Sunteți pe pagina 1din 14

A.

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND SITUAŢIA DE


COMUNICARE Şl NOŢIUNI DE STILISTICĂ
I. COMUNICAREA
Factori Detalierea Funcţii
i situaţiilor. Explicaţii lingvisti
comunic ce
ării
EMIŢĂT = cel care transmite un Funcţie
OR mesaj; cel care emotiv
comunică; sursa de ă
informaţie prezentă
într-o situaţie de
comunicare
RECEPT - cel care primeşte un Funcţie
OR mesaj; cel căruia i se conativ
adresează comuni- ă
carea; beneficiarul
informaţiei într-o
situaţie de comunicare.
MESAJU = cantitatea de Funcţie
informaţie care este poetică
L transmisă; secvenţa de
semnale (verbale sau
nonverba-le) pe care
emiţătorul o transmite
către receptor. Pentru
a fi înţeles, mesajul
trebuie construit din
unităţi/elemente
cunoscute deopotrivă
de emiţător şi de
receptor. 0 frază poate
fi purtătorul (vehiculul
informaţiei).
CODUL = tipul de semnale Funcţie
utilizat: lingvistic (oral metalin
sau scris), gestual, gvis-
vizual, sonor; tică
ansamblul semnelor
prin care este transmis
mesajul; în cazul
textelor codul este
verbal.
CANALU = suportul sau mediul Funcţie
L prin care se transmite fatică
informaţia. Canalul
poate fi aerul prin care
circulă vocea în
comunicarea orală;
scrisoarea,
telegrama, biletul,
cartea (manuscrisul)
în comunicarea scrisă;
telefonul, faxul, poşta
electronică în comuni-
carea rapidă la
distanţă.
CONTEX = aspectul la care se Funcţie
TUL referă mesajul, referenţ
referentul (domeniul în ială
REFERE care se încadrează
NTUL mesajul): tema,
subiectul acestuia,
care poate fi real (în
textele ştiinţifice sau
publicistice) sau
imaginar/ fictiv (în
operele literare).
Aplicaţia nr. 1
Prezintă elementele de comunicare din textul de mai sus. -
Biletul nr. 5 (pag. 46)
Emiţătorul: autorii textului - Constantin C. Giurescu şi Dinu
C. Giurescu.
Receptorul: orice lector/ cititor care parcurge textul. Un
posibil destinatar interesat de text poate fi elevul de liceu sau
studentul care aprofundează istoria românilor.
Mesajul: ceea ce se spune, adică informaţiile care sunt
prezente despre cuvintele de origine geto-dacă.
Codul: verbal.
Canalul: indirect, mediat, cartea în care se află fragmentul.
Referentul/contextul: domeniul limbii, al termenilor
moşteniţi din limba geto-dacă, folosiţi ca argument pentru
continuitatea în spaţiul românesc.
Ipostaza emiţătorului se referă la situaţia specială în care se
poate găsi acesta. Ea poate fi identificată în urma lecturării cu
atenţie a textului, încercând să afli cât mai multe lucruri despre
emiţător. Spre exemplu, pentru Biletul nr. 5, chiar dacă nu ai şti
că emiţătorii textului sunt istorici, ; - 3 : _ - e a da seama de
acest lucru, citind titlul lucrării: Scurtă istorie a românilor
pentru TINERET ÎNDEOSEBI.
Aplicaţia nr. 2
Identifică emiţătorul textului dat şi prezintă ipostaza
acestuia. - Biletul nr. 5 (pag. 46)
Emiţătorii textului sunt istoricii Constantin C. Giurescu şi Dinu
C. Giurescu. Ei fac o analiză a termenilor româneşti de origine
geto-dacă şi urmăresc să aducă argumente în favoarea
continuităţii elementului geto-dac în spaţiul carpato-danubiano-
pontic. Este interesant că date privind limba pot constitui un
argument indubitabil în favoarea susţinerii unor teze privind
istoria. Istoricii nu pot contesta un astfel de argument care
vorbeşte, peste veacuri, de o realitate ce nu ar fi putut fi
demonstrată cu alte mijloace atât de convingător. Limba unui
popor devine material pentru cercetătorul istoric, care înţelege
să se folosească de toate documentele şi izvoarele pentru a
demonstra adevărul istoric.
Comunicarea poate fi SCRISĂ sau ORALĂ, cea din urmă
presupune prezenţa elementelor paraverbale (intonaţia,
pauzele, accentul) şi nonverbale ale comunicării (mimica,
gestica, poziţia în spaţiu).
Comunicarea orală poate fi directă sau indirectă (prin
telefon, radio, televiziune). Alte forme de comunicare:
comunicarea de masă, de grup, interpersonală.

II. FUNCŢIILE COMUNICĂRII


Fiecare funcţie se dezvoltă în legătură cu unul dintre factorii
actului de comunicare. Mai multe funcţii ale limbajului se pot
manifesta simultan, într-un mesaj, dar unele sunt dominante în
anumite secvenţe.
1. Funcţia expresivă sau emotivă (centrată pe emiţător). Sunt
exprimate sentimentele, stările sau valorile boitorului (=cel
care vorbeşte), adică subiectivitatea lui.
2. Funcţia de apel sau conativă (centrată pe receptor), prin
care se exprimă o încercare de a-l influenţa, de a-l incita la
acțiune pe interlocutor printr-un ordin, rugăminte etc. -
această funcție este pregnantă în comunicarea cotidiană şi
în stilul oficial-administrativ. Verbe folosite: Vă rog, „Te rog"!
3. Funcţia poetică (centrată pe mesaj), prin care se pune în
valoare mesajul, forma în care este organizat/structurat
acesta. Prin funcţia poetică, textul este frumos, plăcut,
amuzant, interesant. Este pusă în evidenţă în proverbe,
zicători sau în poezia modernă.
4. Funcţia metalingvistică (centrată pe cod), prin care se
controlează codul, cuvintele folosite, discutându-le înţelesul
sau forma pentru a favoriza înţelegerea corectă. Este
pregnantă în stilul ştiinţific, unde înţelegerea mesajului şi a
conceptelor este esenţială.
5. Funcţia fatică (centrată pe canal), prin care se controlează
canalul, urmărind menţinerea contactului dintre
interlocutori, prin verificări sau confirmări. Este specifică
unei comunicări la distanţă/deoarece aici pot interveni
perturbări. Verbe folosite: „Mă auzi?", „Mai eşti pe fir?"
6. Funcţia referenţială (centrată pe referent), prin care se
transmit informaţii despre lumea reală sau imaginară. Este o
funcţie dominantă în limbajul ştiinţific, dar ea are o pondere
importantă în orice tip de comunicare. Exemple: „Filmul
începe la ora 15".
7. Funcţia reflexivă - îndeamnă la reflecţie, visare, filosof are.
Aplicaţia nr. 3
Explică rolul interogaţiei din text. - Biletul nr. 7 (pag.50)
Interogaţia are rolul de a atrage atenţia asupra ideii pe care
urmează să o dezbată. Ea îndeplineşte funcţie fatică, urmărind
menţinerea contactului cu receptorul şl cea conativă prin care
se exprimă o încercare de a-l influenţa, de a-l incita la un
răspuns pe receptor. Aşa cum este pusă întrebarea, se
sugerează un răspuns afirmativ, dar în realitate este un
răspuns negativ, asupra căruia autorii vor să atragă atenţia,
deoarece el este important şi pentru a demonstra
obiectivitatea argumentării, care devine, astfel, mult mai
convingătoare.

III. SCOPUL COMUNICĂRII = ce urmăreşte emiţătorul unui


mesaj:
1. Informativ = înşiruire de idei cu scopul de a informa
receptorul.
2. Persuasiv = se urmăreşte convingerea receptorului de
calitatea unor produse pentru a le cumpăra (în cazul
reclamelor sau a prezentărilor de produse).
3. Predictiv = în cazul prognozelor meteo. Verbele sunt
folosite la indicativ viitor.
4. Emotiv = urmăreşte să creeze o stare emoţională
necesară înţelegerii mesajului.

IV. STILURILE FUNCŢIONALE ALE LIMBII ROMÂNE


Stilul (din gr. stylos = instrument de scris; lat. stylus =
condei) reprezintă felul propriu în care se exprimă o persoană;
este modul particular de folosire a mijloacelor lingvistice în
diferite domenii daactivitate. Stilul este omul însuti = le style
c'est l'homme même, după cum spunea naturalistul francez
Buffon.
Stilurile funcţionale sunt variante ale limbii literare folosite In
difente domenii de activitate (limbaje funcţionale). 1. Stilul
beietnstc atstic este folosit în operele literare şi este cel mai
cuprinzător. Funcţia principală a comunicării este cea estetică,
subordonând celelalte funcţii: funcţia tranzitivă (de a transmite
un mesaj) şi reflexivà (de a îndemna la reflecţie, fiind o oglindă
a celui care transmite mesajul). Are următoarele caracteristici:
- utj zează imagini artistice şi figuri de stil pentru a
transmite sau sugera stări afective, emoţii puternice;
- foloseşte un limbaj conotativ, cuvintele primind sensuri
noi prin polisemie, omonimie sau bogăţie sinonimică;
- foloseşte un vocabular variat, apelând la toate registrele
stilistice: popular, cult, scris, oral, arhaic, regional, colocvial,
argotic sau jargon;
- permite abateri de la normă (dezacord, anacolut,
exprimare prolixă, pleonasm) pentru a crea anumite efecte
estetice sau satirice, de ridiculizare a personajelor prin limbaj;
- preocuparea pentru frumuseţea exprimării sau pentru
expresivitate şi noutatea îmbinărilor de cuvinte, având ca
rezultat originalitatea;
- se adresează mai ales imaginaţiei şi sensibilităţii
cititorului, care descoperă ideile în expresia figurată şi
sugestivă a textului.
Domeniul de utilizare: literatura. Stilul administrativ (oficial)
îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera relaţiilor oficiale,
administrativ-juridice. Reprezintă felul de comuniGaceMTfc
autorităţi şi cetatean sau Intre două instituţii administrative.
Are caracteristicile următoare:
- respectarea normelor de comunicare, corectitudine şi
simplitate;
- caracter obiectiv, impersonal, lipsa figurilor de stil şi a
oricărei preocupări de a înfrumuseţa mesajul;
- claritate şi preci2ie (nu pot exista două interpretări ale
mesajului);
- terminologie specifică (stil funcţional conservator) şi
prezenţa unor clişee/ formule verbale obligatorii pentru un
anume tip de redactare oficială;
- cuvintele sunt folosite exclusiv cu sens denotativ;
- enunţul este organizat judicios (de exemplu, în lege
conţinutul este organizat în articole, puncte, alineate,
paragrafe)'.
Domeniul de utilizare: în relaţiile administrative, oficiale.
Stilul ştiinţific îndeplineşte funcţia de comunicare în
domeniul ştiinţific şi tehnic. Caracteristici:
- respectarea normelor de comunicare, corectitudine
şi simplitate;
- caracter obiectiv, impersonal (niciun fel de nuanţă
subiectivă), lipsa figurilor de stil şi a oricărei preocupări de a
înfrumuseţa mesajul;
- claritate şi precizie (nu pot exista două interpretări ale
mesajului); terminologie specifică, ce se caracterizează printr-
un număr mare de neologisme, specifice domeniului
respectiv, cele mai multe aparţinând zonei unui limbaj
internaţionalizat.
Domeniul de utilizare: ştiinţele exacte. Stilul jurnalistic sau
publicistic îndeplineşte funcţia de informare, mai ales în
legătură cu evenimentele recente, contribuind la formarea sau
exprimarea opiniei publice. Caracteristici:
- respectarea normelor de comunicare, corectitudine,
simplitate;
- insistenţa asupra preciziei şi adevărului informaţiei, a
circumstanţelor în care se desfăşoară un eveniment sau o
situaţie;
- :: =-:: ■ tafea reiatării.
Z :~e- - :e jt zare In mass-media şi publicitate. Stilul
colocvial este utilizat în sfera relaţiilor cotidiene, este stilul
conversaţiei uzuale, având ca principală formă de
manifestare dialogul. Prin posibilitatea exprimării
sentimentelor, a subiectivităţii, se apropie de stilul artistic,
doar că pune în mai mică măsură accentul pe frumuseţea
exprimării, construcţiile fiind mai simple, chiar cu abateri de
la corectitudine, în funcţie de gradul de educaţie şi de*
cultură al vorbiTORULUI. MESAJUL ORAL ESTE ÎNTOTDEAUNA MAI PUŢIN ÎNGRIJIT DECÂT
CEL SCRIS. ALTE CARACTERISTICI:
- ALTERNANŢA ÎNTRE DOUĂ TENDINŢE CONTRARII: ECONOMIA DE MIJLOACE ŞI
DORINŢA DE A TRANSMITE CÂT MAI PRECIS MESAJUL;
-UTILIZAREA UNOR MIJLOACE NONLINGVISTICE (MIMICA, GESTURILE) SAU PARALINGVISTICE
(INTONAŢIA, PAUZELE, ACCENTUL);
- POSIBILITATEA FRAGMENTĂRII DISCURSULUI PRIN DIGRESIUNI, PAUZE, PROPOZIŢII
SAU EXPRESII INCIDENTE.
DOMENIUL DE UTILIZARE: RELAŢII INTERPERSONALE ÎN PLANUL VIEŢII COTIDIENE.

V. CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI


1. CLARITATEA = FORMULAREA LIMPEDE, LOGICĂ ŞI COERENTĂ PENTRU ÎNŢELEGEREA
DEPLINĂ;
CLARITATE = ACCESIBILITATE, CORECTITUDINE;
= FOLOSIREA CUVINTELOR CU SENSURILE LOR DE BAZĂ, BINE CUNOSCUTE.
ABATERILE DE LA CLARITATE SUNT:
• OBSCURITATEA = STIL CONFUZ, GREOI;
• STILUL ECHIVOC = CONFUZIE ÎN EXPRIMARE, ASTFEL ÎNCÂT NU SE POATE ŞTI EXACT LA CE SE
REFERĂ VORBITORUL;
• NONSENSUL = EXPRIMAREA FĂRĂ LOGICĂ, FĂRĂ SENS, DESEORI ABERANTĂ: Industria
română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte
cu desăvârşire.
2. PROPRIETATEA = UTILIZAREA MIJLOACELOR LINGVISTICE POTRIVITE, A CUVINTELOR CU
ÎNŢELESURILE LOR DE BAZĂ;
= CALITATEA STILULUI PRIVIND FOLOSIREA CUVINTELOR
CARE EXPRIMĂ EXACT IDEEA, APELÂND LA SENSUL PROPRIU, CEL MAI POTRIVIT AL CUVÂNTULUI.
ABATERILE SE PRODUC DIN CAUZA NECUNOAŞTERII SENSURILOR UNOR CUVINTE şi duc la
un stil impropriu (liber-schimbist înseamnă pentru
Caţavencu elastic în concepţii).
3. CORECTITUDINEA = respectarea normelor de exprimare;
respectarea strictă a regulilor gramaticale, a ortografiei în
vigoare. Abaterea de la corectitudine duce la solecism. De
ex., dezacordul: ziariştii a participat la manifestare...]
folosirea incorectă a acuzativului: cartea care am luat-o..:,
cuvinte sau expresii enunţate greşit: sen/ici, în ceea ce
privesc problemele...
4. PRECIZIA = capacitatea de a folosi cuvintele strict
necesare comunicării, de a găsi acele cuvinte care să
exprime cel mai bine ideea ce urmează a fi transmisă.
Abaterile de la precizia exprimării pot duce la:
• Stilul prolix, difuz, bombastic, printr-o aglomerare
obositoare de cuvinte inutile, ceea ce produce digresiunea.
Definind un astfel de stil, Voltaire îl numea o mare de
cuvinte într-un pustiu de idei, iar Titu Maiorescu, referindu-
se la beția de cuvinte, afirma că boala se numeşte lipsa de
idei.
•Pleonasmul este greşeala de exprimare prin repetarea
inutilă a unor cuvinte ce exprimă aceeaşi idee;
• Retorism formal;
• Prețiozitate.
5. PURITATEA este dată de folosirea strictă a cuvintetor
admise de simţul cultivat al limbii;
= u z u l curent, tradiţia literară.
Abaterile de la această calitate a exprimării reies din
incultură, din lipsa lecturii, din imitarea fără discernământ (faci
mișto!) şi din folosirea nejustificată de
provincialisme/regionalisme, arhaisme, neologisme,
barbarisme.
6. CONCIZIA = exprimarea CONCENTRATĂ, lapidară, care apelează
numai la cuvintele absolut necesare transmiterii ideii spre a
fi înţeleasă corect de receptor;
= utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare în
exprimare.
VI. CALITĂŢILE PARTICULARE ALE STILULUI
Stilul particular asigură originalitatea operelor literare,
scriitorilor şi vorbitorilor, individualizându-i şi conferin-du-le
personalitate.
1. NATURALEŢEA = este exprimarea firească, necăutată şi
curgătoare a ideilor, ce se înlănţuie coerent, logic şi clar,
fiind receptate cu uşurinţă şi cu plăcere de cei cărora le sunt
adresate. Abaterile de la naturaleţe duc la un stil căutat,
teatral sau la un stil emfatic, bombastic, declamator, umflat.
2. SIMPLITATEA = capacitatea de a folosi cuvinte accesibile,
de a acorda o atenţie sporită în alegerea riguroasă a
cuvântului care să exprime cel mai elocvent ideea susţinută.
3. ARMONIA (MUZICALITATEA) = este dată de sonoritatea
caldă, firească, ce încântă auzul şi este ilustrată mai ales în
poezie, dar este necesară şi în exprimarea cotidiană.
Abaterea de la armonia fonetică duce la cacofonie, adică
alăturarea supărătoare a unor grupuri de sunete ce poate
deveni uneori vulgară.
4. DEMNITATEA = este dată de folosirea cuvintelor
cuviincioase, conferind exprimării delicateţe, fineţe, discreţie
şi eleganţă. Abaterea de la această calitate duce la o
exprimare vulgară, de prost gust, supărătoare.
5. FINEŢEA = se realizează prin întrebuinţarea acelor
cuvinte ce exprimă în mod subtil ideea, sensul, apelându-se
la aluzie, urmând ca cititorul (interlocutorul) să descopere
esenţa comunicării.
6. RETORISMUL = o exprimare influenţată de arta vorbirii în
faţa unui auditoriu.
7. IRONIA = exprimare care conţine o uşoară batjocură la
adresa cuiva, zeflemea, persiflare.
8. ORALITATEA = folosirea în scris a unor particularităţi ale
graiului vorbit.
9. EUFONIA - succesiunea armonioasă"de vocale şi
consoane, care produce o impresie acustică plăcută.

Distincţia între literar/ nonliterar


Stilul beletristic sau al literaturii artistice se află în opoziţie
cu celelalte stiluri funcţionale, care sunt nonliterare. Pentru a
argumenta că un text este nonliterar se pot stabili următoarele
trăsături:
- folosirea cuvintelor cu sens denotativ;
lipsa subiectivităţii; f de stil;
î se! standard: fără arhaisme, regionalisme i populare; i
aominantă a modului indicativ; i unor verbe sau expresii
impersonale; e e~e~:e or afective, "e::. -: - te-ar are
dominant caracterul informativ (eventuai ş persuasiv), spre
deosebire de textul beletristic/ literar care jmâreşte să
impresioneze cititorul (caracter emotiv)
Reguli pentru realizarea unui text argumentativ
1. Formularea clară a ipotezei/ a propriei opinii faţă de
afirmaţia dată.
2. Două argumente pro şi/ sau contra viabile, pertinente,
adecvate ipotezei, dezvoltate în mod convingător prin
exemplificări sau explicaţii clare.
3. Formularea unei concluzii adecvate.
Construcţia discursului de tip argumentativ
1. Echilibru între ipoteză-argument-concluzie; construcţia
paragrafelor subliniază ideile.
2. Utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate discursului de tip
argumentativ:

• verbe de opinie: a crede, a considera, a presupune;


• adverbe/ locuţiuni adverbiale de mod folosite ca
indici ai subiectivităţii evaluative; probabil, posibil, desigur,
fără îndoială, cu siguranţă etc.;
•conjuncţii/ locuţiuni conjuncţionale cu rol argumentativ
(indicatori de argumentare), utilizate pentru a exprima
raporturile de tip cauzal, consecutiv, final, conclusiv etc.:
deoarece, din cauză că, încât, ca să, aşadar, pentru că...;
• conectori argumentative în primul rând, în plus, de fapt,
oricum, în ceea ce priveşte, prin urmare, în realitate.
Tehnici şi structuri argumentative
Tehnicile argumentative urmăresc atât înglobarea audi-
toriului în procesul de realizare a deducerii ideilor respective,
cât şi prezentarea ca indiscutabilă a concluziei. Astfel, la
începutul discursului sau la finalul lui putem observa folosirea
persoanei I plural, urmată de trecerea la persoana a lll-a, de
multe ori fiind folosite verbe sau
structuri impersonale. Argumentele vor fi prezentate domi-
nant prin enumeraţie/ coordonare - din punct de vedere
gramatical, iar sublinierea lor se va face prin utilizarea
repetiţiilor.
Structurile argumentative se referă, mai ales, la prezenţa
celor trei elemente constitutive ale textului argumentativ:
ipoteză-argumente/exemple-concluzie, a indicatorilor de
argumentare - pentru că, deoarece, de aceea, întrucât, deci,
aşadar, a conectorilor argumentativi - în primul rând, în plus,
de fapt, oricum, în ceea ce priveşte, prin urmare, în realitate şi
a adverbelor/ locuţiunilor adverbiale de mod folosite ca indici ai
subiectivităţii evaluative - probabil, posibil, desigur, fără
îndoială, cu siguranţă etc.
Exprimarea argumentată a unui punct de vedere personal
urmează regulile textului argumentativ. Pentru aceasta, ai grijă
ca din expunerea ta să nu lipsească ipoteza, argumentele
susţinute prin citate reprezentative din text şi concluzia!

VII. TIPURI DE TEXTE

1. Text argumentativ = are o ipoteză/ teză - propoziţie care


exprimă ideea de bază cu valoare de adevăr. în conţinutul
textului se află argumentul/ argumentele şi exemplul/
exemplele. Discursul argumentativ conţine indicatori de
argumentare: pentru că, deoarece, de aceea, întrucât, deci,
aşadar şi se încheie printr-o propoziţie cu rol de concluzie. Un
text nu este argumentativ dacă:
- propoziţia care exprimă ideea de bază nu este urmată de
alte informaţii în text care să o susţină în mod convingător;
- nu este identificabilă propoziţia cu rol de concluzie;
nu sunt prezenţi indicatorii de argumentare şi nici
conectorii.
Textul argumentativ poate fi folosit în următoarele tipuri de
texte:
a. texte specifice: eseuri, articole, discursuri, pamflete,
polemici, scrieri filosofice;
b. texte unde poate apărea argumentaţia: expuneri,
prezentări de carte, prezentarea unei lucrări, editoriale, cronici,
comentarii de presă, dezbateri,
mese rotunde etc.
Scopul textului argumentaţia este de a convinge/ a
persuada.
Poziţia lectorului/ a receptorului: reflexivitate şi spirit critic sau
receptare afectivă, complicitatea receptorului cu emiţătorul
(acceptarea opiniilor).

2. Text descriptiv (de tip definiţie).


Discursul de tip definiţie porneşte de la întrebarea ce
înseamnă ceva, ce reprezintă, ce este? Definiţia se compune
dintr-un ansamblu de propoziţii care analizează înţelegerea
unui termen, a unui concept, a unei noţiuni. în funcţie de
raportul obiectiv/subiectiv, definiţiile pot fi:
- teoretice = fac apel la o teorie ştiinţifică sau la o concepţie
generală despre lume. Tonalitatea este neutră;
- persuasive = urmăresc inducerea unei atitudini favorabile
sau defavorabile definitului. Cel care defineşte intervine în
text prin diverse mărci ale subiectivităţii. Tipuri de texte în
care sunt folosite definiţii: dicţionare, manuale, prospecte.

3. Text descriptiv (alte tipuri de descriere). Focalizarea (cine


vede?) determină tipul descrierii:
- subiectivă: prezenţa implicită sau explicită a
naratorului;
- obiectivă: efectul documentar, în acest
context, descrierea poate fi:
• contemplativă, lirică - un peisaj în acord cu o stare de
spirit;
• critică, satirică, admirativă - portretul;
• realistă - are funcţie narativă, subliniind psihologia
personajului;
• poetică - anticipează o acţiune printr-o serie de semne
distinctive.
Tipuri de texte literare (proză, portret, poezie) / texte de
graniţă (memorii, jurnale).

4. Text informativ = transmite un mesaj într-o manieră


organizată, ierarhizată. Se poate combina cu texte de tip
explicativ, descriptiv sau argumentativ. Informaţiile
transmise nu vizează stabilirea unei concluzii. Întrebările care
evidenţiază specificul textului sunt: Despre ce se
informează?, Cine?; Ce?, Unde?; Cum?, De ce?
Mărcile lingvistice întâlnite des:
• estomparea completă a emiţătorului - ton neutru;
• folosirea cu preponderenţă a timpului prezent;
• lexic specific domeniului tematic;
• prezenta unor articulaţii care introduc cronologia (mai
-.a a z o l ; pe urmă). Tipuri de texte: articole de presă,
anunţuri, manuale.
5. Text injonctiv = indică un mod de acţiune, un mod de
întrebuinţare a unui produs; conţine un set de informaţii
despre produsul/ fenomenul a cărui folosinţă/
întrebuinţare o indică.
Tipuri de texte unde se foloseşte: reţete de bucătărie,
prospecte pentru medicamente, instrucţiuni de instalare/ de
folosinţă a aparatelor, publicitate. Poziţia lectorului: docilitate
sau spirit critic.

6. Text explicativ = text cu bază informativă în care emi-


ţătorul doreşte să-l facă pe receptor să înţeleagă un
fenomen, o problemă. Se intersectează cu textul informativ,
descriptiv sau argumentativ. întrebările care evidenţiază
textul explicativ: Ce se explică?, Cine?, De ce?
Tipuri de texte: manuale şcolare, texte ştiinţifice.
Aplicaţia nr. 4
Stabileşte tipul de text (narativ, descriptiv, informativ,
argumentativ) şi elementele de structură şi de compoziţie -
Biletul nr. 5 (pag. 46)
Textul este de tip argumentativ deoarece are o ipoteză/ teză -
propoziţie care exprimă ideea de bază cu valoare de adevăr:
Sub raportul limbii, cercetările întreprinse [...] au putut stabili
un număr de 160 (o sută şaizeci) de termeni româneşti care
sunt de origine geto-dacă", iar în conţinutul textului se află
argumentele şi exemplele: „Aceşti termeni privesc o arie foarte
largă, începând cu corpul omenesc (buză, ceafă, grumaz,
guşă), cu familia (băiat, copil, prunc, zestre), cu locuinţa (vatră,
cătun), cu îndeletnicirile agricole, păstoreşti, viticole şi piscicole
(mazăre, ţarină; baci, mânz, strungă, ţarc, urdă, zară; butuc,
curpen, strugure; baltă, gard), cu mediul fizic (măgură, mal), cu
Hora (brad, bunget, butuc, codru, copac, curpen, mugure,
strugure), cu fauna (balaur, barză, mistreţ, rânză, şopârlă,
viezure), cu diferite acţiuni (a răbda, a speria, a zburda) etc.
Sunt prezente adverbe/ locuţiuni
adverbiale de mod folosite ca indici ai subiectivităţii
evaluative: desigur, este sigur.
Ipoteza este urmată, aşadar, de informaţii care o susţin în
mod*convingător Concluzia lipseşte deoarece acesta este un
fragment dintr-o expunere amplă, dar elementele prezentate
ne îndreptăţesc să afirmăm că textul este de tip argumentaţiv,
mai ales că el face parte dintr-o scriere istorică, al cărei scop
este de a convinge pe lector de adevărul pe care limba îl
poartă, peste timp, despre istoria unui popor.
Scopul textului argumentativ este de a convinge/ a
persuada.
Poziţia lectorului/ a receptorului poate fi: reflexivitate,
receptare afectivă şi acceptarea opiniilor.

VIII. CÂMP SEMANTIC/ CÂMP LEXICAL.


Câmpul lexical reprezintă totalitatea cuvintelor care se înscriu
în aceeaşi arie semantică şi se pot grupa în jurul unei noţiuni,
fără a se confunda cu familia lexicală (care cuprinde totalitatea
cuvintelor derivate, compuse sau care îşi pot schimba clasa
gramaticală, pornind de la acesas CJV s-: Subiectul textului/
fragmentului dat poate fi stab :?- jma găsirii câmpului lexical
dominant. Spre exe~: - :.â - : _ exical al cuvântului „floare"
poate conţine ~ " ~ â : - - f — e - a ea garoafă, narcisă, trandafir
etc, în ; ir *'a~ a ex cală conţine termenii: floricică, înflorit,
înfloritor, Mtorire, (a) înflori, neînflorit, floare-de colţ etc.
Câ^ c u semantic reprezintă totalitatea conotaţiilor unui
cuvânt care este folosit în contexte diferite: „Toată floarea cea
vestită a întregului Apus..."
Aplicaţia nr. 5
Demonstrează legătura dintre tema textului şi câmpul excal
dominant. - Biletul nr. 6 (pag. 48)
Tema textului o reprezintă paradoxul românesc, aşa :-JM îl
percepe autorul, Sorin Alexandrescu: poziţia :eografică a
României, la confluenţa a trei zone culturale : ferite, nu a
determinat schimbări radicale în cultura -mână. Paradoxul
constă în faptul că românii au reuşit n echilibreze
caracterul, altminteri divergent, al acestor - jmeroase
influenţe. Câmpul lexical dominant în acest text se referă fa
spaţiul românesc, văzut ca teritoriu, dar ŞI spaţiu cultural, astfel
încât termenii care-l formează sunt ^prezentaţi atât de zone
geografice: Europa centrală, zsopa răsăriteană şi Balcani,
cât şi de termeni care se -eferă la cultură: spaţiul cultural,
asemenea unei insule je latinitate pierdute într-o mare
slavă şi ungară, zone culturale, diverse schimburi şi
influenţe.
Legătura dintre tema textului şi câmpul lexical dominant ::
ntribuie la coeziunea şi coerenţa fragmentului, autorul
explicând cu mijloace pertinente care este punctul său de
.adere în legătură cu paradoxul românesc. Argumentele sale
devin convingătoare deoarece ele se bazează pe constatări
proprii şi pe exemple.
Perspectiva din care autorul poate prezenta faptele/
ceile/opiniile poate fi:
1.obiectivă/ subiectivă;
2.neutră;
3.istorică;
4.ştiinţifică;
5.cronologică.
Aplicaţia nr. 6
Precizează perspectiva din care autorul/ autorii analizează
faptele prezentate. –

Biletul nr. 7 (pag. 50)


Perspectiva din care autorii analizează faptele prezentate
este ştiinţifică şi istorică: ni s-au păstrat numeroase inscripţii
care atestă faptul. Argumentele ştiinţifice sunt potrivite pentru
a demonta afirmaţiile unor istorici străini care plecau de la
idei preconcepute şi urmăreau scopuri politice, nu ştiinţifice,
folosind un raţionament interesat şi fals, pe care autorii îl
desfiinţează cu dovezile date de izvoarele istorice. în acelaşi
timp, perspectiva este una obiectivă, deoarece autorii apelează
la documente sau dovezi istorice prin care pot demonstra
adevărul celor afirmate de ei. Perspectiva obiectivă este
întreruptă, totuşi, pe parcursul expunerii, de folosirea
interogaţiei sau a unor expresii care trădează participarea
afectivă şi dorinţa dea fi cât mai convingători: Căci, chiar dacă
am admite, prin imposibil, că toţi bărbaţii au pierit în lupte
sau au fost luaţi prizonieri...

S-ar putea să vă placă și