Seminarul nr.

Tema :Populația în dreptul internațional

1. Descrieți succint modalitățile generale și speciale de dobândire a cetățeniei.

2. Indicați modalitățile de pierdere a cetățeniei.

3. Referindu-ne la regimurile juridice aplicabile străinilor, precizați conținutul regimului clauzei celei mai
favorizate națiuni.

4. Comentați conceptul de ”cetățenie europeană”.

5. Distingeți expulzarea de extrădare.

6. Definiți instituția azilului și comparați formele de azil.

1. Modalitățile de dobândire a cetățeniei pot fi divizate, în general în 2 mari grupuri: modalități generale
și modalități speciale.
Modaliățile generale de dobândire a cetățeniei sunt mai mult sau mai puțin stabile, fiind caracteristice
pentru legislația majorității statelor. La ele se atribuie:
I. Dobândirea cetățeniei prin naștere ( este cea mai răspândită modalitate). Legislația statelor
recunoaște, unul din cele 2 criterii: “dreptul sângelui”- faptul dobândirii de către nou născut a cetățeniei
părinților, indiferent de locul lui de naștere, și “dreptul solului”- când noul-născutul va dobândi cetățenia
statului pe teritoriul căruia se naște, indifferent de cetățenia părinților.
II. Dobândirea cetățeniei prin naturalizare- se realizează numai la cererea persoanei interesate și în urma
unui act al autorităților statului care o acordă. În majoritatea statelor naturalizarea se înfăptuiește cu
îndeplinirea anumitor condiții stabilite de legislația în vigoare:
- Domicilierea de diferită durată pe teritoriul statului care acordă cetățenia (2,3,5,7,8 sau chiar 10 ani );
- Cunoașterea și respectarea prevederilor Constituției ;
- Cunoașterea limbii de stat ;
- Prezența surselor legale de existență ș.a.

Dobândirea cetățeniei prin naturalizare uneori poate fi facilitate prin faptul că persoana interesată i-a
făcut anumite servicii statului a cărui cetățenie o solicit (serviciul în forțele sale armate, exercitarea unei funcții
publice în cadrul administrației acestuia, etc.)

III. A 3 modalitate se numește dăruirea cetățeniei, spre deosebire de naturalizare, se realizează la

inițiativa autorităților competente ale statului și nu la cererea persoanei interesate. Dobândirea cetățeniei unui
stat în ordinea dăruirii are loc, de obicei, pentru merite deosebite față de acest stat.

Modaliățile generale de dobândire a cetățeniei reprezintă o derogare, o excepție de la ordinea general-

stabilită de dobândire a cetățeniei. Sunt prevăzute în tratatele internaționale, fie în acte legislative special,
stabilindu-se pentru o anumită perioadă și, de regulă, pentru unele categorii de persoane. La modalități
speciale de dobândire a cetățeniei se referă:

- Dobândirea în grup a cetățeniei sau naturalizarea colectivă (cazul special este trasferul de populație
( ex.cazul de schimb a unui grup de personae dintre Grecia și Turcia)) ;
- Opțiunea sau alegerea cetățeniei;
- Reintegrarea și redobândirea cetățeniei.

I. Dobândirea în grup a cetățeniei constă în conferirea cetățeniei populației unui anumit teritoriu în
ordine simplificată a cetățeniei de către persoanele tranferate.
 Practica arată că dobândirea în grup a cetățeniei unui stat are loc în situații de modificări teritoriale, cum
ar fi cuceririle sau anexiunile teritoriale, cesiune de teritorii, dar și în diverse cazuri de succesiune a statelor. În
asemenea cazuri, de cele mai dese ori, populația din teritoriile făcân obiectul modificărilor teritoriale pierde
cetățenia statului predecesor și se transformă în cetățeni ai statului la care trece teritoriul sau ai statului nou-
creat, cu excepția cazurilor în care, prin exercitarea dreptului la opțiune (dreptul de a alege cetățenia- o altă
modalitate), ei aleg să rămână cetățeni ai statului predecessor sau să dobândească cetățenia altor state
succesoare.
II. Însă opțiunea nu întotdeauna reprezintă un mijloc de dobândire a cetățeniei. De exemplu,
posibilitatea opțiunii este prevăzută în convențiile cu privire la dubla cetățenie. Dacă cetățenul unui stat deține
în același timp și o cetățenie străină, acestuia I se poate acorda dreptul, de a alege una dintre el, renunțând
astfel la cea de-a doua. În acest caz el nu dobândește o nouă cetățenie, deoarece opțiunea atrage după
sinepierderea uneia dintre cetățenii. Totodată, în alte cazuri opțiunea servește drept mijloc independent de
dobândire a cetățeniei.
Un caz special de dobândire în grup a cetățeniei este și transferal de populație. În asemenea situații
cetățenia locuitorilor derivă din apartenența teritoriului, adică locuitorii se transformă automat în cetățeni ai
acelui stat către care au fost transferați.
- Prin reintegrare/ redobândire se înțelege revenirea la cetățenia anterioară. În unele state posibilitatea
redobândirii este prevăzută de legislația generală și nu de cea specială privitor la cetățenie. Redobândirea
cetățeniei ca temei de obținere a acesteia figurează în art.10, alin. (1), lit.(g) și art.16 din legea cetățeniei
Republcii Moldova. În acest caz redobândirea cetățeniei nu servește drept mijloc de sinestătător de obținere a
cetățeniei, ci este doar o modalitate de naturalizare simplificată.
- Recunoașterea- reprezintă modalitatea prin care sunt recunoscute ca cetățeni ai Republicii Moldova
persoanele care au dobîndit şi au păstrat această cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare, precum şi persoanele
care au dobîndit cetăţenia conform legii cetățeniei Republicii Moldova.

2. Pierderea cetățeniei, de regulă este prevăzută de legislația națională și prevede 3 forme de pierdere
a cetățeniei:
- Renunțarea (formă de pierdere a cetățeniei a cetățeniei în baza deciziei autorităților competente
ale statului, adoptată la cererea persoanei interesate. Ordinea dată este prevăzută de legislațiile în vigoare);
- Retragerea cetățeniei (reprezintă o sancțiune prin care se realizează la inițiativa autorităților
statului, și de regulă, în privința persoanelor care au comis fapte grave împotriva statului, și de origine sau au
dobândit cetățenia statului de origine în mod fraudulos) ;
- Pierderea sau retragerea automata a cetățeniei (are loc în anumite împrejurări și anume,
dobândirea unei noi cetățenii, refuzul de a reveni în țară pentru serviciul militar, etc.) Această sancțiune
survine în mod automat, fără emiterea unui act juridic din partea autorității competente.

3. Regimul clauzei celei mai favorizate, prevede faptul că străinii dintr-un stat vor beneficia de
tratamentul cel mai favorabil acordat de acel stat străinilor din alte state pe bază convențională. Acționează
astfel un mecanism specific de echivalare în drepturi a străinilor care își au reședința pe teritoriul unui anumit
stat, în ale cărui tratate bilateraleeste inclusă clauza națiunii celei mai favorizate. Această clauză se întâlnește
deseori în tratatele comerciale. Ea permite statelor în folosul cărora clauza este acordată să benefizieze de
condiții de concurență egale pentru a pătrunde pe piața statului ce o acordă, asta de vreme ce exporturile lor
vor fi supuse acelorași reglementări și taxe vamale, aici acționând principiul reciprocității.
 4. Cetățenia eurpoeană a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht din 07.02.1992 și care, în
redacția sa actuală, la art.9 dispune că “este cetățean al Uniunii orice cetățean ce are cetățenia unui stat
membru. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia ”. Printre drepturile
recunoscute de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și de care se bucură cetățenii Uniunii
Europene, ar putea fi menționate următoarele:

- Dreptul de vot și eligibilitate la alegerile locale și la celel în Parlamentul European în statul membru
unde își au reședința;
- Dreptul la protecție diplomatică din partea oricărui stat membru într-o țară terță în care statul său
național nu este reprezentat
- Dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, cel de a se adresa Ombudsmanului European,
precum și dreptul de a comunica cu instituțiile și organele UE.

5. Expulzarea reprezintă actul prin care un stat constrânge unul sau mai mulți străini sau apatrizi care se
află pe teritoriul său să il părăsească în cel mai scurt timp posibil. Statul care adoptă măsura expulzării nu este
dator să dea explicații cu privire la motivele expulzării statului căruia îi aparțin cetățenii expulzați sau statului
de unde au venit apatrizii. Măsura expulzării este de competența statului care o aplică. În anumite cazuri, din
curtoazie, statul care aplică măsura expluzării poate aduce la cunoștință statului căruia aparține cetățeanul
expulzat motivele care au determinat adoptarea unei asemenea măsuri.

Extrădarea este procesul oficial prin care un stat solicită și obține de la alt stat predarea
unui cetățean suspectat sau acuzat de crimă. Între state-națiuni, extrădarea este reglementată prin tratate. De
regulă, extrădarea se efectuează pe baza unui acord între statele respective. Acesta ar putea să fie un tratat
bilateral, fie o convenție multilaterală, la care ambele state solicitante ar trebui să fie părți. Un exemplu al unei
astfel de convenții este Convenția europeană privind extrădarea din 1957. În principiu, extrădarea poate fi
efectuată fără contract, dacă acest lucru este prevăzut de legea părții solicitate.

6. Azilul reprezintă o instituție juridică prin al cărui intermediu statul oferă străinului protecție,
acordându-I statul de refugiat, protecție umanitară, protecție temporară sau azil politic. Dreptul la azil atât în
actele internaționale, cât și în doctina de drept international, îmbracă 2 forme: azilul intern (sau teritorial) și
azilul extern. Azilul intern este acordat pe teritoriul statului căruia i se solicită protecție, numit și stat de
refugiu, pe când azilul extern este acordat în afara teritoriului acestuia, în spații aflate sub jurisdicția sau
controlul său. Legea privind azilul în Republica Moldova distinge, după cum am remarcat, și noțiunea de azil
politic. Acordarea azilului intern cât și a celui extern este un act prin esență politic, ceea ce înseamnă că azilul
politic, după cum este el înțeles din legea menționată mai sus, nu poate să ia o formă distinctă față de cele
două. O varietate a azilului extern este cel diplomatic, acordat în localurile misiunilor
diplomatice sau în cele ale oficiilor consulare străine. La practica azilului diplomatic se recurge destul de des, în
special în țărlile Americii Latine. Cu toate acestea , ea nu este recunocută în calitate de instituție dând naștere
unor drepturi și obligații valabile potrivit dreptului internațional general.