Sunteți pe pagina 1din 14

EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ PSIHIATRICĂ

Prof.Dr.G.Talau

La frontierele psihiatriei şi legii s-a născut psihiatria judiciară, care tinde să devină o subspecialitate în cadrul
psihiatriei. Obiectivele comune celor două discipline constitutive, dreptul şi psihiatria, îşi au rădăcini în cele mai vechi
timpuri şi s-au impus ca o necesitate reală pentru apărarea persoanei împotriva actelor îndreptate contra vieţii. Locul şi rolul
psihiatriei judiciare au crescut progresiv, plasându-se între zona sănătăţii mintale şi morbiditatea prin patologia
infracţională. Difuziunea obiectivelor sale în câmpurile extinse ale cercetării biologice, psihologice, sociale, culturale i-au
conferit repede un domeniu inter- şi multidisciplinar, prin care, de altfel, se motivează şi dobândeşte o fundamentare
antropologică cu privire la persoană, ca victimă, prejudiciu, implicare în justiţie şi relaţionare socială.
Obiectul psihiatriei judiciare este expertiza psihiatrică medico-legală, fiind constituit de afecţiunile ce alterează
capacitatea civilă de exerciţiu şi de delincvenţa patologică. Întrucât la noi în ţară forul unic organizatoric de coordonare şi de
interpretare a datelor medicale pentru justiţie este medicina legală, expertiza psihiatrico-judiciară, dintr-o perspectivă
integratoare, este o formă cu totul particulară în cadrul expertizei medico-legale. Astfel stând lucrurile, domeniul psihiatriei
judiciare este o ramură comună, atât a psihiatriei clinice, cât şi a medicinii legale, opinie formulată şi la colocviul privind
„Responsabilitatea penală şi tratamentul psihiatric”, organizat de Comitetul European în Probleme Criminale de pe lângă
Consiliul Europei, recomandându-se ca acest gen de activitate inter – şi multidisciplinară să se dezvolte acolo unde există
acceptare şi înţelegere între membrii diferitelor specialităţi (psihiatrii, pedopsihiatrii, legişti, psihologi, psihopedagogi,
jurişti).
DEFINŢIE: expertiza medico-legală psihiatrică este o activitate inter- şi multidisciplinară de sinteză, de integrare
şi avizare, care corelează discernământul şi responsabilitatea umană pentru faptele săvârşite în detrimentul legii sau
neglijării ei cu starea psihică a persoanei şi legea juridică la un anume moment existeţial, stabilind totodatâ şi
periculozitatea socială a persoanei, măsurile de psihoprofilaxie secundară şi terţiară, reglementate legal şi metodologic.
SCOP: această activitate s-a născut din necesitatea implicării teoretice şi practice de combatere a criminalităţii,
cu respectarea principiilor psihopatologice şi a reglementărilor drepturilor omului -în general, ale bolnavului psihic şi ale
deţinutului – în particular (regulamentele Asociaţiei Medicale Internaţionale; Codul Naţiunilor Unite; Declaraţia
Asociaţiei Medicale Intrnaţionale formulată la Tokio, 1975 şi Malta, 1992 cu privire la refuzul de hrană; Declaraţia de la
Helsinki din 1964, revăzută în 1975, 1983 şi 1989; Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice;
Declaraţia Universală pentru Drepturile Omului).
ROL: expertiza psihiatrico-judiciară are valoare probatorie, de control şi protecţie socială, prin caracterul ei
integrativ, analitic şi metaanalitic, reprezentând, deopotrivă, un act de asistenţă medicală, de demnitate ştiinţifică şi de
reală competenţă.
CADRU JURIDIC PROCEDURAL ŞI ORGANIZATORIC
Locul şi intervenţia psihiatriei în justiţie sunt definite în Codul de procedură penală, art.112 şi în Secţiunea a X-a –
Expertizele (art.116 – art.127).
„Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi
atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau
inculpatului.
Expertiza se efectuează în aceste cazuri în instituţii sanitare de specialitate.
În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului sau instanţei de judecată,
impune internarea învinuitului sau inculpatului pe timpul necesar.
Această măsură este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie”.
Aprecierea îndoielii asupra stării psihice pentru a fi despuiată de o anumită cotă de subiectivism se impune:
- când sunt dovezi sau semnale că făptuitorul a suferit de unele boli ce ar putea avea consecinţe psihice.
- când sunt semnale că făptuitorul a avut o boală psihică sau că a fost internat într-un spital de psihiatrie sau
a făcut tratament psihiatric
- când în timpul cercetării făptuitorul are un comportament ce ridică probleme de sănătate psihică
- când infracţiunea săvârşită cu o deosebită cruzime e lipsită de un mobil evident
- când deţinutul are o comportare anormală
- la minorii între 14 – 16 ani, unde orientarea preventivă şi măsurile social-juridice şi pedopsihiatrice se
impun
Infracţiune şi vinovăţie
Infracţiunea constituie fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu intenţie, deci cu bună ştiinţă sau din greşeală
(culpă).
Unicul temei al răspunderii penale este infracţiunea. Din perspectiva legii penale se consideră faptă cu pericol social
orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile ocrotite de lege şi care, conform legii, este
sancţionată cu aplicarea unei pedepse.
Vinovăţia există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau săvârşirea ei se datorează unei
culpe.
1
Prin faptă săvârşită cu intenţie se înţelege acea faptă când infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind
producerea ei prin săvârşirea acelei fapte sau când prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui fără să intervină în vreun fel.
Fapta este săvârşită din culpă când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că
el nu se va produce (uşurinţă, nesocotinţă), sau nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă (neştiinţă).
Fapta ce rezultă dintr-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când este prevăzută în lege în mod
expres.
Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită din culpă, fie cu intenţie, exceptând cazul
când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie.
Din cele expuse mai sus reiese faptul că principala caracteristică a infracţiunii considerată faptă antisocială,
prevăzută de legea penală, este vinovăţia. Principalul temei al vinovăţiei este intenţia cu care a fost comisă fapta, având ca
şi criteriu de definire discernământul, adică, infractorul prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin săvârşirea
acelei fapte. Vinovăţia şi gradul răspunderii se stabilesc atât în funcţie de starea psihică, cât şi în funcţie de toate
împrejurările comiterii faptei, apreciate şi sancţionate de instanţa de judecată (criteriul medical şi criteriul juridic).
Iresponsabilitate, responsabilitate
Codul Penal prevede că: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul
săvârşirii ei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori
nu putea fi stăpân pe ele”.
Conţinutul acestei prevederi stă la baza noţiunii de iresponsabilitate, care nu trebuie confruntată cu cauzele ce
înlătură caracterul penal al faptei.
„Este iresponsabilă persoana care, din cauza incapacităţii psihice existente în momentul săvârşirii faptei, nu poate
să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu poate fi stăpână pe ele. O asemenea persoană nu înţelege de ce
acţiunile sau inacţiunile sale prezintă pericol social şi de ce acestea au un caracter ilicit. O asemenea persoană iresponsabilă
nu poate fi pedepsită, căci n-ar putea fi îndreptată prin aplicarea sau executarea pedepsei. Datorită lipsei capacităţii de a
înţelege şi de a voi a făptuitorului, iresponsabilitatea are drept consecinţă înlăturarea caracterului penal al faptei.”
Noţiunea de iresponsabilitate are la bază 2 criterii: medical şi juridic.
1. criteriul medical – presupune „prezenţa unei boli psihice cronice, a unor tulburări psihice temporare sau a unor
stări morbide.”
2. criteriul juridic – presupune „absenţa capacităţii de a fi conştient de acţiunile săvârşite şi de a le stăpâni.”
Sarcina fundamentală a expertizei medico-legale psihiatrice este aceea de a evalua capacitatea psihică, starea de
conştiinţă şi discernământul pe care le prezintă persoana examinată. Toate aceste noţiuni definesc, de altfel,
responsabilitatea.
În trecut, concluzia privind iresponsabilitatea se fundamenta numai pe criteriul medical – aşa cum menţiona şi
Matei Basarab, în 1652, în pravila sa:
„Dacă cineva e nebun sau lipsit de minte şi ucide, ca de exemplu un tată care omoară pe fiul său, nu va fi pedepsit,
deoarece pedeapsa de a fi nebun îi ajunge”.
Ulterior, s-a constatat că nu fiecare bolnav psihic poate fi socotit iresponsabil. Uneori boala psihică are evoluţie
benignă şi bolnavul poate fi responsabil. Diferenţierea bolnavilor psihici iresponsabili de cei responsabili a dictat
introducerea în expertiza psihiatro-judiciară şi a criteriului juridic: „absenţa capacităţii de a fi conştient de acţiunile săvârşite
şi de a le stăpâni.” Acest criteriu este mai mult decât important în evaluarea iresponsabilităţii pentru că include factorul
voliţional (capacitatea de a conduce şi stăpâni acţiunile sale) şi factorul intelectual (conştiinţa acţiunilor săvârşite).
În concluzie, aprecierea iresponsabilităţii necesită aplicarea ambelor criterii. Chiar şi cei care poartă diagnosticul de
schizofrenie uneori nu pot fi iresponsabili. Există momente în care ei îşi dau seama foarte bine de acţiunile lor şi, pe cale de
consecinţă, ei sunt socotiţi responsabili.
Noţiunile de responsabilitate şi iresponsabilitate sunt determinate de evoluţia proceselor psihice şi starea sănătăţii
acestora, ceea ce înseamnă că interpretarea acestor noţiuni poate suferi diferite variante şi, pe cale de consecinţă, noţiunile
de responsabilitate – iresponsabilitate trebuiesc verificate şi atestate cu fiecare faptă în parte. Aceasta înseamnă că o
persoană poate fi responsabilă, chiar dacă, cândva, a fost socotită iresponsabilă. Problemele de sănătate şi boală psihică
trebuie privite dintr-o perspectivă dinamică, fapt ce implică ca şi responsabilitatea / iresponsabilitatea să fie privite din
aceeaşi perspectivă. Spre exemplu, un epileptic care comite o crimă într-o stare crepusculară, poate ca în momentul
examinării expertale să nu aibă dereglări psihice şi cu toate acestea să fie declarat iresponsabil (se are ăn vedere starea
crepusculară).
Comportamentul uman obligă la fundamentarea noţiunii de responsabilitate în raport de o situaţie faptică,
individual-concretă.
Noţiunea de responsabilitate, ca şi caracteristică a normalităţii psihice, constă într-o stare de echilibru a funcţiilor
psiho-mentale atestată printr-un comportament adecvat în familie, colectivul de muncă şi societate. Responsabilitatea este
definită ca fiind acea calitate a persoanei de a-şi asuma integral obligaţiile ce decurg dintr-o acţiune liber consimţită, pe
care o deliberează şi o întreprinde şi, totodată, de a înţelege consecinţele acestei acţiuni, în deplină concordanţă cu mobilul
sau scopul urmărit, în interesul personal şi fără a prejudicia interesul colectivităţii.

2
Deoarece legislaţia din ţara noastră nu recunoaşte situaţii intermediare între responsabilitate şi iresponsabilitate, aşa
cum se întâmplă în legislaţiile altor ţări care recunosc responsabilitatea atenuată, trebuie să facem câteva precizări între
orientările de acceptare legală a responsabilităţii / iresponsabilităţii şi noţiunea de discernământ, aşa cum este ea înţeleasă şi
cuantificată în expertiza medico-legală psihiatrică.
Noţiunile de discernământ scăzut şi capacitate psihică diminuată, existente în realitatea practică expertală,
echivalează, în acord cu legislaţia ţării noastre, cu noţiunea de responsabilitate. Ele iau însă parte la
circumstaţierile atenuante, apreciate de instanţa de judecată în contextul materialului probator per ansamblu ca
circumstanţieri atenuante obiectivate ştiinţific prin expertiza medico-legală. Comentăm această responsabilitate
atenuată ca fiind respinsă de majoritatea juriştilor, fiindcă problema conştiinţei nu se poate prezenta fragmentar.
Adepţii responsabilităţii atenuate invocă lipsa unei flexibilităţi sau adaptabilităţi în noţiunea de responsabilitate,
care nu permite stări intermediare între responsabilitate şi iresponsabilitate. Ei afirmă că în afară de oameni
absolut sănătoşi şi bolnavi există personae a căror stare de sănătate se află la limita dintre sănătate şi boală.
Capacitate psihică, personalitate, conştiinţă, discernământ
Capacitatea psihică reprezintă totalitatea însuşirilor psihice ale persoanei, de ordin cognitiv, intelectiv, afectiv-
voliţional, instinctiv şi caracterial, care pot asigura performanţa şi motivaţia desfăşurării unei activităţi, traducându-se prin
seturi de aptitudini, fapte şi rezultate concrete şi cuantificabile, ce conduc spre o finalitate matură a personalităţii.
Personalitatea este un construct biopsihosociocultural şi istoric. Ea se formează la intersecţia condiţiilor de viaţă,
educaţie şi climat social, cu totalitatea însuşirilor biologice şi psihologice ale persoanei, concretizată în unitatea şi
individualitatea persoanei.
Conştiinţa este acea funcţie psihică de sinteză complexă a funcţiilor psihice superioare, prin intermediul căreia
omul se integrează armonios şi benefic în mediul ambiant, filtrează, asociază şi fixează, cu ajutorul gândirii, noţiunile
primite. Ea este proprie omului şi-i oferă responsabilitatea morală în raport cu propria sa conduită.
Discernământul este o exprimare dinamică a fenomenului de conştiinţă, care traduce activitatea şi facultatea de
deosebire a faptelor, dublată de înţelegerea lor şi de aprecierea consecinţelor.
Astfel, discernământul devine criteriu de normalitate al conştiinţei, exprimând adaptarea dinamică şi adecvată la
condiţiile mediului ambiant şi, în acelaşi timp, criteriu de apreciere a conduitei în expertiza medico-legală psihiatrică. El
exprimă intimitatea asocierilor intelective, volitive şi afective, redând unitatea psihicului sub forma cuplului ideo-afectiv.
Dacă admitem faptul că, conştiinţa reprezintă concretizarea personalităţii, a totalităţii însuşirilor psihice ale
persoanei, atunci trebuie să admitem faptul că discernământul reprezintă dinamica sintezei dintre personalitate şi conştiinţă,
sinteză care are loc în momentul îndeplinirii unei acţiuni. Putem spune deci că discernământul reprezintă o calitate şi,
totodată, o funcţie de sinteză superioară a capacităţii psihice a unui individ de a delibera asupra unei acţiuni, precum şi
asupra consecinţelor acesteia şi de a-şi organiza astfel motivat activitatea în vederea îndeplinirii acţiunii.
Acceptând cele de mai sus, discernământul depinde de 2 mari categorii de factori:
a. de structura personalităţii
b. de structura conştiinţei
Expertiza trebuie să stabilească structura personalităţii şi nivelul de conştiinţă (elementară, operaţional-logică,
axiologică, etică) pentru a se pronunţa în privinţa discernământului, în coroborare cu gradul de dezvoltare intelectuală,
gradul de instruire generală şi profesională, gradul de educaţie familială şi instituţională, experienţa de viaţă, precum şi cu
toate celelalte circumstanţe existente în dosar.
În expertiză interesează atât stabilirea capacităţii psihice în momentul examinării, dar, mai ales, în momentul
săvârşirii faptelor. Acest ultim obiectiv trebuie reconstituit din punct de vedere biopsihopatologic, reconstrucţie ce se face
pe baza datelor biografice, civile, anamnestice şi semiologice, de valoare patologică şi diagnostică, coroborate cu celelalte
date din dosarul de urmărire penală.
În urma consfătuirii din anul 1962 pe tema responsabilităţii psihice, s-a ales ca unic criteriu discernământul, cu toate
că acest lucru a creat numeroase dificultăţi expertizei psihiatrico-legale atunci când trebuie să fie stabilit fără echivoc.
Aceste situaţii erau, de regulă, acele cazuri în care tulburările psihice nu păreau a avea o legătură cauzală cu modul de
comitere a faptei. De aceea, se consideră că, pe lângă discernământ, expertiza medico-legală psihiatrică trebuie să aibă în
vedere o serie de criterii medicale mai complexe:
Υ raportul între conştiinţa şi tulburările psihice ale făptuitorului, conştiinţa fiind definită ca o reflectare a lumii exterioare,
dacă persoana în cauză prin tulburări putea avea o reflectare ireală a lumii exterioare, dacă putea sau nu să delibereze actul
comis şi, mai ales, să-şi poată exprima liber voinţa
Υ dacă tulburările psihice au sau nu o legătură de cauzalitate cu actul antisocial (în unele boli psihice însuşi actul antisocial
poate reprezenta un prim simptom al bolii psihice). Acest criteriu trebuie să reflecte cât mai obiectiv răspunsul la întrebare.
Υ dacă persoana în cauză avea sau nu posibilitatea de a cunoaşte conţinutul şi consecinţele faptelor imputate, dar şi
Υ posibilitatea de a-şi exprima liber voinţa în a acţiona sau nu contrar normelor legale
Motivaţie, mobil, motiv
Aceste 3 noţiuni nu trebuiesc confundate, de aceea interesul lor merită cunoscut înţelesul lor:
● prin motivaţie se înţelege acea condiţie biologică, psihologică, socială, culturală sau patologică, ce stă la baza actului
antisocial ce poate influenţa momentul de conştiinţă, determinându-l să ratifice acţiunea
3
● prin mobilul actului antisocial se înţelege scopul săvârşirii acţiunii
● prin motivul actului antisocial se înţelege cauza care a determinat (direct sau indirect) trecerea la îndeplinirea actului
Organizare şi modalităţi de efectuare a expertizei
Actuala organizare este legiferată atât prin prevederile CP, CPP, Coduri civile, cât şi prin OG nr.1/2000, cât şi prin
HG comună din septembrie 2000 privind regulamentul de aplicare a OG nr.1/2000, semnată de MSF, MJ, MF şi MI.
Expertiza psihiatrico-judiciară nu poate avea loc decât în cadru oficial, care e constituit dintr-o comisie formată
dintr-un medic legist - ca preşedinte, cu rol de coordonator şi interpret al datelor medicale pentru justiţie - şi doi psihiatrii -
ca membrii, cu rol de observatori clinici şi de investigare. Atunci când expertiza priveşte un minor este de dorit ca unul
dintre cei doi medici psihiatrii să fie pedopsihiatru.
În funcţie de necesităţile cerute de caz, din comisie poate face parte un psiholog, psiho-pedagog (pentru minori),
asistent social, neurolog, endocrinolog.
Comisia va funcţiona în centre unde există laboratoare medico-legale şi spital sau secţii de psihiatrie.
Comisia de expertiză trebuie să aibă întreaga documentaţie medicală la data examinării, dosarul cauzei şi /sau
datele înaintate şi solicitate, putând cere prelungirea observaţiei sau orice examinare necesară pentru stabilirea unei decizii
corecte. IML Mina Minovici Bucureşti a adoptat, la nivelul comisiei de expertiză medico-legală din acest institut, următorul
cadru organizatoric al derulării examinărilor psihiatrice:
a. examinarea propriu-zisă a persoanei: examinarea – în medie 20 – 40 minute şi reexaminarea – în medie 10 – 20 minute
b. număr de examinări:
 minim o reexaminare pentru fiecare caz
 minim două reexaminări pentru cazurile de:
- violenţă contra persoanei
- de stabilire a tulburărilor de identitate sexuală
- de încredinţare de minori
- de contestare a diagnosticelor psihiatrice anterioare
 minim 2 – 6 reexaminări în următoarele situaţii:
- cazuri de omor şi tentativă de omor calificat
- omor şi tentativă de omor deosebit de grave
- omor şi tentativă de omor efectuate de adolescenţi şi copii
- omor şi tentativă de omor sau leziuni cauzatoare de moarte efectuate fără martori
- cazuri de revendicări
- cazuri în care se acuză rele tratamente
- cazuri în care se suspicionează simulări elaborate, disimulări, debuturi medico-legale
- cazuri în care apar dificultăţi de diagnostic diferenţial
c. timpul alocat studierii documentaţiei variază de la caz la caz:
- pentru cazuri obişnuite timpul afectat studierii dosarului este apreciat la aproximativ 2 ore
-.la celelalte cazuri timpul variază între 3 şi 8 ore, existând şi situaţii în care studierea aprofundată a tuturor datelor
durează şi câteva zile
Ea se poate efectua în regim ambulator sau prin internare.
Expertiza psihiatrico-judiciară în regim ambulator în ţara noastră este restrânsă şi se poate efectua atunci când nu
se pun probleme de diagnostic sau când diagnosticul este foarte clar (documente medicale, internări anterioare în servicii de
psihiatrie sau tulburări psihice evidente).
Expertiza prin internare este forma cea mai obişnuită şi are avantajul că evită erorile de diagnostic, stabileşte o
eventuală simulare, suprasimulare sau disimulare. Se rezolvă prin internarea într-un serviciul (clinică) de psihiarie în
vederea observaţiei directe şi a investigărilor paraclinice şi interclinice de specialitate, în scopul obiectivării diagnosticului.
Toate rezultatele se vor consemna prin înscrisuri în foaia de observaţie clinică, inclusiv evoluţia, tratamentul aplicat şi
eventualele evenimente. În afară de investigaţiile biochimice de rutină şi examinarea psihologică, se va face, de regulă,
examenul neurologic clinic obiectiv, prin consult interclinic în serviciul specialităţii de neurologie, completat sau nu de
EEG. Orice alte investigări paraclinice (FO, LCR, metode imagistice şi electrodiagnostice - convenţionale şi moderne -,
etc.) se pot face în scopul unei decizii cât mai corecte de diagnostic, precizării etiologiei şi excluderii simulării. De
asemenea, investigări paramedicale (examene psihologice, anchete sociale, caracterizări, recomandări, etc.) pot fi necesare
pentru precizarea obiectivelor expertale. Mai pot fi necesare înregistrări poligrafice (EKG, FKG, EEG, EMG,ENG) ale
căror rezultate, prelucrate în mod automat, pot reda cifric dinamica trăirilor psihofiziologice ale făptuitorului. Amintim şi
detectorul de minciuni, folosit pe scară largă în SUA, constând în investigarea grafică a presiunii arteriale şi a respiraţiei pe
parcursul interogatoriului, în care problemele importante se intercalează printre cele banale.
În concluzie, expertiza medico-legală psihiatrică va respecta următoarele principii:
a. observaţia clinică directă, prin internarea expertizaţilor sau în regim de ambulator, asociată cu investigaţiile clinice
şi de laborator necesare
b. consultarea următoarelor date din dosarul cauzei: antecedente medicale, antecedente penale, anchetă socială,
motivaţia, mobilul, motivul
c. examenul psihic
4
d. formularea concluziilor raportului de expertiză, care vor conţine inclusiv măsurile ce trebuie luate, având în vedere
rolul preventiv al asistenţei medico-legale
Pe lângă aceste două modalităţi, mai cităm următoarele variante de expertiză medico-legală psihiatrică:
1. expertiza la domiciliu
2. expertiza în sala de judecată
3. expertiza în cabinetul anchetatorului
4. expertiza prin corespondenţă
O formă particulară o reprezintă expertiza postmortem, care se efectuează numai pe baza documentelor ce pot
oglindi starea psihică a bolnavului. Este o expertiză dificilă. Pentru efectuarea expertizei postmortem orice amănunt poate fi
important şi de aceea organele de urmărire penală au obigaţia să adune toate datele despre persoana care s-a sinucis
(dezvoltare, educaţie, caracter, relaţii de familie, relaţionare, hobby, abuzuri, agende, jurnal intim, scrisori, însemnări – mai
ales înainte de moarte), dacă s-a aflat în evidenţă cu o boală psihică, dacă a fost internat în spitale de psihiatrie, dacă era în
tratament sau sub tratament psihiatric etc.
Expertiza postmortem se dispune în:
a. - decesul prin sinucidere
● când persoana se sinucide şi nu se evidenţiază motivul sinuciderii,presupunându-se că fapta este o urmare a unei
tulburări psihice
● când persoana era cunoscută cu un comportament ciudat
● când persoana a fost împinsă spre sinucidere prin diferite circumstanţe
Cu toate că actul sinucigaş, ca act de conştiinţă, nu se datorează neapărat unei boli psihice, expertiza postmortem
are sarcina de a stabili dacă sinucigaşul a suferit sau nu de o boală psihică şi, mai ales, dacă în momentul sinuciderii au
existat perturbări psihice ce-l puteau conduce la act.
b. - decesul până la judecată a unei persoane care a săvârşit o infracţiune.
Acest tip de expertiză postmortem are sarcina de a aprecia starea psiică a celui decedat, în scopul revizuirii sentinţei,
mai ales atunci când există şi conflicte de moştenire.
OBIECTIVELE EXPERTIZEI PSIHIATRICO-JUDICIARE
1. să respecte actele normative în vigoare; în situaţii contrare, expertizele medico-legale psihiatrice devin ilegale
2. să se desfăşoare conform unui program prestabilit
3. să pună la dispoziţia membrilor comisiei dosarele de expertiză şi/ sau datele înaintate şi solicitate:
4. să confere un cadru legal, medical, educativ şi de cercetare în domeniu
5. să stabilească dacă persoana examinată prezintă tulburări psihice şi dacă da, ce anume tulburare psihică şi care este
stadiul său actual
6. să precizeze structura de personalitate a persoanei examinate şi posibilele asocieri între tipologia infracţionalităţii şi
actul infracţional
7. să stabilească capacitatea psihică în momentul examinării şi, pe cale de consecinţă, dacă subiectul examinat poate fi
supus judecăţii
8. să aprecieze capacitatea psihică în momentul săvârşirii faptei prin coroborarea tuturor informaţiilor şi să se pronunţe
în privinţa discernământului faţă de fapta incriminată
9. să aprecieze evoluţia şi prognosticul tulburărilor psihice, precum şi nivelul potenţial infractogen
10. să se pronunţe în privinţa măsurilor de siguranţă şi profilaxie care se impun la data examinării, în vederea
securizării, prevenirii, tratării şi recuperării – reinserţiei sociale a celui examinat (art.113 CP, art.114 CP):
◊ cazul prezintă tulburări psihice care nu-l fac însă iresponsabil, dar necesită tratament în condiţii de
detenţie în cazul unei eventuale condamnări
◊ cazul prezintă tulburări psihice care îl fac iresponsabil, dar nu prezintă o periculozitate socială deosebită,
putând fi tratat atât ambulator, cât şi prin internări periodice în servicii psihiatrice obişnuite, în stare de
libertate
◊ cazul prezintă tulburări psihice care îl fac iresponsabil faţă de fapta sa şi prezintă un grad de
periculozitate ridicat pentru societate, situaţie ce atrage internarea obligatorie într-un institut medical de
asistenţă forensică
11. să întocmească raportul de expertiză medico-legală psihiatrică:
● pentru cazurile obişnuite între 2 – 4 ore
● pentru celelalte cazuri între 2-6 ore pe caz
● la unele chiar 10 – 15 ore.
● .mai trebuie luat în calcul şi timpul care este dificil de normat, respectiv:
-timpul de informare ştiinţifică, care variază de la necesar până la multe ore (mai ales pentru expertizele
pe acte)
-timpul de „concepere”, de „gândire”, de „judecată” şi de „discutare” a cazului
● în condiţiile în care persoana expertizată prezintă un grad de
periculozitate major, în concluziile raportului de expertiză se vor trece şi măsurile legale ce
trebuiesc luate.
5
● în cazul expertizării minorilor concluziile raportului de expertiză vor cuprinde şi măsuri psiho-
pedagogice
CRITERII MEDICALE DE SIGURANŢĂ
Înainte de a descrie măsurile de siguranţă, trebuie să cunoaştem esenţa conceptului de periculozitate. Acest concept
nu beneficiază de o definiţie unanim acceptată, după cum nici nu este uşor de realizat acest lucru. Mai mult decât atât,
„starea de periculozitate a bolnavilor psihici” lipseşte din tratate de mare reputaţie în psihiatrie H.Claude, A.Porot, Bardenat,
H.Ey, M.Gross.
Dicţionarul limbii române defineşte cuvântul pericol printr-o situaţie / întâmplare care pune în primejdie existenţa,
integritatea cuiva sau a ceva.
Dicţionarul juridic penal redă starea de periculozitate în terrmenii de pericol social, periculum in futurum şi
periculum ortum.
Prevederile decretului 313/1980 stipulează:
„Sunt consideraţi periculoşi bolnavii psihici care pun în pericol sănătatea, integritatea corporală proprie ori a altora,
importante valori materiale sau tulbură în mod repetat şi grav condiţiile normale de muncă ori de viaţă, în familie sau în
societate”.
Fără a trece în revistă diferitele concepţii cu privire la termenul de periculozitate, merită spus faptul că aria lui
depăşeşte conceptul de boală mintală, iar nivelul său cunoaşte o dinamică în viaţa fiecărui individ, în relaţie de
interdependenţă, atât cu formele impulsive criminogene, cât şi cu cele inhibitorii – pe de o parte – şi cu factorii personali şi
circumstanţiali – pe de altă parte. Această relaţionare îi conferă conceptului de periculozitate un caracter pluridisciplinar ce
stă la baza teoriilor antropobiologice, psihologice, sociologice şi juridice – Lombroso, Di Tulio, Garofalo, Kinberg, De
Greef, Pinatel.
Pinatel opiniază că interacţiunea dintre factorii biologici şi sociali, integraţi la nivelul sferei psihologice ar putea
genera trei tipuri de periculozitate:
〉 o influenţă biologică puternică, asociată unei influenţe sociale forte determină o stare periculoasă cronică sau
remanentă
〉 o influenţă biologică puternică asociată unei influenţe sociale uşoare, sau invers, conferă stării periculoase un
caracter marginal
〉 combinarea celor două influenţe biologice şi sociale uşoare ar caracteriza stările pericoase episodice.
Fl.Gâldău (1986) subliniază că starea de periculozitate în raport cu bolnavul psihic, indiferent dacă a comis sau nu o
infracţiune, se cere clarificată în scopul evitării unor erori şi pentru aceasta este necesar să se cunoască că:
〉 periculozitatea episodică trebuie diferenţiată de periculozitatea de tip remanent
〉 periculozitatea derivă, nu numai din boală, dar şi din situaţiile de marcaj social şi existenţial al bolnavului, fiind, deci,
şi un rezultat al codeterminismului familial sau social
〉 periculozitatea bolnavului psihic este în funcţie de gradul dezvoltării economice, de nivelul cultural al populaţiei, de
capacitatea acesteia de toleranţă şi de asumare a unui risc acceptat, de nivelul asistenţei medicale şi sociale, de gradul
colaborării interdisciplinare.
Gayral defineşte ca factori de periculozitate:
1. La deliranţi: halucinaţiile imperative, manifestările sindromului de influenţă, care îl transformă pe bolnav în robot;
desemnarea nominală sau a grupului de către psihoticii persecutaţi; temele de gelozie, idealism răzbunător, politic
sau religios; exaltarea pasională, agresivă, acompaniată de furie, ameninţări, plângeri; revendicările hipocondriace
2. La demenţi: impulsurile brutale şi ample; asocierea crizelor de excitaţie violentă cu delirurile senile de prejudiciu
sau de gelozie
3. La retardaţi: brutalitatea; comiţialitatea; tendinţe perverse (tropism pentru sânge, cruzime faţă de animale, sadismul,
piromania), violul însoţit de moarte
4. Actele automate şi de scurtcircuit
Actele automate la epileptici şi schizofreni sunt greu de prevăzut.
Actele de scurtcircuit survin, cu precădere, la hiperemotivi, dizarmonici, anxioşi, obsesivi.
5. La dizarmonici caracteriali (psihopaţi): impulsivitate, atracţie pentru arme, perversitate; atentatele produse asupra
minorilor; dinamismul pasional exacerbat acompaniat de prevalenţă ideică, susceptibilitatea vindicativă, deformaţia
sistemică; episoade paroxistice de excitaţie
6. Cauze adjuvante; alcoolismul, farmacodependenţa, ocaziile facilitante (atitudinea provocatoare a victimei, procesele
psihopatice acute, promiscuitatea şi influenţa nocivă a mediului).
Şcoala germană (Schied şi Schward) au izolat 15 factori antropobiologici, constituţionali, socio-educativi,
personali şi judiciari cu rol în prognosticul periculozităţii.
Şcoala Americană (Glueck) a elaborat tabele predictive ale periculozităţii.
Cu toate eforturile făcute, nu putem decât să avem o orientare în aprecierea periculozităţii. Faptul că la noi calitatea
adaptării funcţionează ca unic criteriu de diagnostic şi de prognostic a stărilor de periculozitate, determină o extensie
nepermisă a acestui concept, incluzând şi persoane care nu comportă un grad de periculozitate, ci numai deficite adaptative,
după cum este posibilă şi minimalizarea stării de periculozitate psihopatologică, situaţie cu grave consecinţe în sănătatea
societăţii.
6
Bolnavii psihici periculoşi se împart, în funcţie de actul infracţional, în două categorii:
1. - bolnavii psihici periculoşi care au săvârşit infracţiuni.
Această categorie de bolnavi au ca măsuri de siguranţă cu caracter medical cele prevăzute în articolul 112 CP, 113
CP, 114 CP – în cazul adulţilor şi articolul 105 CP – în cazul minorilor. Aceste măsuri reprezintă măsuri pe care legiuitorul
le stabileşte în concordanţă cu principiul exonerării de pedeapsă penală (coercitivă, punitivă) a individului a cărui faptă este
neimputabilă (art.48 CP), dar şi cu principiile medicale adecvate de tratare a adultului sau de tratare, educare şi instruire
profesională – în cazul minorului.
În cadrul expertizei medico-legale psihiatrice se stabiliesc măsurile medicale curative, profilactice şi de siguranţă ce
trebuiesc aplicate expertizatului – infractor, care prezintă tulburări psihice. Acest obiectiv în realizarea sa comportă 3
modalităţi:
a. când făptuitorul este responsabil, însă nu poate efectua pedeapsa, datorită bolii de care suferă. Aceste măsuri au în
primul rând caracter curativ, dar şi de siguranţă, datorită riscului iterativ antisocial demonstrat deja.
b. când făptuitorul este iresponsabil pentru fapta săvârşită datorită unei boli psihice, însă se pretează la tratament
ambulator sau făptuitorul prezintă tulburări psihice, însă este responsabil (condamnat). Această situaţie este
reglementată de articolul 113 CP, conform căruia. „Dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicaţiei cronice
prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să se prezinte
în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire. Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu se
prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală. Dacă persoana obligată la tratament este
condamnată la pedeapsa închisorii, tratamentul se efectuează şi în timpul exercitării pedepsei. Măsura obligării la
tratament medical poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau a judecăţii”.
c. când făptuitorul este declarat iresponsabil datorită bolii sale psihice şi are nevoie de tratament, prezentând un
pericol grav pentru societate. Această situaţie este reglementată de articolul 114 CP: „Când făptuitorul este bolnav
mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate se poate lua măsura internării într-
un institut medical de specialitate, până la însănătoşire. Această măsură poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul
urmăririi penale sau a judecăţii”.
2. - bolnavi psihici periculoşi care nu au săvârşit infracţiuni.
Măsurile de siguranţă sunt cuprinse în decretul 313 / 1980, privind asistenţa bolnavilor psihici periculoşi. Acest
decret are caracter prepenal, întrucât creează cadrul legal pentru internarea obligatorie a bolnavilor cu potenţial de
periculozitate, la propunerea medicului din teritoriu şi la înştiinţarea scrisă a familiei, vecinilor sau „oricărei persoană care
are cunoştinţă de un asemenea caz” (inclusiv medicul psihiatru), în spitalul de psihiatrie teritorial, urmând ca în 24 ore să fie
examinat de o comisie de trei psihiatrii, care vor decide sau nu instituirea spitalizării obligatorii sau continuarea
tratamentului ambulator. În termen de cel mult două luni sau „ori de câte ori e nevoie” comisia va reexamina cazul şi va
decide eventual modificarea sau încetarea tratamentului obligatoriu, prin internare şi/sau continuarea sa în ambulator, prin
dispensarizare. Hotărârea comisiei de decret 313 poate fi contestată de cel în cauză, de membrii majori ai familiei sale,
părinţi, tutore sau autoritatea tutelară (dacă bolnavul este minor), procuratura locală sau orice altă persoană. Judecarea
contestaţiei este de competenţa judecătoriei teritoriale şi se va proceda în regim de urgenţă, conform Codului de procedură
civilă, art.28 al decretului 313 / 1980.
Legalitatea aplicării acestui decret este verificată periodic, din oficiu, de către procuratura teritorială pe a cărei rază
se află spitalul, în care funcţionează comisia de decret şi în care se efectuează internările (art.23).
Μ Codul Penal din 1968 conturează la articolul 111 noţiunea de „măsuri de siguranţă”. Măsura de siguranţă cu
caracter medical a internării constă în internarea într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire, a făptuitorului
care este bolnav mintal ori toxicoman şi prezintă pericol pentru societate. Internarea medicală se poate lua numai
făptuitorului, deci împotriva unei persoane care a săvârşit o faptă penală. Starea de pericol a făptuitorului bolnav psihic sau
toxicoman se deduce din legătura cauzală ce există între fapta săvârşită şi starea de boală a făptuitorului. Măsura de
siguranţă a internării medicale poate fi luată şi împotriva făptuitorului care nu se prezintă la tratamentul medical obligatoriu
la care a fost supus, sau dacă tratamentul medicamentos s-a dovedit a fi ineficient, iar starea de pericol s-a agravat.
Internarea medicală a făptuitorului se ia pe o durată nedeterminată şi durează până la însănătoşire. Măsura de siguranţă a
internării medicale poate fi luată în mod provizoriu de către procuror în faza de urmărire penală şi de către instanţă în faza
de judecată, după obţinerea de la comisia de expertiză medico-legală psihiatrică a raportului de expertiză. Legea nu prevede
un termen în cadrul căruia instanţa să confirme măsura dispusă de procuror. Instanţa confirmă sau dispune luarea definitivă
a măsurii de siguranţă a internării medicale, după constatarea condiţiilor de fond şi după obţinerea avizului comisiei
medicale. Direcţia Sanitară are obligaţia să efectueze internarea, încunoştiinţând despre aceasta instanţa de executare.
ΜΜ. Pentru minori această împărţire nu este valabilă, măsurile de siguranţă destinate lor referindu-se atât la minorii
delincvenţi, cât şi la cei care sunt în pericol de a comite fapte prevăzute de legea penală.
Aceste măsuri sunt:
1. supravegherea deosebită (din partea familiei sau tutorelui)
2. instituţii şi colectivităţi de ocrotire pentru minori, care nu necesită asistenţă specializată de durată
3. colectivităţi şi instituţii de ocrotire şi asistenţă pentru minori cu diferite afecţiuni şi deficienţe cronice
psihice, motorii, senzoriale, somatice
4. şcoala specială de reeducare
7
5. mustrare
6. libertate supravegheată
7. centru de reeducare
8. Institut Medical – Educativ
9. pedeapsă
Punctele 5,6,7,8,9 sunt prevăzute de codul penal şi destinate în exclusivitate minorilor delincvenţi care răspund
penal pentru faptele lor.
Institutul Medico-Educativ are ca scop tratamentul, ocrotirea, educarea şi instruirea minorilor ce au săvârşit fapte
prevăzute de legea penală, răspund penal pentru ele, dar care, din cauza stării lor de sănătate psihică sau fizică, au nevoie de
tratament medical calificat, de durată.
INFRACŢIONALITATEA ŞI BOALA PSIHICĂ
Expertiza psihiatrico-judiciară aduce un aport substanţial în cunoaşterea şi descifrarea infracţionalităţii în justiţie şi
criminologie.
Aşa cum am mai amintit, prima caracteristică a infracţiunii, care se apreciază ca faptă antisocială prevăzută de legea
penală, este vinovăţia. A fi vinovat de o infracţiune înseamnă a fi subiectul acelei infracţiuni, adică a exista o relaţie între
autor şi faptă. Vinovăţia pune în discuţie capacitatea psihică, sub aspectul responabilităţii şi discernământului. Deci
infracţiunea este temeiul răspunderii penale, iar pedeapsa este consecinţa ei (articolul 17).
Pentru atragerea răspunderii penale se cer întrunite următoarele condiţii legale:
 legalitatea răspunderii penale certificată de legalitatea incriminării şi legalitatea pedepsei
 situaţia infracţiunii de a fi singurul temei al răspunderii penale
 umanismul răspunderii penale ce ţine seama de condiţia umană, de determinismul comportamentului uman şi de
posibilitatea omului de a-şi dirija liber voinţa
 personalizarea şi individualizarea răspunderii penale, deci răspunderea pentru fapta proprie
 unicitatea răspunderii penale (non bis in idem)
 inevitabilitatea răspunderii penale
 prescriptibilitatea răspunderii penale
 legătura cauzală între faptă şi prejudicii, ce implică stabilirea antecedentelor cauzale (criteriul sine qua non),
latura psihică (conştiinţa faptului şi reprezentarea sa) şi existenţa condiţiilor contributive (esenţiale şi necesare).
Toate aceste condiţii juridice se pot aplica la orice tip de infracţiune prin intermediul expertizelor psihiatrico-legale.
Articolul 17 C.P. prevede că “infracţiunea este o faptă cu pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de lege”
(construcţia tripartită a infracţiunii); conţinutul obiectiv al infracţiunii fiind existenţa ei ca fapt material, urmările faptului şi
legătura cauzală dintre ele.
Iresponsabilitatea, conform articolului 48 C.P., este situaţia în care “subiectul infracţiunii nu-şi dă seama de
acţiunile sau inacţiunile sale, nu este stăpân pe ele, deci nu înţelege de ce acţiunea sau inacţiunea sa are pericol social şi este
ilicită, este deci iresponsabil datorită alienaţiei mintale sau altor cauze”.
Expertul va trebui să stabilească dacă subiectul era sau nu apt de sensul faptei sale, dacă putea fi stăpân pe ea, dacă
putea să aprecieze consecinţele, elemente în baza cărora juristul va stabili dacă răspunde sau nu răspunde de faptele sale.
Iresponsabilitatea (incapacitatea psihică) înlătură vinovăţia şi, astfel, se înlătură caracterul penal al faptei şi, în
consecinţă, înlăturarea răspunderii.
Responsabilitatea este o categorie psihologică, în timp ce răspunderea este o categorie juridică, elemente ce atestă
actului infracţional, o latură subiectivă (atitudinea psihică a autorului faţă de faptă) şi o latură obiectivă (fapta cu
consecinţele ei). Intră în sarcina juristului de a corobora responsabilitatea cu punctul de vedere penal şi de a stabili în final
răspunderea autorului faţă de fapta sa. Primul criteriu, cel medical, aparţine expertizei psihiatrico-legale, în timp ce aplicarea
legii penale aparţine juristului.
Există o veritabilă istorie ce atestă legătura între infracţionalitate şi boala psihică. Pentru a ne rezuma, primele texte
româneşti de lege care se ocupau de bolnavii psihici au fost:
- “Cartea Românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti”, tipărită în 1646 la Mănăstirea Trei Ierarhi
- “Îndreptarea Legii”, tipărită în 1652 la Târgovişte
“Dacă cel care devine nebun, dar a cărui nebunie nu durează încontinuu, atunci dacă în timpul nebuniei comite fapte
rele nu va fi pedepsit. Dacă însă actele rele au fost comise intercalară, adică în stare conştient, va fi pedepsit conform
legilor, ca orice om sănătos. Dacă există însă îndoială, judecătorul, după o matură chibzuinţă, va hotărâ dacă este cazul sau
nu să fie pedepsit”.
Faptul că observaţii seculare vin să ateste că bolnavul psihic este cel care participă într-o largă măsură la actul
antisocial, a îndreptat atenţia înspre boala psihică, profilaxia ei şi instituirea unor măsuri de siguranţă. Dintre infracţiunile
săvârşite de bolnavii psihici, cel mai frecvent întâlnite în ţara noastră, cităm, în ordine descrescândă cu ponderea lor, atât pe
tipul de infracţiune, cât şi pe grupe nosologice:
- parazitism social: psihopatii, oligofrenii, schizofrenii, etilicii, epilepticii, psihoze de involuţie, paranoici
- omor şi tentativă de omor: etilism, schizofrenii, psihopatii, psihoze de involuţie, nevroze, tulburări psihice
posttraumatice, oligofrenii
- pruncucidere: oligofrenii, psihoză de lactaţie şi postpartum,

8
- viol: psihopatii, etilism cronic, oligofrenii, tulburări psihice după TCC, schizofrenie, tulburări de conduită
adolescentine
- inversiuni sexuale: psihopatii, psihoze de involuţie, oligofrenii, etilism cronic, nevroze
- huliganism: etilism cronic, oligofrenii, nevroze, psihoze de involuţie, tulburări psihice după TCC, schizofrenie
- delapidarea: psihopatii, nevroze, etilism cronic, psihoze de involuţie, tulburări psihice după TCC, schizofrenie
- furt şi tâlhărie: etilism cronic, psihopatii, nevroze, psihoze de involuţie, tulburări psihice după TCC, schizofrenie
Chiar dacă frecvenţa bolii psihice în actul infracţional este destul de semnificativă, nu înseamnă că orice infractor
este, neapărat, bolnsv psihic.
Boala psihică produce patternuri comportamentale relativ specifice, pe care se fundamentează criteriul medical în
cadrul expertizei medico-legale. Cu cât un comportament patologic apare cu o recurenţă mai mare, cu atât suferinţa psihică
devine mai evidentă. De aceea, poate, comportamentul antisocial a frizat îmbolnăvirea psihică.
Discernământul în patologia psihiatrică trebuie condiţionat şi nuanţat de entitatea clinică, natura suferinţei, momentul
evolutiv al acesteia, prezenţei sau nu a tratamentului.
Vom reda mai jos câteva patternuri specifice, pe grupele nosologice cele mai implicate în infracţionalitate.
Menţionăm însă că infracţionalitatea se întâlneşte - în cote şi semnificaţii variate - în întreaga psihopatologie, însă,
descrierea lor depăşeşte cadrul acestui capitol şi ar cere dimensiunea unei monografii aparte.
1. Oligofreniile
Oligofreniile oferă un procent destul de mare din totalul persoanelor expertizate. Formele clinice ale oligofreniei
sunt un prim criteriu de orientare:
; oligofrenia gravă (idioţia), (QI între 0 – 19, vârsta mentală de 2 ani)
; oligofrenia medie (imbecilitatea), (QI între 20 – 49, vârsta mentală 5-7 ani)
; oligofrenia uşoară (debilitatea mintală), (QI între 50 – 69, vârsta mentală între 10 – 12 ani)
Sub aspect clinic, oligofrenia poate fi armonică sau utilizabilă şi dizarmonică sau neutilizabilă..
Ca regulă, idioţii şi imbecilii sunt socotiţi iresponsabili. Actele delincvente comise de imbecili au un caracter grosier
şi o brutalitate crescută. Ei sunt uşor de indus în acte de furt, prostituţie, homosexualitate, cerşetorie etc. Dificultăţile ce se
pot ridica expertului sunt create de acei oligofreni cuprinşi în categoria debilităţii mintale şi, de aceea, aprecierea volumului
general de cunoştinţe, capacitatea de a întreprinde diferite acţiuni sau legături cu cei din jur, de a se adapta la situaţii noi, de
a-şi însuşi un lucru, de a opera cu noţiuni simple, de a se reţine în anumite momente etc., devin puncte de sprijin foarte
importante în aprecierea discernământului.
Incapacitatea de a deosebi obiectivul de subiectiv, incapacitatea de amânare a plăcerilor, lipsa de anticipaţie a
efectelor unor acte de comportament, credulitatea, capacitatea de înţelegere scăzută, neprevederea, lipsa abilităţii de
adaptare în situaţii insolite, gândirea rudimentară, dificultăţi de orientare în situaţii dificile (legea “ori – ori”), rigiditatea
psiho-afectivă – sunt elemente comune debilităţii mintale. De asemenea, de mare ajutor este studierea caracterului faptei şi
mijloacelor cu care a fost înfăptuită. Uneori, motivaţia infracţiunii are caracter bizar, cu o disociaţie completă între cauză şi
gravitatea ei.
De asemenea, trebuie luate în considerare tulburările afectiv - volitive. Oligofrenii sunt, de obicei, sugestionabili, şi,
ca atare, pot fi influenţaţi de alte personae, ei fiind de multe ori piesa intermediară în comiterea unei infracţiuni. Astfel, un
simptom principal ce determină comportamentul deviant al oligofrenului este sugestia prin adaptarea conduitelor de
influenţă, ce are loc după legile sugestiei, legi care au fost stabilite de G.Tarde:
- se imită la început ideile şi apoi forma lor de manifestare
- mai frecvent se imită superiorul şi trecutul, exemplele superiorului având întâietate faţă de ale inferiorului
- în sugestie are influenţă şi personalitatea celui ce sugerează, dar are influenţă şi simpatia şi inerţia gândirii
sugeratului
În astfel de situaţii, oligofrenul devine un robot al unor acte comandate de alţii. Prin sugestibilitate, oligofrenii
aglutinează în grupuri delincvente, conduse de un lider care, de regulă, este superior mintal.
În mod obişnuit, oligofrenii sunt personae blajine, bune la suflet, comunicabile, naïve, însă alţii au un caracter
excitabil, impulsiv, crud, cu tendinţe agresive (debilitatea mintală dizarmonică).
Uneori actele lor sunt de imitaţie, dar se pot întâlni şi acte de răzbunare, mai ales faţă de aceia care îi consideră
inferiori. Calomnia şi autocalomnia sunt des întâlnite la oligofreni, atât datorită autosugestibilităţii lor crescute, cât şi
datorită stărilor anxioase, create de fenomenul judecăţii şi al expertizei. Uneori ei vor să treacă drept mari infractori, de
aceea mitomania în scopul laudei de sine este des întâlnită. Alteori, recunoaşterea facilă a unei fapte trebuie să fie un
element de suspiciune asupra integrităţii mintale, această recunoaştere servind drept o simplificare a unei situaţii dificile de
viaţă..
Oligofrenii cu debilitate mintală uşoară sunt responsabili de infracţiunile comise, dar, uneori, neavând înţelegerea
semnificaţiei antisociale a unor acte, vor realiza un nivel de adaptare socială elementară, sub nivelul vârstei de 14 ani
(perioada de maturare a personalităţii), vârstă de la care, conform legii, putem vorbi de discernământ. În aceste situaţii ei pot
fi iresponsabili. Datorită deficitelor pe care le comportă oligofrenia mulţi oligofreni recurg la exhibare sau violenţă, comit
violuri asupra unor femei în vârstă, întreţin acte sexuale cu diferite animale domestice. Multe dintre fetele cu oligofrenie
ajung prostituate.

9
O rezoluţie ONU cere ca aceşti subiecţi să fie protejaţi de abuzuri, să se ţină cont de gradul lor de răspundere în
raport cu facultăţile lor mintale şi să fie evaluată correct capacitatea lor socială de către experţi calificaţi.
2. Epilepsia
Epilepsia este o boală care pune complexe probleme de expertiză psihiatrico-judiciară.. În plus, datorită faptului că
este o boală destul de frecventă, şi necesităţile expertale pentru actele antisociale sunt frecvente. De asemenea, epilepticii în
cele mai multe cazuri, mai ales când accesele sunt rare nu produc deteriorări grave de personalitate şi de aceea, în cea mai
mare perioadă a vieţii lor, ei sunt responsabili. Actele comise însă în stări confuzionale şi demenţiale grave, conferă
iresponsabilitate. În cazuri de caracteropatie epileptică responsabilitatea se apreciază după gradul tulburărilor de
personalitate, în mod nuanţat şi diferenţiat.
În general, în crizele epileptice de “grand mal” nu există posibilitatea unor acte patologice decât rareori. Ei pot
comite acte antisociale în stările crepusculare postcritice; aceste acte au o violenţă extremă şi multă cruzime, apar în mod
subit şi pot consta în omoruri, atentate la pudoare, incendii, furturi, etc. După trecerea stării crepusculare postcritice apare
amnezia faptelor comise. În schimb, în echivalenţele epileptice, riscul unor fapte patologice este major datorită asocierii
stării de confuzie mintală cu amnesia şi păstrarea automatismelor motorii. Dintre acestea, epilepsia temporală (centrul
afectivităţii, instinctualităţii şi memoriei) este încărcată cu maximum de agresivitate. Epilepsia temporală, ca o criză parţial
complexă sau psihomotorie, implică manifestări comportamentale psihosenzoriale (halucinaţii), tulburări de conştiinţă (stare
de vis), absenţe, automatisme psihomotorii şi crize vegetative, care au două caracteristici:- pe de o parte crizele sunt
precedate de aura olfactivă, gustativă, aberaţii de cunoaştere (déjà vu, jamais vu) şi “sham rage” afectiv, iar – pe de altă
parte – în criză se pierde contactul cu mediul exterior. Actele de violenţă sunt rapizi, nepremeditate, cu intensitate extremă,
cu motivaţie legată de o frustrare afectivă şi, nu rareori, cu exprimarea prealabilă a intenţiei, dar cu consumarea actului în
stare de tulburare a conştiinţei (conştiinţă obnubilată). Pe acest fond de obnubilare se pot comite acte de furt, fugă sau omor
patologic, caracterizate prin aceea că sunt făcute la vedere, fără o anume strategie, cu expunere la riscuri majore, cu furt de
obiecte inutile, care apoi sunt abandonate, cu amnezia faptului comis, fără finalitate, fără beneficiu.
Frustrarea afectivă, confuzia mintală, însoţită de amnezie, automatismele cu halucinaţii, falsele interpretări fac ca
bolnavul să aibă o încărcătură de agresivitate şi afectivitate foarte mare, cu producerea unor acte grave de vătămare sau
homicid.
Tulburările de conştiinţă din epilepsie se vor caracteriza prin:
Υ efectuarea de acte în neconcordanţă cu realitatea, ca fiind mai mult sau mai puţin îndepărtate de lumea externă
Υ dezorientare în timp şi spaţiu datorită tulburărilor de memorie, atenţie şi datorită amneziei
Υ incoerenţă ideativă şi confuzie mintală
Υ agresivitate sub formă de raptus inconştient şi orientat faţă de oricine, leziunea cerebrală responsabilă de epilepsie
devenind un semn de impulsivitate patologică
Tulburările psihice între crizele epileptice (personalitate epileptoidă) se manifestă, în general, prin: instabilitate
psihică, vâscozitate afectivă, lentoare psihomotorie etc., trăite, de cele mai multe ori, într-un mod bipolar. Această
bipolaritate timică, cu fragilitate şi schimbare subită de dispoziţie, este poate sursa care face ca epilepticul să aibă acea
rapiditate în delincvenţă. Psihoza epileptică se asociază cu halucinaţii şi deliruri mistice, trăiri patologice sub influenţa
cărora se comit violenţe grave, până la omucidere. Actele sunt în genere lipsite de premeditare, având forma unor atacuri
animalice (bruşte, feroce), de descărcare motorie dub formă de raptus, cu nenumărate lovituri, de unde şi afirmaţia că
“epilepticul omoară un cadavru”.
Alteori, bradipsihia şi perseverenţa epileptică produc un discontrol comportamental, după cum, stagnarea gândirii,
dificultăţile de detaşare şi staza psihică îl conduc la răzbunări tardive.
Putem spune că dificultăţile de expertiză în epilepsie se întâlnesc în formele cu manifestări fruste şi în echivalenţele
epileptice. Asocierea cu alcoolul creşte brutalitatea, furia şi agresiunea.
Dificultăţi mai apar şi în expertiza condamnaţilor, unde prezenţa epilepsiei nu poate servi întotdeauna ca bază de
eliberare a inculpatului. Pot intra în discuţie numai persoanele la care accesele au devenit mai frecvente sau au apărut stări
crepusculare. În cazuri de demenţă epileptică, trebuie luată în calcul şi incapacitatea de acţiune. Chiar dacă epilepsia se
tratează astăzi într-un mod mult mai eficient sub aspect comportamental, constituţia epileptică are un rol important în
nocivitatea bolnavului, care oricând se află în pragul delincvenţei şi ale cărui fapte grave au făcut să se afirme că “un
epileptic blând este mai periculos decât un maniac furios”.
3. Psihoze afective
În manie, datorită caracteristicilor ei clinice, se comit acte de obicei banale, de unde se şi spune că “maniacii fac mai
mult zgomot decât sunt periculoşi”. În schimb, la maniacii deliranţi, infracţiunile cele mai frecvente comise sunt violul,
vătămările corporale grave - până la crimă, perversiunile sexuale (exhibiţionismul, homosexualismul, sadomanie etc.),
abuzul de droguri, furturile, încheieri de contracte (acte patrimoniale, schimb de apartament, acte de căsătorie).
În episoadele depresive putem întâlni aşa-zisul “omor colectiv”, când, sub influenţa ideilor delirante de autoacuzare,
pentru a-i salva pe cei apropiaţi de suferinţele imaginare, bolnavul îi ucide (omorul altruist sau prin compasiune), urmând ca
apoi să se sinucidă. Suicidul se produce prin raptus motor sau idei delirante de autoacuzare, cu devalorizarea persoanei
proprii şi învinovăţire. Actul de omor este bine pregătit, se desfăşoară conform unei strategii şi, aproape întotdeauna,
disimulat.

10
De regulă, bolnavii care suferă de această afecţiune sunt iresponsabili, dacă se apreciază că infracţiunea s-a comis
într-o stare psihotică (maniacală sau depresivă). Dacă actul antisocial s-a produs în timpul remisiunii (remisiune completă),
făptuitorul este apreciat ca responsabil. Dacă însă accesele se repetă des (cicluri rapide), atunci făptuitorul poate fi
considerat iresponsabil. În cele mai multe cazuri bolnavii cu psihoză maniaco-depresivă sunt aduşi la expertiza medico-
legală într-o stare psihică normală şi, în această situaţie, pentru a ne putea pronunţa, este nevoie de o examinare foarte
minuţioasă a tuturor probelor din dosarul penal. Pentru cei care încheie diferite contracte, mai ales în stare maniacală, un
indiciu ar putea fi şi tulburările grafice, sub forma scrisului sau a semnăturii.
Tulburarea depresivă este o altă instanţă clinică, care, prin agonia ei morală, prin îngustarea orizontului existenţial,
fără perspectivă viitoare şi care, în formele ei medii şi majore, este frecvent responsabilă de suicid. Suicidul, ca o moarte
autoindusă, este precedat deseori de un sindrom presuicidar, manifestat prin depresie, sentimente de inferioritate, anxietate,
ambivalenţă, drogodependenţă. Suicidul tentator şi suicidul realizat poate avea mai multe forme clinice:
Ψ suicidul psihotic (cu disimulare şi premeditare patologică),
Ψ suicidul halucinator (dictat de halucinaţii autoagresive),
Ψ suicidul confuzional (suicidul oniroid al etilicului),
Ψ suicidul impulsiv (al psihopatului),
Ψ suicidul pasional (cu substrat afectiv-tensional),
Ψ suicidul automatic (cu confuzie mintală ca la epileptici),
Ψ suicidul de şantaj sau exhibiţionist (mai frecvent la femei, când se lasă şansa eşecului),
Ψ suicidul anomic (de slăbire a legăturilor subiectului cu grupul şi când basculează cu heteroagresivitatea)
Suicidul copilului este greu de interpretat, având în vedere tanatofobia acestuia şi lipsa caracterului ireversibil al
actului.
Suicidul colectiv este un suicid de inducţie şi este destul de rar întâlnit.
Suicidul, pe lângă faptul că este o moarte nenecesară, ridică problema responsabilităţii medicului, care, prin
misiunea sa, trebuie să facă predicţia, profilaxia şi tratamentul tentativei, după cum e obligat să informeze şi familia.
O altă situaţie în munca expertală este afectul patologic, problemă extrem de controversată în privinţa aprecierii
discernământului. Ştim că iubirea şi ura cresc în aceeaşi tulpină şi, uneori, convertirea lor este atât de rapidă, încât apare
sindromul de afect patologic, unde capacitatea psihică este depăşită de situaţie, adâncimea afectului pasional tulburând
claritatea gândirii, obiectivitatea raţiunii şi, implicit, a acţiunii. Este recunoscut ca având trei faze:
Η faza de sensibilizare, cu acumulare de tensiune conflictuală intrapsihică, însoţită de sentimente de infidelitate, până la
disperare
Η faza de dereglare a conştiinţei, cu panică şi stare de hipo- / amnezie
Η faza de remuşcare postfaptică, cu stare de buimăceală psihică şi indiferenţă
Din perspectivă istorică, afectul patologic a fost considerat drept nebunie, însă, cu toate acestea, problema
discernământului trebuieşte fin nuanţată prin coroborare cu toate celelalte date.
4. Schizofrenia şi psihozele delirante
Tulburările schizofrene constituie un grup de afecţiuni caracterizate prin sindromul disociativ mental comun.
Trăirile contradictorii, cum ar fi cele de dorinţă şi repulsie, de rigurozitate şi laxitate, de dragoste şi ură, de lipsă de armonie
între trăirile interne şi cele externe, brutalitatea faptelor şi răceala afectivă faţă de acestea, anxietatea şi indiferenţa pozată,
negativismul şi agresivitatea, asociate cu bizarerii, detaşare psihică şi impenetrabilitate, sunt expresii ale ambivalenţei
psihice şi ale trăirilor halucinator-delirante
Dintre persoanele socotite iresponabile, marea majoritate sunt schizofrenici. Ei comit acte antisociale, de cele mai
multe ori iresponsabile, fapt ce nu înseamnă că un schizofren este în mod automat iresponsabil. De aceea, se cere o nuanţare
a expertizării în funcţie de debutul bolii, forma clinică, evoluţia bolii, modalitatea de tratament, complicaţii, comorbiditate.
În perioada de debut bolnavii pot produce infracţiuni extrem de periculoase, până la tentative de omor sau chiar
crime, în funcţie de tulburările de dispoziţie, de stările lor anxioase, de halucinaţile imperative, de stările confuzionale, etc.,
dar şi în funcţie de structura premorbidă pe care se aşează procesul discordant.
Forme clinice:
 hebefrenicii produc infracţiuni absurde, ridicole, datorită deteriorării lor rapide şi masive. Vagabondajul şi furtul
patologic sunt cele mai frecvente.
 catatonicii, în timpul agitaţiei lor, pot avea raptusuri impulsive deosebit de agresive; altfel, ei sunt mai puţin periculoşi.
 cei cu formă paranoidă comit cele mai multe acte antisociale. Datorită halucinaţiilor şi ideilor delirante are loc o
interpretare delirantă, uneori imperativă. Bolnavi cu potenţial criminogen destul de ridicat sunt şi bolnavii cu delir de
gelozie, de influenţă, de prejudiciu. Amintim, de asemenea, tendinţele homicidare în care schizofrenul săvârşeşte mai multe
crime, cu indiferenţă afectivă şi cruzime neobişnuită. Cei cu delir hipocondriac, datorită nemulţumirilor, pot să asimileze în
trăirea lor delirantă şi medicii, considerând că aceştia, în mod intenţionat, nu le-a acordat ajutorul cuvenit, şi pot comite
asupra lor diferite infracţiuni, până la omor. De asemenea, cei cu delir de invenţie pot să producă infracţiuni împotriva
tuturor celor care le stânjenesc “realizarea muncii lor delirante”.
Agresivitatea la schizofrenici se manifestă şi sub formă de autoagresivitate, automutilare şi suicid. Suicidul
schizofrenului este straniu şi nemotivat; se produce, de obicei, în prima etapă a bolii, când bolnavul simte că se produc
schimbări pe care nu le poate controla sau influenţele sub care trăieşte sunt imposibil de suportat. Absurditatea mai poate
11
consta şi în faptul că cei cu delir hipocondriac pot crede că interiorul lor a putrezit şi nu mai are rost să trăiască. Alţii se
sinucid datorită halicinaţiilor şi ideilor delirante imperative. De asemenea, infracţiunea de viol este destul de des întâlnită la
schizofrenici şi este caracterizată prin impulsivitatea şi absurditatea actului.
Deviaţiile sexuale şi homosexualitatea la schizofreni sunt şi ele des întâlnite şi se datorează sindromului disociativ
masiv din această psihoză.
De asemenea, schizofrenii pot să săvârşească infracţiuni după fazele lor accesuale, datorită deficitelor serioase din
sfera personalităţii voliţional – afective şi a conştiinţei. Uneori aceste deficienţe devin permanente.
Ca regulă, bolnavul de schizofrenie care a comis o infracţiune este socotit iresponsabil. În cazuri bine motivate
(remisiune bună şi de durată, cu modificări minime în structura personalităţii, cu o coloratură afectivă adecvată şi cu o
capacitate adaptativă demonstrată) el poate fi considerat responsabil de actele antisociale săvârşite.
 Parafrenia, psihoză cu delir cronic halucinator sistematizat se caracterizează prin structura paralogică a delirului de
imaginaţie, coexistenţa unei realităţi fantastice cu realitatea obiectivă şi cu păstrarea nucleului personalităţii. Această
tulburare delirantă persistentă implică un delir fictiv, imaginativ, cu teme delirante, fantastice, însă, în acelaşi timp, cu bună
adaptare la realitate, un fel de diplopie a realului şi imaginarului.
Halucinaţiile şi falsele interpretări pot produce diferite evenimente antisociale, până la crimă, faptele rămânând fără
discernământ.
 Paranoia sau nebunia lucidă, constituie o tulburare delirantă a personalităţii pe fondul unei conştiinţe clare, pe un fond
orgolios şi psihorigid cu supraestimarea eului. Datorită susceptibilităţii lor delirante crescute şi personalităţii lor
psihoplastice şi orgolioase, precum şi psihorigidităţii, ei se consumă într-o tematică delirantă persecutat-persecutorie, unde
raptusurile heteroagresive, în scopul dreptăţii, vor merge până la crimă. Faptele rămân, re regulă, fără responsabilitate.
Omorul paranoic interpretativ datorat convingerilor patologice este deosebit de grav.
5. Alcoolismul
Mai mult decât cunoscut rolul alcoolului în criminologie ca favorizant al trecerii la act, cuplul alcoolism –
delincvenţă este considerat o evidentă realitate. Acesta este motivul pentru care, în toate legislaţiile, consumul ocazional de
alcool nu disculpă, deoarece se află sub dependenţa voinţei libere a omului. Alcoolismul începe reactiv, devine aditiv şi
produce obişnuinţă, pentru ca, în final, să producă dependenţă. Între consumul cronic de alcool şi alcoolismul patologic se
construieşte personalitatea alcoolicului, cu distimie, egoism, impulsivitate, toleranţă scăzută la conflicte, disforie, scăderea
sentimentelor morale, până la dizarmonia procesualităţii psihice, prin fracturarea structurii de personalitate anterioare, şi aşa
fragile. Alcoolismul este de fapt o maladie a personalităţilor fragile, incapabile de a rezolva problemele vieţii decât prin
alcool; cu toate că alcoolicii acceptă normalitatea conflictelor în viaţă, ei nu sunt în stare să le rezilieze cu maturitatea
psihică necesară. Acţiunea toxică şi de lungă durată a alcoolului produce determinări psihiatrice, neurologice şi somatice,
dar, dintre toate, cel mai mult afectat este sistemul nervos şi, în special, creierul.
Alcoolismul este considerat a patra problemă de sănătate publică, după bolile cardiovasculare, mintale şi cancer.
Alcoolul, ca agent criminogen, poate fi discutat în următoarele instanţe clinice:
ϕ Beţia patologică – trebuie diferenţiată de beţia simplă, în care nu se observă halucinaţii, delir, fenomene de automatism,
excitaţie psiho-motorie nemotivată, stări anxioase. Beţia patologică se manifestă sub forma unei stări crepusculare, cu o
dezorientare completă datorată trăirilor halucinator – delirante şi o excitaţie motorie cu comportament automatizat şi mişcări
coordonate. Apare brusc după o cantitate mică de alcool. Sub influenţa trăirilor halucinator – delirante are loc o percepţie
eronată a mediului ambient, cu o stare anxioasă secundară care-i împinge la acte de violenţă, de agresiune grave: omoruri,
omucideri colective, mutilări, violuri, automutilări. Starea de beţie patologică durează câteva ore; are un sfârşit brusc, ca şi
debutul.
Beţia patologică se caracterizează printr-o amnezie lacunară sau totală şi lipsa motivării actului săvârşit. Aceşti
bolnavi sunt iresponsabili.
ϕ Delirium tremens – sau episod psihotic toxic –etanolic acut. Sub influenţa halucinaţiilor vizuale care au un caracter
îngrozitor şi a percepţiei eronate a mediului ambiant, bolnavii comit omoruri, mutilări, leziuni corporale…, uneori suicid.
Actele înfăptuite în timpul deliriumului tremens sunt iresponsabile.
Când avem însă de-a face cu acte antisociale, pe fondul unui alcoolism cronic obişnuit şi deliriumul tremens apare
în arest, aceşti făptuitori sunt responsabili.
ϕ Halucinoza alcoolică – Aici avem o situaţie similară cu cea din predelirium tremens, în sensul că bolnavii cu halucinoză
alcoolică pot produce diverse acte antisociale până la crimă, sub influenţa halucinaţiilor auditive sau a unor stări
halucinator-delirante. Este necesar a se preciza dacă crima s-a produs în timpul halucinozei alcoolice (făptuitor iresponsabil)
sau dacă s-a produs înaintea instalării halucinozei alcoolice (făptuitor responsabil). Această diferenţiere o obţinem prin
coroborarea tuturor datelor, inclusiv după modul cum a fost realizată crima.
ϕ Paranoidul alcoolic – prin ideile delirante de persecuţie, otrăvire, dar, mai ales, de gelozie, poate produce infracţiuni
grave, de obicei, crime. Facem precizarea că delirul de gelozie este cu totul altceva decât sentimental de gelozie intrinsec
personalităţii alcoolicului. Delirul de gelozie este incomprehensibil, straniu, bizar, cu concluzii paralogice. De regulă, aceşti
alcoolici sunt iresponsabili prin faptul că delirul le modifică patologic comportamentul şi aboleşte discernământul, fiind
lipsiţi de capacitatea de prevedere şi de deliberare a acţiunilor lor.
ϕ Psihoza Korsakov etanolică - exclude problema responsabilităţii

12
ϕ Demenţa alcoolică – deteriorarea psihică şi somatică este masivă, actele lor delincvente sunt grosiere şi, de asemenea,
responsabilitatea se exclude
ϕ Dipsomania, conduită de impregnare episodică, datorată unei tendinţe de neânvins, iresponsabilă, de a consuma alcool.
După consumul primului pahar bolnavul bea abuziv cantităţi mari, fără să mai ştie ce se întâmplă. Datorită faptului că
consumul de alcool se produce sub imperiul unei forţe de neânvins, aceşti bolnavi sunt consideraţi iresponsabili dacă comit
vreo infracţiune.
ϕ Encefalopatia toxică, comună bolnavilor cu alcoolism, nu –i exonerează pe aceştia de responsabilitate
6. Tulburările de personalitate
Tulburările de personalitate produc cea mai mare ofertă a cazurilor de expertiză medico-legală.
Plecându-se de la faptul că tulburarea de personalitate este un construct bio-psiho-socio-cultural dizarmonic al
personalităţii, ce produce o infirmitate relaţională, în care recidiva până la noţiunea de infractor devine un fel de a fi, un
obicei, se consideră că acest gen de tulburare nu constituie o boală per se şi, de aceea, în majoritatea cazurilor psihopaţii
sunt responsabili de acţiunile lor. Luciditatea, clarviziunea, dotarea intelectuală dezvoltată şi lipsa dereglării procesului
asociativ sunt elemente care fac ca psihopaţii să fie conştienţi de acţiunile lor şi, mai ales, de coordonarea lor.
Astfel, psihopatul îşi duce existenţa într-un vid axiologic periculos, nu atât prin impulsivitate, cât, mai ales, prin
răceala sa afectivă. Viaţa sa este fără idealuri şi aspiraţii, lipsită de remuşcări, egofilic etc., realizând o adevărată axiopatie,
ce constituie nexul comportamentului psihopatic fertil în actele antisociale. Incapacitatea lor frenatorie instinctiv-emoţională
îi fac de multe ori inadaptabili social, dar nu iresponsabili.
Noţiunea de iresponsabilitate poate fi totuşi luată în seamă la psihopaţii paranoizi; pe fondul tulburării de
personalitate apar stări depresive, anxioase, confuzionale, delirant – halucinatorii sau când, datorită vârstei
înaintate, avem de-a face cu o tulburare masivă a particularităţilor de caracter ale simţului critic şi
comportamentului.
Expertiza psihiatrico-judiciară din alte domenii sociale
Aceste domenii se referă la dreptul civil, la dreptul familiei, precum şi la alte dispoziţii din codul civil şi codul de
procedură civilă. Psihiatrul este chemat să-şi asume responsabilitatea în:
1. interdicţia şi ocrotirea bolnavilor care nu au capacitate de exerciţiu – capacitatea de a-şi exercita drepturile şi de a-
şi asuma obligaţii, încheind personal acte juridice. Legislaţia noastră (decret 31/ 1954) privind persoanele fizice,
indiferent de sex, rasă, naţionalitate, grad de cultură sau origine recunoaşte capacitatea civilă.
Capacitatea civilă constă într-o capacitate de folosinţă şi o capacitate de exerciţiu. Prin capacitatea de folosinţă se
înţelege capacitatea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii, iar prin capacitatea de exerciţiu se înţelege capacitatea de a-şi
exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice. Capacitatea de folosinţă începe odată cu naşterea şi
chiar din momentul concepţiunii („infans conceptus pronato habetur”), în timp ce capacitatea de exerciţiu începe la data
când persoana devine majoră (excepţie făcând minorul care se căsătoreşte şi minorul căruia, împlinind vârsta de 16 ani, i se
atribuie o capacitate de exerciţiu restrânsă). Menţionăm că bolnavii care nu au capacitate de exerciţiu pot avea capacitate de
folosinţă (capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii) potrivit articolului 5, alineatul 1 din decretul nr.31/1954. Normele
prevăzute de codul familiei privind ocrotirea celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau celor cu capacitate restrânsă sunt:
〈 tutela, normă pentru ocrotirea copilului minor în perioada lipsei de capacitate de exerciţiu
〈 curatela, normă pentru ocrotirea unei persoane cu capacitate de exerciţiu, dar care nu-şi poate satisface interesele din
cauză de boală, infirmitate, etc.
〈 interdicţia, normă judecătorească pentru persoanele lipsite de discernământ, datorită alienaţiei sau debilităţii mentale,
în scopul ocrotirii intereselor lor
Tutela. Art.113 din Codul familiei prevede că „în cazul în care ambii părinţi sunt morţi, necunoscuţi, decăzuţi din
drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi morţi, copilul fiind lipsit de îngrijirea ambilor părinţi,
precum şi în cazul desfacerii înfierii, copilul va fi pus sub tutelă”. Tutela este o instituţie juridică ce ia naştere numai în
situaţiile limitativ prevăzute d lege, în vederea ocrotirii intereselor minorului şi pentru suplinirea lipsei părinţilor.
Curatela. Conform art.152 din Codul familiei, curatela se instituie de către autoritatea tutelară pentru persoane cu
capacitate de exerciţiu deplină în următoarele situaţii:
 dacă din cauza bătrâneţii, bolii sau infirmităţii fizice, persoana capabilă nu-şi poate administra bunurile şi din
motive temeinice nu-şi poate numi un reprezentant;
 dacă, din aceleaşi cauze, o persoană capabilă nu poate, prin reprezentanţi sau personal să ia măsuri în cazuri
urgente, a căror rezolvare nu suferă amânare.
 dacă, din aceleaşi cauze, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele
persoanei ce o reprezintă;
 dacă o persoană obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat mandator general;
 dacă o persoană a dispărut fără ştire şi nu a lăsat un mandatar general.
Curatela se instituie cu consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care acest consimţământ nu
poate fi dat.
Interdicţia se instituie de instanţele judecătoreşti pentru ocrotirea unei persoane lipsită de discernământ din cauza
alienaţiei ori debilităţii mintale şi conduce la numirea unui tutore de către autoritatea tutelară care să reprezinte

13
persoana şi să-i gestioneze bunurile. Regulile privitoare la tutela minorului până la 14 ani se aplică şi în cazul
interzisului, care pierde capacitatea de exerciţiu de la data hotărârii judecătoreşti de punere sub interdicţie, dar şi-o
poate recăpăta, dacă încetează starea mintală care a determinat instituirea ei.
2. în cazul căsătoriei sau al divorţului dintre sau cu bolnavi psihici. Regula generală este de a nu consimţi la actul
căsătoriei atunci când aceştia nu sunt lucizi sau când luciditatea este trecătoare. În privinţa divorţului, psihiatrul trebuie să
cântărească totul în beneficiul celor căsătoriţi, ţinând cont de orizonturile lor, de implicarea lor afectivă, de gradul de
remitere a tulburării psihice, de capacitatea de înţelegere şi readaptare în cazul unei separări. Decizia este extrem de dificilă
şi, de multe ori, cea mai bună soluţie este să încercăm orice formă de terapie pentru a salva separarea, mai ales pentru
protecţia copiilor.
3. pentru obţinerea permisului de conducere. Deşi există un barem – ceva mai vechi – cu bolile care interzic obţinerea
permisului de conducere, se simte totuşi nevoia nuanţării în a aviza sau nu capacitatea psihică ca aptă sau inaptă, verdict
medical care, de altfel, restricţionează un drept civil. Afecţiunea, forma clinică, evoluţia, prognosticul şi posibilităţile de
terapie actuale, trebuie să constituie argumente în favoarea bolnavului psihic şi destigmatizării lui.
4. pentru permisul de port-armă - solicitare extrem de complexă, mai ales prin implicaţiile pe care le are portul de
armă, încă nereglementată metodologic din punct de vedere medical în ţara noastră, unde portul de armă este restricţionat.
5. pentru satisfacerea serviciului militar – solicitarea psihiatriei civile este, oarecum, protejată de ratificarea deciziilor
sale de către psihiatria militară.
6. pentru aprecierea capacităţii aptitudinale în administraţia publică – Această solicitare ar trebui să excludă
persoanele cu afecţiuni psihotice, cu afecţiuni vădit deteriorative, toxicomani şi personalităţile dizarmonice.
7. pentru repararea unor prejudicii civile rezultate din fapte penale – expertize complexe, în care psihiatrul trebuie să
coroboreze totalitatea datelor pentru a se putea pronunţa asupra capacităţii psihice a persoanei în cauză.
8. în probleme legate de căutarea sau tăgada paternităţii – experţii vor căuta să identifice eventuale elemente
psihotice ce ar putea conduce la premiză falsă de paternitate
Surse de eroare
Sursele de eroare apar ca fireşti atunci când orice fel de activitate este sub control uman. Interesul este să se limiteze
cât mai mult posibil, atât prin ameliorarea factorilor subiectivi, cât şi prin ameliorarea factorilor obiectivi (organizatorici,
metodologici, medicali, etici). Eroarea vizează în principal diagnosticul, aprecierea capacităţii psihice, raportarea
discernământului, coroborarea deficitară a datelor probatorii cu datele de diagnostic, aprecierea deficitară a periculozităţii
sociale, legăturile de cauzalitate, măsurile de siguranţă medicală, deficienţe de redactare.
Sursele de eroare sunt:
◊ organizatorice: activitatea de expertiză psihiatrică judiciară este ierarhizată pe comisii, limitându-se astfel erorile.
Totuşi, uneori deficienţele sau chiar conflictele în colaborarea interdisciplinară şi interdepartamentală produc
disfuncţionalităţi generatoare de erori, cu repercusiuni asupra seriozităţii şi imaginii întregii activităţi.
◊ metodologice, prin lipsa de disciplină, de responsabilitate şi superficialitate în a studia dosarul cauzei, anterior
examinării psihiatrice, sau prin luarea în calcul a unor informaţii ale căror surse nu sunt competente.
◊ medicale, cu privire la anamneza superficială, examinări şi investigaţii insuficiente, inconsistente sau omise
Esenţial în înlăturarea acestor erori devine însăşi profilaxia lor, care presupune respectarea normelor metodologice
şi organizatorice, o bună pregătire profesională şi morală, independenţa experţilor, respectul autonomiei bolnavului cu
păstrarea confidenţialităţii, respectul reciproc al membrilor comisiei, asigurarea unei discipline reale, măsuri de siguranţă a
documentelor medicale, specialişti experţi în psihiatrie judiciară.
Din cele spuse mai sus se desprinde faptul că activitatea psihiatrică expertală oferă mai multe capcane etice şi
juridice decât asistenţa psihiatrică propriu-zisă, motiv pentru care stârneşte veritabile reţineri sau chiar angoase în rândul
psihiatrilor. Însă, în condiţiile societăţii actuale, în care activitatea expertală, prin contribuţia ei terapeutică şi profilactică,
sub semnul respectării eticii şi drepturilor omului, constituie şi un act social în administrarea justiţiei şi un examen continuu
al competenţei, această activitate trebuie onorată printr-o permanentă priză de conştiinţă profesională şi morală. Ştiut fiind
faptul că responsabilitatea constituie onoarea profesiunii medicale, exprimată prin asumarea consecinţelor propriilor acte
profesionale, conferind garanţia în faţa bolnavului şi societăţii, consider că activitatea de psihiatrie judiciară, dintr-o
perspectivă profilactică şi protectivă a spiritului samaritean, trebuie să aparţină numai experţior în domeniu.

14