nişte utilizări cu acelaşi caracter temporar´.9
Necesarul de fond de rulment este Äexpresia realizării echilibrului financiar dintre
necesarul şi resursele de capitaluri circulante (ale exploatării)´.10
Nevoia de fond de rulment reprezintă diferenţa dintre necesităţile de finanţare a ciclului
de exploatare şi datoriile de exploatare.
Structura necesarului de fond de rulment cuprinde:
- stocurile (de materii prime, de semifabricate, de produse finite) a căror valoare
încorporează cheltuieli de fabricaţie;
- creanţe.
Din suma acestor componente se scad datoriile (de exploatare, dar şi din afara exploatării)
care corespund decalajelor între încasări şi plăţi.
Formula de calcul a necesarului de fond de rulment este:
NFR = nevoi temporare - resursele temporare
(exclusiv activele de trezorerie) (exclusiv pasivele de trezorerie)
În aceste condiţii:
NFR = (Stocuri + Creanţe)±(Datorii de exploatare pe termen scurt)
sau:
NFR = (Stocuri + Creanţe ± Clienţi) ± (Furnizori + Obligaţii fiscale)
Indicatorul de echilibru financiar, nevoia de fond de rulment, poate fi pozitiv sau negativ.
Un
u
reprezintă un surplus de necesar temporar faţǎ de
resursele temporare ce pot fi imobilizate, fiind o situaţie normalǎ dacǎ acesta este consecinţa unor
investiţii privind creşterea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare.
Un
u
aratǎ un decalaj nefavorabil între lichidarea
stocurilor şi creanţelor, pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altǎ parte, în
sensul încetinirii încasărilor şi accelerării plǎţilor. Deci, un necesar de fond de rulment negativ
reflectǎ un surplus de resurse temporare faţǎ de capitalurile circulante, necesităţile temporare
fiind mai mici decât resursele temporare ce pot fi imobilizate. Este favorabilǎ aceastǎ situaţie
dacǎ este consecinţa accelerării rotaţiei activelor circulante, a urgentării încasărilor si încetinirii
plǎţilor.
Acest indicator arată deci, echilibrul curent al întreprinderii, fiind mai instabil şi mai
fluctuant decât indicatorul fond de rulment. Nevoia de fond de rulment este dependentǎ de:
volumul de activitate (cifra de afaceri); durata de rotaţie a stocurilor; termenul de recuperare a
creanţelor; termenul de platǎ a furnizorilor, etc.
Creşterea necesarului de fond de rulment poate avea loc prin creşterea creanţelor faţă de
clienţi sau prin reducerea datoriilor către furnizori.
Reducerea necesarului de fond de rulment poate avea loc prin creşterea datoriilor către
furnizori sau reducerea stocurilor de materii prime şi produse finite.
Necesarul de fond de rulment poate fi structurat, la rândul său, în două părţi:
!
u
"
(NFRE), apare ca urmare a faptului că
cea mai mare parte din posturile bilanţului vizează activitatea de exploatare a întreprinderii, iar
9
Munteanu V.,
, vol. II, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura
Lucman Serv, Bucureşti, 1999,p. 618.
10
Stancu I., ÄTeoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară´, Editura
Economică, Bucureşti, 1997, p. 447.
c 4
mărimea posturilor de stocuri, creanţe şi datorii de exploatare variază proporţional cu cifra de
afaceri.
NFRE = Active circulante de exploatare - Datorii de exploatare
Depinzând de mărimea cifrei de afaceri, se poate spune deci, că necesarul de fond de
rulment din exploatare are un caracter sezonier.
Din aceste motive, interpretarea nevoii de fond de rulment trebuie făcută cu mare
prudentă ţinându-se cont de caracterul sezonier al activităţii întreprinderilor pentru a se şti daca
necesarul de fond de rulment corespunde unui nivel maxim, minim sau mediu.
º !
u
"
(NFRAE) se calculează pe baza
posturilor de bilanţ care nu au legătură cu activitatea de exploatare. Se referă la alte creanţe
diverse, valori imobiliare de plasament şi datorii fiscale şi alte datorii şi sunt legate în general de
activitatea financiară sau excepţională.
Necesarul de fond de rulment în afara exploatării este mai mic faţă de necesarul de fond
de rulment din exploatare şi corespunde acelor nevoi din afara ciclului de exploatare, care nu
sunt finanţate de resurse ciclice şi care trebuie acoperite din capitaluri permanente.
Relaţia de calcul este:
NFRAE =Active diverse - Resurse diverse
sau:
NFRAE = Creanţe diverse - Datorii diverse
din afara exploatării din afara exploatării
Nevoia de fond de rulment din afara exploatării nu depinde deci de mărimea cifrei de
afaceri şi nici de caracterul sezonier al activităţii, mărimea sa variind aleatoriu în funcţie de
frecvenţa şi importanţa operaţiilor în afara exploatării.
În privinţa echilibrului între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment se pot
adopta următoarele politici:
a.c
#
în care în lipsa unui plasament
rentabil, trezoreria netă se poate regăsi în disponibilităţi băneşti în conturi şi în numerar în
casierie;
c
u
#
$
c.c
%
care menţine fondul de rulment la nivelul nevoii de fond de rulment.
Necesarul de fond de rulment este pozitiv în întreprinderile industriale, fiind un necesar
net de fond de rulment de exploatare care trebuie finanţat, şi este negativ la societăţile cu
activitate de distribuţie unde existǎ resurse nete de finanţare, resursele de exploatare fiind
superioare necesarului de finanţare.
ô
ô j poate fi determinatǎ pornind de la egalitatea bilanţierǎ care conduce
la confruntarea fondului de rulment cu necesarul fondului de rulment.
FR ± NFR = Disponibilităţi ± Creanţe bancare de trezorerie = T.N.
Astfel trezoreria netǎ apare ca un rezultat al operaţiunilor ce afectează toate posturile de
bilanţ, rezultând din analiza pe orizontalǎ a:
- pǎrţii superioare: TN = FR ± NFR
- pǎrţii inferioare: TN = Disponibilităţi ±Pasive de trezorerie; sau: TN = T activǎ ± T pasivǎ
Disponibilităţile curente degajate de funcţionarea întreprinderii, la care se adaugă
rambursările în orice moment (valori mobiliare de plasament) alcătuiesc trezoreria activǎ, în timp
ce trezoreria pasivǎ este reprezentatǎ de creditele bancare curente, soldurile creditoare de bănci şi
efectele scontate.
Trezoreria netǎ rezultǎ din operaţiuni ce afectează capitalurile permanente şi activul
imobilizat, precum şi din operaţiuni care privesc activele circulante şi datoriile pe termen scurt.
O creştere a trezoreriei nete se poate realiza fie prin creşterea fondului de rulment şi
scăderea necesarului de fond de rulment, fie prin scăderea creditelor bancare de trezorerie şi
creşterea disponibilităţilor băneşti.
Trezoreria netǎ determinatǎ prin cele două modele de calcul poate fi pozitivǎ, sau
negativǎ, astfel:
c 5
& indică un echilibru financiar la nivelul întreprinderii, fiind un
excedent de finanţare ce urmează a fi plasat eficient şi sigur pe piaţa monetară şi/sau financiară.
& u când: FR > NFR şi Disponibilităţi > Credite de trezorerie
Dacǎ:
u #
u
, este cazul unui
necesar de fond de rulment finanţat din fondul de rulment, care degajǎ disponibilităţi ce pot
ascunde o subutilizare de capitaluri;
u #
u
este negativ, atunci
resursele din activitatea de exploatare se adaugă la un excedent de resurse permanente pentru a
degaja un excedent mare de lichidităţi ce pot ascunde subutilizǎri de capitaluri;
#
u
evidenţiază faptul
că resursele din activitatea de exploatare acoperă un excedent de lichidităţi şi o parte a activului
imobilizat, o altǎ parte fiind finanţatǎ din datorii pe termen scurt, situaţie în care este necesarǎ
creşterea resurselor permanente.
º & pune în evidenţă un echilibru financiar, un deficit monetar
care a fost acoperit prin angajarea de noi credite.
& u când:
FR < NFR şi Disponibilităţile < Credite de trezorerie
Şi aici intervin trei situaţii.
u
u
#
care sunt mai mari decât disponibilităţile;
b.
u #
u
u u u
întrucât creditele bancare curente acoperă o parte din
imobilizări;
u #
u u
u
uu
u
u
u
. De asemeni este necesarǎ
revederea structurii finanţării.
Creşterea trezoreriei de la un exerciţiu financiar la altul reprezintă Cash ± flow-ul
perioadei (CF) şi se calculează după relaţia:
CF = TNN- TNN-1
Cash-flow-ul poate fi pozitiv şi negativ.
'
u%(
reprezintă o îmbogăţire a activului real, o majorare a averii
proprietarului, conducând la creşterea capacităţii de autofinanţare a investiţiilor, în timp ce un
u%(
semnifică o diminuare a capacităţii de autofinanţare a investiţiilor, o sărăcire a
activului real şi o reducere a valorii proprietăţii.
CHELTUIELI VENITURI
11
Ministerul Finanţelor Publice, Ghid practic de aplicare a Standardelor Internaţionale de Contabilitate, partea I, Ed.
Economică, Bucureşti, 2001, p.335
c 7
6. Rezultatul net al exerciţiului (Rn) Rn = RB -IP
Deci, Ächeltuielile şi veniturile exprimă consecinţa diverselor procese şi operaţiuni
economico-financiare, iar rezultatul ca atare, se determină în urma comparării celor două laturi
esenţiale pentru orice unitate patrimonială: efortul angajat (cheltuiala) şi efectul obţinut (venitul).
Contabilitatea dispune în acest scop de contul de rezultate finale 121 ÄProfit şi pierdere´, care are
evident o funcţie comparativă´.12
Contul de rezultate se utilizează, deci, pentru determinarea rezultatului exerciţiului.
Din prezentarea efectuată asupra veniturilor, cheltuielilor şi definirea rezultatului
exerciţiului rezultă relaţiile privind calculul rezultatului urmare variaţiei situaţiei patrimoniului şi
urmare activităţii consumatoare de resurse producătoare de rezultate. Astfel:
Rezultatul Situaţia - Situaţia +/- Aportul proprietarilor
exerciţiului = finală iniţială la capitalul propriu
Sau
Rezultatul exerciţiului = Venituri realizate ± Cheltuielile veniturilor realizate
Contul de rezultate sintetizează fluxurile economice ce au loc în unitate, respectiv,
cheltuielile şi veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiară şi
extraordinară.
Rezultatul ca diferenţă între venituri şi cheltuieli este generat fie de operaţiunile activităţii
curente şi normale ale întreprinderii, ce sunt clasificate în cele trei categorii de operaţiuni: de
exploatare, financiare şi excepţionale sau extraordinare ce nu fac parte direct din activitatea
normală, fie de funcţiile întreprinderii, diferenţiat fiind rezultatul în raport de funcţia de
producţie, funcţia de desfacere, funcţia administrativă, funcţia financiară şi evident funcţia
extraordinară.
O analiză a rezultatului contabil sub aspectul percepţiei din partea utilizatorilor de
informaţie contabilă se manifestă diferit. Dacă acţionarii şi investitorii de capital, precum şi
creditorii percep rezultatul contabil ca o diferenţă între venituri şi volumul cheltuielilor din care
s-au dedus dobânzile datorate care şi-au pierdut statutul de cheltuieli devenind o afectare de profit
în favoarea creditorilor, factorii de producţie, respectiv proprietarul, angajaţii întreprinderii, statul
percep rezultatul ca fiind valoarea adăugată calculată ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile
proprii consumurilor intermediare, reprezentate de consumuri de bunuri şi servicii primite de la
terţi. Celelalte cheltuieli cu salariile şi protecţia socială, impozitele şi taxele, dobânzile şi
amortizările devin afectări sau distribuţii ale profitului.
Deloc de neglijat sunt cele trei categorii de rezultate stabilite la nivelul întreprinderii,
astfel:
-c
, stabilit de contabilitatea generală ca o raţiune a analizei financiare;
-c
, legat de raţiunile fiscale stabilit de contabilitatea financiară;
-c
, legat de raţiunile de eficienţă a performanţelor întreprinderii şi
menţinerea acesteia în starea concurenţială, rezultat calculat de contabilitatea de gestiune.
De asemenea, rezultatele sunt diferite şi în funcţie de metodele contabile diferite de
evaluare. Metoda prudenţei şi metoda costului istoric conduc la un rezultat diferit de cel calculat
într-o contabilitate de inflaţie bazată pe puterea de cumpărare constantă a monedei sau pe costuri
curente.
Gruparea şi restructurarea poziţiilor din contul de rezultate conduce la determinarea
soldurilor intermediare de gestiune (SIG), ceea ce contribuie la completarea informaţiilor
conţinute de contul de profit şi pierdere, deşi nu se substituie determinării rezultatului obţinut .
Soldurile intermediare de gestiune reprezintă mărimi rezultative ce se obţin prin calcule
economice, funcţie de legăturile reciproce existente între aceştia şi permit aprecierea creşterii
avuţiei generată de activitatea întreprinderii, precum şi înţelegerea modului de formare a
rezultatului net. Construcţia în trepte a indicatorilor valorici, pornind de la cel mai cuprinzător şi
până la cel mai sintetic a condus la denumirea de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune,
fiecare din aceste solduri intermediare reflectând rezultatul gestiunii financiare, pe treapta
12
Horomnea E., ÄTratat de contabilitate Teorii, Concepte, principii, Standarde´, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001.
p.448
c 8
respectivă de acumulare. La baza construirii Ä&
u
u stau
următoarele relaţii:
. Marja comercială (MC)
Marja comercială vizează în exclusivitate unităţile comerciale sau cele cu activitate
mixtă şi se calculează astfel:
MC = Venituri din vânzări de mărfuri ±Costul mărfurilor vândute
Mărimea marjei comerciale se apreciază în funcţie de tipul politicii de vânzare promovată
de întreprindere. Astfel :
()
corespunde întreprinderilor cu comerţ tradiţional sau de lux;
()
u corespunde întreprinderilor cu suprafeţe comerciale mari care practică
autoservirea.
u
reprezintă preţul de cumpărare fără TVA, la care se
adaugă cheltuieli accesorii de cumpărare, respectiv transport, manipulări, pierderi din transport,
variaţia stocurilor de mărfuri.
Marja comercială diferă pe ramuri şi produse şi este un indicator de bază pentru studii
previzionale şi permite determinarea pragului de rentabilitate ca raport între profit şi cheltuieli.
2.Producţia exerciţiului, este caracteristică întreprinderilor industriale care fabrică
produse finite şi reflectă întreaga activitate productivă a unităţii, respectiv producţia realizată şi
vândută, producţia realizată şi rămasă în stoc şi producţia realizată şi reţinută pentru nevoi
proprii. Formula de calcul este:
Producţia venituri din variaţia producţiei producţia
exerciţiului = vânzarea producţiei + stocate + imobilizată
3.Valoarea adăugată (VA) exprimă aportul întreprinderii în ceea ce priveşte producţia de
bunuri sau servicii, respectiv surplusul de încasări peste valoarea consumurilor provenind de la
terţi, acea bogăţie creată prin valorificarea surselor tehnice, umane şi financiare ale întreprinderii
şi poate fi determinată prin două modalităţi:
u)
(metoda producţiei):
Valoarea adăugată = Marja comercială + Producţia exerciţiului - Consumuri de la terţi
*Valoarea adăugată = Venituri ± Cheltuieli
Consumurile intermediare de la terţi cuprind: aprovizionări consumabile; alte cheltuieli
externe sub formă de lucrări şi servicii executate de terţi
Legat de valoarea adăugată se calculează rata de variaţie a valorii adăugate în raport cu
exerciţiul precedent şi constituie rata de creştere (Rc) a întreprinderii:
Rc = VA- VA0
VA0
VA0 = valoarea adăugată în perioada de plan
VA1 = valoarea adăugată în perioada de raportare
Rata de creştere reprezintă creşterea de valoare adăugată rezultată din utilizarea factorilor
de producţie în special factorii de muncă şi capital pentru valoarea materialelor, serviciilor,
energiei cumpărate de la terţi, etc.
Rata de creştere reprezintă creşterea de valoare adăugată rezultată din utilizarea factorilor
de producţie în special factorii de muncă şi capital pentru valoarea materialelor, serviciilor,
energiei cumpărate de la terţi, etc.
Valoarea adăugată este sursa de realizare a acumulărilor băneşti din care se face
remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea economică a întreprinderii şi anume
personalul prin salarii, prime, indemnizaţii şi cheltuieli sociale, statul prin impozite şi taxe,
creditorii prin dobânzi, comisioane, acţionarii prin dividende, întreprinderea prin capacitatea de
autofinanţare.
4. Excedentul brut de exploatare (EBE), care spre deosebire de ceilalţi indicatori
prezentaţi sunt denumiţi şi indicatori ai activităţii, acesta este primul sold intermediar de gestiune
cu semnificaţie în termeni de rentabilitate care reflectă contribuţia exploatării la formarea
rezultatelor, îmbrăcând, după caz, forma excedentului brut sau deficitului brut de exploatare,
evidenţiind în mod precis contribuţia capitalului la crearea bogăţiei întreprinderii. Excedentul
brut al exploatării este un indicator fundamental pentru cunoaşterea perfrmanţelor economice ale
c 9
întreprinderii, fiind un sold de gestiune independent de deciziile financiare ale întreprinderii, de
politica fiscală adoptată, de mărimea veniturilor şi a cheltuielilor extraordinare.
Acesta se poate determina astfel:
%
u
#
%
u
u
# u
"
după relaţia:
Excedentul brut = Valoarea + Subvenţii de - Cheltuieli de - Alte impozite, taxe şi
de exploatare adăugată exploatare personal vărsăminte asimilate
"
u
#
%
"
u
"
u
"
c 10
monetare reale, în lipsa cărora profitul net va rămâne doar un potenţial de finanţare. În condiţiile
existenţei acestor disponibilităţi, profitul net se va distribui sub forma dividendelor şi/sau se
reinvesteşte în întreprindere. Profitul net nerepartizat constituie sursă proprie sau element de
autofinanţare generat de însăşi activitatea întreprinderii.
Se desprinde concluzia că la baza structurii tabloului soldurilor intermediare de gestiune
stau două principii :
-c analiza veniturilor şi cheltuielilor pe tipuri de operaţiuni ce le-au generat (de exploatare,
financiare, extraordinare);
-c distincţia dintre operaţiile curente şi cele extraordinare pusă în evidenţă de rezultatul de
dinainte de impozitare ce provine din operaţiile de exploatare şi cele financiare.
Menţinerea unei stări de performanţă economico ± financiară cât mai bună şi mai mult
îmbunătăţirea continuă a acesteia sunt preocupările esenţiale ale managerilor întreprinderii în
vederea continuării desfăşurării activităţii în condiţii de profitabilitate, rentabilitate şi lichiditate.
Un indicator deosebit de important ce se determină pe baza elementelor oferite de contul
de profit şi pierdere este capacitatea de autofinanţare (CAF), indicator ce reflectă potenţialul
financiar de creştere economică a întreprinderii, adică acea sursă internă de finanţare generată de
activitatea industrială şi comercială a întreprinderii destinată să asigure finanţarea unor nevoi ale
gestiunii curente, creşterea fondului de rulment, finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii,
remunerarea capitalurilor investite, rambursarea eventualelor împrumuturi contractate.
Capacitatea de autofinanţare reprezintă fluxul potenţial de lichidităţi aferent întregii
activităţi a întreprinderii, acel surplus monetar degajat de activitatea rentabilă a acesteia, prin
creşterea trezoreriei nete, adică a cash-flow-ului, ceea ce dovedeşte că cea mai mare parte a
capacităţii de autofinanţare trebuie susţinută de o trezorerie pozitivă.
Deşi nu este un indicator cuprins în tabloul soldurilor intermediare de gestiune,
capacitatea de autofinanţare poate fi considerat un sold intermediar cu o valoare informaţională
destul de bogată, în sensul evidenţierii măsurii în care întreprinderea poate să-şi finanţeze
creşterea economică, un indicator de mare expresivitate economică, ce reflectă forţa financiară a
întreprinderii, garanţia securităţii şi independenţa acesteia.
Totodată este şi un indicator de lichiditate financiară şi de solvabilitate care ridică gradul
de bonitate al firmei, măreşte încrederea partenerilor de afaceri, creând condiţii mai bune de
negociere a contractelor economice.
Capacitatea de autofinanţare reprezintă un indicator care exprimă independenţa financiară
a întreprinderii, reflectând un flux de disponibilităţi real, a cărei mărime depinde, pe de o parte de
rentabilitatea întreprinderii, iar pe de altă parte, de politica de investiţii aplicată de întreprindere şi
de metodele de amortizare a activelor imobilizate.
Mărimea capacităţii de autofinanţare depinde în primul rând de performanţele
economico-financiare ale întreprinderii şi de o serie de parametrii interni sau externi, cum ar fi:
politica adoptată de conducere în materie de îndatorare, dispoziţiile fiscale referitoare la sistemul
de amortizare (liniară, degresivă sau accelerată).
Altfel, capacitatea de autofinanţare se poate defini ca fiind diferenţa între fluxurile de
intrare şi de ieşire generate de operaţiunile curente de gestiune, lăsând la dispoziţia întreprinderii
resurse proprii pentru finanţarea diverselor activităţi.
ÄCapacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar degajat de activitatea rentabilă
a întreprinderii, la sfârşitul exerciţiului financiar, având ca destinaţie atât remunerarea
capitalurilor proprii, cât şi finanţarea investiţiilor´.13
Întreprinderile cu o bună capacitate de autofinanţare îşi micşorează riscul financiar, fiind
în măsură să înlăture greutăţile din perioadele de criză economică, când accesul la credite este
dificil din cauza dobânzilor mari. Totodată este şi un indicator de lichiditate financiară şi de
solvabilitate care ridică gradul de bonitate al firmei, măreşte încrederea partenerilor de afaceri,
creând condiţii mai bune de negociere a contractelor economice.
O capacitate de autofinanţare bună exprimă şi o capacitate de îndatorare bună, respectiv
posibilitatea de a garanta mai bine creditele bancare la care face apel întreprinderea.
13
Onofrei M.,
, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.113.
c 11
Capacitatea de autofinanţare se poate determina pornind de la veniturile şi cheltuielile
gestiunii curente susceptibile de a se transforma, imediat sau la termen, în fluxuri de trezorerie.
Capacitatea de autofinanţare se determină prin două metode: procedeul deductiv şi
metoda aditivă. Capacitatea de autofinanţare pe baza
porneşte de la
excedentul brut de exploatare (EBE):4
CAF = EBE + Alte venituri din exploatare (a) - Alte cheltuieli de exploatare (b) + Venituri financiare (c) -
Cheltuieli financiare (d) + Venituri extraordinare - Cheltuieli extraordinare - Impozitul pe profit
a. cu excepţia: veniturilor din vânzarea activelor cedate şi alte operaţiuni de capital
(contul 7583); venituri din subvenţii pentru investiţii (contul 7584); venituri din provizioane
(contul 7812);
b. cu excepţia: cheltuielilor privind prestaţiile externe (grupele de conturi 61 şi 62);
cheltuielile cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (contul 635); cheltuielile privind
activele cedate şi alte operaţiuni de capital (contul 6583); cheltuielile de exploatare privind
provizioanele (contul 6812);
c. cu excepţia: veniturilor din investiţii financiare cedate (contul 764); veniturile
financiare din ajustări pentru pierderea de valoare (contul 786);
d. cu excepţia: cheltuielilor privind investiţiile financiare cedate (contul 664); cheltuielile
financiare privind ajustările pentru pierderea de valoare a imobilizărilor financiare (contul 6863);
cheltuielile financiare privind ajustările pentru pierderea de valoare a activelor circulante (contul
6864).
Această metodă pune în evidenţă capacităţii de autofinanţare, corectând
excedentul brut de exploatare cu veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile, care sunt la originea
fluxurilor de trezorerie. În acest mod capacitatea de autofinanţare evidenţiază surplusul monetar
potenţial creat în mod progresiv de activitatea globală a întreprinderii pe întreaga perioadă a
exerciţiului. Capacitatea de autofinanţare, potrivit se determină pornind de la
rezultatul net al exerciţiului:
CAF = Rezultatul net + Cheltuieli de exploatare privind amortizările, provizioanele şi ajustările pentru
depreciere ± Venituri din provizioane şi ajustări pentru depreciere privind activitatea de exploatare +
Cheltuieli financiare privind amortizările şi ajustările pentru pierdere de valoare - Venituri
financiare din ajustări pentru pierdere de valoare + Cheltuieli privind activele cedate şi alte
operaţiuni de capital ± Venituri din vânzarea activelor cedate şi alte operaţiuni de capital + Cheltuieli
privind investiţiile financiare cedate - Venituri din investiţii financiare cedate - Venituri din subvenţii
pentru investiţii
Metoda aditivă de determinare a capacităţii de autofinanţare este extrem de simplă şi
rapidă, fiind preferată de practicieni, cu toate că nu explică originea capacităţii de autofinanţare şi
ansamblul fluxurilor de trezorerie care vor naşte operaţiuni, ci informează asupra destinaţiei
capacităţii de autofinanţare, şi anume: fluxul de resurse care corespunde rezultatului net destinat
# (prin investiţii) şi
(prin dividende); fluxul de
resurse materializat în cheltuielile cu amortizarea destinat
.
ÄUn merit al abordării aditive este de a sugera o utilizare posibilă a capacităţii de
autofinanţare:
- partea din fluxul de resurse ce corespunde cheltuielilor cu amortizarea ar putea fi
utilizată pentru reînnoirea echipamentelor..;
- partea din fluxul de resurse ce corespunde rezultatului net ar putea fi utilizată pentru
dezvoltarea întreprinderiiù´.15
În calitatea de indicator de performanţă şi de resurse înserate în tabloul de finanţare,
menită să asigure legătura dintre analiza rezultatelor şi analiza fluxurilor financiare, capacitatea
de autofinanţare este noţiunea cheie pentru aprecierea rentabilităţii şi pentru analiza dinamică a
echilibrului financiar.
14
Petrescu S., +
# u
(
, -%
( Editura CECCAR, Bucureşti,
2006, p. 80.
15
Richard J., Analyse financière et audit des performances, 2e édition la Villeguérin Éditions, Paris, 1993, pp.557 -
558.
c 12
Capacitatea de autofinanţare se poate caracteriza astfel:16
u u
"
u
u #
" Ea are caracterul unei resurse degajate în cursul exerciţiului
putându-se calcula ca diferenţă între intrări şi ieşiri din fonduri, din care nu se deduce nici un
element contabil calculat (amortizări, provizioane)
º u
"
u
"
.u
deoarece include mai multe feluri de resurse: resurse ce rămân un timp scurt în
întreprindere; resurse disponibile durabile pentru a asigura finanţări structurale; operaţiuni
(cheltuieli şi venituri) extraordinare;
/ u
#
u prin propriile sale mijloace, putând să dispună de capitaluri suplimentare, prin apelarea
la împrumut;
0
* (totală sau parţială) a noilor
investiţii;
$u
pentru completarea
mijloacelor de finanţare a programului de investiţii; udatoriilor bancare la finanţare a
investiţiilor; u de dividende.
Pe baza capacităţii de autofinanţare se determină o serie de indicatori necesari în
aprecierea independenţei financiare a întreprinderii, astfel:
u
%
*
Cheltuieli financiare
R1 = x 100
Capacitatea de autofinanţare
º u
º rată ce reflectă proporţia în care societatea
poate asigura finanţarea investiţiilor anuale pe seama capacităţii de autofinanţare, în situaţia în
care se alocă întreaga sumă în acest scop, după relaţia:
Capacitatea de autofinanţare
R2 = x 100
Investiţii anuale
/
"
"
/ după relaţia:
Capacitatea de autofinanţare
R3 = x 100
Excedentul brut de exploatare
0
"
0 după relaţia:
Capacitatea de autofinanţare
R4 = x 100
Rezultatul exerciţiului
16
Petrescu S., +
# u
(
, -%
( Editura CECCAR, Bucureşti,
2006, p. 80.
c 13
creşterea surselor obţinute din propria activitate a întreprinderii, ce rămân în mod permanent la
dispoziţia acesteia pentru finanţarea activităţii viitoare.
poate fi argumentată prin principalele avantaje pe care aceasta
le oferă întreprinderii: constituie un mijloc sigur de finanţare, constituind o sursă stabilă şi
independentă; conferă întreprinderii un grad mare de libertate de acţiune în ceea ce priveşte
alegerea investiţiilor; permite frânarea îndatorării societăţii şi implicit scăderea cheltuielilor
financiare; constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura randamentul capitalurilor
proprii, respectiv rentabilitatea financiară; reprezintă premisa deschiderii accesului la piaţa de
capital şi chiar atragerea de capital extern.
În analiza autofinanţării se disting trei trepte:
a. + permite menţinerea capacităţii întreprinderii, nefiind suficientă
pentru reînnoirea imobilizărilor necesare, păstrării capacităţilor de producţie existente;
b. + include surse ce vor asigura atât acoperirea cheltuielilor
necesare menţinerii potenţialului productiv, cât şi reînnoirea imobilizărilor şi acoperirea riscurilor
de exploatare;
c. +
cuprinde, alături de sursele autofinanţării de menţinere şi
o parte din rezultatul exerciţiului, astfel încât să permită modernizarea şi creşterea capacităţilor de
producţie.
Pentru aprecierea performanţelor economico-financiare, pe lângă evoluţia autofinanţării în
mărime absolută se urmăresc ratele autofinanţării, cu ajutorul cărora se stabilesc concluzii cu
caracter general privind analiza în dinamică a capacităţii de autofinanţare şi a autofinanţării, şi
anume:17
, după relaţia:
Autofinanţare
R1 = x 100
Investiţii anuale
după relaţia:
Autofinanţare
R2 = x 100
Imobilizări corporale + Imobilizări necorporale
, care se determină după relaţia:
Autofinanţare
R3 = x 100
Active imobilizate +¨ nevoii de fond
17
Petrescu S., +
# u
(
, -%
( Editura CECCAR, Bucureşti,
2006, p. 83.
c 14
Atât capacitatea de autofinanţare, cât şi autofinanţarea sunt utilizate în analiza financiară
în scopul determinării unor indicatori de rentabilitate cu o semnificaţie deosebită în evaluarea
performanţelor întreprinderii.
Deci, rezultatele întreprinderii pot constitui o sursă de fonduri în măsura în care,
câştigurile eventuale vin să majoreze potenţialul său financiar. Într-adevăr aceste câştiguri
constituie o bogăţie adiţională care poate fi conservată în cadrul întreprinderii pentru a-i permite
să-şi finanţeze dezvoltarea sa viitoare. Bineînţeles, contribuţia lor ridică o problemă complexă de
evaluare, ţinând cont de cele trei niveluri de apreciere a rezultatelor.
~
rezultatul exerciţiului constituie o sursă pe care întreprinderea ar putea să
o conserve în totalitate sau în parte, după deducerea dividendelor şi a altor distribuiri prevăzute
din rezultate.
Partea nedistribuită din beneficiu constituie o sursă proprie de finanţare sau un element de
autofinanţare, izvorât din activitatea întreprinderii. Totuşi, rezultatul nu furnizează decât o
evaluare parţială a capacităţii de autofinanţare prin aceea că nu ţine cont de sporirea bogăţiei nete
obţinute obţinută la sfârşitul perioadei.
~
de apreciere a rezultatului, noţiunea de surplus monetar furnizează o
informaţie mult mai satisfăcătoare despre capacităţile financiare ale perioadei. Această apreciere
se justifică prin aceea că ea măsoară un surplus din exploatare, aşa cum este excedentul brut de
exploatare sau un surplus global, aşa cum este capacitatea de autofinanţare. Acest surplus
corespunde cu adevărat, unui excedent de venituri monetare susceptibile de a fi încasate, asupra
cheltuielilor monetare, susceptibile de a fi plătite, şi apare deci, ca un surplus monetar potenţial,
adică o sursă adiţională de fonduri susceptibile de a fi afectate autofinanţării şi dezvoltării viitoare
a întreprinderii.
Luarea în calcul a prelevărilor afectate dividendelor distribuite permite să se treacă simplu
de la capacitatea de autofinanţare la autofinanţarea efectivă. Schematic, aceasta se poate reda
astfel:
REZULTAT } DIVIDENDE
REZULTATUL NEDISTRIBUIT
u%(
(
u exprimă rezultatul tuturor operaţiunilor de gestiune şi se
determină astfel: C.F. gest.=EBE + ven. financ.+/- rezultate extraordinare±impozit pe profit;
sau: C.F. gest=Profitul net + Chelt. cu amortizarea + Chelt. cu dobânda
u%(
(
u
1 ia în calcul şi rezultatul operaţiunilor de capital. Acesta
este determinat de operaţiunile de gestiune după finanţarea creşterii economice, respectiv după
deducerea la sfârşitul anului a variaţiilor imobilizărilor şi a variaţiilor stocurilor şi creanţelor.
C.F. D = CF de gestiune ± ǻ imobilizărilor ± ǻ NFR
M IMO = IMO ± IMO 0 + AMO 0
M NFR = NFR 1 ± NFR 0
Cash flow-ul disponibil, după destinaţiile sale se compune din:
u%
(
u
1
C.F.D. act. = Profitul net - M capitalurilor proprii unde:
M capitalurilor proprii = Cap. propriu1 - Cap. propriu o
u%
(
u
1
CFD cred. = Dobânda ± M Datoriilor
M Datoriilor = Datorii 1 - Datorii o
Tabloul de finanţare este unul din instrumentele utilizate în analiza financiară în dinamic,
este un document financiar de sinteză cu caracter complementar, care explică variaţia
patrimoniului. Acesta permite surprinderea fluxurilor financiare din întreprindere care au avut loc
în cursul perioadei analizate fiind un instrument extrem de eficient în diagnosticarea financiară a
unei întreprinderi.
Scopul tabloului de finanţare este de a exprima formarea fondului de rulment şi relaţia
fondului de rulment cu soldul de trezorerie prin intermediul fluxurilor monetare (încasari şi plăţi).
Tabloul de finanţare se întocmeşte pe baza bilanţului contabil şi a contului de profit şi
pierdere încheiat pe două exerciţii financiare consecutive. Acesta se delimitează ca o Äpunte´
între bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere al unui exerciţiu.
Necesitatea utilizării tabloului de finanţare este determinată de faptul că acesta furnizează
o serie de informaţii utile privind evoluţia globală a trezoreriei, ceea ce permite utilizatorilor de
informaţii să evalueze capacitatea întreprinderii de a genera lichidităţi, sau, după caz, necesităţile
în materie de disponibilităţi. Este, deci, un instrument util atât pentru conducerea de
societate care, pe baza informaţiilor oferite de acest document, trebuie să se asigure că dispune de
resurse financiare suplimentare pentru realizarea investiţiilor prevăzute, iar dacă acestea sunt
insuficiente, să poată evalua din timp alte posibilităţi de procurare, cât şi pentru utilizatorii
externi, fiind o formă de satisfacere a cerinţelor informaţionale ale acestora. Tabloul de finanţare
a îmbrăcat de-a lungul timpului mai multe forme, dintre care doar două par a fi reţinut atenţia
normalizatorilor şi utilizatorilor:
- tabloul utilizărilor şi resurselor (de finanţare);
- tabloul fluxurilor de trezorerie.
c 16
Tabloul utilizărilor şi resurselor este orientat spre o analiză patrimonială a
întreprinderii, conturând o imagine de ansamblu asupra echilibrului financiar al acesteia. Acesta
permite explicarea variaţiei patrimoniului între bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere al
unui exerciţiu, elaborarea sa fiind fundamentată pe o distincţie ce trebuie efectuată între fluxurile
patrimoniale, fluxurile financiare şi fluxurile monetare.
Tabloul utilizărilor şi resurselor are ca obiect prezentarea fluxurile financiare, în timp ce
fluxurile monetare. Luate separat fac obiectul tabloului fluxurilor de trezorerie.
Caracteristicile principale ale tabloului utilizărilor şi resurselor se referă la: acesta este un
instrument indispensabil de gestiune şi previziune; este un mijloc de realizare a diagnosticului
întreprinderii; un instrument în diagnosticul realizat de bănci asupra întreprinderii cliente, din
punct de vedere al necesităţilor de finanţare trecute, dar şi viitoare; este un mijloc de apreciere a
gestiunii financiare a întreprinderii; este un mijloc de evaluare şi de interpretare a politicii
întreprinderii de distribuire a dividendelor; este un mijloc de reflectare a fluxurilor economice şi
financiare din întreprindere şi de evidenţiere a principalelor aspecte privind evoluţia şi
perspectivele acesteia; este un document de informare pentru acţionari, personal şi alte categorii
de terţi, etc.
Un model al tabloului utilizărilor şi resurselor se prezintă conform tabelului următor:
UTILIZĂRI RESURSE INDICATORI
Utilizări stabile (pe termen Resurse stabile (pe termen mediu şi lung) ǻ FRN
mediu şi lung) Creşterea capitalurilor permanente
Creşterea de active imobilizate Reducerea activelor imobilizate
Reducerea capitalurilor imobilizate
Utilizări pentru exploatare Resurse pentru exploatare M NFR
Creşterea de active ciclice Creşterea de pasive ciclice
Reducerea de pasive ciclice Reducerea de active ciclice
Se analizează, astfel, modul cum s-a realizat în dinamică echilibrul structural între
elementele stabile ale bilanţului (utilizări şi resurse stabile), precum şi modul cum s-a utilizat
fondul de rulment în asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului
(utilizări şi resurse ciclice) şi al echilibrului monetar între încasări şi plăţi.
Ecuaţia fundamentală este: ǻ TN = ǻ FR ± ǻ NFR; ǻ FR = ǻ NRF + ǻ TN
Pentru realizarea tabloului de finanţare se parcurg două etape. Prima fază se referă la
determinarea variaţiei fondului de rulment ca urmare a modificării structurii capitalurilor, iar cea
de-a doua etapă se referă la determinarea variaţiei trezoreriei nete ca urmare a modificării nevoii
de fond de rulment.
Tabloul de finanţare evidenţiază:
"
uu
provenite din autofinanţare şi vânzări de active ±
"
şi aport de capital şi împrumuturi ±
" "
"
uu
pentru: investiţii, pentru plata dividendelor,
pentru restituirea împrumuturilor şi a capitalurilor proprii, acolo unde este.
Analiza acestor fluxuri pe baza a două bilanţuri succesive conduce la următoarele
constatări:
" uu atunci când: creşte un post de pasiv ca urmare a unui aport
nou de capital sau a unor credite noi; scade un post de activ ca urmare a amortizării activelor fixe
sau a vânzării unor active.
c 17
"
atunci când: creşte un post de activ prin
cumpărarea unor active fixe sau cumpărarea de stocuri de materiale, materii prime etc.; scade un
post de pasiv prin rambursarea unei datorii şi /sau plata unor dividende.
Cu toate avantajele pe care le oferă tabloul utilizărilor şi resurselor utilizatorii de
informaţii sunt tot mai interesaţi de aspectele de trezorerie, motiv pentru care tabloul de finanţare
pierde teren în favoarea tabloului fluxurilor de trezorerie, tablou care situează în centrul analizei
financiar-contabile trezoreria, în timp ce în cadrul tabloului utilizărilor şi resurselor acesta are
doar un rol de intermediar între fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment.
Trezoreria se modifică nu numai ca efect al cheltuielilor şi al veniturilor de gestiune, ci şi
ca efect a operaţiilor de capital, respectiv şi a variaţiei stocurilor de active şi a soldurilor de
datorii la sfârşitul perioadei faţă de începutul exerciţiului financiar.
Fluxurile de trezorerie desemnează totalitatea intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi (fondurile
disponibile şi depozitele la vedere), precum şi a echivalentelor de lichidităţi (cvasilichidităţi),
acele plasamente pe termen foarte scurt, foarte lichide, convertibile cu uşurinţă într-o mărime
determinată de lichidităţi şi a căror valoare nu riscă să varieze în mod nesemnificativ.
Tabloul fluxurilor de trezorerie prezintă, deci, intrările şi ieşirile de fonduri ale activităţii
întreprinderii clasificate din punct de vedere funcţional:
. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de exploatare se pot determina conform:
, bazată pe informaţiile referitoare la încasări şi plăţi;
, potrivit căreia rezultatul net este corectat cu: influenţa operaţiunilor
care nu au caracter monetar; orice operaţiune de regularizare sau de reportare a încasărilor sau a
plăţilor trecute sau viitoare, presupuse de activitatea de exploatare; elementele de venituri sau de
cheltuieli ce sunt asociate fluxurilor de trezorerie, care vizează finanţarea sau investiţiile.
Fluxurile de trezorerie ale activităţii de investiţii reflectă plăţile ce se efectuează cu
scopul achiziţionării de active ce sunt destinate să genereze venituri şi fluxuri de trezorerie
viitoare, fluxuri ce oferă informaţii privind maniera în care întreprinderea îşi asigură perenitatea
şi chiar creşterea sa.
Fluxurile de trezorerie ale activităţii de finanţare sunt generate de schimbările ce se
produc în structura şi mărimea capitalurilor proprii şi împrumutate ale întreprinderii, punând în
lumină posibilităţile viitoare ale investitorilor de capitaluri.
Tabloul fluxurilor de trezorerie se bazează pe o logică privind echilibrul financiar al
întreprinderii axată pe noţiunile de lichiditate şi solvabilitate, fiind utilizat pentru aprecierea
performanţelor înregistrate de societate şi a capacităţii acesteia de a genera lichidităţi pentru
realizarea de investiţii fără să facă apel la resurse externe de finanţare.
Dat fiind aceste considerente, precum şi necesitatea de aliniere la Standardele
Internaţionale de Contabilitate şi cerinţele Comunităţii Economice s-a introdus prin reglementare
legală obligativitatea întocmirii acestui document de către agenţii economici din ţara noastră.
Articularea tabloului de finanţare este concepută ca o modalitate orientată spre reflectarea
punctelor de legătură, a relaţiilor şi conexiunilor dintre acesta şi documentele de sinteză, bilanţul
şi contul de profit şi pierdere.
Dacă ne referim la relaţia dintre bilanţ şi tabloul de finanţare aceasta se realizează pe baza
comparării obligatorii a două bilanţuri succesive, identificându-se, practic, cu prima etapă privind
construcţia tabloului Äutilizări-resurse´.
Pentru a judeca situaţia financiară a unei întreprinderi se analizează bilanţurile succesive
care permit aprecierea stării şi evoluţiei echilibrului financiar şi al îndatorării acestuia.
Întreaga politică financiară privind analiza bilanţului se va reflecta în:
. variaţia fondului de rulment (ǻFR):
#
care indică o îmbunătăţire a structurii financiare a
întreprinderii, respectiv creşterea resurselor stabile în raport cu nevoile permanente, concomitent
cu capacitatea întreprinderii de a degaja lichiditate şi de a-şi îmbunătăţi situaţia trezoreriei;
u
arată: un dezechilibru financiar adică nevoile permanente
sunt acoperite din resurse pe termen scurt; un dezechilibru cronic al trezoreriei şi creşterea
riscului de faliment inevitabil al întreprinderii într-o perioadă viitoare.
c 18
2. variaţia trezoreriei nete este influenţată de: variaţia fondului de rulment cu o influenţă
potenţială; variaţia stocurilor şi a creanţelor pe termen scurt; variaţia creditelor de trezorerie.
Pentru analiza situaţiei financiare, a evoluţiei şi a previziunii acesteia se studiază:
fluxurile de venituri şi cheltuieli din contul de profit şi pierderi; fluxurile de investiţii şi/sau
dezinvestiţii în active fixe şi circulante şi/sau de rambursare a acestora din tabloul de finanţare;
decalajele între naşterea fluxurilor financiare şi realizarea lor efectivă în cadrul trezoreriei
evidenţiată în tabloul de finanţare.
Situaţia financiară din bilanţul de la închiderea exerciţiului financiar este o consecinţă a
situaţiei financiare de la începutul exerciţiului şi a fluxurilor financiare, realizate de întreprindere
în cadrul exerciţiului şi evidenţiate în contul de rezultate şi în tabloul de finanţare.
c 19
Diagnosticul financiar detectează eventualele stări de dezechilibru financiar, în scopul
identificării originii şi cauzelor care le-au generat şi al stabilirii măsurilor de redresare. Obiectivele
diagnosticului financiar se referă la măsurarea rentabilităţii capitalurilor întreprinderii şi aprecierea
condiţiilor de echilibru economic şi financiar, precum şi la evaluarea gradului de risc al
întreprinderii, respectiv riscul economic, financiar şi de faliment.
Pentru efectuarea diagnosticului financiar se face apel la datele contabile oferite de
conturile anuale decizionale: bilanţ şi contul de profit şi pierdere şi la retratarea acestor date în
vederea obţinerii bilanţului financiar, dar şi la datele obţinute prin întocmirea tabloului de
finanţare.
Ratele de rentabilitate economică - măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare
alocate întregii activităţi a întreprinderii. Dacă rentabilitatea este raportul între un rezultat şi
mijloacele puse în acţiune pentru obţinerea acestuia, există mai multe posibilităţi pentru măsurarea
acestui efect (rezultat). Distingem astfel, rentabilitatea economică şi rentabilitatea financiară.
Rentabilitatea economică a capitalurilor investite ne apare ca o rentabilitate intrinsecă, ce
nu ţine seama de modalitatea de procurare a capitalurilor (proprii sau împrumutate). Este deci
independentă de politica de finanţare promovată de întreprindere.
În funcţie de scopurile analizei se calculează mai multe rate de rentabilitate economică,
care au o valoare informativă ridicată prin exprimarea lor în cifre relative, ceea ce le conferă o
mare forţă de comparaţie şi evaluare. Condiţia comparabilităţii este însă respectarea aceloraşi
termene de raportare (nominali sau reali).Astfel se pot calcula:
- rata excedentului brut de exploatare (R EBE) care oferă o apreciere globală asupra
rentabilităţii brute a capitalului investit, după relaţia: R EBE = EBE / ACTIV ECONOMIC
Întrucât din excedentul brut de exploatare nu s-a dedus amortizarea, această rată prezintă
avantajul că nu este afectată de politica de amortizare.
- rata rentabilităţii economice (Rec.) care exprimă capacitatea activului economic efectiv
investit ( IMO + NFR) de a degaja un profit (profit net = Rezultatul de exploatare ± Impozit pe
profit) prin care să se asigure autofinanţarea creşterii nete a întreprinderii şi remunerarea
investitorilor de capital (acţionarii şi creditorii). Rata de rentabilitatea economică este dependentă
de structura capitalurilor întreprinderii ( proprii şi împrumutate) şi se calculează după relaţia:
REZULTATUL ECONOMIC
Rec. = x 00
ACTIV ECONOMIC
Numărătorul poate fi rezultatul de exploatare înainte de elementele financiare (se are în
vedere excedentul brut de exploatare, care nu este un adevărat rezultat economic, deoarece nu
ţine seama de amortismente). La numitor pot fi capitalurile permanente sau activul total.
În aceste condiţii relaţia de calcul a ratei de rentabilitate economică poate fi:
Rezultatul de exploatare Rezultatul de exploatare Cifra de afaceri
Rec. = = x
Activ total Cifra de afaceri Activ total
- rata profitului net (RPN) care exprimă rentabilitatea netă de dobânzi şi de impozit a
activului economic investit, care se calculează după relaţia:
profit net
RPN = x 00
activ economic
Această rată este dependentă de structura capitalurilor întreprinderii, respectiv de gradul ei
de îndatorare, fiind o rată netă de dobânzi. Din acest punct de vedere ea este mai puţin
comparabilă cu ratele profitului net realizate de alte întreprinderi similare din punct de vedere
tehnologic şi economic.
Pentru ca o întreprindere să-şi poată menţine substanţa sa economică este necesar ca rata
rentabilităţii economice să fie superioară ratei de inflaţie. În termeni reali, rata rentabilităţii
economice trebuie să remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din
economie (rata medie a dobânzii) şi al riscului economic şi financiar pe care şi l-au asumat
investitorii de capitaluri.
Dacă rata inflaţiei (Ri) nu depăşeşte 10%, atunci rata nominală ( Rr) este, conform
formulei lui Fisher suma dintre cele două rate, rata nominală şi rata inflaţiei. De aici, formula:
c 20
Rr = Rn - Ri
Dacă însă, rata inflaţiei este mai mare de 10%, rata reală se calculează după relaţia:
Rr = ( Rn - Ri ) / + Ri
Rata rentabilităţii economice trebuie să permită întreprinderii reînnoirea şi creşterea
activelor sale într-o perioadă cât mai scurtă.
c 21
Asemănător ratei rentabilităţii economice şi rata rentabilităţii financiare poate fi
descompusă în două sau mai multe rate componente, astfel:
PROFIT NET PROFIT NET CIFRA DE AFACERI
Rfin = = x Sau:
CAPITAL PROPRIU CIFRA DE AFACERI CAPITAL PROPRI
impactul îndatorării
Rata rentabilităţii economice caracterizează, deci, profitabilitatea activului economic, în
timp ce rata rentabilităţii financiare pe cea a capitalurilor împrumutate. Astfel rentabilitatea
economică a unei întreprinderi îndatorată este mai mare decăt aceea a unei întreprinderi similare,
dar neîndatorată, adică finanţată 100% din capitaluri proprii.
Modelul de mai sus de descompunere a ratei de rentabilitate financiară pune în evidenţă
efectul de levier, respectiv efectul multiplicator al îndatorării asupra rentabilităţii economice.
Acesta este pus în evidenţă prin relaţia:
Datorii
Rfin. = Rec. + ( Rec. - R dobândă)
Capitaluri proprii
Rata dobânzii = Dobânzi / Datorii x 00
Condiţia necesară pentru a se realiza efectul de levier este ca rentabilitatea economică să
fie superioară costului îndatorării.
Astfel, dacă este realizată această condiţie, rentabilitatea financiară este cu atât mai
ridicată pentru o rentabilitate economică dată, cu cât îndatorarea este mai mare
Se poate stabili şi relaţia de calcul a rentabilităţii economice ca o medie aritmetică
ponderată a capitalurilor întreprinderii, astfel:
Capital propriu Datorii
Rec. = Rfin. x + Rdobândă x
Activ economic Activ economic
Diagnosticul riscului
Riscul economic
Riscul de exploatare sau riscul economic corespunde riscului aferent realizării unui venit
sau a unui rezultat estimat, fără a se ţine seama de modalitatea de finanţare utilizată de
întreprindere pentru obţinerea acestuia. Diagnosticul financiar complet nu se poate realiza decat
în cuplul a două elemente de analiză: rentabilitate-risc.
Obiectivul în gestiunea financiară este maximizarea rentabilităţii la un anumit nivel de
risc asumat. Riscul poate fi exprimat în mai multe forme:
, iar măsura
riscului este dată de dispersie şi abaterea medie pătratică;
c 22
, adică cifra de afaceri care
este măsurată prin coeficientul de elasticitate calculat ca raport între variaţia profitului şi variaţia
cifrei de afaceri;
În analiza financiară riscul se exprimă prin elasticitatea profitului şi poate fi analizat din
două puncte de vedere:
#
#
u
$
º
u
u
u
u
# u
Riscul economic poate fi exprimat ca variabilitate a profitului în funcţie de cifra de
afaceri şi ca urmare a poziţiei activităţii întreprinderii faţă de punctul mort.
Variaţia profitului la variaţia cifrei de afaceri este exprimată prin coeficientul de
elasticitate sau efectul de levier.
Riscul financiar
Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub influenţa
structurii financiare a întreprinderii.
Antrenarea capitalurilor împrumutate prin mărimea lor şi a cheltuielilor financiare
(dobânzi, comisioane) conduce la variabilitatea rezultatelor şi la o majorare a riscului financiar.
Pentru minimizarea costurilor şi creşterea rentabilităţii trebuie să se asigure o structură
optimă între capitalurile proprii ăi cele împrumutate.
Analiza riscului financiar se poate face prin două modalităţi:
u
2¬*
cheltuieli fixe + dobânda
PM =
- cheltuieli variabile
º
u
*
Analiza riscului financiar rezidă în efectul de levier financiar, care arată relaţia dintre
rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară şi îndatorarea întreprinderii. În acest context
acţionarul suportă atât riscul economic, cât şi riscul financiar al întreprinderii, iar costul
îndatorării este sigur, în timp ce rentabilitatea economică este probabilă. Deci, evaluarea riscului
financiar se face cu ajutorul coeficientului de elasticitate al rentabilităţii financiare (E)
Variaţia profitului curent Variaţia cifrei
(după deducerea dobânzii) : de afaceri
E =
Profit curent Cifra de afaceri
c 23
Principalele instrumente operaţionale, utilizate de analiza statică patrimonială sunt:
fondul de rulment, ratele de lichiditate (generală, redusă şi imediată), completate cu ratele
îndatorării.
b. Analiza statică funcţională a riscului de faliment utilizează ca instrumente
operaţionale: nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă.
º3
± permite diagnosticarea şi explicarea dezechilibrului financiar
evidenţiat prin analiza statică. Instrumentele operaţionale ale acestei analize sunt:
- excedentul trezoreriei de exploatare (ETE = EBE - ǻ NFR);
- capacitatea de autofinanţare (CAF =EBE ±cheltuieli financiare ± impozit pe profit);
- autofinanţarea (A = CAF - Dividende);
- cash-flow-ul (CF)
Pornind de la aceşti indicatori, analiza riscului de faliment apelează la ratele şi indicatorii
de rambursare a datoriilor şi de autonomie financiară:
a. rata capacităţii de rambursare (Ra)
41 5+
b. rata autonomiei financiare (Rb)
4+5u
u
c. excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) care poate exprima el însuşi
capacitatea de rambursare a datoriilor. .&.4.6.(7!
Capacitatea de rambursare a datoriilor se asigură dacă excedentul trezoreriei de
exploatare minus impozitul pe profit este mai mare sau egal cu cheltuielile financiare plus
rambursarea anuală a datoriilor.
Întreprinderea este, deci, în permanenţă confruntată cu riscul. Luarea în consideraţie a
riscului la care sunt supuse întreprinderile justifică, de fapt, abordarea problematicii, atât de
complexă a diagnosticului financiar. De altfel, diagnosticul financiar, riscul şi solvabilitatea
întreprinderii conţin componente de natură economică, socială, financiară şi umană.
c 24
Fragilitatea sau stabilitatea unei întreprinderi depinde de trei factori: u
#
u
$
#
u$ #
Viteza de rotaţie a capitalurilor - încasarea vânzărilor proprii conduce la asigurarea
celui mai eficient echilibru financiar al întreprinderii deoarece în aceste încasări se regăsesc toate
posibilităţile de acoperire a cheltuielilor de fabricaţie, de reînnoire a mijloacelor şi utilajelor; de
rambursare a creditelor şi de acoperire a altor nevoi de dezvoltare şi stimulare.
Cifra de afaceri cuprinde toate componentele valorice necesare acoperirii tuturor
destinaţiilor deja menţionate ceea ce conduce la o nouă stare patrimonială a întreprinderii.
Pe seama cifrei de afaceri se realizează: reînnoirea fiecărui element de activ al
întreprinderii într-un interval de timp; achitarea fiecărei datorii într-un interval de timp.
Durata de rotaţie a capitalului pe seama cifrei de afaceri constă în timpii necesari pentru
acoperirea activelor şi timpii necesari pentru plata datoriilor.
Dacă nu au loc modificări sensibile în condiţiile de exploatare a întreprinderii se poate
estima că o creştere a cifrei de afaceri se traduce într-o stare patrimonială cu o creştere în aceeaşi
proporţie a imobilizărilor, a stocurilor, a creanţelor şi a datoriilor întreprinderii.
Acest raport de proporţionalitate presupune existenţa permanentă (constantă) a
următoarelor relaţii:
Active / Cifra de afaceri = constant ; Datorii / Cifra de afaceri = constant
Rata Rata 2
Durata de rotaţie a capitalurilor poate fi descompusă în elementele componente ale
activelor, respectiv ale datoriilor şi în componente valorice ale cifrei de afaceri.
Se obţin astfel durate specifice pentru fiecare element de activ, respectiv de datorii în
raport cu partea corespunzătoare din cifra de afaceri.
Prima rată, rata , raportează deci fiecare element de activ sau de datorii la componenta
lui specifică din cifra de afaceri: imobilizările corporale la amortizări, stocuri de materii prime
(sau datorii către furnizori) la consumatori de la terţi, soldul clienţilor la cifra vânzărilor, etc.
Această rată ponderată cu 360 de zile conduce la determinarea duratei de rotaţie a
posturilor din bilanţ, în raport cu cifra de afaceri.
A doua rată, rata 2, exprimă ponderea fiecărei părţi din cifra de afaceri asociată posturilor
din bilanţ faţă de cifra totală ponderată cu 360 zile conduce la rata de structură.
Ansamblul corelat al tuturor ratelor cinetice formează un sistem de indicatori financiari
dinamici prin care se surprinde foarte bine echilibrul financiar al întreprinderii.
Pentru activităţi referitoare la lichidităţi nu se calculează viteze sau durate de rotaţii, ele
fiind rezultatul final al rotaţiei capitalului. Nu se calculează nici viteze de rotaţii pentru capitalul
propriu, acesta fiind exigibil decât în situaţii extreme. Rata cinetică va rezulta din situaţia netă a
unităţii.
Pe baza ratelor cinetice se poate întocmi bilanţul întreprinderii sub forma ratelor cinetice,
iar pe baza acestuia pot fi dimensionaţi indicatorii echilibrului financiar, respectiv lichiditate,
exigibilitate exprimaţi în număr de zile de recuperare a elementelor patrimoniale prin cifra de
afaceri.
Indicatorii financiari exprimaţi în mărimi cinetice sunt recomandaţi în calcule de
previziune financiară dar în condiţii de stabilitate economică a întreprinderii, deci când nu
intervin modificări nici în condiţiile de exploatare a întreprinderii şi nici în structura costului de
producţie.
Indicatorii de echilibru financiar în mărimi absolute sunt:
c 25
Cifra de afaceri x Rata cinetică / 360
Metoda normativă de previziune a echilibrului financiar foloseşte sistemul de rate cinetice
pentru a stabili: structura normativă a echilibrului financiar la o cifră de afaceri previzionată
pentru exerciţiul financiar următor; modificările în cifra de afaceri, ca urmare a modificării
duratei stocajului, a duratei de încasare a clienţilor, a duratei de plată a furnizorilor sau ca urmare
a modificării structurii costurilor aferente vânzărilor; cifra de afaceri posibilă la un capital social
dat sau prevăzut să crească în exerciţiul financiar următor.
Metoda face apel la posturile de bilanţ la încheierea exerciţiului financiar, care exprimă
situaţia statică a patrimoniului, iar pentru a avea o bază cât mai corectă:
-c se iau în calcul soldurile medii de la începutul şi de la sfârşitul exerciţiului financiar;
-c se poate folosi o structură medie a cifrei de afaceri care să caracterizeze întreprinderea pe mai
multe exerciţii financiare.
Metoda normativă de previziune a echilibrului financiar permite: efectuarea diferitelor
simulări ale corelaţiei Äcifra de afaceri ± echilibru financiar´, corelaţie ce permite desprinderea
concluziilor privind politica financiară a întreprinderii; compararea echilibrului financiar al
întreprinderilor de mărimi diferite, eliminându-se influenţa volumului specific de activitate.
Investiţia netă de capital în active circulante (stocuri şi creanţe) se restrânge la necesarul
de fond de rulment. NFR = NFCE - Datorii de exploatare
Fundamentarea nevoii de finanţare a cheltuielilor de exploatare se rezumă la
fundamentarea nevoii de fond de rulment.
Pentru previzionarea nevoii de fond de rulment se porneşte de la premisa unui raport
constant între nevoia de fond de rulment şi cifra de afaceri.
În acest caz se determină o rată cinetică, adică un necesar de fond de rulment în zile pe
baza datelor realizate în anul precedent după relaţia:
NFR 0 x 360
NFR zile =
Cao
Pe baza estimărilor prin bugetul vânzărilor a cifrei de afaceri din trimestrul anului viitor
previzionarea nevoii de fond de rulment se face după relaţia: NFR trim = (CA trimxNFR zile)/ 90
Se consideră că necesarul de fond de rulment în zile este o durată de rotaţie valabilă şi
pentru anul viitor, adică raportul de proporţionalitate dintre cifra de afaceri şi necesarul de fond
de rulment rămâne constant şi pentru anul viitor. Acest indicator se calculează pentru următoarele
elemente semnificative: materiale, producţie în curs de execuţie, produse finite, clienţi.
BUGETELE ÎNTREPRINDERII
c 26
Planificarea financiară impune conducerii şi unele constrângeri ce trebuie depăşite,
constrângeri ce se referă la faptul că: bugetele pot deveni o frână în calea eforturilor de adaptare
la condiţiile noi, diminuând flexibilitatea întreprinderii; bugetele trebuie să descrie liniile
generale ale evoluţiei financiare, să asigure o marjă de manevră în interiorul prevederilor şi
posibilitatea de a putea fi revăzute; planificarea financiară poate fi o sursă de risipă prin tendinţa
compartimentelor de a-şi supraevalua nevoile proprii de finanţare.
În faţa previziunii financiare stau o serie de sarcini, dintre care cele mai importante sunt:
determinarea corectă şi obţinerea de venituri, cheltuieli, rezultate, resurse financiare şi utilizări
optime a acestora; descoperirea şi mobilizarea resurselor interne; stabilirea de indicatori
financiari mobilizatori; accelerarea circuitului capitalurilor; colectarea capitalurilor în funcţie de
nevoi, costuri şi alte criterii; asigurarea echilibrului financiar şi a unei structuri financiare
corespunzătoare; impulsionarea realizării programelor economice.
Previziunea financiară nu trebuie să reprezinte doar o reflectare pasivă, în formă
bănească, a sarcinilor de producţie şi de investiţii, ci şi un instrument de prevenire a lipsei de
eficienţă. În economia noastră, programul financiar general şi anual, poartă denumirea de buget
de venituri şi cheltuieli. Acesta reprezintă un instrument de conducere şi sinteză, de urmărire a
eficienţei, realizării autofinanţării, a formării şi alocării capitalurilor şi profitului.
Gestiunea previzională a întreprinderii presupune:
- bugetarea principalelor domenii de activitate, ceea ce constă în afectarea surselor şi
stabilirea responsabilităţilor pe fiecare centru de decizie;
- controlul bugetar, adică respectarea prevederilor bugetare în scopul stabilirii cauzelor
abaterii, informarea conducerii şi luarea măsurilor corective necesare.
Coerenţa unui sistem bugetar se asigură prin respectarea următoarelor principii de
elaborare şi funcţionare a acestuia:
. principiul totalităţii, care presupune cuprinderea tuturor întreprinderilor printr-o
coordonare care să asigure echilibrul între diferitele servicii funcţionale şi operaţionale;
2. principiul suprapunerii sistemului bugetar pe sistemul de autoritate din
întreprindere;
3. principiul menţinerii solidarităţii între departamente şi al concordanţei cu politica
generală a întreprinderii;
4. principiul supleţei care permite adaptarea bugetelor la modificarea mediului, la
nevoile variaţiei economice, etc;
5. principiul cuplării cu politica de personal, pentru a da o motivaţie şi o adeziune a
personalului.
În ceea ce priveşte periodicitatea bugetelor acestea se întocmesc de regulă anual, dar sunt
şi bugete care se întocmesc pe o durata mai mare de un an (bugete de investiţii), sau sub un an
(bugete de trezorerie).
Operaţiile de elaborare pentru bugetele anuale durează 3-4 luni. Ciclul de elaborare a
bugetelor presupune parcurgerea următoarelor faze:
1.c identificarea obiectivelor întreprinderii pentru anul de plan, ce decurg din planul
general strategic de 3-5 ani;
2.c realizarea de studii pregătitoare privind piaţa factorilor de producţie, piaţa de
desfacere, concurenţa, investiţiile, etc;
3.c elaborarea de proiecte de bugete (prebugete) pe baza testării diferitelor scenarii şi a
negocierii între diferitele compartimente şi conducerea întreprinderii;
4.c întocmirea şi aprobarea bugetelor întreprinderii, cu detaliere pe segmente de piaţă, pe
subunităţi şi pe perioade operative de gestiune (lună, trimestru).
În sistemul planificării financiare se cuprind următoarele tipuri de bugete:
. Bugete de orientare generală, sunt pe termen lung (3-5 ani) şi stabilesc imaginea
viitoare a întreprinderii prin descrierea produselor, a proiectelor de dezvoltare, de achiziţii, de
fabricaţie de noi produse, de fuziune.
2. Bugetele anuale, sunt bugete de execuţie a politicii generale a întreprinderii fiind
specifice diferitelor activităţi din întreprindere: aprovizionare, producţie, desfacere, investiţie.
c 27
3. Bugete de trezorerie, bilanţul previzional şi contul de rezultate, prin care se
estimează situaţia patrimonială şi monetară a întreprinderii.
Legătura dintre aceste bugete rezidă în elaborarea lor succesivă pornind de la politica
generală în vederea atingerii unor obiective strategice, continuând cu bugetele anuale şi apoi
reflectarea tuturor acestora în starea previzibilă a trezoreriei, a patrimoniului şi a rezultatelor.
Unele bugete au caracter imperativ în sensul că interzic depăşirea cifrelor prevăzute
(bugetul administraţiei, bugetul investiţiilor), altele au caracter indicativ (bugetul exploatării,
bugetul trezoreriei).
Bugetul vânzărilor este bugetul principal anual, în funcţie de acesta determinându-se
ceilalţi parametri din celelalte bugete anuale. Bugetul vânzărilor constituie previziunea scopului
activităţii întreprinderii.
Elaborarea bugetului vânzărilor se face în două etape:
I. Previziunea vânzărilor şi a cheltuielilor de desfacere
A. Previziunea vânzărilor, cea mai importantă dintre operaţii cuprinde un ansamblu de
studii şi de evaluări ale pieţei potenţiale de desfacere şi a pieţei pe care întreprinderea
intenţionează să o cucerească şi să o menţină.
Cercetarea cuprinde produsele deja existente pe piaţă şi produsele noi, precum şi elemente
ale mediului extern (comportamentul cumpărătorilor, poziţia concurenţei, starea economiei, etc.)
şi ale mediului intern (capacitatea de producţie existentă, competitivitatea echipei de cercetare,
politica comercială, reţeaua de distribuţie, etc.).
Previziunea vânzărilor face obiectul unor studii de marketing privind conjunctura
economică, potenţialul de absorbţie al pieţei, starea concurenţială. Rezultatul acestor studii se vor
concretiza în previziuni privind: volumul vânzărilor posibile; valoarea încasărilor determinate de
preţul de vânzare unitar.
Previziunea vânzărilor pentru produsele deja existente se poate face:
. pe baza tehnicilor cantitative de extrapolare a tendinţelor observate în evoluţia
anterioară a vânzărilor folosind ca metode:
a. ajustare exponenţială (constă în a găsi cea mai bună aproximare care s-a efectuat în
previziunile anterioare, aproximare după care se va face previziunea în anul de plan);
b. ajustarea printr-o funcţie matematică (care surprinde o mulţime de tendinţe ale
vânzărilor, cele mai frecvente fiind cele ale unei drepte, ale unei curbe exponenţiale sau cele ale
unei parabole);
c. ajustarea după media mobilă (este utilizată pentru vânzări care au o evoluţie
sezonieră ce se doreşte a fi luată în calculul previziunii).
2. pe baza tehnicilor calitative de analiză a variabilelor care determină mărimea
vânzărilor şi valoarea lor în anul de plan.
B. Previziunea cheltuielilor de desfacere
Previziunea cheltuielilor de desfacere face parte din antecalculaţia costurilor pentru
determinarea costului complet. Principala problema este separarea cheltuielilor după natura lor
în: cheltuieli variabile ± direct proporţionale cu volumul vânzărilor şi cheltuieli fixe ± care rămân
constante în raport cu volumul vânzărilor.
Previziunea acestor cheltuieli se face pe baza datelor înregistrate anterior privind
cheltuielile şi vânzările.
II. Etapa de elaborare şi defalcare a prevederilor anuale
Prevederile anuale şi globale (pe întreprindere) se defalcă: pe trimestre şi luni; pe feluri
de produse; pe grupe de beneficiari.
Bugetul vânzărilor trebuie corelat cu bugetul de producţie şi ambele cu bugetul de
investiţii.
Bugetul producţiei alături de bugetul vânzărilor este principalul buget fiind, de altfel,
principala previziune a mijlocului de atingere a obiectivelor întreprinderii (previziunea scopului
activităţii întreprinderii.)
Elaborarea bugetului de producţie presupune parcurgerea a trei etape:
. Previziunea cantitativă a producţiei de executat
c 28
Previziunea cantitativă are ca obiectiv principal armonizarea prevederilor bugetului
vânzărilor cu capacitatea de producţie a întreprinderii, în condiţiile satisfacerii cât mai complete
a prevederilor comerciale şi a utilizării depline a capacităţii factorilor de producţie.
Principala etapă a planificării este dimensionarea producţiei de fabricat, cu condiţia optimizării
factorilor de producţie şi în special a echipamentelor tehnologice şi a forţei de muncă.
2. Previziunea (antecalculaţia) costurilor de producţie
Previziunea (antecalculaţia) costurilor de producţie este o activitate laborioasă ce constă
în separarea cheltuielilor în două grupe:
%
repartizate pe produse (materiale, manoperă, utilaje)
%
reprezentând cheltuieli comune secţiei (CCS), cheltuieli generale
ale întreprinderii (CGI), cheltuieli de întreţinere şi funcţionare a utilajelor (CIFU), cheltuieli de
administrare a întreprinderii (CA), etc.
Pentru determinarea costului de producţie unitar se au în vedere articolele de calculaţie pe
cele două grupe de cheltuieli:
%
care se repartizează direct pe produs şi care cuprind:
- materiale directe (Md) calculabile în funcţie de consumul specific de materiale normate (Cm) şi
preţurile unitare de aprovizionare (pa). Relaţia de calcul este: Md = Cm * pa
- salariile şi cheltuielile salariale directe (Sd) calculate în funcţie de consumurile normate de
manopera (Cs) şi tariful pe oră în vigoare (th). Relaţia de calcul este: Sd = Cs * th
%
± se repartizează pe produse cu ajutorul unor chei succesive de
repartizare şi conduc la formarea diferitelor trepte ale costului unitar.
PREVIZIUNEA TREZORERIEI
Prezentarea unei imagini asupra dinamicii structurii financiare prezintă interes atât pentru
analistul financiar extern întreprinderii, cât şi pentru conducerea acesteia.
Managerul unei întreprinderi este adesea pus în ipostaza de a analiza evoluţia situaţiei
financiare, lucru ce solicită localizarea beneficiului în structurile patrimoniale: trezorerie, stocuri,
imobilizări. Problema reală cu care se confrunta managerul unei întreprinderi o constituie
discordanţa dintre creşterea producţiei şi a cifrei de afaceri, pe de o parte, şi diminuarea
volumului trezoreriei, pe de altă parte.
La o asemenea problemă, teoria, doctrina şi practica mondială au răspuns prin crearea
unui instrument tehnic: tabloul de finanţare, respectiv tabloul fluxurilor de trezorerie. Tabloul
fluxurilor de trezorerie situează în centrul analizei financiare trezoreria. Trezoreria este
informaţia cheie, deoarece asigură cunoaşterea modului de finanţare al activităţii întreprinderii.
Pe baza trezoreriei se determină indicatorii necesari gestiunii şi analizei financiare atât pe termen
scurt, cât si pe termen lung.
Se asigură astfel, obiectivitatea în analiză, deoarece, spre deosebire de fondul de rulment,
nevoia de fond de rulment şi capacitatea de autofinanţare, trezoreria nu este dependentă de
convenţiile şi politicele contabile ale conducerii. În acelaşi timp, informaţiile de trezorerie se
pretează la o abordare previzională şi bugetară a activităţii întreprinderii.
Conceptul de trezorerie reprezintă ansamblul lichidităţilor şi al cvasilichidităţilor. Astfel,
conform normelor stabilite de Standardele internaţionale şi în concordantă cu cerinţele Directivei
a IV- a a Comunităţii Economice Europene, expresia de fluxuri de trezorerie desemnează
totalitatea intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi, respectiv fonduri disponibile şi la vedere si
cvasilichidităţi ± acele plasamente pe termen scurt (cu scadenţe de regulă sub trei luni) foarte
lichide, convertibile cu uşurinţă într-o mărime determinată de lichiditate şi a căror valoare nu
riscă să varieze în mod semnificativ.
Statisticele arată că nu întotdeauna o întreprindere care realizează profit are şi o trezorerie
pozitivă, şi aceasta datorită decalajului dintre înregistrarea în contabilitate a veniturilor şi
cheltuielilor, şi încasarea, respectiv plata efectivă a acestora.
Cea mai mare parte a falimentelor se datorează slăbiciunilor în gestiunea trezoreriei.
Gestiunea trezoreriei este influenţată de unele fenomene de instabilitate economică la nivel macro
şi micro şi anume: creşterea inflaţiei; creşterea ratei dobânzii; scăderea ratei rentabilităţii;
scăderea gradului de autofinanţare.
c 29
Trezoreria netă s-ar putea determina prin două modalităţi:
. TN = FR ± NFR - aceasta reflectă, de altfel, relaţia fundamentală a trezoreriei, adică
exprimă corelaţia între fondul de rulment (FR), nevoia de fond de rulment (NFR) şi
trezoreria netă (TN) şi poate fi:
a. pozitivă (F.R.F > N.F.R.);
b. negativă (F.R.F.< N.F.R.);
c. echilibrată (F.R.F.= N.F.R.)
2. T = lichidităţi Ê active financiare de trezorerie pasive financiare de trezorerie
Activele de trezorerie sunt:
a. Lichidităţile, reprezentate de disponibilităţi băneşti din casierie şi din conturile curente
la bănci;
b. Activele financiare de trezorerie cuprind: valori mobiliare de plasament; efecte
comerciale de încasat; bilete de trezorerie şi certificate de depozit în portofoliu.
c. Pasivele financiare de trezorerie ± cuprind: soldul creditor al contului curent; credite
de trezorerie; credite de scont.
Atât trezoreria pozitivă cât şi cea negativă antrenează costuri de gestiune şi anume: costuri
de oportunitate prin nefructificarea excedentului de trezorerie şi costuri de finanţare prin credite
pentru acoperirea deficitului de trezorerie.
Funcţia de trezorerie este cea mai importantă din întreprindere şi este îndeplinită de
directorul financiar, şeful serviciului financiar, şeful serviciului contabilitate.
ñ
sunt:
c
u
#
$
ºc
#
u
$
/c #
%
# ) u
$
0c
u
$
8c u u
9
u
#
$
:c
"
u
%
uu
u #
%
Toate aceste coordonate ale trezoreriei rezultă din obiectivul general al întreprinderii şi
anume creşterea valorii capitalurilor proprii.
Bugetul de trezorerie - urmăreşte asigurarea permanentă a capacităţii de plată a
întreprinderii, prin sincronizarea încasărilor cu plăţile. Nerealizarea acestui obiectiv, în condiţiile
acceptabile, determină modificări în ansamblul bugetelor actuale, în ritmul investiţiilor, politica
creditorilor clienţi, etc.
Bugetul de trezorerie are ca funcţie previziunea încasărilor şi plăţilor; această previziune
se face pornind de la planificarea cheltuielilor, din care se exclud cele neplătibile (amortizarea şi
provizioanele calculate) şi de la planificarea veniturilor din care se exclud cele neîncasabile
(venituri din producţie stocată, venituri din vânzări pe credit).
Încasările vor cuprinde: vânzări cu plata imediată; încasarea vânzărilor pe credite
comerciale (din perioada anterioară); vânzări de valori mobiliare; vânzări de imobilizări;
obţinerea unui împrumut sau vânzarea unor noi emisiuni de titluri; încasarea chiriilor, dobânzilor,
dividendelor şi a altor valori.
Plăţile vor cuprinde achitarea previzibilă a următoarelor datorii: plata cumpărărilor la
vedere şi pe credit comercial (din perioada anterioară); plata salariilor şi a premiilor; plata
cheltuielilor de exploatare, de desfacere, de administraţie, etc; plata impozitelor, taxelor la
bugetul statului; achiziţii de imobilizări; plata dobânzilor şi a ratelor scadente de împrumuturi;
răscumpărarea titlurilor emise de întreprindere; vărsarea dividendelor către acţionari sau a
retragerilor de fonduri de către proprietari.
Funcţie de modalităţile de luare în calcul a încasărilor şi plaţilor bugetul de trezorerie
poate fi:
-c buget brut de trezorerie ce cuprinde toate încasările şi plăţile perioadei;
c 30
-c buget net de trezorerie, obţinut prin ajustarea profitului net cu veniturile şi
cheltuielile care nu antrenează încasări/plăţi, rezultând evoluţia previzibilă a situaţiei
financiare.
Elaborarea bugetului de trezorerie
În elaborarea bugetului de trezorerie se regăsesc două etape:
. previziunea încasărilor şi a plăţilor$
2. determinarea şi acoperirea sodurilor de trezorerie, care cuprinde:
u
$
u
u "
$
Bugetul de trezorerie se elaborează pe baza a trei documente de evidenţă şi previziune,
respectiv bilanţul exerciţiului încheiat, care reprezintă bilanţul de deschidere al perioadei de
previziune, contul de rezultate previzional şi bilanţul previzional.
Trezoreria este determinată de:
-c fluxurile financiare ale perioadei de previziune determinate la rândul sau de veniturile şi
cheltuielile perioadei;
-c modificarea soldurilor creanţelor şi datoriilor de la începutul şi sfârşitul perioadei (bilanţul de
deschidere şi bilanţul previzional), conform relaţiilor:
Încasările per. = Creanţe iniţiale + Venituri planificare ale perioadei ±Creanţe finale
(Ip) (Ci) (Vp) (Cf)
Plăţile per = Datorii iniţiale +Cheltuieli planificate ale perioadei - Datorii finale
(Pp) (Di) (Ch.p) (Df)
Buget de trezorerie = Bilanţ de deschidere + Cont de rezultate ± Bilanţ previzional
Astfel, datele privind încasările şi plăţile sunt furnizate de bugetul de trezorerie, iar cele
privind creanţele şi datoriile iniţiale, de bilanţul de deschidere, în timp ce datele privind veniturile
şi plăţile planificate ale perioadei sunt furnizate de contul de rezultate previzional.
Orizontul de previziune al trezoreriei este diferit, funcţie de obiectivele urmărite de
gestiunea financiară şi de scadenţele încasărilor şi plăţilor.
Astfel, dacă scadenţele la încasări şi plăţi sunt trimestriale sau mai mari de 90 de zile şi
întreprinderea urmăreşte soldul anual al trezoreriei, periodicitatea bugetelor poate fi de un an.
Dacă scadenţele la încasări şi plăţi sunt lunare sau mai mari de 30 de zile şi întreprinderea
urmăreşte optimizarea structurii de financiare pe termen scurt, bugetul de trezorerie poate fi de
câteva luni (4-6 luni).
Cel mai frecvent, orizontul de timp este de ordinul zilelor până la o lună, situaţie în care
se întocmeşte graficul zilnic al încasărilor şi al plăţilor cu scadenţe chenzinale, decadale,
semidecadale.
O previziune pertinentă a trezoreriei presupune întocmirea unui buget de trezorerie anual
cu defalcare pe luni şi cu o detaliere pe săptămâni pentru primele 2-3 luni ale anului. Această
previziune va fi actualizată în mod permanent în cursul anului şi detaliată în funcţie de
necesităţile întreprinderii.
Previziunea încasărilor şi a plăţilor
Previziunea încasărilor fiind fundamentată pe cifra vânzărilor, trebuie să ţină cont în
permanenţă de repartizarea acestora pe luni cât şi de modificările ce vor avea loc în structura
vânzărilor şi în gradul de solvabilitate al clienţilor întreprinderii, care vor influenţa decalajul între
datele livrărilor şi cele ale încasărilor. În funcţie de ramura economică, între momentul vânzărilor
şi cel al încasărilor corespunzătoare există un decalaj de la 30 până la 90 de zile. Aceste decalaje
determină o eşalonare în timp a încasării veniturilor lunare ce se vor înscrie în bugetul de
trezorerie.
Previziunea plăţilor se face pornind de la previziunea cheltuielilor anuale şi de la
eşalonarea previzibilă a plăţilor pentru aceste cheltuieli.
În principiu previziunea plăţilor se face asemănător cu cea a încasărilor ţinându-se cont de
natura diferită a cheltuielilor care vor determina o serie de particularităţi atât în privinţa
previziunii mărimii lor anuale, cât şi a eşalonării scadenţelor la plată.
c 31
Acoperirea soldurilor de trezorerie
Soldul trezoreriei rezultat din compararea încasărilor cu plăţile poate fi deficitar sau
excedentar.
Deficitul previzional al trezoreriei urmează a fi acoperit din credite noi de trezorerie sau
de scont a căror selecţie şi dozare ţine de ³arta´ trezorierului de a optimiza mărimea costului real
al acestora
Înainte de apelare la credite noi se impun a fi luate unele măsuri printre care: avansarea
unor încasări (reducerea volumului şi/sau a duratei creditelor- clienţi; solicitarea încasării în
avans a unor vânzări); amânarea unor plăţi (în condiţiile prevăzute de lege); reducerea temporară
a plăţilor prin renunţarea, pentru moment, la efectuarea unor cheltuieli; realizarea unor încasări
din activităţi, precum vânzarea unor active fixe sau circulante disponibile.
Excedentul previzional al trezorerie poate proveni, fie din:
a. fondul de rulment prea mare determinat de angajarea unor datorii financiare pe
termen lung fără o întrebuinţare imediată (fiind în principiu, interzisă alegerea de capital pe
termen lung pentru a fi plasat pe termen scurt);
b. o nevoie de fond de rulment mai mică decât fondul de rulment determinată de
scadenţa plăţilor generate de activitatea de exploatare mult mai mare decât cele ale încasărilor.
În acest caz se urmăreşte un plasament al excedentului de trezorerie cât mai rentabil, cât
mai puţin riscant şi cu cea mai bună lichiditate.
Costul creditelor angajate pentru acoperirea soldului de trezorerie generează plăţi
suplimentare care majorează necesarul de finanţat, iar plasamentele de trezorerie sunt aducătoare
de venituri care majorează încasările. Astfel că la determinarea soldului final de trezorerie se vor
avea în vedere şi aceste influenţe.
Optimizarea plasamentelor are in vedere şi condiţiile oferite de piaţa de capital şi
financiar. Se pot face următoarele plasamente de trezorerie: plasamente monetare nenegociabile:
depozite la termen, bonuri de casă, etc; plasamente monetare negociabile: certificate de depozite,
bilete de trezorerie, bonuri de tezaur, etc; plasamente financiare: acţiuni, obligaţiuni, etc.
În principiu, cu cât un plasament se face pe termen mai lung, cu atât este mai rentabil, dar
mai puţin lichid şi invers. În concluzie, activitatea trezorierului, în stabilirea previziunilor de
finanţare poate fi sintetizată în trei direcţii principale:
-c evaluarea costului real al fiecărui credit, în funcţie de durata de folosinţă şi de stabilirea unei
ierarhizări a împrumuturilor;
-c cuantificarea efectelor disponibile după natura lor;
-c selecţionarea surselor de finanţare care generează cel mai redus cost al finanţării.
2 "
S=
"
3. numărul de comenzi de aprovizionare (Nr):
N
Nr =
S
4. intervalul dintre aprovizionări (I)
S x T
I = , unde T = numărul de zile calendaristice din perioada considerată.
N
NFCE = xt;
360/90
unde t = durata de rotaţie
Se calculează necesarul de finanţat mediu anual pentru fiecare element semnificativ de
materiale şi produse, astfel:
. necesarul de finanţat mediu anual pentru stocul de materiale semnificative:
N ani x P a i
NFCE m = x( +S +C +t r )
360 2
Nani = necesarul anual din materia primă semnificativă;
Pa = preţul unitar de aprovizionare;
i = intervalul mediu între aprovizionări;
S = intervalul pentru stocul de siguranţă ;
C = intervalul pentru stocul de condiţionare;
tr = intervalul pentru transportul intern.
2. necesarul de finanţat mediu anual pentru producţia în curs de execuţie:
Q x C uz
NFCE p = xKxD
360
Q = producţia fizică anuală previzionată;
Cuz = costul de uzină unitar antecalculat ;
K = coeficient de corecţie specific ritmului de avansare a cheltuielilor de fabricaţie 0,5<K 1;
D = durata de rotaţie.
3. necesarul de finanţat mediu anual pentru fiecare produs finit semnificativ:
Q x Cc
NFCE f = x D st , unde:
360
c 36
Q = producţia fizică anuală previzionată;
Cc = cost complet unitar antecalculat;
Dst = durata de staţionare în magazie a produselor finite.
4. necesarul de finanţat mediu anual pentru produsele expediate (clienţi) se
determină global pe întreaga producţie expediată, vândută, după relaţia:
Q x Cc
NFCE c = x D dec, unde:
360
Ddec = durata medie de decontare (încasare) a clienţilor
5. necesarul de finanţat mediu anual pentru elementele nesemnificative (diverse)
Chd
NFCE d = ȈC x
ȈNFCEs
Chd = cheltuieli anuale pentru elementele nesemnificative;
ȈChs= totalul cheltuielilor anuale pentru elementele semnificative;
ȈNFCEs = totalul necesarului de finanţat mediu anual al stocurilor de elemente semnificative.
6. durata medie de rotaţiei pe fiecare din cele patru categorii de stocuri:
NFCEs + NFCEd
DMr =
Chs + Chd
NFCEs = necesarul de finanţare al stocurilor semnificative;
Chs = cheltuieli anuale pentru elementele semnificative;
Chd = cheltuieli anuale pentru elementele nesemnificative.
7. necesarul de finanţat trimestrial:
Ch trim
NFCE trim = x DMr
90
8. necesarul de finanţat al ciclului de exploatare
NFCE = NFCE m +NFCE p + NFCE f +NFCE c + NFCE d
Metode analitice bazate pe cifra de afaceri - elementele de fundamentare ale acestei
metode sunt: cifra de afaceri previzionată prin bugetul vânzărilor; durata de rotaţie a celor patru
categorii de stocuri.
Necesarul de finanţare, conform acestei metode se determină pe baza datelor din bilaţul
contabil şi contul de rezultate din exerciţiul anterior.
Astfel se calculează indicatorul necesarul de finanţat trimestrial (NFCEtrim) după
formula:
CA
NFCE trim = x Rc
90
Rc = ratele cinetice, respectiv duratele rotaţiei activelor circulante în raport cu cifra de afaceri.
Necesarul de finanţat trimestrial se determină pe categorii de stocuri în funcţie de ratele
cinetice specifice acestora şi determinate anterior pe baza execuţiei financiare din anul precedent
şi se porneşte de la premisa că aceste rate rămân constante în anul următor.
Ratele se calculează astfel:
-c rata cinetică pentru materiale (Rcm):
Soldul materialelor din bilanţ
Rcm = x 360
CA x m%
Unde: m% = ponderea materialelor respective
-c rata cinetică pentru produsele în curs de execuţie (Rcp):
c 37
Soldul produselor în curs de execuţie
Rcr = x 360
CA x (m% + m%/2)
-c rata cinetică pentru produse finite (Rcp):
Soldul produselor finite
Rcp = x 360
CA x c%
- rata cinetică pentru clienţi (Rcc):
Soldul clienţi
Rcc = x 360
CA
Metode sintetice de determinare a nevoii de finanţare a cheltuielilor de exploatare -
se folosesc pentru determinarea necesarului de finanţare trimestrial pe total active circulante.
Elementele de fundamentare sunt bazate tot pe proporţionalitatea dintre activele circulante şi
costurile exploatării (CA).
Metodele sintetice se fundamentează pe :
. Viteza de rotaţie în funcţie de costuri:
Qtrim x Cc
NFCE trim = 90 x D
ro
Saco
Unde: Dro = x 360
PMo
Qtrim = producţia fizică prognozată pentru trimestru;
Cc = cost complet unitar al producţiei antecalculat;
Dro = durata de rotaţie din perioada precedentă.
Sac = soldul mediu al activelor circulante din anul precedent;
PMo = costul producţiei marfă fabricată în anul precedent.
2. Activele circulante ce revin la 000 lei producţie marfă
Qtrim xCc x Ac/1000 x 4
NFCE trim =
1000
Sac
Ac/1000 = x 1000
PMc ( an)
c 38
procurare al capitalurilor circulante şi negocierea diferitelor surse de procurare a acestora sunt
decizii financiare cu o importanţă deosebită în strategia şi tactica întreprinderii.
Este necesar să se facă distincţie între costul aplicabil la creditele solicitate şi costul real,
întrucât costul real este mai mare decât costul aplicabil.
Costul aplicabil al creditelor solicitate este determinat de doi factori esenţiali:
1. rata dobânzii;
2. comisioane aferente, respectiv comisioane de riscuri şi de cheltuieli administrative,
majoritatea fiind variabile în raport de mărimea creditului sau cu mărimea riscului asumat.
Rata dobânzii este formată din:
a. rata de referinţă, care poate fi: rata oficială a scontului, acea rată aplicată de Banca
Naţională a României la creditele acordate băncilor comerciale din ţară; rata dobânzii aplicată de
primele bănci comerciale către cei mai importanţi clienţi ai lor; rata interbancară la creditele
reciproce dintre bănci denumită BIBOR ( Bucharest Interbanc Opearing Rate ).
b. majorarea ratei de referinţă pentru compensarea riscului implicat în tipul de credite:
creditele de trezorerie prezintă un risc mai mare de nerambursare decât creditele de scont;
majorarea specifică creditelor de trezorerie poate ajunge până la 1,5 puncte, în timp ce la creditele
de scont până la 0,5 puncte.
c. majorarea ratei de referinţă pentru compensarea riscului de întreprindere, în
funcţie de mărimea patrimoniului şi bonitatea sa. Funcţie de mărimea patrimoniului se face o
clasificare de risc a întreprinderilor având în vedere cifra de afaceri, astfel:
A.c pentru întreprinderile cu cifră de afaceri mai mare de 500 miliarde lei, nu se aplică majorare
de risc specific;
B. pentru întreprinderile cu cifră de afaceri între 200 ± 500 miliarde lei, majorarea este de 0,15
puncte;
C. pentru întreprinderile cu cifră de afaceri între 100 ± 200 miliarde lei, majorarea este de 0,4
puncte;
D.c pentru întreprinderile cu cifră de afaceri mai mică de 100 miliarde lei, majorarea este
diferenţiată de la 0,6 la 6,5 puncte, în funcţie de bonitatea acesteia.
Elemente de clasificare (rating) a clienţilor băncii
Băncile comerciale din România utilizează pentru clasificarea clienţilor, drept criterii de
rating, metodologia cu rating consacrată pe plan internaţional.
Conform acestei metodologii, analiza dosarului de credit a unui client cuprinde două
componente de investigaţii: analiza managerială şi analiza performanţelor economico-financiare
înregistrate de societatea solicitatoare de credite.
Decizia de creditare privind volumul, durata, rambursarea, dobânda, etc. va ţine seama de
punctajul obţinut şi de încadrarea întreprinderii, pe baza punctajului astfel obţinut, într-una din
clasele de risc: A, B, C, D, E, folosindu-se grilele specifice pentru cele două componente ale
analizei creditului.
Pentru clienţii băncii care au deja un portofoliu de credite angajate în perioada anterioară,
analiza solicitării unui nou credit se combină cu analiza serviciului datoriei, care foloseşte ca
indicatori: acoperirea dobânzilor; volumul creditelor restante; plăţile restante, etc.
În funcţie de aceste elemente, se acordă unul din cele trei calificative: calitate bună;
calitate slabă; calitate necorespunzătoare.
Prin combinarea celor cinci categorii de risc (A, B, C, D ,E) cu cele trei calităţi (bună,
slabă, necorespunzătoare), rezultă o matrice a încadrării întreprinderilor (îndatorare) într-una din
cele 15 clase de risc. Pentru fiecare din cele 15 clase există o majorare specifică a dobânzii, cu o
primă corespunzătoare gradului de risc asumat de bancă în acordarea creditului solicitat de
întreprindere.
Rata dobânzii (Rd) se calculează ca o rată anuală, în timp ce creditele pe termen scurt se
acordă pe fracţiuni dintr-un an (adesea pe trimestru). Astfel:
-c
( se determină ca o rată proporţională, în
funcţie de mărimea fracţiunii: rata trimestrială, în proporţie de o pătrime; rata lunară într-o
proporţie de 1/12 din cea anuală, etc;
c 39
-c
, având în vedere posibilitatea de capitalizare a dobânzii de către bancă
este mai mare decât rata echivalentă a fracţiunii de timp respective.
În ceea ce priveşte numărul de zile efectiv de creditare, este foarte important pentru
gestionarul financiar să se aibă în vedere distincţia între ziua de decontare, ca zi efectivă de
primire a creditului şi ziua de operare în documente bancare (contract de credit, extras de cont),
ca zi efectivă de calcul a dobânzii.
Între operaţiile de virament, în contul bancar al întreprinderii şi înregistrările contabile
privind aceste operaţii apar decalaje de timp, cu implicaţii asupra trezoreriei întreprinderii şi
asupra dobânzii calculate:
c
u
"u
$
c
u
u u
"u
Pentru gestiunea trezoreriei întreprinderii trebuie avute în vedere şi alte elemente
necesare:
c delimitările între ziua de casă (de ghişeu) a băncii, ziua lucrătoare şi ziua calendaristică ce
se ia in calculul dobânzii, astfel, pe exemplul cecurilor bancare, două zile lucrătoare, pentru
decontarea acestora pot determina patru zile calendaristice de decontare dacă au fost depuse la
bancă la sfârşitul săptămânii, în zilele de joi sau vineri, sau pot interveni numai două zile
calendaristice dacă au fost depuse la bancă la începutul săptămânii (luni, marti, miercuri);
c delimitările între decontările cu terţe întreprinderi ce au cont la aceeaşi unitate bancară
faţă de decontările cu întreprinderile ce au cont la altă unitate bancară din aceeaşi localitate sau
din localităţi diferite. Delimitările între ziua de decontare şi cea de operare apar în funcţie de
durata efectivă a viramentelor bancare.
, denumite şi credite cu caracter general, sunt credite pe termen
scurt ce se acordă în cazul deficitului de trezorerie, fără garanţii deosebite, în vederea acoperirii
plăţilor curente. Acestea, după obiectul lor se împart în: credite pentru facilităţi de casă, credite
sezoniere, credite de legătură, credite pe termen foarte scurt şi credite pentru mobilizarea
efectelor financiare.
Costul creditelor de trezorerie cuprinde:
1 $
º
u
uu
u( u.
De pe poziţia băncii soldurile creditoare din contul curent al întreprinderii apar la
soldurile debitoare ale băncii (credite acordate întreprinderii).
Pentru decontarea trimestrială a acestui cost se întocmesc două documente:
a. scara dobânzilor, reprezintă, de altfel, un tablou al plăţilor şi încasărilor zilnice, în
funcţie de care se determină soldurile zilnice debitoare şi creditoare. În vederea calcului dobânzii
banca selectează zilele care au acelaşi sold şi le înscrie în scara dobânzilor.
Numărul soldurilor debitoare (Nrd) se determină după relaţia:
g"j
Nrd = unde C = sold debitor (creditor)
100
Nr = număr de zile în care s-a înregistrat acest sold
Prin însumarea acestor solduri se determină numărul total al soldurilor debitoare din
trimestrul la care se aplică rata anuală a dobânzii (Rd). Dobanda datorată de întrepindere pentru
creditele de trezorerie se calculează după relaţia:
Æ
D = ( 8 Nrd) x
360
b. decontul de dobânzi şi comisioane
Comisioanele sunt de două categorii: comisioanele de risc şi comisioanele de cheltuieli
administrative.
1. În categoria comisioanelor de risc intră:
a. comisionul de credit (Cc)
b. comisionul de imobilizare (Ci)
c 40
c. comisionul pentru cel mai mare sold debitor din fiecare lună a trimestrului de
referinţă (C>d) se calculează într-o cotă procentuală mai redusă, de 0,05% asupra celui mai mare
soldului din fiecare lună, indiferent de numărul de zile în care s-a înregistrat acesta.
Comisionul este plafonat, în sensul că nu poate depăşi, pe trimestru, 50% din dobânda la
soldurile debitoare.
d. comisionul pentru cea mai mare depăşire din fiecare lună a plafonului de credite
aprobat (C>p), constituie un mijloc eficace pentru a face ca întreprinderea să respecte plafonul
aprobat şi se calculează în cotă procentuală (0,25%) asupra depăşirii respective.
2. În categoria comisioanelor de cheltuieli administrative se cuprind:
u
)
u
#
%
#
u
u "
Cele două documente, scara dobânzilor şi decontul de dobânzi şi comisioane reprezintă
pentru întreprindere un instrument de analiză a gestiunii trezoreriei din fiecare trimestru, deoarece
ele permit efectuarea următoarelor operaţii de control a gestiunii:
#
"u
$
º
u "
u
#
u
"
$
/
u
*Rd = D / 8 Nrd x 360
0
u
u
¬;1 #
)
u
u *
Rd1 = ( D + CMSD) / 8 Nrd x 360
+
u u
u
8
#
u
* Rg = ( D + Comisioane )/ 8 Nrd x 360
Scontul comercial este o operaţiune bancară care constă în cumpărarea de către o bancă
comercială a unor efecte de comerţ de la beneficiarii lor, înainte ca acestea să ajungă la scadenţă.
Urmare operaţiunii de scontare, întreprinderea primeşte lichidităţi, care reprezintă valoarea
nominală a efectului de comerţ, respective, mai puţin dobânda pentru sumele avansate de către
bancher şi anumite comisioane care remunerează intervenţia băncii. Cele mai importante efecte
de comerţ sunt: cambia sau trata şi biletul la ordin.
Costul creditelor de scont este determinat de rata dobânzii, comisioanele aferente şi
perioada de la scontare a efectelor comerciale la bănci (sau andosarea lor la terţe persoane până la
scadenţă). Şi în cazul creditelor de scont există distorsiuni între costul aplicabil al creditelor de
scont şi costul real al acestora.
1. Rata dobânzii are la bază aceleaşi elemente componente: rata dobânzii de referinţă;
majorarea specifică creditelor de scont; majorarea specifică întreprinderii.
2. Comisioanele aplicate de bancă sunt: de andosare a efectelor comerciale; de credite în
curs de rambursare; de manipulare a efectelor comerciale, în sumă fixă, în funcţie de felul
efectelor, sume ce pot fi diferite pentru fiecare efect clasic (cambie, bilet de ordin) şi pentru
efecte magnatice.
Cambia sau trata este un înscris prin care un creanţier, trăgătorul, dă ordin unuia dintre
debitorii săi, trasul, să plătească, la o anumită scadenţă, o sumă determinată unei persoane
desemnate, beneficiarul, care poate fi însuşi trăgătorul. Cambia este: negociabilă, putând fi
vândută înainte de scadenţă contra lichidităţi; transmisibilă, în sensul că beneficiarul ei poate
transmite proprietatea asupra sa unui nou beneficiar.
Plata cambiei se efectuează fie prin prezentarea directă la domiciliatar, fie prin
intermediul unei bănci.
c 41
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, subscriptorul (emitentul) se obligă să
plătească unei alte persoane denumită beneficiar sau la ordinul acesteia, o sumă de bani, la o dată
scadentă. Diferenţa esenţială ce există între cambie şi biletul la ordin rezidă în faptul că biletul la
ordin este un angajament direct subscris de către debitor. Biletul la ordin prezintă caracteristici
sensibil asemănătoare cu cele ale cambiei.
3. Perioada de scontare cuprinde numărul de zile de la depunerea la bancă a efectului
comercial până la scadenţa reală a acestuia. În realitate întreprinderea are la dispoziţie fondurile
împrumutate după două zile de la depunerea la bancă a efectelor comerciale (o zi pentru
înregistrare şi o zi de bancă conform practicii bancare)
Costul real al creditelor de scont depinde de:
a. costul total aplicabil, este costul predecontat, adică întreprinderea va primi un credit
egal cu diferenţa dintre valoarea nominală a efectului comercial şi costul de scontare, ceea ce
duce la creşterea costului real al scontării.
b. numarul total de zile dintr-un an de 365 care determină o majorare a costului real cu
0,0139 rezultat din raportul 365/360;
c. efectele comerciale de valori mici sunt taxate cu o sumă fixă pe efect. Pentru acesta
costul real va fi cu atât mai mare, cu cât suma scontată este mai mică.
Pentru optimizarea costului creditelor de trezorerie şi a celor de scont se iau în
considerare următoarele elemente:
1. rata nominală a dobânzii, mai mică la creditele de scont decât la creditele de trezorerie;
2. rata reală a scontului poate fi mai mare sau egală decât cea de trezorerie în funcţie de:
perioada de scontare (numar efectiv de zile de creditare); costuri predecontate la scontare şi
postdecontate la creditarea bancară; riscul de suprafinanţare cu credite de scont, în caz de
încasare a unor sume neprevăzute şi intrarea lor în contul curent; număr minim de zile de
scontare (10 zile).
3. comisioanele pentru cel mai mare sold debitor şi pentru cea mai mare depăşire de plafon
angajează costuri mari la creditele de trezorerie.
Selecţia între creditul de scont şi cel de trezorerie presupune o foarte bună cunoaştere a
întregului mecanism de calcul al costurilor nominale şi reale ale creditelor şi se face în funcţie de
costul real al acestora.
c 43
"
u
" u
u( u
%
u
#
este o noţiune cu semnificaţii diferite, rezultate din
diverse unghiuri de interes pentru acest element financiar, astfel:
u
u
)
"
$
%
%
u
)
" +
u u
u $
u
u
u
$
)
)
u
u
"
u
Evaluarea eficienţei investiţiei va tine cont de durata de viaţă ce interesează cel mai mult
gestiunea financiară a întreprinderii. Peste această durată de viaţă, obiectul de investiţie va genera
cheltuieli şi deprecieri mai mari decât veniturile realizate.
"$
%$
reprezintă sistemul de
ipoteze luat în calcul pentru estimarea fluxurilor viitoare şi constă în:
, fără variaţii ale rentabilităţiilor înregistrate anterior;
u
, ceea ce permite separarea deciziei de investiţii de cea de
finanţare şi deci neluarea în calculul cash-flo-ului disponibil a dobânzilor la capitalurile
împrumutate şi a economiilor de impozit aferente acestora;
este presupus a fi plătit la sfârşitul exerciţiului financiar;
rămâne constantă pe toată durata de viaţă a investiţiei şi egală cu cea din
primul an de realizare a investiţiei.
În aceste condiţii fluxurile viitoare de trezorerie reprezintă, de fapt, excedentele de
trezorerie disponibile pentru plata dividendelor, fiind determinate ca fluxuri marginale de
trezorerie.
&
& exprimă valoarea posibilă de recuperat după încheierea
duratei de viaţă a investiţiei. Valoarea reziduală, după îndeplinirea duratei tehnice, ajunge
aproape la zero sau la mărimi nesemnificative pentru gestiunea financiară a întreprinderii.
Pentru o durată de viaţă mai mică decât cea tehnică, valoarea reziduală poate fi mai mare
decât valoarea rămasă neamortizată, ceea ce determină un câştig de capital, adică un surplus de
încasări peste valoarea rămasă a mijlocului fix respectiv.
Pentru durate de viaţă economică îndelungată valoarea reziduală ce ar rezulta din
dezinvestirea noii investiţii, poate fi considerată nesemnificativă pentru calculul valorii actuale
nete, însă, estimarea valorii reziduale poate deveni mai importantă pentru durate de viaţă mai mici.
Valoarea reziduală cuprinde următoarele elemente: valoarea imobilizărilor corporale la preţ de
revânzare estimat cu impozite aferente; valoarea imobilizărilor necorpolare şi a celor financiare la
preţ de piaţă; suma cumulată a creşterii anterioare a necesarului de fond de rulment.
Impactul valorii reziduale asupra valorii actualizate nete este cu atât mai mare cu cât
mărimea estimată a valorii reziduale este mai mare şi cu cât momentul dezinvestirii este mai
aproape de momentul investirii.
5. Rata de actualizare (k)- este vorba despre o estimare a ratei de actualizare ca un cost
de oportunitate al capitalului investit. Acest cost de oportunitate este costul de finanţare al
investiţiilor din capitaluri proprii şi va fi apreciat ca o rată de rentabilitate cerută de investitori
asupra acestui proiect.
În mediul economic cert, investiţia este fără risc, iar rata de rentabilitate este egală cu rata
de dobândă fără risc, respectiv rata nominală de dobândă care include şi o rată constantă de
inflaţie. Rata de actualizare (k) ce se utilizează se calculează pornind de la rata reală de dobândă
(Rr) şi de la rata inflaţiei constantă (Ri) .
VAN = 8 (1 Ê > )
1
8g (1 > ) < 0 0;
1
8 (1 Ê > )
1
< } venituri = costuri
0
3. Termenul de recuperare (TR) exprimă intervalul de timp (în număr de ani) necesar
recuperării capitalului investit prin intrări medii nete anuale de trezorerie.
TR = I0 / CF act/an
8 (1 Ê > )
1
CF act/an = , unde:
I0 = costul iniţial al investiţiei;
CF act/an = cash-flow-urile medii anuale actualizate a capitalului investit.
c 45
4. Indicele de profitabilitate (IP)
Indicele de profitabilitate exprimă valoarea actuală netă scontată pentru o cheltuială
iniţiată de investiţii egală cu 1 şi se determină ca raport între valoarea actuală a intrărilor nete de
trezorerie şi cheltuielile pentru investiţie:
VAN + Io VAN
IP = = +1 pentru Än´ ani
Io Io
Decizia de finanţare este asumată în cea mai mare parte de conducerea managerială a
întreprinderii şi mai puţin de ³furnizorii´ de capital, înţelegându-se prin aceştia acţionarii şi
împrumutătorii întreprinderii.
Cu toate acestea, obiectivul major urmărit de manageri şi investitori este acelaşi,
respectiv, maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii.
Există însă, unghiuri diferite de abordare a maximizării valorii întreprinderii, astfel:
-c investitorii urmăresc o a investiţiilor lor la o rentabilitate superioară
oportunităţilor de investiţii oferită de piaţa financiară (rata internă de rentabilitate este mai
mare decât rata dobânzii şi deci, valoarea actuală netă este mai mare decât zero). Ei obţin,
astfel o creştere a averii lor finale mai mare decât acea posibilă în medie pe piaţa financiară.
-c managerii întreprinderilor sunt nevoiţi să urmărească reducerea costurilor capitalurilor
mobilizate. Utilizarea acestui cost redus ca factor de capitalizare a cash-flow-rilor degajate de
întreprindere va conduce la creşterea valorii acesteia.
Singura cale de reducere a costurilor capitalurilor este aceea de a creşte ponderea
investiţiilor care cer o remunerare mai mică a capitalurilor lor, ceea ce presupune creşterea
gradului de îndatorare, creditele fiind obţinute la un cost mai mic decât capitalurile proprii.
Este necesară, deci, o analiză a modului în care modificarea structurii capitalurilor
determină sau nu creşterea valorii întreprinderii, fiind, deci, o analiză asupra deciziei de investiţii
precum şi asupra deciziei de finanţare.
In cazul investiţiilor finanţate integral din capitalurile proprii apar următoarele aspecte:
-c întreaga valoare actuală netă a proiectelor de investiţii eficiente revine acţionarilor;
-c acest fapt reprezintă pentru manageri plăţi monetare (ieşiri de trezorerie în contrapartidă cu
capitalurile mobilizate de la acţionari);
-c remunerarea sistematică a acţionarilor face ca pe total decizie de investiţie şi de finanţare
valoarea actuală netă a proiectului de investiţii să fie nulă.
VAN investiţii + VAN finanţare = O
i CFt
VAN investiţii = o t - I0 , pozitivă
t =1 (1+k)
i CFt
VAN finanţare = o t echivalentă, dar negativă
t = 1 ( 1+k)
unde: Io = investitii initiale;
VAN inv.+ fin. = O;
CFt = Cash-flow-urile viitoare estimate;
k = rata de rentabilitate cerută de acţionari
- prin atragerea capitalurilor de la acţionari managerul beneficiază, în prezent, de o sursă de
finanţare a investiţiilor iniţiale (Io), în schimbul acestora managerul se angajează cu plata unor
cash-flow-ri viitoare estimate a fi rezultate din activitatea de investiţii (CFt).
c 46
- investitorul de capital va fi remunerat, pe toată periada de exploatare a investiţiei, prin
distribuirea, în favoarea sa, a dividendelor ce vor rezulta a fluxurilor de trezorerie;
- evaluarea proiectelor de investiţii (VAN inv.) s-a facut la o rata de rentabilitate cerută de
aţionari (k) la nivelul dobânzii fără risc şi a primei de risc de exploatare asumată.
Deci, evaluarea sursei de finanţare nu este decât recunoaşterea faptului că suma de bani,
investită iniţial, va determina, pentru întreprindere un cost al finanţării egal cu valoarea
actualizată (la aceeaşi rată de rentabilitate) a fluxurilor de trezorerie, pe care întreprinderea se
angajează să le distribuie acţionarilor pe toată durata de exploatare a investiţiilor.
Costul capitalului este un subiect major ce trebuie abordat pentru a asigura maximizarea
valorii întreprinderii, iar pentru aceasta managerii financiari trebuie să fie capabili să-l măsoare.
Estimarea costului capitalului este necesară pentru fundamentarea deciziilor privind alocarea
acestora, dar şi a celor ce privesc contractarea unui leasing, rambursarea unui împrumut obligatar,
etc. Sarcina managerului financiar este de a structura în aşa manieră sursele de capital încât să
satisfacă nevoile de capitaluri cu cheltuieli minime, cheltuielile cu sursele de capitaluri fiind
proporţionale cu preţul lor. Aceste cheltuieli reprezintă în ansamblu, media aritmetică ponderată a
costului de piaţă, a surselor de capitaluri, fie ele proprii sau împrumutate.
Dimensiunea costului capitalurilor este influenţată de mărimile diferitelor costuri ale
surselor de finanţare, fie că acestea se prezintă sub formă explicită sau implicită.
Costul explicit poate fi definit ca rată de actualizare care asigură egalitatea între valoarea
prezentă a încasărilor privind constituirea capitalurilor şi valoarea prezentă a plăţilor rezultate din
utilizarea unei surse de finanţare.
Costul capitalurilor proprii interesează în evaluarea oricărui proiect de investiţii:
-c în cazul constituirii unei noi societăţi din aportul exclusiv în numerar al acţionarilor, costul
total al capitalului social investit este valoarea actualizată a fluxurilor de trezorerie viitoare;
rata de actualizare, ca rată de remunerare sau cost al capitalului va ţine cont de riscul de
exploatare al societăţii nou înfiinţate;
-c în cazul dezvoltării unei întreprinderi existente, costul capitalurilor proprii va fi cel cerut de
acţionari pentru întreprinderea în funcţiune;
-c în cazul finanţării mixte (surse proprii şi împrumutate), costul capitalurilor proprii se modifică
în funcţie de creşterea îndatorării care antrenează o creştere corespunzătoare a riscului
financiar;
-c costul global al capitalurilor (capitaluri proprii şi împrumutate) exprimă în fapt valoarea de
piaţă a întreprinderii. Fluxurile nete de trezorerie degajate de întreprindere servesc, în fapt, la
remunerarea ³furnizorilor ³de capital, astfel:
;
u
"
#
, adică cu profitul net. (PN = CF - Dobânda), ceea ce determină o
mai mare variabilitate a valorii capitalurilor proprii, variabilitate ce se propagă şi asupra valorii
întreprinderii în ansamblu.
În situaţia în care fluxurile de trezorerie sunt egale sau mai mici decât dobânzile ce trebuie
plătite, atunci valoarea capitalurilor proprii este zero (nulă).
Deci, valoarea capitalurilor proprii creşte proporţional cu creşterea profitului net.
c 47
Relaţia poate să apară şi astfel:
Valoarea de piaţă a Valoarea de piaţă a Valoarea de piaţă
capitalurilor proprii = întreprinderii - a datoriilor
Dacă se admite ipoteza unor fluxuri de trezorerie anuale constante, pe o perioada de timp
îndelungată, atunci relaţia de mai sus se poate scrie simplificat, astfel:
PN 1 CF 1 Dobanda 1
= ,
K fin. K ec K dob.
unde: PN 1, CF 1 şi Dobanda 1 sunt rezultatele financiare estimate pentru anul viitor.
În aceste condiţii profiturile nete sunt relativ constante, iar valoarea capitalurilor şi rata de
remunerare sunt determinate de profiturile nete ce revin acţionarilor (PN1) şi de valoarea
capitalurilor iniţiale investite (Po):
PN1 PN1
Po = rezultă că K fin. = ;
Kfin Po
Dacă se admite ipoteza unor profituri nete constante şi o creştere a dividendelor cu o rată
anuală constantă (g), atunci finanţarea acestor creşteri interne se va face din autofinanţare, deci
prin reinvestirea unei părţi constante din profitul net.
Acţionarii vor fi remuneraţi nu cu întregul profit, ci doar cu partea distribuită din profit
(dividendul), iar valoarea capitalurilor proprii va fi determinată de mărimea crescătoare a
dividendelor anuale.
t
Div.t = Div.o (1+g)
t
i Div i Divo (1+g) i t
Po = o t = o = Divo o (1+g)
t =1 (1+Kfin) t =1 (1 +Kfin) t =1 (1+Kfin)
Dacă numărul de ani tinde spre infinit se ajunge la celebrul model Gordon - Shapiro:
Div1 Div 1
Po = ; în care: Kfin. = +g
Kfin ± g Po
Relatia de calcul a costului capitalurilor proprii prezintă cele două componente ale ratei
rentabilităţii unei acţiuni:
1 52=
#
Autofinanţarea reprezintă afectarea unei părţi sau a totalităţii remunerării anuale a
acţionarilor (cash-flow-ului net) pentru finanţarea proiectelor noi de investiţii.
+)
sunt: evitarea costurilor implicate de mobilizarea de fonduri de pe piaţa
financiară; se ameliorează situaţia financiară a întreprinderii şi se menţine flexibilitatea pentru
eventualele împrumuturi viitoare; se pot obţine avantaje fiscale (dacă permite legislaţia), pentru
că partea din profituri utilizată pentru dezvoltare este exceptată de la impunere sau este
impozitată cu o coptă mai redusă, etc.
1)
sunt: riscul ca resursele interne mobilizate să fie insuficiente în raport cu
necesarul de investiţii al întreprinderii; nemulţumirea acţionarilor, care vor primi dividende mai
reduse şi a personalului care nu mai primeşte câta parte de participare la profit; îndepărtarea
întreprinderii de piaţa capitalului, scăzând mobilitatea capitalurilor sale. În asemenea cazuri se
poate ajunge chiar la a realiza proiecte de investiţii nerentabile, întreprinderea fiind confruntată
direct cu costul real al capitalului de pe piaţa financiară.
Principalele surse de autofinanţare sunt profitul net reinvestit, amortizarea şi
provizioanele, fiecare cu propriul său cost.
c 48
În ceea ce priveşte profitul net, întreprinderea trebuie să definească o strategie clară a
procesului de economisire care se compune din: politica de autofinanţare; politica de dividende.
Acţionarii realizează o economisire şi o investire a profitului net, iar sumele nedistribuite
acţionarilor sunt trecute la rezerve care ulterior sunt încorporate în capitalul social şi atribuite ca
acţiuni gratuite.
Costul autofinanţării prin trecerea profitului la rezervă este egal cu costul capitalurilor
proprii.
Amortizările şi provizioanele calculate reprezintă surse de autofinanţare din întreaga
întreprindere finanţată atât din capitalul propriu, cât şi din cele împrumutate. Costul autofinanţării
din amortizări şi provizioane este egal cu costul mediu ponderat al capitalului.
Determinarea costului capitalului împrumutat se efectuează într-un mod mai puţin cert,
dacă se ţine seama de condiţiile contractuale în care se angajează un împrumut, respectiv:
scadenţa certă, dobânda fixă, valoarea de rambursat cunoscută, prioritate privind recuperarea
capitalului în caz de faliment al societăţii, etc. Există totuşi, un risc legat de rată de dobândă a
cărei variaţie este iminentă, într-o economie de piaţă.
Dacă se admite ipoteza că nu există nici riscul de rată de dobândă şi nici riscul de
insolvabilitate a debitorului atunci costul explicit al unui împrumut este acela care egalează
încasările din fondurile împrumutate (intrări) cu valoarea actuală a plăţilor privind rambursările şi
dobânzile viitoare (ieşirile) potrivit relaţiei:
i Dob.t
Fonduri împrumutate = o Rt + t unde:
t =1 (1+kd)
kd = costul explicit al împrumutului solicitat de manager;
t = 1 .. n ani de rambursare a împrumutului;
Rt = rambursări într-o perioadă de t ani.
Asupra acestui cost explicit al împrumutului solicitat de manager apar două interpretări:
-c
(RIR) care relevă demersul investitorului (creditorului);
-c
u
(kd) care rezultă din aprecierea împrumutatului (debitorului).
Aceste două interpretări au acelaşi conţinut economic, adică RIR = kd.
Conform criteriului rata internă a rentabilităţii (RIR), investiţia este rentabilă dacă RIR
este mai mare decât rata dobânzii pe piaţă (d), respectiv costul capitalului. Această situaţie (RIR ó
d) denotă faptul că investiţia de capital va fi recuperată prin fluxurile de lichidităţi rezultate din
activitatea de exploatare, fluxuri ce permit remunerarea furnizorilor de capital conform exigenţei
lor de randament.
Costul explicit al capitalului împrumutat poate fi aplicat la costul unui împrumut ordinar,
fără fiscalitate şi cu fiscalitate, precum şi la costul unui împrumut ordinar obligatar, cu primă de
emisiune.
u
se obţine ca soluţie a următoarei ecuaţii:
n At Vo=valoarea împrumutului ordinar
Vo = o t unde: At = anuităţile anuale
t=1 (1+ kd) t = perioadele
kd = costul împrumutului
Costul explicit al unui împrumut ordinar, sub incidenţa impozitului, se determină după
impunerea profitului. Astfel:
-c dacă întreprinderea debitoare este rentabilă, pentru determinarea costului explicit al
împrumuturilor, întreprinderea trebuie să diminueze suma anuităţilor vărsate cu economiile de
impozite realizate la dobânzile plătite.
- anuităţile cuprind: - dobânzile anuale Dob. t. = d x Vt - 1
- rambursările Rt
- dobânda este cheltuiala deductibilă din profitul impozabil şi determină o economie de impozit
egală cu dobânda x r (r = cota de impozit pe profit )
Relaţia de calcul este:
n Rt + V t - 1 x d (1 - r)
c 49
Vo = o t
t =1 (1 + kd)
unde :
Rt = Vo/n într-o amortizare proporţională a împrumutului;
d = rata nominală a dobânzii;
r = cota de impozit pe profit.
º u
u are o formulă de calcul
asemănătoare cu cea a costului explicit al împrumutului ordinar, diferenţa fiind determinată de
acordarea unei prime de emisiune. Relaţia de calcul al costului explicit al împrumutului obligatar
cu primă de emisiune este:
r At - Xt x (Vo - E) r
Xx E = o t
t=1 ( 1 + kd )
unde: At = Rt + d Vt - 1 (1-r)
n (1-r) CH t + r x At PR
E = o t + n unde:
t=1 ( 1 + K L) (1+ K L )
c 50
Kec = Kfin. + Kd ; unde:
Cpr + Dat. Cpr + Dat
Kec = costul mediu ponderat al capitalului;
Kfin.= costul capitalului propriu echivalent cu rentabilitatea scontată de acţionari;
Kd = costul capitalurilor împrumutate echivalent cu dobânda scontată de împrumutători;
Cpr = capitalul propriu;
Dat. = datorii.
c 51
Valoarea substanţială reprezintă totalitatea alocărilor de capitaluri în active corporale de
exploatare, fără a ţine seama de modul de finanţare a acestor alocări.
u "
2!., conduc spre o valoare
substanţială, dar care ţine cont de modul de finanţare a alocărilor de capital în active corporale de
exploatare, astfel că, relaţia de calcul a capitalurilor permanente necesare exploatării este:
CPNE = imobilizări nete + NFR previzionată - rambursări de datorii financiare
/ <
u
, de a sconta pe o rentabilitate viitoare ce va fi
degajată de activele sale de exploatare, fuxurile de trezorerie sunt cele aşteptate a se obţine din
continuarea activităţii întreprinderii. Valoarea întreprinderii este valoarea actualizată a tuturor
fluxurilor de trezorerie viitoare.
Evaluarea este globală, adică priveşte ansamblul activelor întreprinderii. În această situaţie
se întâlnesc următoarele valori:
rezultată din suma actualizată a fluxurilor de
trezorerie, estimate pe toată durata de viaţă economică a întreprinderii;
u este dată de produsul dintre profitul per acţiune şi coeficientul de
capitalizare bursieră, multiplicat cu numărul de acţiuni emise;
" fiind dată de valoarea de piaţă a activelor corporale, plus valoarea
necontabilizată a activelor necorporale .
Cash-flow-urile rezultate permit determinarea următoarelor valori:
(
, rezultă dintr-o logică de încetare a activităţii întreprinderii sau
de reconstruire a patrimoniului acesteia;
(
u
, rezultată dintr-o logică de continuare a activităţii
întreprinderii ca un portofoliu de investiţii;
(
", rezultată dintr-o logică de reconstruire a patrimoniului şi de continuare a
activităţii întreprinderii .
Evaluarea întreprinderii constituie preocuparea analiştilor financiari de a rezolva dilema
dintre preţ şi valoare ale întreprinderii.
Măsurarea rezervelor acumulate în timp de către o întreprindere este dată de activul net al
întreprinderii (sau capitalurile proprii), care este egal cu ansamblul activelor diminuate de datorii.
Evaluarea patrimonială a întreprinderii se poate face prin două modalităţi:
- prin evaluarea activului şi pasivului;
- prin evaluarea financiară (a fluxurilor monetare, profit, plus valoare bursieră)
Evaluarea patrimonială permite determinarea situaţiei nete (SN), adică a patrimoniului
net: SN = Active totale ± Datorii
Patrimoniu valoarea valoarea valoarea
net = contabilă a - contabilă a = contabilă a
activelor deţinute datoriilor capitalurilor proprii
În cadrul acestei analize de evaluare a întreprinderii întâlnim două expresii ale valorii:
1.
, detreminată pe baza costurilor istorice din
contabilitate;
2.
, determinată pe baza valorii de utilitate stabilită cu
ocazia reevaluării patrimoniului. Pentru determinarea valorii de utilitate se pot utiliza:
- preţurile practicate pe pieţele caracteristice ale activelor întreprinderii;
- valorile contabile (de intrare) corectate cu un indice de preţuri specific familiei de bunuri
din care face parte activul evaluat;
- valorile contabile (de intrare) corectate cu un indice ce exprimă variaţiile nivelului
general al preţurilor.
Cea mai simplă metodă de evaluare a întreprinderii constă în calcularea activului net
contabil al întreprinderii. Activul net corectat este definit ca diferenţă între activul corectat şi
îndatorarea corectată. Activul corectat este egal cu activul contabil, de exploatare, plus sau minus
valorile eventuale, în timp ce îndatorarea corectată cuprinde datorii pe termen scurt, mediu sau
lung.
Reevaluarea patrimoniului se face în funcţie de aspectele specifice elementelor bilanţiere.
c 52
Valoarea patrimonială a capitalurilor proprii sau activul net corectat (ANC) este egal cu
activul brut corectat minus valoarea actuală a datoriilor reale şi latente (la valoarea lor actuală),
deci:
ANC = ABC - Valoarea actuală a datoriilor
Investirea de capital pentru cumpărarea totală sau parţială a întreprinderii constituie un
plasament financiar care va permite obţinerea de profituri din activitatea curentă a acesteia:
-c aprecierea performanţelor acestei investiri asupra capacităţii acesteia de îmbogăţire a
investitorului se va face în funcţie de rezultatele pe care întreprinderea le degajă sau este
capabilă să le degaje în viitor;
-c actualizarea fluxurilor viitoare de trezorerie, rezultate din operaţiuni de exploatare şi de
capital, permite calcularea valorii acestei Äîmbogăţiri´ a proprietarului, adică a valorii
investite în cumpărarea întreprinderii.
Determinarea valorii financiare sau de randament a întreprinderii este asemănătoare cu
evaluarea proiectelor de investiţii, evaluarea efectuându-se la nivel global asupra tuturor
proiectelor de investiţii mai vechi sau mai noi, în funcţie de veniturile viitoare globale pe care
acestea le degajă: cash-flow-uri sau fluxuri nete de trezorerie; profituri nete de impozit.
Evaluarea prin actualizarea cash-flow ±urilor viitoare ia în calcul influenţa structurii
financiare a capitalurilor în baza cărora ea există şi funcţionează. Evaluarea, în aceste condiţii, a
valorii financiare a întreprinderii ia în calcul: economiile fiscale; influenţa îndatorării, adică a
costurilor suplimentare de faliment, de semnalizare şi de mandatare. Influenţa îndatorării se ia în
calcul pentru :
u%(
(
, folosindu-se cash-flow-ul disponibil
rezultat după corectarea cash-flow-ului de exploatare cu cash-flow-ul rezultat din operaţiile de
capital (de investiţii şi finanţare).
MIMO + MNFR (+ MTN) = MKPr + MDatorii
se va stabili la nivelul costului mediu ponderat al
întreprinderii îndatorate. Acest cost este diminuat cu valoarea actualizată a economiilor fiscale şi
majorat cu valoarea actualizată a costurilor suplimentare de faliment, de semnalizare şi de
mandatare.
Determinarea cash-flow-urilor disponibile (CFD) exprimă, pe toată durata de
previziune, fluxurile nete de trezorerie pe care investitorii de capital (acţionarii şi creditorii) le
vor încasa de la întreprindere.
Fluxurile de trezorerie din exploatare vor fi corectate cu fluxurile privind investiţiile noi
(dincolo de cele de menţinere şi finanţare din amortizări) şi de cele privind dezinvestiţiile
(vânzări de active). Acestea sunt cunoscute şi sub calificativul de "durabile" pentru că susţin
creşterea economică a întreprinderii şi sunt distribuite pentru a remunera acţionarii prin dividente
şi creditorii prin dobânzi, numai după ce s-a asigurat creşterea economică.
În activitatea lucrativă există două categorii de operaţiuni: operaţiuni de gestiune;
operaţiuni de capital.
ñ
u cuprind active curente (de exploatare şi financiare) şi cele extraordinare.
Totalitatea acestor operaţii se reflectă în contul de rezultate. Pe baza datelor din contul de profit
şi pierdere se determină cash-flow-ul de gestiune.
Pornind de la acest cash-flow de gestiune se determină cash-flow-ul disponibil în funcţie
de două elemente:
a. după origine;
b. după destinaţia
Evaluarea financiară a întreprinderii şi a capitalurilor acesteia este operaţia de calcul
a doi indicatori:
(sau a activului economic) - se
determină după relaţia:
V0 (AE) = 8
g
Æ
1 (1
) (1
)
c 53
Kec = Kfin 2 + Kdob(1-r) x
+ .
V0 = valoarea actuală (de randament) a întreprinderii;
AE = activul economic;
t (1ù.n) = numărul de ani privind perioada de previziune a valorii;
CFDt = cash-flow-ul disponibil estimate în anul '' t'';
VRn = valoarea reziduală a întreprinderii estimate în anul '' n '';
Kec = costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii din clasa de risc din care face parte
întreprinderii analizată;
Kfin = costul capitalului propriu la aceeaşi întreprindere medie;
Kdob = costul nominal al împrumutului (al dobânzilor ) la aceeaşi întreprindere medie.
&
se determină după relaţia:
g ½
* ? (2 ) *
V0 (CPR) = 8 +
1 (1
) (1 Ê
)
g
* Æ ( )
V0 (DAT) = 8
1 (1
) (1
)
V0 (CPR) = valoarea actuală a capitalurilor proprii;
V0 (DAT) = valoarea actuală a capitalurilor împrumutate (a datoriilor);
CFDact.t = cash-flow-ul disponiobil pentru acţionari estimat în anul "t";
Kfin = costul capitalurilor proprii;
CFDcred.t = cash-flow-ul disponibil pentru creditori estimat în anul "t";
Kd = cost nominal al datoriilor (al dobânzilor);
R(CPR)n = valoarea reziduală a capitalului pripriu estimată în anul "n";
VR(DAT)n = valoarea reziduală (de rambursare) a datoriilor estimată în anul ³n´
V0 (AE) = V0 (CPR) + V0(DAT)
13.4.4. Evaluarea prin actualizarea profiturilor
nete de impozit
c 54
În asigurarea echilibrului financiar trebuie realizate două reguli fundamentale:
pentru constituirea activelor fixe trebuie finanţate din surse
permanente, mobilizate pe termen lung;
º
trebuie acoperite din sursele temporare, iar fondul de rulment trebuie
să fie mai mare decât nevoia de fond de rulment.
În realizarea echilibrului financiar foarte importantă este calitatea a două decizii:
(
u ± face alegerea între investiţia internă în active fizice (echipamente,
materiale) şi investiţia financiară în valori mobiliare;
(
- se va alege finanţarea din surse proprii sau finanţarea din surse
împrumutate, funcţie de costul procurării capitalului, urmărindu-se reducerea costului mediu
ponderat al capitalului.
In cadrul surselor proprii, gestiunea financiară va trebui să aleagă între autofinantare
(capital intern) şi aporturi noi de capital (surse proprii interne). Autofinantarea la rândul ei, este
determinată de politica de dividende adoptată de conducerea întreprinderii.
Dacă, totuşi, autofinanţarea este insuficientă se apelează la surse externe de capital care
pot fi:
-c uu , prin noi aporturi de capital (în numerar şi/sau în natură) sau prin subvenţii de la
bugetul statului;
-c uu, prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni şi/sau prin contracte de credite
bancare pe termen lung sau mediu;
-c uu
% , cu posibilitatea cumpărării ulterioare a activelor fixe la un preţ prestabilit
(operaţiuni de leasing).
Selecţia şi combinarea acestor surse formează conţinutul deciziei de finanţare pe termen
lung, iar criteriul de optimizare îl constituie valoarea actualizată netă, valoare ce rezultă din
fiecare variantă de finanţare.
Subscrierea la creşterea capitalului este motivată de:
- politica de dividende, care asigură rentabilitatea pe fiecare acţiune;
- politica de piaţă, care asigură creşterea sau scăderea valorii de piaţă.
Creşterea de capital determină un Äefect de diluare´ a rentabilităţii acţiunilor, prin faptul
că profitul net se împarte la un număr mai mare de acţiuni. În compensare, creşterea capitalului
asigură crearea bonităţii şi garanţiei întreprinderii pentru obţinerea de noi credite.
Creşterea capitalului se poate face prin:
u
, care presupune: emisiunea de acţiuni la valoarea nominală a
vechilor acţiuni (cazuri rare); emisiunea de noi acţiuni la valoarea majorată în funcţie de valoarea
bursieră a acţiunilor vechi (cazuri frecvente).
ºuu
conduce la creşterea efectivă a capitalului social;
/
u #
u
$
0
, care constă în emisiunea şi distribuirea de acţiuni noi către
³furnizorii´ de capitaluri împrumutate.
Valoarea de emisiune a unei noi acţiuni se stabileşte într-o mărime apropiată de valoarea
de piaţă a acţiunilor vechi. Valoarea de emisiune variază între două limite: valoare nominală şi
valoarea de piaţă.
Valoarea nominală </= Valoarea de emisiune </= Valoarea de piaţă
Diferenţa dintre valoarea de emisiune şi valoarea de piaţă reprezintă prima de emisiune,
care este utilizată pentru acoperirea cheltuielilor cu emisiunea şi vânzarea acţiunilor noi. Prima de
emisiune se înscrie ca rezervă în pasivul bilanţului, alături de capitalul social sau se încorporează
în acesta, printr-o nouă creştere de capital.
Emisiunea de noi acţiuni la o valoare de emisiune mai mică decât valoarea de piaţă
determină un efect de diminuare a valorii acţiunilor vechi.
Valoarea de piaţă (VP) a tuturor acţiunilor, după creşterea de capital, se determină funcţie
de valoarea de piaţă a acţiunilor vechi şi de valoarea de emisiune a acţiunilor noi, astfel:
NxV+nxE N = nr. acţiuni noi
VP= ;unde V = valoarea de piaţă a
c 55
acţiunilor vechi
N+n n = numărul acţiunilor noi
E = valoarea de emisiune
a acţiunilor noi
Cumpărarea de acţiuni noi implică atribuirea unor uu
către acţionarii
vechi ca o compensare a ³efectului de diluare´ a valorii capitalurilor:
Dreptul de subscriere este un titlu de valoare negociabil care poate fi vândut către noii
acţionari care doresc să subscrie la capital. Dreptul de subscriere (ds) se calculează după relaţia:
ds = V - VP
unde VP = valoarea de piaţă a acţiunilor după creşterea capitalului
Dreptul de subscriere reprezintă pierderea de valoare a acţiunilor vechi cu care trebuie
recompensat deţinătorul acestora, pentru a nu fi afectat de suplimentarea creşterii de capital.
Pentru cumpărarea unei noi acţiuni, cumpărătorul trebuie să dispună sau să achiziţioneze
uu
(nds) egal cu raportul dintre numărul total de acţiuni vechi şi
numărul total de acţiuni noi: nds = N / n
Acţionarul vechi care nu vrea sau care nu poate să subscrie la creşterea capitalului poate
vinde la bursă drepturile de subscriere ataşate (sub formă de cupon negociabil) fiecărei acţiuni
vechi pe care o deţine, încasând o sumă egală cu pierderea de valoare a acţiunilor sale, ca urmare
a efectului de diluare.
Pierderea de valoare de piaţă a acţiunilor vechi, prin creşterea numărului de acţiuni emise,
va fi compensată prin ataşarea, la fiecare acţiune veche, a unui Acesta
poate fi vândut de acţionarul vechi, atunci când el refuză să-l folosească pentru primirea de
acţiuni noi gratuite, proporţional cu cele deţinute anterior. Relaţia de calcul a dreptului de
atribuire este asemănătoare cu cea adrepturilor de subscriere, valoarea de emisiune a acţiunilor
noi fiind zero, deoarece sunt distribuite gratuit:
N xV +n xE n
da = V = V
N +n N+n
#
u #
dă posibilitatea atribuirii gratuite de acţiuni noi sau de creştere a valorii
nominale a acţiunilor vechi, fără a aduce un aport nou de capital.
#
, constă în emisiunea şi distribuirea de
acţiuni noi către Äfurnizorii´ de capitaluri împrumutate. Este o modalitate pusă în practică de
societăţile comerciale bine plasate din punct de vedere tehnic, dar care manifestă dificultăţi
financiare, ca urmare a unei creşteri prea rapide înregistrate. În aceste situaţii, acţionarii vechi
renunţă la drepturile lor de subscriere.
Împrumuturile obligatare reprezintă o formă deosebită a creditului pe termen lung ce au
un cost de procurare mai mic decât subscrierile la capitalul social, neafectând dreptul de
proprietate al acţionarilor. Principalele caracteristici ale împrumuturilor obligatare sunt: mărimea
împrumutului obligatar; mărimea dobănzii; durata şi modalităţile de rambursare; valoarea de
emisiune.
Decizia pentru emisiunea de obligaţiuni apartine Adunării generale a acţionarilor, dacă
societatea este autorizată legal să lanseze obligaţiuni.
. u #
se efectuează de către instituţiile de credit, care
acţionează ca intermediar, în nume propriu sau ca garant al emisiunii.
¬
se stabileşte în funcţie de: necesităţile de finanţare a
investiţiilor întreprinderii; gradul de lichiditate al pieţei financiare (oferta de capital bănesc).
?
u a obligaţiunilor (valoarea plătită de toate persoanele care subscriu
la obligaţiuni în momentul emiterii lor) poate fi egală cu valoarea nominală (la paritate), mai
mică (subpari), ceea ce le face mai atractive (situaţii rarisime) sau mai mare decăt valoarea
nominală (suprapari).
Diferenţa dintre valoarea de bursă şi valoarea nominală reprezintă u
Pentru a le face mai atractive, obligaţiile pot fi emise la o valoare mai mare decât valoarea
c 56
nominală cu o u. Rambursarea (amortizarea) împrumuturilor obligatare se
poate face prin mai multe modalităţi:
. prin amortizări constante şi anuităţi variabile: rambursarea se face anual, în tranşe
egale din împrumut; rambursarea se face prin tragere la sorţi a obligaţiunilor, cu sisteme de
repartiţie proporţională a obligaţiunilor trase la sorti.
+
4?
51
2. prin anuităţi constante şi amortizări variabile: aceasta presupune ca rambursările
anuale ale împrumutului să varieze crescător şi compensator cu variaţia descrescătoare a
dobânzilor anuale; anuitatea constantă (a) se calculează după modelul matematic consacrat de
calcul al anuităţii constante:
i
a = Vo - n
l - (l +i)
Vo = mărimea împrumutului;
i = rata dobânzii
n = durata împrumutului
Amortizarea anuală se calculează în fiecare an, ca diferenţă între anuitatea constantă şi
dobânda calculată la împrumutul nerambursat.
Amortizarea anuală =Anuitatea constantă - dobânda la împrumutul nerambursat
3. rambursarea integrală, este utilizată mai frecvent: se face în ultima zi a duratei
împrumutului; prezintă avantajul, pentru societatea împrumutată, de a dispune de capitalul
împrumutat pe toată durata de acordare a acestuia; dezavantajul acesteia constă în aceea că în
momentul rambursării este afectată trezoreria cu întreaga sumă împrumutată; costul procurării
este mai ridicat, întrucât dobânda se calculează de fiecare dată la suma totală a capitalului
împrumutat; întreprinderea capitalizează de 5 ori (în cei 5 ani) acumularea brută realizată din
exploatarea investiţiilor, ceea ce reduce din dezavantajul costului ridicat.
4. răscumpărarea prin bursă: este avantajoasă atunci când cursul bursier al
obligaţiunilor este inferior valorii de rambursare (val. nominală + prima de rambursare); există
limite legale privind numărul de obligaţiuni răscumpărate (cel mult ½ din numărul obligaţiunilor
amortizabile într-un an); răscumpărarea prin bursă se mai poate realiza prin lansarea de către
societatea împrumutată a unei oferte publice de schimb sau de cumpărare.
Leasingul este o formă specială de închiriere a bunurilor mobiliare sau imobiliare prin
care chiriaşul obţine avantaje legate de posesiunea bunului închiriat, în timp ce finanţarea
achiziţiei acesteia este facută de către societatea de leasing.
Leasingul este, deci, o metodă de finanţare realizată prin transmiterea de către proprietar
(locator, finanţator, capitalist) a drepturilor de utilizare asupra unui bun unei alte părţi numită
utilizator ( locatar, beneficiar) la solicitarea acestuia.
Utilizatorul, la sfârşitul perioadei de leasing, poate opta sau nu pentru cumpărarea bunului
ori pentru prelungirea contractului de leasing.
În practica economică se întâlnesc trei tipuri de leasing:
u
$
u
$#
u
>
Distincţia între leasingul financiar şi cel operaţional este în funcţie de măsura în care
riscurile şi avantajele aferente drepturilor de proprietate asupra bunului ce constituie obiectul
contractului de leasing, aparţin locatarului sau locatorului.
Leasingul financiar are loc în cazul în care locatorul cedează locatarului, în mare
măsură, toate riscurile şi avantajele aferente drepturilor de proprietate asupra bunului respectiv.
În cele din urmă, titlul de proprietate poate fi transferat sau nu. Leasingul financiar reprezintă,
deci, o formă de finanţare a bunului intrat în folosinţa chiriaşului pe toată durata de viaţă a
obiectului închirierii şi presupune respectarea următoarelor condiţii: riscurile şi avantajele
aferente drepturilor de proprietate trec, din momentul încheierii contractului, asupra
utilizatorului; părţile contractuale au prevăzut în contract, în mod expres că, la expirarea
contractului de leasing dreptul de proprietate asupra bunului, se transferă utilizatorului;
utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult
50% din valoarea de piaţă a bunului la data la care este exprimată opţiunea; perioada de utilizare
c 57
a bunului în sistem de leasing este de cel puţin 75% din durata normală de folosire a bunului,
chiar dacă dreptul de proprietate nu este transferat, în final.
De obicei, în contractul de leasing financiar: nu se asigură întreţinerea asigurarea
echipamentelor; nu se oferă opţiunea de anulare prematură a locaţiei; bunul este complet
amortizat la încheierea contractului.
Leasingul operaţional este o problemă de raţionament profesional care se înscrie în
principiul prevalenţei economicului asupra juridicului şi nu îndeplineşte nici una din condiţiile
leasingului financiar.
Valorile cu care se operează în cazul operaţiilor de leasing sunt: valoarea de intrare, acea
valoare la care a fost achiziţionat bunul de către finanţator (costul de achiziţie); valoarea totală a
ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală; valoarea reziduală, valoarea la care se face
transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizatori, la expirarea contractului de
leasing şi exprimă valoarea netă estimată a fi obţinută de către o întreprindere, pentru un activ la
sfârşitul duratei de viaţă utilă a acestuia, după deducerea prealabilă a costurilor de cesiune
previzionate.
Durata de viaţă utilă se referă la perioada estimată ce rămâne, de la începutul termenului
de leasing, fără a se limita la aceasta, pe parcursul căreia se aşteaptă ca beneficiile economice
încorporate în bun să fie consumate de către întreprindere.
Rata de leasing, care în cazul leasingului financiar, reprezintă cota parte din valoarea de
intrare a bunului şi a dobânzii de leasing, iar în cazul leasingului operaţonal, rata de leasing este
cota de amortizare calculată în conformitate cu reglementările legale în vigoare şi nu de profitul
stabilit de părţile contractante.
Chiria pe care întreprinderea o plăteşte societăţii de leasing se înregistrează ca o cheltuială
de exploatare şi cuprinde: amortizarea bunului închiriat; dobânzile aferente fondurilor avansate
de societatea de leasing pentru cumpărarea bunului; marja de profit a societăţii de leasing.
Vânzarea şi leaseback reprezintă o modalitate prin care o întreprindere vinde unei
societăţi de leasing sau unui alt investitor bunuri aflate în proprietatea sa la valoarea lor de piaţă
şi încheie, în acelaşi timp, un contract de închiriere a bunurilor respective în condiţiile specifice
ale leasingului financiar, ceea ce denotă că vânzarea şi leaseback sunt similare şi chiar ipotetice
leasingului financiar.
Vânzătorul primeşte imediat preţul de piaţă a bunurilor respective prin care se transferă
proprietatea, urmând să plătească redevenţe (sume de bani) societăţii de leasing pentru a
beneficia de folosirea bunurilor până la amortizarea completă a aacestora.
Societatea de leasing (locatorul), la data încheierii contractului de leaseback, are dreptul
de dispoziţie asupra valorii reziduale a bunurilor închiriate.
Leasingul, ca formă de finanţare pe termen lung, are o serie de facilităţi fiscale conferite
de către autorităţi:
- cheltuielile cu redevenţele (cheltuieli de exploatare) sunt însoţite de economii fiscale a
căror mărime este direct proporţională cu mărimea redevenţelor şi cu cota de impozit pe profit;
- închirierea bunurilor prin vânzare şi leaseback este şi o măsură de amortizare a valorii
acestora, dacă se are în vedere faptul că la terenuri nu se calculează amortizarea. Aceasta
înseamnă că pe lângă recuperarea valorii terenurilor , prin vânzare se obţin economii fiscale prin
includerea amortizării terenurilor în redevenţe leaseback;
- întrucât bunurile mobile importate, în scopul utilizării lor în leasing, sunt asimilate
bunurilor admise temporar la import, sunt scutite de plata taxelor vamale, cumpărătorul acestuia
va achita, la încheierea contractului, taxa vamală calculată la valoarae din momentul vânzării, pe
baza declaraţiei vamale de import definitiv.
Rezultatul deciziei de finanţare a investiţiilor se concretizează în bugetul investiţiilor, care
realizează echilibrul nevoilor de finanţare cu sursele de acoperire a investiţiilor. Planul de
finanţare al investiţiilor este un document de gestiune internă care asigură un echilibru financiar
între sursele proprii şi cele împrumutate şi se întocmeşte, de regulă, pe o durată de 5 ani,
cuprinzând atât date certe rezultate din documentele contabile sau aproape certe, previzibile, cât
şi date ipotetice
c 58
Cea mai bună resursă disponibilă este autofinanţarea, utilizată pentru investiţii de
înlocuire sau de modernizare a activelor fixe şi de creştere a nevoii de fond de rulment.
Pentru investiţiile de dezvoltare şi strategice se va apela la noi capitaluri de la acţionarii
vechi sau noi, de la bănci şi de la alte instituţii de credit.
Bugetul de investiţii reprezintă şi un mijloc de creştere a motivaţiei personalului întreprinderii,
pentru participarea acestora la exercitarea strategiei de dezvoltare a întreprinderii.
Bibliografie selectivă
1. Adochiţei M.
Ed. Sylvi, Bucureşti, 2000;
2. Andone I., Ţugui Al., ; u
#
> Ed. Economică, Bucureşti, 1999;
3. Georgescu N. +
, Ed. Economică, Bucureşti, 2002;
4. Işfănescu A.,Stănescu C., Băicuşi A., 9+
(
ed. a II-a, Ed.
Economică, Bucureşti, 1999;
5. Manolescu G., Petre I.,
´, Editura Fundaţiei ÄRomânia de Mâine´,
Bucureşti, 1999;
6. Marin D., -u
ediţia a II-a, Editura Fundaţiei ÄRomânia de
Mâine´, Bucureşti, 2005;
7. Moroşan I., +
(
&%
# Ed. Fundaţiei ÄRomânia de
Mâine´, Bucureşti, 2002;
8. Pântea P.I., Bodea Ghe.,
u
1
. , Editura Intelcredo, Deva, 2006;
8. Petrescu S., +
# u
(
, -%
( Editura
CECCAR, Bucureşti, 2006;
9. Pop At.,
u
1
.
# ;
<
, Editura Intelcredo, Deva, 2002;
10. Ristea M., Lungu C.I., Jianu I., -%
#
;
<
, 2 u
Editura CECCAR,
Bucureşti, 2004;
11. Ristea M., coordonator, Catedra de Contabilitate, Audit şi Control de gestiune, ASE
Bucureşti,
Editura Universitară, Bucureşti, 2005;
12. Ristea M., Dumitru C.G.,
Editura Universitară, Bucureşti, 2005;
13. Stancu I., , ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005;
14. Toma M., Alexandru F., # u
, Ed. Economică,
Bucureşti, 1998;
15. Toma M., Alexandru F., Armeanu D., Ivănescu D., Vîrban R., -u
Aplicaţii practice şi teste grilă, Ed. Economică, Bucureşti, 2003;
16. Vintilă G., -u
, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2000;
*** ~
@º5 AA , republicată;
*** ñ¬2 B8º5º==8
publicat în M.O. nr. 1080 bis din 30 noiembrie 2005;
*** Legea nr. 571/2003 -
u
, cu modificările şi completările ulterioare.
c 59
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR-CONTABIL
DISCIPLINA: FINANŢELE ÎNTREPRINDERII
AN II CIG ± ZI + FR
Lector univ. dr. ACHIMESCU GEORGETA
ÎNTREBĂRI
12. O societate prezintă pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive următoarele date:
c 60
Activ N-1 N Pasiv N-1 N
Imobilizări 350 400 Capital propriu 450 425
Stocuri materii prime 250 300 Datorii financiare pe termen 250 275
lung
Stocuri produse finite 400 325 Datorii de exploatare 225 250
Creanţe de exploatare 250 375 Credite bancare curente 475 650
Disponibilităţi 50 200
Total 1.400 1.600 Total 1.400 1.600
Variaţia indicatorilor de echilibru financiar patrimonial:
18. Două întreprinderi fabrică câte un produs: A şi B. preţul de vânzare a acestora este identic şi
este egal cu 200 lei. Costurile fixe (CF) se ridică la 600.000 lei şi respectiv 1.200.000 lei.
Costurile variabile (CV) unitare sunt: pentru produsul A de 160 lei şi pentru produsul B de 140
lei.
Să se determine:
a. pragul de rentabilitate în număr de produse pentru A şi B;
b. coeficientul efectului de levier al exploatării pentru produsul A, la nivelul ce
corespunde unui volum de producţie de 25.000 produse;
c. coeficientul efectului de levier al exploatării pentru produsul B, la nivelul ce
corespunde unui volum de producţie de 25.000 produse.
19. Analiza pragului de rentabilitate permite obţinerea unor rezultate de gestiune utile pentru
previziunea întreprinderii, cum ar fi, de exemplu, stabilirea profitului previzionat la o variaţie
dată a cifrei de afaceri. În acest scop sunt puse la dispoziţie următoarele date (în mil.): cifra de
afaceri realizată în perioada curentă este de 2.400; cheltuielile variabile sunt de 1.920; cheltuielile
fixe sunt de 120. Se prevede o creştere a cifrei de afacei pentru perioada de previziune de 10%.
Mărimea corectă a profitului previzionat este:
20. La o cifră de afaceri de 24.000 u.m., cheltuielile variabile reprezentând 70% din cifra de
afaceri, cheltuielile fixe de exploatare fiind de 4.000 u.m., iar cheltuielile fixe cu dobânzile de
1.400 u.m., să se calculeze pragul de rentabilitate global:
21. O societate prezintă următoarele date (u.m.): cifra de afaceri = 5.000; cheltuielile variabile
reprezintă 55% din cifra de afaceri, cheltuielile fixe sunt de 1.125. Să se calculeze cifra de afaceri
pentru care profitul este zero:
22. Din contul de profit şi pierdere se cunosc următoarele date: producţia vândută = 2.500 u.m;
producţia stocată = 1.500 u.m; cheltuieli materiale = 500 u.m; servicii prestate de terţi = 800 u.m;
subvenţii de exploatare = 150 u.m; cheltuielile salariale = 150 u.m; impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate = 100 u.m; cheltuieli cu amortizarea = 100 u.m; provizioane de exploatare constituite =
50 u.m; alte venituri de exploatare = 80 u.m; alte cheltuieli de exploatare = 120u.m; cheltuieli cu
dobânzile = 150 u.m; venituri din dobânzi = 50 u.m; cota de impozit pe profit = 25 %.
Ştiind că activul economic al societăţii este de 18.000 u.m., finanţat în proporţie de 55%
din capitaluri proprii, restul din datorii, să se determine:
a. valoarea corectă a excedentului brut de exploatare (EBE);
b. ponderea capacităţii de autofinanţare în valoarea adăugată.
c 61
23. Să se calculeze cifra de afaceri şi rezultatul din exploatare pe baza următoarelor date:
valoarea adăugată = 70.000 lei; marja comercială = 15.000 lei; cheltuieli cu materii prime şi
materiale = 2.400 lei; cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi =1.100 lei; cheltuieli cu
personalul = 15.000 lei; cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe = 1.400 lei; cheltuieli cu
dobânzile =12.000 lei; producţia stocată (sold debitor) = 4.500 lei; producţia imobilizată = 1.800
lei; costul de cumpărare al mărfurilor vândute = 3.600 lei; datorii faţă de furnizori = 22.000 lei;
creanţe faţă de clienţi =18.000 lei.
24. Din contul de rezultate se cunosc următoarele date: producţia vândută = 10.000 lei; producţia
stocată = 12.000 lei; cheltuieli materiale = 4.000 lei; servicii prestate la terţi = 6.400 lei; cheltuieli
cu personalul = 1.200 lei; impozite, taxe şi vărsăminte asimilate = 800 lei; cheltuieli cu
amortizarea = 800 lei; provizioane de exploatare constituite = 400 lei; cheltuieli cu dobânzile =
1.200 lei; veniturile din dobânzi = 400 lei; impozitul pe profit = 16%. Precizaţi valorile corecte
ale: excedentului brut de exploatare şi ale capacităţii de autofinanţare.
25. Din contul de profit şi pierdere se cunosc următoarele date: producţia vândută = 5.000 lei;
producţia stocată = 3.000 lei; cheltuieli materiale = 1.000 lei; servicii prestate de terţi = 1.600 lei;
subvenţii de exploatare = 3000 lei; cheltuielile salariale = 450 lei; impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate = 300 lei; cheltuieli cu amortizarea = 500 lei; provizioane de exploatare constituite =
550 lei; alte venituri de exploatare = 200 lei; alte cheltuieli de exploatare = 220 lei; cheltuieli cu
dobânzile = 1.100 lei; venituri din dobânzi = 320 lei; cota de impozit pe profit = 16 %.
Activul economic al societăţii este de 18.000 lei., finanţat în proporţie de 55% din
capitaluri proprii, restul din datorii.
Valorile corecte ale excedentului brut de exploatare (EBE) şi ponderea capacităţii de
autofinanţare în excedentul brut de exploatare sunt:
27. O societate prezintă pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive următoarele date:
Indicatori N-1 N
Cifra de afaceri 24.000 45.000
Cheltuieli variabile 8.500 22.000
Cheltuieli fixe 8.000 8.000
Variabilitatea cifrei de afaceri este:
28. O societate prezintă pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive următoarele date:
Indicatori N-1 N
Cifra de afaceri 24.000 45.000
Cheltuieli variabile 8.500 22.000
Cheltuieli fixe 8.000 8.000
Variabilitatea profitului este:
29. O societate prezintă pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive următoarele date:
c 62
Indicatori N-1 N
Cifra de afaceri 24.000 45.000
Cheltuieli variabile 8.500 22.000
Cheltuieli fixe 8.000 8.000
Valoarea efectului de levier al exploatării este:
30. Cifra de afaceri realizată de o societate în anul de bază a fost de 20.000 u.m., iar ponderea
cheltuielilor variabile în cifra de afaceri este de 45%. Dacă în anul de plan are loc o creştere a
cifrei de afaceri cu 30%, iar cheltuieli fixe cresc de la 2.000 u.m. în anul de bază la 3.000 u.m., să
se determine valoarea corectă a coeficientului de levier al exploatării.
31. O societate prezintă pe parcursul a două exerciţii financiare consecutive următoarele date:
Activ N-1 N Pasiv N-1 N
Imobilizări 350 400 Capital propriu 450 425
Stocuri materii prime 250 300 Datorii financiare pe termen 250 275
lung
Stocuri produse finite 400 325 Datorii de exploatare 225 250
Creanţe de exploatare 250 375 Credite bancare curente 475 650
Disponibilităţi 50 200
Total 1.400 1.600 Total 1.400 1.600
Valorile corecte ale ratelor de lichiditate globale, reduse şi imediate sunt:
42. La sfârşitul unui exerciţiu financiar, veniturile obţinute de o societate pe acţiuni, din
activitatea economică şi financiară sunt de 280 mil. lei, cheltuielile de exploatare sunt de 180 mil.
lei (din care 60 mil. lei reprezintă cheltuielile cu amortizarea), în timp ce cheltuielile financiare
sunt de 20 mil. lei. Cota de impozit pe profit a fost de 16%, iar datoriile pe termen lung ale
societăţii au fost de 380 mil. lei. Precizaţi care este capacitatea de autofinanţare a societăţii şi dacă
aceasta poate obţine creditul pe termen lung solicitat.
43. Să se calculeze cifra de afaceri şi rezultatul din exploatare pe baza următoarelor date: valoarea
adăugată = 140.000 mii lei; marja comercială = 30.000 mii lei; cheltuieli cu materii prime şi
materiale = 4.800 mii lei; cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi = 2.200 mii lei;
c 63
cheltuieli cu personalul = 30.000 mii lei; cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe = 2.800 mii
lei; cheltuieli cu dobânzile =24.000 mii lei; producţia stocată (sold creditor) = 9.000 mii lei;
producţia imobilizată = 3.600 mii lei; costul de cumpărare al mărfurilor vândute = 7.200 mii lei;
datorii faţă de furnizori = 44.000 mii lei; creanţe faţă de clienţi =36.000 mii lei.
44. Pe baza elementelor oferite de bilanţul şi contul de rezultate al unei societăţi, precizaţi
valorile corecte ale excedentul trezoreriei de exploatare (ETE).
- în lei -
ACTIV N-1 N PASIV N-1 N
Capital propriu
Imobilizări 950 850 Datorii financiare 535 650
Stocuri 00 400 Datorii de 600 900
Creanţe 90 275 exploatare 40 38
Lichidităţi 60 200 Credite bancare 25 37
curente
TOTAL ACTIV 1200 1725 TOTAL PASIV 1200 1725
Cifra de afaceri = 3.200 lei; cheltuieli cu materii prime = 1.270 lei; cheltuielile cu
dobânzile = 80 lei; veniturile din dobânzi = 80 lei.; cheltuielile cu salariile = 280 lei; subvenţii de
exploatare = 830 lei; cota de impozit pe profit este de 16%.
45. Bilanţul şi contul de profit şi pierdere al unei societăţi prezintă următoarele informaţii:
47. Ce reprezintă tabloul fluxurilor de trezorerie şi care este structura lui pe părţi componente?
48. Care sunt principalele operaţiuni generatoare de încasări şi plăţi pe tipuri de operaţiuni?
52. Activul economic al unei societăţi este de 2.940 lei, finanţat 57,14% din capital propriu, restul
din datorii financiare pe termen lung. Profitul net al societăţii este de 537,6 lei; cheltuieli cu
dobânzile sunt de 226,8 lei. Rentabilitatea economică a societăţii este de 28%. În aceste condiţii
efectul de levier financiar al îndatorării (e) este de:
c 64
53. În vederea aprecierii riscului financiar se prezintă următoarele informaţii extrase din bilanţul
unei întreprinderi: activul economic = 2.500 lei, finanţat 60% din capitaluri proprii, restul din
datorii pe termen lung. Alte informaţii: cifra de afaceri = 4.800 lei, cheltuieli de exploatare
plătibile = 2.200 lei; subvenţii din exploatare = 700 lei; cheltuieli salariale = 1.100 lei; alte
impozite, taxe şi vărsăminte asimilate = 400 lei; cheltuieli cu amortizarea = 800 lei; alte venituri
de exploatare = 400 lei; cota de impozit pe profit este de 16%, iar rata dobânzii pentru datoriile
din sold este de 18%.
Să se calculeze:
a.c rata de rentabilitate economică financiară;
b. rata de rentabilitate financiară.
54. Din bilanţurile de deschidere (N-) şi de închidere (N) ale unei întreprinderi rezultă
următoarea situaţie (mil.lei):
55. Utilizînd datele din bilanţul financiar, oferite de o societate, pe parcursul a două exerciţii
financiare consecutive, N-1 şi N, să se calculeze şi să se întocmească:
1.c bilanţul exprimat sub forma ratelor cinetice;
2. valorile în zile ale indicatorilor fond de rulment, nevoie de fond de rulment şi trezoreria
netă.
56. Cifra de afaceri estimată a fi realizată de o societate în anul de plan este de 20.000 mii lei.
Valoarea creanţelor-clienţi este de 4.000 mii lei, iar valoarea furnizorilor de plată este de 8.000
mii lei. În anul de bază durata de încasare a clienţilor a fost de 40 zile, iar durata de achitare a
furnizorilor în aceeaşi perioadă a fost de 150 zile.
1. Cu câte zile a crescut durata de încasare a clienţilor în perioada de plan faţă de perioada de
bază?
2. cu câte zile s-a redus durata de achitare a furnizorilor în anul de plan faţă de anul de bază?
57. Previziunea vânzărilor şi a cumpărărilor, (în milioane lei), pentru trimestrul I al exerciţiului N
se prezintă astfel:
Indicatori ianuarie februarie martie
Vânzări 800 .000 900
Cumpărări 2.00 2.500 2.500
3
u
se realizează astfel:
Ùc 30% în luna curentă;
Ùc 50% în luna următoare;
Ùc 20% în a doua lună de vânzare.
Plăţile se efectuează astfel:
Ùc 60% în luna curentă;
Ùc 40% în luna următoare cumpărărilor.
c 65
Din bilanţul de deschidere a exerciţiului N se desprind următoarele informaţii:
Ùc clienţii sunt de 1.500 mil lei încasabili 50% în luna ianuarie şi restul în martie;
Ùc furnizorii de 800 mil lei sunt plătibili în luna februarie;
Ùc lichidităţile sunt de 250 mil lei;
Ùc cheltuielile lunare cu salariile sunt estimate la 50 mil lei;
Ùc cheltuielile lunare cu chiria sunt estimate la 10 mil lei;
Ùc cheltuielile lunare cu amortizarea sunt de 20 mil lei.
c 67
81. Să se calculeze valorile corecte ale necesarului de finanţare a cheltuielilor de exploatare
trimestriale utilizând următoarele date:
Nr. Explicaţii Produs Produs 2 Produs 3
crt.
. Cantităţi anuale de 30.000 40.000 20.000
aprovizionat
2. Costul complet unitar 00 300 200
- Producţia fabricată în anul precedent la cost complet a fost de 19.000 mii lei;
- Soldul activelor circulante în perioada de bază a fost de 3.431 mii lei;
- Coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin costul total al producţiei
este de 0,2;
- Pentru repartizarea pe trimestre se utilizează următoarele proporţii: trim.I = 30%; trim. II
= trim. III. = 25%; trim. IV. = 20%
82. O societate a realizat în anul precedent o cifră de afaceri de 400.000 u.m, cu un sold mediu de
active circulante în valoare de 33.000 u.m. Pentru anul de plan se estimează o cifră de afaceri
trimestrială de 179.200 u.m şi o accelerare a rotaţiei activelor circulante prin cifra de afaceri cu 15
zile. Valoarea corectă a necesarului de finanţat al ciclului de exploatare pentru trimestrul de
previziune este:
83. O societate produce şi comercializează patru produse.
Indicatori A B C D
Producţia anuală la cost complet 5.500 5.000 6.000 6.200
Necesarul de finanţat mediu anual 80 85 60 65
Producţia la cost complet previzionată pentru trimestrul I al anului de plan este de 4.800
u.m. Folosind metoda analitică bazată pe costuri să se calculeze necesarul de finanţat al
produselor finite:
84. Se dau următoarele informaţii:
- costul producţiei marfă vândută de o societate în anul precedent a fost de 41.079 mii lei;
- soldul mediu al activelor circulante în aceeaşi perioadă a fost de 8.382 mii lei.
Pentru anul viitor se estimează:
- costuri ale producţiei marfă de: trim.I = 21.805 mii lei; trim. II = trim III. = 22.351 mii lei; trim.
IV. = 23.700 mii lei.
- durata de rotaţie se accelerează cu 12 zile faţă de anul precedent.
Să se calculeze valorile corecte ale necesarului de finanţare a cheltuielilor de exploatare
utilizând metoda sintetică bazată pe costuri.
85. Cifra de afaceri realizată de o societate în exerciţiul N este de 88.305 mii lei, iar bilanţul
exprimat în solduri medii se prezintă astfel:
ACTIV Sold mediu PASIV Sold mediu
Imobilizări 24.780 Capital propriu 24.300
Stocuri 3.990 Datorii financiare 4.650
Creanţe-clienţi 1.155 Datorii de exploatare 1.028
Lichidităţi 53
TOTAL 29.978 TOTAL 29.978
Să se determine indicatorii fond de rulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă
exprimaţi în număr recuperabili prin cifra de afaceri.
86. Să se calculeze stocul curent şi stocul de siguranţă pentru un anumit tip de materie primă
semnificativă, cunoscând:
- cantitatea anuală de produse programată a se fabrica de 1080 buc.
- norma de consum specifică de materie primă este de 1,5 kg./ buc.
- preţul unitar de aprovizionare este de 15.000 lei./ kg.
-c cantităţile anuale aprovizionate şi intervalul (în zile) între aprovizionări sunt:
c 68
10.000 70
20.000 60
10.000 100
15.000 50
88. Cifra de afaceri a anului expirat a fost de 25.000 mii lei, cifra de afaceri a anului de previziune
este de 30.000 mii lei. Soldul mediu al activelor circulante pentru anul de bază a fost de 5.000 mii
lei. Coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin cifra de afaceri este de 0,4.
Să se determine necesarul de finanţare trimestrial al cheltuielilor de exploatare prin
metoda sintetică bazată pe rata cinetică a activelor circulante, ţinându-se cont de repartizarea
cifrei de afaceri previzionată pe trimestre astfel:
- trim. I = 15%;
- trim. II = 20%;
- trim. III = 25%;
- trim. IV = 40%.
89.Comentaţi conţinutul elementelor pentru fundamentarea costului creditului.
90. Enunţaţi factorii esenţiali ai costului aplicabil al creditelor solicitate.
91. Care sunt elementele analizei manageriale ale dosarului de credit a unui client?
92. Precizaţi principalii indicatori de analiză a performanţelor economico-financiare ale dosarului
de credit.
93. Ce reprezintă rata de dobândă proporţională şi rata de dobândă echivalentă?
94. Ce sunt creditele de trezorerie?
95. Care sunt elementele componente ale costului creditelor de trezorerie?
96. Ce este scontul comercial şi cum se determină costul creditelor de scont?
97. La ce se referă optimizarea costului creditelor pe termen scurt?
98. Ce reprezintă investiţiile?
99. Comentaţi indicatorul de eficienţă a investiţiilor, valoarea actuală netă.
100. Capitalul social al unei societăţi pe acţiuni este compus din 250.000 titluri, a căror valoare
bursieră este de 15.000 u.m. înainte de majorare. S-a decis majorarea capitalului printr-o emisiune
de 50.000 de acţiuni noi la o valoare de emisiune de 11.250 u.m./ acţiune.
Să se determine:
a. valoarea teoretică a acţiunilor după majorarea capitalului;
c 69
b. numărul drepturilor de subscriere necesar pentru a procura o acţiune nouă;
c. valoarea teoretică a drepturilor de subscriere.
c 70