Sunteți pe pagina 1din 5

Tudor Vianu (n. 27 decembrie 1897/8 ianuarie 1898, Giurgiu - d.

21 mai 1964, Bucureşti) a


fost un estetician, critic şi istoric literar, poet, eseist, filosof şi traducător român.
În anul 1915 devine student la Facultatea de Filosofie şi Drept din Bucureşti. Obţine titlul
dedoctor în filosofie al Universităţii din Tübingen. În perioada de doctorat a purtat o corespondenţă
susţinută, punctată de întâlniri amicale, cu prietenul său din liceu, poetul Ion Barbu, care studia
matematica la Göttingen. Creaţia lui a acoperit exact patru decenii: de la apariţia în 1924, în germană,
a volumului de debut, totodată şi primul său studiu de estetică, valorificare a tezei sale de doctorat
susţinută la Facultatea de Filozofie Eberhard Karl a Universităţii din Tübingen, (în noiembrie
1923), Das Wertungsproblem in Schillers Poetik. Über naive und sentimentalische
Dichtung (Problema valorizării în poetica lui Schiller) şi până la volumul apărut postum Arghezi, poet
al omului, purtând subtitlul „Cântare Omului” (explorând un domeniu al literaturii comparate), ultimul
său studiu antum, intrat la tipar chiar în ziua dispariţiei autorului şi apărut după puţin timp, la începutul
verii anului 1964. Teza de doctorat a fost lăudată de Lucian Blaga, cu care Vianu era coleg în paginile
revistei Gândirea, mai ales pentru trimiterile permanente le Expresionismul german, de care Blaga
însuşi era puternic influenţat în epocă.
Revine în ţară în anul 1924 şi devine suplinitor la Universitate. Teza de doctorat îi apare în
limba germană sub titlul Das Wertungsproblem in Schillers Poetik. Teza a fost tradusă şi publicată în
volumul al şaptelea din seria de Opere. În anul 1925 a publicat două volume, Dualismul
artei şi Fragmente moderne. În anul 1927devine docent în estetică. Apare în formă litografiată cursul
de Estetică generală. Abia în anul 1930 devine conferenţiar definitiv la Facultatea de Litere a
Universităţii din Bucureşti. Tot în acest an publică studiul Poezia lui Eminescu. Sunt evidenţiate în
special izvoarele antice şi cele germane, cu accent special pe influenţa filosofiei lui Arthur
Schopenhauer.
În anul 1931 apare volumul Arta şi frumosul. Din problemele constituţiei şi relaţiei lor. În
anul 1932 publică volumul Arta actorului în Editura revistei Vremea. În 1933publică în volum un mic
studiu care va deveni unul de referinţă în bibliografia studiilor despre Hegel, intitulat Influenţa lui
Hegel în cultura română. Anul 1934 este deosebit de fast pentru cariera sa academică, îi apar două
volume, primul volum din Estetica sa, în care sunt incluse capitolele Problemele preliminare ale
esteticii,Valoarea estetică şi atitudinea estetică şi Opera de artă, iar în 1936 va apărea volumul al
doilea, care includea alte două părţi, Structura şi creaţia artistică şiReceptarea operei de artă asupra
ăruia ne vom opri în lucrarea dată. În 1934 publică şi Istoria esteticii de la Kant până astăzi la
Institutul de arte grafice Bucovina. În 1937 îşi adună articolele de estetică publicate până atunci în
antologia Filosofie şi poezie, cu precizarea că, în ediţia a doua din 1943, studiile vor fi complet diferite
deşi titlul se păstrează acelaşi. În 1941 tipăreşte Arta prozatorilor români, poate cea mai cunoscută şi
mai comentată dintre cărţile sale, un exemplu de analiză stilistică în care este anticipată acribia
formalismului sau a structuralismului. În 1942 publică la Editura Cugetarea volumul Introducere în
teoria valorilor, întemeiată pe observaţia conştiinţei.
Lucrarea elaborată de mine va fi o recenzie pe unua din cele patru parţi a capitolului patru:
Structura şi creaţia artistic din Estetica lui Tudor Vianu, care se numeşte Structura artistică.
În această parte a capitolului autorul încearcă să facă o cercetare asupra structurii sufleteşti a
artistului şi studiul creaţiei lui iar petru aceasta trebue să ştim ce este artistul şi arta care e creaţia
acestuia.
Structura artistică
Tudor Vianu afirmă că arta ar fi un produs izolat din relaţiile vieţii practice, valorînd tocmai
prin caracterul ei transcendent şi excepţional, tot astfel artistul este o excepţie, nu numai faţă de masa
general dar faţă şi de el însuşi. Studiind un artist vom observa în unitatea acestui om o seamă de
facultăţi, stări şi facultăţi sufleteşti al căruor prezenţă şi exerciţiu nu este continuu, el este o abstracţie,
o structură intermitentă, împlinită din nişte trăsături pe care nu le putem extrage din unitatea unui om
decît după ce ştim produsul unei anumite activităţi a lui, arta.
Creaţia artistic este de fapt condiţională, ea se îndreaptă conştient către producerea operei.
Deci e necesar să stabilim aceste norme pentru a lămuri ce interesează arta în caracterul acelor oameni
care sunt numiţi artişti, pentru ai putea studia pe aceşte din punctual de vedere static, ca un întreg de
însuşiri sufleteşti, şi dinamic, în succesiunea momentelor care compun procesul creaţiei.
- Artistul şi omul comun
Între artis şi omul comun nu există o deosebire esenţială în comparaţie cu cele ce se credeau
în antichitate, trăsînd o umbră adîncă şi misterioasă asupra percepţiei omului artistic. Interesant e că şi
în lumea ştiinţifică artiştii se regăsesc ca o natură particular de ceilalţi (ca nişte bolnavi, degeneraţi).
Ca exemplu, teoria psihoanalitică a artei consider artistul ca pe o finţă care a suferit în copilărie un
traumatism psihic, activitatea lui n-ar fi decît un complex cenzurat de conştiinţă dar care continua al
stăpîni din inconştient,
Sunt şi alte păreri, cum ar fi cea a lui G. Seailles care e de părerea că artistul e un armonizator
nemaipomenit al lumii: “ Geniul artist nu este un monstru şi nici un miracol, el este spăiritul însuşi”.
Desigur existau şi viziuni mediatoare, cum că orce suflet e înzestrat deşi numai unele reuşesc să le
valorifice. Geniul din sufletul fiecăruia poate fi învins de oameni şi lucruri, deci nu şi-a putut lua
cuvîntul.
Lăsînd într-o parte ipoteza artistului inspirit de zei, T. Vianu încearcă să raspundă la
întrebarea, dacă artistul este un bolnav sau daca el este tocmai izbînda cea mai deplină a expansiunii
vitale a spiritului. Prin nesfîrşitul cortegiu de neajunsuri organice, de suferinţe şi forme variate de
generaţii, boli pe care le recunoaştem cînd considerăm viaţa oamenilor de geniu, nu pot fi socotite din
cauzele şi cauzele eficienţei ale înestrării artistice. Faptul că bolnavii sunt mai impresionabili nu
explică geniul artistic, deaoarece geniului ie caracteristic şi alte funcţii ca, expresia sporită,
intuitivitatea mai clară, darul combinatory al fanteziei sale care nu pot fi trecute pe seama bolii. Acelşi
lucru îl putem susţine şi referitor la părerea psihoanalitică sau adepţii unei debilităţi al geniului. Geniul
care adesea e un bolnav nu e niciodată un debil incapabil de activităţi îndelungate şi susţinută,
dinpotrivă, energia acestora e uimitoare, necaracteristică unui simplu bolnav şi acestea dovedesc
imensele sale opera. Mult mai potrivit e să spunem că, boala şi geniul stau adesea una lîngă alta, fără
raportări între ele.
Ca dovadă putem observa bolnavii fără genius au geniul sănatos, dar şi boala poate fi ca
consecinţă al modului de viaţă pe care-l duce. Spiritul este un parazit al corpului. Este evident , cînd
boala înseamnă o regresiune al forţelor î nom, arta este tocmai produsul creator al unui spor de puteri,
pe cînd omul bolnav se claustrează în suferinţă, artistul devine un centru, un glas prin care se exprimă,
aspiraţiile, durerile şi bucuriile umanităţii.
- Însuşirile structurii artistice

a) Intuitivitatea

Cea dintîi însuşire sufletească deosebită de T. Vianu în unitatea structurii artistice este puterea
reprezentativă sau intuitivitatea. Multă vreme intuitivitatea fu considerată ca însuşire în care se rezolvă
toate funcţiunile inteligenţei, încît nu numai amintirile ci şi operaţiunile mai complicate a cugerării
păreau a se fuziona în o ultimă analiză la un foc de imaginaţii provenite din regiuni felurite ale
sensorului. Însă odată ce se dovideşte că e posibilă o gîndire fără imagini sau unde imaginile sunt rare,
teoriile e total lichidată, căci ele sunt departe de a istovi cuprinsul cugetării. Gîndim cu mult peste
imagini, scrie A.Binet, chiar imaginea ne apare ca o gravură fără raport cu textul, ne gîndim la un lucru
dar avem imaginea altuia. Astfel spus putem susţine cu prudenţă că între gîndire şi imagine nu putem
stabili identitatea a două figuri care s-ar acoperi. Mai mult de cît atît, nici amintirile nu se rezolvă într-
o reproducere de imagini. Factorii intelectuali intră necontenit în procesul amintirii. Inteligibilitatea
lucrează asupra memoriei imediate, ca şi celei mai tîrzii. Atenţia subliniază şi întăreşte amintirea.
Inteligenţa analizează, asociază, clasează, asimilează. Deci, putem distinge o memorie brută care
constitue din juxtapunerea unor imagini active, vizuale, motrice pentru a le reţine în starea lor brută, pe
cînd memoria inteligentă construeşte o schemă, le substitue un plan, o ideie simplă, care permite
reconstrucţia acestora în întregime. Amintirea mecanică constă în evocarea unei imagini, amintirea
inteligibilă este trecerea de la o schemă logică la reprezentările concrete, amintirea logică nu istoveşte
conţinutul amintirii. Respectiv, a-ţi aminti un lucru sau o fiinţă nu înseamnă a reproduce o imagine ci
uneori numai a trăi semnificaţia lor intelectuală. Elementul intelectual, dar reprezentativ extind
inteligenţa dincolo de imagini, fac posibilă o amintire fără substrat sensibil.
Spre deosebire de omul comun, dozajul dintre elementul reprezentativ şi intelectual se
deosebeşte în favoarea celui dintîi. La artist elementul reprezentativ este mai fregvent şi mai viu.
Intuitivitatea artistului este mai puternică şi mai bogată, puterea acestuia de a reţine şi a reproduce
imagini este neasemănat superioară oamenilor fără har artistic. Dar nici artistul nu este, în clipele
desfăşurării sale intelectuale un intuitiv de aceeaşi forţă. Percepţia, amintirile şi gîndurile sunt
impregnante cu reprezentările într-o proporţie cu mult superioară omului obişnuit.
Bogăţia percepţiei artistice, acuitatea ei capabilă să prindă nuanţele cele mai fine nu simt
egalitate decît cu caracterul sensibil al amintirilor artistului. Operele artistului sunt un teatru în care el
regulează ordinea desfăşurării, pune decorurile şi crează rolurile în timp ce viaţa reală procură actorii.
Imaginile regăsite în amintiri i se pare artistului uneori mai bogate şi mai vii chiar decît
percepţiile care le-au prilegiuit. Dar chiar actere mai complexe al gîndirii sunt patrunse de artist de
numeroase şi vii elemente reprezentative. Împrejurarea e bine resimţită de desenatori chemaţi să
ilustreze o legendă. Traducerea legendei în imagine e mai dificilă pentru adevăratul artist decît
dezvoltarea legendei din imagine. Nevoia de a da un sprijin intuitiv ideaţiei lor este fregvent atît la
pictori cît la poeţi. Ascuţimea şi bogăţia percepţiei sensibile a artiştilor, puterea lor de a reţine şi a
reproduce imagini, caracterul intuitiv al gîndirii, sunt fapte care nu se pot tăgădui. Dar acest aspect nu
sunt decît operele din imensa fiinţă artistică, celelalte aspecte rămîn a fi puse la rîndul lor în lumină.

b) Adîncimea psihică

Odată cu această sensibilitate extraordinară omului comun, fiecare eveniment devine prilejul
unei emoţii de o adîncime şi o intensitate unică. „Un artis vede sau aude mai fin pentru că toate
excitaţiile organelor corespunzătoare pătrund mai adănc ăn viaţa sa emoţională, exemplu un pictor,
care-şi găseşte toate impresiile sale coloristice într-o rezonanţă afectivă mai deosebită şi nu că are ochi
mai buni. Faptul că artistul se dărueşte mai larg lumii exterioare adîncinduse în acelaş timp, mai mult
în sine nu alcătueşte nicidecum un paradox. Aceste orientări ale lui către pitorescul lucrurilor şi către
profunzimea sentimentelor sunt mai degrabă tendinţe complimentare capabile să se fructifice una prin
alta.
Alteori, viaţa sentimentală a artistului ia această dezvoltare în sine fără prilejul unei percepţii
exterioare. Altădată, astfel de sentiment intens apar în legătură cu percepţia care nu le justifică întru
nimic şi în raport cu care ele por apărea exagerate. În alte cazuri, intensitatea sentimentelor artistului
sunt revelatoare ca unul care pune în lumină valori sau non-valori ale vieţii.
Sentimentele intense pe care le resimte un artist pot să însoţiască, fie împrejurări reale care le
resimte un artist , fie numai reprezentări ale fanteziei lor sau fie evenimente proprii, fie elemente
străine al cărei ecou îi atinge sufletul.
Totuşi adîncimea artistului nu este permanentă, neîntovărăşind tot timpul lucrarea artistului,
factorul intelectual intervine la un moment în creaţia lui cu o mai slabă coloratură afectivă. Astfel, dacă
pregătirea operei şi viziunea întregului ei este inspirată din pronunţatul caracter afectiv, invenţia şi
execuţia sunt accentuate mai cu seamă intelectual, cu toate că adîncimea psihică este răscolită dea
lungul creaţiei sale. Poate că prin aceasta e deosebirea între un adevărat artist şi unul diletant, aceea
dintre puterea afectului care trăieşte în sufletul celui dintîi şi adierea celui care atinge superficial
sufletul celui din urmă.

c) Fantezia creatoare

T. Vianu susţine că afectele puternice care stăpînesc sufletul artistului se constituesc din
centre de regrupare a imaginilor sale într-o altă ordine decît acea pe care o imprimă lumea exterioară,
sau afinităţile raţionale dintre ele şi sprijină în acest fel munca fanteziei sale creatoare.
Conform lui Th. Ribot, asociaţiile de idei prin contiguitatea în spaţiu sau timp face ca
imaginile noastre să se împreuneze după ordinea în care au apărut în experienţă. Asociaţia prin
asemănare le uneşte după raportul logic, numai imaginile însoţite de stări afective ideatice tind să se
împreune în alte configuraţii decît cele ale experienţei şi logicii, şi alcătuesc materialele combinaţiilor
obţinute de fantezie. În lumea emoţiilor, lumea se dispune în configuraţii noi şi mai originale pe care
experienţa comună nu le cunoaşte şi inteligenţa logică nu le bănuieşte.
În cazul dat, adevărul e parţial de parte lui Ribot, greşit este de a considera această grupare ca
un caz al aşa numitei asociaţii de idei, ceea ce indică serii de reprezentări succesive, intuiţiile fanteziei
creatoare cuprinzînd totaluri de imagini intrepătrunse. Ceea ce fanteziei i se arată nu sunt serii de
imagini ci întreguri organice de-ale lor. Deci, nu avem deaface cu asociaţii succesive ci cu asociaţii
simultane, observate de W. Wundt.
În rîndul acesta Wundt distinge: contopirile – asociaţii simultane din aceleaşi domenii al
sensibilităţii (percepţia vizuală în care fuzionează culori şi forme); complicaţiile – asociaţii simultane
din domenii diferite ale sensibilităţii; asimilaţiile – asociaţii simultane dintre anumite date senzoriale şi
elemente reproductive care le interpretează (citirea justă agreşelelor de tipar). Pe această linie, mai
departe şi mai sus, se aşează combinaţiile fanteziei creatoare, adică totalurile concrescente de imagini
călite în focul unei emoţii centrale.
Încadrarea a fanteziei creatoare în categoria asociaţiilor simultane pune bine în lumină faptul
că facultatea care a fost considerată caracteristică pentru înzestrarea artistică nu e decît continuarea
unei facultăţi şi forme imanente mecanismului psihologic comun. Fantezia creatoare, aşadar, nu este o
facultate exclusiv a artistului prin care acesta s-ar izola de restul oamenilor. Facultatea creatoare în
artist, ca şi cealaltă facultate ale structurii lui nu reprezintă decît intensificarea unei aptitudini comune
tuturor oamenilor.
Prin puterea şi fecundaţia fanteziei sale, artistul chiar întrebuinţînd motive comune le dă o
ziaţă nouă. În acelaş fel, artistul absoarbe şi îneacă datele reproductive ale memoriei, s-ar putea spune
că ceea ce caracterizează este deopotrivă o mare putere de a-şi aminti şi o mare putere de a uita avînd
în dispoziţie numeroase date imaginative reproductive, dar fiind liber să le folosească în orce
configuraţie ar voi.

d) Puterea expresivă

Intuitiv, lucid, răscolit de afecte puternice şi înzestrat cu o fantezie mai vie şi mai originală,
artistul este în acelaşi timp stăpîn pe o facultate expresiv superioară semenilor săi. Puterea expresivă
este o prelungire a fanteziei sale creatoare după cum cea din urma îşi găseşte materialul şi condiţionare
în intuitivitate ei şi adîncimea psihică.
Facultatea expresivă nu se alimentează în toate împrejurările din activitatea fanteziei
creatoare. Limbajul este plin de expresii cărora nu le corespunde nici o intuiţie sensibilă întrezărită de
fantezie. Artistul este slujit în egală măsură cît de memoria sensibilă şi memoria verbală şi în
posibilitatea de a coordona aceste două memorii în aşa fel încît oricărui cuvînt să-i corespundă o
reprezentare imaginativă. Un peisaj descris de poet este întodeuna un peisaj văzut.
Lingvistica modernă, prin diferite modificări încearcă să se adapteze sentimentelor care o
premerg şi pe care ea trebue să le manifeste (inflexiunea vocii,acceleraţia debitului, intensitatea unuia
sau altuia din termenii frazei, exclamaţiile) mijloace prin care limbajul devine receptiv pentru viaţa
afectivă.
În sufletul artistului imaginea sensibilă se înperechiază cu imaginea expresiei
corespunzătoare, el ni se dovedeşte a fi o fiinţă în care unele facultăţi obşteşti cresc şi se exaltează. Se
poate spune cu multă dreptate că muzicantul gîndeşte în sunet, sculptorul în forme şi poetul în cuvinte.
Atît de adînc fuzionează imaginea sensibilă şi imaginea expresivă în mentalitatea artistului încît acest
din urma are întodeuna sentimentul unicităţii absolute a expresiei sale.
Omul comun poate exprima acelaş lucru în modalităţi diferite, artistul într-un chip unic şi de
neînlocuit. Deci, merită de adăugat că puterea expresivă a artistului nu este pur şi simplu o facultate
deserviciu a fanteziei sale ci şi o forţă capabilă să o fructifice pe cea din urmă. Totodată, imaginile
înperechiate al artistului evidenţiat adesea cu putere expresivă decurg nu numai din intuitivitate şi
fantezia mai vie a acestuia, dar şi din îmrejurare, că această însuşire sporeşte prin însăşi acţiunea de a
le manifesta şi a le comunica.