Introducere

La început, mai înainte de toate cele create, a fost iubirea, creatoare,

mântuitoare şi sfinţitoare, a Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu Tatăl către Fiul şi Duhul
Sfânt. Iubirea treimică, atemporală, veşnică „ieşită la lumină”, în afara Finţei
dumnezeieşti- ad extra, prin harul sau energia divină necreată, a dat contur tuturor
existenţelor în general şi în special omului creat după chipul şi spre asemănarea cu
Dumnezeu, cu Hristos Logosul divin Întrupat (Facere 1,26-27).
Omul îşi poate depăşi condiţia de individ prin raportarea sa, pe de o parte la
lumea înconjurătoare, iar pe de altă parte, la ceea ce îl transcende. Dacă prin
existenţa sa corporală el este parte din natură, prin dimensiunea lui spirituală se
ridică deasupra ei. Prin cultură omul se ridică la nivelul de creator, depăşind astfel
limitele sale umane.1 Omul capătă astfel o altă dimensiune: „jocul existenţei umane
se desfăşoară, deci, în cadrul unui triunghi fundamental: Dumnezeu – om – lume”.2
Omul prin căderea în păcat s-a rupt de Dumnezeu îndreptându-se uşor dar
sigur către neexistenţă, către moarte. Însă iubirea lui Dumnezeu îndreptată către
omul căzut în păcat se intensifică, atingând gradul ei maxim odată cu Întruparea,
Moartea pe Cruce şi Învierea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, pentru a-l
salva sau mîntui pe om din strea deplorabilă în care a căzut, „ pentru că aşa de mult a
iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede
în El, să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16).3
Descoperind această realitate teandrică Sfântul Ioan evanghelistul în primele
cuvinte ale Evangheliei sale zice: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era de la
Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1), „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-

1 Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, trad. Diac. Prof. Ioan Ică jr., Ed.
Deisis, Sibiu 1994, p. 6
2 Ibidem, p. 7
3 Marian Bugiulescu, Biserica, comunitate si institutie teandrica – Teza de doctorat, Constanta, 2009, p. 2-3

1
a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de
har şi de adevăr”(Ioan 1,14).
Biserica este comunitatea şi instituţia teandrică, la baza căreaia stă întreaga
Revelaţie dumnezeiască şi lucrarea de mîntuire săvârşită de Hristos, aflat într-o
continuuă releţie cu oamenii, membrii Trupului Său tainic, prin Duhul Sfînt.4
Întemeierea Bisericii, realizată gradual dar unitar, începe odată cu întruparea
lui Fiului lui Dumnezeu, când „de la Duhul Sfânt şi de la Fecioara Maria” (Luca
1,29-38) unirea umanului cu divinul este ipostatic înfăptuită în El. De la întrupare
comuniunea omului cu Dumnezeu este totală.
Omul şi Dumnezeu sunt uniţi în Persoana lui Hristos, unire adâncită tot mai
intim prin jertfa şi învierea Sa din morţi, acte prin care firea umană asumată de
Hristos este eliberată de stricăciune, de păcat şi de moarte şi îndumnezeită, sfinţită
pentru a fi înălţată la Dumnezeu Creatorul ei. „Ca si comuniune a oamenilor cu
Dumnezeu, Biserica începe de la Întrupare – fiind deci o prelungire a Întrupării, şi
este întemeiată obiectiv de Hristos pe Cruce şi în Învierea Sa din morţi, iar ca
comunitate concretă, văzută, a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica intră în istorie la
cinzecime”.5
Prin Întrupare, jertfă, Înviere şi Înălţare, Hristos împărtăşeste umanităţii Sale,
pe Unul şi acelaşi Duh Sfînt cel deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, Duhul comuniunii,
sfinţeniei şi unităţii. Duhul Sfînt din ziua Cincizecimii, cînd Biserica intră în istorie
ca o comunitate şi comuniune de persoane omeneşti cu Dumnezeu cel întreit în
Persoane, pogoară continuu unind cu Hristos, prelungit şi prezent în Biserică, pe toţi
cei ce trăiesc în Trupul lui tainic şi însuşesc sacramental roadele Răscumpărării. 6
Aspectul văzut al Bisericii înfăptuit la Cinzecime aşa cum este descris de
Sfânta Scriptură apare printr-un act expres al relaţiei lui Hristos cu Duhul Sfânt,

4 Marian Bugiulescu, op. cit., p. 4

5 Pr. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, ediţie colectivă, edit. I.B.M. al B.O.R. , Bucureşti 1987, p. 380
6 Marian Bugiulescu, op. cit, p. 35

2
Biserica fiind întemeiată pe temelia pusă de Hristos şi Apostoli: „Şi când a venit ziua
cinzecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un
vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei...Şi
s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în limbi precum le dădea
lor Duhul a grăi” ( Fapte 2, 1-4). „Duhul Sfânt coboară peste fiecare Apostol în parte
şi peste toţi împreună pentru a scoate în evidenţă modelul comuniunii trinitare, care
ţine împreună diversitatea persoanelor cu unitatea naturii, în lumina unei ontologii a
iubirii”7
Intrarea Bisericii în istorie, în ziua Cincizecimii, ca o comuniune şi
comunitate concretă a oamenilor cu Dumnezeu, s-a realizat prin pogorârea Duhului
Sfânt, urmată de harisma specială a grăirii în duh sau a glosolaliei şi de predica
Sfântului Apostol Petru ce culminează cu botezul primilor creştini, care formează
întâia comunitate a Bisericii, prima societate creştină (Fapte 1,13-15; I Corinteni
15,6). „Biserica este Cinzecimea în umanitate, care durează în veşnicie. Întemeiată
acum, Biserica este acel mediu statornic, neclintit fiindcă ea este Trupul lui Hristos,
al manifestării şi lucrării energiilor divine necreate în cuprinsul umanităţii,
încorporată în Hristos, pe care le aduce Duhul în Biserică”.8
Biserica este comunitatea şi instituţia teandrică, Trupul tainic al lui Hristos
prelungit şi extins în umanitate, plinirea Celui ce plineşte toate în toţi (Efeseni 1,22-
23; 4, 4-6) prin Duhul Sfânt (Efeseni 4,11-12). Hristos Capul acestui Trup,
împărtăşeşte membrilor trupului, creştinilor, prin Sfintele Taine, Viaţa cea adevărată:
învierea, în harul Duhului Sfânt.9
Creştinismului este viaţa în Hristos trăită cu smerenie şi jertfă deplină.
Creştinismul trebuie să transforme pe omul cel vechi şi lumea cea învechită de păcat,

7 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, edit. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 2005, p. 240
8 Pr. Dr. Dumitru Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii (teză de doctorat), în
rev. „ Ortodoxia.”, An. XXX ( 1978 ) nr. 1-2, p. 82
9 Marian Bugiulescu, op. cit, p. 37

3
şi prin păcat supusă morţii, în făptură nouă care fiind în trup material umblă în duh şi
trăieşte în fiecare zi viaţa înnoită după Evanghelia Domnului. Pilda vieţii lui Hristos
cu harul Său dăruit nouă, ne-a pus la îndemână putinţa de a ne împărtăşi de această
înnoire ce curge permanent prin Biserică. Deci misiunea Bisericii în lume este aceea
de a înfăptui unitatea sfâşiată de păcat, împărtăşind „înţelepciunea şi credinţa în
Hristos” pentru ca „astfel omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi bine pregătit
pentru orice lucru bun” ( II Timotei 3, 15,17 ).
Misiunea Bisericii în lume se realizează prin efortul misionar al întregii
biserici, datoria de a-L mărturisi pe Hristos lumii o are Biserica in întregul ei, căci:
“este o trimitere a întregii comunităţi în lume, sa mărturisească prin ceea ce sunt ei,
că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.”10
La întrebarea: „ care este rolul misiunii?”, noi răspundem cu credinţa si
experienţa Bisericii, pentru că ea aduce în inima omului „raiul posibilităţilor” ce
consta in deschiderea faţa de opera de mântuire a lui Hristos, „toate misiunile
trimişilor lui Dumnezeu se refera la planul de mântuire, cea mai mare dintre ele
privind, in Vechiul Testament, in mod direct, poporul lui Dumnezeu”.11
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind îndemnul Apostolului Pavel către Timotei:
„Să ţii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele” (2
Timotei 1, 6), precizează: „Dumnezeu te-a ales pe tine, El ţi-a încredinţat acest har şi
nu ai fost ales cu vot obştesc. Deci să nu batjocoreşti şi să nu necinsteşti votul lui
Dumnezeu”.12
Deşi secolul XIX este cunoscut în istorie drept unul al secularizării, el se
caracterizează şi printr-o înflorire a credinţei oamenilor în miracole (apariţii ale
Fecioarei Maria, dezvoltarea cultului inimii lui Iisus). Cercetătorii acestei perioade

10 Conf.dr. I.P.S. Nifon Mihaita, Misiologie Crestina, Ed.A.S.A ., Targoviste, 2002 p.237
11 Pr.Prof.Dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei,Ed. Bizantina, Bucuresti, 1995, p.144
12 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia V la Timotei, traducere de T. Athanasiu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1911, pag. 45

4
au remarcat faptul că acum asistăm la un interes foarte mare faţă de religii, de
tradiţii. Sacrul şi manifestările lui vor constitui puncte de plecare în studiile vremii.13
Religia si Eclesiologia, mai ales din punct de vedere misional – social,
reprezintă pentru studierea societăţii – din perspectiva lui Durkheim – un fenomen
de o importanţă covârşitoare, un fapt social: „reprezentările religioase sunt
reprezentări colective care exprimă realităţi colective; riturile sunt moduri de a
acţiona care nu iau naştere decât în sânul unor grupuri şi care sunt destinate să
suscite, să întreţină sau să refacă anumite stări mentale ale acestor grupuri”.14
Ideile despre religie, sentimentele religioase sunt o expresie
a unor sentimente sociale preexistente. Convingerile religioase,
însoţite şi de ritualuri adecvate, conduc la o disciplină religioasă,
morală. Religia devine izvorul atitudinilor de bunăvoinţă, altruiste,
făcându-l pe om dependent de o putere dincolo de el.15
Eclesiologia sociala conţine două componente esenţiale: pe de
o parte este sursa ideilor morale, iar pe de altă parte, ea constituie o
modalitate de a concepe şi înţelege lumea. Idealurile morale
individuale reprezintă rezultatul primei idei, iar cel de-al doilea
concept devine sferă de activitate pentru ştiinţă.16

13 Elena Nistor, Émile Durkheim-dialogul ştiinţă-religie – Teza de doctorat, Bucuresti, 2004, p. 14

14 Emile Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase, trad. Magda Jeanrenaud şi Silviu Lupescu, stud.
introd. Gilles Ferreol, Ed. Polirom, Iaşi 1995, p. 96
15 Ibidem, p. 52
16 Elena Nistor, op. Cit, p.33

5
 II. Ideea de comunitate si comuniune

II.1. Comuniunea in Ortodoxie

Ortodoxia, mostenind bogata traditie patristica patrunsa de marile taine ale

dogmelor trinitare si hristologice, are o structura spirituala proprie, preocupata
indeosebi de realitatile vietii spirituale si de raporturile ei interumane.
Viata Sfintei Treimi, indreptata spre lume prin intruparea Fiului lui Dumnezeu,
a coborat in interiorul existentei create a lumii o viata noua - o realitate superioara de
continut dumnezeiesc: Imparatia lui Dumnezeu.
Ea a aparut din adancurile vietii intradivine a Sfintei Treimi prin intruparea lui
Dumnezeu Cuvantul, in persoana Domnului nostru Iisus Hristos, fiind destinata sa
oglindeasca si sa realizeze, prin firea creata a omului ridicat in comuniune cu Hristos, o
viata patrunsa de dumnezeiesc.
Aceasta comuniune de viata cu Hristos in Biserica este ca o unitate organica,
avand ca model si izvor comuniunea Sfintei Treimi, in care gasim insusi principiul
tainic al vietii. Din cartile Noului Testament si din scrierile Sfintilor Parinti vom
preciza ce se intelege prin comuniune si cum se traieste ea in viata Bisericii.

II.2. Bazele nou-testamentare si patristice ale comuniunii

Ideea centrala a invataturii Mantuitorului, dupa sinoptici - aceea a Imparatiei lui

Dumnezeu - ne ofera primele trasaturi ale acestei vaste si divine comuniuni care

6
reuneste intr-o intima comuniune de viata si de actiune toate creaturile care
conlucreaza cu harul sfintitor.
Aceasta impartire spirituala care apare pe pamant cu Hristos, intemeietorul si
Conducatorul ei, are drept scop realizarea comuniunii perfecte intre credinciosi
intreolalta si intre credinciosi si Dumnezeu.
In afara comunitatii cu scopuri pamantesti, care exista intre oameni, se
stabileste o comuniune intima, duhovniceasca, o comuniune de dragoste (Matei XXII,
37-40; Luca XIV, 12-14), o familie al carei tata este Dumnezeu (Matei V, 45). Prin
credinta si ascultare de Dumnezeu ramanem in comuniune unii cu altii si devenim frati,
surori si parinti in Hristos (Matei XII, 50; Marcu III, 35; Luca VIII, 21).
Mantuitorul invata ca mai presus de orice dragostea este aceea care intemeiaza
cea mai puternica comuniune omeneasca: "Sa va iubiti unii pe altii cum v-am iubit Eu"
(Ioan XIII, 34). Comuniunea inseamna mai mult decat o asociatie morala sau
spirituala. Ea reprezinta o unire cu Hristos, cum este numita in limbajul liturgic,
incorporarea in Biserica prin Taina Botezului.
Comuniunea inseamna unirea spirituala pe care o produce iubirea. "Cine
ramane in dragoste, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in El" (Ioan IV, 6).
Iubirea este legatura desavarsirii (Col. III, 14).
Comuniunea nu e o stare, ci o miscare care se aprofundeaza si se extinde, un
proces de asimilare si de reciproca daruire in continua crestere, o relatie vitala de
implinire reciproca. Ea se hraneste continuu din impartasirea cu Hristos. "Paharul
binecuvantarii pe care-l binecuvantam, nu este el o comuniune cu sangele lui Hristos?
Painea pe care o frangem, nu este ea o comuniune cu trupul lui Hristos?" (I Cor. X,
16). Sfantul Apostol Pavel lasa sa se vada aici clar ca viata de comuniune a crestinilor
se intemeiaza pe participarea in comun la viata lui Hristos prin impartasirea cu Sangele
si cu Trupul Sau. Crestinii din Corint aveau mereu treaza constiinta ca Hristos este in

7
mijlocul lor, ca ei sunt madulare ale unuia si aceluiasi trup -Biserica al carei cap este
Hristos.
Legatura dintre noi si Hristos este atat de puternica, atat de adanca, incat
dezlipirea unui membru de la trup intristeaza intreg trupul. "Noi ne impartasim din
acelasi si cu totii devenim aceeasi". Aceasta comuniune, zice Apostolul, se manifesta
in dragoste, care este legatura de nezdruncinat dintre membrii comunitatii. Ceea ce ne
face ca sa fim un singur trup cu Hristos este impartasirea euharistica in cadrul Bisericii,
caci Biserica -dupa Cincizecime -este acolo unde se celebreaza Euharistia, unde toti se
integreaza in Hristos ca membrele sale contrupesti si consanguine.
In epistolele pauline termenul de comuniune exprima ideea de participare a
crestinului la viata in Hristos si la harurile Sale, impreuna cu toti cei ce cred in El.
Comuniunea crestina consta intr-o relatie dubla; relatia intre crestini unii cu altii si
relatia intre crestini si Hristos. Iubirea frateasca, rugaciunea si unitatea, solidaritatea si
slujirea reciproca dintre crestini sunt expresii ale participarii lor comune la viata in
Hristos. "Sa aveti aceste sentimente unii fata de altii, pentru ca toti cu o inima si cu o
gura sa slaviti pe Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Iisus Hristos" (Rom. XV, 5).
Ortodoxia accentueaza aspectul de plenitudine ontologica al comuniunii, aspect
care este exprimat in II Petru I, 4 astfel: "El ne-a dat fagaduintele Lui nespus de mari si
scumpe, ca prin ele sa ne facem partasi firii dumnezeiesti, dupa ce ati fugit de
stricaciunea care este in lume prin pofte". Aici Apostolul Petru afirma comuniunea
dintre firea noastra umana si firea dumnezeiasca. Comuniunea mai este acordul tuturor
credinciosilor in adeziunea pozitiva, interioara si exterioara, la toate adevarurile
definite de catre Biserica, adeziune totdeauna insotita de vointa formal exprimata
inainte de ai accepta toate definitiile ulterioare.
In ceea ce priveste ideea de comuniune la Sfintii Parinti, nota dominanta a
gandirii lor este ca in cea mai mare parte se pune accentul pe latura practica a
comuniunii, pe felul cum se manifesta ea mai mult in viata sociala. Sfantul Policarp al

8
Smirnei, scriind crestinilor Bisericii din Filipi, le cere cu insistenta sa se roage pentru
toti crestinii si-i invata ca una si aceeasi dragoste uneste intre ei pe sfintii din cer cu cei
de pe pamant. Pastorul lui Herma infatiseaza spectacolul cooperarii tuturor in opera
simbolica a construirii unui turn. Sfantul Ignatie al Antiohiei face des apel la ajutorul
rugaciunilor credinciosilor pentru el si pentru Biserica sa. Sfantul Justin Martirul ne
invata cum toti crestinii participau in comun la actul mantuirii prin rugaciune si post.
Clement Alexandrinul vede modelul comuniunii din Biserica in Biserica
cereasca. El afirma o comuniune efectiva a celor doua Biserici prin rugaciunile rostite
in comun. Origen a avut intuitia de solidaritate crestina. Credinciosii participa la
rugaciuni si post in comun.
Sfantul Grigorie de Nazianz spune ca la Cincizecime, prin coborarea limbilor
de foc asupra apostolilor, s-a realizat o armonie intre toti, caci toti intelegeau acelasi
lucru. Caci din acelasi duh unic, revarsandu-se in multi intelegere, sunt adunati toti
intr-o unica armonie. Sfantul Grigorie de Nissa, interpretand acelasi eveniment al
Pogorarii Sfantului Duh, constata ca prin El ia nastere o cugetare comuna care ii face
sa se inteleaga, cu toata deosebirea de graiuri existenta intre ei".
Sfantul Vasile cel Mare zice ca nimic nu-i mai propriu firii noastre ca a fi in
comuniune unii cu altii, a avea nevoie unii de altii si a se iubi unii pe altii.
Tot el zice : Numesc cea mai desavarsita comunitate a vietii pe aceea din care a
fost eliminata proprietatea individuala a averii, din care a fost exclusa nepotrivirea de
pareri, din care au fost inlaturate toate tulburarile, rivalitatea, certurile, dar in care toate
sunt in comun : Dumnezeu, mantuirea pietatii, mantuirea, in care cei multi sunt unul si
unul nu e singur, ci in mai multi. Nimic nu se poate compara cu viata in comuniune,
zice Sfantul Vasile cel Mare. Ce poate egala aceasta viata? Ce fericire i se aseamana?
Ce e mai desavarsit ca legatura si unirea ? Ce e mai placut, ca unirea sufletelor ?
Membrii comunitatii sunt deopotriva stapani unii altora.

9
 Vorbind despre comuniune, Sfantul Ioan Gura de Aur dezvolta ideea ca
madularele intregului nu sunt numai deosebite intre ele, ci au si ceva comun care le
leaga. Acest ceva comun este forta, energia care tine stransa intr-o unitate toate
madularele trupului sau pe toti membrii Bisericii. Sub forta duhului de comuniune se
adunau si crestinii din primele secole la mesele fratesti, in adunarile numite agape.

II.2.1. Temeiul trinitar al comuniunii

Pentru spiritualitatea ortodoxa, fericirea imparatiei cerurilor este inainte de toate

participarea comuna la viata divina a Sfintei Treimi, mostenirea comuna a vietii divine,
posedarea prin har de catre oameni a tot ceea ce Sfanta Treime poseda prin natura.
Viata treimica pentru Biserica Ortodoxa este fundamentul de nezdruncinat al intregii
gandiri religioase, al intregii evlavii, al intregii vieti spirituale.
Noi nu putem cunoaste relatiile si viata interioara a Sfintei Treimi, spune
Maxim Marturisitorul, fara a intra in comuniune perfecta cu Dumnezeu, fara a ne
impartasi de viata dumnezeiasca. Astfel intrati in viata- divina, noi traim dupa modelul
Sfintei Treimi si suntem copartasi cu Iisus Hristos, Care ne-a inlesnit aceasta stare.
Teologia trinitara este o teologie a comuniunii, o teologie spirituala, adanca,
nedespartita de trairea ce presupune si promoveaza o cale lunga de transformari
progresive a naturii create, o comuniune din ce in ce mai intima a persoanelor umane
cu Dumnezeu in Treime.
Unirea la care suntem noi chemati nu este nici ipostatica, cum este unirea
naturii umane a lui Hristos cu natura Sa divina, nici substantiala cum este ea pentru
cele trei persoane divine, ci este o comuniune cu Dumnezeu prin energiile Sale, sau o
comuniune - prin har, facandu-ne sa participam la viata divina, fara ca natura noastra
sa devina natura lui Dumnezeu.

10
 Sfantul Grigorie de Nazianz zice ca relatiile intre membrii comunitatii in
Biserica trebuie sa fie ca si relatiile dintre persoanele treimice. Iata cum se exprima el
intr-o cuvantare la botez, aratand stransa legatura dintre persoanele Sfintei Treimi: "Eu
nu incepusem sa gandesc la unitate, in timp ce trinitatea m-a scaldat in splendoarea sa";
sau : "Eu nu incepusem sa gandesc la trinitate in timp ce unitatea m-a facut stapan pe
mine insumi".
Comuniunea bisericeasca este chemata sa reproduca, in existenta sa, realitatea,
divina. Omul nu in singuratate, ci in comun a primit porunca de a deveni Dumnezeu
dupa har, iar comuniunea bisericeasca este o imitatie a vietii divine. Astfel,
comuniunea credinciosilor- sau Biserica este alcatuita dupa imaginea comuniunii
absolute a Sfintei Treimi. Aceasta comuniune din sanul Sfintei Treimi este bazata pe
dragostea dintre persoanele treimice, care este norma de iubire reciproca pentru
comuniunea formata din oameni.
Comuniunea din sanul Sfintei Treimi este prezenta in Biserica prin faptul ca noi
participam la trupul lui Hristos unit in dragoste cu persoanele Sfintei Treimi.

II.3. Sfantul Duh si comuniunea bisericeasca

Aceasta comuniune este realizata de : "catre Sfantul Duh”. Sfantul Irineu spune:
"Unde este Biserica acolo este Duhul Sfant si unde este Duhul acolo este Biserica".
Prin Sfantul Duh se manifesta in lume vointa comuna a Sfintei Treimi. El este mereu
prezent in biserica lucrand, si ne face sa traim in comuniune cu Dumnezeu si unii cu
altii pentru vesnicie. Sfantul Vasile zice ca creatura nu poseda nici un dar care nu vine
de la Duhul Sfant. El este sfintitorul, Care ne uneste cu Dumnezeu si ne tine si pe noi
uniti intreolalta. Fiul si Duhul Sfint, desi faza direct asupra oamenilor, totusi converg
catre Tatal, Care este sursa atat a comuniunii trinitare, cat si a vietii spirituale in comun
a oamenilor.

11
 Sfantul Duh da fiecarei persoane create dupa chipul lui Dumnezeu posibilitatea
de a realiza asemanarea-in natura umana comuna. Persoanele umane nu pot atinge
perfectiunea lor, nu pot deveni pe deplin persoane, decat in unitate de iubire, incetand
de a mai fi indivizi, traind numai in si pentru comuniune. Sfantul Duh se comunica in
continuare persoanelor, marcand pe fiecare membru al Bisericii cu un fel de pecete, de
raport personal si unic cu Dumnezeu si cu ceilalti membri ai comunitatii. Duhul Sfant,
prin sustinerea comuniunii intre oameni, face efectiva in ei lucrarea comuna a trinitatii.
Sfantul Duh, venind sa locuiasca in noi, face din fiinta noastra sediul Sfintei Treimi,
caci Tatal si Fiul sunt neseparati de Duhul si invers.
Duhul Sfant ne aduna, ne mentine si ne desavarseste in adevar ca pe o singura
familie. Viata acestei mari familii (Biserica) este expresia comuniunii in Hristos. Cel
care face ca intelegerea dintre membrii Bisericii sa fie trainica si durabila este Sfantul
Duh. El ii tine pe cei inzestrati cu daruri diferite in strinsa comuniune. El leaga pe
credinciosi prin dragoste intreolalta si creeaza in fiecare constiinta apartenentei la
ceilalti. Duhul e cheagul spiritual intre credinciosi, e forta integrativa, puterea de
coeziune intre ei.
Asa cum organele trupului au in ele o forta care le face sa se tina la un loc, asa
Duhul Sfant e forta care fiind prezenta in credinciosi ii face sa se mentina ca un intreg,
sa simta necesitatea integrarii prin ceilalti. Aceasta forta care tine in unire intregul da
Bisericii insusirea ei de viata in comuniune, de viata traita in si prin Duhul Sfant. In
comuniunea duhovniceasca membrii Bisericii isi traiesc unitatea lor de organism
prelungind in planul experientei spirituale aceasta unitate produsa si mentinuta de
Duhul si in Duhul Sfant. Pe drept cuvant Duhul Sfant este Duhul comuniunii, adica al
unitatii unui intreg in care madularele traiesc impreuna, dar nu se contopesc.
Duhul Sfant este acela care da Bisericii caracterul de comuniune, de unitate, de
intreg. In Duhul Sfant se realizeaza viata adevarata, comuniunea deplina, pentru ca El
insusi este viu, este viata, este datatorul de viata al celor intalniti in El. Duhul Sfant se

12
da in Biserica pentru slujirea comunitatii si nu a individului. Duhul Sfant face ca
fiecare din noi sa avem dorinta de a ne depasi, de a fi in celalalt, de a-l avea pe acela in
noi, fara a ne confunda unul cu altul. Duhul Sfant aduna pe unul si celalalt, El nu e
numai un dar, intre unul si altul, ci ca legatura vie. "El, care toate le implineste, e prin
aceasta si implinitorul dorului nostru dupa comuniune, caci Duhul Sfant aduce in noi
viata Sfintei Treimi". Duhul Sfant conceput ca relatie intre toti credinciosii si toate
slujirile face imposibil individualismul.
Duhul Sfant este principiul unitatii, al sobornicitatii, al comuniunii in Biserica,
creator si sustinator al intregului in care partile nu sunt anulate, ci sunt vii si traiesc
impreuna cu cea mai desavarsita armonie, in comuniune deplina.

II.4. Biserica privita ca o comuniune in Ortodoxie

Biserica Ortodoxa nu este privita ca o organizatie in sensul unei organizatii
politice sau de alta natura ; ea nu inseamna numai viata organizata a credinciosilor pe
plan religios, ci ea este mai presus de toate organismul teandric, viata lui Dumnezeu in
oameni, o comunitate teandrica, o comunitate sacramentala. In aceasta viata de
comuniune in Biserica, cel care intra este iluminat, este invatat de catre Hristos care
lucreaza, in el. Biserica, in acest sens de comuniune, depaseste prin adancime orice
forma de organizare sociala sau de alta natura. Biserica este taina comuniunii cu si prin
Sfanta Treime, este organismul in care se realizeaza iconomia Sfintei Treimi. "Aceasta
casa Tatal a zidit-o, Fiul a intarit-o, Duhul Sfant a innoit-o". Treimea si-a facut un
templu printre noi, de aceea intrarea credinciosului in comuniunea crestina se face prin
invocarea Sfintei Treimi in Taina Botezului.
A. Homiakov a formulat ideea ca intreaga teologie si viata crestina are un
aspect ecleziocentric, ca mantuirea este un act de solidaritate si comuniune in Biserica.
"Noi stim, zice el, ca daca cineva pacatuieste, pacatuieste singur, dar nimeni nu se
mantuieste singur". Cel ce se mantuieste, se mantuieste in Biserica, anume ca membru

13
al ei si in comuniune cu toate celelalte membre ale ei. "Daca cineva crede, el se afla in
comuniunea credintei, daca iubeste este in comuniunea iubirii, daca se roaga este in
comuniunea rugaciunii". In Biserica, privita ca o comuniune, intra toti credinciosii.
Aceasta Biserica se cunoaste cu ajutorul credintei. Ea este nu numai ca o calitate, sau o
experienta, ci si ca o cantitate, ca unitate a tuturor, ca viata unica si integrala, ca
sobornicitate dupa modelul uniunii celor trei persoane divine. Aceasta unitate se
manifesta in dragoste si prin dragoste si ea exista datorita participarii la viata divina si
unica a Bisericii. "Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim..." proclama
Biserica in timpul sfintei liturghii. Sa ne unim gandurile noastre si sa le inaltam catre
Dumnezeu, iata indemnul pe care Biserica ni-l face totdeauna. Aceasta viata de
comuniune, aceasta unitate a Bisericii se reveleaza ochilor duhovnicesti, ochilor iubirii,
nu ca o unire exterioara de genul celor ce le intalnim in orice societate omeneasca, ci
ca principiul prim si misterios al vietii.
In Biserica, in comuniune, fiecare om traieste din viata intregii umanitati,
devenita Biserica. In acest fel fiecare om este umanitate. In aceasta comuniune care e
Biserica nu intra numai neamul omenesc, ci si adunarea ingerilor face parte din ea
deopotriva. Comuniunea noastra in Biserica, prin Fiul lui Dumnezeu, devine cu atat
mai mare cu cat El a unit din nou lucrurile pamantesti si cele ceresti, cu cat El a distrus
zidul de separare dintre lumea ingerilor si a oamenilor. Omul devine o fiinta
universala, viata lui in Dumnezeu il uneste cu viata intregii creatii prin legaturile iubirii
cosmice.
Caracterul de comuniune al Bisericii consta nu numai din forma istorica si de
organizare a comunitatii bisericesti, ci si in caracterul ei de Trup tainic al Domnului, de
imparatie a lui Dumnezeu. De acest caracter trebuie sa se tina seama in raspunsul la
intrebarea: care sunt elementele ontologice si spirituale care fac posibila o identitate
dintre Biserica si comuniune ? La baza ideii de comuniune a Bisericii in Ortodoxie sta

14
insusirea ei de Trup tainic al Domnului, de Biserica soborniceasca sau de Biserica
euharistica.
Acestea pot fi considerate premisele sau sursele ideii de comuniune a Bisericii.
Orice interpretare a Bisericii facuta potrivit cu principiul comuniunii are e importanta
deosebita, deoarece aceasta dezvaluie cu mai multa claritate structura de comuniune a
Ortodoxiei, caracterul ei ecumenic, conciliar si comunitar.
Comuniunea euharistica in Biserica Ortodoxa este cea mai adanca forma de
comuniune, insasi Biserica este numita de unii teologi comuniunea euharistica
continua. Comuniunea euharistica da viata membrilor Bisericii si fara ea, ca si fara
Biserica, nu este mintuire. Nicolae Cabasila spune ca impartasirea cu Trupul si Sangele
Domnului ne face mai inruditi cu El, chiar decat suntem cu parintii nostri, care ne-au
nascut trupeste, pentru ca Acesta nu este pentru noi numai izvorul vietii cum sunt
parintii, ci insasi viata traita cu adevarat. Ca taina a unirii cu Hristos, Sfanta Euharistie
ii uneste intre ei pe toti cei ce se impartasesc cu vrednicie din acelasi potir si ii face pe
acestia sa fie una, dupa cum Unul este si Domnul Hristos cu Care se unesc.
Omul este in mod firesc o fiinta deschisa pentru semenii sai, avand mereu
trebuinta de a se ajuta reciproc, de a-si marturisi gandurile sale altora, de a discuta cu
altii, de a fi mereu intr-un schimb cu altii.
Comuniunea nu este suficienta cand e sustinuta numai prin cuvinte, numai
teoretic. Ea trebuie traita, trebuie pusa in practica. Comuniunea trebuie sa se vada in
faptele unora pentru altii, in conlucrarea lor. Munca impreuna face sa se comunice
tuturor o caldura morala, o crestere de puteri si o bucurie sufleteasca, o adevarata
imbogatire care o intrece pe cea din convorbiri.

II.4.a. Reflectarea comuniunii trinitare in Biserica

15
 Biserica nu este o institutie religioasa intermediara intre credinciosi si
Dumnezeu, un eveniment supranatural in istorie. Biserica este organismul spiritual in
care Dumnezeu (Sfinta Treime) este prezent si lucreaza in istorie, Trupul tainic al lui
Hristos in care credinciosii isi insusesc energiile divine, intr-un proces continuu de
indumnezeire si de comuniune cu lumea. Astfel, in Biserica se restabileste si se
desavarseste creatia dupa modelul vietii inter-trinitare care este o unitate perfecta de
natura si o imbinare intre unitate si pluri-personalitate.
Aspectul de comuniune al Bisericii se sprijina si pe faptul ca omul creat dupa
chipul lui Dumnezeu este un subiect care manifesta fiintial o intentie spre comuniune.
Intrarea noastra in viata de comuniune treimica este opera lui Iisus Hristos, care este un
centru in care intentionalitatea dupa comuniune are intensitatea suprema, si a Duhului
Sfant care este Duhul comuniunii. In comuniunea din Biserica se reflecta si se
valideaza modul de a fi si lucrarea realitatii ultime a Sfintei Treimi. Realitatea suprema
sau adevarul ultim pentru crestini are structura iubirii sau corelatia perfecta intre trei
euri (comuniunea dintre cele trei persoane). Din aceasta comuniune de iubire suprema
care este in sanul Sfintei Treimi iradiaza iubirea si in noi.
Daca ne simtim, ca si crestini, manati spre comuniune prin iubire, trebuie sa
marturisim ca iubirea aceasta nu-si are originea in vointa noastra, ci in adevarul suprem
si in exemplul realitatii -supreme care este Dumnezeu in Treime.
Daca noi crestinii care alcatuim Biserica ne simtim datori sa realizam intre noi
comuniunea printr-o iubire sporita, trebuie sa avem convingerea ca o asemenea iubire
si comuniune nu se poate alimenta decat din iubirea Fiului lui Dumnezeu Care a facut
pentru noi "eficienta la maximum" iubirea lui Dumnezeu cel in Treime. Iubirea
treimica este modelul iubirii dintre crestini. Dumnezeu are caracter personal si este in
relatie interpersonala. Omul numai in comuniune si in relatie cu celalalt se realizeaza si
se cunoaste pe sine deplin si cunoaste pe celalalt iubindu-l in acelasi timp.

16
 Cum Dumnezeu este dragoste, este evident ca omul nu se poate apropia de El
decat prin dragoste. Omul traieste in aceasta dragoste calauzit de cunoastere,
cunoscandu-L pe Dumnezeu, ramane in unire cu El prin dragoste.
Comuniunea bisericeasca e forma necesara pe care o ia iubirea fata de
Dumnezeu si iubirea intre ei a celor ce primesc in ei iubirea Treimii prin Sfantul Duh.
Comuniunea bisericeasca, cu slujirile randuite prin har dumnezeiesc, e forma necesara
pe care o ia depasirea adevarata a orgoliului individualist care e obstacolul principal in
calea iubirii. Mergand mai adanc in comuniune prin iubire se da nu numai de adevarul
Treimii, ci si de cel bisericesc care este o reflectare a adevarului treimic trait in
comuniune.

II.4.b. Comuniunea dintre membrii Bisericii

Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, intregul este prezent si lucreaza fiecare
madular, dupa cum si fiecare madular lucreaza pentru intreg, care e Biserica. Duhul
Sfant face ca fiecare madular sa-si indeplineasca lucrarea proprie, dar in asa fel ca ea
sa fie in acelasi timp o lucrare comuna, o lucrare a Bisericii pentru Biserica. Este
evident ca fiecare membru al Bisericii, lucrand dupa chemarea lui, isi aduce aportul sau
pentru toata Biserica, precum la randul lui el se impartaseste de ceea ce realizeaza toti
membrii Bisericii la un loc. El da ca ins comunitatii, dar in acelasi timp ia din aceasta
comunitate.
Acest raport intareste viata de comuniune, "viata care este in Biserica si prin
Biserica. Fiecare dintre madularele Bisericii indeplineste in organism functiunea sa
speciala care contribuie la binele tuturor. Suferinta sau binele unuia are repercursiuni in
intreg corpul, caci partile sunt intre ele strans unite. Credinciosii se manifesta, se
intretin si se dezvolta printr-o participare comuna la bunurile spirituale, prin
impartasirea de bunurile comune si prin comunicarea bunurilor personale.

17
 In comuniunea crestina deosebirile si functiunile raman, dar ele sunt covarsite si
acoperite de sentimentul comun pe care ii da aceeasi credinta si dragoste. Comuniunea
nu desfiinteaza insusirile personale si fundamentale ale membrilor comunitatii, ci le
armonizeaza si le impaca in promovarea desavarsirii comune. Actiunea binefacatoare a
comuniunii este de a putea intruni si pune de acord oameni si grupari care se deosebesc
in alte privinte, dar se unesc si se inteleg in ceea ce-i intereseaza, ii inalta, ii mangaie, ii
intareste pe toti pe drumul spre desavarsire care face bucuria si valoarea -comuniunii
lor.
Duhul comuniunii a existat totdeauna in Biserica, macar ca aceasta n-a
constituit niciodata o singura unitate jurisdictionala. Ea s-a compus din unitati
independente si complimentare. Puterea ei a stat in duhul de comuniune care a tinut
aceste unitati, in acest duh, credinciosul ortodox se impartaseste din potirul preotului,
se asociaza ia cererile lui liturgice, vede fata lui si simte sufletul lui la spovedanie,
colaboreaza cu el in interesul sau si al Bisericii, asista la evenimentele fericite sau triste
ale vietii lui familiale, este astfel in comuniune cu el in toate cele omenesti.
Duhul de comuniune in Biserica Ortodoxa mentine legatura intre credinciosi si
dupa moartea unora din ei, cu o tarie impresionanta. Nimic in cultul nostru nu este
observat cu atata evlavie ca pomenirea si cinstirea mortilor. In Ortodoxie, preotii si
credinciosii nu numai ca nu cer si nu savarsesc liturghii cu usile inchise pentru
credinciosi, ci ei doresc si poftesc pe ceilalti la serviciile religioase savirsite pentru ei,
sau pentru mortii lor. Motivul acestei comuniuni dintre membrii Bisericii nu este ca un
sentiment dictat numai de legatura fireasca intre cei morti si cei vii, ci are si un caracter
bisericesc-dogmatic caracteristic credintei ortodoxe.
Credinciosii, morti si vii la un loc constituie Biserica, Trupul tainic al Domnului
Hristos. Cei vii si cei morti se stiu uniti in credinta, dragoste, rugaciune si nadejde
comuna de mantuire. Biserica Ortodoxa crede cu dragoste si cu nadejde in comunitatea

18
celor vii si celor morti, in unitatea Bisericii luptatoare si triumfatoare, in realitatea si
efectele comuniunii crestine netrecatoare.

II.4.c. Soborniciatea Bisericii ca o expresie a comuniunii

Una din insusirile Bisericii asa cum arata Simbolul niceoconstantinopolitan este
sobornicitatea, care constituie sufletul si specificul Ortodoxiei, dupa cuvantul
teologului A. Homiakov. Acest termen folosit azi exclusiv de Biserica Ortodoxa reda,
calitativ, termenul de catolicitate. Biserica soborniceasca este Biserica aceea care
aduna si uneste, care traieste in comuniune.
Ortodoxia, spune Homiakov, este o sinteza a autoritatii si a libertatii realizata in
dragostea care uneste pe credinciosi. in Biserica soborniceasca fiecare membru al
Bisericii, ca si adunarea membrilor, ramine in uniune cu intreaga Biserica invizibila,
care este in legatura neintrerupta cu Biserica vizibila. Ideea sobornicitatii in acest
inteles este indreptata si spre interior, nu numai spre exterior. Sobornicitatea este
Patrunsa de Duhul, Care salasluieste in Biserica si Care tine pe toti laolalta.
Sobornicitatea esie sinodalitate, in intelesul unei adunari largi si active, al unei
participari a tuturor la viata integrala a Bisericii, la viata comuna in acelasi adevar.
Viata care se traieste in Biserica soborniceasca, asa cum arata Sfintii Parinti,
este viata in adevar, viata accesibila omului in comuniune, nu in izolare si separare de
ceilalti oameni, viata traita intr-o unime vie si imediata, dupa chipul Sfintei Treimi.

19
Miracolul sobornicitatii descopera in viata insasi a Bisericii ordinea vietii, proprie
Sfintei Treimi. Sobornicitatea Bisericii este extensiunea vietii divine in lume, Biserica
este viata lui Dumnezeu in oameni.
Biserica soborniceasca cuprinde toata doctrina, toata trairea credinciosilor si
aceasta se realizeaza prin iubirea reciproca in comuniune. Sobornicitatea Bisericii
accentueaza trairea in comun, caracterizand-o ca un organism de dragoste fara de care
ea s-ar transforma intr-o societate juridica si clericala si ar crea diviziuni in Biserica,
denaturind aspectul ei de comuniune deplina si continua.
Adevarul in Biserica se da numai aceluia care traieste in comuniune cu ceilalti,
care se elibereaza de eul sau, care renunta si iese din el insusi. Viata in Biserica este
imprimata de aceasta sinodalitate prin care noi participam la adevarata viata cu
destinatie universala, cosmica, a Trupului lui Hristos. in aceasta comuniune a Bisericii,
in Biserica soborniceasca salasluieste Duhul Sfant, Care s-a coborat la Cincizecime
peste Apostoli in chip de limbi de foc, fiind toti impreuna.

II.4.d. Iradierea comuniunii in viata sociala

Ideea de comuniune domina intreaga, traire crestina. Aceasta idee este prezenta
in aspectul liturgic al rugaciunii, in aspectul, sinodal al organizarii bisericesti, in
unitatea dogmatica ecumenica, in intercomuniunea sacramentala, in solidaritatea
sociala. Comuniunea in Ortodoxie poate fi inteleasa si, ca o solidaritate in bine cu toata
omenirea. Exista temeiuri firesti si multiple care fac posibila o comuniune universala,
efectiva. In viata sociala comuniunea trebuie sa urmareasca un scop moral, sa fie
conforma cu ordinea morala. Rolul comuniunii in viata sociala este de a reglementa
orice abatere, orice individualism care destrama viata sociala. "Nimeni sa nu caute
folosul sau, ci fiecare sa caute folosul altuia"(I Cor. X, 24).

20
 Sfantul Ioan Gura de Aur, staruind asupra temeiurilor comuniunii in viata
sociala,, zice : "Dumnezeu a facut multe lucruri comune tuturor: aerul, soarele, apa,
pamintul, cerul, lumina. Tuturor le-a dat aceiasi ochi, acelasi trup, acelasi suflet, o
constitutie, asemanatoare in toate. Sunt si alte lucruri comune: baile, orasele, pietele.
Noi incepem sa ne invrajbim cand Dumnezeu face totul in vederea apropierii noastre".
In Ortodoxie-nimeni nu se mantuieste singur ci impreuna cu ceilalti, cu care isi
desfasoara activitatea in viata sociala.
Ideea de comuniune, prezenta atat in Sfanta Scriptura cit si in scrierile Sfintilor
Parinti, reprezinta o coordonata fundamentala a doctrinei, cultului, organizarii si
spiritualitatii ortodoxe. Pe drept cuvant Ortodoxia a intuit viata in Trupul tainic al
Domnului ca o comuniune cu Hristos in Duhul Sfant, care e imprimata in intreaga
Biserica si nazuieste sa se extinda la comunitatea umana.
Ecumenismul in actualitate este si el insufletit de aceasta idee. El vrea sa aduca
Bisericile crestine la starea de comuniune. In scopul acesta, el trebuie sa priveasca ca
atentie la viata Bisericii Ortodoxe si sa-i urmeze exemplul, caci Ortodoxia a fost mereu
insufletita de aceasta traire in comun si ea da cu bucurie acest bun tuturor celor care
vor sa se impartaseasca de el. Ecumenismul actual tinde sa restabileasca circuitul de
energii, harisme si valori crestine intre toate Bisericile locale, pentru a ajunge nu numai
la o unitate spirituala ci si la o plenitudine de viata, la o slujire comuna. Ecumenismul
izvorat din principiul comuniunii inseamna o unitate in diversitate, o sobornicitate
libera, in care fiecare credincios, fiecare Biserica locala constituie un centru care isi
insuseste valorile intregului intr-un mod unic dar inseparabil de ansamblul comunitatii
universale.
Comuniunea promovata de Biserica Ortodoxa este un principiu de relatie si de
solidaritate cu intreaga umanitate, pentru ca in Hristos s-a desfiintat prapastia spirituala
care separa pe oameni. Ortodoxia concepe unitatea crestina ca un organism viu in care
se impreuna toate valorile pentru a sluji in mod solidar omul. Ea invata ca prim

21
comuniune fiecare este solidar cu existenta si destinul semenului sau, pentru ca daca
sufera un madular, toate madularele sufera cu el.

III. Aspectul social al Bisericii – Eclesiologie social-misionala

III.1 Biserica si problemele sociale

Constituie o convingere comuna tuturor crestinilor nevoia participarii Bisericii

la abordarea si solutionarea problemelor sociale. Ceea ce este firesc, intrucat scopul
Bisericii nu este sa ramana deoparte, ci sa se apropie de om in toate aspectele si
manifestarile vietii lui. Doar astfel ii slujeste dupa pilda Mantuitorului, Care n-a venit
sa I se slujeasca, ci sa slujeasca si sa isi dea viata "rascumparare pentru multi".
Dar, in acelasi timp, exista deosebiri importante intre Biserica Ortodoxa si
confesiunile crestine apusene in ceea ce priveste viziunea asupra acestor probleme
sociale. Biserica Ortodoxa nu gaseste cu cale dezvoltarea unui sistem de referinta
special destinat vietii sociale, precum face romano-catolicismul, ca de altfel - pana la
un punct - si protestantismul. Aceasta perspectiva a Ortodoxiei se afla, de altminteri, in
absoluta armonie cu invatatura Noului Testament si cu traditia Bisericii sobornicesti.
Morala sociala a protestantismului sau doctrina sociala a romano-catolicismului nu isi
au corespondent in traditia teologica ortodoxa. Iar acest fenomen nu se datoreaza unor
motive exterioare, ci naturii insasi a acestei traditii.

22
 Biserica Ortodoxa nu abordeaza morala sau viata sociala a omului dintr-un
sistem special de referinta, pentru ca acest fapt duce inevitabil la relativa sau chiar
absoluta denaturare si autonomizare a acestora. Sistem de referinta foloseste doar
pentru Dumnezeu, Care este adevarul absolut. Iar sistemul acesta are caracter simbolic
si se pastreaza, autodezmintit si realcatuit, in experienta Sfintilor.
Adevarul lucrurilor nu se abordeaza prin concepte si teorii, ci prin anularea si
disparitia inselaciunii sau ratacirii pe care o creeaza simturile si cugetarile: "Toate cele
vazute se cer dupa cruce [...]. Iar cele inteligibile toate au trebuinta de mormant". Este
cuprinsa aici sinoptic absoluta negare a lumii, dar si absoluta ei acceptare, intr-un mod
analog sunt abordate si problemele sociale. Pozitia Bisericii fata de acestea poate fi
numita deopotriva catafatica si apofatica. Este catafatica intrucat le abordeaza in duhul
slujirii omului. Dar totodata este si apofatica, fiindca nu inceteaza sa creada ca "un
singur lucru trebuie". Nici urmarirea acestui scop final unic nu justifica indiferenta fata
de cotidian, nici grija de cotidian nu indreptateste lasarea deoparte a unicului scop
final. Gasirea si urmarea „caii imparatesti", in fiecare caz, constituie un exercitiu ce
presupune intelepciune si cumpatare si care trebuie sa se faca "intru cunostinta si intru
toata simtirea ".
Hristos nu a adus lumii moduri noi de organizare a vietii sociale, ci harul Lui
innoitor. Iar Biserica nu constituie un organism social, ci taramul aratarii harului lui
Dumnezeu. Scopul Bisericii nu este acela de a ameliora lumea, ci de a aduce harul
innoitor al lui Dumnezeu. Aducand, insa, acest har, nu amelioreaza superficial lumea,
ci o transfigureaza in esenta ei. in sfarsit, aceasta transfigurare trebuie sa se vada mai
intai in insesi comunitatile de credinciosi, adica in Bisericile locale. Cand aceste
comunitati nu se transfigureaza, cand in ele nu isi afla - cel putin intr-o anumita
masura-solutia problemele care chinuie lumea sau, mai mult, cand in cadrul lor
problemele acestea sunt mai intens prezente decat in lume, atunci e firesc sa nu poata
influenta pozitiv lumea. Totodata, insa, nu trebuie uitat nici ca scopul Bisericii, in

23
calitatea ei de comuniune si comunitate divino-umana, nu este refacerea raiului
inlauntrul lumii. Cautarea raiului inlauntrul lumii cazute dovedeste persistare in pacatul
stramosesc si este sortita totdeauna esecului.
Raul care ii chinuieste pe oameni si provoaca problemele sociale nu este creat
de catre lucruri, ci de catre persoane. Iar persoanele creeaza raul nu doar prin
savarsirea directa a lui, ci si prin indiferenta lor fata de bine. De aceea combaterea in
esenta a raului se realizeaza doar la nivelul persoanelor, adica in planul spiritual. De
altfel problemele sociale isi au totdeauna obarsia in problemele morale si spirituale ale
omului.
In Noul Testament si in traditia ortodoxa stapaneste intaietatea persoanei fata
de lucruri si fata de legile impersonale. Dar si principiul social fundamental al
Bisericii, filantropia, are un caracter absolut personal si se intemeiaza pe iubirea de
oameni pe care Dumnezeu a aratat-o fata de om. Totodata insa, raul - ca si binele - se
obiectualizeaza in structuri ale vietii sociale, care contribuie la transmiterea si
dainuirea lui. Importanta acestor structuri au subliniat-o initiatorii reformelor sociale,
care au ajuns pana la aceea de a asimila raul cu aceste structuri. Astfel s-a cultivat
conceptia ca problema raului social este o problema de structuri. Si pe baza acestei
conceptii s-au creat miscari care au avut ca scop exclusiv rasturnarea si inlocuirea
structurilor sociale.
Experienta dovedeste, insa, ca structurile si sistemele vietii sociale nu pot
aborda si combate cauza raului, care are dimensiuni metafizice. Pe de alta parte raul
poate fi savarsit si in cadrul unor structuri sociale mai drepte, dupa cum si binele se
poate manifesta si in cele mai nedrepte structuri sociale. In fine, nu rareori raul se
infaptuieste sub masca aplicarii dreptatii sau a restaurarii unor legi drepte. in politica
este sustinuta adesea dreptatea sociala cu pretul libertatii umane sau este ocrotita
libertatea umana cu pretul nedreptatii sociale sau al samavolniciei.

24
 Interventia factorului juridic impersonal nu este in stare sa distruga raul. Raul
izvoraste din folosirea gresita a libertatii si apare pe trupul binelui. De aceea nu se
limiteaza la anumite situatii concrete ale proximitatii, nici nu pastreaza forme stabile,
ci creeaza neincetat situatii noi si se deghizeaza adesea in "inger de lumina". Dar nici
binele nu se afla niciodata pe de-a'ntregul in planul proximitatii. La acest nivel binele
se prezinta fragmentar. De aceea cautarea lui, precum si incercarea de realizare a lui la
nivelul proximitatii, este insotita de opozitii si conflicte.
Cu toate acestea, nu trebuie omisa importanta structurilor vietii sociale pentru
promovarea binelui si pentru restrangerea raului. Structurile care exprima si mentin
stari de nedreptate il oprima pe om si submineaza viata sociala, indeosebi in epoca
noastra, in care relatiile sociale primare se comprima si cedeaza locul lor unor structuri
sociale impersonale, care tind sa acopere intreg spectrul relatiilor sociale, interesul
pentru aceste structuri este de la sine inteles. Se creeaza astfel o problematica anexa,
care necesita o abordare speciala.
De aceea indiferenta credinciosilor fata de nivelul structurilor sociale, cu
neincetat sporita lor importanta, dovedeste lipsa "cunostintei" si a "simtirii". Iubirea
crestina nu poate ramane nepasatoare inaintea structurilor nedrepte si actiunilor
sistematice din cadrul vietii sociale, care creeaza si multiplica probleme sociale.
Problemele acestea sunt abordate, desigur, prin politica. Insa politica nu poate
functiona corect fara spirit si morala. Adevarul acesta este astazi tot mai evident. Pe de
alta parte, transformarea oamenilor in numere si caracterul mecanic capatat de viata
sociala si relatiile sociale creeaza o nevoie stringenta de inviorare a legilor impersonale
si a relatiilor formale prin respectarea persoanei si prin simtamantul iubirii.
Biserica nu "personalizeaza" legile sau institutiile societatii, nici nu preface
persoanele in mecanisme, ci urmareste punerea in valoare a persoanelor in cadrul
legilor sau institutiilor societatii si dincolo de acestea. Dar nici grija modificarii
structurilor sociale nedrepte nu trebuie sa il lase nepasator pe crestinul care este

25
membru viu al societatii. De altfel lupta impotriva lor este, in ultima analiza, lupta
duhovniceasca.
Este lupta "impotriva incepatoriilor (sau principiilor), impotriva stapaniilor
(sau puterilor), impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac". In spatele
nedreptelor institutii sau legi sociale sta duhul celui rau. De aceea crestinii sunt datori
sa se ingrijeasca de solutionarea problemelor create de modul organizarii vietii sociale,
economice si politice. Nedreptatea sociala, tirania, exploatarea, razboiul etc. constituie
probleme esentiale, care este firesc sa ii intereseze pe credinciosi. Dar interesul fata de
ele nu isi afla implinirea finala daca nu il ajuta pe om in implinirea acestuia ca
persoana "dupa chipul lui Dumnezeu". Cata vreme omul se limiteaza la nivelul social,
fara a inainta catre cel ontologic, ajunge inevitabil la esec.
Implinirea omului se realizeaza prin desavarsirea lui dupa modelul
Dumnezeului Treimic. Desavarsirea aceasta nu este amanata pentru viata viitoare, ci se
urmareste inca din cea prezenta, pentru ca incadrarea in imparatia lui Dumnezeu nu se
realizeaza in viitor, ci incepe din prezent. Biserica - spatiul savarsirii tainice a
incadrarii omului in imparatia lui Dumnezeu - este totodata si spatiul in care este
cultivata desavarsirea lui.
Nu orice ordine sociala de tip eclesial este neaparat si Biserica, ci comuniunea
sau comunitatea divino-umana, aceea care savarseste tainic mantuirea si innoirea
omului. Dar intrucat in vremea noastra viata eclesiala a devenit foarte conventionala,
este nevoie de alcatuirea unor centre eclesiale vii, care sa functioneze in duhul
evanghelic ca "lumina a lumii" si "sare a pamantului" si sa devina centrele unei mai
largi reevanghelizari.
Pe de alta parte Biserica este chemata sa abordeze si problemele sociale. Iar
aceasta nu este posibil daca nu incepe de la persoanele concrete, care traiesc aceste
probleme ca probleme ale lor proprii si isi simt responsabilitatea lor personala.
Repartizarea nedreapta a bunurilor materiale si a mijloacelor de dezvoltare, care

26
submineaza convietuirea pasnica si da nastere conflictelor sociale, constituie o
problema vitala si pentru Biserica. Greutatea consta aici in trezirea simtului dreptatii
sociale.
Cand cineva cunoaste ca o mica minoritate a umanitatii are la dispozitia ei cea
mai mare parte a mijloacelor de dezvoltare si a bunurilor economice, in vreme ce
majoritatea este lipsita de mijloacele elementare de civilizatie si este subnutrita sau
chiar moare de foame, nu poate ramane indiferent. Astfel cea mai bogata cincime a
populatiei mondiale detine 86% din produsul mondial net, in vreme ce cea mai saraca
cincime detine abia 1%. Constientizarea acestei nedreptati constituie si primul pas in
combaterea ei.
Al doilea pas este punerea in actiune pentru refacerea dreptatii sociale. Desigur
aceasta nu se poate realiza doar prin eforturi individuale. Necesita mobilizari mai
ample si schimbari la nivelul institutiilor (legilor) sociale, Biserica fiind chemata sa fie
in fruntea acestor miscari.
In afara de problema dreptei repartizari a bunurilor exista, insa, in societatea
actuala si alte probleme, inca si mai serioase. Putem aminti aici problemele
razboaielor, refugiatilor, comertului cu droguri, somajului, nationalismului,
filetismului, minoritatilor, violentei, crimei organizate, dezorientarii in grup,
dezinformarii in masa, destabilizarilor politice s.a. Problemele acestea nu au
pretutindeni si totdeauna aceeasi forma, nici nu apar cu aceeasi intensitate. Insa
semnalarea lor prompta si abordarea lor de catre Biserica are o mare importanta.
O dispozitie speciala in semnalarea si abordarea problemelor vitale
contemporane ale asa-zisei lumi a treia au prezentat-o teologiile mai noi. Dezvoltarea
excesiva de catre crestinatatea apuseana a unei teologii de tip catafatic si secularizarea
incoercibila au dus la teologia mortii lui Dumnezeu si au provocat in mod dialectic
teologia revolutiei si celelalte teologii mai noi.

27
 Este foarte sugestiv faptul ca teologia revolutiei a succedat temporal si logic
teologia mortii lui Dumnezeu. In ultima analiza teologia mortii lui Dumnezeu incearca
sa il reinvie pe neputinciosul si decedatul - pentru ea -Dumnezeu printr-o puternica
activare politica a omului. Cu alte cuvinte, de vreme ce omul nu simte prezenta lui
Dumnezeu inlauntrul lumii - conform cu conceptia pe care el o are in ceea ce priveste
aceasta prezenta - si de vreme ce nu vede ca ar domni dreptatea - iarasi, conform cu
intelesul pe care el il da acestei dreptati - considera de datoria lui sa intervina. O
evolutie ulterioara a acestei teologii este teologia eliberarii, precum si celelalte teologii
moderne secularizate.
Initiatorii acestor teologii au incercat sa prezinte credinta crestina astfel incat
sa corespunda mentalitatii si asteptarilor oamenilor contemporani, asa cum acestea au
fost cultivate de spiritul renasterii si iluminismului. Este, desigur, de la sine inteles
faptul ca toate aceste teologii, care au un caracter efemer (teologia mortii lui
Dumnezeu, a sperantei, a revolutiei, a eliberarii etc), sunt clar determinate de
conceptiile si aspiratiile initiatorilor lor. Aproximativ in aceeasi perspectiva se
incadreaza si asa-zisa teologie contextuala.
Teologiile acestea, oricat ar fi corespuns anumitor nevoi concrete, inlaturand
conceptii teologice anacronice si promovand adevaruri vitale ale crestinismului, nu au
incetat de-a avea un caracter selectiv si o orientare imanenta. Nu au vazut relatiile
orizontale pe baza verticalei, ci verticala pe baza orizontalelor. Mai mult, nu au
promovat Noul Testament in intregul lui, ci selectiv. Un element comun al lor este
faptul ca au inlaturat sensul crucii si al invierii si au absolutizat datele sociale directe.
Prin globalizare se promoveaza deja sincretismul religios, iar problemele
sociale capata o noua infatisare. Globalizarea economiei in societatea actuala este
direct legata de globalizarea exploatarii celor slabi din punct de vedere economic de
catre cei tari din punct de vedere economic. La randul ei globalizarea exploatarii
acesteia duce la globalizarea reactiei celor slabi.

28
 In acest climat apare si globalizarea terorismului, care provoaca mai apoi
globalizarea masurilor si normelor de siguranta. in modul acesta este promovata
globalizarea puterii politice, care isi insuseste si promoveaza supraputerea mondiala.
De altfel, insasi aceasta supraputere se ingrijea mai de demult sa promoveze
globalizarea ei si sa dicteze celorlalte state, indirect sau direct, politica pe care acestea
sa o urmeze.

III.2. Teologie politica si actiune sociala

În contextul mutatiilor oportuniste si al declaratiilor ambigue, conturarea unui

curent al teologiei politice este un aspect notabil si, totodata, deconcertant. Punctul de
plecare al acestei directii intelectuale este încercarea de a investiga relatia problematica
dintre proiectul european si identitatea religioasa, în acceptiunea ei multiconfesionala.
De la Radu Carp si Radu Preda pâna la Mihail Neamtu si Bogdan Tataru-Cazaban, un
întreg numar de voci autohtone sunt încadrabile în acest efort de a scoate dezbaterea
teologico- politica din teritoriul închis al eruditiei aptere si de a o deschide catre
orizontul laicatului contemporan.17
Intelectualul care nu îsi mai asuma adversitatea fata de mesajul crestin înceteaza
sa mai devina o exceptie. Contrastul fata de intervalul interbelic este vizibil si este
cuantificabil în fidelitatea fata de democratia constitutionala, democratia fiind privita
ca unica arhitectura facilitând valorificarea principiului personalismului crestin.
Fuziunea dintre dimensiunea spirituala si loialitatea democratica, fuziune ratata în
epoca dintre cele doua razboaie, poate fi privita ca marca ce individualizeaza aceasta

17 Radu Carp, Dacian Gratian Gal, Sorin Muresan, Radu Preda Principiile gândirii populare. Doctrina crestin-
democrata si actiunea sociala, Editura Eikon, Cluj, 2006, p. 300

29
ultima generatie intelectuala.18
Cu un decalaj de aproape jumatate de secol, sincronizarea intelectuala demo-
crestina se produce si în spatiul românesc, aducând cu sine promisiunea raportarii
lucide si moderate la provocarile ortodoxiei actuale. Trecerea de la reflectia teologico-
politica la conturarea unui program de actiune sociala este pasul identificabil într-un
volum colectiv, semnat de Radu Carp, Dacian Gratian Gal, Sorin Muresan si Radu
Preda. Principiile gândirii populare. Doctrina crestin-democrata si actiunea sociala
ofera imaginea în epura a unui potential proiect cu aplicabilitate politica, proiect
animat de fidelitatea fata de setul de valori demo-crestin.19
Odata cu relansarea dezbaterii în marginea gândirii populare, volumul de fata
recupereaza un numar de sintagme-cheie din vocabularul european postbelic: de la
subsidiaritate si regionalizare pâna la demnitatea umana si dreptatea sociala, achizitiile
a jumatate de secol de evolutie constitutionala sunt oferite contextului public autohton.
Provocarea centrala pe care o pune în fata României procesul de integrare politica este
descoperirea capacitatii locale de a reda proiectului constitutional si politic misiunea sa
originara, aceea de a oferi persoanei umane cadrul de libera dezvoltare, în respectul
valorilor individuale si în relatie armonica cu acea comunitate careia îi apartine.
Înainte de a fi un model economic, „statul social“ din Constitutia germana
postbelica este expresia unui angajament de teologie politica: omul, ca actor autonom,
nu poate fi conceput în afara unei solidaritati care sa potenteze propria sa vocatie si sa
îi ofere sansa întâlnirii cu umanitatea care îl înconjoara. Arhitectura democratica este
dublata de privilegierea solidaritatii ca liant etic. Interventia statului, departe de a fi
asimilabila ingerintei totalitare, este subsumata exigentei prezervarii si cultivarii
demnitatii umane.
Actiunea crestin-democrata este inseparabila de aceasta lectie europeana a

18 Ibidem, p. 303
19 Ibidem, p. 305

30
comunitarismului constitutional. Ceea ce autorii volumului separa din ratiuni de
pedagogie politica este reductibil la un numitor comun: persoana umana este redata
mediului ei familial, profesional si religios, solidaritatea asigurând relatia dintre
individ, corpurile constituite si stat. Redefinirea democratica a patrimoniului
corporatist traduce una dintre mutatiile reflectiei populare postbelice: de la parohie
pâna la cercul profesional, formele de agregare sunt convocate pentru a participa la
binele comun. Atomizarea sociala, excluderea sunt neutralizate prin actiunea discreta si
eficienta a principiului solidaritatii.20
La capatul ipoteticului drum de reforma statala se situeaza recalibrarea relatiei
dintre autoritate si individ: inventarea unui sens radical diferit al cetateniei este
indisociabila de acest parcurs administrativ. „Reactionara“ din unghiul de vedere al
corectitudinii politice, reflectia democrestina nu poate ignora un teritoriu al
angajamentului etic si al definirii umanului. De la tehnicile de inginerie genetica pâna
la legalizarea euthanasiei, contestarea viziunii traditionale este lipsita de ambiguitate.
Razboaiele culturale ale postmodernitatii au ca miza centrala redefinirea raportului
dintre persoana umana si legatul traditiei.
Imaginea iudeo-crestina a unor concepte fondatoare este abandonata: familia
heterosexuala este doar unul dintre obiectele pe care actuala legislatie si jurisprudenta
le privesc ca fiind lipsite de relevanta. Moderata si lipsita de ostentatie, apararea
patrimoniului traditiei iudeo-crestine este una dintre misiunile de la care linia de
reflectie populara nu poate abdica.21
Viziunea crestin-democrata, astfel conturata, îmbratiseaza un întreg esafodaj al
umanitatii si al comunitatilor ce reunesc pe indivizi. Semnificatia proiectului asumat de
cei patru autori este legata de pedagogia discreta a duratei lungi. Construirea relatiei

20 J. M. Velasco, Introducere în fenomenologia religiei, trad. C. Bădiliţă, Ed. Polirom, Iasi, 1997, p. 52
21 P.Creţia , şi Bădiliţă, C. (eds) Apocalipsa Lui Ioan în Tradiţia Iudeo-Creştină, C. Bădiliţă and P. Creţia (trad.),
studiu introductiv de C. Bădiliţă, Ed. Humanitas, Bucuresti,1998, p. 58

31
politice dintre mesajul spiritual si actiunea sociala se poate naste doar organic, ca parte
a unui efort de investigare a resurselor solidaritatii însasi.

III.3. Temeiurile misiunii sociale realizate de Biserică

Misiunea omului în general şi a bisericii în special este aceea de a face

cunoscut pe Hristos indiferent condiţiile pe care le va întâmpina, lucrând cu timp şi
fără timp, pentru a zidi biserica lui Hristos. Biserica naşte viaţa spirituală ca slujire
deplină a Lui Hristos, o întruchipare în cuvânt şi faptă a spiritualităţii ce răsare din
Învierea Mântuitorului Hristos.
Conform relatărilor respective ale Evangheliilor, in afara de îndatoriri
spirituale, predicarea Evangheliei, vindecarea de boli si alungarea demonilor, a lega
si dezlega păcatele (Mt.10,5, Mc.6,7, Lc.9,1, In.20,23)-Hristos a încredinţat
Apostolilor aleşi de El si sarcini pur administrative chiar din primele zile, având ca
scop îngrijirea de nevoile materiale ale credincioşilor (Mt.14,13-21, Mc.6,30-
44,Lc.9,10-17,In.6,1-14).
Astfel, lucrarea Apostolilor se întindea in tot spectrul vieţii omeneşti,
acoperind toate aspectele spirituale si materiale.Aceasta reiese din epistolele
adresate comunitarilor întemeiate de ei, din trimiterea unor reprezentanţi ai lor spre
rezolvarea diferitelor probleme locale, din organizarea vieţii sociale si
intercomunitare si din instalarea unor conducători, cu scopul păstoririi acestora
(Fap.14,23). Toate acestea ii prezintă pe Apostoli ca pe: „adevăraţii pastori spirituali

32
ai Bisericii si ca pe cei care constituiau cea mai inalta autoritate in problemele de
credinţa si de disciplina in Biserica.”22
Prin grija sociala se exprima, nu numai comuniunea si unitatea membrilor
fiecărei comunitatea locale, ci si intercomunitara, încat se poate spune ca termenul
societate constituie pentru Biserica expresia organizării spirituale si esenţiale a vieţii
membrilor ei si a structurii divine a misiunii ei in lume.
Dar, si organizarea Bisericii exprima structura ei comuniala. De la început,
comunităţile răspândite in lumea greco-romana erau strâns legate si unite intre ele,
iar ca factori ai unitarii erau Evanghelia lui Hristos si împărtăşirea Duhului Sfant, pe
de o parte, iar, pe de alta parte, persoana Apostolilor ca interpreţi ai revelaţiei divine
in Hristos.
Biserica trebuie să promoveze în strategiile lor misionare libertatea umană, să
o apere şi să o cultive, după modelul apologeţilor care au răsturnat concepţiile
izolaţioniste şi sclavagiste despre om şi lume.
Pentru o misiune modernă, „Biserica are nevoie de promovarea valorilor
evanghelice în cadrele valorilor adevărate şi autentice de azi.”23 Biserica trebuie să
ajute şi să promoveze toate instituţiile de acest fel în măsura în care depinde de ea şi
este în armonie cu misiunea ei. Ea nu trebuie să aibă nici o dorinţă mai aprinsă decât
aceea de a sluji folosului tuturor, putându-se dezvolta liber sub orice regim ce
recunoaşte drepturile fundamentale ale persoanei şi ale familiei (ca în practica
Apostolică, Romani. 13, 1) şi exigenţele binelui comun.

III.4. Misiunea sociala a Bisericii Ortodoxe Romane – de la bolnite la

spitale

22 Robert Turcan, Arta si convertirea, in Originile Crestinismului, Ed.Polirom , Iasi, 2002, p.392
23 Pr.Prof.Dr. Alois Bisoc, Introducere în teologia pastorală, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2002, p.101

33
 Misiunea de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor, este una din datoriile
principale ale slujirii preotesti. Preotul slujeşte deopotrivă lui Dumnezeu si
oamenilor, Bisericii si neamului. Slujirea preoţeasca îşi trage autoritatea din voinţa si
lucrarea dumnezeiasca fiind investita de Duhul Sfânt cu putere harica si este o slujire
cu o dubla orientare: către Dumnezeu si catre oameni, in care se include misiune,
vocaţie, dăruire, apostolat.
In decursul vremii, Biserica s-a îngrijit în permanenţă de problemele de
asistenta sociala, contribuind la alinarea suferitelor morale si fizice care pot lovi
fiinţa omeneasca. Binele făcut oamenilor în numele lui Dumnezeu ajuta şi la
purificarea sufletelor savarsitorilor, la înălţarea lor pe treptele dumnezeirii. Insusi
Domnul nostru Iisus Hristos, vorbind despre Judecata de apoi, ne-a atras atenţia ca
în Imparatia lui Dumnezeu nu vor intra decât aceea care împlinesc faptele iubirii fata
de semeniil aflaţi în necaz şi in nevoie.
Deci fără ajutorarea semenilor oamenii nu pot fi mantuiti.
Asistenta sociala în ţara noastră a avut la început un puternic caracter religios ,
dezvoltându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor. In secolul al XIII-la au fost
organizate pe lângă mănăstiri aşa-numitele "bolniţe"24 care nu erau altceva decât
azile pentru bolnavii săraci , pentru invalizi si în general pentru bătrânii săraci.
Dintre asezamintele organizate sub patronajul Bisericii amintim: bolniţele-
spital ale mănăstirilor Putna, Bistrita de Valcea , Cozia (secXVI), apoi cele ale
mănăstirilor Dragomirna (1619), Sadova (1692), Hurezi (1696), Sfântul Spiridon
Iasi (1757), Precista Mare-Roman (1787), spitalul de boli mentale al Mănăstirii
Neamţ (sfarsitul secolului al XVIII-lea), etc. Începând cu primele decenii ale sec. al
XIX -lea si mai ales cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza se constata dorinţa

24 Pr.Prof.dr. Pacurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, ed. a H-a, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p. 456

34
autoritatilor publice de a se implica în domeniul asistentei sociale prin înfiinţarea de
instituţii care sa nu funcţioneze sub patronajul Bisericii.
Cu toate ca Statul se implica din ce în ce mai mult în acest domeniu, Biserica
Ortodoxa, a carei situaţie financiara fusese slabita prin secularizarea averilor
manastiresti, îşi menţine poziţia sa privilegiata in câmpul asistentei sociale,
majoritatea institutiilor de profil având până în 1948 caracter bisericesc. Instalarea
regimului comunist la putere în România a făcut ca sa fie desfiinţate toate instituţiile
de asistenta sociala care funcţionau în cadrul Bisericii.
Biserica Ortodoxă Română pentru a arăta importanţa socială în vremurile de
subjugare comunistă, prin bunătatea si iubirea de care a dat dovadă Prea Fericitul
Patriarhul Justinian a pus în aplicare Apostolatul social. Aşa cum afirmă patriarhul
Iustinian apostolatul social al Bisericii este: „ Chemarea noastră, pentru adâncirea
laturii sociale a mesajului evanghelic şi întruparea lui în viaţa noastră de toate zilele,
trebuie considerată prin urmare nu ca o noutate teologică, ci ca o dezgropare a unor
comori vechi păstrate şi uitate în scoarţele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii” 25.
Apostolii au lăsat ca urmaşi: episcopi, preoţi şi diaconi, oameni înzestraţi cu
mari calităţi spirituale, pentru ca aceştia să poată fi într-adevăr „lumina lumii şi sarea
pământului’ (Mt.5.48). Este demn de remarcat că pentru Biserică: „propovăduirea
orală a cuvântului lui Dumnezeu şi săvârşirea tainelor constituie cele două mijloace
prin care Hristos, cu puterea Duhului Sfânt, se dă poporului Său, aici şi acum”.26”
„ Misiunea are nevoie de a fi retrăită ca o mişcare a libertăţii şi iubirii în Hristos - o
mişcare a eliberării de noi înşine şi de mentalităţile noastre preconcepute, de temeri
şi prejudecăţi, către acceptarea voii lui Dumnezeu cu o credinţă din toată inima.”27
Printre numeroasele probleme care trezesc astăzi preocuparea Bisericii
amintim în mod deosebit: căsătoria şi familia, cultura, viaţa economico-socială,

25 Patriarhul Iustinian, Apostolat social, vol. VIII, Bucureşti 1966, pg. 56 - 57

26 Conf. Dr.Nifon Mihăiţă, op.cit., p.29
27 Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003, p.110

35
solidaritatea şi pacea, deoarece înţelegem Biserica: “ca o instituţie aşezată în lume,
slujind lumea şi utilizând liber mijloacele aflate la dispoziţie în lume…”28
Apoi, nu trebuie să uităm că binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine
este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale. Creştinii,
împreună cu toţi aceia care pun preţ pe această comunitate, acceptă sincer orice fel
de sprijin datorită căruia este încurajată aprecierea acestei comunităţi de iubire şi
este stimulat respectul faţă de viaţă, iar soţii şi părinţii sunt ajutaţi în misiunea lor
nobilă.
În activitatea misionară a Bisericii, familia reprezintă un spaţiu privilegiat,
pentru că ea: „a ocupat neîncetat un loc central în învăţătura noastră creştină despre
viaţă, fiind înţeleasă drept cea mai însemnată alcătuire socială, de care depind
dezvoltarea, stabilitatea şi, mai ales, existenţa întregii omeniri.”29
Aşa cum afirmă patriarhul Iustinian cel ce a pus în funcţiune apostolatul social
al Bisericii : „ Chemarea noastră, pentru adâncirea laturii sociale a mesajului
evanghelic şi întruparea lui în viaţa noastră de toate zilele, trebuie considerată prin
urmare nu ca o noutate teologică, ci ca o dezgropare a unor comori vechi păstrate şi
uitate în scoarţele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii” 30.
Apostolatul social este o biserică vie, socială deschisă problemelor vieţii, este
modul de inculturaţie din care „lucrarea Duhului Sfânt naşte spiritualitatea
filocalică”, este o actualizare pe planul pastoraţiei şi al vieţii morale a mesajului
evanghelic31, din care teologia românească se afirmă cu acrivie, amintim aici marii
noştri teologi în frunte cu D. Stăniloae, T. M. Popescu, I.G. Coman, L. Stan, N.
Chiţescu e.t.c. .

28 John Meyendorff, Teologia Bizantină, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p.286

29 Teoctist, Patriarhul B.O.R., Mesaj la Deschiderea Congresului International Familia şi Viaţa la inceputul
unui nou mileniu crestin, în Familia şi Viaţa la inceputul unui nou mileniu creştin, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p.10
30 Pr.Prof.dr. Pacurariu Mircea, op. cit. pg. 557
31 I.P.S. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, edit. I.B.M al B.O.R. Bucureşti 1972, pg. 281-282

36
 După anul 1990 activităţile cu caracter social ale BOR s-au amplificat si
diversificat.

III.5. Misiunea Bisericii intr-o lume secularizata

Societatea modernă, tehnologică şi raţionalizată este bulversată de impulsul

secularizator ce manipulează mediul de viaţă, gândire şi lucrare al omului. Astăzi
omul este privit ca individul necesar mersului economic şi social în care trăieşte.
Toleranţa, promovează sau dă naştere la aşa zisa „moralitate permisivă”.
Rigiditatea cu care în trecut era tratată noţiunea de moralitate a fost
abandonată în societatea modernă şi post modernă pe motive de emancipare a
omului şi a societăţii. În epoca de dominare comunistă s-a încercat ca moralitatea să
fie supusă forţelor coercitive politizate şi dirijate de stat, realizându-se o falsă idee
de moralitate colectivă, pentru că, astfel se neglija moralitatea personală.
În concepţia omului modern, noţiunea de moralitate ţine de tradiţie, fiind
socotită ca un lucru demodat cu un caracter inhibitor, obtuz şi lipsit de originalitate.
Astăzi morale sunt actele inovatoare ce fraternizează cu extremism sau descătuşare
de sub tutela unor limite se ţin de decenţă. Echilibrul ordinii morale comunitare se
bazează pe forţe personale ce ţin de realizarea dorinţelor şi nevoilor omului,
promovate şi susţinute de societatea contemporană.
Sistemul gândirii secularizate a societăţii moderne nu lasă loc ideii de
mântuire a sufletului uman, ci urmăreşte realizarea interesului material. În măsura în
care omul modern caută mântuirea proximă, el trebuie să apeleze tot mai mult la

37
proceduri moderne, instituţionalizate pe care societatea le oferă cu atâta bunăvoinţă
astăzi. Rolul lui Dumnezeu în creaţie, deşi este afirmat în aparenţă, este totuşi negat
în esenţă.
Pe măsură ce societatea modernă reclamă un angajament tot mai profund la
procedurile raţionale este de aşteptat ca dorinţele şi ideile interne de sorginte
religioasă ale omului contemporan şi cu adevărat credincios, să se estompeze din ce
în ce, iar el să se simtă marginalizat, trăind în permanenţă presiunea de incompetenţă
şi neadaptare la standardele schimbărilor banale şi relative ale sistemului modern.
Biserica şi preotul trebuie să descopere omului contemporan, pe omul cel
înnoit prin jertfa hristică, în care simţul dependenţei de Dumnezeu naşte fapte
morale. Hristos este modelul şi scopul existenţial ce îmbracă creaţia prin om în
frumuseţe şi splendoare, pe care Îl cunoaştem numai prin credinţă şi fapte bune.
Încorporarea în biserică prin taina Sfântului Botez deschide omului ochii credinţei ce
trebuie luminaţi prin împărtăşirea reală cu Jertfa euharistică.

Concluzii

Configuraţia actuală a sistemelor religioase ce au apărut în România după

1989 ca ciupercile după ploaie cere cu necesitate o bună explicare a adevărurilor de
credinţă şi o combatere vie a aberaţiilor sectare. „Invazia sectelor” nu numai că a
provocat destabilizare a liniştii religioase şi a asanat moral românul drept credincios,
dar a dat şi o orientare avangardistă lipsită de smerenie a realităţilor de viaţă. În sens
exclusivist, singura realitate mântuitoare este cea sectară, de origine nouă, modernă,
fiind perceput ca un lucru original şi senzaţional. Cunoaşterea conţinutului credinţei,
prin răspunsul dat de chemarea clopotului bisericii, prin trăire în Hristos, este

38
totodată o recunoaştere a omului ca reflex al divinului, deoarece sub Soarele
dreptăţii- biserica Hristos extins în umanitate- omul se cunoaşte pe sine prin dăruirea
către ceilalţi. Astfel prin biserică şi credinţă vie omul devine factor spiritual şi
cultural istorie şi în societate apropiidu-se prin comuniune cu Sfinţii de împărăţia
cerurilor .
Biserica este chemată să răspundă nevoilor şi necesităţilor omului
contemporan. Chiar dacă societatea modernă satisface dorinţele materiale, totuşi ea
nu se ocupă cu cele spirituale. Plăcerea materială este sfârşită o dată cu consumarea
ei, pe când plăcerea spirituală este veşnică pentru că conţinutul ei este Hristos –
Dumnezeu.
Preotul ca reprezentant consacrat al bisericii, prin modestia şi slujirea pe care
i-o cere misiunea sa nu face decât să promoveze pe Hristos în viaţa socială a omului
contemporan. Dragostea lui Hristos faţă de lume trebuie să fie răspunsul acţiunii
preoţeşti, căci numai aşa Evanghelia rodeşte în faptele noastre bune.

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură,tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului

Părinte Teoctist , Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, I.B.M, Bucureşti 1993

1. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia V la Timotei, traducere de T.

Athanasiu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1911

2.ANASTASIOS YANNOULATOS, Ortodoxia şi problemele lumii

contemporane Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003

39
 3. BIŞOC, PR. DR. ALOIS, Introducere în teologia pastorală, Ed.
Sapienţia, Iaşi, 2002

4. BUGIULESCU, Marian, Biserica, comunitate si institutie teandrica –

Teza de doctorat, Constanta, 2009

5. CARP, Radu, GAL, Dacian Gratian, MURESAN, Sorin, PREDA,

Radu, Principiile gândirii populare. Doctrina crestin-democrata si actiunea sociala,
Editura Eikon, Cluj, 2006

6. COMAN, Pr. Prof. Dr. CONSTANTIN, Ortodoxia sub presiunea

istoriei, Ed. Bizantină, Bucureşti , 1995

7. CRETIA, P., şi BADILITA, C. (eds) Apocalipsa Lui Ioan în Tradiţia

Iudeo-Creştină, C. Bădiliţă and P. Creţia (trad.), studiu introductiv de C. Bădiliţă,
Ed. Humanitas, Bucuresti,1998

8.DURKHEIM, Emile, Formele elementare ale vieţii religioase, trad.

Magda Jeanrenaud şi Silviu Lupescu, stud. introd. Gilles Ferreol, Ed. Polirom, Iaşi
1995

9. IUSTINIAN, Patriarhul, Apostolat social, vol. VIII, Bucureşti 1966

10. MEYENDORFF, JOHN, , Teologia Bizantină, EIBMBOR, Bucureşti,

1996

11. NELLAS, Panayotis Omul – animal îndumnezeit, trad. Diac. Prof. Ioan
Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu 1994

12. NIFON , I.P.S. MIHĂIŢĂ, Misiologie creştină, edit. ASA Bucureşti

2002

13. NISTOR, Elena, Émile Durkheim-dialogul ştiinţă-religie – Teza de

doctorat, Bucuresti, 2004

40
 14.PĂCURARIU PR.PROF.DR. MIRCEA, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, voi. I, ed. a H-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991

15.PLĂMĂDEALĂ I.P.S. ANTONIE, Biserica slujitoare, edit. I.B.M al

B.O.R. Bucureşti 1972

16. POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, edit. I.B.M.
al B.O.R., Bucureşti 2005

17. RADU, Pr. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, ediţie colectivă, edit.
I.B.M. al B.O.R. , Bucureşti 1987

18. IDEM, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii

(teză de doctorat), în rev. „ O.”, An. XXX ( 1978 ) nr. 1-2

19. TURCAN ROBERT , Arta si convertirea, in Originile Crestinismului,

Ed.Polirom , Iasi, 2002

20. TEOCTIST, Patriarhul B.O.R., Mesaj la Deschiderea Congresului

International Familia şi Viaţa la inceputul unui nou mileniu crestin, în Familia şi
Viaţa la inceputul unui nou mileniu creştin, EIBMBOR, Bucureşti, 2001

21. VELASCO, J. M. Introducere în fenomenologia religiei, trad. C.

Bădiliţă, Ed. Polirom, Iasi, 1997

41
 Fundamente ale eclesiologiei comuniunii la Parintele Staniloae

Eclesiologia, indiscutabil este una dintre temele fundamentale ale teologiei

ortodoxe a secolului trecut, reprezinta, de cateva decenii bune, punctul major al
preocuparilor in spatiul dialogului dintre Biserici. Aceasta dinamica eclesiologica,
determinata in mare masura si de dinamica ecumenica, a permis aprofundarea unui
aspect major al eclesiologiei ortodoxe, si anume, acela al comuniunii.
Eclesiologia comuniunii nu seamana intru nimic unui bloc monolitic, ea
cuprinzand in sine abordari diferite care, intr-un anume fel, se completeaza si se
clarifica reciproc.

42
 In primul rand, Parintele Staniloae nu poate fi catalogat ca un eclesiolog prin
excelenta, insa este un teolog complet care dezvolta o teologie eclesiala profund
ortodoxa, prezentand un sistem coerent si organic despre Biserica si comuniunea
instituita in cadrul ei. In al doilea rand, Staniloae este cel care repune in circulatie, in
teologia romaneasca a secolului trecut, conceptul de comu-
niune, mai ales in legatura cu spiritualitatea ortodoxa. Fapt cu profunde consecinte
eclesiologice si care genereaza a treia remarca: in viziunea lui Staniloae, principiul
comuniunii este definitoriu pentru viata Bisericii in toate aspectele ei. Si aici intelegem
Biserica atat in structura sa sacramentala, cat si in relatia ei cu lumea in general. In al
patrulea rand, in teologia Bisericii dezvoltata de Staniloae, notiunea de comuniune si
cea de persoana sunt corelative, una neputand exista fara cealalta.
Teologia comuniunii se fundamenteaza pe teologia persoanei. Persoana se
dezvolta si implineste numai in comuniune cu semenii si cu Dumnezeu in trupul tainic
al lui Hristos, adica Biserica, in care se realizeaza iconomia Sfintei Treimi.
Eclesiologia ortodoxa este o eclesiologie a comuniunii deoarece este
fundamentala in comuniunea treimica. Comuniunea eclesiala reflecta comuniunea de
viata trinitara, Biserica fiind structurata dupa chipul Sfintei Treimi. Acelasi lucru este
valabil si pentru persoana umana creata dupa chipul lui Dumnezeu, caci relatia existenta
in sanul Sfintei Treimi constituie atat modelul eclesiologiei, cat si cel al antropologiei.

I. Biserica - Trup al lui Hristos si Cincizecime continua - Comuniunea in Hristos

Biserica este una pentru ca Hristos este unul, pentru ca Hristos este capul
Bisericii iar Biserica este trupul lui Hristos. In "capul Hristos" se deschide orizontul
infinitatii lui Dumnezeu si prin El trupul Bisericii primeste putere de viata si de iubire
unificatoare din aceasta infinitate. Relatia aceasta a fiecarui credincios cu Hristos in
cadrul trupului Sau face posibila comuniunea intre credinciosi. Unitatea este vazuta

43
astfel de Parintele Staniloae in legatura directa cu constitutia Bisericii ca trup extins in
lume al lui Hristos.
Insa pozitia lui Hristos in cadrul Bisericii nu consta numai in calitatea Sa de cap
al Bisericii, ci si pentru ca El este modelul prin excelenta al omului. Sursele pozitiei
speciale ale lui Hristos in Biserica se gasesc deci in calitatea Sa de cap, de factor care
uneste pe credinciosi in Sine ca pe un trup si in calitatea Sa de model si de izvor de
putere. Cat priveste pe Sfantul Duh, Acesta "n-a asumat natura umana ca pe un chip al
sau, deci nici nu poate fi cugetat ca un model al omului".
Hristocentric, in teologia Sfantului Maxim Marturisitorul (mai ales in prima
parte a creatiei sale teologice), Parintele Staniloae vede temelia unitatii Bisericii in
"prezenta aceluiasi trup jertfit si inviat si ca atare umplut de infinitatea iubirii
dumnezeiesti in toate madularele Bisericii".
Comuniunea in care culmineaza toata istoria mantuirii este realizata intr-o
maniera unica in Hristos. "Caci intr-Insul au fost facute toate... si intr-Insul sunt
asezate... caci in El a binevoit Dumnezeu sa impace toate cu Sine" (Col. 1, 16-20).
Credinciosii, inaintand spre unitate, inainteaza in Hristos, deoarece, "simtind unitatea, il
simt pe Hristos, caci El este izvorul, principiul, temelia unitatii". Nu putem avea aceasta
unitate decat prin inradacinarea in Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu devenit accesibil
noua prin intrupare, pentru ca pe toti sa ne adune in El. Nu exista viata si bucurie
adevarate decat in comuniunea cu Hristos si in Hristos, adica in Biserica. Cel care
traieste in Hristos se simte el insusi inradacinat in Hristos si unit cu ceilalti, se simte el
insusi in "adancul fiintei sale, in temelia ei, dar prin aceasta in temelia comuna cu a
celorlalti, adica in Logosul dumnezeiesc". Si cine nu se simte unit cu ceilalti in Hristos,
"nu este nici el insusi in Hristos".
Caci, aceasta unitate inseamna unitate in Dumnezeu, comuniune perfecta a
Persoanelor divine, iar Biserica fiind umpluta de iubirea Sfintei Treimi este, in acelasi
timp, unitatea iubitoare intre membrii sai. "In Biserica se implineste dorinta lui Hristos

44
de a ne avea uniti cu Sine in iubire si se implineste vointa de a avea in El iubirea intregii
umanitati fata de Tatal, de a avea ratiunile intregii creatii reintoarse in El, actualizata".
El vrea ca toti sa fim una (Ioan 17, 21), una in dragostea cu El si cu Tatal si una in
iubirea dintre noi. Unde este Hristos, acolo este unitatea, caci unde este Hristos, acolo
este iubirea care vrea sa ne cuprinda pe toti in El pentru a-i prezenta Tatalui. "Hristos e
calea spre comuniunea cu Dumnezeu, (...) calea spre comuniunea deplina cu semenii
nostri. Prin intruparea Sa ca om, Hristos ne-a facut accesibila comuniunea cu Sine ca
Dumnezeu in forma umana culminanta, mai bine zis cu intreaga Sfanta Treime (...). In
Iisus-Omul, aflat la capatul final al umanului, universul insusi si-a descoperit intregul
lui sens si destin, ca transparent al lui Dumnezeu".
Iar pentru ca Trupul lui Hristos este umplut de Duhul Sfant care iradiaza din El
ca o energie unificatoare si datatoare de viata si sfintenie, al doilea fundament al
Bisericii este Sfantul Duh, caci Hristos si Duhul sunt o dualitate nedespartita care
produce, sustine si promoveaza unitatea Bisericii.
Dupa Staniloae, Dumnezeu "mentine lumea prin Duhul Sau, lucreaza in ea si,
prin intermediul tainei Bisericii, o conduce catre telos-ul sau, catre implinirea sa. Prin
Duh se realizeaza mantuirea si indumnezeirea lumii. Prin Duh oamenii primesc
Revelatia de la Dumnezeu si Dumnezeu, prin ei, poate lucra. in apele vii care curg din
Sfantul Duh, Biserica isi uda radacinile, iar membrii iau forta, credinta, progresul in
sfintenie. Prin Duhul Sfant se actualizeaza si se extinde comuniunea celor care pun in
Hristos toata credinta lor".
Sfantul Duh este Persoana care face din om un rug aprins, Care ne umple de
lumina lui Hristos cu conditia sa ne regasim cu adevarat in El. Sfantul Duh a dat nastere
in mod vazut Bisericii si tot El este Cel care mentine Biserica descoperind
credinciosilor prezenta mantuitoare a lui Hristos.
Staniloae concepe Biserica ca ultimul act al operei mantuitoare incepute la
intrupare, ca act de extindere a operei realizate prin Fiul in toti oamenii, fapt care incepe

45
la Rusalii, odata cu pogorarea Duhului Sfant. Toti cei care cred, primesc Cuvantul ca
ipostas fundamental prin trupul Sau extins in noi. Staniloae distinge intre instituirea
virtuala a Bisericii de catre Hristos in trupul Sau prin intrupare, Rastignire, inviere si
inaltare si actul de trecere, de extindere al acestei opere a mantuirii realizata de Hristos
in toti oamenii (ceea ce el numeste instituirea actuala, si care incepe, cum am spus,
odata cu evenimentul Cincizecimii). Toata aceasta opera de mantuire are un caracter
dinamic, iar fara Biserica, afirma Staniloae, "opera de mantuire a lui Hristos nu s-ar
putea realiza".
Prin Hristos si prin Duhul se realizeaza Biserica "atat ca unitate, cat si ca
diversitate. Ei nu lucreaza separat ci in unire perfecta, avand intre Ei si o unitate de
fiinta si o relatie personala".
Staniloae nu poate concepe Biserica in afara Treimii, ca o Biserica exclusiv
hristologica sau exclusiv pnevmatologica. Adevarata Biserica este pentru el atat
hristologica, cat si pnevmatologica pentru ca, mai intai de toate, in ea se reflecta
comuniunea Persoanelor treimice.
I.Biserica-comuniune de persoane in Dumnezeu
Acest sub-capitol se doreste sa scoata in evidenta raportul dintre Dumnezeul
treimic si omul creat dupa chipul Sau si consecintele eclesiologice deduse de aici de
Parintele Staniloae.
Cu certitudine ca viziunea trinitara a omului dezvoltata de Parintele Staniloae
constituie un aport deosebit la teologia trinitara si antropologica a secolului trecut.
Modelul si sursa intregii comuniuni este Dumnezeu in Treime: "relatiile trinitare sunt
un model al relatiilor dintre oameni si Biserica", dar si "o putere care produce si
adanceste aceste relatii, care se manifesta in ele".
Chipul lui Dumnezeu in om reprezinta fundamentul participarii sale prin har la
viata trinitara si permite iradierea acestei vieti trinitare prin intermediul omului in lume:
"Revelarea Treimii, prilejuita de intruparea si activitatea pe pamant a Fiului, nu e decat

46
o atragere a noastra dupa har sau prin Duhul Sfant in relatie filiala a Fiului cu Tatal.
Actele de revelare ale Treimii sunt acte mantuitoare si indumnezeitoare, sunt acte de
ridicare a noastra in comuniunea cu Persoanele Sfintei Treimi".
In teologia lui Staniloae, comuniunea noastra cu Dumnezeu este fundamentata
pe caracterul comunitar al chipului Lui in noi care tinde spre asemanare si pe functiile
active ale energiilor dumnezeiesti, iar comuniunea dintre noi este data de participarea
comuna la viata Sfintei Treimi prin intermediul energiilor divine ce ne comunica
aceasta viata, dar si de natura noastra comuna.
Legatura de comuniune, inscrisa in natura umana prin creatie in virtutea
chipului lui Dumnezeu din om, este "restabilita in cei ce se unesc prin credinta in
Hristos, intrucat acestia devin trup al Lui". In aceasta perspectiva marturisirea lui Pavel
este relevanta: " Credincios este Dumnezeu prin care ati fost chemati la comuniunea
(koinonia) cu Fiul Sau Iisus Hristos, Domnul nostru" (I Cor 1, 9).
Deci oamenii devin efectiv partasi la viata de comuniune a Sfintei Treimi prin
Cel ce S-a facut asemenea noua, prin Cel ce Si-a asumat intreaga fire omeneasca si prin
Care Duhul Sfant s-a extins in toti oamenii: "prin Fiul oamenii sunt atrasi in Viata
Sfintei Treimi ca comuniune, devenind ei insisi comuniune. Prin Fiul se extinde
dragostea intra-treimica intre oameni sau sunt ridicati ei la ea". Acolo unde nu exista
comuniune cu Hristos, nu putem vorbi de fiinta umana autentica, de fiinta eclesiala.
Pentru ca nu exista comuniune deplina si vesnica decat cu persoana lui Hristos si ca
"numai in Iisus-Hristos gasim Duhul unei inepuizabile comuniuni intre oameni, gasim
Biserica".
Unitatea crestina reprezinta pentru el Biserica in care toti crestinii doresc sa fie
in comuniune. Prin urmare, toti cei care lucreaza pentru unitate trebuie sa inteleaga mai
intai care este constitutia Bisericii pentru ca ea sa corespunda pe de o parte planului
mantuirii, iar pe de alta parte sa fie expresia celei mai "largi si mai libere, dar, in acelasi
timp, si celei mai stranse fratietati crestine".

47
I. .c. Misterul comuniunii - uniune si diferenta

Pentru Staniloae, misterul comuniunii interpersonale se caracterizeaza tocmai

prin acest paradox: uniune si diferenta. Iubirea dintre persoane realizeaza uniunea dintre
ele, dar, in acelasi timp, produce si bucuria uneia fata de alta chiar pentru alteritatea sa
si, deci, distinctia dintre ele. Chiar in unirea cu Dumnezeu, acesta ramane intotdeauna
distinct, isi pastreaza alteritatea, cel ce crede adancind la maximum singularitatea sa
prin comuniunea cu Dumnezeu.
Urmand exemplul teologilor germani H. Miihlen si W. Kasper care au facut din
celalalt ca frontiera un argument personalist al existentei lui Dumnezeu, Staniloae
precizeaza locul alteritatii in orizontul unitatii: "Nu ma scufund in ceilalti, asa cum nu
ma scufund in celalalt, oricat de mare ar fi iubirea intre mine si el, sau intre mine si ei.
Caci eu-1 celuilalt imi ramane si un "tu", oricat de mult m-as uni cu el. imi ramane si o
"granita" si imi impune si o responsabilitate, oricat de mult m-as scufunda in interiorul
lui, sau oricat de mult m-ar umple de el.
Iubirea fata de el ramane unita cu sfiala fata de el; oricat as trai in taina lui, ea
ramane taina lui. E taina lui in mine". Nici vorba de o scufundare sau de o inghitire a
eu-lui in ceilalti, ci mai mult, aceasta alteritate determina un maximum al gradului de
comuniune cu ceilalti.
I. d. Deschiderea Bisericii catre lume
Un element important care-l conduce pe Staniloae spre edificarea principiului
sobornicitatii il reprezinta viziunea sa asupra deschiderii Bisericii
catre lume. In acest sens, putem intelege gandirea eclesiologica a Parintelui Staniloae
plecand de la o singura observatie majora: pentru el, toata creatia devine sau este
destinata sa devina Biserica prin dinamica izvorata din Hristos.

48
 Inspirandu-se din teologia Sfantului Maxim Marturisitorul, el vede lumea
intreaga indreptata spre a deveni Biserica, deoarece in creatie sunt prezente ratiunile
divine (logoi) ce conduc catre unitatea finala in Hristos si, deci, imprima lumii o
anumita dinamica.
Staniloae gandeste aceasta dinamica observand trei tendinte sau aspecte ale
omenirii in general: miscarea catre o mai mare cunoastere a universului, spre stapanirea
cat mai perfecta a creatiei si spre ameliorarea relationarii sociale umane. Dar, subliniaza
Parintele, aceasta dinamica continua poate fi inteleasa numai in relatie cu evenimentul
intruparii prin care Hristos intra in comuniune cu umanitatea si descopera sensul deplin
al creatiei.
Lumea, ca dar al lui Dumnezeu, este un spatiu al dialogului, al comuniunii intre
noi si intre noi si Dumnezeu. Efortul de unificare a tuturor in Dumnezeu implica
transformarea noastra si transformarea lumii.
Asimilarea progresiva a intregii lumi in unitatea lui Hristos presupune o
continuare intre poporul ce este in Biserica cu cel care este in afara ei, caci Dumnezeu
lucreaza in toti oamenii. Din aceasta cauza, intelegerea unei Biserici inchise lumii nu
este conforma Evangheliei si nici constitutiei insesi a Bisericii care trebuie sa ramana
intr-o dinamica comunionala continua fara sa nege dinamica intregii creatii si lucrarea
lui Dumnezeu in oameni.
Totusi, Staniloae crede ca numai o Biserica unitara intr-o spiritualitate autentica
ar putea reconcilia mai bine existenta Bisericii ca unitate cu deschiderea sa fata de lume,
punandu-se in slujba oamenilor prin iubire. Comuniunea adevarata face accesibila
contemplarea "profunzimii semenilor si a sensurilor lumii, care e potential infinit,
pentru ca semenii si sensurile lumii isi au, prin ratiunile lor in curs de revelare treptata si
nesfarsita, radacinile comune in infinitatea si in dragostea nemarginita a lui Dumnezeu
cel in Treime".

49
50