Camil Petrescu a fost un mare si cunoscut poet, prozator și dramaturg interbelic modernist, creator al

romanului subiectiv în literatura română, adept al sincronismului lovinescian. Acesta preia tehnica
memoriei involuntare de la scriitorul francez Marcel Proust.

Romanul este publicat în anul 1930, într-o perioadă de efervescență culturală, când în literatura
româna se manifestă două mari curente literare: Modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu, și
Tradiționalismul lui Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în Modernism prin autenticitate,
substanțialitate, timp subiectiv, tehnica jurnalului, noul tip personaj și stilul anticalofil.

Autenticitatea derivă din folosirea persoanei I, conform concepției autorului: "Eu nu pot vorbi onest
decât la persoana I". Romanul nu mai este un act de invenție, ci de cunoaștere și autocunoaștere, căci
teatrul acțiunii se mută din planul exterior al faptelor către cel interior al conștiinței, opera având astfel
aspectul unei confesiuni. Eroul, Ștefan Gheorghidiu, analizează reacțiile și cuvintele celorlalți, dar și
propriile trăiri, ilustrând tipul intelectualului superior.

Tema o reprezintă condiția intelectualului superior ce trăiește două experiențe: iubirea și războiul. El
crede în dragostea absolută, dar realitatea nu permite atingerea acestui absolut. Eroul înțelege că drama
colectivă a confruntării cu moartea în război este superioară dramei individuale.

O prima scenă ilustrativă pentru tema este discuția de la popotă ce conturează noul tip de personaj și
reprezintă stimulul exterior al memoriei involuntare. Se discută despre o știre conform căreia un bărbat
care și-a ucis soția infidelă a fost achitat. Ofițerii emit păreri diferite, iar Ștefan Gheorghidiu așteaptă "cu
suflet de slugă" un moment prielnic să ceară permisie. Refuzat, îi jignește pe superiori ("discutați mai
bine ce vă pricepeți") și astfel își demască inadaptarea, dar și suferința interioară determinată de o
dramă a geloziei. Pentru el "O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie" și crede că "cei ce se
iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt".

A două scenă reflectă punctul culminant al suferinței din dragoste, căci eroul bănuiește că Ela îl
înșală cu domnul G. Ei pleacă la Odobești într-un grup mare, dar drumul și cele trei zile petrecute acolo
devin un prilej de nesfârșită suferință. Ștefan analizează cu luciditate fiecare gest al Elei și îi conferă
proporții catastrofale neputând suporta atenția pe care soția sa o acordă celuilalt. Ela face lucruri pe
care Ștefan credea că ea le face doar pentru el. Întorși la București, ei se despart o vreme, apoi se
împacă, iar personajul pleacă pe front voluntar, dezamăgit de atitudinea soției. El afirmă "n-am fost
niciodată gelos, deși am suferit din cauza iubirii" și trăiește nu doar o dramă a iubirii, ci și una a
cunoașterii, acceptând cu durere faptul că nu există iubire absolută. În final cei doi se despart definitiv,
nu pentru că are dovada trădării, ci pentru că nu o mai iubește.

Titlul anticipează cele două teme ale romanului numit inițial "Proces-verbal de dragoste și război", titlu
ce sugerează intenția autorului de a nota cu mare precizie faptele și trăirile în defavoarea laturii artistice
(stil anticalofil). Titlul următor surprinde și ideea incertitudinii eroului exprimate prin repetiția cuvântului
"noapte", dar și faptul că o experiență este depășită cu ajutorul celei de a doua. Războiul și iubirea sunt
trăite la modul absolut; înțelegerea faptului că nu există o iubire perfectă atrage după sine o prăbușire
sufletească a personajului. Războiul îl vindecă sufletește, căci devine conștient că drama colectivă este
superioară celei individuale.
În concluzie, tema și viziunea sunt redate din perspectiva intelectualului superior, un analist lucid al
realității ce consideră că "luciditatea nu omoară voluptatea, ci o sporește". Naratorul utilizează tehnici
de analiză psihologică precum fluxul conștiinței, introspecția, monologul interior, tehnici moderne ce
conferă autenticitate romanului.