Sunteți pe pagina 1din 279

Prof. univ. dr.

SMARANDA ANGHENI

Drept comercial
Pentru învăţământ la distanţă
PARTEA I (SEMESTRUL I)

Bucureşti
2010

1
CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL


COMERCIAL

Secţiunea1
Definiţia şi obiectul dreptului comercial

1.1. Preliminarii

Activitatea comercială presupune activitatea consacrată comerţului. Comerţul este o


îndeletnicire care, prin specificul ei de practică îndelungată şi repetată, a dobândit
caracteristicile unei profesiuni.
Din punct de vedere etimologic, termenul „comerţ” este o juxtapunere a cuvintelor
„cum” = cu şi „merx” = marfă, deci commercium (operaţiuni legate de marfă sau activitate
asupra mărfii).
Subiectul care exercită activitatea de comerţ este, de regulă, comerciantul (merx
- mercator).
Specific noţiunii de comerţ este acţiunea omului asupra mărfii, nu pentru consumuri, ci
în vederea consumului, nu pentru satisfacerea unei trebuinţe proprii, ci pentru împlinirea
nevoilor altora. Funcţia principală a comerţului este aceea de a procura consumatorului
bunurile de care are nevoie.
Comerţul se situează la mijlocul ciclului economic între producţie şi consumaţie, iniţiază
şi facilitează circulaţia bunurilor, adică deplasarea lor cu scopul de a le pune la îndemâna
consumatorului, la momentul şi locul potrivit.
În acest context apare şi noţiunea de schimb.
Noţiunea de circulaţie a mărfurilor în vederea schimbului exprimă, pe de o parte,
deplasarea efectivă a bunurilor, iar pe de altă parte, fapte, acte şi operaţiuni accesorii care pot
dobândi o existenţă autonomă.
Astfel, şi în situaţia faptelor, actelor şi operaţiunilor accesorii suntem în prezenţa unei
circulaţii a valorilor şi a drepturilor incorporale (este cazul, de exemplu, a titlurilor de credit)
fără deplasarea materială a bunurilor. În acest cadru se situează circulaţia instrumentului de
schimb - moneda - ca formă subsidiară a circulaţiei mărfurilor, punând în valoare importanţa
creditului.
Procesul economic de producţie, circulaţie (intermediere, schimb) şi consumaţie se
desfăşoară într-un anumit cadru legal, prin intermediul operaţiunilor juridice de vânzare,
mandat, comision, depozit, asigurare, transport, gaj, împrumut etc.
Normele juridice care reglementează relaţiile sociale ce se formează în cadrul activităţii
de comerţ aparţin, în principiu, dreptului comercial.

1.2. Definiţia dreptului comercial

Dreptul comercial este acea ramură a dreptului privat care cuprinde ansamblul
unitar al normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal
nepatrimoniale din sfera activităţii de comerţ, relaţii care se nasc de regulă între
persoane care au calitatea de comerciant şi care se află pe poziţie de egalitate juridică . 4

Într-o exprimare sintetică, dreptul comercial este acea ramură a dreptului privat care
reglementează materia comercială.
Înţelegerea acestei definiţii necesită câteva precizări:

2
 Expresia „materie comercială” cuprinde persoanele şi afacerile care fac să circule
mărfurile, care fac să se întoarcă preţul de la consumator la producător, pentru că „atât
Codul comercial cât şi legile speciale comerciale au drept obiect înlesnirea şi
organizarea acestui trafic” . Aceasta este explicaţia doctrinei tradiţionale;
5

 Termenii de „persoane” şi „afaceri” se referă la comercianţi şi la actele de comerţ;


 Comercianţii sunt persoanele care realizează acte obiective de comerţ în nume
propriu, cu titlu de profesie;
 Afacerea, în sens larg priveşte „viaţa unei întreprinderi” de la înfiinţare până la
încetarea existenţei sale, iar în sens restrâns presupune o operaţiune sau un act de
comerţ;
 Actul obiectiv de comerţ este, în esenţă, orice act de intermediere purtând asupra unei
operaţiuni de schimb şi care, de regulă, se exercită de un comerciant cu titlu de
profesie, operaţiuni cărora li se poate adăuga activitatea de producţie a mărfii pentru a
fi destinată consumului.

1.3. Obiectul dreptului comercial


Normele juridice de drept comercial au ca obiect de reglementare, în principal, relaţiile
sociale patrimoniale, care prezintă caracter comercial şi, în secundar, relaţiile
personal-nepatrimoniale.
În legătură cu relaţiile personal-nepatrimoniale care privesc unele atribute de identificare
ale comercianţilor persoane fizice sau persoane juridice (societăţi comerciale) - numele
comercial, firma, sediul, emblema etc. - în dreptul comercial acestea dobândesc natură
patrimonială. În consecinţă, încălcarea lor este apărată printr-o acţiune patrimonială, fie
în concurenta neloială, fie în contrafacere, fie în daune.
Cu toate acestea, în dreptul comercial există şi relaţii personal-nepatrimoniale
reglementate de normele juridice de drept comercial, cum ar fi, dreptul de a alege şi de a fi
ales în organe de conducere ale societăţii.

Secţiunea 2
Trăsăturile dreptului comercial

2.1. Comercialitatea

Raporturile juridice de drept comercial se caracterizează în primul rând prin


comercialitate. Noţiunea de comercialitate aparţine dreptului intern al fiecărui stat şi se face
după criterii proprii.
Determinarea comercialităţii cunoaşte în diferite sisteme de drept două concepţii:
 concepţia subiectivă;
 concepţia obiectivă.
 Potrivit concepţiei subiective (proprie legislaţiei germene art. 343 H.G.B.)
comercialitatea raportului juridic depinde de calitatea autorului, a subiectului
participant. Dacă raportul juridic se concretizează în acte sau fapte juridice făcute de
o persoană care este comerciant, raportul juridic respectiv este calificat ca fiind un
raport comercial . Calitatea de comerciant o au toate persoanele care exercită
6

permanent o activitate comercială cu titlu de profesie sau care au numele ori firma
înmatriculată în Registrul Comerţului.
Aşadar, potrivit concepţiei subiective, actul de comerţ este caracterizat prin trei
trăsături:
 este realizat de un comerciant;
 este realizat în exercitarea profesiei comerciale;
3
 realizându-l, comerciantul urmăreşte exploatarea comerţului său.
 Potrivit concepţiei obiective (sistem adoptat de legislaţia franceză şi de celelalte
legislaţii de inspiraţie franceză), comercialitatea unui raport juridic este detaşată
de profesiunea de comerciant exercitată de persoana care a săvârşit actul respectiv.
Comercialitatea actelor şi faptelor juridice este definită, la rândul ei, pe baza a două
criterii: unul pozitiv şi altul negativ.
În cadrul acestui sistem, comercialitatea se determină potrivit elementelor intrinseci ale
raportului juridic respectiv.
În conformitate cu criteriul pozitiv, sunt fapte de comerţ, (lato sensu) faptele juridice
declarate de lege astfel, pe baza naturii lor obiective (art. 3 pct. 1-20 C.com.).
În cadrul enumerării faptelor de comerţ făcută de legiuitor se regăsesc cel puţin trei idei
care sunt fundamentale în procesul calificării unui act sau fapt juridic comercial. Acestea se
referă la:
• ideea de interpunere în schimb;
• ideea de activitate economică organizată sub forma de întreprindere;
• ideea de conexiune economică a unui act sau fapt juridic oarecare cu un act sau fapt
juridic de comerţ, calificat, ca atare, pe baza primelor idei.
Cu toate acestea, Codul comercial român are în vedere şi aşa-numitele „acte subiective
de comerţ” săvârşite de un comerciant . Din momentul stabilirii calităţii de comerciant a
7

autorului lor, operaţiunile făcute sunt prezumate a fi comerciale.


Astfel, potrivit art. 4 C. com. sunt considerate fapte de comerţ „ celelalte contracte şi
obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă
din însuşi actul”. Această prezumţie instituită de legiuitor cu privire la comercialitatea unui
fapt juridic este numai relativă (juris tantum), ceea ce înseamnă că poate fi combătută prin
proba contrară. În afară de cazurile arătate, prezumţia legată de comercialitate operează de
plin drept, toate operaţiunile unui comerciant fiind acte de comerţ prin efectul acestei
prezumţii.
Conform criteriului negativ, prin care legiuitorul exclude anumite acte şi fapte juridice
de la caracterul comercial, potrivit art. 5 C. com., „Nu se poate considera ca fapt de comerţ
cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţiunea
cumpărătorului ori a familiei sale, de asemenea, revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea
productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său sau cel cultivat
de dânsul”.

2.2. Rapiditatea (celeritatea), simplitatea, securitatea şi creditul

Normele juridice de drept comercial conţin mecanisme care facilitează circulaţia


rapidă a bunurilor (de exemplu: circulaţia valorilor mobiliare - acţiuni, obligaţiuni;
circulaţia efectelor de comerţ etc.).
Având în vedere faptul că normele dreptului comercial se adresează în principal
comercianţilor, iar activitatea acestora trebuie să se desfăşoare cu maximă rapiditate, potrivit
sintagmei „timpul costă”, dreptul comercial conţine şi dispoziţii derogatorii de la dreptul
comun, care îl fac mult mai accesibil pentru destinatarii săi.
Ritmul rapid al afacerilor este asigurat prin recunoaşterea în dreptul comercial a oricărui
8

mijloc de probă, pentru dovedirea obligaţiilor comerciale, dar şi prin acceptarea formelor
simplificate de contractare, (de exemplu: oferta scrisă, urmată de acceptare; oferta scrisă sau
verbală, urmată de executare).
Dreptul comercial se bazează pe „credit”, termenul având două accepţiuni:
• credit în sens de amânare în timp a plăţii datoriei;
• credit în sens de încredere, bună-credinţă, care trebuie să existe în relaţiile dintre
comercianţi.
4
Necesitatea creditului a impus adoptarea unor norme juridice speciale, cu caracter
derogatoriu de la dreptul comun (civil), cum ar fi prezumţia de solidaritate a debitorilor.
Pentru realizarea creditului, în cele două accepţiuni ale sale, dreptul comercial conţine
reglementări privind securitatea acestuia. Astfel, de exemplu:
- în art. 42 C. com., legiuitorul instituie prezumţia de solidaritate a debitorilor, oferind
astfel o garanţie pentru creditori, în realizarea creanţelor lor;
- în art. 43 C. com., este prevăzută regula potrivit căreia, debitorul este de drept în
întârziere prin simpla ajungere la termen (aceasta fiind o reglementare care concretizează şi
simplitatea dreptului comercial).

Secţiunea 3
Locul dreptului comercial în cadrul sistemului
de drept românesc

3.1. Delimitarea dintre dreptul comercial şi celelalte ramuri de drept


privat

Dreptul comercial este o ramură de drept privat autonomă, răspunzând unor nevoi reale
care pot fi satisfăcute printr-o reglementare specială a activităţii comerciale; el se află în
anumite corelaţii cu celelalte ramuri ale dreptului privat.
Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul civil
Dreptul civil reprezintă „dreptul comun” pentru toate ramurile de drept privat, deci şi
pentru dreptul comercial. Dispoziţiile din dreptul comercial se completează făcându-se
trimitere la dreptul civil. De exemplu, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată,
se completează cu dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 privitoare la persoana juridică;
dispoziţiile din Codul comercial referitoare la contractul de vânzare-cumpărare se
completează cu cele din Codul civil privind vânzarea-cumpărarea cu caracter civil etc.

Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul familiei


Dreptul comercial are puncte de tangenţă cu dreptul familiei privind:
• regimul juridic matrimonial al bunurilor soţilor;
• operaţiunile juridice care se pot încheia între soţi şi implicaţiile lor în dreptul
comercial;
• constituirea de societăţi comerciale între soţi;
• aportul la societate cu bunurile comune ale soţilor;
• regimul juridic al dividendelor obţinute de unul dintre soţi etc.
Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul muncii
În dreptul comercial sunt aplicabile unele dispoziţii de dreptul muncii, ştiut fiind că
activitatea comercială se realizează prin intermediul auxiliarilor de comerţ care, de regulă, au
calitatea de angajat al unui comerciant.
Raporturile de muncă dintre comerciant, pe de o parte, în calitate de angajator şi
persoana care prestează muncă, pe de altă parte, în calitate de angajat, sunt guvernate de
dispoziţiile din legislaţia muncii referitoare la:
• încheierea contractului individual şi colectiv de muncă;
• modificarea contractului de muncă;
• răspunderea disciplinară;
• jurisdicţia muncii etc.
Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul internaţional privat
Dreptul comercial are puncte de legătură cu dreptul internaţional privat ori de câte ori
raportul juridic comercial conţine un element extraneu (străin) care ridică problema legii
5
aplicabile. Răspunsul la întrebarea: „Ce lege se aplică unei relaţii comerciale cu element
străin?” îl dau normele dreptului internaţional privat, numite norme conflictuale.
De exemplu, legea aplicabilă unei societăţi comerciale cu participare străină este,
potrivit normei conflictuale „lex societatis”, legea locului de la sediul principal al societăţii
(Legea nr. 105/1992 privind unele norme de drept internaţional privat).

3.2. Raportul dintre dreptul comercial şi unele ramuri de drept public

Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul administrativ


Activitatea de comerţ se realizează pe baza unor avize, autorizaţii, licenţe emise de
autorităţile publice administrative care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale, unde
comerciantul îşi are sediul principal sau unde îşi desfăşoară activitatea. Actele administrative
individuale, actele normative, reglementările privind competenţele autorităţilor administrative
aparţin dreptului administrativ.
Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul financiar-fiscal
Legătura dintre dreptul comercial şi dreptul financiar-fiscal este evidentă, ştiut fiind că
una dintre principalele surse de formare a veniturilor statului o constituie impozitele şi taxele
plătite de comercianţi.
Formarea veniturilor statului şi obligaţiile fiscale ale comercianţilor sunt reglementate de
dreptul financiar-fiscal, care au legătură cu dreptul comercial.
Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul penal
Dreptul comercial are interferenţe cu dreptul penal ori de câte ori în activitatea de comerţ
se comit fapte calificate de legiuitor ca fiind infracţiuni.
Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul internaţional public
În raporturile comerciale interne şi internaţionale se aplică norme de drept internaţional
public, concretizate în tratate, convenţii şi acorduri, inclusiv cele care conţin norme uniforme
în materie (de exemplu, Convenţia de la Viena din 1980 privind Legea uniformă asupra
vânzării internaţionale de mărfuri, ratificată de România în 1992).
Există legături între dreptul comercial şi dreptul procesual penal şi civil ori de câte ori
urmează a se soluţiona o cauză penală sau civilă (în sens larg) care îşi are izvorul într-un fapt
de comerţ.
Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul afacerilor
Dreptul afacerilor are un domeniu de reglementare vast, fiind o ştiinţă interdisciplinară,
spre deosebire de dreptul comercial. Astfel, norme juridice care reglementează instituţii din
dreptul comercial (fond de comerţ, contracte, operaţiuni de bancă şi schimb) se regăsesc în
dreptul afacerilor.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
I.
1. Definiţi dreptul comercial.
2. Enumeraţi trăsăturile dreptului comercial.
3. Cum se determină comercialitatea unui raport juridic?
4. Arătaţi care sunt principalele asemănări şi deosebiri între dreptul civil şi dreptul comercial.
5. Motivaţi apartenenţa dreptului comercial la dreptul privat.

II. Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii:


1. Dreptul civil şi dreptul comercial sunt ramuri de drept public.
2. Atât în cadrul raporturilor juridice comerciale cât şi în cadrul raporturilor juridice civile,
subiectele se află pe poziţie de egalitate juridică.
3. Dreptul afacerilor este una din ramurile dreptului privat.
6
4. Caracterul imperativ este specific normelor juridice comerciale.
5. Dreptul comercial nu se aseamănă cu dreptul civil prin aceea că:
a) reglementează numai relaţii sociale patrimoniale;
b) se bazează pe egalitatea juridică a părţilor;
c) se bazează pe comercialitatea relaţiilor sociale reglementate.

Secţiunea 4
Izvoarele dreptului comercial

4.1. Aspecte comune

 În sens formal, prin izvor de drept comercial se înţelege forma de exprimare a


normelor juridice care reglementează „materia comercială”.
Art. 1 din Codul comercial prevede: „În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu
dispune se aplică Codicele civil”.
Interpretând această prevedere se poate constata că legiuitorul a stabilit, pe de o parte,
izvoarele principale ale dreptului comercial şi, pe de altă parte, ierarhizarea acestora.
Totodată, se poate observa că interpretarea pozitivă a textului trebuie să conducă la
concluzia că, în activitatea de comerţ se aplică, în primul rând, legile comerciale (Codul
comercial şi legile speciale) şi unde acestea nu dispun, se aplică dreptul civil (Codul civil şi
legislaţia specială).
Practica comercială a dovedit că cele două izvoare întemeiate pe dreptul scris nu sunt
suficiente, mai ales în cazul lacunelor (lipsa unei dispoziţii din legea comercială care să se
aplice sau să se adapteze la speţa respectivă).
 Din punct de vedere istoric, problema existenţei altor izvoare de drept
comercial a apărut în exprimarea Codului comercial german din anul 1861, care
cuprindea următoarea dispoziţie: „În materie de comerţ, dacă acest cod nu dispune
într- altfel, sunt aplicabile uzurile comerciale, iar în lipsa lor, dreptul civil general”.
Această dispoziţie a fost însuşită, cu unele modificări, şi de legiuitorul italian , în Codul
9

Comercial din anul 1882, care dispunea: „În materie de comerţ se aplică legile comerciale.
Dacă acestea nu dispun, se aplică uzurile comerciale, uzurile locale sau speciale. În lipsă se
aplică dreptul civil”.
În Codul comercial francez din anul 1808 nu există nicio dispoziţie similară.
Totodată, se poate observa că în Codul civil italian din anul 1865, art. 3 alin. 2 din titlul
preliminar legiuitorul dispune: „Ori de câte ori un litigiu nu poate fi dezlegat printr-o
dispoziţie precisă a legii, se va ţine seama de dispoziţiunile care reglementează cazuri
similare sau o materie analogă; dacă totuşi există îndoială, se va hotărî după principiile
generale ale dreptului”.
În dreptul român, uzul (sau cutuma, obiceiul) - care figurează ca izvor de drept în
dreptul italian, dar suprimat de legiuitorul român - rămâne totuşi în discuţie în practica
jurisprudenţială.
În ceea ce priveşte analogia şi principiile generale despre care vorbeşte Codul civil
italian, acestea rămân o problemă care preocupă atât practica cât şi teoria de specialitate.
Problema poate fi rezolvată în funcţie de accepţiunea pe care o dăm noţiunii de izvor de drept.
Prin izvor de drept se înţelege forma generatoare prin intermediul căreia dreptul
se realizează ca norme juridice pozitive, obligatorii. Din acest punct de vedere, normele
juridice care acţionează asupra materiei comerciale sunt exprimate, în primul rând, prin legi
scrise şi în al doilea rând, prin uzuri (obiceiuri ale comercianţilor). În cazul în care cel ce

7
aplică legea constată unele lacune ale acesteia, nimic nu-l împiedică să apeleze la analogia
dreptului şi, mai cu seamă, la principiile generale ale acestuia.
Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:
• în sens material, ea desemnează condiţiile materiale care generează normele juridice;
• în sens formal, reprezintă forma pe care o îmbracă normele juridice care
reglementează „materia comercială”.
Potrivit articolului 1 din Codul comercial: „În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu
dispune, se aplică Codicele civil”. Din interpretarea literală a acestui articol, reiese că
izvoarele dreptului comercial sunt Codul comercial şi Codul civil; prin interpretarea
extensivă a articolului, deoarece nu tot dreptul comercial se află în Codul comercial,
înţelegem că principalul izvor al dreptului comercial îl constituie legile comerciale,
cuprinzând atât Codul comercial, cât şi legile comerciale speciale. Tot astfel vom concluziona
că un alt izvor îl constituie legea civilă, prin care înţelegem atât Codul civil, dar şi legile
civile speciale.
În Codul comercial italian, care a constituit modelul codului comercial român, se mai
prevedea încă un izvor de drept comercial şi anume uzurile; legiuitorul român nu enumeră
uzul ca izvor de drept comercial dar, pentru că practica a dovedit că izvoarele scrise nu sunt
suficiente – de exemplu, în cazul lipsei vreunei dispoziţii în legea comercială care să se aplice
sau să se adapteze unei speţe date, - jurisprudenţa recurge şi la izvoarele nescrise (în dreptul
nostru, în materie comercială, dar şi civilă, se enumeră ca izvor „obiceiul locului” sau
„obiceiul din partea locului”).
Aşadar, cea mai simplă clasificare a izvoarelor de drept comercial distinge între izvoare
scrise şi izvoare nescrise.

4.2. Legi scrise. Codul comercial român adoptat în anul 1887


4.2.1. Codul comercial român
Din 1840, în Ţara Românească a intrat în vigoare Codul de comerţ, după modelul
Codului comercial francez din 1808; în 1864 s-a aplicat şi în Moldova. În Transilvania era
folosit Codul de comerţ maghiar din 1877, care era o reproducere a Codului de comerţ
german din 1862.
La 1 septembrie 1887, a intrat în vigoare Codul comercial român, aplicabil şi astăzi,
după modelul Codului de comerţ italian (publicat la 30 octombrie 1882).
• Codul comercial român constituie reglementarea de bază a activităţii comerciale,
cuprinzând norme juridice referitoare la instituţiile fundamentale ale dreptului comercial :
10

→ fapte de comerţ;
→ comercianţii;
→ obligaţiile comerciale

4.2.2. Legi comerciale speciale şi alte acte normative cu caracter comercial


Legile comerciale speciale reglementează anumite aspecte ale activităţii comerciale.
Principalele legi speciale sunt:
 Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, modificată şi
completată
 Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată si modificata;
 Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, modificată şi
completată prin Legea nr. 298/2001;
 Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, modificată şi completată
prin OUG nr. 173/2008 şi prin Legea nr. 277/2009;
 Legea nr. 58/1998 – Legea bancară, modificată prin Lege nr. 458/2003;
8
 Legea nr. 82/1991 – Legea contabilităţii, modificată şi republicată;
 Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin;
 Legea nr. 59/1934 privind CEC-ul;
 Legea nr. 178/1934 privind reglementarea contractului de consignaţie.
Cu privire la corelaţia dintre Codul comercial şi legile comerciale speciale se aplică
principiul „specialia generalibus derogant”, potrivit căruia în concursul dintre legile speciale
şi cele generale (cum este, de exemplu, Legea nr. 31/1990, republicată, privind societăţile
comerciale şi Codul comercial) se acordă prioritate celor speciale.
Pentru că noţiunea de lege comercială trebuie înţeleasă în sensul larg, de act normativ
adoptat de organismele competente ale statului, între izvoarele scrise ale dreptului comercial
se vor încadra şi decretele-legi, decretele, ordonanţele şi hotărârile guvernului, ordinele,
instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor ori ale altor conducători ai administraţiei publice
centrale sau locale, când conţin norme juridice reglementând activitatea comercială.

4.3. Uzul, cutuma sau obiceiul juridic


4.3.1. Noţiune şi caractere
Uzul reprezintă o practică îndelungată (atitudini, comportări), care are un anumit
grad de vechime, repetabilitate şi stabilitate aplicată unui număr nedefinit de
comercianţi, care poate avea sau nu, caracter de izvor de drept.
În legislaţiile în care uzul este menţinut ca izvor de drept alături de legea scrisă,
comercială, nu există dificultate de interpretare.
În lipsa unei dispoziţii scrise, se va aplica uzul întocmai ca şi legea scrisă, cu aceeaşi
putere obligatorie.
Ca denumire, în unele legislaţii (dreptul italian) aceste practici generale sau speciale ori
locale apar sub formula de „uzuri” ; în dreptul românesc termenul acesta se confundă cu
„obiceiul” (cutuma), iar în dreptul comerţului internaţional termenul utilizat este cel de
„uzanţe”.
Indiferent de terminologia folosită, uzurile prezintă:
• caracter general, colectiv, impersonal şi repetabil, aplicându-se unui număr
nedeterminat de comercianţi, pe un anumit teritoriu sau cu privire la o anumită categorie de
produse.
Prin caracterul general, colectiv, impersonal şi repetabil uzurile se aseamănă cu normele
juridice dar, spre deosebire de acestea, nu sunt edictate sau sancţionate de stat. Uzurile sunt
reguli de conduită create de comercianţi în practica lor comercială;
• caracter obiectiv, în sensul că se concretizează în acte juridice şi fapte materiale
(pozitive, negative) care s-au aplicat în mod repetat într-o perioadă mai lungă de timp.
Vechimea, continuitatea este de esenţa uzurilor.

4.3.2. Clasificarea uzurilor


Cea mai importantă clasificare a uzurilor comerciale se face în funcţie de forţa lor
juridică, în:
 uzuri normative (legale, de drept, cutume);
 uzuri convenţionale (interpretative, de fapt).
 Uzurile normative
Particularităţile uzurilor normative se exprimă în: generalitate, impersonalitate şi
obligativitate. Aceste uzuri constituie izvor de drept şi se aplică întocmai ca o normă juridică.
Ele determină drepturile şi obligaţiile părţilor, fie reglementând raporturile sociale încă
neprevăzute de lege, fie interpretând dispoziţiile legii. În unele cazuri uzurile se aplică
împotriva unei dispoziţii legale care nu este de ordine publică.

9
Obiectul de reglementare al uzurilor normative este atât contractual, cât şi
extracontractual (de exemplu, uzurile porturilor sau burselor).
Uzurile normative, acolo unde sunt recunoscute, au valoarea unor norme juridice
supletive. Părţile pot înlătura aplicarea uzurilor normative prin stabilirea în contract a unor
clauze contrare conţinutului acestora.
Din punct de vedere probatoriu, uzurile normative se prezumă a fi cunoscute întocmai
ca şi legea, urmând a fi aplicate de judecător chiar din oficiu.
 Uzurile convenţionale
Uzurile convenţionale au forţă juridică asemănătoare clauzelor contractuale, iar
fundamentul lor constă în principiul libertăţii de voinţă a părţilor. Uzurile convenţionale
se aplică cu titlu de clauză contractuală şi reprezintă voinţa expresă sau tacită (prezumată) a
părţilor. Prezumţia este simplă şi relativă, în sensul că părţile o pot înlătura făcând dovada
contrară. Ca şi în cazul uzurilor normative, uzurile convenţionale pot fi înlăturate, prin voinţa
expresă sau tacită a părţilor.
Rolul uzurilor interpretative este acelaşi ca şi în cazul celor normative şi anume:
stabilirea drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
Uzurile comerciale intervin:
- în legătură cu încheierea contractului comercial (o anumită comportare valorează
consimţământ);
- în legătură cu conţinutul contractului (completarea clauzelor stabilite în contract);
- în faza de executare a obligaţiilor contractuale (sancţiuni aplicate debitorului pentru
neexecutarea obligaţiilor).
Din punct de vedere probatoriu, uzurile convenţionale trebuie dovedite cu orice mijloc
de probă, fiind un element de fapt.
Temeiul forţei juridice a uzurilor convenţionale constă în voinţa expresă sau prezumată
a părţilor „Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul”
(art. 981 C. civ).
În concluzie, uzurile convenţionale sunt clauze care se „subînţeleg”, pentru că ele
exprimă voinţa obişnuită a părţilor.
În dreptul nostru, uzurile comerciale apar sub forma „obiceiului” juridic (art. 600, 607,
970 al.2, 980, 981, 1447 C. civ.), vorbindu-se despre „obiceiul locului” sau „obiceiul din
partea locului”.
O referire expresă a uzanţelor se aplică în comerţul internaţional, în regulamentul C.A.B.
conform căruia: „Completul de arbitraj soluţionează litigiile pe baza normelor dreptului
material aplicabil conducându- se după prevederile contractului şi ţinând seama de uzanţele
comerciale”.
Un alt criteriu de clasificare a uzurilor se referă la întinderea aplicării lor în spaţiu,
conform căruia uzurile pot fi:
• locale, atunci când se aplică pe o anumită piaţă comercială, port etc.;
• speciale, cele care se referă la o anumită ramură de activitate sau produse (lemn,
cereale, fructe);
• generale, când se aplică tuturor raporturilor comerciale.
În dreptul comerţului internaţional unele dintre uzanţe au fost uniformizate, fie prin
16

contracte - tip, condiţii generale elaborate de comercianţi, fie de organisme internaţionale,


cum ar fi Camera de Comerţ Internaţională de la Paris, care în anul 1953 a elaborat
aşa-numitele reguli INCOTERMS. Regulile INCOTERMS constituie o codificare a uzanţelor
în materia contractului de vânzare internaţională de mărfuri, în special pentru Europa.

10
 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Definiţi şi enumeraţi izvoarele dreptului comercial

2. Obiceiul se confundă cu:


a) doctrina;
b) jurisprudenţa;
c) legea;
d) cutuma.

3. Reprezintă izvoare principale ale dreptului comercial:


a) codul civil;
b) obiceiul;
c) codul comercial şi legislaţia specială comercială.

4. Nu sunt izvoare ale dreptului comercial:


a) codul civil;
b) codul comercial;
c) jurisprudenţa.

5. Forţa probantă a uzurilor interpretative.

6. Constituie izvoare subsidiare ale dreptului comercial:


a) Codul comecial;
b) codul comercial şi legislaţia specială comercială;
c) codul civil şi legislaţia specială civilă.

11
CAPITOLUL II

FAPTELE (ACTELE) DE COMERŢ


Secţiunea 1
Generalităţi

1.1. Terminologie

Din punct de vedere terminologic, operaţiunile de comerţ pot fi atât „fapte de comerţ”
cât şi „acte de comerţ” .
1

Adesea, termenul „fapt” de comerţ este folosit de legiuitor pentru a desemna toate
operaţiunile de comerţ, fie că acestea sunt „acte juridice” de comerţ, fie că sunt numai
„fapte juridice” (stricto sensu) de comerţ.
Actele juridice sunt manifestări de voinţă făcute cu intenţia producerii efectelor juridice,
în timp ce faptele juridice (stricto sensu) sunt acţiuni ale omului făcute fără intenţia de a crea
efecte juridice (naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi obligaţii), acestea
producându-se în virtutea legii. Faptele juridice „stricto sensu” sunt licite, (gestiunea de
afaceri, plata nedatorată) reunite pe ideea îmbogăţirii fără just temei şi ilicite, (delictele şi
cvasidelictele) comise de comerciant.
Pentru a arăta care sunt operaţiunile juridice de comerţ, legiuitorul român foloseşte în
art. 3 C.com., expresia „fapte de comerţ”, acoperind prin acestea atât sfera faptelor, cât şi
a actelor de comerţ. Dispoziţiile prevăzute în art. 3 C. com. se completează cu cele prevăzute
în art. 4 C.com., pentru a se forma o imagine cât se poate de completă cu privire la „faptele de
comerţ”.
Astfel, folosind criteriul pozitiv, în art.3 C.com. legiuitorul arată categoriile de „fapte”
considerate „de comerţ”, fapte de comerţ obiective, iar în art. 4 C.com. se face referire la
faptele de comerţ subiective (art. 4 C.com.).
Separat de criteriul pozitiv (afirmativ), în art. 5 C.com. legiuitorul foloseşte criteriul
negativ, arătând faptele care nu pot fi calificate „fapte de comerţ”.

1.2. Definiţie

În sensul cel mai cuprinzător, faptul de comerţ este orice activitate care dă naştere la
raporturi juridice guvernate de legea comercială şi care se întemeiază pe ideea de
schimb de mărfuri şi valori, fiind calificată ca o activitate de intermediere în
operaţiunile de schimb.
Interesul practic al delimitării faptelor de comerţ de cele cu caracter civil constă în
următoarele:
• definirea comerciantului se face, în principal, în funcţie de activitatea pe care o
desfăşoară şi anume, dacă, în mod obişnuit, face fapte de comerţ, având comerţul ca o
profesiune obişnuită (art. 7 C.com.);
• dispoziţiile legale care reglementează faptele de comerţ sunt, adesea, diferite de cele
care reglementează faptele (actele) civile.
De exemplu:
 în materie de probe, potrivit art. 46 C.com., obligaţiile comerciale pot fi dovedite cu
orice mijloc de probă, spre deosebire de cele cu caracter civil pentru care proba cu
martori nu este admisibilă dacă obligaţiile au valoare mai mare de 250 lei (conform
art. 1191 C.civ.);

12
 în situaţia existenţei mai multor debitori, răspunderea lor este solidară, dacă nu
există stipulaţiune contrarie (art. 42 C.com), spre deosebire de obligaţiile civile unde,
dacă există mai mulţi debitori, regula este divizibilitatea, solidaritatea având valoare
de excepţie.

1.3. Clasificarea faptelor de comerţ

Faptele de comerţ, pot fi clasificate urmărind cele două sisteme consacrate în diferitele
legislaţii, respectiv, sistemul obiectiv propriu legislaţiei franceze şi italiene, şi sistemul
subiectiv, însuşit de legislaţia germană şi de celelalte sisteme de drept de inspiraţie germană.
 Potrivit sistemului obiectiv un „fapt” este calificat „de comerţ” dacă în mod
obiectiv, în conţinutul lui există una din operaţiunile pe care legiuitorul însuşi le califică ca
fiind „de comerţ”, deoarece se întemeiază pe ideea de interpunere (intermediere) în schimb.
Independent de calitatea persoanei care-l îndeplineşte, actul este comercial prin natura
lui .
2

 Potrivit sistemului subiectiv un „fapt” este calificat „de comerţ” dacă este
făcut de un comerciant. Calitatea subiectului determină natura juridică a faptului, iar
comerciantul este definit, de regulă, ca fiind acea persoană care şi-a înregistrat
firma în registrul de comerţ (înregistrare care are efect constitutiv) sau dacă are
una din întreprinderile comerciale anume stabilite de lege în acest scop . 3

Codul comercial român consacră sistemul obiectiv de calificare a faptelor de comerţ (art.
3 C.com.) completat cu o prezumţie de comercialitate cu privire la toate contractele şi
obligaţiunile unui comerciant (art. 4 C.com.). Aşadar, în concepţia legiuitorului român nu
este suficient criteriul obiectiv pentru a determina categoriile de fapte de comerţ,
considerând că şi calitatea subiectului (comerciantul) este utilă pentru a califica un fapt
juridic ca fiind „de comerţ”.
Totodată, legiuitorul stabileşte în art. 6 C.com., regimul juridic aplicabil actelor juridice
care are un caracter civil pentru una din părţi şi comercial pentru cealaltă parte. Este cazul aşa
numitelor fapte (acte) unilaterale sau mixte.
Analizând dispoziţiile prevăzute în textele legale arătate mai sus, se poate concluziona
că faptele de comerţ se clasifică în trei categorii:
• fapte de comerţ obiective;
• fapte de comerţ subiective;
• fapte de comerţ unilaterale sau mixte.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Definiţi noţiunea de fapt de comerţ.


2. Care este criteriul (sistemul) consacrat de Codul comercial român în funcţie de care se califică
faptele de comerţ?
3. Enumerarea faptelor de comerţ obiective (art. 3 C. com.) are caracter limitativ sau
exemplificativ? Argumentaţi răspunsul.

13
Secţiunea 2
Faptele de comerţ obiective

2.1. Noţiune şi clasificare

Faptele de comerţ obiective sunt acele operaţiuni (acte juridice) prevăzute de


legiuitor în art. 3 din Codul comercial, calificate astfel în funcţie de natura sau funcţia
lor economică şi, în unele cazuri, de forma lor.
În art. 3 C.com. sunt prevăzute un număr de 20 de operaţiuni (acte, fapte) pe care
legiuitorul le califică „de comerţ”. Enumerarea făcută de legiuitor este absolut limitativă şi
relativ demonstrativă.
În doctrina de specialitate s-a considerat însă şi că enumerarea cuprinsă în art. 3 C.com.
are caracter enunţiativ, exemplificativ, Codul comercial neconsacrând decât cele mai
frecvente fapte de comerţ, care, la data adoptării Codului constituiau baza activităţii
comerciale .
4

Considerăm că enumerarea cuprinsă în art. 3 C.com. este absolut limitativă, deoarece


nici doctrina şi nici practica jurisdicţională nu pot spori numărul actelor de comerţ , însă
5

înlăuntrul fiecăruia pot exista alte operaţiuni care, prin analogie, ar putea fi considerate „de
comerţ” şi incluse într-una din categoriile de fapte de comerţ prevăzute expres de legiuitor.
Trăsătura comună a celor 20 de „fapte de comerţ” prevăzute de art. 3 C.com. este
intermedierea (interpunerea în schimb), la care se poate adăuga caracterul speculativ.
Speculaţia este de natura faptului de comerţ şi nu de esenţa lui. Astfel, pot exista
operaţiuni comerciale care apar ca acte dezinteresate (de exemplu, un comerciant vinde
mărfurile sale la un preţ derizoriu pentru a-şi atrage clientelă sau pentru a facilita
eliminarea unui stoc creat în mod obiectiv ori pentru a înlătura o concurenţă vecină etc.).
Activitatea speculativă a comerciantului constă într-un fapt de comerţ, în schimb
intermedierea este trăsătura constantă (permanentă) care caracterizează faptele de comerţ.
Aceste precizări au fost necesare pentru a grupa cele 20 de fapte de comerţ prevăzute în
art. 3 C.com. în trei categorii:
• operaţiuni de intermediere în schimb asupra mărfurilor şi titlurilor de credit, care pot
fi denumite fapte (acte) obiective constitutive de comerţ;
• acte de intermediere în operaţiunile de schimb purtând asupra muncii organizate
(întreprinderile);
• fapte de comerţ conexe (accesorii).

2.2. Operaţiuni de intermediere în schimb

Din această categorie fac parte:


• Cumpărarea şi vânzarea comercială
Potrivit art. 3 pct. 1 şi 2 C. com, „legea consideră ca fapte de comerţ”:
 cumpărările de producte sau mărfuri spre a se revinde fie în natură, fie după ce
se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea
spre a se revinde de obligaţiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulând în
comerţ;
 vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate
şi vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ,
când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;
Vânzarea-cumpărarea este un contract reglementat de Codul civil în articolul 1294.
Definiţia vânzării este prevăzută în acest articol, potrivit căruia, o parte numită vânzător, se

14
obligă să transmită celeilalte părţi numită cumpărător, proprietatea unui bun în schimbul unui
preţ.
Calificarea comercială trebuie găsită în afara contractului, în funcţia economică a
negoţului.
Numai în măsura în care cumpărarea sau vânzarea apare ca o operaţiune de
intermediere, ea dobândeşte şi calificare comercială. Acest element este dificil de desprins
dintr-o operaţiune izolată. El trebuie raportat la împrejurările de fapt în care cumpărarea sau
vânzarea a avut loc, pentru a o situa în cadrul unei activităţi de schimb indirect, dar şi la
elementul intenţional al subiectului menit să determine, astfel, calificarea.
Aşadar, regula care se poate formula este următoarea: cumpărarea este comercială
când a fost făcută cu intenţia de a revinde şi vânzarea este comercială atunci când a fost
precedată de o cumpărare comercială, adică făcută cu intenţia de a revinde.
Această regulă este întărită de art. 5 C.com., în care se arată: „Nu se poate considera ca
fapt de comerţ cumpărarea de producte sau mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţia
cumpărătorului ori a familiei sale”.
Intenţia trebuie să coincidă cu momentul încheierii actului de cumpărare şi să constituie
motivul principal al operaţiunii.
Operaţiunile de cumpărare şi vânzare pot avea ca obiect atât mărfurile, cât şi
productele , titlurile de credit şi, în general, orice bunuri mobile afectate consumului şi
6

circulaţiei. Aceste bunuri pot fi revândute în starea în care au fost dobândite sau după ce, în
prealabil, au fost prelucrate sau transformate (exemple: croitorul cumpără stofa pentru a o
transforma în costum de haine; artistul pictor care transformă culorile în tablouri etc.).
Cumpărarea este comercială chiar şi atunci când este făcută numai cu intenţia de
închiriere.
• Operaţiuni de punere în consignaţie a mărfurilor sau productelor în scop de
vânzare
Contractul de consignaţie prezintă un caracter specific, care face ca operaţiei de vânzare
să i se suprapună o operaţie de depozit şi una de comision. Astfel, contractul de consignaţie
apare ca un contract mixt, formând un tip de contract „sui generis”.
Contractul de consignaţie (estimatoriu) este contractul prin care o persoană numită
consignant transmite alteia, numită consignatar o cantitate de mărfuri în prealabil estimate
(preţuite) cu mandatul de a fi vândute pe contul celui dintâi şi cu obligaţiunea, fie de a
întoarce preţul stabilit prin convenţie, fie de a restitui mărfurile în natură, dacă nu au fost
vândute. Contractul de consignaţie este reglementat prin Legea nr. 178/1934 care cuprinde
dispoziţii importante în privinţa faptelor calificate drept infracţiuni comise de consignatari.
• Operaţiunile pe termen asupra titlurilor de credit. Reportul. Operaţiunile de
bursă
Potrivit art. 3 pct. 3 C.com. sunt fapte de comerţ contractele de report asupra
obligaţiunilor de stat sau altor titluri de credit circulând în comerţ.
Reportul, aşa cum este reglementat de art. 74-76 C. com., reprezintă un schimb actual şi
real de titluri contra bani şi un schimb, pe termen, de bani contra titlurilor de aceeaşi specie.
Aceste operaţiuni se încadrează într-o categorie mai cuprinzătoare a operaţiunilor speculative
de valori, în urcare sau în coborâre a titlurilor de credit, formând aşa zisele „operaţiuni de
bursă”.
• Operaţiuni relative la subscrierea, cumpărarea şi vânzarea de părţi sociale şi
acţiuni ale societăţilor comerciale
Art. 3 C. com enumeră la pct 4, printre faptele de comerţ şi „cumpărările sau vânzările
de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale”.
Achiziţionarea şi înstrăinarea acţiunilor şi părţilor sociale ale societăţilor comerciale
prezintă caracterul unui act de comerţ, prin aceea că face să se dobândească sau să se piardă

15
calitatea de asociat într-o societate comercială, indiferent dacă operaţiunea a fost făcută în
scop de speculaţie comercială, ori numai în vederea unui plasament de capital.
• Operaţiunile de bancă şi schimb
Potrivit art. 3 pct. 11 C.com., sunt fapte de comerţ „operaţiunile de bancă şi schimb”.
Operaţiunile de bancă sunt operaţiuni de intermediere care au ca obiect sume de bani,
credite ori titluri de credit. Activitatea bancară este realizată de Banca Naţională şi de
societăţile comerciale bancare. Operaţiunile de bancă constau în: depozite de sume de bani
sau de titluri, acordare de credite, operaţiuni asupra titlurilor de credit, plasament financiar,
efectuarea de plăţi etc.
Operaţiunile de schimb se referă la schimbul de monede, bilete de bancă naţionale sau
străine, transmitere de fonduri.
• Cambiile şi ordinele de producte sau mărfuri
În conformitate cu art. 3 pct. 14, sunt fapte de comerţ „cambiile şi ordinele de producte
sau mărfuri”.
Cambia şi biletul la ordin sunt, prin ele însele, fapte de comerţ, fără a distinge dacă
părţile sunt sau nu comercianţi sau dacă sunt emise pentru acte civile sau comerciale . 7

Cambia si biletul la ordin sunt titluri de credit care cuprind obligaţia de a face să se
plătească (cambia) sau de a plăti (biletul la ordin) o sumă de bani determinată, la scadenţă şi
la locul stabilit în însuşi înscrisul cambial.
La originea sa cambia era un instrument de schimb şi de transfer de bani, după cum
rezultă din etimologia cuvântului (cambium/schimb). Această origine istorică a instituţiei
cambiale a făcut să i se atribuie caracterul comercial în mod absolut, chiar, dacă, mai târziu,
devenind un instrument de credit a fost folosit şi în raporturile civile.
• Operaţiuni asupra imobilelor în scop de speculaţiune.
Codul comercial italian de la 1883 cuprindea printre actele obiective de comerţ,
„cumpărările şi vânzările de bunuri imobile”, dacă aceste operaţiuni au fost făcute cu scopul
de speculaţiune comercială.
Codul comercial român a suprimat acest text, aşa încât vânzarea-cumpărarea comercială
nu poate avea ca obiect bunuri imobile. În doctrină însă, a fost formulată şi opinia contrară,
pornindu-se de la faptul că ceea ce l-a determinat pe legiuitor Codului comercial român să
adopte soluţia înlăturării operaţiunilor imobiliare din rândul faptelor de comerţ enumerate în
art. 3 C.com., a fost faptul că imobilele, au o valoare mult mai mare decât cea a mobilelor. Cu
toate acestea, la ora actuală, există foarte multe bunuri mobile cu o valoare incontestabil mai
mare decât cea a unui bun imobil, fapt ce face ca această excludere să nu se mai justifice,
conform opiniei mai sus citate. De altfel, excluderea operaţiunilor asupra imobilelor din
categoria faptelor de comerţ nu se mai justifică, în condiţiile în care, în prezent, imobilele sunt
incluse în fondul de comerţ (art. 1 lit. e din Legea nr. 298/2001).

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Enumeraţi elementele specifice vânzării-cumpărării comerciale (art. 3 pct. 1 şi 2), care


diferenţiază vânzărea-cumpărarea comercială de vânzarea-cumpărarea civilă.

2.3. Acte de intermediere în operaţiunile de schimb purtând asupra


muncii organizate (întreprinderile)

În limbajul obişnuit, comun, întreprinderea are un dublu înţeles: unul subiectiv,


referindu-se la activitatea însăşi a persoanei care şi-a organizat o îndeletnicire, altul obiectiv,

16
în sens de organism economic care pune în valoare în mod sistematic factorii necesari pentru
un produs destinat schimbului, pe riscul întreprinzătorului.
Elementele care, împreună, concură la înţelegerea noţiunii de întreprindere sunt:
- asocierea factorilor necesari producţiei: capital, muncă, natură;
- riscul pe care întreprinzătorul şi-l asumă;
- organizaţia, ca element de coordonare a muncii cu valorile patrimoniale.
Articolul 3 din Codul comercial prevede diferite categorii (feluri) de întreprinderi:
• Întreprinderile de furnituri de lucruri, mărfuri etc. (art. 3 pct. 5).
Caracteristica generală a acestor întreprinderi constă în continuitatea prestaţiilor:
furnizarea de îmbrăcăminte, de alimente, de combustibil etc.
Întreprinderile de furnituri presupun o activitate organizată prin care furnizorul, în
schimbul unui preţ determinat anticipat, asigură prestarea unor servicii sau predarea unor
produse la termene succesive .9

Întreprinderile de furnituri au ca obiect de activitate, fie furnizarea (livrarea) de produse


pe baza unui contract care poate fi numit contract de furnizare (livrare), fie prestarea de
servicii potrivit unui contract de locaţie de servicii.
În cazul furnizării de produse, întreprinderea de furnituri are obligaţia de a transmite
dreptul de proprietate asupra mărfurilor livrate, de a le preda şi de a răspunde pentru vicii şi
pentru evicţiune întocmai ca la vânzare-cumpărare. Deosebirea esenţială între contractul de
furnizare (livrare) şi contractul de vânzare-cumpărare constă în faptul că furnizarea de
marfă este o obligaţie continuă a întreprinderii (furnizarea de energie electrică etc.) sau la
termene succesive, preţul fiind determinat anticipat. Aşadar, furnizorul are o obligaţie de
„dare” (transmiterea dreptului de proprietate) şi două obligaţii de „facere”, predarea
mărfurilor şi garantarea pentru viciile mărfurilor şi pentru evicţiune.
În cazul furnizării de servicii, întreprinderea are obligaţia de „facere”, de a presta
servicii cu caracter continuu pe baza unui contract de locaţie de servicii.
• Întreprinderile de spectacole publice (art. 3 pct. 6)
Întreprinderile de spectacole publice sunt acele întreprinderi a căror activitate este
calificată de „comerţ” deoarece ele organizează munca altora şi se interpun între artist pe
de o parte, şi spectator pe de altă parte. În activitatea de spectacole, sunt calificate acte de
comerţ:
- închirierea sălii de spectacole;
- contractele de publicitate;
- contractele cu artiştii etc.
10

• Întreprinderile de comision
Întreprinderile „de comision” încheie afaceri în nume propriu dar pe seama comitentului.
Activitatea comisionarului (întreprinderea de comisioane) trebuie să aibă înfăţişarea unei
profesiuni cu caracter permanent. Un act izolat de comision nu este considerat „fapt de
comerţ”.
• Întreprinderile de agenţii şi oficii de afaceri
Intermediază afaceri (contract de vânzare-cumpărare, închiriere, locaţie de servicii etc.)
între comercianţi şi clienţi.
Activitatea agenţiilor şi oficiilor de afaceri se concretizează fie în obţinere şi transmitere
de informaţii legate de afaceri şi de partenerii acestora, fie în publicitate comercială, procurare
de clienţi etc.
Agenţiile şi oficiile de afaceri sunt organizate în diverse domenii: turism, voiaj,
publicitate etc.
Deşi desfăşoară activitate de intermediere, nu este exclus ca oficiile de afaceri să
acţioneze şi ca mandatari ai comercianţilor care i-au împuternicit.
• Întreprinderile de construcţiuni (art. 3 pct. 8 C.com.)

17
Întreprinderile de construcţiuni sau de reparaţii de imobile organizează forţa de muncă
cu ajutorul căreia îşi desfăşoară activitatea, interpunându-se între client (beneficiar) şi
lucrători. Din acest punct de vedere, întreprinderea de construcţii speculează „mâna de
lucru”, obţinând profit. Organizarea activităţii cât şi obiectul acesteia sunt considerate
„fapte de comerţ”.
Adesea, întreprinderile de construcţii şi reparaţii de imobile execută lucrările care fac
obiectul contractului de antrepriză de lucrări pentru construcţii, cu materiale proprii. În
această situaţie, întreprinderea este comercială în virtutea criteriului fundamental, fiind vorba
despre cumpărarea de mărfuri spre a le revinde „... fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat
sau pus în lucru...” (art. 3 pct. 1 C.com.).
• Întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie (art. 3 pct. 9 C.com.)
Întreprinderile de fabrici şi de manufactură au ca obiect de activitate transformarea unor
bunuri (materie primă), prelucrarea şi obţinerea unor produse industriale sau de manufactură.
De exemplu, întreprinderea de ţesătură, care transformă firele de mătase în produs finit -
mătasea.
Sunt calificate ca fiind comerciale şi acele întreprinderi care transformă (lucrează)
materia primă oferită de client (beneficiar), chiar dacă activitatea lor nu este de „producţie”
ci presupune „prestări-servicii”, deoarece clientul plăteşte numai manopera.
• Întreprinderile de imprimerie, desfăşoară activitate de multiplicare a operelor
literare, ştiinţifice, artistice etc., folosind mijloace mecanice sau manuale.
• Întreprinderile de editură, librării şi obiecte de artă, când altul decât autorul sau
artistul vinde (art. 3 pct. 10 C.com.)
Întreprinderea de editură (editorul), are ca obiect de activitate reproducerea şi
difuzarea (răspândirea în public) unei lucrări (ştiinţifice, literare, artistice) încredinţată de
către autor pe baza contractului de editare.
Editorul îşi desfăşoară activitatea în colaborare cu alţi comercianţi, pe baza unor
contracte încheiate, fie cu o întreprindere de imprimerie (tipografică) pentru reproducerea
lucrării, fie cu o întreprindere de difuzare, de librării, pentru difuzarea (vânzarea) lucrării
respective.
Aşadar, întreprinderea de editură este un intermediar care, la rândul lui, încheie
două contracte: un contract cu întreprinderea de reproducere a operei (lucrării) care
urmează a fi publicată şi un al doilea contract, cu întreprinderea de difuzare (librărie).
Dacă cele două contracte de reproducere şi de difuzare se încheie direct de către autor,
operaţiunile desfăşurate de acesta nu sunt considerate „fapte de comerţ”, deoarece lipseşte
activitatea de interpunere (intermediare) specifică comerţului.
Întreprinderile de vânzare a obiectelor de artă intermediază relaţiile dintre autor,
artist şi cumpărător.
Această concluzie rezultă din însăşi exprimarea legiuitorului „... când altul decât
autorul sau artistul vinde”.
Aşadar, dacă vânzarea se face direct de către autor sau artist, actul juridic respectiv nu
poate fi considerat „fapt de comerţ”.
• Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat
(art. 3 pct. 13 C.com.)
Legiuitorul prevede numai transportul pe apă sau pe uscat pentru că, la timpul redactării
Codului comercial, nu exista şi transportul aerian. În prezent textul trebuie aplicat şi
transportului aerian, reglementat prin Codul aerian .11

Întreprinderile de transporturi îşi organizează activitatea în aşa fel încât prin transportul
de mărfuri şi/sau de persoane, (dar mai cu seamă de mărfuri), se manifestă ca un intermediar
între expeditor-furnizor şi destinatar-beneficiar, făcând un serviciu expeditorului (furnizor) în
favoarea terţului beneficiar (destinatarul).

18
Activitatea întreprinderii de transport se desfăşoară, în principal, pe baza contractelor
de transport, contracte în care întreprinderea de transport (cărăuşul) are calitatea de
promitent, expeditorul, calitatea de stipulant, iar destinatarul este terţ-beneficiar.
Aşadar, în cazul transportului de mărfuri, contractul îndeplineşte condiţiile unei
„stipulaţiuni pentru altul”, operaţie juridică în care cărăuşul (întreprinderea de transport) este
un intermediar.
Contractul de transport poate fi încheiat de cărăuş, fie direct cu furnizorul expeditor, fie
cu o întreprindere specializată în operaţiuni de expediţie, deci cu expeditorul (Oficiul Poştal).
Expediţionarul este un comisionar deci, el îşi desfăşoară activitatea de intermediere.
• Întreprinderile de asigurare (art. 3 pct. 17 şi 18 C.com.)
Potrivit art. 3 pct. 17 sunt fapte de comerţ „asigurările terestre, chiar mutuale, în contra
daunelor şi asupra vieţii”, iar potrivit art. 3 pct. 18 C.com. sunt calificate fapte de comerţ şi
„asigurările, chiar mutuale în contra riscurilor navigaţiunii”.
Activitatea de asigurare este realizată numai de societăţile de asigurare, care se
constituie şi funcţionează pe baza Legii nr. 32/2000 modificată prin Legea 76/2003 şi a Legii
nr. 31/1990, republicată şi a Legii nr.136/1995 .
Asigurările sunt legale (obligaţia de asigurare este legală) şi facultative .
14

În comerţ, interesează în special asigurările facultative. Prin contract, asiguratorul - în


schimbul unei prime de asigurare plătită de asigurat - îşi ia asupra sa riscul asigurat, urmând
să plătească asiguratului indemnizaţia de asigurare, dacă riscul se va realiza.
Pot fi asigurate: bunuri, persoane, se poate încheia asigurare pentru răspundere civilă,
inclusiv pentru insolvabilitatea debitorului.
În raporturile de drept comercial, în unele cazuri, asigurarea poate avea şi caracter
obligatoriu (este cazul, de exemplu, consignatarului , care deţine şi păstrează marfa altei
15

persoane, sau, în unele situaţii, chiar a cărăuşului).


În alte cazuri, deşi nu este obligatorie, asigurarea se impune ca o măsură de
conservare, de păstrare a integrităţii bunurilor ce aparţin altei persoane (de exemplu,
obligaţia depozitarului de asigurare a mărfii). Obligaţia de conservare, de păstrare şi de
restituire a bunului primit în depozit presupune, pentru depozitar, încheierea unui contract de
asigurare a bunurilor ce fac obiectul contractului de depozit.
Asigurările mutuale, sunt acele asigurări prin care mai multe persoane se asociază în
scopul suportării împreună a riscurilor. Capitalul social se formează din primele de asigurare
depuse de asociaţi.
• Depozite în docuri şi antrepozite (art. 3 pct. 20 C.com.)
Sunt calificate ca fapte de comerţ „depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate
operaţiunile asupra recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisorilor de gaj liberate de
ele”.
Textul prevăzut în art. 3 pct. 20 C.com. se referă, pe de o parte, la organizarea activităţii
de depozit sub forma unei întreprinderi şi, pe de altă parte, la operaţiunile de depozitare şi la
documentele vizând marfa aflată în depozit.
Documentele, înscrisurile eliberate şi care atestă existenţa mărfii în depozit sunt:

- recipisa de depozit, care se eliberează deponentului (proprietar) atestând dreptul de


proprietate al titularului asupra mărfii depozitate:
- warantul (scrisoare de gaj) sau buletin de gaj, care este documentul ce atestă că
marfa face obiectul unui contract de gaj şi deci titularul warantului are un drept de gaj
(garanţie reală) asupra mărfii în depozit;
- talonul care rămâne la administraţia depozitului.

2.4. Fapte de comerţ conexe (accesorii)

19
Faptele de comerţ conexe sau accesorii sunt acele fapte juridice care au un caracter
civil, numai că, datorită legăturii strânse cu un fapt calificat de comerţ, dobândesc
caracter comercial potrivit regulii „accesorium sequitur principale”.
Din enumerarea făcută de legiuitor în art. 3 C.com., rezultă că din cele 20 de fapte
considerate „de comerţ” au caracter accesoriu:
• Operaţiunile de mijlocire în afaceri comerciale (art. 3 pct. 12 C. com.)
Legiuitorul dispune în textul invocat că, sunt fapte de comerţ „operaţiunile de mijlocire
(sămsărie) în afaceri comerciale”.
Mijlocirea în afaceri comerciale este un act conex considerat fapt (act) obiectiv de
comerţ, deoarece presupune încheierea unei înţelegeri între doi parteneri de afaceri
„puşi faţă în faţă” de către un intermediar, mijlocitor, care este calificat ca fiind un
auxiliar de comerţ (independent).
Aşadar, operaţiunea de mijlocire (samsăria) este un fapt (act) de comerţ conex sau
accesoriu faptului (actului) principal, care este un fapt de comerţ.
• Expediţiunile maritime şi toate contractele privitoare la comerţul pe mare şi la
navigaţiune (art. 3 pct. 15 şi 16 C.com.)
Din categoria operaţiunilor privitoare la comerţul pe mare şi la navigaţiune fac parte:
- construirea de vase pentru navigaţiune;
- cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase pentru navigaţiune;
- încheierea de contracte privind echiparea vaselor, dotarea şi aprovizionarea lor.
Sunt calificate comerciale şi operaţiunile de închiriere a vaselor în scop de navigaţie.
Toate aceste fapte (acte) juridice sunt calificate de comerţ „potrivit criteriului
accesorialităţii, întrucât privesc comerţul pe mare şi navigaţiunea”.
Deci, activitatea principală este comerţul, indiferent de forma pe care o îmbracă
(vânzare, transport), iar accesorii sunt toate operaţiunile arătate mai sus, operaţiuni care, sunt
calificate fapte de comerţ.
• Depozitele pentru cauză de comerţ (art. 3 pct. 19 C.com.)
Depozitele pentru cauză de comerţ sunt fapte de comerţ conexe sau accesorii, ori de câte
ori privesc depozitarea unor mărfuri care au fost cumpărate în scop de revânzare.
Faptul principal de comerţ este contractul de vânzare-cumpărare, iar accesoriul este
depozitul care va fi considerat „fapt de comerţ” ca şi principalul.
• Contul curent şi cecul
Potrivit art. 6 alin. 2 C.com. „Contul curent şi cecul nu sunt considerate ca fapte de
comerţ în ce priveşte pe necomercianţi afară dacă ele n-au o cauză comercială”.
Interpretând textul de lege, apelând la argumentul logicii formale „per a contrario”,
rezultă că, ori de câte ori deschiderea unui cont curent şi operaţiunile care se efectuează în
conţinutul acestuia, cât şi cecul au o cauză comercială, operaţiunile respective sunt
calificate fapte de comerţ accesorii sau conexe actului principal care este, de comerţ, după
natura sa.
Principiul accesorialităţii este foarte general aşa încât el vizează şi alte acte (fapte)
sau operaţiuni care nu sunt arătate în mod expres de legiuitor. Astfel, au caracter
comercial contractele care, indirect se referă la exploatarea comercială (de exemplu,
cumpărarea de registre pentru a ţine contabilitatea);
De asemenea, pot fi considerate ca fiind comerciale, următoarele categorii de acte
juridice unilaterale şi bilaterale (contracte), cât şi quasi-contractele, delictele şi quasi-delictele,
respectiv:
• acte juridice
- promisiunea unilaterală de a cumpăra un fond de comerţ;
- contractul de mandat comercial;
- contractul de ipotecă, de gaj şi de fidejusiune;
• cvasi-contracte

20
- gestiunea de afaceri comerciale;
- plata nedatorată a unei datorii comerciale;
- îmbogăţirea fără just temei.
• delicte şi cvasi-delicte care constau, de exemplu, în:
- fapte de concurenţă neloială (deoarece, potrivit regulilor răspunderii civile delictuale,
cel ce a cauzat altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, culpabilă, este obligat să-l repare).
Secţiunea 3
Faptele (actele) subiective de comerţ

Faptele (actele) subiective de comerţ reprezintă acea categorie de fapte juridice pe care
legiuitorul le califică „de comerţ” deoarece sunt făcute de un comerciant. Deci, calitatea
subiectului determină natura juridică a faptului (actului) săvârşit (încheiat).
Faptele subiective de comerţ sunt prevăzute în art. 4 C.com., într-o formulare generală.
Astfel, legiuitorul dispune: „Se socotesc, afară de acestea ca fapte de comerţ, celelalte
contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă
contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Aşadar, legiuitorul stabileşte în art. 3 C.com. categoriile de fapte calificate fapte
obiective de comerţ, pentru ca în art. 4 C. com. legiuitorul să instituie o prezumţie „juris
tantum”, de comercialitate, cu privire la toate actele şi operaţiunile unui comerciant,
prezumţie care poate fi răsturnată (înlăturată), dovedindu-se contrariul, adică că faptul (actul)
juridic are caracter civil.
Nu sunt comerciale:
• actele esenţiale civile, care aparţin vieţii civile precum căsătoria, adopţia. Aceste acte
rămân civile chiar dacă sunt făcute de un comerciant;
• actele expres civile, adică acele acte în care se stipulează în mod expres cauza civilă
(de exemplu, se constituie o ipotecă pentru garantarea unui împrumut făcut cu scopul
de a se achiziţiona o locuinţă pentru uzul personal al familiei comerciantului).
Distinct de criteriul pozitiv de determinare a categoriilor de fapte juridice calificate de
comerţ, legiuitorul foloseşte şi criteriul negativ, excluzând de la caracterul comercial faptele
prevăzute în art. 5 C.com.
Astfel, potrivit acestei dispoziţii, „nu se poate considera ca fapt de comerţ cumpărarea
de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţiunea cumpărătorului, ori a
familiei sale; de asemenea, revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea productelor pe care
proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său sau cel cultivat de dânsul”.
Din dispoziţiile textului de lege rezultă că:
• nu sunt fapte de comerţ acele acte juridice care aparent „sunt de comerţ”, atâta
vreme cât vizează satisfacerea unor interese (uzul sau consumaţiunea) ale
cumpărătorului ori ale familiei sale;
• nu sunt fapte de comerţ activităţile agricole, sub diferite forme; culturi, vânzarea
produselor cultivate chiar de către cultivator.
Aceste activităţi sunt considerate fapte civile. Pentru a fi comercială, trebuie ca
activitatea să constea într-o interpunere, intermediere în schimb, ori acest lucru se poate
realiza numai când cultivatorul sau proprietarul terenului încredinţează marfa (produsele) unui
comerciant (intermediar) care urmează să vândă produsele „la piaţă”.
Problema discutată în literatura de specialitate şi în practica jurisdicţională este aceea
dacă întreprinderea agrară are caracter comercial sau rămâne ca întreprindere civilă . 16

Deşi există argumente suficiente în a califica întreprinderea agricolă ca fiind comercială,


opinia majoritară susţinută şi de practica judecătorească este aceea potrivit căreia,
întreprinderile agricole au un caracter civil, întrucât, activităţile pe care le realizează nu pot fi
calificate fapte de comerţ pentru că altfel s-ar ignora caracterul imperativ al art. 5 C.com.

21
O situaţie specială o au societăţile agricole care s-au constituit şi se constituie potrivit
Legii nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură şi ale
Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată.
Astfel, potrivit Legii nr. 36/1991, proprietarii de terenuri agricole se pot organiza fie în
asociere simplă, fie sub forma unei societăţi civile potrivit Codului civil, sub formă de
societate agricolă sau, potrivit Legii nr. 31/1990 ca societate comercială, pentru a exploata
pământul pe care-l are fiecare.
Aşadar, Legea nr. 36/1991 prevede posibilitatea constituirii unei societăţi comerciale
care să aibă ca obiect social activităţi agricole, derogând astfel, de la dispoziţia prevăzută în
art. 5 C.com. potrivit căreia, activităţile agricole nu sunt fapte de comerţ. Deşi sub aspect
formal, societatea este comercială, constituindu-se într-una din formele de societate prevăzute
de Legea nr. 31/1990, în conţinutul ei, societatea agricolă are caracter civil.

Secţiunea 4
Faptele de comerţ unilaterale

Potrivit art. 56 C.com., „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi
comercianţii sunt supuşi, în ce priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiunile
privitoare la persoana chiar a comercianţilor, şi în cazurile în care legea nu dispune altfel”.
Această regulă este logică, deoarece ar fi imposibil ca o singură operaţie juridică să fie
reglementată pe de o parte, de dispoziţiile Codului comercial sau ale legislaţiei speciale
comerciale, iar pe de altă parte, de legislaţia civilă (generală sau specială). Un exemplu de
fapt de comerţ unilateral sau mixt este acela prevăzut în art. 6 alin.1: „Asigurările de lucruri
sau stabilimente care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de
comerţ numai în ce priveşte pe asiguratori”. Această dispoziţie se coroborează cu prevederile
art. 56 C.com., în care se prevede că întreaga operaţiune va fi reglementată de legislaţia
comercială.
De asemenea, potrivit art. 898 C.com.: „Chiar când actul este comercial numai pentru
una din părţi, acţiunile ce derivă dintr- însul sunt de competenţa jurisdicţiei comerciale”. La
fel şi în materie de prescripţie a dreptului material la acţiune a (art. 945 C.com.) se aplică
dispoziţiile legii comerciale, chiar dacă ele vizează numai una din părţi.
Din conţinutul art. 56 C. com., partea finală rezultă următoarele excepţii:
• nu se aplică legile comerciale referitoare la dobândirea calităţii de comerciant şi
necomercianţilor.
Necomercianţii pot încheia acte supuse legilor comerciale pe considerentele arătate mai
sus dar, în nici un caz, ei nu vor dobândi calitatea de comerciant pe baza acestor acte de
comerţ. Aşadar, dispoziţiile cu caracter comercial referitoare la persoana comerciantului nu se
vor aplica necomercianţilor.
• nu se aplică legile (dispoziţiile) comerciale atunci când legiuitorul prevede în
mod expres acest lucru (de exemplu, art. 42 C. com. stabileşte prezumţia de
solidaritate a debitorilor în obligaţiile comerciale).
Această prezumţie nu se aplică necomercianţilor, deoarece pentru ei, faptul juridic din
care izvorăsc obligaţiile nu are caracter comercial, ori în dreptul civil, de regulă, obligaţiile
sunt conjuncte (divizibile).

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
22
1. Comercializarea de către producătorul agricol a produselor pământului cultivat de el
reprezintă:
a. act obiectiv de comerţ
b. act subiectiv de comerţ
c. act mixt de comerţ
d. act civil

2. Contractul de construire a unei case de vacanţă de către SC ROMCONSTRUCT SA


pentru patronul unei firme SC ROMEXPORT SA este:
a) act obiectiv de comerţ
b) act subiectiv de comerţ
c) act mixt de comerţ
d) act civil

3. Pentru viticultorul care cumpără sticle pentru a-şi comercializa vinul, cumpărarea este:
a) act obiectiv de comerţ
b) act subiectiv de comerţ
c) act mixt de comerţ
d) act civil

4. Faptele de comerţ de interpunere:


1. au, în esenţă, caracter speculativ, neputând avea carater gratuit;
2. conduc la dobândirea calităţii de comerciant, chiar şi atunci cand sunt săvârşite în mod
accidental de către necomerciant;
3. pot constitui atât fapte obiective de comerţ, cât şi fapte mixte de comerţ;
4. nu pot fi săvârşite de necomercianţi, fiind specifice comercianţilor de profesie.

5. Un necomerciant poate efectua fapte de comerţ subiective:


a) numai dacă acestea sunt accesorii comerţului său;
b) numai dacă exclude contrariul prin însuşi actul pe care îl încheie;
c) numai după obţinerea cazierului fiscal ;
d) în nici unul dintre cazurile de la literele a), b, c);

6. Faptele de comerţ subiective:


a) includ faptele reglementate de articolul 3 Cod comercial;
b) includ faptele reglementate de articolul 3 Cod comercial, dar numai când sunt efectuate
de către un comerciant;
c) sunt o consecinţă a calităţii de comerciant;
d) pot fi realizate atât de comercianţi, cât şi de necomercianţi.

7. Încheierea unui contract de asigurare de viaţă de către o persoana fizică autorizată să


desfăşoare activităţi comerciale (comerciant) conduce:
a) la săvârşirea unei fapte de comerţ mixte;
b) la încheierea unui act comercial din punct de vedere subiectiv de către persoana fizică;
c) la încheierea unui act comercial din punct de vedere obiectiv de către persoana fizică;
d) la încheierea unui act juridic civil pentru ambele părţi.

8. Întreprinderile prevăzute în art. 3 din Codul Comercial:


a) pot fi organizate numai de comercianţi - societăţi comerciale, nefiind posibilă
organizarea acestora de către comercianţi individuali persoane fizice;
b) sunt o subcategorie a faptelor subiective de comerţ, datorită rolului esenţial jucat de
comerciantul – investitor în săvârşirea acestora;

23
c) presupun organizarea factorilor de producţie capital şi natură, factorul muncă fiind
irelevant;
d) presupun acte de intermediere în operaţiuni de schimb asupra muncii organizate.

9. Societatea comerciala agrara:


a) are obiect de activitate comercial, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990 a
societăţilor comerciale;
b) este similară unei asocieri în participaţiune, fiind lipsită de personalitate juridică;
c) are obiect de activitate de natură civilă (exploatarea terenurilor agricole) şi forma de
comerciant;
d) are calitate de necomerciant, obiectul de activitate de natură civilă fiind determinant
în calificarea naturii juridice a acesteia.

10. Cumpărarea de către un comerciant de la un alt comerciant de produse alimentare


pentru consumul propriu poate fi:
a) interpunere în schimb;
b) activitate organizată sub formă de întreprindere de comerţ;
c) act subiectiv de comerţ;
d) act obiectiv de comerţ;
e) act civil.

11. Confecţionarea de articole vestimentare, la comanda şi cu materialul clientului,


reprezintă:
a) act obiectiv de comerţ;
b) act subiectiv de comerţ;
c) act unilateral de comerţ;
d) act civil;
e) fapt de comerţ în sens restrâns.

12. Contractul de fidejusiune prin care se garantează o obligaţie comercială este:


a) act de comerţ subiectiv;
b) act de comerţ mixt;
c) activitate de interpunere în schimb;
d) activitate organizată sub forma de întreprindere;
e) act de comerţ conex.

13.Care dintre următoarele afirmaţii este adevărată?


a. o întreprindere poate fi organizată numai de mai multe societăţi comerciale;
b. o societate comercială poate deţine mai multe întreprinderi;
c. un comerciant poate organiza o singură întreprindere;
d. o societate comercială este o componentă a unei întreprinderi

14. Codul comercial român reglementează:


a. numai acte juridice de comerţ;
b. numai fapte juridice (stricto senso) propriu zise;
c. faptele de comerţ în sens larg;
d. numai evenimentele de a căror producere legea leagă efecte juridice;
e. numai acţiunile ilicite de a căror producere legea leagă efecte juridice.

24
CAPITOLUL III

SUBIECTELE DREPTULUI COMERCIAL


Secţiunea 1
Generalităţi

Într-o formulare generală, subiectele în dreptul comercial sunt participanţii la


raporturile comerciale, în principal comercianţii, fie că sunt persoane fizice, fie că sunt
persoane juridice, respectiv societăţi comerciale.
Potrivit art. 7 C.com., „Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul
ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale”.
Aşadar, conform dispoziţiei din Codul comercial, comercianţi sunt:
 persoanele fizice care exercită în mod obişnuit, cu titlu de profesie, o activitate de
comerţ;
 societăţile comerciale, indiferent dacă acestea sunt cu capital integral privat, cu capital
de stat şi privat ori numai cu capital de stat.
În afara acestor categorii de persoane calificate ca fiind comercianţi, în art. 1 alin. 2 din
Legea nr. 26/1990, modificată, legiuitorul dispune: „În sensul prezentei legi, comercianţii
sunt persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale care
efectuează în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, companiile naţionale şi
societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic cu caracter comercial
şi organizaţiile cooperatiste”.
În definirea calităţii de comerciant, legiuitorul foloseşte şi un criteriu negativ. Astfel, în
art. 8 C.com. se prevede că statul şi unităţile administrativ-teritoriale nu pot avea calitatea de
comercianţi, iar, în art. 1 alin. 3 din Legea nr. 26/1990, republicată, se dispune că prevederile
referitoare la obligaţia înregistrării în registrul comerţului a activităţii desfăşurate, nu se aplică
meseriaşilor şi ţăranilor care îşi desfac produsele din gospodăria proprie.
În sfârşit, conform art. 1 alin. 2 din OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile
familiale se stabileşte că legea respectivă (reglementare ce influenţează statutul de comerciant
al persoanei fizice) nu se aplică persoanelor fizice care au dreptul de a exercita profesii în
baza unor legi speciale. Pe cale de consecinţă deci, nu au calitatea de comercianţi-persoane
fizice, cei care prestează o activitate în baza unui statut profesional propriu, stabilit în baza
unei legi speciale.

Secţiunea 2
Comerciantul persoană fizică

2.1. Determinarea noţiunii

Conform art. 7 din Codul comercial, „sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ
având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale”. Raportând definiţia
legală la categoriile de comercianţi a căror statut juridic este reglementat de legea română,
rezultă că pentru ca o persoană fizică să fie considerată drept „comerciant” ea trebuie să
săvârşească fapte de comerţ ca o profesiune obişnuită.
Dispoziţia cuprinsă în art. 7 din Codul comercial nu poate fi privită ca unică sursă ce
conduce la stabilirea condiţiilor ce trebuie avute în vedere pentru ca o persoană să
dobândească calitatea de comerciant, ci, reprezintă o simplă susţinere a faptului că este
comerciant cel ce realizează fapte de comerţ. Această soluţie însă trebuie completată şi cu
25
aspectele subiective ce ţin de înseşi caracteristicile persoanei ce tinde a deveni
comerciant.
În consecinţă, analiza cu privire la noţiunea de comerciant presupune o viziune
sistemică, fiind necesară o analiză atât prin prisma dispoziţiilor generale ce caracterizează
orice persoană fizică ce intră într-un raport juridic specific, cât şi prin prisma dispoziţiilor
speciale ce intervin în cazul relaţiilor de drept comercial.

2.2. Condiţiile impuse comerciantului persoană fizică

2.2.1. Aspecte generale

În doctrina de specialitate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoana fizică în


calitate de comerciant au fost grupate în două categorii :1

 condiţii referitoare la persoană, care la rândul lor sunt de două feluri:


 condiţii necesare protejării persoanei care este interesată în realizarea faptelor de
comerţ (condiţii referitoare la capacitatea juridică a persoanei respective);
 condiţii necesare protejării intereselor generale, respectiv protejării intereselor
oricărui terţ căruia i-ar putea fi opozabil actul îndeplinit de persoana respectivă
(condiţii care se referă la cauze de incapacitate sau incompatibilitate a comerciantului
persoană fizică).
 condiţii referitoare la activitate, care presupune cu necesitate îndeplinirea faptelor
(actelor) de comerţ cu titlu de profesie.
În prezent dispoziţiile cuprinse în definiţia dată de art. 7 din Codul comercial se
completează cu reglementări specifice în domeniu ce se regăsesc în OUG nr. 44/2008 privind
desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale. Odată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 44/2008 s-au
abrogat în mod expres:
- Legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor
familialecare desfăşoară activităţi economice în mod independent
- Legea nr. 507/2002 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice de
către persoane fizice ce abrogase la rândul ei:
- Decretul - Lege nr. 54/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi
economice pe baza liberei iniţiative;
- Hotărârea Guvernului nr. 201/1990 pentru aprobarea normelor de aplicare a
Decretului - Lege nr. 54/1990.
- Hotărârea Guvernului nr. 58/2003 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare
a Legii nr. 507/2002 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice de
către persoane fizice.
În aceste condiţii, dincolo de textul ce se regăseşte în Codul comercial, dezvoltarea
statutului juridic şi a regimului aplicabil în cazul comerciantului persoană fizică se regăseşte
în cuprinsul OUG nr. 44/2008.
Pornind de la această lege şi luând în considerare şi reglementarea de principiu a art. 7
din Codul comercial pot fi avute în vedere următoarele condiţii pentru ca o persoană să
devină comerciant:
 persoana fizică să aibă capacitatea juridică cerută de lege;
 persoana fizică să exercite în mod obişnuit cu titlu de profesie fapte de comerţ;
 comerţul astfel desfăşurat să se fi realizat în nume propriu;
 activitatea comerciantului să aibă drept scop obţinerea de profit, excluzându-se
de principiu, activitatea nelucrativă;
Practic, activitatea comerciantului trebuie să se finalizeze într-un câştig din care acesta
să-şi poată asigura existenţa (finis mercatorum est lucrum).
26
 comerciantul persoană fizică să acţioneze asumându-şi integral riscul
comerţului său;
 comerciantul persoană fizică să fi fost autorizat în condiţiile legii.

2.2.2. Comerciantul – agent permanent


Prin Legea nr. 509/2002, publicată în M. Of. nr. 581/2002 s-a reglementat instituţia
agenţilor comerciali permanenţi. În sensul legii, prin agent comercial permanent se înţelege
comerciantul persoană fizică sau juridică, care, în calitate de intermediar independent este
împuternicit în mod statornic:
 să negocieze afaceri pentru o altă persoană fizică sau juridică (comitent);
 să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama comitentului.
Deci, din chiar definiţia legală a noţiunii de agent permanent, astfel cum aceasta apare în
cuprinsul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 509/2002, rezultă că acesta este comerciant şi în situaţia
în care este persoană fizică.
Mai mult decât atât, agentul permanent îşi desfăşoară activitatea de intermediere cu titlu
principal sau accesoriu în schimbul unei remuneraţii pe care o primeşte de la comitent. În
consecinţă, şi sub aspectul activităţii prestate, se poate considera că acesta se înscrie în
condiţiile generale impuse de art. 7 din Codul comercial, în sensul că desfăşoară acte de
comerţ în nume propriu, ca pe o adevărată profesiune.

2.2.3. Capacitatea comerciantului persoană fizică


O persoană fizică dobândeşte capacitatea de a fi comerciant de la împlinirea vârstei
de 18 ani. Astfel, chiar în condiţiile în care dispoziţiile art. 10 din Codul comercial au fost
abrogate (prin Decretul nr. 185/1949), atâta vreme cât există încă texte în vigoare care conduc
la concluzia că minorul nu poate desfăşura în nume propriu un comerţ, rezultă fără dubiu că
se dobândeşte capacitatea de comerciant numai de la vârsta de 18 ani.
Concret, art. 13 din Codul comercial, dispoziţie încă în vigoare, se referă la
imposibilitatea celor ce exercită puterea părintească să continue comerţul în interesul unui
minor, în lipsa unei autorizări speciale dată în principiu prin intermediul instanţei. Din text
rezultă că minorul însuşi nu poate desfăşura activitate comercială şi deci, că nu poate avea
calitatea de comerciant.
Nici minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă (limitată), cu vârsta între 14-18 ani, nu
poate fi comerciant, chiar dacă, pentru unele acte juridice (de exemplu, contractul de muncă),
minorul are capacitate deplină de exerciţiu începând cu vârsta de 16 ani, nefiind nevoie de
încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal.
Pe aceiaşi linie de idei şi pentru aceleaşi raţiuni, se consideră că nu au capacitatea de a
fi comercianţi nici interzişii judecătoreşti, atâta vreme cât nici aceştia nu au capacitate de
exerciţiu deplină, neavând practic discernământul faptelor pe care le realizează, datorită stării
de alienaţie mintală. De altfel, însăşi legea precizează în mod expres, în art. 14 din codul
comercial că persoanele puse sub interdicţie nu pot fi comercianţi şi nici nu pot continua un
comerţ.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, incapacitatea de a fi comerciant priveşte
pe orice minor .
3

Potrivit ultimelor reglementări în domeniu ce se regăsesc în cuprinsul OUG nr. 44/2008,


art. 8 alin. 1 „pot desfăşura activităţi economice în una dintre formele prevăzute la art. 4
persoanele fizice care:

a) au împlinit vârsta de 18 ani, în cazul persoanelor fizice care solicită autorizarea


pentru desfăşurarea de activităţi economice conform art. 4 lit. a) şi b) şi al reprezentantului

27
întreprinderii familiale, respectiv vârsta de 16 ani, în cazul membrilor întreprinderii
familiale;

Faţă de modul de redactare al textului de lege, concluzionăm următoarele:


- comercianţii persoane fizice pot presta activitatea economică în mod
independent numai de la vârsta de 18 ani, la această vârstă dobândind capacitate
comercială;
- persoanele fizice pot presta activitate în cadrul întreprinderilor familiale de la
vârsta de 16 ani, cu condiţia să nu aibă calitatea de reprezentanţi ai acelor
întreprinderi familiale.
Şi cu privire la întreprinderea familială există în prezent reglementări noi ce se regăsesc
în aceeaşi OUG nr. 44/2008, întreprinderea familială ca entitate, neavând personalitate
juridică.
Astfel, întreprinderea familială se constituie din membrii de familie care hotărăsc
asocierea pentru obţinerea unui profit. Sunt consideraţi membrii unei familii, în sensul
prezentei legi, soţul, soţia şi copiii acestora care au împlinit vârsta de 16 ani, la data
autorizării asociaţiei familiale, precum şi rudele şi afinii acestora până la gradul al patrulea
inclusiv (art. 2 lit. h)).
Asociaţia familială se constituie la iniţiativa unei persoane fizice din cadrul familiei
respective, această persoană sau un reprezentant al acesteia fiind şi reprezentantul asociaţiei
în relaţiile cu terţii.
Din dispoziţiile art. 8 lit. a) din OUG 44/20008 rezultă că pentru reprezentantul
întreprinderii familiale leguitorul impune în mod expres împlinirea vârstei de 18 ani.
Pentru ceilalţi membrii ai asociaţiei familiale este suficientă împlinirea vârstei de 16 ani.
Capacitatea de exerciţiu deplină a femeii căsătorită înaintea vârstei de 18 ani este
recunoscută numai pentru actele de drept civil, cu scopul de a se asigura egalitatea între soţi în
timpul căsătoriei şi pentru a fi reprezentanta legală a minorilor care rezultă din căsătorie . 4

Cum capacitatea comercială reprezintă o formă de capacitate specială şi cum regulile de


excepţie sunt de strictă interpretare, nu se poate considera că femeia căsătorită are capacitate
comercială, doar pentru că, prin căsătorie aceasta a dobândit capacitate de exerciţiu.
O situaţie specială o au persoanele cu privire la care s-a instituit curatela, potrivit art.
152 C. fam. Aceste persoane, deşi au discernământ, nu pot să-şi apere singure interesele,
datorită unei anumite boli, infirmităţi sau din cauza bătrâneţii. La cererea persoanei în cauză,
autoritatea tutelară numeşte un curator (persoană care să reprezinte interesele celui aflat în
imposibilitate pentru unul din motivele arătate). Teoretic, persoanele puse sub curatelă nu sunt
incapabile cu privire la exercitarea comerţului. Dispoziţiile legale nu prevăd incapacitatea de a
face comerţ a persoanelor aflate sub curatelă.
Practic, este mai greu ca o persoană aflată într-o astfel de situaţie să exercite o activitate
de comerţ, chiar, dacă, actele (faptele) juridice se încheie de către curator, în numele şi pe
seama persoanei aflată sub curatelă.

2.2.4. Incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii


 Incompatibilităţi
Activitatea de comerţ, datorită caracterului său speculativ, este incompatibilă cu anumite
funcţii sau profesii.
Astfel, nu pot fi comercianţi, datorită funcţiei pe care o deţin:
• parlamentarii;
• funcţionarii publici, în condiţiile specifice impuse de statutul propriu ;5

• magistraţii (judecătorii, procurorii);


• militarii etc.

28
Ceea ce conduce la incompatibilitatea cu calitatea de comerciant, în exemplele
prezentate mai sus este tocmai funcţia îndeplinită, şi nu neapărat natura activităţii prestate.
Totodată, nu pot fi comercianţi, datorită profesiei (cu luarea în considerare a naturii
prestaţiei realizate), acele persoane care exercită profesiuni liberale:
• avocaţi ; 6

• notari ;
7

• medici etc.
Se consideră că activitatea pe care o desfăşoară cei care prestează o profesiune liberală
nu are caracter speculativ, chiar, dacă, se obţine, evident, un câştig.

De altfel, art. 1 alin. 2,3 din OUG nr. 44/2008 stabileşte în mod expres faptul că
prevederile legii nu sunt aplicabile profesiilor liberale, precum şi acelor activităţi
economice a căror desfăşurare este organizată şi reglementată prin legi speciale. De
asemenea, prezenta ordonanţă de urgenţă nu se aplică acelor activităţi economice
pentru care legea a instituit un regim juridic special, anumite restricţii de desfăşurare
sau alte interdicţii.

persoanelor fizice care au dreptul de a exercita profesii în baza unor legi speciale.
 Decăderi
Decăderile au în vederea în esenţă, faptul că o persoană poate deveni comerciant în
măsura în care în cadrul profesiunii respective (de comerciant) reputaţia sa nu este atinsă de
săvârşirea unor fapte ce l-ar putea face nedemn pentru o astfel de calitate. În aceste condiţii,
decăderile privesc în general fapte infracţionale săvârşite de comerciant şi care, în mod direct
sau indirect au legătură cu activitatea pe care o prestează.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor legale , persoanele care au fost condamnate penal
8

pentru una dintre faptele (infracţionale) prevăzute de lege - art. 1 lit. i) - p) din Legea nr.
12/1990, modificată - nu mai pot exercita profesiunea de comerciant. Evident este nevoie
de o hotărâre judecătorească prin care să se fi interzis condamnatului exercitarea profesiei de
comerciant, ca o pedeapsă complimentară ( în condiţiile art. 64 Cod penal).

Totodată, conform art. 8 alin. 1 lit. b) din OUG nr. 44/2008, pot desfăşura activităţi
economice în una dintre formele prevăzute la art. 4 persoanele fizice care nu au săvârşit fapte
sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc disciplina financiar-fiscală, de
natura celor care se înscriu în cazierul fiscal.

 Interdicţii
Interdicţiile pot fi legale sau convenţionale.
Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul
comerţului particular (privat) şi care sunt monopol de stat, (de exemplu: prelucrarea
tutunului, prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase), sau activităţi care
sunt considerate infracţiuni, (de exemplu: fabricarea sau comercializarea unor droguri sau
narcotice în alt scop decât de medicament).
Astfel în măsura în care o activitate este interzisă prin lege, aceasta determină şi o
interdicţie legală pentru persoana respectivă de a desfăşura comerţ cu un asemenea obiect de
activitate.
Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract şi
produc efecte, evident, între părţile contractante (res inter alios acta...).
De exemplu, într-un contract de vânzare a fondului de comerţ se poate stabili o clauză
prin care vânzătorul fondului de comerţ se obligă ca o anumită perioadă de timp, socotită din
momentul cesionării fondului, să nu facă acelaşi gen de comerţ sau să nu se stabilească în acel
loc pentru exercitarea aceluiaşi comerţ.
29
Tot astfel, incompatibilităţi convenţionale pot rezulta din clauze de exclusivitate, prin
care un distribuitor se obligă faţă de producător să nu vândă decât anumite produse (în speţă,
cele fabricate de producător), deci distribuitorul este incompatibil de a „desface” alte
categorii de produse.
Interdicţiile pot fi generale sau speciale. Interdicţiile generale sunt cele care privesc
orice comerciant (în principiu, sunt cele legale enumerate mai sus), în timp ce interdicţiile
speciale, funcţionează conform legii, dar numai cu privire la anumite categorii de comercianţi.
Astfel de interdicţii, de exemplu, funcţionează cu privire la comerciantul agent
comercial permanent, căruia în calitatea sa de intermediar independent i se poate impune o
anumită restrângere de activitate printr-o clauză de neconcurenţă expresă, cuprinsă în
contractul de agenţie.

2.2.5. Activitatea desfăşurată de comerciantul persoană fizică


A doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească o persoană fizică pentru a fi
comerciant, se referă la activitatea pe care o desfăşoară. Persoana fizică trebuie să exercite
în mod obişnuit, cu titlu de profesie, fapte de comerţ.
Aşadar, potrivit criteriului obiectiv de definire a comerciantului, persoana fizică
dobândeşte această calitate dacă săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter constitutiv sau
esenţial de comerţ şi în mod excepţional fapte conexe (auxiliare) de comerţ. De exemplu,
dacă o persoană împuterniceşte o altă persoană fie să facă comerţ în numele comerciantului,
fie să semnează o cambie ori să constituie garanţii personale sau reale, persoana
împuternicită nu poate fi calificată, comerciant.
Faptele de comerţ trebuie să constituie o permanenţă a activităţii persoanei care îşi face o
„profesie” din activitatea de comerţ, acţionând cu conştiinţa calităţii pe care o are.
Persoana fizică comerciant trebuie să deţină calificarea - pregătirea profesională sau,
după caz experienţă profesională -, necesară pentru a desfăşura activitatea economică
pentru care se solicită autorizaţia, calificare care potrivit legii se poate dovedi cu:
a) diploma, certificatul sau adeverinţa de absolvire a unei instituţii de învăţământ
preuniversitar sau universitar;
b) certificatul de absolvire a unei forme de pregătire profesională;
c) certificatul de competenţă profesională;
d) cartea de meşteşugar,
e) carnetul de muncă al solicitantului;
f) declaraţie de notorietate; enumerarea făcută de legiuitor fiind exemplificativă şi nu
limitativă.
g) atestatul de recunoaştere şi/sau de echivalare pentru persoanele fizice care au dobândit
calificarea în străinătate, atestatul de recunoaştere a calificării dobândite în străinătate, în afara
sistemului de învăţământ, orice alte dovezi care să ateste experienţa profesională.

2.2.6. Desfăşurarea comerţului în nume propriu


A treia condiţie constă în obligaţia persoanei fizice de a face comerţ în nume propriu.
Aşadar, persoana care exercită o activitate de comerţ în numele şi pe seama altei persoane, nu
dobândeşte calitatea de comerciant.
Astfel, nu sunt comercianţi auxiliarii de comerţ (prepusul, procuristul, vânzătorul,
comisul-voiajor), deoarece actele de comerţ pe care le încheie nu sunt în nume propriu ci, în
numele şi pe seama comerciantului la care sunt angajaţi sau pentru care lucrează.
Atât în practică, cât şi în doctrină s-a pus problema calificării calităţii persoanelor
interpuse care săvârşesc acte de comerţ, în cadrul unui contract de „pręte - nom”.
Astfel, un comerciant (mandant „pręte-nom”), împuterniceşte o altă persoană, (mandatar
prete-nom), pentru a-i reprezenta interesele, în faţa unui terţ, care însă nu are cunoştinţă
despre existenţa mandantului, deoarece intervine o simulaţie ce presupune interpunerea de
30
persoane. S-a considerat că persoana astfel interpusă are calitatea de comerciant, deoarece
ceea ce interesează este calitatea în baza căreia realizează acte de comerţ cu terţul . De 9

asemenea, fiind vorba despre un act simulat, faţă de terţi este opozabil, în primul rând, actul
aparent şi nu cel ascuns.
Nu este însă lipsită de relevanţă nici opinia contrară, conform căreia calitatea de
comerciant o are numai stăpânul afacerii nu şi mandatarul prete-nom, dar numai în situaţia în
care altfel s-ar realiza o fraudă la lege, fapt ce ar avea drept consecinţă nulitatea absolută a
actului astfel încheiat.
O situaţie cu totul aparte o prezintă cazul agenţilor comerciali permanenţi,
reglementaţi conform Legii nr. 509/2002. Astfel, conform art. 1 alin. 2 agenţii comerciali
permanenţi, în calitatea lor de intermediari, sunt împuterniciţi ai beneficiarului (comitentului
agenţilor) pentru:
 a negocia afaceri pentru comitentul persoană fizică sau juridică;
 a negocia şi încheia afaceri în numele şi pe seama comitentului.
Chiar dacă agentul comercial permanent realizează acte (negociază sau încheie afaceri)
în numele şi pe seama comitentului, agentul nu este un prepus al comitentului, acest aspect
fiind expres precizat de dispoziţiile art. 1 alin. 5 din Legea nr. 509/2002, ci, aşa cum se
prevede chiar în definiţia legală, este el însuşi comerciant.
Faţă de aceste reglementări, s-ar putea pune problema intervenţiei unei excepţii de la
regula potrivit căreia comerciantul este cel care realizează fapte de comerţ în nume propriu. În
realitate însă, şi în cazul agentului comercial permanent, condiţia realizării actelor de comerţ
în nume propriu se menţine, atâta vreme cât agentul realizează practic, acte de intermediere,
acestea fiind expres enumerate în cadrul art. 3 din Codul comercial, ca fiind acte obiective de
comerţ.
În plus, şi condiţia realizării comerţului ca pe o profesiune se regăseşte în reglementarea
agenţilor comerciali permanenţi, în condiţiile în care art. 5 alin. 2 stabileşte cu titlu de
principiu că, în executarea împuternicirilor primite agentul are obligaţia de a acţiona cu
bună-credinţă şi cu diligenţa unui profesionist.
Toate celelalte condiţii impuse persoanei fizice pentru a desfăşura activităţi economice
în mod independent se regăsesc, în principiu, şi pentru persoanele ce urmează să constituie
asociaţia familială.

2.2.7. Desfăşurarea comerţului pentru obţinerea unui profit


A patra condiţie specifică unui comerciant este ca activitatea lui să se finalizeze într-un
câştig, din care să-şi asigure cel puţin existenţa (finis mercatorum est lucrum), excluzându-se,
în principiu, o activitate nelucrativă.
Ceea ce interesează este elementul subiectiv, în sensul intenţiei comerciantului de a
obţine un profit, şi nu neapărat obţinerea efectivă şi imediată a profitului.
De asemenea, nu interesează ca desfăşurarea comerţului de către comerciant să fie unica
sa sursă de venituri. Astfel, de exemplu, este foarte posibil ca un comerciant persoană fizică
să fie şi angajat în cadrul unei unităţi, beneficiind astfel, în baza contractului individual de
muncă de un anumit salariu .10

2.2.8. Desfăşurarea comerţului pe riscul comerciantului


A cincea condiţie care trebuie îndeplinită de comerciantul persoană fizică este ca acesta
să acţioneze pe riscul său şi cu răspundere nelimitată.
Riscul este specific oricărei afaceri, important este ca această persoană fizică să depună
toată diligenţa în înlăturarea sau în diminuarea efectelor riscurilor în afaceri. De aceea este
important ca într-un contract comercial să fie stipulate clauze de modificare (adaptare) a
obligaţiilor părţilor contractante, în funcţie de diferiţi factori, în principal, concurenţa terţei
persoane.
31
Răspunderea nelimitată este caracteristică pentru comerciantul persoană fizică.
Comerciantul debitor răspunde pentru datoriile ce izvorăsc din fapte (acte) de comerţ, cu
întreaga sa „avere”, cu toate bunurile mobile şi imobile prezente şi viitoare care se găsesc în
patrimoniul său, ca persoană fizică.

2.2.9. Obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege


O altă condiţie necesară exercitării activităţii de comerţ este obţinerea de către
comerciant a autorizaţiei prevăzută de lege.
Dispoziţiile privind înregistrarea şi autorizarea funcţionării persoanelor fizice autorizate,
întreprinderilor individuale şi întreprinderilor familiale se regăsesc în capitolul II al noii
reglementări – OUG nr. 44/2008. Acestea se completează cu prevederile cuprinse în art. 35-
37, cât şi cu cele prevăzute în anexa actului normativ menţionat mai sus, şi anume
reglementările ce privesc documentaţia de susţinere a cererii de înregistrare în registrul
comerţului şi de autorizare a funcţionării persoanelor fizice autorizate, întreprinderilor
individuale şi întreprinderilor familiale.

2.3. Statutul juridic al comerciantului

Comerciantul beneficiază de anumite drepturi şi are obligaţii, care, împreună, formează


conţinutul statutului juridic al comerciantului.
Cele mai importante obligaţii ale comerciantului sunt:
• înregistrarea în registrul comerţului;
• întocmirea registrelor comerciale.

2.3.1. Înregistrarea în registrul comerţului


Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 26/1990,republicată şi modificată, comercianţii au
obligaţia ca, înainte de începerea activităţii, să ceară înmatricularea în registrul
comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului sau, după caz, a activităţii
respective, să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a
căror înregistrare este prevăzută de lege.

Aceiaşi obligaţie este menţionată şi în art. 7 din OUG nr. 44/2008; astfel, persoanele
fizice prevăzute la art. 4 lit. a) şi b) au obligaţia să solicite înregistrarea în registrul comerţului
şi autorizarea funcţionării, înainte de începerea activităţii economice, ca persoane fizice
autorizate, denumite în continuare PFA, respectiv întreprinzători persoane fizice titulari ai
unei întreprinderi individuale. De asemenea, reprezentantul întreprinderii familiale are
obligaţia să solicite înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării, înainte de
începerea activităţii economice. În cazul în care acesta nu formulează cererea în termen de 7
zile de la încheierea acordului de constituire prevăzut la art. 29 alin. (1), oricare membru al
întreprinderii familiale poate să solicite înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea
funcţionării.

Registrul comerţului este un document public, asigurând publicitatea activităţii


comercianţilor cu scopul protejării intereselor comercianţilor dar, mai cu seamă, a terţelor
persoane. Modificările care apar în cadrul operaţiunilor realizate de comerciant sau cu privire
la fondul de comerţ în totalitate ori a elementelor componente, sunt opozabile terţelor
persoane numai de la data înscrierii lor, în registrul comerţului.
Din punct de vedere organizatoric, registrul comerţului se ţine de către oficiul
registrului comerţului, organizat în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Oficiile registrului

32
comerţului se organizează în subordinea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi
funcţionează pe lângă fiecare tribunal.
La nivel central, există registrul central al comerţului, care se ţine de către Oficiul
Naţional al Registrului Comerţului, instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată
integral din venituri proprii, organizată în subordinea Ministerului Justiţiei.
Pe parcursul exercitării comerţului, potrivit art. 21 din Legea nr. 26/1990, republicată,
comerciantul este obligat să evidenţieze în registrul comerţului toate modificările
referitoare la:
 donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra fondului
de comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înregistrărilor în
registrul comerţului sau care face să înceteze firma ori fondul de comerţ;
 date privind identificarea împuternicitului (reprezentantului). Dacă dreptul de
reprezentare este limitat la o anumită sucursală ori filială, menţiunea se va face numai
în registrul unde este înscrisă sucursala ori filiala;
 brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de
origine, indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte semne distinctive asupra
cărora comerciantul persoană fizică are un drept;
 hotărârea de divorţ a comerciantului şi aceea de partajare a bunurilor comune,
pronunţate în timpul exercitării comerţului;
 hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a
curatelei acestuia sau cele prin care se ridică aceste măsuri;
 deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după caz, precum şi
înscrierea menţiunilor corespunzătoare;
 hotărârea judecătorească de condamnare a administratorului sau cenzorului pentru
fapte penale care-l fac nedemn sau incapabil de a mai exercita comerţul;
 orice modificare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate (ex. art. 14 alin. 2,4,7 din
OUG nr. 44/2008).
În cazul în care comerciantul are sucursale şi/sau filiale, este obligat să ceară
înmatricularea acestora la Oficiul registrului comerţului de la sediul fiecărei sucursale sau
filiale, arătându-se şi Oficiul registrului comerţului unde a fost înregistrat sediul principal.
Cererea de înmatriculare a sucursalelor şi/sau a filialelor va fi însoţită de copii certificate
de oficiul sediului principal, copii referitoare la toate actele, pe baza cărora a fost înregistrată
„firma mamă”.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, în situaţia în care
comerciantul are sediul principal în străinătate şi înfiinţează în România sucursale şi/sau
filiale, este obligat să respecte dispoziţiile legale referitoare la înmatricularea, menţionarea şi
publicarea actelor şi faptelor cerute pentru comercianţii din ţară.

2.3.2. Efectele înregistrării


În dreptul român, drept de inspiraţie franceză, înregistrarea în registrul comerţului a
firmei şi a celorlalte date, are efect declarativ cu privire la calitatea persoanei, creându-se
o prezumţie relativă de comercialitate cu privire la faptele pe care aceasta le săvârşeşte
şi cu privire la calitatea de comerciant.
În dreptul german, înregistrarea are efect constitutiv cu privire la calitatea de
comerciant a persoanei care solicită acest lucru, iar din punct de vedere probatoriu,
înregistrarea echivalează cu o prezumţie absolută de comercialitate a faptelor pe care le
săvârşeşte persoana calificată comerciant.

2.3.3. Răspunderea comerciantului pentru nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în


Legea privind registrul comerţului.

33
Sancţiunile prevăzute de Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, sunt de două
feluri:
• sancţiuni civile;
• sancţiuni penale.
Sancţiunile civile constau în plata de amenzi civile aplicate de instanţa judecătorească în
a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta.
Fapta, pentru care sancţiunea constă în amendă civilă, poate consta în:
• neîndeplinirea obligaţiei referitoare la înmatricularea sau înregistrarea unei menţiuni
ori depunerea unor acte sau semnături.
• nerespectarea dispoziţiilor prevăzute în art. 29 din Legea nr. 26/1990, republicată şi
modificată.
Forma de vinovăţie trebuie să fie intenţia (persoana în cauză să fi dat „cu rea credinţă”
declaraţii inexacte).
Dacă, potrivit legii penale (Codul penal), fapta întruneşte elementele constitutive ale
altor infracţiuni (fals, uz de fals, înşelăciune) desigur, persoana va fi pedepsită conform legii
penale.

2.3.4. Răspunderea comerciantului pentru nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în


Codul penal.
Prin noul Cod penal al României în capitolul VI s-a reintrodus în legislaţia română, după
mai bine de 50 de ani, răspunderea penală a persoanei juridice.
Astfel, „persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice si a instituţiilor
publice, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiunile săvârşite în numele
sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanţii acestora. ( art. 45 )
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei
fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte.
Sancţiunile aplicate comercianţilor sunt:
 Dizolvarea – ce poate fi pronunţată atunci când persoana juridică a fost constituită în
scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în
scopul săvârşirii de infracţiuni. Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea
procedurii de lichidare, potrivit legii.
 Suspendărea activitătii sau a uneia dintre activitătile comerciantului.
Suspendarea activitătii sau a uneia dintre activitătile persoanei juridice constă în
interzicerea pentru o durată de la un an la 3 aniactivitătii sau a aceleia dintre activitătile
persoanei juridice în exercitarea căreia a fost săvârsită infractiunea.
 Interzicerea de a participa la procedurile de achizitii publice
Interzicerea de a participa la procedurile de achizitii publice constă în interzicerea de a
participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achizitii publice,
prevăzute de lege, pe o durată de la un an la 5 ani.
 Interzicerea accesului la unele resurse financiare
Interzicerea accesului la unele resurse financiare constă în interzicerea de a obtine
fonduri prin plasamente de titluri de valoare sau de a obtine fonduri de la institutiile de credit
ori institutiile financiare, pe o durată de la un an la 5 ani.
 Afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea acesteia
Afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin
presă ori mijloace de comunicare audiovizuală se realizează pe cheltuiala persoanei juridice
condamnate. Cheltuielile de afisare sau difuzare nu pot depăsi cuantumul pedepsei amenzii
aplicate persoanei juridice. Instanta poate dispune afisarea sau difuzarea integrală sau în
extras a hotărârii de condamnare. Difuzarea hotărârii de condamnare se face prin publicarea în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, în unul sau mai multe ziare sau prin unul sau
mai multe servicii de comunicatii audiovizuale, stabilite de instantă.
34
2.3.5. Radierea înregistrărilor
Potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, „orice persoană fizică sau juridică
prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are
dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite
elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost
desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării, cu
privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă
menţionarea în registrul comerţului”.
Persoana prejudiciată poate fi comerciantul însuşi sau orice altă persoană.
Cererea se depune şi se menţionează în registrul comerţului la care s-a efectuat
înmatricularea comerciantului.

2.3.6. Întocmirea registrelor comerciale


O altă obligaţie principală a comerciantului este evidenţierea în registrele contabile a
activităţii pe care o desfăşoară.
Spre deosebire de registrul comerţului, care este un document public, orice persoană
având acces la informaţiile înscrise în cuprinsul lui, registrele comerciantului, sunt registre
private în care sunt menţionate toate operaţiile privitoare la patrimoniul
comerciantului.
Reglementări legale privind registrele comerciantului se regăsesc în dispoziţiile Codului
comercial, respectiv art. 19-25, şi în Legea contabilităţii nr. 82/1991 - republicată .
13

Potrivit Codului comercial (art. 22), registrele obligatorii pentru comerciant sunt:
- registrul jurnal;
- registrul inventar;
- registrul copier.
Registrul jurnal cuprinde operaţiile economico-juridice efectuate de comerciant zilnic,
în ordine cronologică, operaţii referitoare la patrimoniul său.
La sfârşitul lunii, în registrul jurnal se vor înscrie şi sumele de bani cheltuite pentru
„nevoile casei”.
Registrul inventar conţine inventarul patrimoniului comerciantului. Potrivit art. 24
C.com., comerciantul este obligat ca la începutul exercitării comerţului şi în fiecare an, să facă
un inventar al averii sale, adică al tuturor bunurilor mobile, imobile, a activului şi pasivului,
încheind bilanţul contabil. Inventarul întocmit şi bilanţul se vor trece (copia) în registrul
special, numit registru inventar.
Registrul copier (la care nu se mai referă actualmente Legea nr. 82/1991) cuprindea, în
ordine cronologică, toate scrisorile pe care comerciantul le expedia. Aceste scrisori privind
activitatea comerciantului erau copiate şi trecute în registrul copier (art. 25 C.com.).
Noile reglementări în materie, respectiv Legea nr. 82/1991, republicată (art. 19)
stabilesc, în mod implicit, obligaţia comercianţilor de a ţine:
- registrul jurnal;
- registrul inventar;
- registrul cartea mare.
Conţinutul primelor două registre este ca şi cel prevăzut în Codul comercial.
Registrul cartea mare se ţine de comercianţii care au un volum mare de activitate şi
unde contabilitatea se face în „partidă dublă”, adică fiecare operaţie comercială are o dublă
înregistrare.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 82/1991, registrele de contabilitate, actele şi documentele
care au stat la baza înregistrărilor se păstrează timp de 10 ani, cu începere de la data
încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, cu excepţia statelor de
salarii care se păstrează timp de 50 de ani.

35
2.3.7. Alte obligaţii ale comercianţilor
Comerciantului îi revin şi alte obligaţii legate de activitatea contabilă potrivit
dispoziţiilor din Legea nr. 82/1991, republicată.
O altă obligaţie a comerciantului este îndeplinirea la timp a obligaţiilor fiscale,
respectiv:
- plata impozitului pe profit, potrivit Legii nr. 414/2002 ;
14

- plata impozitului pe venituri, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 7/2001 ; Legea nr.
15

571/2003 privind Codul fiscal;


- plata T.V.A.-ului, potrivit Legii nr. 345/2002 , modificată;
16

- alte taxe şi impozite datorate statului.


În cazul în care un comerciant nu-şi îndeplineşte obligaţiile fiscale, va răspunde
penal, potrivit Legii nr. 241/15.07.2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
În sfârşit, una din obligaţiile importante ale comerciantului este aceea de a exercita
comerţul „cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite” (art. 1 din Legea nr. 11/1991) şi să
nu facă concurenţă neloială celorlalţi comercianţi.
Legea nr. 11/1991, modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001 privind combaterea
concurenţei neloiale , stabileşte faptele pe care legiuitorul le califică infracţiuni de
17

concurenţă neloială (art. 5), respectiv:


• folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau model
industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de
natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;
• punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau pirat, a căror comercializare aduce
atingere titularului mărcii şi induce în eroare consumatorul asupra calităţii
produsului/serviciului;
• folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obţinere a
necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii secrete în legătură cu acestea,
transmise autorităţilor competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare
a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conţin
compuşi chimici noi;
• divulgarea unor informaţii prevăzute la lit. c), cu excepţia situaţiilor în care
dezvăluirea acestor informaţii este necesară pentru protecţia publicului sau cu
excepţia cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt
protejate contra exploatării neloiale în comerţ, dacă aceste informaţii provin de la
autorităţile competente;
• divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţi, fără
consimţământul deţinătorului său legitim, ca rezultat al unei acţiuni de spionaj
comercial sau industrial;
• divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparţinând
autorităţilor publice, precum şi de către persoane împuternicite de deţinătorii legitimi
ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în faţa autorităţilor publice;
• producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau
vânzarea unor mărfuri/servicii purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, mărcile,
indicaţiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate, alte
tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau
cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea, originea şi
caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau al
comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.
Pedeapsa prevăzută de art. 5 din lege este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă
de la 25.000.000 lei la 50.000.000 lei.

36
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea părţii vătămate ori la sesizarea Camerei
de Comerţ şi Industrie teritorială sau a altei organizaţii profesionale ori la sesizarea
persoanelor împuternicite de către Consiliul Concurenţei.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 11/1991, modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001,
constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă cuprinsă între 10.000.000 lei şi
100.000.000 lei (pentru contravenţiile prevăzute la litera a)-c) din articolul mai sus menţionat)
şi cu amendă de la 15.000.000 lei la 150.000.000 lei (în cazul contravenţiilor prevăzute la
litera d-h), fapte ca:
• oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori
acceptarea unei asemenea oferte;
• divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant
sau un salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului legitim al respectivului
secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale;
• încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau
executarea unor prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor
cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare;
• comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra
întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menite să inducă în eroare şi să îi creeze o
situaţie de favoare în dauna unor concurenţi;
• comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de
afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale,
afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente;
• oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit – de daruri ori alte
avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin
purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a
folosi clientela sa, ori pentru a obţine un alt folos pentru sine ori pentru altă persoană
în dauna unui concurent;
• deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această
clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant;
• concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei
societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea
salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale.
Sancţiunea poate fi aplicată şi persoanelor juridice, contravenţiile se constată ca şi în
cazul infracţiunilor, Consiliul Concurenţei fiind cel care aplică şi amenda .18

La cererea deţinătorului legitim al secretului comercial instanţa poate dispune măsuri de


interzicere a exploatării industriale şi/sau comerciale a produselor rezultate din însuşirea
ilicită a secretului comercial sau distrugerea acestor produse.
Termenul de prescripţie este de 3 ani. Comerciantul care încalcă sau nesocoteşte
dispoziţiile legale privind concurenţa onestă poate să răspundă contravenţional, civil prin
plata unor despăgubiri pentru daunele pricinuite (art. 6) şi penal.
Soluţionarea cererilor este de competenţa tribunalului locului săvârşirii faptei sau în a
cărui rază teritorială se află domiciliul sau sediul pârâtului ori inculpatului.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Se înmatriculează la registrul comerţului:


a) ofiţerii superiori;
b) avocaţii;
c) notarii;

37
d) comercianţii persoane fizice.

2. Statul poate dobândi calitatea de comerciant:


a) fără a îndeplini nici o formalitate;
b) nu poate dobândi această calitate;
c) în condiţiile specifice prevăzute de lege.

3. Înregistrarea în registrul comerţului a persoanei fizice autorizate, a


întreprinderii individuale şi a întrprinderii familiale se face:
a) în baza rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului;
b) în baza încheierii judecătorului delegat la oficiul registrului comerţului;
c) în baza încheierii judecătorului-sindic.

4. O persoană fizică autorizată:


a) poate angaja cu contract de muncă terţe persoane pentru desfăşurarea activităţii pentru
care a fost autorizată;
b) nu poate angaja cu contract de muncă terţe persoane pentru desfăşurarea activităţii
pentru care a fost autorizată;
c) legea nu face nici o precizare în privinţa situaţiilor prezentate la lit. a şi b.

5. O persoană fizică:
a) nu poate cumula calitatea de persoană fizică autorizată cu cea de salariat al unei terţe
persoane;
b) poate cumula calitatea de persoană fizică autorizată cu cea de salariat al unei terţe
persoane;
c) legea nu face nici o precizare în privinţa situaţiilor prezentate la lit. a şi b.

6. O persoană fizică autorizată:


a) poate cumula şi calitatea de întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi
individuale;
b) nu poate cumula şi calitatea de întreprinzător persoană fizică titular al unei
întreprinderi individuale;
c) legea nu face nici o precizare în privinţa situaţiilor prezentate la lit. a şi b.

7. O întreprindere individuală dobândeşte personalitate juridică în momentul:


a) înregistrării la registrul comerţului;
b) admiterii cererii de către judecătorul delegat;
c) nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrare la registrul comerţului.

8. O persoană fizică autorizată :


a) dobândeşte calitatea de comerciant de la data înregistrării la registrul comerţului;
b) are întotdeauna şi calitatea de comerciant;
c) poate dobândi calitatea de comerciant, în condiţiile art. 7 Cod comercial.

9. Înreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale:


a) nu poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă;
b) poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă;
c) legea nu face nici o precizare în privinţa situaţiilor prezentate la lit. a şi b.

10. Întreprinderea familială:


a) nu poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă;
b) poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă;
38
c) legea nu face nici o precizare în privinţa situaţiilor prezentate la lit. a şi b.

11. Poate deveni comerciant:


a) persoana fizică în vârstă de 20 de ani pusă sub interdicţie;
b) minorul în vârstă de 15 ani care a încheiat un contract de muncă;
c) persoana fizică în vârstă de 18 ani.

39
CAPITOLUL IV

FONDUL DE COMERŢ
Secţiunea 1
Noţiuni generale

1.1. Cadrul legal

Expresia „fond de comerţ” este folosită rareori de legiuitor, atât în dreptul român, cât şi
în cel francez .
În dreptul român, în mod incidental legiuitorul foloseşte termenul de „fond de
comerţ”, în art. 861 din C.com., text aplicabil procedurii falimentului (în prezent abrogat), în
art. 21 şi art. 42 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată , privind registrul comerţului,
precum şi în Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri de accelerare a reformei
economice.
În schimb normele juridice actuale care reglementează activitatea contabilă folosesc
3

expresia „fond de comerţ” stabilindu-i conţinutul, considerând că este o parte a „fondului


comercial”.
În prezent, expresia „fond de comerţ” este utilizată de legiuitor în Legea nr. 11/1991
privind combaterea concurenţei neloiale, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea
nr. 298/2001.
Potrivit art. 1 lit. c) din acest act normativ „constituie fond de comerţ ansamblul
1

bunurilor mobile şi imobile corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de


invenţie, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii
sale”.
Aşadar, pentru prima oară în legislaţia noastră, legiuitorul defineşte fondul de comerţ,
chiar dacă în opinia noastră definiţia nu este completă.
În dreptul francez, Legea din 17 martie 1909 conţine reglementări cu privire la fondul
de comerţ, dispoziţii care se limitează doar în a stabili câteva reguli relative la vânzarea,
garantarea şi urmărirea lui. Legiuitorul foloseşte expresia „fond de comerţ” mai cu seamă, în
materie fiscală.

1.2. Evoluţia istorică

Din punct de vedere istoric, în dreptul francez, noţiunea de „fond de comerţ” a apărut în
secolul al XIX-lea din necesităţi de ordin practic.
Vechiul drept nu cunoştea decât fondul boutiqurilor comun profesiunilor de negoţ şi
artizanat, care s-a identificat încet, încet, cu mărfurile antrepozitate (depozitate) în magazinul
exploatantului.
La acea epocă exista un stoc redus de marfă, puţine materiale şi maşini remarcându-se
absenţa cvasitotală a drepturilor de proprietate industrială, acestea concentrându-se asupra
emblemei şi numelui comerciantului.
Expresia „fond de comerţ”, în sensul său modern, a fost semnalată în Franţa pentru
prima oară în Legea din 28 mai 1838 care a modificat dispoziţiile din codul Comercial (astăzi
abrogate), relative la faliment şi bancrută. A trebuit să se aştepte Legea fiscală din 28
februarie 1898, prin care s-a reglementat organizarea, înregistrările mutaţiilor din fondul de
comerţ, pentru a se acorda importanţă noţiunii de fond de comerţ. Legea din 1 martie 1898 a
introdus instituţia gajului fondului de comerţ.

40
Ulterior, Legea din 17 martie 1909, (denumită „Legea Cordelet”, după numele
senatorului care a propus-o), a marcat o etapă decisivă în privinţa clarificării conceptului de
„fond de comerţ”. Legea din anul 1909 reglementa trei operaţiuni fundamentale cu privire la
fondul de comerţ: garantarea, vânzarea şi aportul în societate al fondului. Mai târziu, Legea
din 20 martie 1956 a reglementat locaţia de gestiune a fondului de comerţ comercial şi
artizanal, operaţii frecvente care antrenează disocierea proprietăţii de exploatarea fondului.
Legislaţia nu oferă decât o imagine generală asupra acestor operaţii, fondul de comerţ
rămânând în continuare o creaţie a practicii.
Necesităţile de ordin practic care au impus instituţia fondului de comerţ se concretizează
în faptul că:
• Pe de o parte, comercianţii doreau să-şi protejeze clientela împotriva actualilor şi
potenţialilor concurenţi.
În acest scop ei au cerut protejarea investiţiilor intelectuale şi financiare pe care le-au
realizat în timpul constituirii şi dezvoltării întreprinderii. În final, au obţinut protecţia cu
privire la bunurile afectate activităţii lor, bucurându-se de un statut particular, inclusiv de
posibilitatea de a ceda aceste bunuri, atât prin acte juridice „inter vivos”, cât şi prin acte
juridice „mortis causa”. Astfel, comercianţii au ieşit din categoria simplilor lucrători
(întreprinzători), intrând în aceea a capitaliştilor, deoarece rezultatele obţinute nu proveneau
în exclusivitate din munca lor, ci şi din capitalul investit în fondul de comerţ.
• Pe de altă parte, recunoaşterea fondului de comerţ a fost reclamată de către
creditorii comercianţilor.
Bunurile afectate exerciţiului comerţului constituie elemente ale activului patrimonial al
comercianţilor. Pentru a înlătura, sau numai a diminua riscul efectuării de către comerciant a
unor operaţiuni juridice în frauda creditorilor (de exemplu: disimularea preţului, vânzări
oculte etc.) cesiunea fondului de comerţ a fost supusă unei proceduri şi unor formalităţi
particulare. Şi totuşi, această procedură este incompletă, deoarece creditorii fondului nu se
bucură de un regim preferenţial în raport cu ceilalţi creditori ale căror creanţe izvorăsc din
acte juridice civile (de exemplu: toţi creditorii au dreptul de a face opoziţie cu privire la
preţul la care s- au vândut bunurile ce fac parte din fondul de comerţ).

1.3. Delimitarea noţiunii de „fond de comerţ” de alte noţiuni învecinate


Noţiunea de „fond de comerţ” este destul de greu de stabilit, cu atât mai mult cu cât, de
multe ori, aceasta se confundă cu unele instituţii apropiate. Astfel:
 fondul de comerţ trebuie delimitat de ceea ce se numeşte magazinul în care îşi
desfăşoară activitatea comerciantul, chiar dacă există elemente asemănătoare.
Fondul de comerţ nu se poate reduce la noţiunea de „magazin” care, în mod tradiţional,
este specific comerţului „en detail”. Din acest punct de vedere, în fondul de comerţ se pot
cuprinde: o uzină, un birou, un magazin amplasat pe spaţii întinse.
 fondul de comerţ trebuie delimitat de clientelă.
În mod tradiţional, „clientela” este un element esenţial al fondului de comerţ, care se
reflectă, evident, în cifra de afaceri a comerciantului. Deci fără clientelă, comerciantul nu ar
putea face comerţ. Si totuşi, în regimul liberei concurenţe comerciantul nu are un drept
propriu asupra clientelei deoarece clientela poate să aparţină, în acelaşi timp, mai multor
comercianţi. De aceea, clientela este considerată, mai degrabă, o componentă a unei alte
noţiuni, aceea de „vad comercial”.
 fondul de comerţ nu se poate confunda cu imobilul în care îşi desfăşoară
activitatea.
De obicei, „imobilul” se disociază de fondul de comerţ pentru că acestea sunt două
categorii de bunuri care nu aparţin întotdeauna aceleiaşi persoane. Titularul fondului de
comerţ este, de multe ori, locatar.

41
Delimitarea există şi atunci când atât fondul de comerţ cât şi imobilul în care se
exploatează fondul aparţin unei singure persoane. Imobilele sunt excluse din sfera de
reglementare a dreptului comercial, fondul de comerţ având o natură pur mobiliară.
Cu toate acestea, problema nu este definitiv rezolvată, în ipoteza în care imobilul şi
fondul de comerţ au aceeaşi destinaţie, respectiv afectarea lor unui scop economic, lucrativ.
În acest caz, delimitarea tradiţională făcută de Codul Civil, în bunuri mobile şi imobile pare a
fi depăşită .
4

 fondul de comerţ trebuie delimitat de noţiunea de întreprindere.


Noţiunea de „întreprindere” este mult mai vastă decât aceea de fond de comerţ:
5

 întreprinderea nu se limitează numai la activităţi comerciale, existând şi


întreprinderi civile, profesiuni liberale, de artizanat, în domeniul agriculturii;
 întreprinderea conţine atât elemente materiale cât şi umane, grupate şi
organizate de comerciant, pe câtă vreme, fondul de comerţ este lipsit de factorul
uman. De aceea, noţiunea de întreprindere este analizată mai cu seamă de dreptul
muncii şi de ştiinţele pur economice;
 întreprinderea este un subiect de drept, are personalitate juridică, pe câtă vreme
fondul de comerţ este lipsit de autonomie patrimonială, chiar dacă, unele bunuri au
regim juridic diferit de cel recunoscut celorlalte bunuri din patrimoniul
comerciantului.
Toţi creditorii se află pe poziţie de egalitate juridică dacă creanţele lor sunt legate
direct de elementele fondului de comerţ sau de alte elemente din patrimoniul comerciantului.
În cazul comerciantului cu firmă individuală (persoană fizică), toţi creditorii (atât
creditorii ale căror titluri provin din activitatea comercială, cât şi cei care au titluri ce izvorăsc
din fapte legate de nevoile personale sau familiale), au dreptul de a urmări bunurile care fac
parte din fondul de comerţ.
Datorită acestor inconveniente şi mai cu seamă, în scopul protejării creditorilor
„comerciali”, literatura juridică a opinat , în sensul abandonării teoriei „unicităţii
6

patrimoniului” acceptându-se că, în principiu, ca bunurile afectate unei activităţi profesionale,


comerciale sau civile, să fie supuse unui regim juridic diferit de acela aplicabil patrimoniului
personal şi familial. În schimb, bunurile care se găsesc în structura fondului de comerţ trebuie
să aibă acelaşi regim juridic.
 fondul de comerţ poate fi delimitat de noţiunea de societate comercială . 7

Distincţia este puţin delicată, căci „societatea” este un concept juridic. Societatea
comercială este o persoană juridică, un subiect de drept, pe câtă vreme fondul de comerţ este
format dintr-un ansamblu de bunuri, care aparţin unei societăţi comerciale, aşa încât, între
fondul de comerţ şi societate există o legătură juridică tradiţională, legătura dintre persoană
şi bunuri.
Astfel, fondul de comerţ este un element al patrimoniului societăţii. Patrimoniul
reuneşte şi alte valori de activ, de pasiv şi, în particular, bunuri imobile. Din punct de vedere
contabil, bilanţul unei societăţi nu comportă în mod necesar o rubrică „fond de comerţ”.
Elementele corporale apar între diferitele elemente de activ (materiale, stocuri), în timp ce
elementele incorporale ale fondului (numele (firma), clientela), nu apar decât în mod
excepţional în bilanţ.
Aceeaşi societate poate să aibă mai multe fonduri de comerţ dacă activităţile sunt
diferite. Reglementările legale, ele însele, disting diferitele domenii (ramuri de activitate a
întreprinderii).
 noţiunea de fond de comerţ se deosebeşte de aceea de sucursală.
Deşi termenul de „sucursală” apare frecvent în dreptul afacerilor, totuşi, el nu a fost
definit decât de jurisprudenţă . Fără a conceptualiza termenul de sucursală, legiuitorul român,
8

în Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată şi modificată, prevede în art. 43 alin.
1 că sucursale sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor

42
comerciale fiind calificate sedii secundare ale acestora la fel ca şi agenţiile,
reprezentanţele sau alte sedii secundare.
Sucursala se caracterizează prin două trăsături definitorii:
- absenţa personalităţii juridice;
- autonomia de gestiune.
Consecinţele calificării sucursalelor ca structuri fără personalitate juridică, dar cu
autonomie de gestiune, se concretizează în faptul că:
- dispun de o clientelă proprie (datorită autonomiei de gestiune) şi au un fond de comerţ
distinct de al întreprinderii;
- tribunalele au competenţa de a soluţiona litigiile ce aparţin sucursalelor (în dreptul
francez);
- trebuie să procedeze la înmatricularea lor în registrul comerţului.
Fondul de comerţ, ca entitate de sine stătătoare, se poate regăsi din punct de vedere
naţional atât în cadrul întreprinderii, societăţii cât şi în cadrul sucursalei, fiind un element
comun pentru acestea, fără însă a se confunda cu fiecare din ele.

1.4. Natura juridică a fondului de comerţ

1.4.1. Fondul de comerţ - universalitate de fapt


În dreptul francez, fondul de comerţ este considerat ca o universalitate de fapt şi ca un
bun mobil incorporal .
9

Fondul de comerţ este, deci, o universalitate, ceea ce înseamnă că are o identitate de


sine stătătoare şi nu se reduce la elementele sale componente.
Stabilind că fondul de comerţ este o universalitate , în mod automat putem explica
10

următoarele consecinţe:
fondul de comerţ, el însuşi, poate face obiectul unor contracte cu titlu oneros sau cu
titlu gratuit, poate fi gajat etc.
Astfel de contracte sunt diferite de acelea ce poartă asupra elementelor componente ale
fondului de comerţ (de exemplu: contractele privind cesiunea drepturilor de proprietate
industrială).
calificând fondul de comerţ ca o universalitate, putem exemplifica fenomenul
subrogaţiei reale a bunurilor componente.
Astfel, de exemplu, mărfurile pot fi înlocuite, emblema poate fi modificată sau
completată etc.
Fondul de comerţ există în toate momentele existenţei întreprinderii, ca entitate de sine
stătătoare. Cu toate acestea, fondul de comerţ nu este privit ca un patrimoniu, el rămâne în
continuare ca un element component al patrimoniului, alături şi împreună cu celelalte
elemente ale acestuia.
fondul de comerţ este o universitate de fapt şi nu o universitate juridică.
Cu privire la acest aspect, în doctrina franceză există două teorii:
• Potrivit primei teorii, fondul de comerţ este o universalitate juridică, constituind
un patrimoniu distinct, aparte.
Fondul de comerţ este format dintr-o masă de bunuri unite printr-o afectaţiune comună.
El nu este un simplu patrimoniu contabil sau fiscal, ci un patrimoniu de afectaţiune.
Potrivit acestei opinii, comerciantul are două patrimonii: un patrimoniu civil şi un altul
comercial, reprezentat prin fondul de comerţ.
Consecinţele acestei teorii constau în faptul că activul va fi afectat plăţii pasivului
comercial. În caz de cesiune el va fi transmis cesionarului în acelaşi timp cu pasivul. Fondul
de comerţ va fi supus urmăririi de către creditorii „comerciali”, care vor fi satisfăcuţi cu
prioritate (preferinţă) faţă de creditorii „civili”.

43
Această teorie este criticabilă, în primul rând, pe motivul că, deocamdată, dreptul
pozitiv francez consacră teoria unicităţii patrimoniului. O persoană fizică sau juridică nu
poate avea decât un singur patrimoniu.
Cu toate acestea, numeroase exemple vin să sprijine teoria universalităţii de drept a
fondului de comerţ şi noţiunea de întreprindere. Dreptul de „bail” (folosinţă asupra spaţiului
în care este exploatat fondul de comerţ) licenţele de export, contractele de muncă, toate se pot
transmite. De asemenea, transmiterea datoriilor fiscale, existenţa unei autonomii financiare şi
fiscale care se exprimă în bilanţul contabil, crearea societăţii cu răspundere limitată cu unic
asociat, sunt exemple pe care se întemeiază teoria existenţei unei separaţiuni de patrimonii.
• Potrivit celei de-a doua teorii, fondul de comerţ nu este decât o universalitate de
fapt, de bunuri reunite printr-o legătură de fapt, în scopul afectării lor unui scop comun:
exercitarea unui comerţ determinat. Astfel, fiecare element îşi păstrează individualitatea
proprie.

1.4.2. Fondul de comerţ - bun mobil incorporal


Fondul de comerţ este calificat ca un bun mobil incorporal, fiind supus reglementărilor
juridice specifice bunurilor mobile.
Deşi calificarea juridică făcută este de „bun mobil”, totuşi, unele reguli ale fondului de
comerţ se inspiră din tehnicile dreptului imobiliar.
De exemplu, dispoziţiile referitoare la garanţiile constituite asupra fondului se aseamănă
cu ipoteca de imobile (în dreptul francez). În dreptul român legiuitorul prevede garanţiile
reale mobiliare, inclusiv asupra fondului de comerţ, considerându-l din acest punct de vedere,
un bun mobil.
Pentru că este calificat ca un bun mobil incorporal, fondul de comerţ nu există prin el
însuşi, în sine. El nu durează decât atâta timp cât este exploatat, existenţa lui fiind mai
puţin stabilă decât cea a unui bun corporal.
În legătură cu natura juridică a fondului de comerţ şi mai cu seamă cu privire la bunurile
componente ale acestuia, Curtea Supremă de Justiţie, în prezent, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, a decis că operaţiunile asupra unor imobile care fac parte din fondul de comerţ sunt
comerciale fiind supuse reglementărilor specifice ale dreptului comercial . 11

Legiuitorul prin Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, modificată
prin Legea nr. 298/2001, a rezolvat oarecum această controversă dispunând fără putinţă de
tăgadă că, şi imobilele fac parte din fondul de comerţ. Cu toate acestea, practic, proprietarul
poate consimţi cu privire la vânzarea imobilului şi a fondului de comerţ, dar operaţiunile vor
fi diferite.
Includerea imobilelor în fondul de comerţ nu rezolvă în totalitate problemele care apar în
practică privitoare la competenţa de soluţionare a litigiilor, dacă aceasta aparţine instanţelor
comerciale, în toate cazurile indiferent de obiectul acţiunii sau instanţelor civile.
În opinia noastră, ori de câte ori imobilele sunt afectate activităţii de comerţ, operaţiunile
referitoare la acestea sunt calificate fapte de comerţ cărora urmează a se aplica dispoziţiile de
drept comercial, completate cu cele de drept comun (civil), iar competenţa de soluţionare ar
trebui să aparţină instanţelor comerciale.
Deşi imobilele fac parte din fondul de comerţ totuşi, acesta este calificat „bun mobil
incorporal” urmând a fi supus reglementărilor generale privind bunurile mobile, la care se
adaugă dispoziţia prevăzută în art. 21 din Legea nr. 26/990 privind registrul comerţului,
republicată şi modificată, referitoare la efectuarea menţiunii la registrul comerţului a
operaţiunilor de: donaţie, vânzare, locaţiune sau garanţie reală mobiliară.
Dacă titularul înstrăinează fondul de comerţ unei persoane, iar imobilul în care s-a
exploatat fondul altei persoane, practic, de „lege lata”, nu există reglementări prin care
dobânditorul fondului să păstreze localul şi să-l exploateze.
44
În schimb, dacă, proprietarul înstrăinează imobilul pe care titularul fondului de comerţ îl
foloseşte pe baza unui contract de închiriere, acest contract este opozabil noului dobânditor
până la expirarea termenului, dacă contractul a fost încheiat în formă autentică, sau sub
semnătură privată cu data certă, data certă fiind data înregistrării contractului la Administraţia
financiară.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Definiţi fondul de comerţ şi arătaţi care este temeiul juridic.
2. Delimitaţi „fondul de comerţ” de noţiunea de „întreprindere”.
3. Delimitaţi „fondul de comerţ” de noţiunea de „sucursală”.

Secţiunea 2
Elementele fondului de comerţ

Elementele fondului de comerţ pot fi grupate în două categorii: elemente corporale şi


incorporale.
a) Elemente corporale
Pe de o parte, în această categorie sunt incluse materiale, utilajele, echipamentele,
imobilele, deci bunurile corporale care servesc comerciantului la exploatarea fondului. Aceste
elemente sunt socotite elemente ale fondului de comerţ, numai în măsura în care pot atrage
clientela.
Aceasta înseamnă că ele trebuie să fie foarte specializate, să prezinte noutate sau să
funcţioneze foarte bine, ori alte particularităţi prin care ar putea să atragă clientela.
Materialele, echipamentele, nu sunt întotdeauna în proprietatea titularului fondului de
comerţ. În practică adesea, acestea sunt închiriate sau utilizate pe baza contractului de
„credit-bail”.
Pe de altă parte, sunt considerate elemente corporale ale fondului de comerţ
mărfurile care se află în stoc în magazinul titularului fondului.
Şi cu privire la acestea, există situaţii când titularul le are doar în păstrare, fie, că le
deţine în calitate de custode până în momentul în care cumpărătorul va avea posibilitatea să le
preia şi să le depoziteze în alt loc, fie că mărfurile se mai află încă la titularul fondului pentru
că, vânzarea lor este afectată de un termen sau de o condiţie de care depinde executarea sau
desfiinţarea contractului.
Mărfurile se disting de materiale, utilaje, nu numai prin natura lor, ci şi prin destinaţie.
De exemplu, o maşină de scris va fi considerată „marfă” dacă se vinde ca material de
birou. În schimb, dacă însă cu ajutorul ei titularul fondului îşi desfăşoară activitatea, ea va fi
calificată „material” sau „utilaj” în dotarea biroului comerciantului, în acest caz fiind
considerată parte componentă a fondului de comerţ.
b) Elemente incorporale
Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema, clientela, vadul
comercial (achalandage), drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor, know-how
etc.

45
Jurisprudenţa include în fondul de comerţ şi dreptul de folosinţă asupra spaţiului în care
se exploatează fondul de comerţ.

Firma
Definiţie
Firma este definită ca fiind numele sau, după caz, denumirea folosită de comerciant
în realizarea operaţiunilor ce fac obiectul comerţului său şi sub care semnează.
Caracterele firmei
Este un atribut de identificare a comerciantului
Firma poate fi:
• individuală, pentru comercianţii persoane fizice;
• socială, pentru societăţile comerciale.
Firma comerciantului poate fi:
• originară (constitutivă);
• derivată (dobândită de la adevăratul titular).
În cazul unei firme derivate, dobânditorul firmei trebuie să înscrie în firmă menţiunea
„succesor”. În cazul societăţilor pe acţiuni şi societăţilor în comandită pe acţiuni nu se cere
menţiunea de „succesor”. În cazul societăţilor în nume colectiv, comandită simplă şi
asociaţiilor familiale, există obligativitatea menţionării calităţii de „succesor”.
Noutatea firmei – condiţii de validitate
Conform articolului 38 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, „orice firmă
nouă trebuie să se deosebească de cele existente”. Dacă o firmă nouă este asemănătoare cu
alta, trebuie să se adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea
mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ.
Disponibilitatea firmei
Este verificată de către Biroul Unic înainte de întocmirea actelor constitutive. Se va
refuza înscrierea unei firme care poate produce confuzie cu alte firme deja înregistrate.
Firmele şi emblemele radiate din Registrul Comerţului nu sunt disponibile pentru o perioadă
de 2 ani de la data radierii (art. 39 alin. 3 din Legea nr. 26/1990, modificată şi republicată).
Liceitatea firmei
Potrivit articolului 40 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, nici o firmă nu
va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul public.
Conţinutul firmei
 comerciantul persoană fizică – firma se compune din numele comerciantului scris în
întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia;
 asociaţiile familiale – firma trebuie să cuprindă numele membrului de familie la
iniţiativa căruia se înfiinţează asociaţia familială, cu menţiunea „asociaţie familială”,
scrisă în întregime;
 societate în nume colectiv – firma se compune din numele a cel puţin unuia dintre
asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv” scrisă în întregime;
 societate în comandită simplă – firma conţine numele a cel puţin unuia dintre
asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită simplă” scrisă în
întregime;
 societate pe acţiuni şi societate în comandită pe acţiuni – firma conţine o denumire
proprie însoţită de menţiunea „societate pe acţiuni” sau „S.A.”;
 societate cu răspundere limitată – firma conţine o denumire proprie la care se poate
adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea „societate cu
răspundere limitată” sau „S.R.L.”
46
Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului prin Legea
nr. 161/2003, comerciantul este obligat să menţioneze pe orice documente întrebuinţate în
comerţ numele, denumirea, sediul social, C.U.I. şi C.N.P. , dacă este cazul; sunt exceptate
bonurile fiscale emise de aparatele de marcat electronice, care vor cuprinde elementele
prevăzute de legislaţia în domeniu.
Transmiterea firmei
Firma se poate transmite numai odată cu fondul de comerţ. Transmiterea firmei se poate
face atât prin acte juridice „inter vivos”, cât şi „mortis causa”.
Apărarea firmei
Comerciantul beneficiază de următoarele acţiuni:
 acţiunea în contrafacerea sau uzurparea firmei;
 acţiunea în concurenţă neloială;
 acţiunea în daune (despăgubiri) materiale şi morale.
Înregistrarea firmei
Comerciantul se bucură de protecţie juridică numai dacă firma o fost înregistrată la
Registrul Comerţului. Conform articolului 30, alin. 3 din Legea nr. 26/1990, republicată şi
modificată, dreptul de folosinţă exclusivă este protejat din momentul înregistrării firmei.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Definiţi firma şi arătaţi care sunt caracterele (trăsăturile) acesteia.

Emblema
Definiţie
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de
acelaşi gen sau o întreprindere de alta de acelaşi gen.
Caracterele emblemei
emblema, spre deosebire de firmă, nu este obligatorie;
emblema deosebeşte un comerţ de alt comerţ, un stabiliment de alt stabiliment, o
întreprindere de altă întreprindere;
noutatea emblemei (articolul 43 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată);
disponibilitatea emblemei se verifică de către Biroul Unic înainte de întocmirea
actelor constitutive;
emblemele se scriu în primul rând în limba română; pentru a nu se confunda cu firma,
emblema va fi scrisă cu litere mai mari, în aşa fel încât mărimea literelor firmei să fie
jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema.
Transmiterea emblemei
Spre deosebire de firmă, emblema se poate transmite separat de fondul de comerţ.
Înregistrarea emblemei
Dreptul de folosinţă exclusivă asupra emblemei se dobândeşte prin înscrierea ei în
Registrul Comerţului.
Utilizarea emblemei
Emblemele vor putea fi folosite pe panouri de reclamă, oriunde ar fi aşezate (pe facturi,
scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii), şi în orice alt mod numai dacă
vor fi însoţite în mod vizibil de firma comerciantului.
Apărarea emblemei
Emblema poate fi protejată prin următoarele acţiuni:
• acţiunea în „revendicare”, în cazul uzurpării emblemei de către alt comerciant;
• acţiunea în concurenţă neloială;
• acţiunea în daune materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat;
47
• acţiunea penală în cazul când fapta săvârşită de alt comerciant legată de emblema
unui comerciant întruneşte elementele constitutive ale vreunei infracţiuni.

Clientela
Definiţie
Reprezintă totalitatea persoanelor fizice şi juridice care se află în raporturi juridice
cu un comerciant. Din punct de vedere contabil se exprimă sub forma unei cifre.
Factorii care influenţează clientela se grupează în două categorii:
factori interni care fac parte din fondul de comerţ:
• obiectivi (de exemplu: locul unde este amplasat magazinul sau sediul comerciantului,
calitatea imobilizărilor productive, calitatea produselor);
• subiectivi (legaţi de regulă de personalul întreprinderii, de exemplu: fidelitatea,
calitatea prestaţiei efectuate, dinamismul, publicitatea etc.).
factori externi care influenţează clientela şi supravaloarea firmei, ca de exemplu
elementele legate de concurenţă, piaţa deţinută, posibilitatea obţinerii creditelor etc.
Drepturile comerciantului asupra clientelei
Comerciantul nu are un drept subiectiv asupra clientelei, dar, cu toate acestea, clientela
este evaluată în momentul transmiterii de către comerciant a fondului de comerţ; deci
comerciantul consideră că are o clientelă proprie.
Există o situaţie specială, în cazul magazinelor colective: clientela aparţine în egală
măsură tuturor celor care-şi exploatează comerţul în magazinul respectiv. Ceea ce se
evaluează în acest caz este vadul comercial care a absorbit clientela, confundându-se cu
aceasta.
Dependenţa juridică şi materială a clientelei
Apare atunci când comerţul este exploatat în cadrul altei întreprinderi (cazul
magazinelor amplasate în gări, staţii PECO etc.).

Vadul comercial (achalandage)

Definiţie
Reprezintă puterea sau capacitatea comerciantului de a atrage clientela.
Factorii care influenţează vadul comercial se grupează în două categorii:
 factori interni
• obiectivi – locul amplasării magazinului sau sediului comercial;
– calitatea produselor sau a serviciilor.
• subiectivi – publicitatea comerciantului;
– calitatea personalului angajat.
 factori externi
Printre aceştia se numără: reputaţia bancherilor, a clienţilor sau a partenerilor de afaceri
ai comerciantului.
Dacă locul în care se desfăşoară activitatea comerciantului este deţinut pe baza unui
contract de închiriere, la stabilirea chiriei se va avea în vedere şi faptul că magazinul este
amplasat într-un loc care poate să atragă un profit sporit. În acest caz cuantumul chiriei va fi
mai mare decât cel plătit pentru un spaţiu similar situat în alt loc.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Comparaţie între clientelă şi vadul comercial.

48
Drepturile de proprietate industrială şi intelectuală
Fondul de comerţ poate să conţină ca elemente incorporale:
 mărci de fabrică, de comerţ sau de servicii;
 brevete de invenţie;
 desene şi modele ale produselor;
 know-how (savoir-faire);
 programe din domeniul informaticii (dreptul de autor).
Aceste elemente sunt reglementate fiecare în parte de legi speciale, mai puţin
know-how-ul. Astfel, în privinţa mărcilor şi indicaţiilor geografice se aplică dispoziţiile Legii
nr. 84/1998, modificată; în privinţa brevetelor de invenţie, Legea nr. 64/1991; modelele şi
desenele industriale sunt reglementate prin Legea nr. 129/1992; iar în privinţa drepturilor de
autor se aplică Legea nr. 8/1996, modificată.
 Mărcile de fabrică sau de comerţ
Definiţie
Sunt semne, desene şi chiar denumiri care individualizează produsele unui
fabricant sau mărfurile unui comerciant, deosebindu-le de produsele ce aparţin altui
comerciant.
Condiţii de validitate
• Condiţii de fond
Noutatea mărcii. Prin marcă se vor deosebi produsele unui comerciant de ale altora,
şi de mărcile legitim dobândite de alţii.
Condiţia noutăţii este relativă, spre deosebire de brevetele de invenţie la care noutatea
trebuie să fie absolută.
Nu este necesar să se aleagă un semn care să fie rezultatul fanteziei originale, fiindcă în
acest domeniu, ca şi în cel al emblemelor, s-ar cere imposibilul; este suficient să existe o
deosebire în comparaţie cu mărcile legal dobândite de alţi producători. Aceasta înseamnă că
noutatea va fi apreciată în raport cu mărcile care beneficiază de anterioritatea folosinţei şi al
depozitului în condiţiile legii.
Din acest principiu rezultă că se pot adopta mărci care au fost folosite, dar care au intrat
în domeniul public „prin abandon”, mărci folosite de alţii, însă pentru industrii sau produse de
comerţ deosebite. Pot, de asemenea, să fie folosite opere de artă intrate în domeniul public, la
care comerciantul nu are nici o contribuţie creatoare (de exemplu un fabricant de produse de
înfrumuseţare feminină poate să adopte ca marcă celebrul portret al Giocondei).
Noutatea mărcii se apreciază în raport cu toate elementele componente, fără a discuta
elementele sale constitutive considerate în mod izolat, pentru care o marcă de fabrică sau de
comerţ poate fi confundată cu alta, în privinţa aspectelor sale de detaliu. Ceea ce interesează
este impresia generală pe care o lasă privirea unei mărci. Aprecierea posibilităţilor
„confuziunii” mărcilor aparţine instanţei, care este suverană; oricum soluţia trebuie motivată
sub aspectul îndeplinirii condiţiei de fond, adică de noutate a mărcii.
Specializarea mărcii constă în calitatea mărcii de a individualiza şi de a distinge
mărfurile unui comerciant.
Nu este suficient ca o marfă să fie nouă, originală, faţă de toate celelalte înscrise şi
folosite în aceeaşi ramură de comerţ sau industrie, ci trebuie ca marca să distingă provenienţa
mărfurilor sau produselor unui anumit comerciant.
• Condiţii de formă
Marca trebuie înregistrată la OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci)
înregistrarea având efect constitutiv cu privire la dreptul de proprietate asupra ei.
Compoziţia mărcii. Principiul libertăţii alegerii. Persoana (comerciantul) care doreşte
să-şi protejeze produsele prin intermediul unei mărci are deplină libertate în alegerea
semnelor, cu unica limitare că nu pot face obiectul unei mărci private denumirile generice sau
necesare ale produselor, adică acele cuvinte cu care, în general, sunt denumite produsele.
49
Pot fi adoptate ca mărci:
Numele, cu condiţia ca întrebuinţarea lui ca marcă să se facă sub formă deosebită.
Numele singur nu poate prezenta caracter de noutate şi de specialitate, condiţii
necesare îndeplinirii de către marcă a funcţiilor sale. Numele poate însă să capete alte
caractere dacă literele sunt aranjate într-o altă formă decât cea obişnuită.
Denumirile pot forma obiectul unei mărci, cu condiţia să fie originale. Şi în acest caz
există limitări, în sensul că nu pot fi adoptate denumirile generale ale produsului
respectiv sau denumirile cu caracter geografic.
Culoarea poate fi un sens distinctiv pentru unele produse lichide; rămâne la libera
apreciere a instanţelor de a considera culoarea ca un element distinctiv.
Transmiterea mărcii
Dreptul asupra unei mărci este de natură patrimonială şi, în acelaşi timp este un element
al fondului de comerţ; ca atare, poate face obiectul transmisiunii prin acte juridice ca:
vânzare-cumpărare, donaţie, testament etc., transmiterea poate fi cu efect parţial sau total.
Comerciantul se bucură de protecţie juridică dacă marca a fost înregistrată la OSIM;
protecţia juridică produce efecte timp de 10 ani.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Delimitaţi marca de fabrică (sau de comerţ) de emblemă.

 Brevetul de invenţie
Definiţie
Brevetele de invenţie reprezintă, alături de firmă, emblema şi marca de fabrică sau
de comerţ, un drept, un bun incorporabil al fondului de comerţ.
Condiţii de validitate
• Condiţii de fond
Noutatea trebuie să fie absolută, adică invenţia să fie originală.
Brevetele se împart în două categorii: principale şi de perfecţionare.
• Condiţii de formă
Brevetul trebuie să fie înregistrat la OSIM. Protecţia asupra invenţiei operează timp de
20 de ani.
Brevetul de invenţie conferă posesorului sau succesorilor legali ai acestuia următoarele
drepturi:
 de a exploata în folosul său obiectul brevetului;
 de a urmări în instanţă pe acela care a uzurpat dreptul derivând din brevet. Drepturile
rezultate din brevet pot fi transmise prin acte juridice de vânzare-cumpărare, donaţie,
licenţă, testament.

50
 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Au fond de comerţ:
a) numai societăţile comerciale;
b) numai comercianţii care au vad comercial;
c) toţi comercianţii;
d) toate persoanele fizice şi juridice;

2. Fondul de comerţ al unei societăţi comerciale:


a) cuprinde salariaţii societăţii respective, având aceeaşi natură cu fapta de comerţ a
întreprinderii săvârşită de societatea comercială în cauză;
b) se confundă cu scursala societăţii comerciale respective, având natura unui
dezmembrământ fără personalitate juridică al acesteia;
c) are natura unei filiale a societăţii comerciale în al cărei patrimoniu se regăseşte;
d) este un bun incorporal aflat in partimoniul societăţii comerciale, bun ce poate fi exploatat
în cadrul unei sucursale.

3. Marca de produs Fanta - Exotic adusă ca aport la capitalul social reprezintă:


a) aport în creanţe;
b) aport în lichidităţi;
c) aport în natură de bun corporal;
d) aport în natură de bun incorporal;
e) aport în industrie.

4. Firma deosebeşte:
a) un comerciant de alt comerciant;
b) un comerţ de alt comerţ;
c) un produs de alt produs;
d) un serviciu de alt serviciu;
e) un desen industrial de un alt industrial.

5. Clientela este:
a) element incorporal al fondului de comerţ;
b) element corporal al fondului de comerţ;
c) drept nepatrimonial;
d) bun imobil prin determinarea legii;
e) lucru.

6. Firma se înstrăinează:
a) numai odată cu fondul de comerţ;
b) numai odată cu spaţiul comercial în care se exploatează fondul de comerţ;
c) independent de fondul de comerţ;
d) împreună cu emblema;
e) împreună numai cu clientul.

51
7. Reprezintă element de identificare a produselor unui comerciant:
a) emblema;
b) firma;
c) marca de fabrică sau de comerţ;
d) desenele şi denumirile de origine;
e) clientela comerciantului.

8. Capacitatea unui fond de comerţ de a atrage clientela reprezintă:


a) un drept nepatrimonial al comerciantului;
b) clientela;
c) nu are legătură cu comerciantul;
d) un bun corporal al comerciantului;
e) vadul comercial

9. Marca de produs se înstrăinează:


a) numai odată cu fondul de comerţ;
b) independent de fondul de comerţ;
c) odată cu emblema;
d) nu poate fi înstrăinată;
e) odată cu magazinul.

10. Brevetul de invenţie:


a) este element corporal al fondului de comerţ;
b) este element incorporal al fondului de comerţ;
c) este un bun fungibil al comerciantului;
d) este un bun corporal, mobil al comerciantului;
e) nu face parte din fondul de comerţ.

11. Fondul de comerţ cuprinde:


a) emblema, clientela, datoriile si vadul comercial;
b) elemente corporale şi incorporale;
c) materialele, echipamentele, datoriile şi utilajele.

12. Emblema este:


a) element incorporal al fondului de comerţ;
b) element corporal al fondului de comerţ;
c) drept nepatrimonial;

13. Emblema unei societăţi comerciale pe acţiuni se poate înstrăina:


a) independent de fondul de comerţ;
b) numai împreuna cu fondul de comerţ;
c) nu poate fi înstrăinata

14. Nu sunt elemente ale fondului de comerţ:


a) firma;
b) emblema;
c) brevetele de invenţie;
d) creanţele;
e) clientela.

15. Fondul de comerţ este:


a) o universalitate de fapt mobiliară;
b) o universalitate juridică imobiliară;
c) o universalitate corporală;
d) un bun imobil;
e) o întreprindere de comerţ.
52
Secţiunea 3
Operaţiuni asupra fondului de comerţ
3.1. Aspecte generale
În legislaţia română există în prezent două dispoziţii care se referă în mod expres la
operaţiile juridice care se pot face asupra fondului de comerţ:
• În primul rând, dispoziţia cuprinsă în art. 21 din Legea Registrului Comerţului nr.
26/1990, republicată şi modificată, text în care sunt prevăzute actele juridice „inter vivos”
asupra fondului de comerţ: „în registrul comerţului se vor înregistra menţiuni referitoare la
donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară fondului de comerţ precum şi
orice alt act prin care se aduc modificări, înregistrărilor în registrul comerţului, sau care fac
să înceteze firma ori fondul de comerţ”.
Aşadar, operaţiunile juridice care pot fi făcute asupra fondului de comerţ sunt, în
principal: vânzarea, donaţia, locaţiunea, şi garanţia reală mobiliară.
Deşi legea nu o prevede în mod expres, există şi o altă operaţiune juridică, respectiv,
aportul în societate al fondului de comerţ (ca o vânzare de tip particular).
Aceste acte juridice pot avea ca obiect fondul de comerţ în totalitatea lui sau numai
elemente corporale ori incorporale (cu excepţia firmei care nu se poate înstrăina decât
împreună cu fondul de comerţ).
• În al doilea rând, transmiterea fondului de comerţ potrivit art. 41 din Legea nr.
26/1990, republicată şi modificată, se face prin testament sau moştenire legală.
Astfel, potrivit acestui text legal „Dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerţ va
putea să continue activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant,
persoană fizică, sau al unui asociat, al unei asociaţii familiale, societăţi în nume colectiv ori
comandită simplă cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în
drepturi şi cu obligaţia de menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor.
Păstrarea firmei precedente este permisă societăţii pe acţiuni, societăţii în comandită pe
acţiuni sau societăţii cu răspundere limitată, fără cerinţa menţionării raportului de
succesiune”.
Această dispoziţie conţine nu numai o obligaţie de publicitate, ci şi unele condiţii pe
care trebuie să le îndeplinească dobânditorul fondului de comerţ:
în primul rând, o condiţie de formă, de publicitate;
în al doilea rând, două condiţii de fond, una relativă la numele comercial (firma) care
trebuie să cuprindă menţiunea „succesor” a dobânditorului fondului de comerţ şi
consimţământul expres al proprietarului precedent sau al moştenitorilor săi.
Dispoziţia analizată nu vizează decât comercianţii persoane fizice, în anumite condiţii,
societatea cu răspundere limitată şi celelalte „structuri” (regii autonome, organizaţii
cooperatiste) care au obligaţia înmatriculării şi înscrierii firmei în registrul comerţului.
Formalitatea publicităţii este cerută pentru a asigura opozabilitatea actului juridic
faţă de terţele persoane şi, în mod special, pentru protejarea drepturilor creditorilor
cedentului fondului de comerţ.

53
În privinţa condiţiilor de validitate de fond şi de formă a actelor juridice încheiate,
acestea vor fi supuse reglementărilor generale în materie, întrucât, până în prezent legislaţia
română nu conţine dispoziţii cu caracter special, care să vizeze numai fondul de comerţ.

3.2. Vânzarea - cumpărarea fondului de comerţ

În lipsa unor reglementări cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun, vânzarea


este supusă regulilor care guvernează vânzarea bunurilor mobile, cu condiţia,
îndeplinirii publicităţii, prevăzută de Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată.
Dacă o dată cu fondul de comerţ se înstrăinează şi imobilul în care se exploatează
fondul, desigur acesta va fi supus regulilor privind vânzarea imobilelor, inclusiv
publicitatea în registrul de carte funciară (potrivit Legii nr. 7/1996 modificată şi completată
prin Legea nr. 247/2005).
Dacă vânzarea cuprinde şi terenul aferent clădirii unde se exploatează fondul de comerţ,
potrivit Legii nr. 54/1998, actul de vânzare-cumpărare trebuie să se încheie în forma
autentică.
Dacă se vinde fondul de comerţ în totalitatea lui, creanţele şi debitele nu se transmit
dobânditorului (cumpărătorului), pentru că acestea nu sunt elemente componente ale fondului
de comerţ.
În schimb, în practică, se pot transmite cumpărătorului contractele de muncă încheiate de
vânzător cu salariaţii săi, contractele de furnizare de energie electrică etc., necesare
continuării activităţii de către cumpărător.
• Obligaţiile vânzătorului, respectiv de predare a bunului vândut şi de garanţie contra
evicţiunii, se concretizează în predarea titlurilor referitoare la elemente corporale şi
necorporale ale fondului de comerţ şi în obligaţia pe care şi-o asumă vânzătorul de a
nu-l „tulbura” pe cumpărător, printr-un fapt personal de concurenţă calificată
neloială.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune (dacă o terţă persoană pretinde că are un drept
asupra fondului de comerţ), obligaţia ce-i revine oricărui vânzător există şi în cazul vânzării
fondului de comerţ, evicţiune care poate să provină dintr-un fapt personal al celui care
pretinde că are un drept asupra fondului de comerţ (în totalitatea lui) sau numai cu privire la
anumite elemente ale acestuia.
Vânzătorul, după caz, are şi obligaţia de garanţie pentru „utila” folosinţă a
lucrurilor. Dacă în fondul de comerţ ce face obiectul vânzării există bunuri corporale,
garanţia pentru viciile acestor lucruri operează, în baza dispoziţiilor din Codul comercial,
privind contractul de vânzare-cumpărare comercială (art. 70 şi următoarele).
În cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către vânzător, răspunderea operează în
condiţiile dreptului comun, cumpărătorul având următoarele posibilităţi:
 să ceară executarea silită a obligaţiilor de către vânzător, în natură sau, după caz, prin
echivalent (despăgubiri);
 să ceară rezoluţiunea (desfiinţarea) contractului plus daune-interese (despăgubiri)
pentru prejudiciul cauzat;
 să invoce excepţia de neexecutare în cazul când cumpărătorul nu şi-a executat încă
obligaţiile proprii.
• Cumpărătorul, la rândul lui, este obligat:
 să plătească preţul;
 să preia fondul de comerţ;
 să suporte cheltuielile vânzării dacă nu s-a prevăzut altfel.

54
3.3. Aportul în societate al fondului de comerţ

Fondul de comerţ poate constitui aport la capitalul social al unei societăţi


comerciale, fiind un aport în natură de bun incorporal.
Titularul fondului de comerţ se obligă prin actele constitutive ale societăţii, să transmită
dreptul de proprietate sau numai dreptul de folosinţă asupra fondului de comerţ şi, evident,
să-l predea societăţii.
Aportul în societate al fondului de comerţ se deosebeşte de vânzarea-cumpărarea
acestuia întrucât, în cazul aportului, în locul fondului de comerţ, asociatul primeşte părţi
sociale sau acţiuni, pe câtă vreme în cazul vânzării, vânzătorul primeşte de la cumpărător
(dobânditor) preţul fondului de comerţ vândut.

3.4. Locaţiunea fondului de comerţ

O altă operaţiune juridică privitoare la fondul de comerţ este locaţiunea (închirierea).


Locaţiunea fondului de comerţ este reglementată de două categorii de norme
juridice:
dispoziţiile legale din dreptul comun, respectiv din Codul civil (art. 1410-1450);
dispoziţiile legale cu caracter special, prevăzute în Legea nr. 15/1990 art. 32 şi în
Ordonanţa Guvernului nr. 12/1993 privind organizarea licitaţiilor pentru achiziţiile
publice de bunuri şi servicii.
Conform dreptului comun aplicabil locaţiunii, principalele obligaţii ale părţilor
sunt:
• Obligaţiile locatorului
În primul rând, potrivit art. 1420 pct. 1 C. civ., locatorul are obligaţia de a preda lucrul
dat în locaţiune, împreună cu accesoriile sale, în stare corespunzătoare folosinţei.
În al doilea rând, locatorul are obligaţia efectuării reparaţiilor necesare pentru ca
bunul închiriat să poată fi folosit, cu excepţia cazului când părţile contractante au convenit ca
aceste reparaţii să fie efectuate de locatar (art. 1420 pct. 2 C. civ.).
În al treilea rând locatorul are obligaţia potrivit art. 1420 pct. 3 C. civ., să-l garanteze pe
locatar împotriva evicţiunii care provine atât din fapta proprie, cât şi din fapta terţei
persoane.
În cazul evicţiunii (tulburarea folosinţei) care provine de la o terţă persoană legea
distinge între tulburarea de fapt şi tulburarea de drept.
Potrivit art. 1426 C. civ., în cazul unei tulburări de fapt locatarul se poate apăra singur
prin intermediul acţiunilor posesorii.
În cazul tulburărilor de drept, locatarul îl poate chema în garanţie pe locator pentru a
răspunde în cazul când terţa persoană dovedeşte că are un drept asupra bunului închiriat.
În cazul evicţiunii, locatarul are dreptul să ceară, fie rezilierea contractului cu obligarea
locatorului la plata daunelor-interese, fie reducerea corespunzătoare a chiriei, dacă evicţiunea
este parţială.
Totodată locatorul răspunde şi pentru viciile lucrului închiriat, în baza art. 1442 C. civ.,
indiferent dacă viciile existau la momentul încheierii contractului sau au apărut ulterior,
deoarece locatorul se obligă să asigure folosinţa lucrului, obligaţie care se execută în mod
succesiv.
În cazul neîndeplinirii obligaţiei de garanţie pentru viciile lucrului, locatarul are ca şi
în cazul precedent două posibilităţi:
fie să ceară rezilierea contractului, cu plata de daune-interese;
fie să pretindă reducerea corespunzătoare a chiriei, potrivit gradului de folosinţă a
bunului închiriat.

55
De exemplu, calculatoarele închiriate o dată cu întregul mobilier al biroului sunt defecte;
în această situaţie, există obligaţia locatorului de garanţie pentru viciile lucrului.
• Obligaţiile locatarului
În primul rând, potrivit art. 1429 alin. 1 C. civ., locatarul are obligaţia de a se folosi de
bunul închiriat, ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei determinată prin contract.
Aşadar, în cazul închirierii fondului de comerţ, acesta trebuie folosit conform
„specializării” sale (comerţ, producţie etc.) în caz contrar, locatorul având posibilitatea
rezilierii contractului.
De exemplu, dacă spaţiul închiriat era destinat unei farmacii nu se poate amenaja un
aprozar în spaţiul respectiv.
Obligaţia locatarului de a se comporta ca un „bun proprietar” implică suportarea de
către locatar a tuturor cheltuielilor necesare întreţinerii bunului pentru a fi restituit locatorului,
în starea în care a fost predat.
În al doilea rând, locatarul are obligaţia să plătească chiria stabilită (art. 1429 C. civ.),
la termenele prevăzute în contract.
În cazul neexecutării obligaţiei de plată a chiriei, locatorul poate să ceară fie executarea
silită a obligaţiilor, fie rezilierea contractului cu plata daunelor-interese cuvenite pentru
prejudiciul ce i-a fost cauzat.
În al treilea rând, locatarul are obligaţia restituirii lucrului, la încetarea locaţiunii, în
starea în care a fost predat. Restituirea lucrului închiriat poate fi cerută de locator fie pe
baza contractului încheiat, deci a unei acţiuni personale, fie printr-o acţiune în revendicare,
evident, dacă locatorul este proprietarul bunului (fondului de comerţ) închiriat.
O altă obligaţie a locatarului este aceea de a apăra lucrul (fondul de comerţ) împotriva
uzurpărilor (art. 1433 C. civ.) de tot felul ce provin de la terţe persoane.
Locatarul are obligaţia de a-l înştiinţa pe locator, pentru a se putea înlătura orice
tentativă de uzurpare (folosire fără drept) din partea terţelor persoane. În caz contrar, locatarul
va răspunde faţă de locator pentru prejudiciul ce i s-a cauzat (de exemplu, prin prescripţia
extinctivă a dreptului la acţiunile posesorii dacă a pierdut termenul legal privind
introducerea acţiunilor posesorii).
Potrivit dreptului comun, există posibilitatea sublocaţiunii şi cesiunii contractului de
locaţiune.
Sublocaţiunea bunului închiriat se poate realiza numai dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
să nu se fi interzis prin contractul de locaţiune, posibilitatea sublocaţiunii;
să se fi cerut, în prealabil, consimţământul locatorului (dacă în contract s-a prevăzut
acest lucru);
sublocaţiunea să nu contravină prevederilor contractului de locaţiune (mai cu seamă,
cu privire la destinaţia bunului închiriat).
Efectele contractului de sublocaţiune
Contractul de sublocaţiune produce efecte între părţile contractante. Aşadar,
locatorul (proprietar) este terţ faţă de contractul de sublocaţiune şi deci nu există acţiune
directă între acesta şi sublocatar.
Cu toate acestea, locatorul beneficiază de o garanţie specială (privilegiu) potrivit art.
1730 C. civ. şi în virtutea acestei garanţii el poate sechestra bunurile mobile corporale (de
exemplu, mărfurile - componente ale fondului de comerţ - în limita chiriei datorate pentru
trecut şi pentru chiria viitoare).
Cesiunea contractului de locaţiune
Ca natură juridică, cesiunea este, de fapt, o vânzare a dreptului de folosinţă.
Cesiunea contractului de locaţiune este admisibilă în aceleaşi condiţii ca şi în cazul
sublocaţiunii, şi în plus, fiind vorba despre o cesiune de creanţă trebuie să fie îndeplinite
condiţiile de formă prevăzute de art. 1393 C. civ. necesare opozabilităţii cesiunii faţă de

56
terţele persoane (în principal faţă de locator) respectiv, cesiunea trebuie să fie notificată
locatorului (debitorului cedat) sau acceptată în formă autentică de către acesta.

3.5. Garanţia reală mobiliară asupra fondului de comerţ

Ca oricare bun mobil, fondul de comerţ poate face obiectul unui contract de garanţie
reală mobiliară.
Reglementările legale în materie sunt Codul civil art. 1685-1694 şi Legea nr. 99/1999 12

prin care s-au abrogat în mod expres dispoziţiile art. 478-489 din Codul comercial referitoare
la gajul comercial.
Aceste dispoziţii nu vizează în mod special, fondul de comerţ, aşa cum există în dreptul
francez (le nantissement du fonds de commerce).
Potrivit dispoziţiilor din Codul civil, gajul reprezintă garanţia pe care o dă
creditorul, cu privire la un bun al său, cu scopul ca la scadenţă, în cazul neachitării
datoriei, creditorul să-şi îndestuleze creanţa din bunul dat în gaj sau din vânzarea lui.
Contractul de gaj este un contract real, aşa încât pentru formarea lui este nevoie de
remiterea materială a bunului gajat; de aceea, de regulă, gajul este cu deposedare.
Cu toate acestea, în dreptul comercial, de regulă, garanţia reală mobiliară (gajul) este
fără deposedare, pentru a-l lăsa pe comerciant să-şi continue activitatea. Practica şi teoria în
materie au considerat că fondul de comerţ trebuie să rămână în posesia comerciantului iar
garanţia reală mobiliară (indisponibilizarea) să se realizeze prin remiterea simbolică către
creditor a titlurilor şi documentelor privitoare la fondul de comerţ.
Cunoaşterea dispoziţiilor legale privind garanţia reală mobiliară asupra fondului de
comerţ prezintă un deosebit interes practic mai cu seamă pentru încheierea contractelor de
creditare.
Contractul de garanţie reală mobiliară produce efecte juridice şi este opozabil
terţilor dacă s-au respectat dispoziţiile legale referitoare la formă şi mai cu seamă la
condiţiile privind publicitatea. Astfel, garanţia reală mobiliară se va constata într-un înscris
care trebuie înregistrat la grefa tribunalului unde se păstrează un exemplar al acesteia şi, de
asemenea, potrivit art. 21 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, garanţia reală
mobiliară asupra fondului de comerţ trebuie înregistrată în registrul comerţului.
În Titlul VI din Legea nr. 99/1999 legiuitorul stabileşte regimul juridic al garanţiilor
reale mobiliare destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute
din orice contract încheiat între persoane fizice sau juridice.
Dispoziţiile prevăzute în acest titlu al actului normativ referitoare la ordinea de prioritate
şi la publicitatea garanţiilor reale mobiliare sunt aplicabile şi amanetului aşa cum este
reglementat în art. 1685-1696 C. civ.
Potrivit art. 6 din titlul VI al Legii nr. 99/1999, „Se consideră cuprinse în domeniul de
(1)

aplicare al prezentului titlu toate bunurile mobile corporale sau necorporale”, ceea ce
înseamnă că şi fondul de comerţ este supus acestor dispoziţii.
De altfel, legiuitorul reglementează în mod expres acest lucru în art. 10 (3), în care
prevede următoarele: „Garanţia reală poate să aibă ca obiect un bun mobil individualizat sau
determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile. În cazul în care bunul afectat
garanţiei constă într-o universalitate de bunuri mobile, inclusiv un fond de comerţ, conţinutul
şi caracteristicile acestuia vor fi determinate de părţi până la data constituirii garanţiei
reale. În acest caz nu este necesar ca părţile care compun bunurile afectate garanţiei să se
afle într-o stare de interdependenţă funcţională”.
Garanţia reală mobiliară se constituie numai pe baza unui contract de garanţie în formă
autentică sau prin înscris sub semnătură privată ce trebuie semnat de debitor.
Pe durata contractului de garanţie debitorul poate administra sau poate dispune de bunul
care face obiectul garanţiei şi de produsele acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea altei
garanţii sau vânzare (art. 21 alin. 1).
57
Bunul care face obiectul garanţiei poate fi pus sub sechestru în favoarea unui creditor
(art. 21 alin. 2).
Dacă bunul care face obiectul garanţiei este înlocuit cu un alt bun acesta din urmă este
considerat produsul primului şi va constitui obiectul garanţiei respective, cu excepţia cazului
în care debitorul face proba contrarie.

Sistemul de publicitate şi ordinea de preferinţă a garanţiilor reale


În capitolul III din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 legiuitorul prevede publicitatea şi
ordinea de preferinţă a garanţiilor reale mobiliare.
Condiţia de publicitate faţă de terţele persoane este îndeplinită din momentul înscrierii
avizului de garanţie reală la Arhiva de Garanţii Reale Mobiliare, denumită Arhivă.
Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare este un sistem de evidenţă a priorităţii
garanţiei reale mobiliare, structurată pe persoane şi bunuri.
Dacă o garanţie reală este lovită de nulitate, înscrierea în Arhivă nu conferă valabilitate
garanţiei, ceea ce înseamnă că înscrierea are doar rolul de a face opozabilă faţă de terţi
garanţia constituită.
Guvernul, prin Autoritatea de Supraveghere (instituţie guvernamentală desemnată de
Guvern) concesionează prin licitaţie publică dreptul de exploatare a arhivei către orice
persoane (fizice sau juridice) care îndeplinesc condiţiile prevăzute în Regulamentul de
aplicare a legii.
Orice creditor care, fără a fi parte într-un contract de garanţie are un privilegiu prin
simplul efect al legii, inclusiv privilegiul statului, are prioritate asupra garanţiei reale a
creditorului asupra bunului în cauză numai în momentul în care privilegiul îndeplineşte
condiţia de publicitate prin înscrierea acestuia la Arhivă sau prin posesia bunului.
Executarea garanţiilor reale mobiliare, inclusiv asupra fondului de comerţ, se face
potrivit dispoziţiilor cuprinse în capitolul 5 al titlului VI din Legea nr. 99/1999.
Astfel, în cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, creditorul are dreptul de
a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei. În acest scop, creditorul are dreptul să ia în
posesie, în mod paşnic, bunul afectat garanţiei sau produsele rezultate din valorificarea
acestuia precum şi titlurile sau înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului
asupra bunului fără să fie nevoie de vreo autorizaţie sau notificare prealabilă.
Dacă luarea în posesie a bunului de către creditor nu se poate face în mod paşnic,
creditorul garantat poate să intre în posesia bunului prin intermediul executorului judecătoresc
sau, după caz, al oricărui alt organ de executare (art. 67).
Dreptul creditorului de a lua în posesie bunul care face obiectul garanţiei trebuie să se fi
prevăzut în mod expres în contract (art. 62 (4)).
Creditorul poate solicita bunul afectat garanţiei oricărei terţe persoane care îl deţine,
dacă obligaţia garanţiei a ajuns la scadenţă. Evident, acest drept poate fi exercitat numai dacă
garanţia reală are un grad de prioritate mai mare, potrivit dispoziţiilor din titlul VI.
Creditorul poate vinde orice bun afectat garanţiei chiar în cazul când acesta se află în
posesia debitorului. Cumpărătorul bunului are acelaşi drept de a intra în posesia acestuia ca şi
creditorul garantat, în condiţiile prevăzute în titlul VI al Legii nr. 99/1999.
Vânzarea bunului care face obiectul garanţiei se face, fie potrivit contractului de
garanţie, fie în lipsa unei prevederi exprese, potrivit Legii nr. 99/1999 (art. 69 alin. 3).

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Care este deosebirea dintre aportul în societate al fondului de comerţ şi vânzarea acestuia?

58
2. S.C. „OM” SRL a încheiat un contract de împrumut bancar garantând creditul cu mărfurile
aflate în magazinul situat chiar la sediul societăţii. Ulterior perfectării contractului de împrumut
(credit) şi al contractului de garanţie reală mobiliară, mărfurile au fost vândute, urmând ca preţul să fie
încasat în termen de 30 de zile de la predare.
Întrebare:
Este valabil contractul de vânzare-cumpărare privind mărfuri care fac obiectul unei garanţii reale
mobiliare (gaj)?

3. Transmiterea fondului de comerţ se poate face şi pe cale succesorală (moştenire)?

4. În situaţia în care un contract de garanţie reală mobiliară (gaj) este anulat pentru eroare-viciu
de consimţământ, înscrierea garanţiei în Arhiva Electronică de Garanţii reale Mobiliare are ca
efect valabilitatea contractului? Explicaţi răspunsul.

59
CAPITOLUL V

SOCIETĂŢILE COMERCIALE

Secţiunea 1
Noţiune, natură juridică şi clasificare

1.1. Noţiune şi natură juridică

Societatea comercială poate fi privită cel puţin în două sensuri:


• ca o instituţie juridică în sine, considerată a fi un organism, constituit de regulă pe
baze asociative, cu scopul obţinerii unui anumit profit de către cei care s-au asociat, şi
în vederea realizării unei activităţi comerciale;
• ca un contract, cu caracteristici proprii, determinate de specificul scopului pentru
care s-a realizat acordul de voinţă.
Este de observat faptul că legislaţia română nu defineşte nicăieri, în nici unul din sensuri,
noţiunea de societate comercială. A fost meritul doctrinei, care a încercat o asemenea
definiţie, plecând, de regulă, de la dispoziţiile Codului civil, care, în art. 1491 defineşte
societatea civilă, în sensul de contract de societate . De altfel, şi în doctrina de specialitate
străină (de exemplu, în cea franceză), societăţile comerciale sunt definite pornind de la
noţiuni apropiate, reglementate însă de Codul civil .
Cele două sensuri în care trebuie privită societatea comercială explică de altfel şi natura
sa juridică cu totul specifică, natură ce rezultă din înţelegerea conceptelor de
societate-contract şi societate-instituţie.
Astfel, concepţia contractualistă, impusă de dezvoltarea teoriei contractelor în secolul
trecut, explică existenţa societăţilor comerciale pornind de la condiţiile de validitate impuse
oricărui contract şi de la tehnicile contractualiste ce stabilesc raporturile în cadrul societăţii
formate (de exemplu, administrarea societăţii are la bază un contract de mandat în baza
căruia îşi desfăşoară activitatea administratorul).
Dezavantajele absolutizării unei asemenea teorii rezidă din aspectele specifice care
conturează o societate comercială, aspecte ce nu pot fi explicate exclusiv prin mecanisme
contractuale (de exemplu, o societate comercială intră efectiv în circuitul comercial numai
după înregistrarea sa în registrul comerţului, respectiv în baza unei formalităţi
administrative, astfel încât simpla manifestare de voinţă a asociaţilor nu ar fi suficientă
pentru a activa însăşi societatea).
Totodată, o asemenea conceptualizare nu ar putea da nici o explicaţie existenţei
societăţilor de tip unipersonal (societăţi cu răspundere limitată cu unic asociat, reglementate
ca atare de legea română), deoarece acordul de voinţă, fundamental pentru orice contract,
lipseşte.
Aşa se explică de ce s-a încercat definirea societăţii comerciale prin prismă
instituţională, pornind de la faptul că instituţia juridică reprezintă un ansamblu de reguli care
organizează într-o manieră imperativă şi durabilă un grup de persoane având un scop bine
determinat.

1.2. Clasificarea societăţilor comerciale

O primă clasificare a societăţilor comerciale a fost realizată prin intermediul Legii


privind transformarea fostelor unităţi socialiste de stat în societăţi comerciale şi regii

60
autonome nr. 15/1990. Având în vedere momentul în care a fost adoptată această lege, ea a
încercat să facă o delimitare a societăţilor comerciale, ţinând cont de titularul de capital.
Astfel, conform Legii nr. 15/1990, societăţile comerciale puteau fi:
 societăţi cu capital integral de stat;
 societăţi cu capital mixt (de stat şi privat);
 societăţi cu capital integral privat.
În ceea ce priveşte situaţia societăţilor comerciale cu capital integral de stat (societăţi
care la momentul adoptării legii reprezentau majoritatea), acestea nu aveau calitatea de
persoane juridice de drept public. Patrimoniul societăţii aparţinea societăţii (aceasta având
calitatea de proprietar), statul nefiind decât unic acţionar, titular al capitalului societăţii . O
3

asemenea soluţie, de altfel, este pe deplin îndreptăţită, având în vedere că însăşi legea, în
cuprinsul art. 20, stabileşte modul în care, în urma unei evaluări a patrimoniului, acesta va
trece în proprietatea societăţii comerciale.
După adoptarea Legii nr. 31/1990, s-a revenit la clasificarea societăţilor comerciale după
natura lor, în societăţi de capitaluri şi societăţi de persoane, având în vedere enumerarea
formelor de societate, în cuprinsul legii. Alături de societăţile de persoane şi cele de capital,
ca societate de graniţă, care împrumută atât trăsături specifice societăţilor de persoane cât şi
de la cele de capital s-a constituit societatea cu răspundere limitată, societate care, în
special în actuala conjunctură social-economică din România, reprezintă forma cel mai des
uzitată.
În doctrina de specialitate , s-au propus şi alte criterii de clasificare ale societăţilor
4

comerciale, respectiv:
• în funcţie de răspunderea asociaţilor:
- societăţi în care asociaţii au răspundere limitată;
- societăţi în care asociaţii au răspundere nelimitată.
• în funcţie de structura capitalului social:
- societăţile comerciale cu capitalul social împărţit în acţiuni;
- societăţile comerciale cu capitalul social împărţit în părţi de interese.
• în funcţie de titlurile de valoare:
- societăţi comerciale care emit titluri de valoare;
- societăţi comerciale care nu pot emite astfel de titluri.
Este de observat însă că, în realitate, toate aceste clasificări sunt circumscrise împărţirii
societăţilor comerciale în societăţi de persoane şi de capital, cu luarea în considerare a
elementelor specifice societăţii cu răspundere limitată. Astfel, de exemplu, în ceea ce priveşte
răspunderea asociaţilor, aceasta este nelimitată în cazul societăţilor de persoane şi limitată la
aportul la capitalul social, în cazul societăţilor de capital. Societăţile cu răspundere limitată,
după cum le indică şi numele, au împrumutat această trăsătură de la societăţile de capital,
asociaţii în cadrul lor, având o răspundere limitată. La fel, societăţile de capital presupun un
capital social împărţit pe acţiuni, în timp ce societăţile de persoane au capitalul social împărţit
în părţi de interese. În cazul societăţilor cu răspundere limitată, capitalul social este împărţit în
părţi sociale, acestea reprezentând o formă specifică a părţilor de interese .5

Societăţile comerciale pot fi clasificate şi având în vedere modul lor de reglementare.


Din acest punct de vedere, există:
• societăţi comerciale reglementate de Legea generală, (Legea nr. 31/1990
republicată);
• societăţi comerciale reglementate în legi speciale:
- societăţile bancare, reglementate de O.G. nr. 99/2006
- societăţile agricole, reglementate de Legea nr. 36/1991;
- societăţile de asigurări, reglementate prin Legea nr. 32/2000, modificată.
Prin O.U.G. nr. 30/2000, s-a modificat fundamental însăşi existenţa regiilor
autonome, astfel cum acestea erau reglementate de Legea nr. 15/1990. În aceste condiţii, o
61
parte din aceste regii s-au desfiinţat, o altă parte s-au transformat, şi în sfârşit, cele considerate
a funcţiona în domenii esenţiale ce privesc interesele statului au continuat să existe în forma
iniţială. În ce priveşte cazul regiilor autonome transformate, acestea s-au reorganizat sub
forma unor societăţi naţionale sau companii naţionale, care însă s-au constituit şi sunt
considerate a fi societăţi comerciale, potrivit Legii nr. 15/1990.
De altfel, asemenea societăţi cu un anumit specific se regăsesc şi în reglementările altor
state. Astfel, de exemplu, în Franţa , se consideră a fi societăţi cu un statut juridic specific:
6

 societăţi cooperatiste, în cadrul cărora asociaţii sunt în acelaşi timp, fie muncitori
angajaţi în serviciul acelei societăţi (cazul cooperativelor de producţie), fie furnizori
de produse pentru societatea respectivă, fie clienţi (în cadrul unor cooperative de
consum). Hotărârile în cadrul acestor forme societare, se adoptă conform regulii „un
om, un vot”;
 societăţi care presupun participarea muncitorilor, care, în mod obligatoriu, se
constituie sub forma societăţilor anonime, şi care permit participarea salariaţilor la
beneficii şi la gestionarea efectivă a societăţii respective.
Similar, în momentul în care în România s-a urmărit ca prin lege să se asigure
accelerarea privatizării, o formulă asemănătoare s-a introdus prin Legea nr. 77/1994 privind
asociaţiile salariaţilor şi membrilor conducerii societăţilor comerciale care se privatizează,
abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor
comerciale, lege prin care, printre altele, s-au constituit P.A.S.- urile.
 societăţi cu capital variabil, societăţi în cadrul cărora capitalul variază în mod
constant, fie prin majorarea acestuia în urma vărsămintelor efectuate de asociaţii existenţi sau
cei care doresc să dobândească o asemenea calitate, fie prin reducerea capitalului în mod
periodic, în urma retragerii unor asociaţi.
Astfel de clauze de variabilitate a capitalului sunt interzise în legislaţia franceză, pentru
cazul societăţilor pe acţiuni, altele decât cele de tip cooperatist sau a celor constituite ca atare,
cu specificarea variabilităţii capitalului, începând cu anul 1981, an în care în dreptul francez
au fost asimilate dispoziţiile celei de-a doua directivă europeană din 13 decembrie 1976.
 societăţi economice mixte, constituite prin asocierea capitalului privat cu o
colectivitate publică.
Din 1983, s-au admis astfel de asocieri şi la nivel local, constituindu-se societăţi
economice mixte locale. Astfel de societăţi pot fi comparate cu societăţile cu capital majoritar
de stat, având în vedere faptul că ele trebuie constituite în mod obligatoriu sub forma unor
societăţi pe acţiuni, iar capitalul majoritar este deţinut de puterea publică. De asemenea, în
cadrul organismelor de decizie votul majoritar aparţine tot autorităţii, fie ea locală sau
centrală. Scopul constituirii unor asemenea societăţi constă în realizarea în comun a
exploatării unor servicii publice cu caracter comercial sau industrial, sau pentru alte activităţi
de interes general pentru societate.
Este de observat faptul că şi legislaţia română admite astfel de asocieri, dar numai în
baza unor contracte de asociere în participaţiune, asociaţia astfel creată, fiind, conform
Codului comercial, lipsită de personalitate juridică. Intervenţia statului sau a organelor sale în
cadrul unor societăţi comerciale este posibilă, dar numai în situaţia în care statul participă în
calitate de simplă persoană juridică, şi nu ca autoritate.
 societăţi naţionalizate , în cadrul cărora statul deţine integral capitalul social.
7

Chiar dacă după anul 1986, ca urmare a unor noi reglementări, s-a urmărit un transfer de
proprietate de la stat către sectorul privat, astfel de societăţi au continuat să existe. Pentru a
exista însă, ele trebuie expres şi limitativ a fi prevăzute de lege.
Se poate observa că, practic, astfel de societăţi se aseamănă în principiu, cu regiile
autonome existente în România, în sectoare de activitate de maxim interes pentru economia
naţională, şi acestea, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997, nefiind decât
acelea expres şi limitativ prevăzute de lege.

62
De asemenea, societăţile sunt clasificate în doctrina franceză şi după obiectul de
activitate, respectiv societăţi constituite în sectorul imobiliar, în sectorul agricol, în sectorul
bancar şi de credit, societăţi pentru dezvoltarea regională, constituite ca instituţii financiare
specializate, de drept privat, societăţi anonime şi cotate la bursă .
De asemenea, se pot constitui forme societare şi în cadrul profesiunilor liberale. De
cele mai multe ori, aceste societăţi se constituie sub forma societăţilor civile, dar, începând cu
anul 1991, s-au creat societăţi pentru exerciţiul profesiunilor liberale, sub forma unor societăţi
comerciale specifice.
La originea creării acestui tip de societăţi, supuse practic regimului comercial, a stat
considerarea – ca absolut necesară – acordării pentru profesiunile liberale a unor mijloace
specifice pentru a face faţă concurenţei pe plan internaţional, pentru a permite grupărilor
profesionale să-şi constituie un capital suficient în vederea realizării cu succes a activităţii
profesionale, dar şi pentru a le înregimenta unui sistem fiscal mai avantajos.
 Grupurile de interes economic
Prin Legea nr. 161/2003 , inspirându-se din dreptul francez (grupările de interes
economic) legiuitorul reglementează pentru prima oară Grupurile de interes economic (GIE)
şi Grupurile Europene de interes economic (G.E.I.E.) Titlul V, Capitolul II, art. 232-238,
dispoziţii care se completează cu Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată privind
simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice,
asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la
autorizarea funcţionării persoanelor juridice.
Cadrul conceptual
Potrivit art. 118 alin. 1 al Legii nr. 161/2003, grupurile de interes economic reprezintă o
asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice constituită pe o perioadă
determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi precum
şi al îmbunătăţiri rezultatelor activităţii economice respective.
Din dispoziţia legală citată rezultă aspectele definitorii ale grupului de interes economic
respectiv:
• cadrul contractual (asociativ) al grupului;
• subiectele participante care pot fi atât persoane fizice cât şi juridice;
• durata determinată a grupului;
• scopul – înlesnirea sau dezvoltarea activităţii economice a membrilor săi precum şi al
îmbunătăţirii rezultatelor economice.
Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate
avea calitatea de comerciant sau necomerciant, iar activitatea economică a membrilor săi
trebuie să se raporteze la activitatea principală a acestora şi să aibă doar caracter accesoriu
faţă de aceasta .
12

Trăsăturile grupului de interes economic


Grupul de interes economic se aseamănă cu societăţile de persoane, concret, cu
societăţile în nume colectiv, în primul rând, prin caracterul intuitu personae, trăsătură din
care decurg următoarele:
 numărul membrilor grupului nu poate fi mai mare de 20;
 grupul se poate constitui şi fără capital;
 în cazul existenţei unui capital, aportul membrilor poate fi de orice natură: lichidităţi
(sume de bani), natură, creanţe, muncă (industrie);
 capitalul social este împărţit în „părţi de interes” care nu sunt reprezentate prin titluri
negociabile, iar transmiterea lor se poate face numai în condiţiile legii şi ale actului
constitutiv;
 răspunderea membrilor grupului este solidară şi nelimitată, cu excepţia cazului când
în actul constitutiv s-a prevăzut altfel;
 grupul nu poate emite acţiuni, obligaţiuni sau alte titluri negociabile;
63
 grupul nu poate să fie membru al altui grup de interes economic sau grup european de
interes economic;
 sediul grupului se poate muta şi într-un alt stat, dispunându-se radierea din registrul
comerţului din România;
 conducerea grupului de interes economic se realizează de adunarea generală a
membrilor grupului care hotărăşte, de regulă, cu unanimitate de voturi;
 administrarea grupului revine, de regulă, membrilor grupului;
 controlul de gestiune se face de către membrii grupului care pot să desemneze şi
cenzori;
 dizolvarea grupului intervine pentru cauze comune societăţilor comerciale şi pentru
alte cauze specifice societăţilor în nume colectiv.

Secţiunea 2
Formele societăţilor comerciale

2.1. Societăţile de persoane


2.1.1. Noţiuni generale
În societatea de persoane, ceea ce interesează e calitatea asociaţilor şi nu capitalul
aportat de aceştia în societate. La baza înfiinţării unei societăţi de persoane există încrederea
între asociaţi, fapt ce determină ca relaţia care duce la constituirea unei societăţi de persoane
să fie „intuitu personae”.
Sunt societăţi de persoane:
• societăţile în nume colectiv;
• societăţile în comandită simplă.
Societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se constituie prin
contract de societate (art. 5 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată prin
Legea nr.441/2006).

2.1.2. Trăsăturile societăţilor în nume colectiv


 Asociaţii
Societăţile de persoane sunt, în general, societăţi cu număr mic de asociaţi (minimum
2 asociaţi) şi sunt considerate în doctrină „societăţi închise”.
Au caracter închis datorită relaţiei „intuitu personae”, constituindu-se de regulă în
familie sau între persoane ale căror relaţii se bazează pe încredere. În acelaşi timp, caracterul
„închis” al societăţilor este demonstrat şi prin faptul că un asociat nu poate fi înlocuit cu o
altă persoană prin cesionarea tuturor părţilor sociale de care dispune, decât dacă toţi ceilalţi
asociaţi sunt de acord.
 Capitalul social
În societăţile de persoane legea nu prevede un minimum de capital social, dar acesta,
firesc, trebuie să existe chiar din momentul constituirii societăţii, pentru că altfel nu ar putea
dobândi personalitate juridică. Orice persoană juridică trebuie să aibă un patrimoniu.
 Aporturile la capitalul social
În societăţile de persoane se admite a se aporta orice fel de bunuri: numerar, în natură
(bunuri corporale sau incorporale) şi creanţe. Cu privire la aportul în muncă sau în industrie,
deşi este admis în societăţile de persoane, acesta nu reprezintă un aport la capitalul social .
13

 Părţile sociale
Capitalul social este divizat în părţi sociale, numite în doctrină „părţi de interese”, de
valoare egală, care nu sunt reprezentate prin titluri negociabile şi, în principiu, sunt

64
netransmisibile. Cesiunea părţilor sociale sau transmiterea lor în caz de deces al unui asociat
operează numai dacă în actul constitutiv al societăţii s-a prevăzut în mod expres continuarea
activităţii cu moştenitorii celui decedat.
 Răspunderea asociaţilor
Răspunderea asociaţilor este solidară şi nelimitată.
Răspunderea este solidară, în sensul că dacă patrimoniul social nu este suficient pentru
plata datoriilor societăţii, creditorii pot urmări pe oricare dintre asociaţi pentru acoperirea
creanţelor. Asociatul care a plătit va avea acţiune în regres (recurs) împotriva celorlalţi
coasociaţi debitori, fiecare urmând să răspundă în funcţie de modul cum au convenit să
participe la beneficii şi pierderi. În lipsa unei asemenea prevederi contractuale, asociaţii vor
răspunde proporţional cu cota de participare la capitalul social.
Aşadar, solidaritatea asociaţilor există numai în raport cu creditorii societăţii. În
schimb, între asociaţi, obligaţiile sunt divizibile, în funcţie de modul de participare la
beneficii şi pierderi al fiecărui asociat.
Răspunderea este nelimitată, în sensul că fiecare asociat răspunde pentru datoriile
societăţii, inclusiv cu bunurile proprii, aşa încât, în momentul constituirii societăţii, asociaţi
trebuie să declare „averea proprie”, deci bunurile mobile şi imobile pe care le au în
patrimoniul propriu.
Deşi asociaţii răspund nelimitat, totuşi aceştia pot invoca un beneficiu de discuţiune.
Potrivit acestui drept, asociaţii acţionaţi de către creditori pot solicita acestora să urmărească,
în primul rând, societatea pentru acoperirea creanţelor şi, numai dacă aceasta nu plăteşte, să
fie urmărite bunurile fiecărui asociat (art. 3 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată şi
modificată).
 Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţilor de persoane revine adunării generale a asociaţilor. Hotărârile
în adunările generale se adoptă, de regulă, cu unanimitate de vot.
Administrarea şi reprezentarea societăţilor în relaţiile cu terţii se face de către unul
sau doi administratori (geranţi) care, de regulă, sunt asociaţi, dar pot fi şi terţe persoane.
Controlul activităţii economico-financiare se realizează, de regulă, de către asociaţi,
aceştia având posibilitatea să desemneze unul sau mai mulţi cenzori.
 Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de persoane se produce pentru cauze generale, comune tuturor
formelor de societăţi comerciale, dar şi pentru unele cauze specifice, respectiv: moartea,
incapacitatea, falimentul, retragerea sau excluderea unui asociat, în condiţiile prevăzute de art.
229 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată.
Cu privire la cauzele specifice de dizolvare se impune o precizare legată de falimentul
unui asociat. Datorită existenţei acestei cauze s-a pus problema dacă în societăţile de
persoane asociaţii dobândesc calitatea de comerciant.
În doctrina de specialitate, opinia majoritară este aceea că asociaţii nu devin comercianţi
prin participarea la o societate calificată „de persoane” şi că legiuitorul a avut în vedere
situaţia când un asociat este chiar o societate comercială aflată în stare de faliment , ori un
15

comerciant – persoană fizică.

2.1.3. Trăsăturile societăţilor în comandită simplă


În general, trăsăturile analizate pentru societăţile în nume colectiv se regăsesc şi în cazul
societăţilor în comandită simplă. Cu toate acestea există unele diferenţieri datorită
particularităţilor societăţii în comandită simplă.
Societatea în comandită simplă presupune două categorii de asociaţi:
- asociaţii comanditari;
65
- asociaţii comanditaţi.
Asociaţii comanditari sunt cei care au puterea de comandă a societăţii, care finanţează
societatea, fără a participa în mod direct la coordonarea şi administrarea patrimoniului
acesteia.
Asociaţii comanditaţi lucrează sub comanda comanditarilor, ei fiind aceia care
administrează efectiv societatea.
Asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului la capitalul social, pe câtă
vreme asociaţii comanditaţi răspund în mod solidar şi nelimitat, ca şi asociaţii în
societatea în nume colectiv.
În cazul acestei societăţi, situaţia asociaţilor comanditaţi e asemănătoare cu aceea a
asociaţilor din societăţile în nume colectiv. Societatea este legal constituită dacă în
denumirea sa cuprinde numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi.
Societatea în comandită simplă îşi încetează existenţa în cazul decesului, dispariţiei,
punerii sub interdicţie a unui asociat, dacă în contract nu există o clauză de continuare a
societăţii cu moştenitorii. La fel ca şi în cazul societăţilor în nume colectiv, excluderea sau
retragerea asociaţilor comanditaţi este cauză de dizolvare a societăţii.
În ambele cazuri nu se admite societatea de tip unipersonal. O societate în nume
colectiv este valabil constituită dacă are cel puţin doi asociaţi, în timp ce o societate în
comandită simplă e valabil constituită dacă are cel puţin un asociat comanditar şi un asociat
comanditat.

2.1.4. Avantajele şi dezavantajele societăţilor de persoane


Societăţile de persoane prezintă următoarele avantaje:
 asociaţii pot aporta la capitalul social bani, bunuri şi creanţe;
 pentru constituirea societăţii, legea nu prevede un minim de capital social;
 controlul activităţii societăţii se face de asociaţi, nefiind nevoie de cenzori.
Societăţile de persoane prezintă următoarele dezavantaje:
 răspunderea asociaţilor este solidară şi nelimitată;
 părţile sociale nu pot fi negociate;
 în principiu, părţile sociale nu se pot transmite nici măcar moştenitorilor, cu excepţia
cazului când s-a prevăzut în actul constitutiv acest lucru;
 sunt societăţi închise, terţele persoane neavând posibilitatea de a dobândi calitatea de
asociaţi, decât în cazurile prevăzute în actul constitutiv.

2.2. Societăţile de capital

Societăţile de capital presupun ca element de esenţă capitalul aportat de către


asociaţii-acţionari, capitalul având mai multă relevanţă decât calităţile asociaţilor.
Sunt societăţi de capital:
• societăţile pe acţiuni;
• societăţile în comandită simplă pe acţiuni.

2.2.1. Societăţile pe acţiuni


 Constituire
Societăţile pe acţiuni se constituie în baza unui act constitutiv, ce trebuie să cuprindă
obligatoriu atât elementele specifice ale contractului de societate, cât şi cele ale statutului
de funcţionare.
Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţie
instantanee, la fel ca orice altă societate comercială, membrii fondatori aportând la capital
66
sumele de bani şi, eventual alte bunuri la care s-au obligat, cât şi prin subscripţie publică în
baza unui prospect de emisiune.
 Acţionarii
Societăţile pe acţiuni sunt societăţi mari ce presupun un număr mare de acţionari la
constituire. Cu toate acestea, se pot constitui şi numai cu doi acţionari.
 Capitalul social
Capitalul social obligatoriu la constituire, stabilit prin lege, este minim 90 000 RON.
Capitalul social se poate constitui numai în bani şi în natură.
În cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie simultană, legea impune,
ca la constituire să fie vărsat minim 30% din aportul fiecărui acţionar la capitalul social
subscris, pentru aportul în numerar urmând ca diferenţa să fie achitată în termen de 12
luni de la data înmatriculării societăţii. Dacă există aporturi în natură diferenţa se varsă în
termen de 2 ani de la data înmatriculării societăţii.
 Acţiunile
Capitalul social este împărţit în acţiuni, reprezentate prin titluri negociabile şi
transmisibile atât pe pieţe financiare organizate (cum sunt bursele de valori), cât şi pe pieţe
neorganizate, mai cu seamă când acţiunile nu sunt cotate la bursă. Acţiunile sunt transmisibile
atât prin acte juridice „inter vivos” (vânzare, donaţie), cât şi prin acte juridice „mortis causa”
(testament).
Acţiunile sunt nominative (atunci când în conţinutul lor este înscris titularul dreptului)
sau la purtător (simpla deţinere a acestora valorând titlu de proprietate).
O societate de capital poate emite ca titluri de valoare atât acţiuni, cât şi obligaţiuni.
 Răspunderea acţionarilor
Principala obligaţie a acţionarilor se referă la plata acţiunilor subscrise.
Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este limitată la valoarea acţiunilor pe
care le deţine fiecare.
 Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţii se face pe principiul majorităţii voturilor acţionarilor şi nu al
unanimităţii. Organul de conducere este adunarea generală a acţionarilor, care poate fi
ordinară sau extraordinară.
Administrarea societăţii se realizează, de regulă, de către un consiliu de administraţie
şi, eventual, de un comitet de direcţie. Este posibil ca administrarea societăţii să poată fi
efectuată şi numai de un singur administrator (conform art. 137 alin. (1) din Legea nr.
31/1990, republicată), cu excepţiile prevăzute în legea modificatoare a legii societăţilor
comerciale nr. 441/2006.
Totodată, potrivit actualelor reglementări (Legea nr.441/2006) administrarea societăţilor
pe acţiuni se poate face de către consiliul de supraveghere şi directoratul (sistemul dualist).
Controlul activităţii societăţii se realizează, în mod obligatoriu, de o comisie de
cenzori formată din minimum 3 cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede un număr mai mare. În toate cazurile numărul cenzorilor trebuie să fie impar
(conform art. 159 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată.
Societăţile comerciale care sunt supuse obligaţiei legale de auditare vor fi auditate de
către auditori financiari.
De asemenea, societăţile care sunt administrate potrivit sistemului dualist trebuie să fie
auditate.
 Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de capital se produce pentru cauze generale, comune tuturor
societăţilor comerciale, dar şi pentru cauze speciale, în situaţia în care nu mai sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege la constituire, respectiv:
 dacă numărul minim de acţionari a scăzut sub limita prevăzută de lege, cu excepţia
cazului când s-a realizat completarea lui în termenul de 9 luni prevăzut de lege.
67
 dacă limita minimă a capitalului social s-a redus şi nu s-a dispus completarea lui în
termenul prevăzut de lege.

2.2.2. Societăţile în comandită pe acţiuni


Societăţile în comandită pe acţiuni presupun împărţirea acţionarilor în două categorii:
comanditaţi şi comanditari.
Comanditaţii au răspundere solidară şi nelimitată pentru debitele societăţii, în timp ce
comanditarii au o răspundere limitată doar la aportul lor la capitalul social. În rest, toate
celelalte trăsături specifice societăţilor pe acţiuni se regăsesc şi în cazul societăţilor în
comandită pe acţiuni.

2.2.3. Avantajele şi dezavantajele societăţilor de capital


Societăţile de capital prezintă următoarele avantaje principale:
- răspunderea acţionarilor este limitată la valoarea acţiunilor subscrise;
- acţiunile sunt titluri negociabile şi transmisibile.
Societăţile de capital prezintă următoarele dezavantaje principale:
- existenţa un număr minim de acţionari, respectiv doi;
- existenţa unui capital social minim prevăzut de lege, 90 000 RON

2.3. Societatea cu răspundere limitată

2.3.1. Particularităţi
Societatea cu răspundere limitată este o formă intermediară de societate comercială între
societăţile de persoane şi societăţile de capitaluri. Este formă intermediară deoarece, în
unele privinţe, se aseamănă cu societăţile de persoane, iar sub alte aspecte cu cele de
capitaluri, prezentând însă şi particularităţi proprii care îi justifică autonomia.
Societatea cu răspundere limitată este o formă de societate comercială apărută mai târziu
în activitatea comercială. Prima oară a fost reglementată în anul 1892 în Germania, fiind
preluată în 1925 în Franţa, iar în România şi-a găsit consacrarea abia prin Legea nr. 31/1990,
republicată şi modificată.
Această formă de societate a fost iniţiată din nevoia de a satisface anumite cerinţe ale
activităţii comerciale. Într-adevăr, societăţile de persoane (în special societatea în nume
colectiv) asigurau condiţiile pentru folosirea capitalurilor mici, iar societăţile de capitaluri
(mai ales societatea pe acţiuni) erau adecvate utilizării capitalurilor mari, destinate unor
afaceri de mare anvergură. Era nevoie de o formă de societate care să fie adaptată exigenţelor
fructificării capitalurilor mijlocii. Acest lucru s-a realizat prin introducerea societăţii cu
răspundere limitată, ca formă mixtă, care împrumuta anumite caractere atât de la societăţile
de persoane, cât şi de la societăţile de capitaluri.

2.3.2. Trăsăturile societăţii cu răspundere limitată


• Constituire
Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită – pe baza
deplinei încrederi – de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri,
pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund
pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor.
Societatea cu răspundere limitată se constituie în baza unui act constitutiv care cuprinde
elementele specifice contractului de societate, dar şi cele specifice statutului de funcţionare. În
cazul societăţilor cu unic asociat, actul constitutiv va presupune, evident, numai statutul de
funcţionare.
68
• Asociaţii
Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaţilor ca şi în cazul
societăţii în nume colectiv. Datorită acestui fapt, numărul asociaţilor este limitat, iar părţile
sociale nu sunt liber cesibile.
Societatea cu răspundere limitată este o structură juridică destinată unui număr mic de
asociaţi, legea impunând ca numărul de asociaţi să nu fie mai mare de 50.
• Capitalul social
În cazul societăţilor cu răspundere limitată, legea stabileşte un capital minim pentru
constituire, respectiv 200 RON.
Capitalul social se constituie din aporturile aduse de asociaţi la constituire, aporturi care
pot consta în bani sau în natură, legea neadmiţând în cazul societăţilor cu răspundere limitată
şi aportul în creanţe, conform art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată.
• Părţile sociale
Capitalul social, în cazul societăţilor cu răspundere limitată este împărţit în părţi sociale,
considerate a fi titluri de valoare nenegociabile, care nu sunt liber transmisibile, operând, în
cazul cesiunii acestora regulile specifice stabilite de art. 202 din Legea nr. 31/1990,
republicată.
Valoarea nominală minimă a unei părţi sociale este stabilită de lege la 10 RON, părţile
sociale în care este împărţit capitalul social fiind întotdeauna de valoare egală.
• Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţilor cu răspundere limitată este asigurată de adunarea generală a
asociaţilor, aceasta având atribuţii esenţiale cu privire la funcţionarea societăţii. În adunarea
generală, hotărârile se adoptă, de regulă, cu majoritate absolută de voturi, în afara cazurilor
expres prevăzute de lege când se cere o majoritate calificată.
Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau mai multor
administratori, numiţi prin actul constitutiv, sau aleşi de adunarea generală din rândul
asociaţilor sau ca persoane din afara societăţii.
Controlul este asigurat fie prin intermediul cenzorilor sau auditorului financiar (numirea
acestora fiind obligatorie în cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15,
conform art. 199 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată), fie direct de către asociaţii care
nu au şi calitatea de administrator.
• Răspundere
După cum rezultă şi din denumire, în societatea cu răspundere limitată răspunderea
asociaţilor este limitată. La fel ca şi în cazul societăţii pe acţiuni, aceştia răspund pentru
obligaţiile sociale numai în limita aporturilor la capitalul social.
• Dizolvare
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă atât pentru cauze generale, comune tuturor
societăţilor comerciale, cât şi pentru cauze specifice, multe dintre acestea regăsindu-se însă şi
în cazul societăţilor de persoane: moartea, incapacitatea, interdicţia, retragerea, excluderea
unui asociat, dacă nu există în actul constitutiv clauză de continuare a activităţii cu
moştenitorii celui decedat sau dacă, rămânând un singur asociat, nu se hotărăşte transformarea
societăţii în societate cu răspundere limitată cu unic asociat.

2.3.3. Societatea cu unic asociat


Legea română recunoaşte şi societăţile unipersonale, sub forma societăţilor cu
răspundere limitată cu un singur asociat, situaţie care poate fi calificată ca o ficţiune juridică
recunoscută şi răspândită în practica societăţilor comerciale.
Asociatul unic poate să fie atât persoană fizică, cât şi persoană juridică. O persoană,
fizică sau juridică, nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere
limitată.
69
În practică, se procedează la întocmirea unei declaraţii, de regulă, în formă autentică,
prin care asociatul unic arată că nu mai are o altă societate cu răspundere limitată în care să fie
asociat unic.
Asociatul unic este cel care exercită atribuţiile adunării generale existentă în cazul
societăţilor cu mai mulţi asociaţi.
Asociatul unic poate avea calitatea de salariat al societăţii.
Asociatul unic poate fi administratorul societăţii. Potrivit art.1961 alin.4 din Legea nr.
31/1990, modificată prin Legea nr. 441/2006 şi prin O.U.G. nr. 82/2007, dispoziţiile
privitopare la administrarea societăţilor pe actiuni nu sunt aplicabile societăţilor cu
răspundere limitată ceea ce înseamnă că, administratorii pot fi salariaţii societăţii.

2.3.4. Avantajele şi dezavantajele societăţilor cu răspundere limitată


Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele avantaje principale:
16

 asociaţii răspund numai în limita aportului adus la capitalul social al societăţii;


 controlul activităţii poate fi realizat chiar de către asociaţi, cu excepţia cazului când
trebuie desemnat cel puţin un cenzor sau auditor financiar;
 asociatul se poate retrage din societate în condiţiile prevăzute în actul constitutiv şi în
Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată;
Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele dezavantaje:
 cesiunea părţilor sociale se face numai în concordanţă cu dispoziţiile legale şi potrivit
dispoziţiilor statutare sau ale actului constitutiv unic. Faţă de alte persoane, cesiunea
părţilor sociale se face numai dacă există consimţământul asociaţilor care reprezintă
cel puţin 3/4 din capitalul social, în actul constitutiv fiind posibil de stipulat chiar
clauze mai drastice pentru cesiune (de exemplu, aprobarea acesteia cu unanimitate
de voturi);
 aportul la capitalul social poate să constea fie numai în numerar, fie în natură şi
numerar. În societăţile cu răspundere limitată aportul în creanţe sau în industrie (în
muncă) este interzis. Potrivit art. 16 din Legea nr. 31/1990, republicată, aporturile în
numerar sunt obligatorii la constituirea oricărui tip de societate. Din redactarea
textului de lege rezultă că aporturile în numerar trebuie să existe numai la
constituirea societăţii. În schimb, în cazul majorării capitalului social pot exista
numai aporturi în natură. Indiferent de situaţie însă, aportul în natură trebuie să se
predea în momentul constituirii societăţii;
1
 capitalul social trebuie să fie vărsat integral în momentul constituirii societăţii (art.9
din legea nr.31/1990, republicată, modificată prin Legea nr. 441/2006
 relaţiile dintre asociaţi au la baza încrederea reciprocă ce există între aceştia, aspect ce
apropie mai mult, din acest punct de vedere, societăţile cu răspundere limitată de
societăţile de persoane, dar, totodată restrânge sfera de mişcare a asociaţilor, în
special în ce priveşte luarea deciziilor.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Arătaţi care sunt societăţile de persoane şi care sunt societăţile de capital.


2. În ce categorie se încadrează societatea cu răspundere limitată?

70
Secţiunea 3
Contractul de societate

3.1. Noţiune şi caracteristici

3.1.1. Noţiune
Potrivit art. 1491 Cod civil: „Societatea este un contract prin care două sau mai multe
persoane se învoiesc să pună ceva în comun cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea
deriva”.
Aşadar, contractul de societate este un acord de voinţă prin care două sau mai
multe persoane convin să constituie un fond comun din aporturile individuale, pentru a
desfăşura o activitate comercială în urma căreia să obţină un profit pe care să-l împartă
între ei, de regulă, în funcţie de valoarea aportului adus de fiecare la constituirea
fondului comun (capitalul social).
Ceea ce este specific contractului de societate este prezenţa elementului subiectiv
(„afectio societatis”), care constă în intenţia, fiecărui asociat de a afecta societăţii aportul său
individual, în schimbul împărţirii beneficiului realizat de societate ca urmare a desfăşurării
activităţii în comun.

3.1.2. Caracterele juridice ale contractului de societate


Contractul de societate este un contract cu titlu oneros, comutativ şi formal.
Caracterul cu titlu oneros al contractului rezultă explicit din cuprinsul art. 1491 C.civ.
Astfel, fiecare asociat urmăreşte un „avantaj” patrimonial, un câştig care se concretizează în
profitul net realizat de societate.
Contractul de societate are caracter comutativ, în sensul că întinderea obligaţiilor pe
care şi le asumă fiecare asociat este cunoscută din momentul realizării acordului de voinţă.
Contractul de societate este un contract formal, întocmindu-se într-una din formele
prevăzute de lege.

3.2. Condiţiile generale (de fond) impuse pentru validitatea


contractului de societate comercială

Contractul de societate trebuie să îndeplinească condiţiile generale de fond, comune


tuturor contractelor (cele prevăzute în art. 948-968 C. civ., respectiv capacitatea părţilor,
consimţământul, obiectul şi cauza).
În plus, în contractele de societate trebuie să fie avute în vedere şi aspectele referitoare la
aporturile la capitalul social, participarea asociaţilor la beneficii şi pierderi, precum şi
concretizarea condiţiilor referitoare la „affectio societatis”.

3.2.1. Capacitatea juridică a părţilor


Orice act juridic, deci şi contractul de societate comercială se încheie în mod valabil
dacă subiectele participante au capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu deplină.
Asociatul – persoană fizică sau juridică – trebuie să aibă capacitatea prevăzută de lege,
deoarece constituirea unei societăţi comerciale presupune stipularea unor aporturi, care
înseamnă, de fapt, o diminuare a patrimoniului celui care aportează, indiferent dacă aportul
este în bani, în natură sau în creanţe.

71
3.2.2. Consimţământul
Consimţământul este o latură a voinţei asociaţilor de a se asocia şi de a desfăşura în
comun o activitate comercială în scopul obţinerii unui profit pe care să-l împartă.
Voinţa asociaţilor trebuie să fie conştientă şi liber exprimată, cu scopul de a produce
efecte juridice, şi să nu fie afectată de vreun viciu de consimţământ, respectiv de eroare, dol
sau violenţă.
 Eroarea presupune o falsă reprezentare a realităţii cu privire la persoana sau
persoanele cu care se asociază cel al cărui consimţământ se află în eroare sau cu
privire la identitatea obiectului contractului sau la calităţile esenţiale ale acestuia.
Practic, având în vedere faptul că în cazul societăţilor de persoane, contractul de
societate este un contract „intuitu persoane”, relevanţă majoră are eroarea cu privire la
persoana cocontractantă.
 Dolul reprezintă o eroare provocată de asociaţi, prin folosirea unor mijloace dolosive,
frauduloase.
S-ar putea pune problema existenţei dolului în cazul subscrierii de acţiuni pe baza unui
bilanţ fals, întocmit astfel, cu intenţia de a induce în eroare un asociat şi a-l determina să
subscrie la capitalul social.
 Violenţa se manifestă ca o formă de constrângere datorată unei ameninţări cu un rău
fizic sau psihic.
Acest viciu de consimţământ poate fi analizat însă, doar din punct de vedere teoretic.
Practic, este greu de imaginat că o persoană consimte să se asocieze cu o altă persoană care a
folosit constrângerea fizică sau morală pentru a o determina să-şi exprime consimţământul.
În toate situaţiile când se constată existenţa vreunui viciu de consimţământ sancţiunea va
fi nulitatea relativă a contractului.

3.2.3. Obiectul contractului


Obiectul contractului de societate nu se confundă cu obiectul societăţii.
Obiectul contractului de societate comercială constă în prestaţiile la care s-au obligat
părţile contractante, în timp ce obiectul societăţii constă în activităţile pe care urmează să le
realizeze societatea, respectiv: producţie, comerţ, import-export, prestare de servicii,
executare de lucrări.
Ca în cazul oricărui contract, şi în contractul de societate comercială, obiectul trebuie să
fie determinat sau determinabil, să constea într-o prestaţie a celui ce se obligă, să fie
real, posibil, licit, moral şi să nu contravină regulilor de convieţuire socială.
Obiectul este ilicit ori de câte ori se prevăd activităţi, operaţiuni contrare legii sau dacă
este inserată în contract aşa-numita „clauză leonină”, prin care se prevede, fie că una din părţi
participă la încasarea beneficiilor în totalitatea lor, fie că un asociat nu va fi obligat să suporte
eventualele pierderi (ceea ce înseamnă că acesta va participa numai la profit nu şi la pierderi).
Există unele activităţi ale societăţii comerciale care sunt incluse într-una din categoriile
admise de lege şi pentru care societatea este obligată să obţină avizul prealabil al organului de
stat competent în domeniul respectiv. De exemplu, pentru comercializarea de produse
farmaceutice este necesar avizul Ministerului Sănătăţii sau pentru operaţiuni bancare este
nevoie de obţinerea avizului Băncii Naţionale a României, ş.a.m.d.
Dacă obiectul contractului de societate comercială lipseşte, este ilicit sau imoral sau
contravine regulilor de convieţuire socială, sancţiunea va fi nulitatea absolută a contractului.
În situaţia în care societatea s-a înfiinţat şi se constată ulterior că obiectul nu îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege, pe lângă nulitatea absolută a contractului, societatea respectivă
se va dizolva, iar patrimoniul acesteia va fi lichidat.

72
3.2.4. Cauza (scopul) contractului
Motivaţia încheierii contractului de societate constă în crearea unei comunităţi de bunuri
afectate realizării activităţii de comerţ, cu scopul obţinerii unui profit care urmează a fi
împărţit între asociaţi, fie în funcţie de cota de participare la capitalul social, fie în funcţie de
înţelegerea asociaţilor care pot stabili un alt procent de participare a fiecăruia la împărţirea
beneficiilor.
Cauza contractului de societate trebuie să fie reală, licită, morală şi în concordanţă cu
regulile de convieţuire socială. Nerespectarea acestor condiţii are drept consecinţă nulitatea
absolută a contractului de societate încheiat, asociaţii fiind repuşi în situaţia anterioară
realizării acordului de voinţă.
Dacă desfiinţarea contractului, ca efect al constatării nulităţii, se produce după
începerea activităţii, asociaţii vor fi îndreptăţiţi atât la restituirea aportului fiecăruia la
capitalul social, cât şi la repartizarea beneficiilor şi, eventual, a pierderilor înregistrate până la
momentul desfiinţării.

3.3. Aportul la capitalul social - condiţie de fond specială a contractului


de societate comercială

3.3.1. Definiţie şi importanţă


În sensul art. 1492 alin. 2 C. civ., aportul constă în aducerea în comun a unui bun. Se
poate aporta fie dreptul de proprietate asupra bunului, fie numai folosinţa asupra acestuia.
Deşi formularea cuprinsă în textul de lege este imprecisă, totuşi este evident că prin aport se
înţelege transmiterea unui drept din patrimoniul celui care aportează în patrimoniul
societăţii comerciale sau chiar prestarea unui serviciu. În contraprestaţie, asociatul va
primi una sau mai multe părţi sociale sau acţiuni.
Termenul „aport” are un dublu sens:
- aport în sens de obligaţie de aportare;
- aport în sens de bunuri care formează obiectul raportului obligaţional de aportare.
Aporturile nu sunt proprii numai contractului de societate. Există aporturi şi în cazul
unor structuri economice, lipsite de personalitate juridică, cum ar fi asociaţiunea în
participaţiune (art. 251-256 C.com.).
Cu toate acestea, aporturile au cel mai important rol în cazul societăţilor comerciale,
întrucât din momentul reunirii lor, aporturile formează patrimoniul iniţial al societăţii
(capitalul social).
Operaţiunea juridică de aportare se prezintă sub forma unui contract cu titlu oneros şi
translativ de drepturi.
Dacă aportul constă în transmiterea dreptului de proprietate, aportatorul are aceleaşi
obligaţii ca vânzătorul, inclusiv obligaţia de garanţie pentru vicii şi pentru evicţiune, în timp
ce societatea comercială are drepturile asemănătoare cumpărătorului, din contractul de
vânzare-cumpărare.
În privinţa obligaţiilor, societatea este obligată să atribuie asociatului părţi sociale sau
acţiuni care conferă titularului drepturi patrimoniale de creanţă cu privire la dividende,
precum şi drepturi nepatrimoniale (respectiv, dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de
conducere ale societăţii).
Diferenţa între „vânzare” şi „aportare” constă în faptul că, în cazul vânzării, părţile
contractante cunosc existenţa şi întinderea prestaţiilor, în timp ce în cazul aportării asociatul
cunoaşte numai valoarea bunurilor pe care le aportează primind în contraprestaţie părţi sociale
sau acţiuni, dar nu cunoaşte cu certitudine dacă va încasa beneficii. Obţinerea de beneficii
depinde de activitatea societăţii, care este influenţată de aşa numitele „riscuri în afaceri”.
Dacă obligaţia de aportare se referă la transmiterea dreptului de folosinţă, asociatul
are aceleaşi obligaţii ca şi locatorul din contractul de locaţiune.
73
Aporturile care formează patrimoniul iniţial al societăţii pot fi inegale şi de natură
diferită. În toate cazurile aporturile trebuie să fie efective. Absenţa aporturilor sau
fictivitatea unui aport poate să antreneze nulitatea absolută a contractului de societate.
De exemplu, este fictiv aportul unui bun fără valoare (brevet de invenţie perimat). De
asemenea, nu se admite aportul unui bun grevat de sarcini (ipotecă, gaj) a cărui valoare este
cu mult superioară valorii bunului aportat .

3.3.2. Obiectul obligaţiei de aportare


 Aportul în numerar
Aportul în numerar este aportul în bani (lichidităţi) şi este cel mai utilizat.
Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, aporturile în numerar sunt
obligatorii la constituirea oricărei forme de societate.
Aportul în numerar nu trebuie confundat cu finanţarea societăţii, prin efectuarea unor
depuneri de bani de către asociaţi. Asociaţii pot să avanseze diferite sume de bani societăţii,
pe baza unui contract de împrumut, sume de bani care se înregistrează în contul curent al
societăţii. Spre deosebire de aceste împrumuturi (finanţări) pe care le pot face asociaţii,
aportul în numerar este înregistrat în situaţia financiară în contul „capital”.
Conform art. 68 din Legea nr. 31/1990, republicată, aportul la capitalul social nu este
purtător de dobânzi.
 Aportul în natură
Aportul în natură poate să constea în următoarele: bunuri imobile, mobile, fond de
comerţ, brevete de invenţie, în general orice bunuri de producţie care sunt în circuitul
comercial şi pot fi transmise în patrimoniul unei societăţi comerciale.
Aportul în natură este posibil la orice formă de societate comercială şi trebuie evaluat
din punct de vedere economic (art.16 alin.2 din Legea nr.31/1990, republicată şi modificată
prin Legea nr. 441/2006, evaluare care trebuie făcută de un specialist, respectiv expert de
specialitate
 Soluţia legiuitorului este dată în scopul ocrotirii intereselor creditorilor întrucât
capitalul social reprezintă gajul creditorilor care ar putea fi defavorizaţi printr-o
evaluare lăsată la aprecierea celui care aportează bunurile;
 Aportul în creanţe
Aportul în creanţe (titluri) este posibil în cazul societăţilor de persoane şi printr-o
interpretare „per a contrario” şi în cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie
simultană.
În legislaţia română, legiuitorul ocrotind-o pe cesionară (respectiv societatea comercială)
a dispus prin art. 84 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată ca cedentul (asociatul)
să răspundă în mod solidar cu debitorul cedat pentru efectuarea plăţii creanţelor cedate.
Cedentul dispune însă de acel beneficiu de discuţiune în sensul că poate să pretindă societăţii
cesionare să-l urmărească pe debitorul cedat şi numai dacă acesta este insovabil cedentul să
fie obligat la plată.
Dacă cedentul asociat ar fi un fidejusor (garant) al debitorului cedat societatea cesionară
ar putea să-l urmărească direct pe cedent pentru acoperirea creanţelor, căci potrivit art. 42
alin. 2 C. com., fidejusorii răspund în mod solidar cu cei ale căror creanţe le garantează.
Cedentul asociat desigur nu poate fi calificat fidejusor al debitorului cedat însă, potrivit art. 84
alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată va răspunde de suma datorată dacă
nu s-a obţinut plata de la debitorul cedat, plus dobânda calculată din ziua scadentă creanţelor
aportate.
 Aportul în muncă (industrie)
Aportul în muncă constă în angajamentul pe care şi-l asumă asociatul de a desfăşura o
activitate în societate punând la dispoziţia acesteia cunoştinţe, tehnici profesionale, deci de a

74
efectua o muncă în contul societăţii sau de a presta un serviciu, inclusiv diligenţele sau
demersurile făcute de fondatori în timpul constituirii societăţii.
Aportul în muncă (industrie) are următoarele trăsături:
 reprezintă o prestaţie cu caracter succesiv şi pentru viitor;
Potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, prestaţiile în
muncă nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social.
Aporturile în muncă nu fac parte din capitalul social pentru că ele nu pot servi drept
garanţie (gaj) pentru creditori, dar sunt socotite aporturi în societate în patrimoniul social.
 aportul în muncă nu conferă asociatului dreptul la părţi sociale ci doar dreptul
de a participa la beneficii şi la împărţirea activului social, rămânând obligat să
participe la pierderi.
 evaluarea aportului în muncă se poate face convenţional şi, în lipsa vreunei
stipulaţiuni, se aplică art. 1511 alin. 2 C. civ. potrivit căruia, aportul în muncă
reprezintă partea cea mai mică în numerar sau în natură adusă de un alt asociat.
Aportul în muncă este exclus în cazul societăţilor cu răspundere limitată şi admisibil
doar la societăţile de persoane, dar ca aport în patrimoniul societăţii, în schimbul căruia
asociatuil participă la beneficii şi pierderi.

3.4. Capitalul social

Suma aporturilor asociaţilor, mai puţin aportul în muncă, formează capitalul social.
Bunurile care compun capitalul social au un regim juridic diferit de cel aplicabil
celorlalte bunuri care se află în patrimoniul societăţii.
Capitalul social prezintă un dublu interes: juridic şi contabil.
Din punct de vedere juridic, capitalul social reprezintă gajul creditorilor sociali.
- Orice modificare de capital (structura capitalului social, valoarea etc.) trebuie
să respecte normele legale de publicitate, în principal, efectuarea menţiunii în registrul
comerţului.
- Reducerea capitalului şi majorarea lui se face în condiţiile prevăzute de lege, cu
respectarea dreptului de opoziţie al creditorilor în cazul reducerii capitalului, al
fuziunii şi al dizolvării societăţii.
Capitalul social poate fi majorat din noi aporturi, fie din dividende, sau din rezervele
societăţii. Capitalul social prezintă interes şi pentru asociaţi deoarece dreptul la dividende şi la
conducerea societăţii (adoptarea deciziilor) depinde de procentul pe care îl deţine fiecare
asociat din capitalul social.
Din punct de vedere contabil, capitalul se distinge de activul patrimonial. În momentul
constituirii societăţii, activul patrimonial se identifică cu capitalul social. Disocierea între
capital şi patrimoniu apare imediat după înregistrarea în contabilitate a primelor datorii ale
societăţii, respectiv cele care izvorăsc din cheltuielile ocazionate cu înfiinţarea societăţii. Ulte-
rior, în măsura în care societatea obţine beneficii (profit), activul patrimonial creşte, depăşind
capitalul social.
Pe plan contabil, în bilanţ, capitalul social apare la pasiv, căci societatea are obligaţia
restituirii aporturilor către asociaţi în momentul dizolvării şi lichidării societăţii. Cu toate
acestea, bunurile aportate figurează la activ şi numai din punct de vedere valoric apar la
pasivul patrimoniului (ca datorii ale societăţii faţă de asociaţi).
Capitalul social nominal se delimitează de fondurile proprii.
Fondurile proprii cuprind capitalul şi rezervele. Acestea sunt sumele investite de asociaţi
spre deosebire de sursele exterioare de finanţare (împrumuturile).

75
3.5. Participarea la profit şi pierderi

3.5.1. Noţiunea de profit


Scopul constituirii unei societăţi comerciale este, în principal, obţinerea de profit care
urmează să fie împărţit între asociaţi.
Obţinerea de profit şi partajarea lui între asociaţi este un scop comun tuturor formelor de
asociere chiar dacă este o societate civilă sau o asociaţiune în participaţiune.
Ceea ce particularizează societatea comercială este faptul că, pe lângă obţinerea de profit
şi împărţirea lui, societatea urmăreşte şi obţinerea unor economii.
Singurele structuri instituţionale de drept privat care nu urmăresc împărţirea profitului şi
nici a economiilor sunt asociaţiile cu scop nelucrativ, căci cele cu scop lucrativ pot obţine
rezultate financiare care să servească dezvoltării lor.
Profitul poate fi definit ca un câştig pecuniar sau un câştig material care ajută la
formarea averii asociaţilor.
Această definiţie nu este în toate cazurile valabilă căci, profitul poate consta nu numai în
sume de bani ci şi în alte bunuri materiale.
Există societăţi care împart asociaţilor cu titlu de profit bunurile pe care le-au produs (de
exemplu, societăţile constituite în agricultură).

3.5.2. Raportul dintre profit şi dividende


Profitul nu se confundă cu dividendele.
Potrivit art. 67 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, dividendul este
cota-parte din profit ce se va plăti fiecărui asociat. Aşadar, dividendul este o parte din
profit şi deci nu se poate confunda cu acesta.
Dividendele constau întotdeauna în sume de bani.
Criteriile de împărţire (distribuire) a dividendelor
Asociaţii, de comun acord pot stabili criteriile de distribuire a dividendelor. În lipsa unei
stipulaţiuni exprese, dividendele se vor plăti în proporţie cu cota de participare la capitalul
social.
Dividendele se pot distribui numai dacă există profituri determinate potrivit legii (art. 67
alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată.
Profiturile sunt fictive în cazul când încheierea exerciţiului financiar al societăţii nu
există profit distribuabil. Dacă se distribuie profituri fictive, operaţiunea este ilicită şi are
drept consecinţă răspunderea chiar penală a administratorului, dacă fapta întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune sau a altei fapte prevăzută de legile
penale sau cele extrapenale.
Din punct de vedere civil, asociaţii care au încasat dividende contrar dispoziţiilor legale
vor fi obligaţi la restituirea lor către societate, dacă societatea dovedeşte că asociaţii au
cunoscut neregularitatea distribuirii sau, trebuiau să o cunoască (art. 67 alin.(4) din Legea nr.
31/1990, republicată şi modificată)
Dividendele se plătesc în termenul stabilit de către adunarea generală a asociaţilor sau
după cel stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei
financiare anuale aferentă exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea comercială
va plăti daune-interese aferente perioadei de întârziere, la nivelul dobânzii legale (art. 67 alin.
2 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată prin Legea nr. 441/2006), cu excepţia
cazului când în actul constitutiv s-a prevăzut o dobândă mai mare.

76
3.5.3. Împărţirea profitului şi suportarea pierderilor
Măsura diviziunii este determinată de valoarea aporturilor sociale, dacă nu se convine
altfel, legea interzicând ca un asociat să perceapă totalitatea câştigurilor realizate şi să fie
scutit de participarea la pierderi (clauză leonină). O asemenea clauză va fi nulă.
Intenţia de a se asocia reprezintă voinţa părţilor de a aduce şi exploata ceva în comun,
împărţind foloasele şi riscurile (pierderile ce ar rezulta).
Efectul principal al contractului de societate este crearea societăţii comerciale, ca
persoană juridică, ca entitate distinctă de persoana asociaţilor.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Potrivit art. 14 din Legea nr. 31/1990 republicată, o persoană fizică sau o persoană juridică
nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată. Totodată, o societate cu
răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată, alcătuită
dintr-o singură persoană.

Întrebări
a) Care este proba cu privire la calitatea de asociat unic într-o singură societate cu răspundere
limitată?
b) Care este sancţiunea care se aplică în cazul încălcării dispoziţiilor prevăzute în art. 14 din
Legea nr. 31/1990, republicată?

2. Trei asociaţi persoane fizice, doi de cetăţenie română şi unul de naţionalitate franceză, au
hotărât constituirea unei societăţi cu răspundere limitată, care să aibă ca domeniu de activitate şi
activitate principală publicitate în ţară şi în străinătate pentru alte societăţi comerciale. Asociatul de
naţionalitate franceză a propus celorlalţi asociaţi să se prevadă în actul constitutiv o clauză prin care
întregul profit al societăţii să fie distribuit sub formă de dividende asociaţilor români. Această
propunere a fost acceptată de asociaţii români, mai cu seamă că, aportul asociatului străin la capitalul
social este în procent de 30%.

Întrebare
Este legală o prevedere contractuală prin care dividendele să fie acordate numai unora dintre
asociaţi?

3. A.N. şi A.B. (soţi) au hotărât să constituie o societate cu răspundere limitată cu un capital


social în valoare de 4 miliarde lei reprezentat de un imobil (construcţie şi teren) pe care cei doi l-au
achiziţionat în timpul căsătoriei. Asupra imobilului, numitul M.N. constituise o ipotecă pentru
împrumutul pe care îl acordase soţilor în scopul cumpărării imobilului respectiv.

Întrebare
Capitalul social îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru constituirea unei societăţi
comerciale?

4. Într-o societate cu răspundere limitată în care părţile sociale aparţin unei singure persoane,
există ca organ de conducere adunarea generală a asociaţilor? Asociatul unic poate îndeplini mandatul
de administrator al societăţii?

77
5. În cazul unei societăţii în nume colectiv, asociatul V.M. a dus la capitalul social un număr
de 100 de obligaţiuni pe care le deţinea la S.C. „OVEX” S.A., cu termen de rambursare la 15 august
2003. Societatea emitentă de obligaţiuni nu şi-a onorat obligaţiile aşa încât, la sfârşitul anului 2003
societatea în nume colectiv s-a adresat cu somaţie de efectuare a plăţii, asociatului care a aportat
obligaţiunile respective.
Întrebare
Ce fel de aport reprezintă obligaţiunile ? Este admisibil la o societate în nume colectiv?
Societatea creditoare poate să-l urmărească silit pe asociatul care a aportat obligaţiunile respective?

6. S.C. „LIR” S.R.L. are trei asociaţi respectiv: L.M., N.M. şi V.P. fiecare participând la
capitalul social cu un aport în numerar de câte 200 lei, adică un procent din capitalul social de 33%
fiecare.
În clauza referitoare la modul de participare la profit şi pierderi asociaţii au prevăzut ca
asociatul LM să participe în proporţie de 20% iar ceilalţi doi, respectiv NM şi VP un procent de câte
40% fiecare.

Întrebare
Este legală clauza înserată în actul constitutiv privind modul de participare a asociaţilor la
profitul şi pierderile societăţii? Motivaţi răspunsul.

7. Asociaţii unei societăţi cu răspundere limitată au prevăzut în actul constitutiv că societatea


va avea ca obiect activitate de întrajutorarea bănească. Judecătorul delegat la Oficiul Registrului
Comerţului a respins cererea de autorizare a înfiinţării societăţii.

Întrebare
Este legală hotărârea pronunţată de judecătorul delegat? Motivaţi răspunsul.
8. În actul constitutiv al SC „OLVEX” SNC s-a prevăzut ca asociatul L.E să procure clientelă
societăţii prin deplasarea în ţară pentru a face publicitate acesteia, urmând să participe la profit şi
pierderi în proporţie de 30%.

Întrebare
Activitatea la care s-a obligat asociatul L.E. reprezintă aport la capitalul social al societăţii? Ce
fel de aport?

9. S.C. MIXAM S.R.L. este o societate cu răspundere limitată formată din trei asociaţi,
respectiv două persoane fizice şi o persoană juridică. Asociaţii persoane fizice s-au obligat prin actul
constitutiv să aducă la capitalul social, munca pe care o vor desfăşura în societate, respectiv activitate
de marketing/publicitate, în vederea atragerii unei clientele stabile a societăţii, în valoare de 100 lei. Pe
de altă parte, aportul la capitalul social al persoanei juridice constă in acţiunile pe care aceasta le
deţine deja la SC FN S.A. Totodată, cei trei asociaţi au vărsat ca aport la capitalul social suma de 50
lei. Verificând conţinutul actului constitutiv şi probele depuse la dosar,instanţa de judecată a constatat
că există neregularităţi în privinţa constituirii capitalului social al societăţii.

Întrebare
Care sunt neregularităţile sesizate de instanţa de judecată cu privire la capitalul social şi la
felurile aporturilor asociaţilor?

B.1. Fondul de comerţ adus de un asociat ca aport la capitalul social reprezintă:


a) aport în natura de bunuri corporale;
b) aport în natura de bun incorporal;
c) aport în creanţe.

78
2. Aportul in creanţe este vărsat la data:
a) semnării actului constitutiv;
b) cesiunii creanţei către societate;
c) efectuării plaţii de către debitorul cedat;
d) notificarii debitorului cedat cu privire la cesiunea creanţei.

3. În cazul aporturilor în natură:


a) vărsarea capitalului social se realizează de la momentul subscrierii;
b) proprietatea este transferată numai la predarea bunului;
c) se poate aporta si dreptul de folosinţă,
d) nu numai dreptul de proprietate; este necesar un act special de transfer către
societate.

Secţiunea 4
Constituirea societăţilor comerciale

4.1. Noţiuni generale

Orice societate comercială se constituie parcurgându-se, în principal, două etape:


• redactarea actului constitutiv şi, după caz, autentificarea acestuia în condiţiile impuse
de lege;
• înmatricularea societăţii în registrul comerţului.
Procedura de constituire a societăţilor comerciale este reglementată, în prezent, de Legea
nr. 31/1990, republicată şi modificată, Legea nr. 26/1990, privind registrul comerţului,
modificată.
• redactarea şi, după caz, autentificarea actului constitutiv;
• autorizarea înfiinţării societăţii de către judecătorul delegat de la Oficiul registrului
comerţului (după obţinerea avizelor prealabile, necesare în cazurile prevăzute de
lege);
• înmatricularea societăţii în Registrul Comerţului;
• publicarea în Monitorul Oficial a încheierii de autorizare a înfiinţării societăţii;
• obţinerea codului unic de înregistrare.

4.2. Actul constitutiv al societăţilor comerciale. Forma actului


constitutiv

Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv sau al societăţii în comandită simplă


este contractul de societate, iar al societăţii pe acţiuni, societăţii în comandită pe acţiuni sau
societăţii cu răspundere limitată este contractul de societate şi statutul. Contractul de
societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui singur înscris, numit „act constitutiv
unic”. Indiferent de denumirea pe care o are, actul constitutiv înseamnă de fapt, contractul
care se încheie între asociaţi.
 Regulă: Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată. Se semnează de toţi
asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori.
 Excepţii: Actul constitutiv se încheie în formă autentică în cazul:
 aportului la capitalul social a unui teren;
 societăţii în nume colectiv sau în comandită simplă;

79
 societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică.
Actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea la Oficiul registrului
comerţului (art. 5 alin. (7) din Legea nr. 31/1990, modificată). În alte condiţii, data certă a
actului constitutiv întocmit sub forma unui înscris sub semnătură privată se dobândeşte pe
baza încheierii notarului public sau a unui cabinet de avocatură, potrivit art. 5 din Legea nr.
51/1995, republicată.
La autentificarea actului constitutiv sau, după caz, la darea de dare certă se va prezenta
dovada eliberată de oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea firmei şi declaraţia
pe proprie răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o societate cu răspundere
limitată.

4.2.1. Fondatorii
Din punct de vedere teoretic, un aspect comun tuturor formelor de societăţi comerciale
este aceea legată de noţiunea de „fondatori ai societăţii”.
Legea face referire în două situaţii la noţiunea de fondator:
 sunt fondatori, în temeiul art. 6 din Legea nr. 31/1990, republicată, semnatarii
actului constitutiv, precum şi persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii;
 sunt fondatori persoanele care demarează constituirea unei societăţi pe acţiuni
prin subscripţie publică, întocmind prospectul de emisiune pe care urmează să îl dea
publicităţii.
Pentru ca o persoană să poată fi considerată fondator, conform Legii nr.
31/1990, republicată şi modificată,ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să aibă capacitate deplină de exerciţiu;
 să nu fi fost condamnat pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals şi uz de
fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare/luare de mită sau pentru orice altă
infracţiune reglementată de Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată pentru infracţiunile
prevăzute la art.143-145 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, precum şi
pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării
banilor
Pentru constituirea unei societăţi comerciale, printre actele necesare ce urmează a se
depune la Oficiul registrului comerţului sunt şi declaraţiile pe proprie răspundere ale
asociaţilor, prin care aceştia atestă faptul că îndeplinesc condiţiile pentru a fi asociat (printre
aceste condiţii figurând şi cea referitoare la faptul că nu au fost condamnaţi pentru una din
infracţiunile enumerate de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată) .

4.2.2. Conţinutul actului constitutiv


Indiferent de forma de societate, actul constitutiv trebuie să cuprindă unele menţiuni
comune, cum ar fi:
 identificarea asociaţilor;
 denumirea societăţii şi forma acesteia;
 sediul principal şi eventualele sedii secundare (sucursale, puncte de lucru,
birouri, agenţii etc.). În legătură cu sediul, art. 17 din Legea nr. 31/1990, modificată,
prevede că la acelaşi sediu vor putea funcţiona mai multe societăţi, dacă cel puţin o
persoană este, în condiţiile legii asociat în fiecare dintre aceste societăţi; dacă
imobilul, prin structura lui permite funcţionarea mai multor societăţi în încăperi
diferite sau dacă, cel puţin unul dintre asociaţi este proprietar al imobilului ce
urmează a fi sediul societăţii.
 obiectul de activitate, cu precizarea domeniului principal de activitate;
 capitalul social subscris şi după caz vărsat;
 organele de conducere, de administrare şi de control ale societăţii;

80
 modul de participare la profit şi pierderi;
 cauzele de dizolvare şi modalitatea de lichidare a patrimoniului societăţii.
Orice act constitutiv trebuie semnat de fondatori.
 În cazul societăţilor de persoane şi al societăţilor cu răspundere limitată, art. 7, 8
şi 81 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, stabileşte următoarele elemente
care, în mod obligatoriu, trebuie cuprinse în actul constitutiv, alături de cele generale:
• numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor,
persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea asociaţilor, persoane juridice;
Dacă se constituie o societate în comandită simplă, actul constitutiv trebuie să prevadă
noţiuni distincte cu privire la cele două categorii de asociaţi: comanditaţi şi comanditari.
• forma, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii.
La autentificarea actului constitutiv se va prezenta dovada eliberată de Oficiul
registrului comerţului privind disponibilitatea firmei. Dovada rezervării firmei şi, eventual, a
emblemei are o valabilitate de 3 luni, de la momentul înregistrării cererii. În situaţia în care o
firmă nu cuprinde elemente de deosebire faţă de alte firme înregistrate, astfel încât să existe
posibilitatea de a se produce confuzia cu alte firme înregistrate, Oficiul Registrului
Comerţului va refuza înscrierea acelei firme.
• obiectul de activitate al societăţii.
Potrivit art. 7 lit. c din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, în actul constitutiv
trebuie să se precizeze domeniul şi activitatea principală a societăţii respective, indicându-se,
totodată, şi codul de identificare CAEN.
• capitalul social subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în
numerar, în natură şi, după caz, în creanţe, precum şi data când se va vărsa integral
capitalul subscris.
Dacă se constituie o societate cu răspundere limitată, se vor preciza numărul şi
valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale atribuite fiecărui
asociat pentru aportul său.
• asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii neasociaţi,
persoane fizice sau juridice, puterile ce li s-au conferit acestora şi dacă ei urmează să
le exercite împreună sau separat;
• partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi;
• sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele sau alte asemenea unităţi fără personalitate
juridică, denumite „sedii secundare” sau dezmembrăminte ale societăţii;
• durata de funcţionare a societăţii, care poate fi determinată, pentru o anumită perioadă
de timp sau nedeterminată;
• modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
 În cazul societăţilor de capital, conform art. 8 din Legea nr. 31/1990, republicată
şi modificată, trebuie avute în vedere, în mod obligatoriu, şi următoarele
menţiuni:
• identificarea asociaţilor potrivit celor arătate pentru societăţile de persoane şi cu
răspundere limitată. Dacă se constituie o societate în comandită pe acţiuni, se vor
identifica separat asociaţii comanditari şi asociaţii comanditaţi;
• forma de societate, denumirea şi sediul acesteia şi, atunci când este cazul, emblema
societăţii, cu aceleaşi precizări ca şi în cazul celorlalte forme de societate;
• obiectul de activitate al societăţii, precizându-se domeniul şi activitatea principală;
• capitalul social subscris şi cel vărsat.
La constituire, capitalul social vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de
30% din cel subscris , cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel (de exemplu, în
cazul societăţilor bancare sau al societăţilor pe acţiuni care se constituie prin subscripţie
publică). Legea impune însă ca diferenţa de capital subscris, să fie vărsat într-un termen de 12

81
luni de la înregistrarea societăţii respective, pentru aportul în numerar şi de 2 ani pentru
aportulş în natură.
În situaţia în care acţionarul nu-şi respectă obligaţia de vărsare completă a diferenţei de
capital social în termenul impus de lege, conform art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990,
republicată şi modificată acţionarul culpabil este obligat la plata despăgubirilor şi după caz a
dobânzilor legale, care se calculează de la momentul în care trebuia să se facă vărsământul.
• valoarea bunurilor ce constituie aport în natură, modul de evaluare a acestora şi
numărul de acţiuni acordate pentru acestea.
Aportul în natură la capital social, trebuie să fie transmis societăţii în constituire din
chiar momentul subscrierii acestuia;
• numărul şi valoarea nominală a acţiunilor cu specificarea dacă sunt nominative sau la
purtător.
Dacă acţiunile sunt de mai multe categorii se va stabili în mod distinct pentru fiecare
categorie în parte, numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite acţionarilor. Valoarea
nominală a unei acţiuni nu poate fi mai mică de 0,1 RON.
• administratorii societăţii, su a directorilor în cazul sistemului dualist de administrare,
precizându-se dacă aceştia sunt persoane fizice sau juridice.
În cazul în care administratorii sunt persoane fizice, se va arăta numele de familie şi
prenumele acestora, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia. În cazul în care
administratorii sunt persoane juridice, în actul constitutiv se va arăta denumirea, sediul şi
naţionalitatea acestora, inclusiv nominalizarea persoanei fizice care, în fapt, va exercita
atribuţiile administratorului persoană juridică.
Totodată, actul constitutiv trebuie să prevadă puterile ce le sunt conferite
administratorilor şi modul în care aceştia urmează să-şi exercite prerogativele (împreună sau
separat). Este posibil ca unii administratori să se bucure de drepturi speciale de
reprezentare şi de administrare, caz în care se va face menţiune expresă în acest sens.
 În cazul societăţilor în comandită pe acţiuni, societăţi în care administrarea şi
reprezentarea sunt asigurate de acţionarii comanditaţi, se vor menţiona în mod expres:
• datele de identificare ale acestora;
• cenzorii societăţii, dacă sunt persoane fizice sau persoane juridice, arătându-se datele
referitoare la identitatea lor, întocmai ca şi în cazul administratorilor.
În cazul societăţilor de capital constituite prin subscripţie instantanee, desemnarea
cenzorilor prin actul constitutiv are caracter obligatoriu; în cazul societăţilor pe acţiuni
constituite prin subscripţie publică, cenzorii sunt numiţi în cadrul adunării constitutive,
având în vedere faptul că art. 28 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată enumeră
printre atribuţiile adunării constitutive şi numirea membrilor consiliului de administraţie
respectiv ai consiliului de supraveghere, numirea primilor cenzori sau, după caz, al primului
auditor.
• durata societăţii, cu aceleaşi precizări ca şi în cazul celorlalte forme de societăţi
comerciale;
• modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;
• avantajele specifice rezervate membrilor fondatori persoane fizice;
• determinarea acţiunilor ce aparţin acţionarilor comanditari, în cazul societăţii în
comandită pe acţiuni;
• operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta
urmează să le preia, precum şi sumele ce trebuie plătite pentru acele operaţiuni;
• modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

82
1. S.M. şi S.E., soţi, au hotărât să constituie o societate comercială – S.R.L. în care să aducă la
capitalul social un imobil, respectiv apartamentul situat în imobilul din str. Florilor, nr. 10, apartament
cumpărat de cei doi soţi în timpul căsătoriei. În schimbul aportului la capitalul social al imobilului bun
comun, fiecare soţ, a primit în mod egal parţi sociale.
Întrebări
Soţii se pot asocia pentru a constitui o societate comercială?
Este necesară împărţirea bunurilor comune pentru a fi aduse la capitalul social? Faptul că imobilul a
fost adus la capitalul social în schimbul căruia soţii au primit părţi sociale în procent de 50%
fiecare, înseamnă o partajare convenţională a bunurilor comune, operaţiune interzisă de
legiuitor potrivit art. 30 alin.2 din Codul Familiei?

2. Numiţii A.C., M.N. şi V.S. au convenit să constituie societatea cu răspundere limitată cu


denumirea S.C. „Humanitas”S.R.L. Potrivit actului constitutiv, care a dobândit dată certă la Biroul
Notarului Public Dumitru Gheorghe, cei trei asociaţi au decis următoarele:
Capitalul social în valoare totală de 550.000 este constituit din următoarele aporturi:
A.C. – aport în bun imobil compus din teren şi construcţie în valoare de 440.000 lei;
M.N. – aport în valoare de 60.000 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de specialitate,
respectiv publicitate comercială.
V.S. – aport în valoare de 50.000 lei reprezentând 5.000 de acţiuni pe care le deţine la S.C.
MIRAJ S.A.
Din actele anexate cererii de înmatriculare, referentul de specialitate de la Oficiul Registrului
Comerţului a constatat următoarele:
Asociatul A.C. fusese condamnat pentru infracţiunea de conducere fără permis şi că există deja
înmatriculată în registrul comerţului o altă societate cu denumirea „S.C. Humanitas editură S.A.”

Înterbare
Având în vedere aspectele menţionate în actul constitutiv şi actele anexate, societatea poate fi
înmatriculată în Registrul Comerţului? Motivaţi soluţia.

3. Se poate înfiinţa o societate comercială declarându-şi sediul într-un spaţiu în care


funcţionează mai multe societăţi?

4. Trei persoane fizice, SM, FL şi NA, au hotărât să constituie o societate pe acţiuni, fiecare
obligându-se să aducă la capitalul social câte un calculator, evaluate potrivit preţului din factura de
achiziţie. Asociatul FL s-a obligat să răspundă cu averea proprie pentru obligaţiile societăţii.

Întrebare:
Faţă de situaţia de fapt prezentată, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
constituirea unei societăţi pe acţiuni? Motivaţi soluţia.

5. A.P. persoană fizică şi SC „MM” SRL (persoană juridică) au hotărât să constituie societatea
în nume colectiv „AP-MM”. AP s-a obligat să aducă la capitalul social suma de 50.000.000 lei, iar SC
„MM” SRL un teren în suprafaţă de 5.000 m2 , în valoare de 100.000.000 lei. În actul constitutiv al
societăţii, asociaţii au prevăzut că asociata SC „MM” SRL fiind o societate cu răspundere limitată, să
răspundă pentru obligaţiile societăţii numai în limita capitalului social subscris.

Întrebări:
a. Este valabilă clauza inserată în actul constitutiv privind răspunderea asociaţilor pentru
obligaţiile societăţii?
b. Faţă de situaţia de fapt prezentată, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
constituirea unei societăţi pe acţiuni? Motivaţi soluţia.

6. M.N. este economist la societatea comercială „VIAROL” SRL şi împreună cu vărul său FL,
în vârstă de 16 ani, au hotărât să constituie o societate pe acţiuni la care aportul fiecăruia constă în
83
numerar, respectiv câte 1.500 lei fiecare. În momentul constituirii societăţii, asociaţii au decis să
efectueze vărsăminte în procent de 20%, respectiv 600 lei, urmând ca diferenţa să fie achitată în
termen de 12 luni.

Întrebare:
Faţă de această situaţie de fapt, sunt îndeplinite condiţiile legale pentru constituirea unei societăţi
pe acţiuni? Motivaţi răspunsul.

B.1. Aporturile în numerar sunt obligatorii:


a) numai în cazul societăţii cu răspundere limitată;
b) numai în cazul societăţii pe acţiuni;
c) la constituirea oricărei forme de societate comercială;

2. Pentru o societate pe acţiuni, al cărei capital social a fost subscris integral în numerar:
a) se poate redacta actul constitutiv sub forma înscrisului sub semnătură privată;
b) nu se poate redacta actul constitutiv sub forma înscrisului autentic;
c) este obligatorie redactarea actului constitutiv sub forma înscrisului sub semnătură privată;
d) este obligatorie redactarea actului constitutiv sub forma înscrisului autentic.

3.În cazul societăţii pe acţiuni constituite prin subscripţie simultană, capitalul social vărsat
la constituire:
a) nu va putea fi mai mic de 70% din cel subscris;
b) nu va putea fi mai mic de 50% din cel subscris;
c) nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris;
d) este obligatoriu să fie vărsat integral capitalul social subscris.

4. Sunt obligate să verse integral, la data constituirii, capitalul social subscris:


a) societatea în nume colectiv, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea în comandită
simplă;
b) societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată;
c) societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă;
d) societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere
limitată.

4.3. Aspecte specifice privind actul constitutiv şi constituirea


societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică

4.3.1. Noţiuni generale


Societăţile pe acţiuni se pot constitui fie prin subscripţie instantanee, fie prin subscripţie
publică.
În cazul subscripţiei instantanee, procedura de constituire, este, în principiu, identică cu
cea care intervine în cazul constituirii oricărei forme de societate comercială.
În cazul subscripţiei publice, Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, stabileşte o
etapă prealabilă, care, practic, presupune însăşi procedura de realizare a subscripţiei.

4.3.2. Prospectul de emisiune


Procedura de constituire a societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică debutează cu
întocmirea unui înscris numit prospect de emisiune care trebuie să îndeplinească condiţiile de
validitate de fond, de formă şi de procedură prevăzute de lege.
Scopul acestei faze procedurale este de a atrage economiile publicului pentru a subscrie
acţiuni necesare formării capitalului social al societăţii.
84
 Condiţiile de fond privind prospectul de emisiune
Fondatorii societăţii care au decis subscripţia publică întocmesc un prospect de
emisiune, care cuprinde în conţinutul său, în principal, elementele pe care trebuie să le
cuprindă însuşi actul constitutiv al unei societăţi pe acţiuni, mai puţin datele referitoare
la administrarea şi controlul societăţii. Totodată, în cuprinsul prospectului de emisiune
trebuie stabilită, în mod expres, data închiderii subscripţiei.
 Condiţii de formă privind prospectul de emisiune
Prospectul de emisiune se întocmeşte în formă scrisă şi autentică, fiind semnat de
către toţi membri fondatori. Condiţia de formă impusă de lege prospectului de emisiune
reprezintă o condiţie de validitate pentru însuşi actul prealabil necesar la constituirea unei
societăţi pe acţiuni prin această modalitate.
 Condiţii de procedură privind prospectul de emisiune
Fondatorii vor depune prospectul de emisiune la Oficiul Registrului Comerţului din
judeţul în care urmează a se stabili sediul societăţii, actul astfel întocmit fiind supus unui
control jurisdicţional, asigurat de judecătorul delegat de la Oficiul Registrului Comerţului.
Judecătorul delegat va controla îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă ale prospectului de
emisiune. Concret, judecătorul delegat va controla:
 cuprinderea în conţinutul prospectului de emisiune a tuturor elementelor care trebuie
să se regăsească şi în conţinutul actului constitutiv;
 menţionarea expresă a datei închiderii subscripţiei;
 forma autentică a actului şi semnarea acestuia de către toţi acţionarii fondatori.
În situaţia în care din conţinutul unui prospect de emisiune lipseşte unul din elementele
stabilite de lege pentru actul constituiv al unei societăţi pe acţiuni (mai puţin aspectele legate
de administrator şi cenzor), acesta va fi lovit de nulitate.
În măsura în care constată că prospectul cuprinde în conţinutul său toate elementele
impuse de lege, este semnat de către toţi membrii fondatori şi îmbracă forma autentică,
judecătorul delegat va autoriza publicarea prospectului . În măsura în care prospectul de
emisiune nu cuprinde toate menţiunile impuse de lege, este lovit de nulitate absolută.
În schimb, conform art. 18 alin. (4) din Legea nr. 31/990, republicată şi modificată, nu
poate invoca nulitatea acel subscriitor care a luat parte la adunarea constitutivă sau care şi-a
exercitat deja drepturile de acţionar.

4.3.3. Subscrierea acţiunilor


Prin intermediul subscrierii, o persoană, denumită subscriitor, acceptă oferta
fondatorilor de a face parte dintr-o societate pe acţiuni, aportând o sumă de bani, cel
puţin egală cu nivelul nominal al unei acţiuni al cărei proprietar va deveni astfel .
Din punct de vedere al subscriitorului, actul său are valoarea unui act unilateral de
voinţă, o declaraţie proprie prin care se angajează să facă parte ca acţionar din viitoarea
societate ce urmează a fi constituită . Ca operaţiune în sine însă, subscrierea apare ca act
bilateral, fiind rezultatul realizării acordului între oferta fondatorilor şi acceptarea
subscriitorilor.
Problema care s-a pus însă în doctrină a fost aceea de a califica dacă actul subscriitorului
este un act civil sau de comerţ, marea majoritate a doctrinei opinând în sensul că subscrierea
de acţiuni este un act de comerţ, el fiind premergător constituirii unei societăţi comerciale.
Persoanele care acceptă prospectul de emisiune îşi subscriu acţiunile cu care
intervin în societatea pe exemplarele prospectelor de emisiune vizate de judecătorul delegat.
Subscrierea propriu-zisă a acţiunilor presupune:
• atributele de identificare ale subscriitorului (nume, prenume/denumire,
domiciliu/sediu);
• numărul acţiunilor subscrise;
• data în care s-a realizat subscrierea;
85
• declaraţia expresă că subscriitorul cunoaşte şi acceptă prospectul de emisiune, astfel
cum acesta a fost formulat.
Subscrierea reprezintă o formă expresă de acceptare a intervenţiei subscriitorilor în
cadrul societăţii comerciale în formare şi aderarea la elementele de bază ale actului
constitutiv. Cu toate acestea, conform art. 19 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată şi
modificată, participările la beneficiile societăţii, rezervate de fondatori în folosul lor, chiar
dacă au fost acceptate de subscriitori, prin semnarea prospectului de emisiune, nu au efect
decât în măsura în care sunt aparte aprobate în cadrul adunării constitutive.

4.3.4. Adunarea constitutivă


Voinţa asociaţilor şi a subscriitorilor de a constitui o societate pe acţiuni prin subscripţie
publică este expres manifestată în cadrul adunării constitutive.
 Convocare
Adunarea constitutivă se întruneşte după închiderea subscrierii pe baza convocării,
acţiune ce revine în sarcina membrilor fondatori.
În acest sens, membrii fondatori au obligaţia ca într-un termen de maximum 15 zile de la
momentul închiderii subscrierii să convoace adunarea constitutivă, publicitatea convocării
fiind asigurată prin Monitorul Oficial şi prin intermediul a două ziare de largă răspândire.
Convocarea publică trebuie realizată cu cel puţin 15 zile înainte de data fixată pentru
desfăşurarea adunării constitutive. Înştiinţarea trebuie să cuprindă cel puţin data şi locul de
desfăşurare a adunării şi precizarea problemelor ce vor fi supuse discuţiei.
 Participarea acceptanţilor
La adunarea constitutivă au dreptul să participe, alături de membrii fondatori, numai
persoanele care au acceptat subscripţia. În acest scop, legea impune membrilor fondatori
(împuterniciţi cu organizarea adunării constitutive) să afişeze la locul unde urmează a se
desfăşura adunarea, o listă a acceptanţilor subscripţiei, cu menţionarea numărului de acţiuni
corespunzătoare pentru fiecare dintre acceptanţi. Lista se afişează cu cel puţin 5 zile înainte de
data fixată pentru desfăşurarea adunării constitutive.
Adunarea constitutivă va avea loc la momentul stabilit în înştiinţare, dar nu mai târziu
de 2 luni de la momentul în care s-a încheiat subscripţia.
Pentru ca o adunare constitutivă să fie legal constituită, în cadrul ei trebuie să participe
cel puţin jumătate plus unu din numărul total de acceptanţi.
Acceptanţii pot participa la adunarea constitutivă şi printr-un reprezentant,
împuternicit pentru o asemenea operaţiune printr-o procură specială. Legea nu admite însă
ca un împuternicit să reprezinte mai mult de 5 acceptanţi.
 Modul de votare
În cadrul adunării constitutive, fiecare acceptant are dreptul la un singur vot, neavând
nici un fel de relevanţă numărul acţiunilor subscrise.
Acceptanţii care au subscris aporturi în natură nu pot participa la vot în situaţia în care
se hotărăşte cu privire la evaluarea aporturilor lor în natură. Această regulă funcţionează chiar
şi în situaţia în care acceptanţii în cauză au subscris şi acţiuni în numerar sau au calitatea de
reprezentanţi ai altor acceptanţi, fie ei chiar dintre aceia care au subscris numai acţiuni în
numerar.
În adunarea generală, hotărârile se adoptă cu votul a jumătate plus unul din
numărul celor prezenţi, acceptanţi şi membri fondatori.

4.3.5. Capitalul social


O societate comercială pe acţiuni se poate constitui numai în măsura în care întregul
capital prevăzut în prospectul de emisiune a fost subscris.
În ceea ce priveşte vărsarea efectivă a capitalului subscris, art. 21 alin. (1) din Legea nr.
31/1990, republicată şi modificată, pentru aportul în numerar fiecare acceptant are obligaţia
86
de a vărsa cel puţin jumătate din valoarea acţiunilor subscrise, diferenţa urmând a fi vărsată
într-un termen de maximum 12 luni de la momentul înmatriculării societăţii. Dacă există şi
aporturi în natură, acestea trebuie predate integral în momentul constituirii societăţii.
Aportul în creanţe este exclus în cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin
subscripţie publică.
Vărsămintele astfel efectuate de către acceptanţii subscriitori se predau persoanelor
special împuternicite în acest scop prin actul constitutiv al societăţii.
În situaţia în care în urma subscripţiei publice a rezultat o valoare mai mare sau mai
mică decât cea stabilită pentru capitalul social în prospectul de emisiune, membrilor
fondatori le revine obligaţia de a supune aprobării adunării constitutive modificarea
capitalului social la nivelul subscripţiei. Evident că reducerea capitalului social nu poate fi
sub limita impusă de lege pentru constituirea legală a unei societăţi pe acţiuni, respectiv
90.000 RON.

4.3.6. Raportul de expertiză


Dacă există aporturi în natură, avantaje acordate fondatorilor, operaţiuni încheiate de
fondatori în contul societăţii care se constituie şi pe care aceasta urma să le ia asupra sa,
adunarea constitutivă numeşte unul sau mai mulţi experţi care îşi vor da avizul asupra
evaluărilor (art. 26 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată).
În situaţia în care în adunarea constitutivă nu se hotărăşte cu privire la desemnarea
experţilor, sau cvorumul cerut de lege pentru adoptarea unei hotărâri cu privire la acest aspect
nu este realizat, experţii vor fi numiţi de câtre judecătorul delegat de la Oficiul Registrului
Comerţului.
Conform art. 38 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, raportul
întocmit de experţi urmează a fi depus de către aceştia, în termen de 15 zile, la Oficiul
Registrului Comerţului, putând fi astfel examinat de creditorii personali ai asociaţilor, sau de
orice alte persoane interesate. În urma expertizei astfel efectuate, se va proceda la o nouă
convocare a adunării constitutive.
Conform art. 27 alin. 2 din Lege, în situaţia în care valoarea aporturilor în natură,
astfel cum aceasta rezultă din raportul de expertiză este cu o cincime mai mică decât cea
prevăzută în prospectul de emisiune de către fondatori, oricare dintre acceptanţi este în
drept să se retragă, cu condiţia de a anunţa despre aceasta membrii fondatori, până la data la
care va avea loc adunarea constitutivă.
Având în vedere dispoziţiile art. 20 din Lege, procedura de publicitate a convocării
adunării constitutive impune cel puţin un termen de 15 zile de la momentul realizării
publicităţii prin Monitorul Oficial şi două ziare de circulaţie, şi până la momentul desfăşurării
adunării constitutive. Pe de altă parte, între momentul închiderii subscrierii şi momentul
desfăşurării adunării constitutive, termenul nu poate fi mai mare de două luni. Considerăm că,
mutatis mutandis, aceleaşi termene trebuie avute în vedere şi în cazul convocării adunării
constitutive după realizarea raportului de expertiză cu privire la evaluarea capitalului în
natură aportat, avantajele rezervate fondatorilor şi trecerea costurilor cu privire la constituirea
societăţii în sarcina acesteia.
Ca atare, de la momentul depunerii raportului de expertiză şi până la momentul
convocării adunării constitutive, termenul nu poate fi mai mare de 2 luni, dar nici mai
mic de 15 zile.

4.3.7. Atribuţiile adunării constitutive


Art. 28 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, enumeră obligaţiile adunării
constitutive, respectiv aceasta: verifică existenţa vărsămintelor, examinează şi validează
raportul experţilor de evaluare a aporturilor în natură, aprobă participările la beneficii a

87
fondatorilor şi operaţiunile încheiate în contul societăţii, discută şi aprobă actul constitutiv al
societăţii, numeşte administratorii şi cenzorii.
 verifică existenţa vărsămintelor
În acest sens, adunarea constitutivă va verifica îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 21
din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată respectiv aportarea efectivă a bunurilor
(aporturile în natură) şi vărsarea a cel puţin jumătate din valoarea acţiunilor subscrise de către
fiecare acceptant.
 examinează şi validează raportul experţilor de evaluare a aporturilor în natură
După modul în care este redactat textul, ar rezulta că această obligaţie priveşte atât
expertiza convenţională (atunci când membrii adunării constitutive s-au înţeles cu privire la
experţii care urmează să efectueze evaluarea aportului în natură), cât şi în cazul expertizei
judiciare, expertiză care se realizează în baza încheierii de numire a experţilor autorizaţi de
către judecătorul delegat de la Oficiul Registrului Comerţului.
Credem că adunării constitutive îi revine obligaţia de a examina orice raport de
evaluare şi, într-un anumit sens, chiar de a-l valida, deoarece nimic nu împiedică să solicite o
contraexpertiză chiar dacă expertiza iniţial efectuată a fost judiciară.
 aprobă participările la beneficii a fondatorilor şi operaţiunile încheiate în contul
societăţii
Având în vedere faptul că şi asupra acestor aspecte se pronunţă experţii, este normal să
fie supuse aprobării adunării constitutive. Mai mult decât atât, conform art. 19 alin. 3 din
Legea nr. 31/1990, republicată, chiar dacă acceptanţii, prin subscriere, şi-au manifestat expres
voinţa şi cu privire la acceptarea participării la beneficiile societăţii rezervate de fondatori în
folosul lor dar, un asemenea accept nu determină producerea imediată a efectelor, legea
stabilind că aceste avantaje rezervate fondatorilor nu-şi pot produce efectele decât dacă sunt
aprobate de adunarea constitutivă.
 discută şi aprobă actul constitutiv al societăţii
În adunarea constitutivă, practic, se întrunesc pentru prima dată acţionarii societăţii,
chiar dacă unii au calitatea de fondatori, iar ceilalţi de subscriitori acceptanţi. Ca atare, este
normal ca actul ce va determina naşterea unei noi persoane juridice să fie supus aprobării
într-un asemenea cadru.
Totodată, în cadrul adunării constitutive vor fi desemnaţi şi cei care se vor ocupa direct
de îndeplinirea formalităţilor necesare în vederea constituirii societăţii comerciale.
Acceptanţii pot participa la activitatea adunării constitutive direct sau prin reprezentanţi,
în aceleaşi condiţii exercitându-se şi dreptul la vot în cadrul adunării. Norma de reprezentare
continuă să se menţine aceiaşi prevăzută de dispoziţiile art. 25 alin. 2 din Legea nr. 31/1990,
republicată, în sensul că participarea la vot în adunarea generală este admisă şi prin
intermediul unor împuterniciţi în baza unor procuri speciale, cu condiţia însă ca o persoană să
nu reprezinte mai mult de 5 acceptanţi.
 numeşte administratorii şi cenzorii
În condiţiile în care conform art. 18 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, pentru ca
un prospect de emisiune să fie valabil din punct de vedere al conţinutului său trebuie să
cuprindă toate elementele care se regăsesc şi într-un act constitutiv al unei societăţi pe acţiuni,
mai puţin elementele referitoare la administratori şi directori respectiv la membrii
directoratului şi ai consiliului de supraveghere, cenzori sau auditor financiar, aceste aspecte
trebuie să fie ulterior clarificate.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. La data de 15 ianuarie 2005, la sediul societăţii, s-a întrunit adunarea constitutivă a


acceptanţilor prospectului de emisiune privind constituirea unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie
publică. Din cei 10 acceptanţi, 3 au constituit aporturi în numerar şi în natură (câte un calculator), unul

88
dintre ei având şi calitatea de mandatar (procurator) ai celorlalţi 7 subscriitori. Constatându-se ca sunt
prezenţi jumătate plus unu din numărul acceptanţilor, adunarea constitutivă a numit un expert pentru
evaluarea aporturilor în natură, hotărând şi cu privire la avantajele acordate membrilor fondatori.

Întrebare
Este legală hotărârea adoptată de adunarea constitutivă?

2. S.C. „MONDOCAM” SA este o societate pe acţiuni care s-a constituit prin subscripţie
publică. Acţionari subscriitori ai capitalului sunt 3 persoane juridice şi 7 persoane fizice. În actul
constitutiv s-a prevăzut că toţi acţionarii care avut şi calitatea de fondatori (au întocmit şi semnat
prospectul de emisiune) vor încasa din profitul net al societăţii un procent de 6 % pe an timp de 5 ani
de la constituirea societăţii, potrivit art. 32 alin 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, procent care se va
calcula în funcţie de valoarea capitalului social existent în momentul distribuirii profitului.

Întrebare
Este legală clauza prevăzută în actul constitutiv privind avantajele acordate membrilor
fondatori?

3. În cazul unei societăţi pe acţiuni constituită prin subscripţie publică, avantajele acordate
membrilor fondatori au fost acceptate de subscriitori.
Întrebare
Este suficient ca subscriitorii să accepte avantajele patrimoniale acordate fondatorilor?

4. La constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică, aportul în natură poate fi vărsat
numai în proporţie de 50%?
5. Trei persoane fizice, în calitate de fondatori, au hotărât constituirea unei societăţi pe acţiuni
prin subscripţie publică, întocmind prospectul de emisiune în care s-a menţionat capitalul social,
numărul de acţiuni, valoarea nominală a unei acţiuni şi data închiderii subscripţiei. Numitul V.R. a
subscris un număr de 100 acţiuni depunând la CEC valoarea acţiunilor subscrise. Ulterior acestui
moment, verificând conţinutul prospectului de emisiune, a solicitat instanţei de judecată constatarea
nulităţii acestuia întrucât nu cuprinde menţiunea privind participarea la beneficii/pierderi a
acţionarilor, menţiune obligatorie, potrivit art. 18 alin 1 din Legea nr. 31/1990, republicată.

Întrebare:
Acţiunea în constatarea nulităţii prospectului de emisiune întocmit de fondatori este întemeiată?
Argumentaţi soluţia.

6. La data de 15 ianuarie 2005, la sediul societăţii, s-a întrunit adunarea constitutivă a


acceptanţilor prospectului de emisiune privind constituirea unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie
publică. Din cei 10 acceptanţi, 3 au constituit aporturi în numerar şi în natură (câte un calculator), unul
dintre ei având şi calitatea de mandatar (procurator) ai celorlalţi 7 subscriitori. Constatându-se ca sunt
prezenţi jumătate plus unu din numărul acceptanţilor, adunarea constitutivă a numit un expert pentru
evaluarea aporturilor în natură, hotărând şi cu privire la avantajele acordate membrilor fondatori.

Întrebare
Este legală hotărârea adoptată de adunarea constitutivă?

7. În ce situaţii acceptanţii prospectului de emisiune privind constituirea unei societăţi pe acţiuni


prin subscripţie publică se pot retrage în faza prealabilă înmatriculării societăţii în registrul
comerţului?

8. Ce se înţelege prin societăţi deţinute public?

89
9. În situaţiile în care subscripţiile publice depăşesc capitalul social ori sunt mai mici decât
acesta, ce posibilitate are adunarea constitutivă?

11. Precizaţi cine are competenţă legală de a examina şi valida răspunsul experţilor de
evaluare a aporturilor în natură, în cazul constituirii unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie publică.

12. SC MIX SA este o societate pe acţiuni care s-a constituit prin subscripţie publică pe o
durată de 10 ani, prevăzându-se în actul constitutiv că, fondatorii vor încasa timp de 5 ani de la
constituirea societăţii un procent de 6% din profitul net al societăţii. Întrucât societatea nu a realizat
profit în primii doi ani, acţionarii au hotărât dizolvarea societăţii.

Întrebare:
Fondatorii cărora li s-au recunoscut prin actul constitutiv avantaje patrimoniale se pot opune
dizolvării hotărâte de acţionari?

4.3.8. Statutul juridic specific al fondatorilor


Având în vedere faptul că fondatorii unei societăţi pe acţiuni ce se constituie prin
subscripţie publică sunt cei care, practic, îşi manifestă iniţial voinţa în vederea înfiinţării unei
asemenea societăţi, depunând toate diligenţele necesare, emiţând prospectul de emisiune, şi
ocupându-se de toate procedurile care se impun pentru desfăşurarea adunării constitutive, este
normal ca acestora legea să le rezerve un statut preferenţial faţă de ceilalţi acceptanţi.
Astfel, aceştia îşi pot rezerva o cotă mai mare de participare la beneficiul net al
societăţii, cotă a cărei valoare este stabilită de către adunarea constitutivă.
Art. 32 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte totuşi o limitare a
beneficiilor de care s-ar putea bucura membrii fondatori, atât cu privire la valoarea cotei din
beneficii, cât şi cu privire la durata în timp în care fondatorii s-ar putea bucura de aceste
beneficii. Astfel, cota de participare la beneficiul net ce revine fondatorilor nu poate
depăşi 6% din beneficiul net şi nu se poate acorda pentru o perioadă mai mare de 5 ani,
de la momentul constituirii societăţii.
Membri fondatori pot beneficia de o cotă parte din beneficii timp de 5 ani din
momentul înregistrării societăţii comerciale, deoarece din acest moment societatea
comercială, dobândindu-şi personalitate juridică, se constituie ca persoană juridică.
De asemenea, pot beneficia de aceste drepturi numai acei membri fondatori a căror
calitate a fost recunoscută ca atare prin actul constitutiv. Altfel spus, pentru ca anumiţi
acţionari să poată beneficia de o cotă de până la 6% din beneficiul net al unei societăţi
comerciale constituite prin subscripţie publică, este necesar ca în prealabil ei să fie
nominalizaţi ca atare în actul constitutiv, această recunoaştere conferindu-le dreptul la
beneficii speciale.
De asemenea, nu pot beneficia de un astfel de regim favorabil decât numai persoanele
fizice, nu şi cele juridice, chiar dacă acestea ar avea calitatea de fondatori ai unei societăţi pe
acţiuni, şi chiar dacă ar fi nominalizaţi ca atare, în actul constitutiv.
În situaţia în care, pe parcursul celor 5 ani în care membrii fondatori se bucură de
beneficii, se majorează capitalul social al societăţii respective, drepturile fondatorilor vor
putea fi exercitate numai asupra profitului corespunzător capitalului social iniţial.
În situaţia în care societatea se dizolvă anticipat, conform art. 33 din Legea nr.
31/1990, republicată, fondatorii au dreptul să ceară daune de la societate, dacă dizolvarea
s-a făcut în fraudarea drepturilor lor.
Astfel, practic dacă o societate pe acţiuni constituită prin subscripţie publică a fost
constituită pentru o perioadă mai mare de 5 ani sau pentru o durată nedeterminată, membrilor
fondatori li s-au recunoscut drepturi speciale pe o perioadă de 5 ani, iar dacă anticipat
90
adunarea generală a societăţii hotărăşte dizolvarea societăţii, fondatorii pot cere daune,
respectiv cota parte din beneficiul net la care ar fi avut dreptul în continuare, până la expirarea
perioadei de 5 ani, cu condiţia dovedirii faptului că hotărârea cu privire la dizolvare a urmărit
fraudarea drepturilor de care ar fi beneficiat în mod normal, în baza actului constitutiv al
societăţii şi a aprobării iniţiale date de adunarea constitutivă.
Dreptul la acţiunea în daune de care beneficiază membrii fondatori într-o asemenea
situaţie se prescrie într-un termen de 6 luni. Termenul de prescripţie începe să curgă de la
data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale a acţionarilor care a decis
dizolvarea anticipată.

4.3.9. Răspunderea fondatorilor şi a primilor administratori


În măsura în care legea recunoaşte o serie de drepturi specifice pentru membrii
fondatori, ea stabileşte totodată şi o responsabilitate sporită în sarcina acestora.
Astfel, toate operaţiunile în legătură cu constituirea societăţii sunt preluate iniţial de
membrii fondatori, cu toate consecinţele care rezultă din operaţiunile efectuate de aceştia,
inclusiv cheltuielile corespunzătoare. În măsura în care, din indiferent ce motive, societatea
comercială nu se constituie, fondatorii nu se pot îndrepta împotriva acceptanţilor pentru a
recupera, eventual de la aceştia, toate cheltuielile pe care le-au suportat pentru constituirea
societăţii.
Din momentul începerii funcţionării societăţii comerciale, fondatorii au obligaţia,
conform art. 30 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, să predea consiliului
de administraţie respectiv a directoratului toată documentaţia referitoare la constituirea
societăţii. Pe de altă parte, fondatorii răspund de valabilitatea operaţiunilor încheiate în
contul societăţii înainte de constituire şi pentru care adunarea constitutivă şi-a dat aprobarea
pentru a fi preluate şi suportate de către societate.
Este de observat faptul că, deşi aceste operaţiuni sunt preluate în contul societăţii,
fondatorii continuă să rămână răspunzători pentru aceste operaţiuni, adunarea generală
a acţionarilor neavând posibilitatea de a descărca pe fondatori de o asemenea răspundere,
timp de 5 ani.
Din momentul constituirii societăţii, alături de membrii fondatori răspund şi primii
administratori, atât faţă de societatea comercială cât şi faţă de terţi .
Art. 53 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte în sarcina fondatorilor,
reprezentanţilor societăţii sau a oricăror persoane care au lucrat în numele societăţii o
răspundere nelimitată şi solidară faţă de terţi pentru toate actele şi faptele pe care le-au
efectuat în vederea constituirii societăţii. În situaţia în care însă, după dobândirea
personalităţii juridice societatea comercială preia asupra sa toate operaţiunile şi actele
efectuate în vederea constituirii, aceste acte se consideră a fi fost efectuate chiar de societate
încă din momentul în care au fost încheiate.
Astfel, s-ar putea considera că şi răspunderea fondatorilor faţă de societate este
nelimitată şi solidară, numai în măsura în care adunarea generală a acţionarilor nu a aprobat
preluarea operaţiunilor efectuate în contul societăţii pe numele societăţii. Cu toate acestea, art.
31 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte cu titlu de excepţie în materia
societăţilor pe acţiuni constituite prin subscripţie publică, faptul că adunarea generală nu
poate da descărcare de răspundere pentru fondatori şi pentru primii administratori, timp de 5
ani aceştia continuând să rămână răspunzători pentru efectuarea vărsămintelor, veridicitatea
actelor de publicitate efectuate în vederea constituirii societăţii, respectarea procedurilor
impuse pentru înregistrarea societăţii, precum şi pentru toate celelalte acte şi operaţiuni pe
care le-au efectuat în vederea constituirii societăţii, chiar şi în situaţia în care acestea au fost
aprobate de adunarea generală.
Astfel, fondatorii şi primii administratori răspund concret pentru:

91
• subscrierea integrală a capitalului social şi efectuarea vărsămintelor stabilite de lege
sau de actul constitutiv.
În aceste condiţii, administratorii şi fondatorii sunt chemaţi să răspundă dacă, de
exemplu, acceptanţii care nu au vărsat integral valoarea acţiunilor subscrise, nu completează
vărsământul într-un termen de 12 luni de la momentul înmatriculării societăţii comerciale;
• existenţa aporturilor în natură.
În condiţiile în care aporturile în natură se varsă integral la momentul subscrierii,
existenţa lor efectivă trebuie să fie garantată de către membrii fondatori, faţă de ceilalţi
acceptanţi. În măsura în care aceste aspecte privesc proceduri prealabile constituirii societăţii,
dar necesare pentru constituirea societăţii, şi cum în virtutea art. 30 alin. 2 din Legea nr.
31/1990, republicată, toate actele referitoare la constituirea societăţii se predau de către
fondatori la administratorii societăţii, este normal ca, atât fondatorii, cât şi administratorii să
răspundă pentru existenţa efectivă a acestor aporturi în natură;
• veridicitatea publicaţiilor făcute în vederea constituirii societăţii.
În acest sens, fondatorii răspund de corectitudinea datelor cuprinse în prospectul de
emisiune, în baza căruia acceptanţii fac subscrierile. Totodată, fondatorii răspund alături de
primii administratori, dar şi faţă de organele de conducere şi control de neregularităţile
constate la momentul înmatriculării societăţii, sau pentru cele constatate ulterior
înmatriculării.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. La constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică, orice acceptant se poate


retrage anunţând pe fondatori, dacă evaluarea aporturilor în natura stabilită de experţi este
inferioară aceleia arătată de fondatori cu:
a) 30%;
b) 50%;
c) 20%;

2. Prospectul de emisiune de acţiuni, necesar la constituirea societăţii pe acţiuni prin


subscripţie publică, se autorizează de către:
a) instanţa de judecată;
b) judecătorul delegat la Oficiul registrului comerţului;
c) Camera de Comerţ şi Industrie teritorială;

3. În cazul societăţii comerciale constituite prin subscripţie publica, capitalul social


subscris trebuie vărsat, în întregime, în termen de:
a) 3 luni;
b) 9 luni;
c) 12 luni;

4. La constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publica, trebuie sa verifice


existenţa capitalului social vărsat:
a) fondatorii;
b) adunarea constitutiva;
c) cenzorii;

5. În cazul societăţii constituite prin subscripţie publică:


a) sunt admise toate tipurile de aporturi;

92
b) aporturile în creante trebuie varsate in intregime;
c) aporturile în natură trebuie vărsate intregime;
d) toate aporturile trebuie vărsate în proporţie de 70%.
6. Răspund solidar şi nelimitat faţă de terţele persoane, pentru neîndeplinirea
formalităţilor legale de constituire a societăţii pe acţiuni:
a) fondatorii;
b) primii administratori;
c) numai persoanele care au semnat actul constitutiv al societăţii

4.4. Înmatricularea societăţilor comerciale


Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării judecătorului
delegat prin care se autorizează înmatricularea societăţii (art. 41 alin. 2 din Legea nr. 31/1990,
republicată).
Încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice alte înregistrări
în registrul comerţului sunt executorii de drept şi sunt supuse numai recursului. Termenul de
recurs este de 15 zile şi curge de la data pronunţării încheierii pentru părţi şi de la data
publicării ei în Monitorul Oficial, pentru orice alte persoane interesate.
Înregistrarea în registrul comerţului se face la solicitarea fondatorilor, administratorilor
sau a reprezentanţilor acestora precum şi a oricărei persoane interesate.
Înregistrările în registrul comerţului se realizează pe baza unei încheieri a judecătorului
delegat sau a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, cu excepţia cazului când legea prevede
altfel.
Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică din momentul înmatriculării în
registrul comerţului (art.41 din Legea nr. 31/1990, republicată).
Termenul de eliberare a certificatului de înregistrare este de 3 zile de la data înregistrării
cererii.
La înmatriculare, solicitanţilor li se eliberează certificatul de înregistrare, conţinând
numărul de ordine în registrul comerţului şi codul unic de înregistrare atribuit de către
Ministerul Finanţelor Publice, precum şi alte acte prevăzute de lege.
După efectuarea înmatriculării societăţilor comerciale în registrul comerţului, un extras
al încheierii judecătorului delegat se comunică Monitorului Oficial, spre publicare,
cheltuielile fiind suportate de solicitant.

Procedura autorizării funcţionării


După obţinerea certificatului de înregistrare solicitantul are obligaţia de a cere
obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege (Legea nr. 359/2004, modificată prin O.U.G. nr.
75/2004 şi Legea nr. 569/2004)
Autorităţile publice „implicate” vor delega, în funcţie de volumul activităţii, la
birourile unice din cadrul oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale, unul sau mai
mulţi reprezentanţi cu drept de semnătură.
Autorizarea funcţionării societăţilor comerciale şi a altor persoane prevăzute de lege
se poate face şi pe baza declaraţiilor tip pe propria răspundere ale persoanelor care au
obligaţia să ceară înmatricularea în registrul comerţului.

4.5. Publicitatea constituirii societăţilor comerciale

La cererea şi pe cheltuiala solicitantului încheierea judecătorului delegat se publică


integral în Monitorul Oficial.
Totodată, legiuitorul prevede că la cererea şi pe cheltuiala comerciantului se va publica
în Monitorul Oficial integral sau în extras actul constitutiv vizat de judecătorul delegat. De

93
asemenea, la cererea şi pe cheltuiala comerciantului, actul constitutiv, vizat de judecătorul
delegat, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, integral sau în extras.
Publicitatea este necesară pentru ca orice persoană interesată să aibă posibilitatea să
atace actul constitutiv al societăţii sau existenţa societăţii, în măsura în care aceasta îi lezează
interesele. În aceste condiţii, legea stabileşte posibilitatea de acţiune a persoanei interesate şi
în funcţie de momentul publicităţii sau de conţinutul actelor supuse publicităţii. Acele acte
sau fapte pentru care nu s-a efectuat publicitatea, nu sunt opozabile faţă de terţi decât în
măsura în care se face dovada că terţii aveau cunoştinţă de conţinutul lor.
Rezultă că publicitatea are drept efect opozabilitatea actelor faţă de terţi, neavând însă
şi efect constitutiv. Prezumţia de opozabilitate impusă de lege este relativă, în măsura în
care se poate face dovada că terţii aveau cunoştinţă de aceste acte. Această prezumţie relativă
este o prezumţie pozitivă, legea însă prevede şi o prezumţie negativă în sensul că în situaţia
în care un terţ face dovada că a fost în imposibilitatea de a lua cunoştinţă de publicitatea
societăţii prin Monitorul Oficial, acestuia nu-i sunt opozabile operaţiunile societăţii până la a
16-a zi de la momentul publicării încheierii de înmatriculare în Monitorul Oficial.
În ceea ce priveşte elementele de conţinut ale actului constitutiv, legea stabileşte
obligaţia societăţii cu privire la verificarea identităţii dintre textul depus la registrul
comerţului în vederea înregistrării şi ceea ce s-a publicat efectiv. Când există diferenţe
între textul iniţial şi cel publicat, opozabil este textul publicat, în afara situaţiei în care terţii
aveau cunoştinţă de textul real.
Terţii, în măsura în care ulterior iau cunoştinţă de existenţa unui text care exprimă
efectiv voinţa asociaţilor şi care se deosebeşte de textul publicat, în funcţie de propriul lor
interes, pot invoca oricare dintre cele două texte.

4.6. Filialele şi sediile secundare ale societăţilor comerciale

4.6.1. Noţiune
Societatea îşi poate realiza activitatea şi în alt loc decât sediul principal, în aceeaşi
localitate sau în alte localităţi din ţară ori chiar din străinătate, cu respectarea legislaţiei
statului respectiv. În aceste condiţii, societatea comercială, îşi poate constitui, în temeiul art.
42 din Legea nr. 31/1990, republicată, „filiale” (cu personalitate juridică) sau în temeiul art.
43 din aceeaşi lege, dezmembrăminte ale societăţii, denumite „sedii secundare” (lipsite de
personalitate juridică).
În doctrină s-a precizat că înfiinţarea de sucursale şi filiale ale societăţii trebuie privită ca
o manifestare a funcţiei de organizare a societăţii comerciale, care acţionează pe toată durata
existenţei societăţii, şi se explică prin nevoia de adaptare a societăţii la mediul în care
acţionează. În aceste condiţii, ele pot fi privite şi ca structuri societare .
34

Se consideră a fi sedii secundare ale societăţii:


 sucursalele;
 agenţiile;
 reprezentanţele;
 alte unităţi fără personalitate juridică, cum ar fi punctele de lucru şi birourile.

4.6.2. Sediile secundare


Aşa cum le defineşte legiuitorul în art. 43 din Legea nr. 31/1990, republicată,
sucursalele şi celelalte sedii secundare sunt „dezmembrăminte” fără personalitate
juridică ale societăţilor comerciale.

94
Termenul „dezmembrăminte” folosit de legiuitor, înseamnă, de fapt, părţi componente,
unităţi, structuri fără personalitate juridică care aparţin unei societăţi comerciale.
Sucursala se caracterizează prin faptul că este dependentă total – juridic şi patrimonial –
de societatea în cadrul căreia funcţionează, beneficiind de o anumită autonomie de
funcţionare, având sediu propriu şi propriile atribute de identificare.
Pornind de la aceste trăsături, sucursala a fost definită ca fiind o structură societară
instituţionalizată, lipsită de patrimoniu şi personalitate juridică, ce funcţionează relativ
independent, autonom şi durabil, într-un sediu propriu şi căreia i se încredinţează, ca
prelungire a capacităţii societăţii care o constituie, printr-un mandat general, puterea de
reprezentare, negociere şi executare de operaţiuni comerciale în raza ei de activitate . 35

Sediile secundare nu au personalitate juridică pentru că nu au un patrimoniu propriu.


Drepturile asupra bunurilor pe care le posedă aparţin societăţii-mamă .
La nivelul sucursalelelor, administratorul sucursalei îşi desfăşoară activitatea în
limitele împuternicirii de reprezentare dată de conducătorul societăţii-mamă.
Sucursalele se înregistrează la Oficiul registrului comerţului din judeţul în care vor
funcţiona, unde se vor depune copii-certificate ale tuturor actelor care au fost depuse şi la
Oficiul registrului comerţului de la sediul principal al societăţii.
Celelalte sedii secundare – agenţii, reprezentanţe, depozite, puncte de lucru – se
înregistrează la Oficiul registrului comerţului de la sediul principal al societăţii.
Atât sucursalele, cât şi celelalte sedii secundare se înregistrează fiscal la administraţia
financiară în raza căreia vor funcţiona, în termen de 5 zile de la menţionarea lor în registrul
comerţului.

4.6.3. Procedura de înfiinţare a sucursalelor


În cuprinsul art. 43 alin. 2 din Legea societăţilor comerciale, legiuitorul prevede în mod
distinct cazul înfiinţării unei sucursale într-o localitate din acelaşi judeţ sau chiar în
aceeaşi localitate cu societatea fondatoare. În acest caz, sucursala se va înregistra în acelaşi
registru, însă în mod distinct, ca înregistrare separată.
Firma sucursalei va conţine denumirea şi localitatea sediului societăţii-mamă la care se
adaugă menţiunea „sucursală” şi localitatea sediului acesteia.
Potrivit art. 52 din Normele metodologice privind modul de ţinere a registrelor
comerţului şi de efectuare a înregistrărilor, la depunerea cererii de autorizare şi/sau
înregistrare, referentul oficiului registrului comerţului are obligaţia de a efectua verificarea
existenţei următoarelor documente:
• hotărârea organului statutar de înfiinţare a sucursalei cu indicarea denumirii
sucursalei, a sediului acesteia, a obiectului de activitate, identificarea persoanelor
împuternicite să reprezinte sucursala şi limitele mandatului acordat;
• actul adiţional privind înfiinţarea sucursalei, dacă înfiinţarea nu este prevăzută în actul
constitutiv.
De altfel, în situaţia în care fondatorii intenţionează de la început să organizeze sedii
secundare sau filiale, în actul constitutiv se va preciza natura fiecăreia dintre aceste structuri,
localităţile în care urmează să fie constituite, precum şi modul lor de funcţionare .
37

Chiar şi în lipsa tuturor acestor menţiuni, atâta timp cât rezultă efectiv intenţia
fondatorilor de a efectua şi în exteriorul sediului social central al societăţii acte de comerţ, se
consideră că astfel se pune în executare actul constitutiv şi nu intervine o modificare a
acestuia care să impună întocmirea unui act adiţional . Într-o asemenea situaţie, hotărârea
38

adunării generale prin care s-a stabilit în mod concret, cu determinarea tuturor elementelor
necesare, constituirea sediului secundar este suficientă pentru constituirea acestuia, urmând ca
la Oficiul registrului comerţului să se înregistreze numai hotărârea adunării generale a
societăţii mame şi actul constitutiv actualizat, incluzându-se toate modificările.
• dovada sediului sucursalei.
95
Sediul sucursalei poate fi deţinut în baza unui contract de vânzare-cumpărare, certificat
de moştenitor, contract de închiriere, contract de subînchiriere, contract de leasing imobiliar,
comodat, uz, uzufruct, extras din cartea funciară etc.;
• declaraţia pe proprie răspundere a reprezentantului sucursalei că îndeplineşte
condiţiile legale pentru exercitarea acestei calităţi;
• dovezile privind achitarea taxelor legale, respectiv a taxelor judiciare de timbru, a
taxelor pentru operaţiuni efectuate în registrul comerţului şi de publicare în Monitorul
Oficial al României a încheierii de înregistrare a sucursalei.
În cazul în care sucursala se înfiinţează în baza actului constitutiv al societăţii
fondatoare, conform art. 53 din Normele metodologice cererea de autorizare şi de
înregistrare a sucursalei va fi însoţită de:
 actul constitutiv;
 actele referitoare la sediul sucursalei;
 declaraţia împuternicitului sucursalei;
 dovada achitării taxelor legale.
În cererea de înregistrare se va indica numărul sub care a fost înregistrată
societatea-mamă. Din punct de vedere procedural, încheierea de înmatriculare a sucursalei se
va comunica, din oficiu, registrului comerţului de la sediul principal.
Orice modificare ulterioară referitoare la sucursală se înregistrează în registrul
comerţului de la sediul la care a fost înmatriculată sucursala şi se va comunica din oficiu la
sediul principal unde se va menţiona acea modificare.
Copia certificată de pe încheierea de înregistrare a sucursalei este comunicată din oficiu,
în vederea menţionării la Oficiul registrului comerţului de la sediul principal.
Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, şi Legea nr. 26/1990, republicată, prevăd
necesitatea depunerii unor acte speciale în cazul sucursalei înfiinţate în România de
societăţi care au sediul în străinătate, respectiv:
 hotărârea consiliului de administraţie şi/sau aprobarea ministerului de resort ori a
autorităţii administraţiei publice locale;
 certificatul de bonitate a persoanei juridice fondatoare nerezidente, emis de o bancă
sau de Camera de Comerţ din ţara de origine;
 copii traduse şi legalizate de pe actul de înregistrare a societăţii-mame cu sediul
principal în străinătate;
 copii de pe hotărârea organului statutar al acesteia, privind înfiinţarea sucursalei,
inclusiv desemnarea persoanelor care reprezintă comerciantul din străinătate;
 ultima situaţie financiară a comerciantului din străinătate aprobată, verificată sau
publicată, potrivit legislaţiei statului străin.

4.6.4. Filialele
Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridică care se constituie
într-una din formele de societăţi comerciale prevăzute de lege prin aceeaşi procedură
(art. 42 din Legea nr. 31/1990, republicată).
De altfel, filialele, ca de altfel şi sediile secundare, se constituie pentru nevoile specifice
ale comerţului.
Cu privire la noţiunea de filială, în doctrina de specialitate s-au căutat modalităţi variate
şi complexe de exprimate a conceptului. Astfel, s-a considerat că filiala este o întreprindere cu
personalitate juridică aparţinând societăţii comerciale, cu un patrimoniu propriu şi îndreptăţită
să încheie contracte cu terţii în nume propriu .
39

Ele pot fi considerate ca fiind adevărate societăţi comerciale, componente ale societăţi
mame, asupra lor exercitându-se influenţa, direcţia sau controlul societăţii mame. Se
consideră că filiala apare ca element exogen atât în raport cu societatea mamă cât şi cu
celelalte dezmembrăminte ale acesteia, fiind constituită cu scopul dezvoltării afacerilor
96
societăţii mame ori pentru a fi astfel încredinţată administrarea şi deţinerea activelor societăţii
mame, care astfel sunt conservate.
De altfel, se consideră că elementul definitoriu al filialelor este tocmai raportul de
dependenţă specială faţă de societatea mamă, această aservire nerezultând dintr-un ordin
emis de societatea mamă ci din angajamentul organelor sociale ale filialei de a integra voinţa
societăţii mame propriei voinţe, prin exerciţiul dreptului la vot .

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Definiţi conceptele de „filială” şi de „sucursală”, potrivit Legii 31/1990, republicată.

2. Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarei afirmaţii :


Filiala reprezintă sediul secundar al societăţii comerciale „mamă”.
a) adevărat, b) fals
Motivaţi

3. Au personalitate juridică:
a) sucursalele;
b) filialele;
c) reprezentanţele.

4.7. Constatarea neregularităţilor după constituirea societăţilor


comerciale
Dacă se constată, după înregistrarea societăţii, anumite neregularităţi în ceea ce priveşte
societatea, există obligativitatea ca societatea să le remedieze într-un termen de 8 zile de
la momentul constatării acestora.
În situaţia în care societatea nu înlătură neregularităţile, orice persoană interesată
(înţelegând prin persoană interesată atât asociaţi, cât şi terţi) are dreptul să solicite în instanţă
înlăturarea neregularităţilor. Într-o asemenea situaţie, persoana interesată are la îndemână
acţiunea în regularizarea societăţii înregistrate, existând posibilitatea, dacă se face dovada
unui prejudiciu, ca cel interesat să solicite şi daune. Această acţiune este de competenţa
tribunalului din raza teritorială a sediului social al societăţii. Acţiunea este prescriptibilă,
termenul de prescripţie fiind de un an de la momentul întocmirii actului constitutiv.
Înlăturarea neregularităţilor, precum şi acţiunea în regularizare a fost legiferată tocmai
pentru ca astfel să fie restrânsă cât mai mult posibilitatea de intervenţie a nulităţii unei
societăţi comerciale.
În ceea ce priveşte răspunderea cu privire la operaţiunile efectuate pentru
înregistrare şi publicare, fondatorii societăţii sau orice persoană care a lucrat în numele
societăţii în constituire au o răspundere solidară şi nelimitată pentru toate operaţiunile pe
care le-au efectuat pentru societate, precum şi pentru prejudiciile pe care le-au cauzat faţă de
terţi datorită unor neregularităţi cu privire la menţiunile din actul constitutiv.
Dacă răspunderea fondatorilor sau reprezentanţilor societăţii rezultă din operaţiuni
efectuate pe parcursul constituirii societăţii, o asemenea răspundere poate fi înlăturată în
măsura în care adunarea generală a societăţii hotărăşte ca operaţiunile astfel efectuate să fie
preluate în contul societăţii. Dacă există o asemenea hotărâre, se va considera că acele
operaţiuni sunt efectuate de însăşi societatea, aceasta fiind răspunzătoare faţă de terţi.

97
Prin excepţie însă, dacă prejudicierea unor terţi rezultă ca urmare a neregularităţilor cu
privire la menţiunile din actul constitutiv, răspunderea nelimitată şi solidară continuă să
existe în sarcina fondatorilor şi reprezentanţilor societăţii, precum şi în sarcina primilor
administratori şi a primelor organe de control ale societăţii.
În situaţia în care intervine o neregularitate referitoare la numirea reprezentanţilor
societăţii sau a organelor societăţii – conducere, administrare şi control – acestea nu pot fi
invocate împotriva membrilor organelor societăţii, nici de către terţi, nici de către însăşi
societatea, în măsura în care ele se regăsesc în actul publicat.
În cazul societăţilor de capital ca şi în cazul societăţilor cu răspundere limitată, în
raporturile cu terţii societatea este integral angajată pentru actele încheiate în numele ei de
reprezentanţii acesteia, chiar şi în situaţia în care reprezentanţii şi-au depăşit mandatul
conferit de societate. Excepţie de la această situaţie o reprezintă cazul în care terţii
cunoşteau depăşirea limitelor mandatului acordat, dovada în acest sens revenind societăţii.
Simpla publicare în Monitorul Oficial nu reprezintă o dovadă absolută cu privire la faptul că
terţii cunoşteau limitele mandatului lor.

4.8. Nulitatea

Prin intermediul Legii nr. 31/1990, republicată, s-a introdus o instituţie nouă, „instituţia
nulităţii societăţilor comerciale”. Competenţa în domeniul declarării nulităţii revine
tribunalului din raza teritorială a sediului social.
Nulitatea unei societăţi înregistrate poate interveni numai în cazurile expres şi limitativ
prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată. Sunt cazuri de nulitate
a societăţilor comerciale:
• inexistenţa sau nerespectarea condiţiilor de formă;
• lipsa formei autentice a actului constitutiv în cazurile prevăzute de art. 5 alin. (5);
• atunci când toţi fondatorii au fost la momentul constituirii societăţii incapabili.
Legea se referă la o condiţie care are în vedere, pe de o parte, pe toţi asociaţii, iar pe de
altă parte, momentul constituirii, respectiv momentul înmatriculării. Dacă numai unii dintre
asociaţi sunt incapabili, societatea se poate constitui şi poate exista, deoarece orice persoană
interesată poate invoca ulterior o neregularitate cu privire la asociaţi printr-o acţiune în
regularizare, aşa cum este posibil ca însuşi judecătorul delegat să se autosesizeze cu privire
la unii dintre asociaţi şi să solicite regularizarea înainte de înregistrare.
Societatea poate exista chiar dacă sunt îndepărtaţi din societate unii dintre asociaţi care
nu îndeplinesc condiţiile impuse de lege, evident, cu respectarea, atunci când este cazul, a
numărului minim de asociaţi. Dacă toţi asociaţii nu îndeplinesc condiţiile impuse de lege,
acea societate este desfiinţată pentru că este lipsită de elementul subiectiv determinat de însăşi
existenţa asociaţiei.
• atunci când obiectul de activitate este ilicit sau contrar bunelor moravuri;
• când lipseşte încheierea de înregistrare pronunţată de judecătorul delegat;
• când lipseşte autorizarea administrativă de constituire a societăţii;
• dacă în actul constitutiv nu există menţiuni cu privire la denumirea societăţii,
obiectul de activitate, aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris de asociaţi,
orice persoană interesată poate invoca nulitatea societăţii respective;
• dacă s-au încălcat dispoziţiile imperative ale legii privind capitalul social subscris şi
vărsat;
• atunci când numărul de asociaţi este sub limita minimă impusă de lege.
Nulitatea societăţilor comerciale este remediabilă. În acest sens, legea stabileşte că
dacă, până la momentul punerii concluziilor pe fond în cazul cererii pentru declararea nulităţii
societăţii, cauzele de nulitate au fost înlăturate, instanţa nu mai poate dispune nulitatea
societăţii respective.
98
Deşi legea face referire la nulitatea relativă, atât cauzele care duc la nulitatea societăţii,
cât şi faptul că orice persoană interesată este în drept să invoce nulitatea, creează concluzia că
în realitate nulitatea ce poate interveni este absolută . 42

În condiţiile specifice ale art. 57 din Legea nr. 31/1990, republicată, nulitatea poate fi
acoperită până la momentul punerii concluziilor în fond la tribunal. În aceste condiţii,
43

nulitatea este absolută dar remediabilă, ca o derogare de la dreptul comun aplicabil nulităţii
absolute.
Hotărârea instanţei judecătoreşti de fond poate fi atacată, dar numai cu recurs. În
momentul în care hotărârea rămâne irevocabilă şi ea constată nulitatea şi o declară, societatea
comercială intră în lichidare, fiind aplicabile dispoziţiile generale cu privire la lichidarea
societăţii comerciale.
Hotărârea declarativă de nulitate funcţionează numai pentru viitor, legea stabilind că
societatea încetează fără efect retroactiv.
Dispozitivul hotărârii de declarare a nulităţii este comunicat prin grija tribunalului la
Oficiul registrului comerţului, urmând ca mai departe acesta să dispună publicarea hotărârii
respective în Monitorul Oficial. Prin hotărârea de declarare a nulităţii sunt numiţi şi
lichidatorii acelei societăţi.
Şi în materia nulităţii se pune problema opozabilităţii faţă de terţi. Până la momentul
publicării, situaţia desfiinţării societăţii nu este opozabilă terţilor decât în măsura în care se
face dovada că aceştia au avut cunoştinţă de faptul că s-a declarat nulitatea societăţii. În
tăcerea legii, se poate considera că şi până la a 16-a zi din momentul publicării hotărârea de
declarare a nulităţii societăţii nu este opozabilă unui terţ în măsura în care acesta face dovada
imposibilităţii luării la cunoştinţă cu privire la publicitatea în Monitorul Oficial. Terţii au
dreptul de a opta între posibilitatea de a invoca nulitatea societăţii şi cea de a considera
societatea respectivă valabil constituită . 44

În planul producerii efectelor, art. 59 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată,
stabileşte faptul că declararea nulităţii unei societăţi comerciale nu aduce atingere actelor
încheiate până la acel moment în numele societăţii, în sensul că toate aceste acte
continuă să-şi producă efectele între părţi.
În ceea ce priveşte răspunderea asociaţilor, în cazul nulităţii se aplică regulile generale
pentru obligaţiile societăţilor desfiinţate. Astfel, asociaţii răspund în cazul societăţilor de
persoane – nelimitat şi solidar, iar în cazul societăţilor de capital şi al societăţilor cu
răspundere limitată, în limitele aportului lor la capitalul social.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. SC „MICA” SRL a fost înmatriculată în registrul comerţului fără ca administratorul
desemnat prin actul constitutiv sa fi depus specimenul de semnătură. Totodată, la dosar nu a fost
depusă dovada sediului social.
Întrebare:
Există posibilitatea acoperirii acestor lipsuri chiar şi după înmatricularea societăţii?

2. In situaţia în care neregularităţile constatate după înmatricularea societăţii nu au fost


înlăturate(remediate) în termen de un an de la data înmatriculării societăţii, se considera ca aceasta este
valabil înfiinţată?
3. S-a constituit o societate cu răspundere limitata în care unicul asociat a adus la
capitalul social un teren situat în intravilanul localităţii unde s-a declarat sediul social al societăţii.
După trecerea unui termen de doi ani de la data înmatriculării în registrul comerţului s-a constatat că
actul constitutiv nu a fost încheiat în forma autentică, aşa cum prevede art.6 lit. a din legea nr.31/1990
republicată, formulându-se o acţiune în constatarea nulităţii societăţii.

99
Întrebare:
Este întemeiată acţiunea în constatarea nulităţii societăţii?

4. Indicaţi cel puţin 4 cauze de nulitate a unei societăţi înmatriculate.

5. La data de 30 august 2004, Tribunalul Bucureşti a constatat nulitatea S.C.


„MONDOMAR” S.A. pentru că lipsea din actul constitutiv prevederea referitoare la aporturile
asociaţilor, fiind menţionat doar capitalul social. Societatea fusese înmatriculată in registrul comerţului
la data de 1 septembrie 2000 şi încheiase cu mai multe societăţi comerciale contracte de livrare de
produse (cherestea) pentru care mai avea de încasat o parte din preţ.
Întrebare
Nulitatea societăţii produce efecte asupra contractelor încheiate până la data constatării ei?
Care este calea de atac îndreptată împotriva încheierilor pronunţate de judecătorul delegat
privitoare la înmatricularea sau la orice alte înregistrări în registrul comerţului şi în ce termen
se exercită?

6. Dreptul la acţiunea de regularizare în contra unei societăţii comerciale care s-a


constituit cu încălcarea cerinţelor legale se prescrie:
a) în termen de 30 de zile din momentul în care oricare dintre persoanele interesate putea cere
tribunalului să oblige societatea să-şi regularizeze cerinţele legale încălcate;
b) în termen de 5 zile de la data observării nerespectării condiţiilor prevăzute de lege;
c) în termen de 1 an din momentul constatării încălcării cerinţelor legale de constituire, constatare
făcută de oricare dintre persoanele interesate;

Secţiunea 5
Funcţionarea societăţilor comerciale

5.1. Reguli generale privind funcţionarea societăţilor comerciale

5.1.1 Patrimoniul şi aportul la capitalul social al societăţii


Există trăsături comune pentru toate societăţile comerciale, aşa cum există elemente
specifice care funcţionează pentru fiecare tip de societate, pentru societăţile de persoane, de
capital sau pentru societăţile cu răspundere limitată.
Fiind persoană juridică, oricare societate comercială presupune existenţa celor trei
elemente constitutive, respectiv:
 un patrimoniu propriu;
 organizare de sine stătătoare;
 un scop bine determinat.
În privinţa persoanelor juridice, principiul libertăţii de asociere este înţeles în limitele
specialităţii capacităţii lor de folosinţă. Capacitatea juridică a persoanei juridice este
limitată la obiectul de activitate; ea nu poate încheia decât acele acte juridice care au legătură
cu obiectul de activitate.
În ceea ce priveşte patrimoniul, conform art. 65 alin. 1 din Legea nr. 31/1990,
republicată, tot ceea ce se aportează de către asociaţi la capitalul social se consideră a intra în
patrimoniul societăţii, societatea dispunând, de regulă, de un drept de proprietate asupra
bunurilor aportate, de la momentul înregistrării sale.
În cazul în care asociaţii nu depun aportul la capitalul social fixat, fie la momentul în
care fac subscrierea, fie la momentul ulterior stabilit de lege ori de actul constitutiv, ei
răspund pentru toate daunele pricinuite societăţii. Legea concretizează cazul întârzierii la
vărsarea capitalului în numerar stabilind că, neefectuarea vărsămintelor atrage automat

100
obligarea asociatului culpabil, cel puţin la plata dobânzilor legale din ziua în care
vărsământul trebuie să fie efectuat. Nimic nu împiedică însă o societate sau un terţ, păgubiţi
de asociatul care nu a vărsat aportul, să solicite, alături de dobânda legală, şi alte
despăgubiri.
Principiul conform căruia din momentul înregistrării societatea deţine un drept de
proprietate asupra aportului la capitalul social este stabilit de lege printr-o normă dispozitivă.
Aceasta face ca prin actul constitutiv să existe posibilitatea ca părţile să transmită societăţii şi
alte drepturi asupra bunurilor aportate.
Astfel, de exemplu, dreptul de folosinţă poate fi acordat societăţii pe baza unui contract
de închiriere sau de împrumut, aportul asociatului constând în contravaloarea lipsei de
folosinţă. Dreptul de uzufruct constă în a acorda societăţii de către asociat a dreptului de a
folosi şi de a culege fructele bunului (imobil) aportat cu titlu de uzufruct. Asociatul păstrează
„nuda proprietate”, respectiv dreptul de dispoziţie asupra bunului aportat.
În cazul aportării unor bunuri în natură (mobile, imobile, corporale sau incorporale)
asociatul răspunde faţă de societate atât pentru evicţiune cât şi pentru viciile lucrului, potrivit
dreptului comun.
Dacă se transmite dreptul de proprietate, societatea dobândeşte proprietatea din
momentul în care dobândeşte personalitate juridică prin transferarea dreptului şi prin predarea
efectivă către societate a bunului aportat aflat în stare de utilizare. Din acelaşi moment se
transmite şi riscul pieirii fortuite, potrivit regulii „res perit domino”.
În cazul când predarea bunului trebuia să se facă la un anume termen şi asociatul este în
întârziere, se aplică regula „res perit debitori”, urmând ca asociatul culpabil să suporte
pagubele pricinuite societăţii prin nepredarea la termen a bunului pe care s-a obligat să-l
aporteze.
În opinia noastră, asociatul nu poate să se prevaleze, ca în dreptul comun, de exonerarea
de răspundere dovedind că bunul ar fi pierit şi la proprietar (societate) dacă ar fi fost predat la
termen.
Asupra lui, creditorii asociaţilor nu pot să-şi exercite drepturi proprii, indiferent de titlul
cu care un bun sau altul este deţinut de societate. Această soluţie este explicabilă prin faptul
că din momentul înmatriculării, toate bunurile aportate intră în patrimoniul societăţii, inclusiv
dreptul asupra acestora.
Creditorii personali, în acest mod, nu pot urmări decât beneficiile care s-ar cuveni
asociatului respectiv după aprobarea bilanţului contabil anual.
Cu toate acestea, se recunoaşte posibilitatea pentru creditorii personali ai asociaţilor de
a-şi asigura creanţa, legea admiţând ca pe timpul duratei societăţii creditorii personali să
poată solicita poprirea părţilor sociale care ar reveni asociaţilor, după o eventuală
lichidare ori de a sechestra şi vinde acţiunile debitorilor lor.
Se admite chiar posibilitatea ca, în măsura în care există o primă de asigurare a creanţei,
exclusiv în cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, creditorii personali să aibă
posibilitatea de a vinde acţiunile ce au fost asigurate. Situaţia de excepţie admisibilă în
cazul societăţilor de capital a fost stabilită de legiuitor tocmai având în vedere faptul că aceste
forme de societate pun accentul pe capital şi nu pe persoane, în sensul că o acţiune nu este
strâns legată de titularul său. Soluţia funcţionează cu atât mai mult în cazul societăţilor pe
acţiuni al căror capital social este împărţit pe acţiuni la purtător.
Aportul pe care asociaţii îl aduc la capitalul social nu este purtător de dobândă,
conform regulii stabilite de art. 68 din Legea nr. 31/1990, republicată. Dacă acest capital
social se micşorează, iar micşorarea are efecte asupra dreptului ce revine asociaţilor,
repartizarea beneficiilor societăţii nu este posibilă decât după reîntregirea capitalului social. În
acest sens, art. 69 din Legea nr. 31/1990, stabileşte că atunci când se constată o pierdere a
activului net, capitalul social va trebui reîntregit sau redus înainte de a se putea face vreo
repartizare sau distribuire din profit.

101
5.1.2. Acordarea dividendelor
În cadrul dispoziţiilor legii cu privire la funcţionarea societăţii comerciale, se regăseşte
şi definiţia legală a noţiunii de „dividende”.
Conform art. 67 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată dividendul
este acea cotă parte din profit ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi, proporţional cu
cota de participare a asociaţilor respectivi la capitalul social vărsat, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede altfel.
Astfel, este posibil ca prin actul constitutiv, pentru unii asociaţi să se creeze un regim
juridic mai favorabil în ceea ce priveşte cota de participare la beneficii (de exemplu, ţinând
cont de calitatea pe care o au aceştia în cadrul societăţii).
Când dividendele se plătesc altfel decât în condiţiile legii, peste limitele stabilite în
temeiul legii sau prin actul constitutiv, legea impune obligarea celui care le-a primit la
restituire, în măsura în care societatea face dovada că asociaţii care le-au primit au
cunoscut neregularitatea distribuirii sau ar fi trebuit să o cunoască, în raport cu situaţia
de fapt existentă. În acest sens, legea recunoaşte un drept la acţiune în restituire, drept la
acţiune care se prescrie în termenul general de prescripţie (3 ani de la distribuirea
dividendelor).
Dividendele se plătesc la data stabilită de Adunarea generală, sau stabilită de legi
speciale, dar, nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale
aferente exerciţiului financiar încheiat. Limitarea în timp instituită de legiuitor pentru plata
dividendelor este întărită şi de faptul că art. 67 alin. 2 teza finală din Legea nr. 31/1990
republicată şi modificată, stabileşte că în cazul în care acest termen nu este respectat de către
societatea comercială, aceasta va fi obligată la plata de daune-interese în favoarea
asociaţilor îndrituiţi la dividende, daune calculate la nivelul dobânzii legale, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede o dobândă mai mare.
În cazul în care anterior efectuării plăţii dividendelor, asociatul îşi cesionează părţile
sociale, dreptul asupra dividendelor ulterior cesiunii aparţine cesionarului, în măsura în care
părţile nu au stabilit altfel.

5.1.3. Rezervele societăţii


Rezervele sunt sumele de bani deduse din beneficiul net al societăţii, „puse de- o parte”
de către societate, pentru a acoperi, la nevoie, creanţele creditorilor .
45

Rezervele pot fi legale şi facultative.


 Rezervele legale
Rezervele legale formează fondul de rezervă al societăţii comerciale, fond a cărui
valoare nu poate fi mai mică de o cincime din capitalul social. În vederea constituirii
fondului de rezervă, se va prelua anual din profitul societăţii minimum 5%, până la
atingerea plafonului de o cincime din capitalul social.
Chiar şi în situaţia în care fondul de rezervă s-a constituit în limita impusă de lege,
excedentul obţinut de societate prin vânzarea acţiunilor la un preţ mai mare decât
valoarea lor nominală se include tot în fondul de rezervă, cu excepţia situaţiei în care
excedentul este utilizat pentru plata cheltuielilor de emisiune a acţiunilor sau pentru
acoperirea amortizărilor.
În situaţia în care capitalul social se majorează, automat şi fondul de rezervă se va
majora, fapt ce va determina noi reţineri din profit pentru realizarea rezervei. De altfel, legea
precizează în mod expres în cuprinsul art. 183 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 că în situaţia în
care, indiferent de cauză, fondul de rezervă se micşorează, el trebuie completat, în aceleaşi
condiţii ca la constituire (respectiv, prin rezerve de minimum 5% din profit).
 Rezervele facultative
102
Rezervele facultative privesc fie realizarea de investiţii, fie desfăşurarea unor activităţi
de marketing sau pentru acoperirea unor pierderi din activul patrimonial generate de
împrejurări obiective care implică un risc.
Din rezervele facultative nu se pot acoperi prejudiciile produse patrimoniului social
din cauza unor fapte culpabile ale administratorilor, cenzorilor sau gestionarilor
societăţii.

5.1.4. Organizarea societăţilor comerciale


Funcţionarea societăţilor comerciale presupune existenţa unor organe de conducere, de
administrare şi de control.
Orice societate comercială, de regulă prin actul constitutiv, îşi stabileşte propriile organe,
respectiv:
 organe de conducere – adunarea generală fiind singura în măsură să hotărască cu
privire la problemele fundamentale ale societăţii;
 organe de administrare – administratorii;
 organe de control – cenzorii, auditorul financiar
Dacă orice tip de societate comercială impune asigurarea conducerii şi administrării,
obligativitatea numirii cenzorilor prin actul constitutiv intervine numai în cazul
societăţilor de capital şi a societăţilor cu răspundere limitată, în măsura în care sunt mai mult
de 15 asociaţi.
Legea stabileşte regimuri specifice pentru fiecare categorie de societate comercială, atât
în legătură cu modul de desfăşurare a adunării generale, cât şi cu privire la administrarea şi
controlul societăţii.
Ca reglementare generală, administratorul societăţii este cel care reprezintă o
societate în relaţiile cu terţii. Toate aspectele generale legate de activitatea şi răspunderea
administratorului sunt guvernate de regulile de drept comun din materia mandatului şi de
regulile specifice din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată.
Administratorul dobândeşte mandatul de reprezentare în baza actului constitutiv, sau în
baza hotărârii adunării generale, el fiind în drept să execute toate operaţiunile ce se impun în
vederea aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate a societăţii, dar în limitele mandatului
conferit de către actul constitutiv sau hotărârea adunării generale.
De asemenea, există posibilitatea ca administratorul să transmită din prerogativele sale
unei alte persoane, dar numai dacă acest drept i-a fost recunoscut în mod expres fie prin actul
constitutiv , fie printr-o hotărâre a adunării generale.
În cazul în care administratorii nu respectă mandatul încredinţat de ceilalţi asociaţi, de
exemplu, în cazul în care un administrator substituie o altă persoană pentru a asigura
reprezentarea societăţii, deşi această facultate nu i-a fost recunoscută, răspunde faţă de
societate. Dacă în urma operaţiunilor, societatea suferă anumite prejudicii, administratorul
mandatar şi înlocuitorul submandatar, sunt ţinuţi răspunzători în solidar pentru pagubele
produse societăţii. În schimb, dacă în urma operaţiunilor efectuate de către submandatar se
obţine beneficii pentru societate, societatea este în drept să pretindă beneficiile astfel rezultate
de la submandatar.
Când o societate este administrată de mai multe persoane, legea stabileşte situaţii
concrete în care administratorii răspund solidar, respectiv:
 pentru îndeplinirea hotărârii adunării generale, având calitatea de organ executiv
faţă de organul de conducere care este adunarea generală. Adunarea generală fiind, de fapt,
cea care exprimă voinţa societăţii, îndeplinirea hotărârii adunării generale reprezintă pentru
administratori punerea în executare a voinţei societăţii. De altfel, legea stabileşte obligaţia în
sarcina administratorilor de a participa la toate şedinţele adunării generale, indiferent dacă are
sau nu calitatea de asociat precum şi ale consiliului de administraţie din care face parte sau ale
organelor asimilate acestora.
103
 pentru stricta îndeplinire a oricărei îndatoriri pe care legea sau actul constitutiv
le impune. Când art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, exprimă răspunderea
administratorilor printr-o asemenea formulare, rezultă că în realitate se instituie, ca regulă
generală, răspunderea solidară a administratorilor pentru mandatul cu care au fost
împuterniciţi în conducerea societăţii;
 pentru realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi. Administratorii răspund
pentru constatarea în patrimoniul societăţii a existenţei efective a capitalului;
 pentru existenţa reală a dividendelor plătite, în sensul că în măsura în care la o
societate comercială se plătesc dividende în condiţiile în care nu s-a obţinut profit, cei ţinuţi
răspunzători pentru efectuarea plăţii sunt administratorii.;
 pentru existenţa, precum şi pentru corecta completare a registrelor.
Administratorii răspund atât faţă de societate, cât şi faţă de creditorii societăţii, aceştia
din urmă fiind însă în drept să apeleze la o acţiune în contra administratorilor numai în măsura
în care se deschide procedura insolvenţei, în condiţiile Legii nr. 85/2006.

5.1.5. Registrele societăţii comerciale


 Reglementarea registrelor comerciale prin Legea nr. 31/1990, republicată
Separat de registrele de contabilitate, obligatorii pentru orice comerciant, Legea nr.
31/1990, republicată, prevede în art. 177-179, pentru unele forme de societăţi, obligaţia ţinerii
unor registre comerciale.
Astfel, în cazul societăţilor pe acţiuni şi al societăţilor în comandită pe acţiuni,
administratorii, comitetul de direcţie sau cenzorii au obligaţia să ţină următoarele registre:
 un registru al acţionarilor, care cuprinde, după caz, numele şi prenumele, codul
numeric personal, denumirea, domiciliul sau sediul acţionarilor cu acţiuni nominative, precum
şi vărsămintele făcute în contul acţiunilor.
Evidenţa acţiunilor emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă organizată
se realizează cu respectarea legislaţiei specifice pieţei de capital. În cazul în care în temeiul
legii sau în baza voinţei părţilor, registrul acţionarilor este ţinut în formă computerizată de
către o societate de registru privată, autorizată, în registrul comerţului, acolo unde este
înregistrată societatea a cărei evidenţă este ţinută, se va menţiona şi denumirea şi sediul
societăţii de registru.
Administratorii sau, după caz, societăţile de registru sunt obligaţi să pună la dispoziţia
acţionarilor sau a oricăror alţi solicitanţi registrul acţionarilor şi să elibereze, la cerere, pe
cheltuiala acestora, extrase din registre.
 un registru al şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale;
 un registru al şedinţelor şi deliberărilor consiliului de administraţie, respectiv ale
directoratului şi consiliului de supraveghere;
 un registru al deliberărilor şi constatărilor făcute de cenzori în exercitarea
mandatului lor, ţinut prin grija cenzorilor şi după caz de auditorul financiar;
 un registru al obligaţiunilor, ţinut la fel ca registrul acţionarilor, registrul şedinţelor
şi deliberărilor adunărilor generale şi ale consiliului de administraţie sau directoratului
prin grija administratorilor.
Registrul obligaţiunilor are acelaşi regim juridic cu cel specific registrului acţionarilor,
fiind posibil a fi ţinut şi de către societăţi independente, autorizate, de registru.
Administratorii au obligaţia de a pune la dispoziţia acţionarilor şi deţinătorilor de obligaţiuni
atât registrul acţionarilor, cât şi registrul şedinţelor şi deliberărilor din adunarea generală şi
registrul obligaţiunilor.
Legea nr. 31/1990, republicată, mai prevede pentru administratorii societăţilor cu
răspundere limitată, obligaţia ţinerii unui registru al asociaţilor (art. 198 alin. 1) în care se
vor înscrie toate datele de identificare a asociaţilor, partea fiecăruia la capitalul social,
transferul părţilor sociale şi orice altă modificare referitoare la acestea. Potrivit art. 198 alin. 2
104
administratorii răspund personal şi solidar pentru orice daună pricinuită prin nerespectarea
prevederilor de la alin. 1.
Legea nr. 31/1990, republicată, prevede pentru lichidatori obligaţia de a ţine un
registru cu toate operaţiunile lichidării, în ordinea datei lor (art. 253 alin. 4 partea finală).
Potrivit art. 261 alin.1 după efectuarea lichidării, respectiv după aprobarea socotelilor şi
terminarea repartiţiei, registrele şi actele societăţii în nume colectiv, ale societăţii în
comandită simplă sau a celei cu răspundere limitată, care nu vor fi necesare unuia dintre
asociaţi, se vor depune la asociatul desemnat de majoritate.
În societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, toate registrele ce se întocmesc
conform legii, se depun la registrul comerţului la care a fost înregistrată societatea. Cu
privire la conţinutul acestor registre, orice parte interesată poate lua cunoştinţă, cu prealabila
autorizare a judecătorului delegat . Acestea vor fi depuse la registrul comerţului, unde orice
47

parte interesată va putea lua cunoştinţă de ele, cu autorizaţia instanţei.


La nivelul registrului comerţului, Registrele tuturor societăţilor astfel depuse, vor fi
păstrate timp de 5 ani.
 Reglementarea registrelor contabile prin Legea nr. 82/1991 – Legea contabilităţii
Legea nr. 82/1991, Legea contabilităţii, în capitolul III (art. 20-26), reglementează
registrele de contabilitate, fără a fi abrogate dispoziţiile din Codul comercial referitoare la
acestea.
Aşadar, în prezent, registrele de contabilitate sunt reglementate, în paralel, de două acte
normative – Codul comercial şi Legea contabilităţii. Comparând textele din Codul comercial
şi cele din Legea contabilităţii, se poate observa că şi acest din urmă act normativ obligă pe
comerciant să întocmească trei registre, respectiv:
 registrul-jurnal;
 registrul-inventar;
 registrul cartea mare.
Aceste registre sunt, în principiu, obligatorii. Numai referitor la registrul-cartea mare
există excepţii care îi vizează pe micii comercianţi.
Registrele contabile trebuie să fie ţinute în mod regulat, în aşa fel încât ele să poată
permite în orice moment identificarea şi controlul operaţiunilor comerciale efectuate.
Administratorii au obligaţia ca cu cel puţin o lună anterior datei stabilite pentru
desfăşurarea adunării generale, să prezinte cenzorilor sau auditorilor financiari situaţia
financiară anuală pentru exerciţiul financiar precedent, împreună cu raportul lor şi
documentele justificative.
Societatea comercială prin grija administratorilor, este obligată ca la sfârşitul fiecărui
exerciţiu financiar să întocmească situaţiile financiare, în condiţiile impuse de Legea nr.
82/1991 (Legea contabilităţii) şi art. 181 şi 182 din Legea 31/1990, republicată, astfel cum
aceste dispoziţii au fost modificate prin Legea nr. 161/2003.
În cazul societăţilor de capital, după aprobarea de către adunarea generală acţionarilor,
situaţiile financiare vor fi depuse de către administratori la direcţiile generale ale finanţelor
publice competente, iar un exemplar va fi depus la registrul comerţului. Bilanţul se publică în
Monitorul Oficial şi se depune la Oficiul registrului comerţului.

5.1.6. Obiectul de activitate


În cadrul oricărei societăţi comerciale, prin actul constitutiv trebuie să se stabilească
obiectul de activitate, realizându-se distincţia între obiectul principal şi obiectul secundar.
Soluţia este explicabilă pentru că în materia societăţilor comerciale funcţionează
principiul specializării capacităţii de folosinţă. O societate comercială se constituie cu
scopul de a realiza obiectul de activitate propus.
Legea nr. 31/1990, stabileşte o serie de aspecte formale ce ţin de identificarea societăţii
comerciale. Astfel, conform art. 74 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, în orice
105
document întrebuinţat în comerţ şi care emană de la o societate comercială, (factură,
comandă, contract, ofertă etc.), cu excepţia bonurilor fiscale emise de aparatele de marcat
electronice (care se completează conform legislaţie proprii în domeniu), trebuie să fie
menţionate: denumirea, sediul şi codul unic de înregistrare al societăţii respective, precum şi
forma juridică în care este constituită. În cazul societăţilor cu răspundere limitată,
suplimentar trebuie menţionat capitalul social, iar în cazul societăţilor de capital (societăţi pe
acţiuni şi în comandită pe acţiuni) capitalul social integral, cu menţionarea expresă a capitalul
social efectiv vărsat conform cu ultima situaţie financiară anuală, aprobată în condiţiile legii.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Care este momentul (data) când societatea dobândeşte personalitate juridica?

2. La data de 15 iulie 2003 s-a încheiat contractul de cesiune de acţiuni prin care MN a cesionat lui
VD un număr de 100 de acţiuni în valoare totală de 100.000.000 lei. Prin hotărârea AGA din 15 martie
2004 s-a aprobat distribuirea dividendelor aferente exerciţiului financiar al anului 2003, fiecare
acţionar urmând să primească dividende în funcţie de numărul de acţiuni deţinute şi de cota de
participare la capitalul social.
Pentru exerciţiul financiar al anului 2003, dividendele aferente celor 100 de acţiuni au fost atribuite in
totalitate numitului VD care deţinea acţiunile respective la data adoptării hotărârii AGA.
MN a solicitat achitarea dividendelor aferente anului 2003 până la data de 15 iulie iar după aceasta să i
se atribuie cesionarului V.D.
Întrebare
Cererea de plată a dividendelor formulată de acţionarul cedent MN este întemeiată?
3. Dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, bunurile în natură aportate la capitalul
social, trec în proprietatea societăţii în momentul:
a) autentificării actului constitutiv;
b) înmatriculării societăţii în registrul comerţului;
c) publicării în Monitorul Oficial a încheierii de autorizare a înfiinţării societăţii;
d) predării efective a bunului care face obiectul aportului;
e) evaluării bunului de către experţi desemnaţi de judecătorul delegat la Oficiul registrului
comerţului.

4. În cazul în care un asociat întârzie vărsarea aportului subscris în numerar, legea:


a) prevede obligaţia asociatului de a plăti dobânda legală până la data vărsării aportului;
b) prevede obligaţia asociatului de a plăti daune interese, în cazul în care a cauzat prejudicii
societăţii;
c) prevede obligaţia asociatului de a plăti atât daune interese cât şi dobânda legală, în mod
cumulativ;
d) nu prevede nimic special pentru această situaţie.

5. Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor cuvenite asociaţilor se prescrie în termen de:


a) 1 an de la data distribuirii lor;
b) 6 luni de la data distribuirii lor;
c) 3 ani de la data distribuirii lor.

6. Societatea comercială încetează ca entitate juridică în momentul în care:


a) societatea comercială se află într-una din situaţiile de fapt, prevăzute de legiuitor ca fiind
caz de dizolvare;

106
b) societatea comercială se află în curs de lichidare judiciară, ca urmare a stării de faliment;
c) judecătorul delegat dispune radierea societăţii din Registrul Comerţului.

7. La autentificarea actului constitutiv al unei societăţi comerciale când este necesară forma
autentică este obligatoriu a se prezenta şi:
a) dovada privind disponibilitatea firmei şi emblemei;
b) dovada efectuării vărsămintelor;
c) toate avizele sau actele de autorizare cerute, în funcţie de obiectul de activitate.

8. În cazul aporturilor în natură:


a) vărsarea capitalului social se realizează de la momentul subscrierii;
b) proprietatea este transferată numai la predarea bunului;
c) se poate aporta si dreptul de folosinţă, nu numai dreptul de proprietate;
d) este necesar un act special de transfer către societate.

5.2. Funcţionarea societăţii în nume colectiv


5.2.1. Asociaţi. Incompatibilităţi
Dacă specificul funcţionării societăţilor de persoane este dat de regula unanimităţii,
asociaţii, uniţi în cadrul societăţii prin interese comune, nu pot interveni în operaţiunile
efectuate în cadrul societăţii, dacă interesele lor proprii nu concordă cu cele ale societăţii.
În acest sens, Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte o serie de incompatibilităţi
pentru asociaţi, astfel:
• În cazul în care un asociat are - într-o operaţiune determinată - interese contrarii
acelora ale societăţii, el nu poate participa la deliberarea sau luarea deciziilor cu
privire la problema în cauză.
Se consideră a fi contrarietate de interese atât situaţia în care asociatul lucrează în nume
propriu, cât şi situaţia în care lucrează pentru altul.
Nerespectarea unei asemenea dispoziţii atrage răspunderea asociatului, dar această
răspundere are caracter limitat, deoarece, conform dispoziţiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr.
31/1990, republicată, asociatul răspunde numai în măsura în care votul său a fost hotărâtor
pentru adoptarea acelei decizii.
Altfel spus, legea nu sancţionează în mod direct comportamentul asociatului cu
interese contrarii faţă de societate, ci numai în măsura în care, în urma participării
active a acestuia la vot, decizia adoptată de către asociaţi a prejudiciat societatea.
• Pentru asociaţii din societăţile în nume colectiv, legea stabileşte o interdicţie cu
privire la participarea acestora ca asociaţi în cadrul oricărei alte forme de societăţi cu
răspundere nelimitată, în măsura în care o asemenea societate ar fi concurentă sau ar
avea acelaşi obiect de activitate, această interdicţie funcţionând în măsura în care nu
există o acceptare expresă din partea celorlalţi asociaţi;
• art. 82 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, interzice asociaţiilor să realizeze
orice operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul
asemănător, fără consimţământul prealabil al celorlalţi asociaţi.
Asociaţii pot efectua acte de concurenţă, dintre cele prevăzute la art. 82 alin. 1 din Legea
nr. 31/1990, dacă există consimţământul celorlalţi asociaţi, consimţământ care poate să fie
exprimat în mod expres după constituirea societăţii sau tacit înaintea constituirii.
În cazul nerespectării condiţiei consimţământului prealabil al celorlalţi asociaţi
pentru prestarea unor activităţi concurente, asociatul culpabil poate suporta următoarele
consecinţe:
 excluderea din cadrul societăţii;
 obligarea sa la plata unor despăgubiri faţă de societate.

107
De asemenea, este posibil ca societatea să considere că acel asociat, deşi culpabil, a
lucrat în contul societăţii, şi, ca atare să-şi asume toate actele pe care acesta astfel le-a
încheiat.
Dreptul societăţii de a se îndrepta împotriva asociatului culpabil este un drept
prescriptibil, art. 82 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, stabilind un termen de prescripţie de 3
luni, care începe să curgă din momentul în care societatea a luat cunoştinţă de faptul că
asociatul în cauză are calitatea de asociat în cadrul unei alte societăţi concurente cu
răspundere nelimitată sau cu un obiect identic de activitate, sau desfăşoară activităţi pe cont
propriu sau pe contul unei alte persoane cu un obiect similar sau apropiat, fără ca evident, în
prealabil, să-şi fi dat consimţământul.

5.2.2 Aportul asociaţilor


În cadrul societăţilor în nume colectiv, capitalul social poate fi constituit din aport în
bani, în natură şi în creanţe.
Aportul în industrie este posibil dar numai ca aport la dezvoltarea patrimoniului
societăţii, şi nicidecum la capitalul social.
 Aportul în numerar şi în natură
În cadrul capitalului social al societăţii în nume colectiv, aportul în bani are caracter
obligatoriu, neexistând posibilitatea constituirii unei societăţi comerciale numai cu aport în
natură, sau, în cazul societăţilor de persoane, aport în creanţe.
În cazul societăţilor în nume colectiv, ca de altfel şi în cazul societăţii în comandită
simplă, legea nu impune un plafon minim al capitalului social la constituire. Astfel,
asociaţii vor aporta la societate suma sau bunurile pentru care s-au obligat prin actul
constitutiv a le pune în comun în vederea bunei funcţionări a societăţii.
În cazul aportului în natură sau în bani executat de asociaţi în cadrul unei societăţi în
nume colectiv, dacă acest aport aparţine mai multor persoane, cei cu drepturi comune
asupra bunurilor aportate rămân legaţi solidar şi în ceea ce priveşte obligaţia ce se naşte
cu privire la aportul respectiv. Pentru exercitarea drepturilor ce decurg din acest aport,
deţinătorii în comun ai bunului respectiv urmează să-şi desemneze un singur reprezentant care
să reprezinte intereselor tuturor cu privire la drepturile care se nasc din acel aport.
 Aportul în creanţe şi răspunderea asociatului
În cazul în care asociaţii aportează la capitalul social propriile creanţe pe care le au
împotriva unui debitor al lor, aceştia se consideră că şi-au îndeplinit obligaţia de
aportare numai în măsura în care debitorul cedat a plătit debitul pe care îl avea direct
către societate.
Practic, aportul creanţelor la capitalul social presupune ca mecanism o cesiune de
creanţe, în cadrul căreia asociatul are calitatea de cedent, societatea calitatea de cesionar, iar
debitorul asociatului calitatea de debitor cedat.
Art. 84 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, introduce o formă de garantare a
creanţelor pentru cesionarul societate în nume colectiv, în sensul că stabileşte răspunderea
cedentului asociat în situaţia în care plata nu s-a putut obţine de la debitorul cedat, deşi
s-a realizat urmărirea debitorului.
Într-o asemenea situaţie, asociatul va răspunde, în sensul că va fi obligat la plata sumei
datorate şi neplătite de debitorul cedat, cu dobânda legală calculată de la momentul în care
debitul a devenit scadent. De asemenea, asociatul poate fi obligat, în acelaşi temei, şi la
acoperirea tuturor prejudiciilor pe care le-a cauzat societăţii prin neexecutarea vărsământului
aportului la care s-a obligat.
 Aportul în industrie
Regula generală, stabileşte că prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la formarea
sau la majorarea capitalului social. Cu toate acestea, conform art. 16 alin. 5 din Legea nr.
31/1990 republicată asociaţii din cadrul societăţilor de persoane se pot obliga la aport în
108
muncă, fără însă ca acest aport să se constituie ca aport la constituirea sau majorarea
capitalului social. În aceste condiţii, asociaţii care aportează muncă rămân obligaţi pentru
aportul respectiv, fără însă ca acesta să se regăsească în cadrul capitalului social.
Legea recunoaşte în favoarea asociaţilor care aportează muncă în societate şi drepturi
specifice cu privire la participarea la beneficii şi la activul social al societăţi, fiind
obligaţi, în egală măsură să participe şi la pierderile societăţii, conform celor stabilite prin
actul constitutiv.
Este de observat şi faptul că este posibil ca prin actul constitutiv să fie stabilite drepturi
preferenţiale şi pentru asociaţii din cadrul altor societăţi comerciale. În acest sens, art. 67
alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte că dividendele se vor plăti asociaţilor
proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu s-a
stabilit altfel.
 Cesiunea aportului de capital social
Ca principiu, posibilitatea de cesionare în tot sau în parte a aportului la capitalul
social este posibilă numai în măsura în care actul constitutiv conferă această prerogativă
asociaţilor. În aceste condiţii, ar trebui de interpretat art. 87 alin. 1 din Legea nr. 31/1990,
republicată, în sensul că, regula o reprezintă imposibilitatea cesionării, iar în mod excepţional,
dacă există o asemenea voinţă din partea asociaţilor exprimată prin actul constitutiv, în
condiţiile imperative ale actului constitutiv, s-ar putea admite cesiunea .
În cazul în care un asociat doreşte să cesioneze „părţile de interes” pe care le deţine este
necesară hotărârea adunării generale a asociaţilor adoptată în condiţiile prevăzute în actul
constitutiv sau în lege. Totodată, cesiunea va fi supusă şi formalităţilor de publicitate,
pentru ca astfel ea să devină opozabilă terţilor.
Cesiunea părţilor sociale începe să-şi producă efectiv efectele din momentul în care
menţiunea cu privire la cesionarea părţilor sociale a fost înregistrată în registrul
comerţului .
În cazul unei cesionări astfel realizate, actul de cesiune încheiat între cedent şi
cesionar nu îl liberează pe cel dintâi de datoriile pe care le are faţă de societate, acesta
continuând a fi ţinut răspunzător în situaţia în care era debitor faţă de societate pentru
nevărsarea integrală a aportului. Această concluzie rezultă atât din dispoziţiile art. 84 cât şi
din dispoziţiile art. 87 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, care stabileşte că cesiunea nu
liberează pe asociatul cedent de ceea ce mai datorează societăţii din aportul său la capital.
Mai mult decât atât, cedentul continuă să rămână răspunzător şi faţă de terţi pentru
operaţiunile în curs de executare, fiind aplicabile consecinţele impuse de dispoziţiile art. 222
şi urm. din Legea nr. 31/1990, republicată.
Părţile de interes pot fi transmise şi pe calea moştenirii, dacă actul constitutiv
permite acest lucru.
 Alte obligaţii ale asociaţiilor
Pornind de la existenţa unui patrimoniu propriu al societăţii în nume colectiv, bunurile
ce aparţin societăţii nu pot fi folosite de către un asociat fără consimţământul expres al
celorlalţi asociaţi.
În acest sens, art. 80 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte în sarcina asociatului
care, fără consimţământul celorlalţi asociaţi întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul
societăţii în folosul său sau al unei alte persoane, obligaţia de a restitui societăţii beneficiile ce
au fost astfel obţinute de către acel asociat sau de terţul în favoarea căruia a lucrat şi, eventual,
să despăgubească societatea de toate pagubele pe care i le-a pricinuit prin fapta sa.
Răspunderea asociatului într-o asemenea situaţie, intervine indiferent dacă în urma
operaţiunii efectuate cu capitalul, bunurile sau creanţele societăţii, acesta a obţinut sau
nu beneficii. Astfel, dacă s-au obţinut asemenea beneficii, acestea profită exclusiv
societăţii (şi nu asociatului respectiv sau terţilor în favoarea cărora a lucrat), iar în situaţia în

109
care nu s-au obţinut astfel de beneficii, asociatul va fi obligat numai la despăgubirea
societăţii în nume colectiv la care este asociat.
Această dispoziţie se coroborează cu dispoziţiile art. 81 din Legea nr. 31/1990,
republicată, prin care se impune asociatului ca acesta să folosească din fondurile societăţii
numai ceea ce i s-a fixat pentru cheltuielile ce se impun a fi efectuate în interesul societăţii.
Această normă are totuşi caracter dispozitiv, deoarece, prin actul constitutiv, asociaţii
pot hotărî să dispună din fondurile societăţii şi de anumite sume în interes personal.
În situaţia în care nu există o stipulaţie expresă în actul constitutiv şi totuşi un
asociat foloseşte în interes personal sume aparţinând societăţii, el va fi ţinut răspunzător
pentru sumele astfel utilizate, fiind obligat să le restituie şi, eventual, să acopere celelalte
prejudicii pe care astfel, le-a produs societăţii.

5.2.3 Administrarea societăţii în nume colectiv


Administrarea societăţii este asigurată, de regulă, de către asociaţi. Dacă în cadrul
societăţii sunt numiţi mai mulţi administratori, dreptul de a reprezenta societatea aparţine
fiecăruia dintre asociaţii respectivi.
În situaţia în care persistă divergenţe între administratori, pentru adoptarea unei decizii,
legea permite adoptarea deciziei cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social, altfel deciziile trebuie să fie adoptate cu unanimitate de voturi.
Există o situaţie de excepţie concepută de Legea nr. 31/1990, republicată, respectiv
cazul în care se impune adoptarea unor acte urgente. Dacă se îndeplineşte condiţia
urgenţei, decizia poate fi adoptată de un singur administrator, dar numai în situaţia în
care ceilalţi administratori se află în imposibilitate, chiar momentană, de a participa
efectiv la administrarea societăţii. Starea de urgenţă se analizează în funcţie de producerea
sau nonproducerea unui prejudiciu societăţii prin adoptarea deciziei.
În situaţia în care un administrator ia o decizie cu privire la o anumită operaţiune
care depăşeşte limitele normale ale faptelor de comerţ pe care le realizează de regulă
societatea, el are obligaţia ca, în prealabil, să înştiinţeze pe toţi ceilalţi administratori
despre necesitatea îndeplinirii acelei operaţiuni.
Când unul dintre administratori încheie o operaţiune prin care se depăşeşte limita
normală a comerţului efectuat de societate, fără însă a înştiinţa, conform art. 78 alin. 1 din
Legea nr. 31/1990, republicată şi pe ceilalţi administratori, cel ce a efectuat operaţiunea
respectivă răspunde individual de toate pagubele eventuale pe care societatea ar putea
să le suporte în urma efectuării operaţiunilor, în situaţia în care împotriva acestei
operaţiuni ceilalţi administratori au făcut opoziţie.
Faţă de terţi operaţiunea respectivă rămâne însă perfect valabilă, în măsura în care
acestora nu li s-a comunicat opoziţia celorlalţi administratori.
Situaţia financiară anuală a societăţii este supusă aprobării adunării generale a
asociaţilor, aceştia urmând a o aproba cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea
capitalului social. Acelaşi vot este necesar, conform art. 86 din Legea nr. 31/1990, şi în cazul
în care se pune problema introducerii unei acţiuni a societăţii pentru tragerea la
răspundere a administratorilor.

5.2.4. Răspunderea asociaţilor


Asociaţii răspund în cadrul unei societăţi în nume colectiv nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile sociale ale societăţii.
Răspunderea asociaţilor are însă şi un caracter subsidiar, în sensul că un creditor al
societăţii se va îndrepta mai întâi împotriva societăţii însăşi, aceasta urmând a răspunde ca
persoană juridică de sine stătătoare pentru obligaţiile proprii. În situaţia în care societatea nu
plăteşte datoria în termen de 15 zile de la data punerii sale în întârziere, creditorul se poate

110
îndrepta împotriva oricărui asociat pentru întregul debit. Această soluţie, rezultă în mod
expres din textul art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, se pot observa
următoarele:
 creditorul unei societăţi în nume colectiv nu are posibilitatea de a se îndrepta
direct împotriva asociaţiilor răspunzători pentru societate.
În măsura în care însă un creditor, acţionează mai întâi împotriva oricăruia dintre
asociaţi, acesta din urmă este în drept să-i invoce beneficiul de discuţiune, solicitând să fie
urmărită mai întâi societatea debitoare şi numai în măsura în care aceasta nu-şi acoperă
datoriile în termenul de 15 zile stabilit de lege, să fie urmărit asociatul.
Dacă din acest punct de vedere, obligaţiile asociaţilor din societatea în nume colectiv se
aseamănă cu cele ale fidejusorului din cadrul relaţiilor de drept civil, este de observat, în
schimb, că asociaţii răspund integral şi nelimitat pentru societate, nefiind admisă
invocarea de către unul din asociaţi a unui beneficiu de diviziune în situaţia în care
debitorii societăţii îl urmăresc pentru întregul debit;
 legea stabileşte că asociatul poate fi urmărit de către debitor după un termen de
15 zile de la momentul punerii în întârziere a societăţii. Această situaţie fiind o
excepţie de la regula stabilită de legiuitor în art. 43 din Codul comercial potrivit căreia
debitorul este de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen.
 asociaţii răspund pentru societate în mod nelimitat, în sensul dispoziţiilor art. 1718
din Codul civil, respectiv ei vor putea fi urmăriţi de creditorul societăţii pentru
debitele sociale cu toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare;
 asociaţii răspund solidar, în două sensuri:
 în primul rând ei sunt solidari pentru societate, în sensul că în situaţia în care
societatea nu-şi achită propriile datorii faţă de creditorii săi, aceştia din urmă
sunt în drept să se îndrepte împotriva asociaţilor, fără a fi necesară o hotărâre
judecătorească prin care, în prealabil, societatea a fost „urmărită” şi s-a constatat
insolvabilitatea sa, singura condiţie impusă de lege fiind ca timp de 15 zile de la
încunoştinţare societatea să nu plătească.
 pe de altă parte, nimic nu împiedică pe debitor ca şi ulterior celor 15 zile, acesta să
continuă să urmărească societatea şi nu pe asociaţii din cadrul ei. În măsura în
care societatea nu-şi execută obligaţia, debitorul are şi posibilitatea de a acţiona direct
împotriva societăţii, solicitând punerea în executare silită a bunurilor acesteia pentru
realizarea creanţei pe care o are.
Totodată, şi între asociaţi există o relaţie de solidaritate, în sensul că, creditorii
societăţii sunt în drept să urmărească pe oricare dintre asociaţi pentru întregul debit, ei
neavând posibilitatea să invoce beneficiul de diviziune în faţa acestora.
În măsura în care unul dintre asociaţi plăteşte integral pentru societate, el se poate
îndrepta ulterior împotriva societăţii sau/şi împotriva celorlalţi asociaţi, în baza
regulilor de drept comun care operează în materia solidarităţii.
Dispoziţia de principiu cuprinsă în art. 3 alin. 2 este preluată şi de art. 85 alin. 1 din
Legea nr. 31/1990, republicată, legea stabilind că asociaţii sunt obligaţi solidar şi nelimitat
pentru operaţiunile îndeplinite în numele societăţii de persoanele care o reprezintă.
Această dispoziţie instituie o formă de răspundere a asociaţilor mai largă, în sensul că
asociaţii răspund nu numai pentru eventualele debite ale societăţii, ci pentru toate
operaţiunile efectuate în contul societăţii de către societate, prin intermediul persoanei
care o reprezintă în relaţiile cu terţii.
Asociaţii răspund numai patrimonial pentru toate operaţiunile efectuate de societate,
răspunderea lor fiind în acest caz solidară şi nelimitată. În măsura în care o persoană lucrează
în numele societăţii, fără însă a fi mandatată expres prin voinţa celorlalţi asociaţi să reprezinte
societatea, ceilalţi asociaţi nu vor mai răspunde pentru societate pentru operaţiunile astfel

111
efectuate, reţinându-se o răspundere proprie a celui vinovat de efectuarea unor acte, pe care
însă nu era în drept să le încheie.
Actul astfel încheiat de persoana fără drept obligă societatea numai în măsura în care
cel cu care s-a încheiat actul nu avea cunoştinţă de lipsa de calitate a reprezentantului
societăţii.
În măsura în care un terţ obţine o hotărâre judecătorească împotriva unei societăţi
în nume colectiv, conform art. 85 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, această
hotărâre este opozabilă fiecărui asociat. În aceste condiţii, dacă prin operaţiuni încheiate cu
societatea, un terţ reclamă anumite creanţe faţă de societate, iar pentru aceste creanţe obţine o
hotărâre judecătorească de obligare la plată a societăţii, această hotărâre devine opozabilă
asociaţilor din momentul în care devine executorie, terţul fiind astfel în drept să se îndrepte
pentru întreaga creanţă împotriva oricăruia dintre asociaţii care răspund solidar şi nelimitat.
În legislaţia română dispoziţiile referitoare la răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor din societatea în nume colectiv au caracter imperativ, nefiind posibil ca prin voinţa
lor, materializată de exemplu, în actul constitutiv, asociaţii să stabilească o formă de
răspundere mai diminuată . 50

Se poate considera că obligaţia asociaţilor de a acoperi pasivul social al societăţii este


o obligaţie legală, care funcţionează de plin drept, în baza întrunirii simplei calităţi de
asociat în cadrul unei societăţi în nume colectiv.
Asociatul care a intrat în societate ulterior constituirii societăţii, va fi obligat să
acopere pasivul social al societăţii, care ar fi putut rezulta şi din datorii asumate de societate,
chiar anterior aderării noului asociat la societatea respectivă.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. A.P. persoană fizică şi SC „MM” SRL (persoană juridică) au hotărât să constituie societatea
în nume colectiv „AP-MM”. AP s-a obligat să aducă la capitalul social suma de 50.000.000 lei iar SC
„MM” SRL un teren în suprafaţă de 5.000 m2 , în valoare de 100.000.000 lei. În actul constitutiv al
societăţii, asociaţii au prevăzut că asociata SC „MM” SRL fiind o societate cu răspundere limitată, să
răspundă pentru obligaţiile societăţii numai în limita capitalului social subscris.
Întrebare:
Este valabilă clauza inserată în actul constitutiv privind răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile
societăţii?
2. SC „SA” este o societate în nume colectiv care a încheiat un contract de credit de 3 miliarde
lei cu societatea bancară SC „MB” SA pentru a-şi achiziţiona o linie de fabricaţie şi prelucrare boabe
cafea. Constatând că societatea debitoare nu a achitat trei rate scadente din creditul acordat la
termenele stabilite în contract, creditoarea, în baza art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, a
chemat în judecată pe asociaţii debitoarei, respectiv pe soţii AM şi AF, solicitând ca aceştia să fie
obligaţi în solidar la restituirea creditului acordat societăţii.
Întrebare:
a) Asociaţii răspund în mod solidar pentru obligaţiile societăţii?
b) Asociaţii au beneficiul de discuţiune în cazul în care sunt acţionaţi de creditorii societăţii?

3. Prin ce modalităţi (mijloace) se realizează „punerea în întârziere” în contextul art. 3 alin. 2


din Legea nr. 31/1990, republicată?

4. În actul constitutiv al SC „OLVEX” SNC s-a prevăzut ca asociatul L.E să procure clientelă
societăţii prin deplasarea în ţară pentru a face publicitate acesteia, urmând să participe la profit şi
pierderi în proporţie de 30%. Activitatea la care s-a obligat asociatul L.E. reprezintă aport la capitalul
social al societăţii?

5. În cazul unei societăţii în nume colectiv, asociatul V.M. a dus la capitalul social un număr
de 100 de obligaţiuni pe care le deţinea la S.C. „OVEX” S.A., cu termen de rambursare la 15 august
2003. Societatea emitentă de obligaţiuni nu şi-a onorat obligaţiile aşa încât, la sfârşitul anului 2003
112
societatea în nume colectiv s-a adresat cu somaţie de efectuare a plăţii, asociatului care a aportat
obligaţiunile respective.
Întrebare
Ce fel de aport reprezintă obligaţiunile ? Este admisibil la o societate în nume colectiv?
Societatea creditoare poate să-l urmărească silit pe asociatul care a aportat obligaţiunile respective?

6. În actul constitutiv al societăţii în nume colectiv „SMR” s-a prevăzut ca administratorii MN


şi SF să efectueze toate operaţiunile împreună şi să existe pe toate contractele semnăturile celor doi
administratori. La data de 15 martie 2000, administratorul M.N. a cumpărat în numele societăţii o
maşină de teren necesară transportului unor mărfuri din provincie, în condiţiile în care celălalt
administrator S.F. era plecat din ţară pentru a face publicitate societăţii.
Întrebare
Contractul de cumpărare a maşinii de teren, contract încheiat de un singur administrator este
valabil?

7. Arătaţi în ce constă „contrarietatea de interese” în cazul asociaţilor unei societăţi în nume


colectiv.

8. Prin hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor societăţii comerciale ”M” Societatea în


nume colectiv a acceptat ca asociatul SM să se retragă din societate urmând sa i se achite
contravaloarea aportului adus la capitalul social şi cota parte din activul net al societăţii, potrivit
ultimei situaţii financiare întocmite de societate, inclusiv dividendele aferente exerciţiului financiar ale
anului precedent.
Asociatul retras din societate considerând că nu mai are legături contractuale cu societatea
comercială, mai cu seamă că, în urma scrisorii adresate administratorului acesteia a existat refuzul
categoric de a plăti, s-a adresat instanţei de judecată, formulând acţiune împotriva celor doi asociaţi
rămaşi în societate.
Întrebare
Asociatul retras îşi poate valorifica pretenţiile cu acţiune împotriva asociaţilor, sau acţiunea trebuie
formulată împotriva societăţii?
9. Aportul in creanţe este vărsat la data:
a) semnării actului constitutiv;
b) cesiunii creanţei către societate;
c) efectuării plaţii de către debitorul cedat;
d) notificarii debitorului cedat cu privire la cesiunea creanţei.

5.3. Funcţionarea societăţilor în comandită simplă

5.3.1. Comanditari şi comanditaţi


Regimul juridic specific funcţionării societăţilor comerciale în comandită simplă este
direct influenţat de existenţa celor două categorii de asociaţi: asociaţi comanditari şi
asociaţi comanditaţi.
În aceste condiţii, responsabilitatea pentru operaţiunile societăţii revin, în principiu,
asociaţilor comanditaţi, aceştia fiind însă şi cei care direcţionează efectiv activitatea
societăţii. În acest sens, art. 88 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte în mod clar că
administrator al unei societăţi în comandită simplă nu poate fi decât un asociat
comanditat. Soluţia se explică prin faptul că asociaţii comanditaţi sunt cei direct implicaţi în
însăşi existenţa societăţii, suportând şi răspunderea pentru societate, solidar şi nelimitat ca
orice asociat în cadrul unei societăţi de persoane.
În ceea ce priveşte situaţia comanditarului, acesta poate încheia operaţiuni în contul
societăţii, numai în măsura în care este împuternicit în baza unei procuri speciale,

113
înregistrate la Registrul comerţului, de către reprezentanţii societăţii (respectiv administratorul
- asociat comanditat). În cazul în care totuşi, asociatul comanditar execută operaţiuni în contul
societăţii fără o asemenea procură specială pentru acea operaţiune, se consideră că el a lucrat
ca un comanditat şi, ca atare, dobândeşte mai departe o răspundere de tipul celei a asociaţilor
comanditaţi. Astfel, asociatul comanditar va răspunde nelimitat şi solidar cu ceilalţi
asociaţi comanditaţi pentru toate obligaţiile societăţii, pe care aceasta şi le-a asumat de
la momentul în care asociatul comanditar a efectuat o operaţiune în contul societăţii
fără procură specială a administratorului societăţii.

5.3.2. Drepturile asociaţilor comanditari


Prin lege, comanditarului i se recunosc următoarele drepturi:
• să îndeplinească servicii în administrarea internă a societăţii.
Având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 88 din Legea nr. 31/1990, republicată,
conform cărora nu poate fi administrator decât un asociat comanditat, rezultă că serviciile pe
care le-ar putea face un asociat comanditar în administrarea internă a societăţii, ar avea fie
caracterul unor servicii cu titlu gratuit, în favoarea societăţii şi conform solicitării
administratorilor comanditaţi, fie ca angajat al societăţii, desfăşurând în această calitate
prestaţii pentru acea societate;
• să realizeze acte de supraveghere.
De exemplu, s-ar putea considera că un asociat comanditar este în drept să solicite
intervenţia unor cenzori care să supună controlului societatea respectivă;
• să participe la numirea şi revocarea administratorilor.
Chiar dacă, din anumite puncte de vedere posibilitatea de intervenţie a unui comanditar
într-o societate în comandită este mai limitată decât a unui comanditat, el rămâne totuşi
asociat în societatea respectivă. În virtutea acestei calităţi, este normal să aibă drepturi depline
de a participa la şedinţele adunării generale a asociaţilor, inclusiv la actele de decizie cu
privire la numirea şi revocarea celor care asigură administrarea societăţii;
• să acorde, în limitele actului constitutiv, autorizarea administratorilor pentru
operaţiuni ce depăşesc puterile lor.
Astfel, pe baza unor asemenea autorizări, parte din prerogativele comanditarilor, se pot
realiza prin intermediul unui asociat comanditat, care este administratorul societăţii.
• să solicite copii de pe situaţiile financiare anuale
• să supună controlului exactitatea datelor înscrise în actele financiare ale
societăţii, având posibilitatea să cerceteze registrele şi orice alte documente
justificative ale societăţii.
În concluzie, se poate afirma că asociaţilor comanditari li se interzice prin lege
participarea la actele de administrare externă efectuate de societate, respectiv acele acte
51

care angajează societatea în relaţiile cu terţii, în primul rând, pentru că astfel se urmăreşte
protejarea intereselor terţilor. Astfel, având în vedere răspunderea specifică a asociaţilor în
cadrul societăţii în comandită simplă, exprimată printr-o diferenţiere de tratament juridic
aplicabil între asociaţii comanditari şi comanditaţi, un terţ care ar trata cu un comanditar ar
putea considera că acesta răspunde pentru operaţiunile efectuate pentru societate cu întregul
său patrimoniu, fapt ce nu este valabil decât în cazul asociaţilor comanditaţi.
În schimb, asociatul comanditar poate participa la activităţile de administrare
internă ale societăţii, şi în calitate de asociat, alături de asociaţii comanditaţi, având dreptul
să supravegheze activitatea efectivă ce se desfăşoară în cadrul societăţii respective.

5.3.3. Răspunderea asociaţilor în societăţile în comandită simplă

114
Art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte că la fel ca şi în cazul
societăţii în nume colectiv, asociaţii comanditaţi dintr-o societate în comandita simplă
răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale.
În schimb, asociaţii comanditari, conform art. 3 alin. 3 din lege, răspund numai până la
concurenţa capitalului social subscris, aceştia neavând o răspundere personală faţă de
creditorii sociali, aşa cum există în cazul asociaţilor comanditaţi.
În situaţia în care, asociaţii comanditari nu varsă aportul la care s-au obligat, în bani sau
în natură, creditorii sociali pot avea împotriva comanditarilor vinovaţi o acţiune oblică.
Jurisprudenţa, în special cea străină, a considerat că la îndemâna creditorilor sociali poate
exista şi o acţiune directă împotriva asociaţilor comanditari, creditorii sociali fiind autorizaţi
să acţioneze direct împotriva comanditarilor pentru nevărsarea aportului la capitalul social al
societăţii în comandită simplă .
Interdicţia cu privire la calitatea de asociat într-o altă societate cu răspundere
nelimitată se referă exclusiv la cazul asociaţilor comanditaţi. Ca atare, un asociat
comanditar poate fi în acelaşi timp asociat la mai multe societăţi, chiar dacă, acestea sunt cu
răspundere nelimitată, sau chiar dacă au un obiect de activitate în concurenţă cu cel al
societăţii în comandită simplă. De asemenea, pot desfăşura activităţi pe cont propriu, sau
operaţiuni în acelaşi fel de comerţ sau într-unul similar.
Cu toate acestea, considerăm că, dacă în actul constitutiv al societăţii în comandită
simplă se stipulează o clauză de interzicere a activităţilor concurente şi pentru asociaţii
comanditari, se naşte şi în sarcina acestora o obligaţie de nonconcurenţă, de tipul celei care
există pentru asociaţii comanditaţi.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. S-a constituit o societate în comandită simplă în care asociatul comanditat „SM” a ascuns
faptul că soţia sa este asociat într-o societate în nume colectiv cu aceleaşi obiect de activitate.
Asociaţii comanditari „MN” şi „SV” au solicitat excluderea din societate a asociatului comanditat
„SM” pentru conflict de interese şi, mai cu seamă că nu i-a încunoştiinţat pe ceilalţi asociaţi despre
existenţa unei alte societăţi în care soţia sa este asociat cu răspundere nelimitată.
Întrebare
Poate fi exclus asociatul comanditat în situaţia de fapt prezentată? Motivaţi soluţia.

2. Societatea în comandită simplă „MN şi FL” a fost obligată prin hotărâre judecătorească, să
plătească altei societăţi de antrepriză de lucrări – construcţii suma de 400.000.000 lei pentru efectuarea
mai multor lucrări de consolidare a clădirii in care se află sediul societăţii debitoare. Împotriva
societăţii debitoare s-a încercat executarea silită dar s-a constatat că aceasta nu are bunuri cu care să
achite datoria, motiv pentru care creditoarea s-a adresat asociaţilor comanditaţi L.F. şi V.M. Aceştia au
refuzat achitarea datoriei motivând că hotărârea judecătorească este pronunţată împotriva societăţii şi,
ca atare, nu le este opozabilă.
Întrebare
Apărările asociaţilor comanditaţi sunt întemeiate? Motivaţi soluţia.

3. Poate fi administrator al unei societăţi în comandită simplă:


a) atât un asociat, cât şi un terţ faţă de societate;
b) numai asociaţii comanditari şi comanditaţi;
c) numai asociaţii comanditaţi;
d) numai asociaţii comanditari.

4. Asociaţii comanditaţi pot aduce la capitalul social:


a) numai lichidităţi;
b) numai bunuri în natură;

115
c) lichidităţi, bunuri în natură şi creanţe;

5. Asociaţii comanditaţi răspund pentru obligaţiile societăţii:


a) solidar şi nelimitat;
b) numai solidar;
c) în mod colectiv cu ceilalţi asociaţi.

5.4. Funcţionarea societăţilor pe acţiuni

5.4.1. Acţiunile
 Noţiune
Acţiunile sunt titluri de valoare emise de către o societate comercială de capital
constituită în condiţiile legii (Legea nr. 31/1990, republicată).
În doctrină, noţiunii de acţiune i s-au atribuit mai multe sensuri. Astfel, pornind de la
faptul că în conformitate cu art. 91 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, capitalul este
reprezentat prin acţiunile emise de societate, acţiuni de valoare egală, s-a considerat că o
acţiune reprezintă o fracţiune a capitalului social.
De asemenea, având în vedere faptul că acţiunea apare şi ca element determinant al
raportului juridic ce se naşte între societate şi asociatul acţionar, acţiunea desemnează şi un
raport juridic specific, un raport societar .51

Totodată, termenul de „acţiune” desemnează şi titlul negociabil, exprimat în formă


materializată sau dematerializată, care conferă o serie de drepturi unui asociat dintr-o societate
de capital .
54

În sfârşit, acţiunile pot fi considerate şi titluri de credit, cu un anumit specific, respectiv


titluri de credit societare . Astfel, acţiunile presupun o singură trăsătură specifică a titlurilor
55

de credit, respectiv faptul că ele încorporează dreptul în chiar cuprinsul titlului, fără însă a fi
autonome (îşi găsesc izvorul în actul constitutiv al societăţii) şi literale, din cuprinsul acţiunii
nerezultând efectiv drepturile ce revin titularilor lor . 56

 Caracteristicile acţiunilor
• Orice acţiune are o valoare nominală, stabilită în actul constitutiv, care reprezintă o
fracţiune din capitalul social al societăţii respective.
Conform art. 93 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, valoarea nominală minimă
a unei acţiuni este de 0,1 RON.
• Acţiunile sunt indivizibile.
În cazul acţiunilor deţinute de mai mulţi coproprietari, caracterul indivizibil al
acţiunii se menţine, deoarece coproprietarii au obligaţia, prin lege, să desemneze un
reprezentant care să exercite toate drepturile specifice acţiunilor, indiferent dacă este
vorba de acţiuni nominative sau acţiuni la purtător. Atunci când coproprietatea intervine ca
urmare a transmiterii unei acţiuni nominative către mai mulţi coproprietari, actul de
transmitere va fi legal înregistrat numai după ce coproprietarii şi-au desemnat reprezentantul
unic ce va exercita drepturile rezultate din acţiune. În situaţia în care coproprietarii nu se
înţeleg cu privire la persoana care urmează să exercite drepturile specifice acţionarilor,
problema se rezolvă pe cale jurisdicţională . 57

Calitatea de coproprietar al acţiunilor naşte şi obligaţii, toţi coproprietarii fiind


răspunzători în solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate pentru acţiunea respectivă.
• Acţiunile au valoare egală, conferind titularilor lor drepturi egale.
Prin excepţie, există acţiuni care conferă titularilor lor drepturi preferenţiale, respectiv
acţiunile cu dividend prioritar.
• Ca titluri de valoare, acţiunile sunt titluri negociabile, ele încorporând valoare în
conţinutul lor.
116
Prin esenţa lor, acţiunile se pot transmite de la un titular la altul, situaţiile în care
negociabilitatea acţiunilor este restrânsă fiind expres şi limitativ prevăzut de lege sau de actul
constitutiv .
58

 Categorii de acţiuni
În funcţie de modul de transmitere, acţiunile pot fi:
• acţiuni nominative – atunci când în cuprinsul titlurilor de valoare se stabileşte
titularul dreptului asupra acelei acţiuni;
• acţiuni la purtător - adică acele acţiuni pentru care simpla deţinere materială
reprezintă dreptul asupra acţiunii,
Categoria de acţiuni ce urmează a fi emisă la nivelul societăţii se stabileşte prin
intermediul actului constitutiv. În măsura în care în actul constitutiv al unei societăţi nu se
stabileşte expres tipul de acţiuni emise de societate, automat, în temeiul legii, se consideră că
acţiunile respective sunt acţiuni nominative.
De asemenea, indiferent de tipul de acţiune nominalizată de actul constitutiv, o acţiune
neplătită în întregime (în special în cazul subscriitorilor acceptanţi, la constituirea
societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică) nu poate fi decât o acţiune nominativă,
soluţie de altfel perfect explicabilă, având în vedere răspunderea acţionarilor pentru efectuarea
vărsămintelor datorate.
Art. 92 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată, permite schimbarea naturii
acţiunilor în baza unei hotărâri a adunării generale extraordinare, respectiv, acţiunile
nominative se pot transforma în acţiuni la purtător şi invers.
În măsura în care acţiunile sunt emise de o societate constituită prin subscripţie publică,
iar această societate se referă la valori mobiliare, legea stabileşte ca regulă tranzacţionarea
acţiunilor direct pe piaţa de valori mobiliare, aceste societăţi fiind considerate societăţi
deţinute public şi sunt reglementate de legislaţia privind piaţa de capital.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, sau dematerializate, situaţie în
care, legea impune înregistrarea acestora în registrul acţionarilor.
În afara acestor acţiuni, considerate a fi acţiuni ordinare, există şi acţiuni specifice,
respectiv acţiunile preferenţiale sau prioritare, fără drept de vot.
 Menţiuni obligatorii în cuprinsul acţiunii
Pentru a fi considerată valabilă, acţiunea va cuprinde menţiunile obligatorii impuse de
lege, respectiv:
 denumirea societăţii emitente;
 durata societăţii emitente
 data actului constitutiv;
 numărul din registrul comerţului, sub care a fost înregistrată societatea;
 codul unic de înregistrare al societăţii;
 numărul Monitorului Oficial în care s-a realizat publicitatea societăţii constituite;
 capitalul social al societăţii emitente;
 numărul de acţiuni în care e împărţit capitalul social, numărul de ordine al acestora şi
valoarea nominală;
 numărul de acţiuni pentru care s-a realizat vărsământul;
 avantajele rezervate fondatorilor.
Dacă acţiunile sunt nominative, suplimentar, în conţinutul acţiunii, trebuie să figureze
şi elementele de identificare ale acţionarului (dacă este persoană fizică, numele,
prenumele, domiciliul şi codul numeric personal, iar dacă este persoană juridică denumirea,
sediul, numărul de înmatriculare şi codul unic de înregistrare).
Orice acţiune pentru a fi valabilă trebuie semnată de doi membri ai consiliului de
administraţie, respectiv ai directoratului, sau, după caz, semnătura administratorului
unic, respectiv a directorului general. Respectiv de cel puţin doi administratori, în cazul în
care administrarea societăţii este asigurată de mai mulţi administratori.

117
Dacă o societate comercială nu emite acţiuni pe suport material, ea va elibera, la
solicitarea acţionarului sau din oficiu, un certificat de acţionar care va cuprinde obligatoriu
toate menţiunile ce trebuie să se regăsească în conţinutul unei acţiuni, precum şi numărul,
categoria şi valoarea nominală a acţiunilor acelui acţionar, poziţia la care este înscris
acţionarul în registrul acţionarilor şi numărul de ordine al acţiunilor astfel emise.
Această modalitate stabilită de lege dă conţinut ideii de titluri cumulative, deoarece
certificatul de acţionar nu numai că face dovada calităţii titularului lui, dar, prin elementele pe
care le conţine, face dovada şi cu privire la titlurile deţinute de acel acţionar.
În plus, art. 92 alin. 5 din Legea nr. 31/1990, stabileşte că se pot emite titluri cumu-
lative pentru mai multe acţiuni, şi în situaţia în care acestea sunt emise în formă materială.
 Transmiterea acţiunilor
Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor nominative se face, de principiu,
în baza unei declaraţii semnate de cedent şi cesionar, declaraţie care se înregistrează în
registrul acţionarilor.
În cazul în care acţiunile nominative se emit în formă materială (pe suport de hârtie),
în vederea transmiterii dreptului de proprietate, alături de declaraţia semnată de cedent sau
cesionar (sau un mandatar al acestora), trebuie realizată şi o menţiune cu privire la cesiune,
direct pe titlu (deci în cuprinsul acţiunii), menţiune semnată de cedent şi cesionar.
Dispoziţiile legale referitoare la modul de transmitere al dreptului de proprietate asupra
acţiunilor nominative au caracter dispozitiv, legea permiţând părţile să stabilească alte reguli
prin actul lor constitutiv (de exemplu, ca declaraţia să nu poată fi dată de către mandatari, ci
numai în mod personal, de către cedent şi cesionar).
Transmiterea acţiunilor emise în formă dematerializată şi care sunt tranzacţionate pe o
piaţă de capital, se supun regulilor specifice stabilite conform Legii nr. 297/2004 privind
piaţa de capital.
Subscriitorii, cât şi cesionarii ulteriori răspund solidar pentru plata acţiunilor, dreptul
la acţiune împotriva acestora prescriindu-se într-un termen de 3 ani de la momentul când
s-a făcut menţiunea referitoare la transmiterea acţiunilor în registrul acţionarilor.
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător, se transmite prin simpla
tradiţiune, fără nici un fel de formalitate suplimentară.
 Acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot
Titularul unei acţiuni cu dividend prioritar beneficiază de:
• dreptul de a primi propriul său dividend, înaintea oricăror altor reţineri din beneficiile
societăţii, calculate la încheierea exerciţiului financiar;
• drepturile obişnuite ce reveni oricărui titular de acţiuni ordinare, mai puţin dreptul de
a participa la vot în cadrul adunărilor generale.
Acţiunile cu dividend prioritar nu pot depăşi 1/4 din capitalul social, iar valoarea
lor nominală va fi aceeaşi cu cea stabilită pentru acţiunile ordinare.
Legea limitează şi titularii acţiunilor cu dividend prioritar în sensul că, se interzice
deţinerea unor asemenea acţiuni pentru cenzori, administratori, respectiv membrii
directoratului şi ai consiliului de supraveghere, orice alţi reprezentanţi ai societăţii, pentru că
aceştia participă în organele executive şi de control ale societăţii şi pot determina voinţa
societăţii în sensul intereselor proprii determinate de obţinerea dividendului prioritar.
Dacă societatea întârzie plata dividendelor, titularii acţiunilor preferenţiale vor
dobândi drept de vot până la achitarea efectivă a acestora.
Şi în cazul acestor acţiuni speciale, legea permite ca prin hotărârea adunării generale
extraordinare natura acţiunilor să se modifice (acţiunile ordinare să fie convertite în
acţiuni cu dividend prioritar şi invers).
Titularii de acţiuni cu dividend prioritar au posibilitatea de a se reuni în adunări
proprii.
 Drepturile titularilor de acţiuni

118
În baza acţiunilor pe care le deţin, acţionarii beneficiază în cadrul societăţii de anumite
drepturi specifice, astfel:
• dreptul la vot
În baza acţiunilor pe care le deţin, acţionarii îşi pot exercita dreptul la vot în cadrul
adunării generale. Conform art. 101 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, orice acţiune
plătită dă dreptul la un vot, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel. În aceste
condiţii, nimic nu împiedică de exemplu, ca dreptul la vot să fie exprimat prin existenţa unui
număr mai mare de acţiuni. Esenţial este însă faptul ca exerciţiul dreptului la vot să se
realizează proporţional cu numărul acţiunilor.
Prin actul constitutiv al societăţii se poate limita dreptul la vot pentru acei acţionari
care deţin mai multe acţiuni. Această practică, deşi recunoscută de lege, poate crea o
inechitate între acţionari, cu atât mai mult cu cât este vorba de societăţi de capital.
Art. 101 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte şi o situaţie de suspendare a
dreptului la vot. Dreptul la vot se suspendă pentru acei acţionari care nu sunt la curent cu
vărsămintele ajunse la scadenţă.
În realitate, textul trebuie interpretat în sensul suspendării dreptului la vot pentru
acţiunile a căror vărsăminte sunt ajunse la scadenţă. În aceste condiţii suspendarea poate
interveni fie de la momentul ajungerii la scadenţă a vărsămintelor şi până la momentul
anulării prin hotărâre a acţiunilor pentru care nu s-au făcut vărsăminte, fie de la momentul
scadenţei vărsămintelor şi până la efectuarea plăţii.
• dreptul la dividende
Proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, acţionarii beneficiază de
dividende în cuantumul stabilit de adunarea generală a acţionarilor.
În afara acestor drepturi esenţiale pentru un acţionar, în doctrina de specialitate se face
6

referire şi la dreptul acţionarilor de a fi informaţi, având în vedere faptul că în cadrul


adunărilor generale se prezintă rapoartele cenzorilor şi ale administratorilor cu privire la
activitatea desfăşurată de aceştia. De asemenea, art. 178 din Legea nr. 31/1990, republicată,
stabileşte că administratorii sau, după caz, societăţile de registru, au obligaţia de a pune
la dispoziţia acţionarilor sau a oricăror alţi solicitanţi, registrele societăţii.
La fel ca şi dreptul la informare, se recunoaşte acţionarilor şi un alt drept nepatrimonial,
respectiv acela de a participa la adunările generale ale societăţii. Pe cale de consecinţă,
exercitând acest drept, acţionarii au posibilitatea de a-şi exercita un drept esenţial, respectiv
dreptul la vot.
În sfârşit, în cazul lichidării societăţii, acţionarii au un anumit drept asupra părţii
corespunzătoare acţiunilor ce le deţin, în urma lichidării.
 Răspunderea acţionarilor pentru neefectuarea vărsămintelor
În situaţia în care, la momentul constituirii societăţii nu s-a vărsat integral capitalul
social, cei obligaţi la efectuarea vărsămintelor vor fi somaţi la plată la momentul scadenţei, în
baza unei somaţii colective. Această somaţie trebuie să îndeplinească condiţiile de
publicitate, legea impunând ca ea să fie publicată de două ori în Monitorul Oficial, la interval
de 15 zile şi într-un ziar de largă răspândire.
Dacă în urma somării repetate, cei obligaţi la efectuarea vărsămintelor nu şi-au efectuat
obligaţia, consiliul de administraţie, respectiv directoratul, are două posibilităţi:
 fie va face demersurile pentru urmărirea acţionarilor răi platnici şi pentru executarea
debitelor acestora;
 fie va anula acţiunile deţinute de către acţionarii rău platnici, caz în care, hotărârea de
anulare trebuie publicată în Monitorul Oficial cu specificarea numărului de ordine al
acţiunilor anulate.
Dacă se hotărăşte anularea acţiunilor, se admite posibilitatea unei noi emisiuni, acţiunile
noi emise purtând numărul acţiunilor anulate. Aceste acţiuni urmează a fi vândute pe piaţa
liberă.

119
În funcţie de sumele obţinute din vânzarea acţiunilor emise în aceste condiţii, pot
interveni două situaţii:
 sumele sunt îndestulătoare. În aceste condiţii, din ele se va acoperi preţul
operaţiunilor efectuate pentru anularea acţiunilor neacoperite, pentru vânzarea celor
noi, dobânzile de întârziere a vărsământului şi valoarea vărsământului. Dacă şi după
acoperirea acestor cheltuieli, în urma vânzării, mai există sume neutilizate, acestea
vor fi restituite acţionarilor;
 sumele sunt neîndestulătoare. În aceste condiţii, se vor acoperi cheltuielile de
anulare şi vânzare, societatea urmând a se îndrepta împotriva cesionarilor şi
subscriitorilor; in cazul in care nici in aceste condiţii nu se obţin sumele datorate
societăţii, capitalul social va fi micşorat proporţional cu sumele nerecuperate şi pentru
care nu s-a făcut vărsământul.
De altfel, conform art. 109 din Legea nr. 31/1990, situaţia acţiunilor trebuie să se
regăsească in cuprinsul unei anexe la situaţia financiară anuală a societăţii, in cuprinsul
acestei anexe urmând a se preciza şi dacă aceste acţiuni au fost integral liberate, sau după caz,
numărul acţiunilor pentru care deşi s-a solicitat efectuarea vărsămintelor, aceasta nu s-a
realizat.
 Dobândirea de către societate a propriilor sale acţiuni
Ca regulă de principiu, o societate pe acţiuni nu-şi poate dobândi propriile sale acţiuni,
fie în mod direct, fie prin persoana care lucrează în nume propriu, dar pe seama societăţii. Se
admite, în mod excepţional, dobândirea de către o societate pe acţiuni a propriilor sale acţiuni,
dacă există o hotărâre în acest sens a adunării generale extraordinare şi cu condiţia ca
acţiunile astfel dobândite, inclusiv cele deja aflate în portofoliul societăţii, să nu
depăşească 10% din capitalul social subscris.
Astfel de operaţiuni cu acţiuni proprii ale societăţii se pot realiza pentru o perioadă de
maximum 18 luni de la momentul în care hotărârea extraordinară a adunării generale a fost
publicată în Monitorul Oficial.
Dacă acţiunile proprii sunt dobândite pentru a fi distribuite angajaţilor societăţii,
acţiunile astfel dobândite trebuie distribuite în termen de 12 luni de la data dobândirii.
În cadrul adunării generale extraordinare, acţionarii sunt liberi să hotărască cu privire la:
 modurile de dobândire de către societate a propriilor acţiuni ;
 perioada în care se poate efectua o asemenea operaţiune;
 valoarea de dobândire a acţiunilor, etc .
Procedura de dobândire a propriilor acţiuni nu poate demara dacă nu a fost integral
vărsat tot capitalul social, adică dacă acţiunile nu sunt integral liberate.
Pentru dobândirea propriilor acţiuni, societatea este obligată la o plată, care se
realizează din profitul distribuibil şi din rezervele disponibile ale societăţii, altele decât
rezervele legale, conform ultimei situaţii financiare anuale aprobate. Tocmai pentru a asigura
un control strict al modului de plată a acţiunilor dobândite de către societate, legea impune ca
în raportul de gestiune ce însoţeşte situaţia financiară anuală să fie precizate:
 motivele care au determinat dobândirea propriilor acţiuni;
 fracţiunea de capital reprezentată de acţiunile astfel dobândite;
 numărul, valoarea nominală şi contravaloarea acţiunilor astfel dobândite.
Operaţiunile ce privesc dobândirea propriilor acţiuni sunt restricţionate prin lege. În
situaţia în care o societate pe acţiuni îşi dobândeşte propriile acţiuni fără respectarea
condiţiilor impuse de lege sau de adunarea generală extraordinară, are obligaţia să
înstrăineze acţiunile astfel dobândite într-un termen de un an de la momentul subscrierii
lor. Dacă societatea nu le înstrăinează în acest termen, acţiunile astfel dobândite se anulează,
societatea fiind obligată să-şi modifice corespunzător capitalul social. Această soluţie
funcţionează şi în cazul în care acţiunile sunt dobândite de o societate în cadrul căreia o altă
societate deţine majoritatea sau o poziţie dominantă.

120
În anumite situaţii, nu mai funcţionează restricţionările specifice impuse de lege pentru
dobândirea propriilor acţiuni, acestea fiind posibil de dobândit în mod liber. Legea
enumeră, expres şi limitativ, aceste situaţii:
 în situaţia în care societăţile dobândesc propriile acţiuni pentru a le anula şi a realiza
astfel reducerea capitalului social;
 pentru cesionarea ulterioară a acestor acţiuni către propriul personal al societăţii
respective, dacă astfel a hotărât adunarea generală şi cu condiţia ca cesiunea să se
realizeze într-un termen de un an de la momentul în care s-a publicat în Monitorul
Oficial hotărârea adunării generale care a hotărât cesionarea propriilor acţiuni către
salariaţii societăţii;
 în cazul în care societatea a dobândit propriile acţiuni cu titlu gratuit;
 în cazul în care societatea dobândeşte propriile acţiuni ca urmare a succesiunii
universale sau ca urmare a fuziunii cu o altă societate acţionară;
 în cazul în care societatea pe acţiuni a dobândit propriile acţiuni ca urmare a unei
hotărâri judecătoreşti dată într-o procedură de executare silită impusă unui debitor al
societăţii;
 atunci când, în baza hotărârii Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare şi cu avizul
acesteia, acţiunile sunt dobândite cu scopul echilibrării şi regularizării pieţei bursiere
şi extrabursiere.
Acţiunile dobândite de o societate pe acţiuni, şi care-i sunt proprii, nu dau dreptul la
dividende. Dreptul la vot pe care-l naşte dobândirea acestor acţiuni este suspendat pe
perioada cât acţiunile sunt deţinute de societatea emitentă, majorităţile impuse de lege pentru
întrunirea în mod valabil a unei adunări generale sau pentru adoptarea legală a unei hotărâri
fiind stabilite în funcţie de capitalul social din care s-a dedus contravaloarea acestor acţiuni.
Legea interzice acordarea de către societate a unor avansuri, împrumuturi sau
constituirea unor garanţii pentru dobândirea propriilor acţiuni.
 Constituirea de garanţii reale mobiliare asupra acţiunilor
Constituirea garanţiilor reale mobiliare asupra acţiunilor, se realizează prin intermediul
unui înscris sub semnătură privată, înscris înregistrat în registrul acţionarilor, ţinut de
administrator sau, după caz, de societatea independentă care ţine registrul acţionarilor,
creditorului eliberându-i-se o dovadă cu privire la înregistrarea garanţiei constituite.
Totodată, legea impune înregistrarea gajului astfel constituit şi în Arhiva Electronică
de Garanţii Reale Mobiliare, de la momentul acestei înregistrări, gajul fiind opozabil
terţilor. În funcţie de momentul înregistrării, garanţia dobândeşte şi ordinea de preferinţă în
raport cu alte astfel de garanţii.
În conţinutul actului de garanţie, pentru acţiunile nominative dematerializate, trebuie
precizat în mod obligatoriu cuantumul datoriei, valoarea şi categoria acţiunilor cu care se
garantează, iar în cazul acţiunilor la purtător precum şi a celor nominative emise în
formă materială, se impune şi menţionarea garanţiei în cuprinsul titlului şi semnătura
părţilor între care s-a realizat contractul de garanţie.
În cazul în care societatea constituie garanţii reale mobiliare asupra propriilor
acţiuni, fie în mod direct, fie prin intermediul unor persoane care lucrează pe seama
societăţii, aceste operaţiuni vor funcţiona în baza regulilor stabilite pentru dobândirea
propriilor acţiuni, realizându-se însă o contabilizare separată a acestora, cu excepţia situaţiei
în care astfel de operaţiuni se încadrează în operaţiunile curente ale unei societăţi bancare de
credit sau se realizează pentru dobândirea acţiunilor de către salariaţii societăţii.
Chiar dacă asupra unor acţiuni sunt constituite garanţii reale mobiliare, dreptul de vot
aparţine tot proprietarului, conform art. 124 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 modificată.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Definiţi acţiunile.
121
2. De câte feluri sunt acţiunile?
3. Care sunt drepturile conferite de acţiuni titularilor acestora?
4. Cum se realizează constituirea de garanţii reale mobiliare asupra acţiunilor?
5. In cazul în care în actul constitutiv al unei societăţi pe acţiuni nu a fost înscris tipul de
acţiuni pe care aceasta urmează să îl emită:
a) societatea nu va mai emite acţiuni;
b) societatea va emite acţiuni nominative;
c) societatea va emite acţiuni la purtător;
d) societatea va emite doar acţiuni preferenţiale, pentru fondatori.

6. Acţiunile reprezintă:
a) fracţiuni egale ale capitalului social;
b) fracţiuni inegale ale capitalului social, în raport de capitalul subscris de fiecare asociat;
c) fracţiuni echitabile şi egale ale beneficiului anual obţinut de societate.

7. Acţiunile nu dau dreptul la dividende, iar dreptul de vot este suspendat în cazul:
a) acţiunilor dematerializate;
b) acţiunilor cumulative;
c) acţiunilor gajate;
d) acţiunilor preferenţiale;
e) în care societatea îşi dobândeşte propriile acţiuni.

8. O acţiune nominativă se transmite în mod valabil prin:


a) menţiune făcută la Registrul Comerţului;
b) simpla tradiţiune a acestora;
c) înregistrarea transmiterii în registrul acţionarilor;
d) franciză.

9. Acţiunile cumulative :
a) sunt nominative;
b) sunt la purtător ;
c) sunt dematerializate ;
d) conferă drept prioritar la dividende.

10. Dobândirea de către societate a propriilor acţiuni poate fi făcută în proporţie de :


a) 50% din capitalul social;
b) 10% din capitalul social;
c) 70% din capitalul social;
d) 30% din capitalul social.

5.4.2. Obligaţiunile
Obligaţiunile reprezintă bunuri incorporale şi apar ca titluri de valoare emise de
societăţile de capital, în baza cărora titularul dobândeşte anterior un drept faţă de
societate, întrucât cel ce le dobândeşte practic realizează un împrumut al societăţii.
Ca şi în cazul acţiunilor, obligaţiunile pot fi nominative sau la purtător.
Valoarea nominală a obligaţiunilor emise de o societate pe acţiuni nu poate fi mai mică
de 2,5 RON.
În cazul în care se emit mai multe obligaţiuni într-o singură emisiune, se impune ca
valoarea nominală a acestora să fie egală şi să confere titularilor lor aceleaşi drepturi.
Obligaţiunile pot fi nominative sau la purtător, şi pot fi emise fie pe suport de hârtie,
fie prin înscriere în cont (obligaţiuni dematerializate).

122
O societate pe acţiuni nu poate face emisiune de obligaţiuni pentru o sumă mai mare
de 3/4 din capitalul vărsat şi existent conform ultimului bilanţ.
Obligaţiunile pot fi emise şi prin subscripţie publică, realizându-se o ofertă publică. În
acest caz se va întocmi un prospect de emisiune, ce trebuie publicat de administratorul
societăţii.
Legea stabileşte exact care sunt menţiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă
prospectul de emisiune (art. 168 din lege), respectiv:
 denumirea, obiectul de activitate, sediul şi durata societăţii;
 capitalul social şi rezervele;
 data publicării în Monitorul Oficial al României a încheierii de înregistrare şi
modificările ce s-au adus actului constitutiv;
 situaţia patrimoniului social după ultimul bilanţ contabil;
 categoriile de acţiuni emise de societate;
 suma totală a obligaţiunilor care au fost emise anterior şi a celor care urmează a fi
emise, modul de rambursare, valoarea nominală a obligaţiunilor, dobânda lor,
indicarea dacă sunt nominative sau la purtător, precum şi indicarea dacă sunt
convertibile dintr-o categorie în alta, ori în acţiuni;
 sarcinile ce grevează imobilele societăţii;
 data la care a fost publicată hotărârea adunării generale extraordinare care a aprobat
emiterea obligaţiunilor.
Subscrierea obligaţiunilor se face pe exemplarele prospectului de emisiune, iar pentru
obligaţiunile astfel subscrise, valoarea lor trebuie să fie de la început integral vărsată.
Oferta publică de obligaţiuni necesită, înainte de publicarea prospectului de emisiune,
autorizarea de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, în afara situaţiilor în care
există o dispensă de autorizare acordată tot de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
Deţinătorii de obligaţiuni au posibilitatea să-şi constituie, conform legii, o adunare
generală specială, care-şi va desfăşura activitatea pe cheltuiala societăţii emitente. Societatea
emitentă nu are dreptul să intervină în deliberările adunării generale a obligatorilor,
interzicându-se în acest sens participarea efectivă a administratorilor, cenzorilor şi
funcţionarilor societăţii.
Reprezentarea deţinătorilor de obligaţiuni este asigurată de reprezentantul numit în
cadrul adunării obligatarilor. Acesta reprezintă obligatarii atât în faţa societăţii, cât şi în
justiţie, având totodată dreptul de a asista la adunările generale ale societăţii comerciale
respective. În schimb, nici reprezentantul şi nici supleanţii acestuia (numiţi în aceleaşi
condiţii), nu pot participa la administrarea societăţii.
Adunarea obligatarilor este cea care, practic, asigură supravegherea intereselor
deţinătorilor de obligaţiuni având dreptul, de exemplu, conform art. 167 alin. 1 din Legea nr.
31/1990, republicată, să se opună la orice modificare a actului constitutiv al societăţii sau al
condiţiilor în care se efectuează împrumutul, dacă astfel s-ar aduce o atingere drepturilor
deţinătorilor de obligaţiuni. Totodată, adunarea obligatarilor este în drept să se pronunţe şi
asupra emiterii de noi obligaţiuni.
Hotărârile adunării obligatarilor se adoptă cu o majoritate specifică reprezentând
cel puţin 1/3 din titlurile emise şi nerambursate. În situaţia în care se pune problema ca prin
hotărâre adunarea obligatarilor să se pronunţe cu privire la emiterea de noi obligaţiuni sau să
se opună la modificarea actului constitutiv sau a condiţiilor împrumutului, cvorumul impus
de lege este de minimum 4/5 din titlurile reprezentate la adunare, iar adunarea se consideră
valabil constituită în măsura în care participă deţinători reprezentând cel puţin 2/3 din
titlurile nerambursate.
Odată adoptată o hotărâre a adunării obligatarilor, ea are caracter obligatoriu şi pentru
deţinătorii de obligaţiuni care, fie nu au luat parte la adunare, fie s-au opus adoptării acelei
hotărâri. Chiar dacă o asemenea hotărâre le este opozabilă, atât deţinătorii de obligaţiuni

123
neparticipanţi la adunare, cât şi cei care au votat împotrivă au posibilitatea, în temeiul art. 174
alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, să atace în justiţie acea hotărâre.
În baza obligaţiunilor ce le deţin, obligatorul are posibilitatea de a acţiona societatea
emitentă în instanţă. Pentru a fi admisibilă o astfel de acţiune, se impune ca acţiunea să nu
fie contrară unei hotărâri adoptate de adunarea generală a deţinătorilor de obligaţiuni.
Obligaţiunile se rambursează, de regulă, la scadenţă. Dacă se urmăreşte o
rambursare anterioară scadenţei, obligaţiunile din aceeaşi emisiune şi cu aceeaşi valoare
pot fi rambursate prin tragere la sorţi la o sumă superioară valorii lor nominale şi în baza unei
publicităţi, societatea emitentă având obligaţia să anunţe public tragerea la sorţi cu cel puţin
15 zile înainte.
Posibilitatea de convertire a obligaţiunilor în acţiuni este posibilă în măsura în care o
astfel de soluţie este stabilită prin prospectul de emisiune.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Definiţi obligaţiunile .
2. Este posibilă convertirea obigaţiunilor în acţiuni ?
3. Valoarea nominala a unei obligaţiuni nu poate fi mai mica de:
a) 10 lei;
b) 2,5 lei;
c) 50 lei;

4 . Subscriitorii şi cesionarii ulteriori sunt răspunzători solidar de plata acţiunilor timp de:
a) 6 luni de la data efectuării menţiunii de transmitere în registrul acţionarilor;
b) 1 an de la data efectuării menţiunii de transmitere în registrul acţionarilor;
c) 3 ani de la data efectuării menţiunii de transmitere în registrul acţionarilor.

5. Obligaţiunile pot fi emise de către:


a) societăţile cu răspundere limitata;
b) societăţile pe acţiuni.;
c) regiile autonome;

6.Titularul de obligaţiuni are dreptul să încaseze de la societatea emitentă:


a) redevente;
b) dividende;
c) dobânzi;
d) bonificaţii;
e) dividende şi bonificaţii;

5.4.3. Adunarea generală în cadrul societăţilor pe acţiuni


 Aspecte generale
La fel ca în orice societate comercială, conducerea societăţii este asigurată prin
intermediul adunării generale a acţionarilor, pornind de la faptul că şi la baza constituirii unei
societăţi pe acţiuni stă tot voinţa persoanelor care se asociază, reunind aporturile lor în
vederea obţinerii unui profit.
Conform legii române, adunările generale la nivelul unei societăţi pe acţiuni pot fi
ordinare sau extraordinare şi se desfăşoară la sediul societăţii, dacă prin actul constitutiv nu
se dispune altfel.
În doctrină, au fost avute în vedere şi alte clasificări ale adunării generale ce au la bază
alte criterii de clasificare. Astfel, în acest cadru s-a făcut referire la categoria adunărilor

124
speciale, formată din titularii unei anumite categorii de acţiuni (de exemplu, cazul adunării
generale a titularilor de acţiuni cu dividend prioritar fără drept de vot) .
 Adunarea generală ordinară
Adunarea generală ordinară prezintă caracter obligatoriu, în sensul că ea trebuie să se
întrunească cel puţin odată pe an, într-un termen de maximum 5 luni de la momentul în care
s-a încheiat exerciţiul financiar pentru anul precedent.
Caracterul obligatoriu al adunării generale ordinare se manifestă şi cu privire la
problemele ce urmează a se discuta în cadrul ei. Practic, adunării generale ordinare îi revin
în sarcină discutarea tuturor problemelor ce interesează şi afectează existenţa şi funcţionarea
societăţii pe acţiuni, mai puţin cele referitoare la modificarea actului constitutiv, aspecte ce ţin
de atribuţiile specifice ale adunării generale extraordinare. Deşi, în aceste condiţii adunarea
generală se poate pronunţa asupra unei game foarte largi de probleme, prin lege există o serie
de aspecte cu privire la care este obligată să decidă. În acest sens, s-a considerat că
enumerarea atribuţiilor ce revin adunării generale ordinare are caracter enunţiativ şi de ordine
publică.
Astfel, conform art. 111 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, adunării generale îi
revin următoarele atribuţii:
 să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, după ascultarea
raportului consiliului de administraţie, respectiv de directorat, cenzorilor sau
auditorilor financiari şi să fixeze dividendul;
 să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de
supraveghere, cenzorii. În cazul societăţilor ale căror situaţii financiare sunt auditate,
adunarea generală numeşte sau demite auditorul financiar fixându-i durata minimă a
contractului de credit financiar.
 să fixeze remuneraţia ce se cuvine membrilor consiliului de administraţie, respectiv
membrilor consiliului de supraveghere, cenzorilor pentru activitatea pe care o
prestează dacă remunerarea lor nu a fost fixată prin chiar actul constitutiv;
 să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie, respectiv directoratului;
 să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi programul de activitate pentru
următorul exerciţiu financiar;
 să hotărască cu privire la gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai multor
unităţi ale societăţii.
Enumerare cuprinsă în art. 111 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată,
cu privire la atribuţiile adunării generale ordinare nu are caracter limitativ. Nimic nu
împiedică acţionarii ca, fie prin actul constitutiv să stabilească şi alte atribuţii specifice în
sarcina adunării generale ordinare, fie chiar în cadrul de desfăşurare a adunării generale să se
hotărască prin voinţa acţionarilor şi alte aspecte legate de „viaţa societăţii”. Esenţial este
faptul că cele cinci atribuţii distinct enumerate de art. 111 alin. 2 din lege au caracter
obligatoriu, în sensul că, şi în situaţia în care ele nu sunt prevăzute ca atare în actul
constitutiv al societăţii, adunarea generală ordinară a societăţii respective are obligaţia să
decidă cu privire la ele.
Deşi nu există o precizare concretă în acest sens, atâta vreme cât art. 111 alin. 2 lit. d din
Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte că numai adunarea generală ordinară se poate
pronunţa cu privire la gestiunea consiliului de administraţie, respectiv directoratului, rezultă
că numai acesteia îi revine în competenţă revocarea unui membru al consiliului de
administraţie sau directorat sau a unui cenzor, cu atât mai mult cu cât adunarea generală
ordinară este cea care îi alege.
Adunarea generală ordinară este legal constituită în măsura în care în cadrul ei
participă acţionari care reprezinte cel puţin o pătrime din capitalul social. Dacă nu se
obţine o asemenea majoritate de la prima convocare, se va recurge la o a doua

125
convocare, adunarea generală fiind valabil constituită indiferent de prezenţa
acţionarilor.
 Adunarea generală extraordinară
Spre deosebire de adunarea generală ordinară, în cadrul adunării generale extraordinare
se hotărăşte, în principiu, cu privire la aspecte ce ţin de modificarea societăţii. Astfel, art. 113
din Legea nr. 31/1990, republicată, enumeră următoarele atribuţii care presupun intervenţia
decizională a adunării generale extraordinare:
 modificarea formei juridice a societăţii;
 modificarea sediului societăţii;
 schimbarea obiectului de activitate al societăţii.
 înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare, fără personalitate juridică, dacă prin
actul constitutiv nu se prevede altfel;
 prelungirea duratei societăţii;
 dizolvarea anticipată a societăţii;
Cu privire la situaţia dizolvării anticipate, legea stabileşte dispoziţii speciale. Astfel,
conform art. 33 şi 34 din Legea nr. 31/1990, republicată, şi modificată, în cazul dizolvării
anticipate a societăţii, fondatorii au dreptul la o acţiune în daune împotriva societăţii dacă
dizolvarea s-a făcut în frauda drepturilor lor, într-un termen de 6 luni de la data publicării
în Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale a acţionarilor care a decis dizolvarea
anticipată.
Faţă de reglementarea specifică cu privire la dizolvarea anticipată, se poate considera că
o reducere a duratei societăţii, nu este de principiu, posibilă, deoarece ar putea frauda
interesele terţilor. Adunarea generală extraordinară poate însă hotărî, în condiţiile legii, o
dizolvare anticipată.
 majorarea şi reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiunea de noi
acţiuni;
 fuziunea sau divizarea societăţii, ca modalităţi concrete de reorganizare a societăţii
comerciale respective;
 emisiunea de obligaţiuni;
 transformarea acţiunilor şi obligaţiunilor dintr-o categorie în alta sau transformarea
obligaţiunilor în acţiuni.
Nici această enumerare nu are caracter limitativ, prin actul constitutiv al societăţii sau
chiar şi ulterior, acţionarii având dreptul să se pronunţe în cadrul unei adunări generale
extraordinare cu privire la alte aspecte decât cele enumerate de art. 113. În acest sens este
redactat chiar şi textul legii, care, la art. 113 lit. l stabileşte că adunarea generală extraordinară
este în măsură să dispună în baza unei hotărâri şi cu privire la oricare altă modificare a
actului constitutiv, sau se poate întruni în vederea hotărârii oricăror aspecte pentru care
acţionarii consideră că se impune aprobarea adunării generale extraordinare.
Competenţele astfel stabilite de lege pentru adunarea generală extraordinară pot fi
transmise de către aceasta către consiliul de administraţie sau directoratului, respectiv
cele referitoare la: mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului de activitate şi
majorarea capitalului social (O.U.G. 82/2007).
Se poate observa că adunarea generală extraordinară are competenţă obligatorie pentru
aspectele ce ţin de modificarea actului constitutiv, dar şi competenţă exclusivă pentru acele
atribuţii ce nu pot fi transmise administratorilor, în condiţiile impuse de art. 114 din Legea nr.
31/1990, republicată şi modificată.
Astfel, chiar şi în situaţia în care competenţele adunării generale extraordinare au fost
delegate administratorilor în condiţiile art. 114 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, modificată,
numai adunarea generală extraordinară poate hotărî cu privire la schimbarea formei
juridice a societăţii, înfiinţarea sau desfiinţarea sediilor secundare (în măsura în care această
prerogativă nu revine adunării generale ordinare, în mod exclusiv), prelungirea duratei
126
societăţii, fuziunea şi divizarea societăţii, dizolvarea anticipată, transformarea unor categorii
de obligaţiuni în altele sau în acţiuni şi emisiunea de obligaţii.
Hotărârea astfel adoptată de către Consiliul de administraţie sau directorat în baza
delegării competenţei, poate fi atacată în justiţie, în aceleaşi condiţii ca şi hotărârea adoptată
de adunarea generală, societatea urmând a fi reprezentată în justiţie de o persoană
desemnată de către instanţă dintre acţionari, până la momentul în care adunarea
generală, legal întrunită, va desemna o persoană care să-i reprezinte interesele în
instanţă.
Având în vedere însăşi raţiunea existenţei unei adunări generale extraordinare, se poate
deduce că toate atribuţiile date în sarcina adunării generale ordinare pot fi realizate şi de
adunarea generală extraordinară, în doctrină considerându-se că este aplicabilă regula
conform căreia „cine poate mai mult poate şi mai puţin” .
Dacă în cazul adunărilor generale ordinare există obligativitatea desfăşurării adunării cel
puţin o dată pe an sau ori de câte ori este nevoie, în cazul adunării generale extraordinare
legea nu mai impune obligativitatea unei periodicităţi cu privire la desfăşurarea
acesteia, ci ea va fi convocată ori de câte ori este necesar.
Adunarea generală extraordinară se consideră legal constituită dacă la prima
convocare sunt prezenţi acţionari reprezentând minimum o pătrime din numărul total
de drepturi de vot. Dacă acest cvorum nu este întrunit, se recurge la o a doua convocare,
adunarea generală extraordinară considerându-se legal constituită dacă sunt prezenţi
acţionarii reprezentând minimum o cincime din numărul total de drepturi de vot.
Dispoziţia cu privire la prezenţa în cadrul adunărilor generale extraordinare are
totuşi caracter supletiv, art. 115 din Legea nr. 31/1990, republicată, impunând aceste
condiţionări numai în măsura în care actul constitutiv al societăţii nu stabileşte altfel.
 Adunările generale speciale
Pot fi considerate ca fiind adunări generale speciale adunările acţionarilor care
beneficiază de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar. În condiţiile în care titularii
unor acţiuni cu dividend prioritar, conform art. 95 din Legea nr. 31/1990, republicată, nu
beneficiază de drept la vot, rezultă că, în legătură cu problemele care îi interesează în mod
direct, legate de specificul acţiunilor pe care le deţin, trebuie totuşi, să se pronunţe într-un
cadru restrâns, cadru ce se realizează tocmai prin intermediul adunărilor speciale.
De altfel, art. 96 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte în mod expres faptul că
titularii fiecărei categorii de acţiuni (acţiuni ordinare sau preferenţiale) se reunesc în
adunări speciale, în condiţiile stabilite de actul constitutiv. Pornind însă de la faptul că
acţiunile preferenţiale nu dau în mod direct dreptul la vot, este normal ca hotărârile
pronunţate de adunările speciale să fie supuse aprobării adunării generale
extraordinare, conform art. 116 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Se poate considera astfel că, adunările speciale nu reprezintă decât organe cu caracter
deliberativ .
66

 Convocarea adunării generale


• Cine realizează convocarea?
Obligaţia convocării adunării generale revine Consiliului de administraţie, respectiv
directoratului, aceştia urmând a realiza convocarea, conform art. 117 alin. 1 din Legea nr.
31/1990, republicată, ori de câte ori, în baza actului constitutiv al societăţii comerciale
respective, se impune intervenţia adunării generale.
Conform art. 119 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, consiliul de
administraţie, respectiv directoratul, convoacă de îndată adunarea generală la
solicitarea acţionarilor care reprezintă individual sau colectiv minimum 5% din
capitalul social, dacă prin actul constitutiv al societăţii nu se prevede o cotă mai mică.
Pentru ca solicitarea acţionarilor să conducă la convocarea adunării generale, în cererea
adresată administratorilor aceştia trebuie să indice aspecte ce urmează a fi puse în discuţia
adunării în măsura în care sunt de competenţa acesteia.
127
În situaţia în care deşi acţionarii solicită în condiţiile legii întrunirea adunării generale,
iar administratorii societăţii nu realizează convocarea, potrivit art. 119 alin. 3 din Legea nr.
31/1990 modificată şi republicată, instanţa de la sediul societăţii este în drept să intervină,
la sesizarea acţionarilor nemulţumiţi, autorizând prin intermediul unei hotărâri
judecătoreşti (printr-o încheiere de încuviinţare a cererii acţionarilor) convocarea adunării,
în cadrul unei proceduri necontecioase. Judecarea cauzei în procedură necontecioasă se
realizează cu citarea administratorilor.
Prin intermediul hotărârii judecătoreşti instanţa va stabili:
 admiterea cererii acţionarilor, caz în care va autoriza convocarea adunării generale;
 respingerea cererii acţiuonarilor, (pentru că, de exemplu, aceştia nu îndeplinesc
condiţiile pentru a putea solicita convocarea adunării generale, sau aspectele pe care doresc să
le supună discuţiei nu sunt de competenţa adunării generale).
Dacă instanţa admite cererea acţionarilor, ea va hotărî:
 autorizarea convocării adunării generale;
 data de referinţă, respectiv data la care acţionarii ce deţin acţiuni la purtător vor fi
înştiinţaţi pentru a-şi putea exercita dreptul la vot;
 data ţinerii adunării generale;
 persoana care va prezida adunarea generală, numită din rândurile acţionarilor.
Convocarea unei adunări generale nu poate fi determinată exclusiv de solicitarea
acţionarilor. Astfel, având în vedere faptul că art. 111 alin. 1 din Legea nr. 31/1990,
republicată şi modificată, stabileşte că adunare generală ordinară se desfăşoară anual, cel mai
târziu în termen de 5 luni de la momentul încheierii exerciţiului financiar pe anul precedent,
rezultă că şi administratorii, se pot autosesiza în vederea convocării adunării generale, cu
atât mai mult cu cât legea chiar impune termene limită înăuntrul cărora adunarea generală
ordinară anuală trebuie desfăşurată.
• Cum se realizează convocarea?
Convocarea este supusă unei proceduri speciale de publicitate. În conţinutul oricărei
convocări se impune a fi cuprinse:
 data şi locul desfăşurării adunării generale;
 specificarea ordinii de zi.
În ordinea de zi vor fi cuprinse toate aspectele ce urmează a fi supuse discuţiei în cadrul
adunării generale. De altfel, indiferent de forma de societate, orice convocare trebuie să
cuprindă aceste elemente. Dacă pe ordinea de zi a adunării generale figurează şi modificarea
unor elemente ale actului constitutiv, legea impune ca în convocare să se cuprindă textul
integral al unor asemenea propuneri.
Cu toate acestea, conform art. 1171 alin. 9 din Legea nr. 31/1990, republicată şi
modificată, dispoziţie nou introdusă prin Legea nr. 161/2003, există posibilitatea completării
ordinii de zi ulterior transmiterii convocării. Această soluţie de excepţie funcţionează
numai în cazul societăţilor închise. Propunerile de completare a ordinii de zi se adresează
de către acţionari Consiliului de administraţie sau directoratului, completarea ordinii de
zi fiind supusă aprobării adunării generale.
Având în vedere faptul că ceea ce interesează este ca acţionarii să fie informaţi de
momentul şi locul desfăşurării adunării generale, art. 117 din Legea nr. 31/1990, republicată,
stabileşte trei modalităţi concrete de efectuare a convocării, respectiv:
 convocare prin presă (într-un ziar de largă răspândire din localitatea în care îşi are
sediul societatea, sau în cea mai apropiată localitate) şi prin Monitorul Oficial (partea a
IV-a);
Convocarea se consideră legal îndeplinită numai în situaţia în care publicitatea se asigură
în mod cumulativ, atât prin intermediul Monitorului Oficial, cât şi prin intermediul unui ziar
de răspândire locală .

128
Publicitatea astfel realizată, trebuie să preceadă întrunirea adunării generale cu cel
puţin 30 de zile;
 convocare prin scrisoare expediată acţionarului;
Publicitatea prin scrisoare recomandată, intervine, conform art. 117 alin. 4 din Legea
nr. 31/1990, republicată, numai în cazul în care toţi acţionarii societăţii deţin acţiuni
nominative. Dacă s-a prevăzut în actul constitutiv, scrisoarea se poate transmite şi pe cale
electronică, având încorporată, ataşată sau logic asociată semnătura lectronică extinsă, cu cel
puţin 30 de zile înainte de data adunării.
 convocare prin afişaj la sediul societăţii.
Este de observat că numai publicitatea prin intermediul Monitorului Oficial şi al unui
ziar de circulaţie locală are caracter general, deoarece art. 117 alin. 5 din Legea nr. 31/1990,
republicată, stabileşte că o convocare prin modalităţile prevăzute la alin. 4 este posibilă
numai în măsura în care actul constitutiv sau o lege specială nu stabileşte altfel.
În situaţia în care, în urma convocării făcute în condiţiile impuse de lege, adunarea
generală nu se poate întruni în mod valabil, datorită neîndeplinirii condiţiilor de prezenţă a
acţionarilor, se va recurge la o a doua convocare. Este posibil (şi, de regulă, este chiar
indicat) ca în chiar cuprinsul primei convocării să se precizeze momentul în care urmează a se
desfăşura o a doua întrunire, dacă în urma primei convocării nu a fost posibilă desfăşurarea
adunării generale. Cea de-a doua convocare însă, nu poate stabili ca dată a desfăşurării
adunării generale, aceiaşi dată cu cea cuprinsă în prima convocare.
În mod excepţional, dacă acţionarii deţinători ai întregului capital hotărăsc astfel în
unanimitate, pot desfăşura adunarea generală fără nici un fel de formalitate de convocare
prealabilă, hotărârile adoptate în cadrul unei asemenea adunări generale fiind perfect valabile.
Mai mult decât atât, art. 122 din Legea nr. 31/1990, republicată permite desfăşurarea
1

adunărilor generale şi, pe cale de consecinţă, adoptarea în mod valabil a unor hotărâri, prin
corespondenţă. O asemenea soluţie cu caracter excepţional poate funcţiona numai în cazul
societăţilor închise, în cadrul cărora toţi acţionari deţin acţiuni nominative.
 Exercitarea dreptului la vot
• Titularii dreptului
Ca regulă generală, fiecare acţiune dă dreptul la un vot. În aceste condiţii, acţionarii
îşi vor exercita dreptul la vot, drept care se concretizează, în posibilitatea de intervenţie
directă în decizia adoptată de societatea comercială, proporţional cu acţiunile pe care le deţin.
Prin excepţie, nu au dreptul să participe la vot ce-i care deţin acţiuni preferenţiale cu
dividend prioritar, deoarece acestea, conform art. 95 din Legea nr. 31/1990, republicată şi
modificată nu dau dreptul la vot.
Ca regulă, orice acţiune plătită dă dreptul la un singur vot, dacă prin actul constitutiv
nu s-a prevăzut altfel. În cazul în care un acţionar nu este la curent cu vărsămintele pe care
trebuie să le efectueze iar acestea au ajuns la scadenţă, dreptul său de vot va fi suspendat.
Mai mult decât atât, conform art. 101 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată şi
modificată prin actul constitutiv se poate limita dreptul la vot al acţionarilor, în măsura în
care aceştia deţin mai mult de o acţiune.
Au dreptul la vot în adunarea generală atât acţionarii care deţin acţiuni nominative, cât şi
cei cu acţiuni la purtător. Cu toate acestea, dacă în cazul titularilor de acţiuni nominative
participarea la vot, şi, respectiv, participarea la adunarea generală se poate realiza în urma
convocării, fără nici un fel de altă condiţionare, în schimb, în cazul titularilor de acţiuni la
purtător, singura posibilitate de a asigura un control asupra participării la şedinţele adunării
generale a acestora, presupune depunerea prealabilă a acţiunilor pe care le deţin, astfel
încât, în funcţie de numărul lor, să se poată stabili şi dreptul lor la vot.
Astfel, conform art. 123 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată acţionarii care
deţin acţiuni la purtător, au dreptul la vot numai dacă şi-au depus acţiunile cu minimum
5 zile înainte de data şedinţei, la locul stabilit în convocare sau conform actului

129
constitutiv. Constatarea respectării procedurii impuse de lege pentru exercitarea dreptului la
vot de către titularii de acţiuni la purtător este de competenţa secretarului tehnic, desemnat
conform art.129 alin.5, care va încheia un proces verbal prin care să constate momentul,
numărul şi modul de depunere al acestor acţiuni.
Acţiunile la purtător vor rămâne la dispoziţia adunării generale şi după desfăşurarea
şedinţei, dar nu mai mult de 5 zile de la data desfăşurării acesteia.
După depunerea acţiunilor, administratorul unic sau consiliul de administraţie va stabili
un moment denumit „dată de referinţă”, dată la care acţionarii a căror drepturi rezultă din
deţinerea acţiunilor la purtător îşi pot exercita dreptul la vot. Această dată se consideră a fi
valabilă şi în situaţia în care, pentru prima adunare nu s-a întrunit cvorumul necesar. Legea
impune, ca o condiţie de bază, stabilirea datei de referinţă cu cel puţin 60 de zile înainte
de data la care adunarea generală se va întruni pentru prima dată.
Pot participa la vot şi pot să exercite orice drepturi rezultate din calitatea de acţionari,
inclusiv dreptul la dividende, numai aceia care sunt înscrişi în evidenţele societăţii sau în
registrul independent privat al acţionarilor, corespunzător „datei de referinţă”.
În cazul în care o acţiune este grevată cu un uzufruct, dreptul de vot este diferit după
cum se pune problema exercitării lui în cadrul adunărilor generale sau extraordinare. Astfel,
în cadrul adunărilor generale, dreptul de vot este exercitat de către uzufructuar, în timp ce
în cadrul adunărilor generale extraordinare, dreptul de vot este exercitat de către nudul
proprietar.
În cazul uzufructului, uzufructuarului i se transmite „jus fruendi” şi „jus utendi”,
rămânând la nudul proprietar „jus abutendi”. Având în vedere faptul că la nivelul adunărilor
generale ordinare se discută aspecte legate de bilanţul societăţii, rezultate financiare etc.,
aspecte care au legătură directă cu modul de culegere a fructelor civile speciale ce rezultă din
acţiuni, este normal ca intervenţia în decizie, la nivelul adunării generale să aparţină
uzufructuarului. În schimb, atunci când se pune problema dizolvării anticipate a societăţii, sau
a schimbării formei juridice a societăţii, aspecte ce nu pot fi discutate decât la nivelul adunării
generale extraordinare, dreptul de a participa în forul de decizie nu poate aparţine decât
nudului proprietar, cel care deţine dispoziţia asupra acţiunilor respective.
În cazul în care asupra acţiunilor sunt constituite garanţii reale mobiliare, dreptul la
vot aparţine numai proprietarului lor, deoarece creditorul, chiar şi în cazul unui gaj cu
deposedare, nu dobândeşte vreun drept de dispoziţie special asupra acţiunilor respective, ele
continuând să rămână în proprietatea debitorului gajist.

• Participarea la vot
Acţionarii pot participa la vot în mod direct sau prin reprezentanţi.
Conform art. 125 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, reprezentarea nu poate fi realizată decât
prin intermediul altor persoane.
În situaţia în care participă prin reprezentanţi, reprezentarea se va face numai în baza
unei procuri speciale.
În cazul persoanelor fizice care nu au capacitatea legală, participarea lor la vot se
realizează prin intermediul reprezentanţilor legali.
De asemenea, în cazul acţionarilor persoane juridice, acestea îşi exercită dreptul la vot
în cadrul adunărilor generale, prin intermediul reprezentanţilor lor, (respectiv persoanele care
reprezintă interesele acelei persoane juridice în relaţiile cu terţii).
La rândul lor, atât reprezentanţii persoanelor fizice incapabile cât şi a persoanelor
juridice, sunt în drept să transmită dreptul lor la o altă persoană, împuternicită expres în acest
scop.
Deşi, ca regulă de principiu, se admite reprezentarea în cadrul adunării generale, legea
stabileşte o serie de limitări cu privire la persoana celui care reprezintă, respectiv:
 un acţionar poate fi reprezentat numai de către un alt acţionar în baza procurii
speciale, cu excepţia acelor acţionari ce nu au capacitate legală, situaţie în care aceştia
130
urmează a fi reprezentaţi de reprezentatul legal, indiferent dacă acesta este sau nu
acţionar;
 membrii consiliului de administraţie, consiliului de supraveghere sau directorat
pot reprezenta alţi acţionari numai în situaţia în care votul lor nu este determinant la
adoptarea hotărârii, în caz contrar sancţiunea aplicabilă fiind nulitatea.
În aceste condiţii se poate considera că, de fapt, administratorii şi funcţionarii societăţii
pot reprezenta alţi acţionari, în mod excepţional, având în vedere condiţionarea impusă de
lege.
 nu pot vota nici direct, nici prin reprezentant, descărcarea de gestiune sau aspecte
ce implică persoana lor sau activitatea pe care o desfăşoară.
Deci, în situaţia în care există un interes direct al administratorului, interdicţia de
reprezentare este absolută, interzicându-se chiar şi participarea directă la vot a
administratorului implicat.
Prin excepţie, se admite posibilitatea ca administratorii să participe la vot atunci când se
supune votului situaţia financiară anuală, iar administratorii sunt posesori a cel puţin jumătate
din capitalul social, astfel încât fără votul lor nu se obţine majoritatea cerută de lege în
vederea adoptării unei hotărâri valabile.
 se interzice şi participarea directă sau ca mandatar a acţionarului cu interese
contrare intereselor societăţii în operaţiunea supusă votului
În cazul în care acţionarul, cu încălcarea restricţiei impuse de lege, participă la vot, el
răspunde pentru daunele produse astfel societăţii, dar numai în situaţia în care hotărârea
contrară intereselor societăţii a fost adoptată în urma intervenţiei votului acţionarului în cauză
Cu valoare de principiu, art. 128 stabileşte că dreptul la vot nu poate fi cedat,
convenţiile contrare fiind lovite de nulitate absolută.
 Hotărârile adunării generale
o Adoptarea hotărârilor
O hotărâre a adunării generale poate fi adoptată:
 cu votul acţionarilor ce deţin majoritatea absolută din capitalul social reprezentat în
adunare, în cazul adunărilor generale ordinare;
 cu votul acţionarilor care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social, în
cadrul adunărilor generale extraordinare care se desfăşoară la prima convocare;
 cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin 1/3 din capitalul social,
în cadrul adunărilor generale extraordinare ce se desfăşoară la a doua convocare.
Normele referitoare la cvorumul necesar în vederea adoptării unei hotărâri a adunării
generale au caracter supletiv, în sensul că prin actul constitutiv se pot stabili alte reguli
pentru adoptarea valabilă a unei hotărâri, dar numai peste limita stabilită de lege .70

Adunările generale hotărăsc, de regulă, prin vot deschis.


Prin excepţie, votul secret este obligatoriu pentru numirea sau revocarea consiliului de
administraţie respectiv a membrilor consiliului de supraveghere, pentru numirea, revocarea
ori demiterea cenzorilor sau auditorilor financiari şi pentru hotărârile privind răspunderea
acestora.
• Efectele şi opozabilitatea hotărârilor adunării generale
Hotărârile adunării generale au caracter obligatoriu atât pentru acţionarii care au
participat la vot, cât şi pentru cei absenţi sau cei care au votat contra.
Prin publicitatea hotărârilor se asigură şi opozabilitatea acestora faţă de terţi, art.
131 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabilind că hotărârile adunărilor generale se
depun în termen de 15 zile la Oficiul registrului comerţului, pentru a se realiza menţiunile
corespunzătoare în registru şi, ulterior, se transmit spre publicare în Monitorul Oficial. Legea
stabileşte şi o situaţie în care nu este necesară publicarea efectivă a hotărârii, respectiv cazul
în care hotărârea implică modificarea actului constitutiv, când se poate publica numai actul
adiţional ce cuprinde textul integral al clauzelor modificate.
131
• Punerea în executare a hotărârii se realizează numai după îndeplinirea
formalităţilor legate de publicitatea hotărârii. Având în vedere faptul că în ordine
cronologică, publicitatea prin Monitorul Oficial se realizează ulterior înregistrărilor
menţiunilor la registrul comerţului, rezultă că, practic, o hotărâre a adunării generale devine
executorie şi se consideră a fi opozabilă terţilor numai în măsura în care este publicată în
Monitorul Oficial.
Considerăm totuşi că această dispoziţie nu are în vedere şi situaţia în care terţii aveau
deja cunoştinţă despre conţinutul efectiv al hotărârii. Altfel spus, în cazul în care un terţ ia
cunoştinţă de conţinutul real al unei hotărâri înainte ca aceasta să fie publicată,
hotărârea îi este opozabilă, deoarece publicitatea nu este direct producătoare de efecte
juridice, ci urmăreşte încunoştinţarea persoanelor ce nu au participat direct la adunarea
generală despre ceea ce s-a hotărât în cadrul acelei adunări generale.
• Acţiunea în anularea hotărârilor adunării generale
Dacă prin lege se recunoaşte obligativitatea absolută şi faptul că efectele hotărârii
adunării generale se produc faţă de toţi acţionarii, legea stabileşte, în contrapartidă,
posibilitatea atacării hotărârii adunării generale de către oricare dintre acţionarii care
nu au fost prezenţi la adunare sau care au votat împotriva hotărârii, în măsura în care
aceştia au solicitat să se insereze opoziţia lor în procesul-verbal de şedinţă. Acţiunea este
de competenţa tribunalului din raza teritorială a sediului societăţii şi poate fi introdusă într-un
termen de 15 zile de la momentul publicării hotărârii în Monitorul Oficial.
Faţă de regulile stabilite de art. 132 din Legea nr. 31/1990, republicată cu privire la
persoanele care au calitatea de a introduce o acţiune în anularea hotărârii adunării generale şi
termenul înăuntrul căruia această acţiune poate fi introdusă, prin Legea nr. 161/2003 s-au
introdus suplimentar la acest articol două noi alineate, care reglementează lărgirea, respectiv
restrângerea dreptului la acţiune, astfel:
 în cazul în care prin acţiune se invocă nulitatea absolută a hotărârii, conform art. 132
alin. 2 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost adăugat prin Legea nr. 161/2003,
dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar titular al acţiunii poate fi orice
persoană interesată, indiferent dacă a participat sau nu la vot şi indiferent de
modalitatea în care a votat, cu condiţia existenţei unui interes în cauză;
 conform art. 132 alin. 2 din lege, dreptul la acţiune este limitat în cazul
administratorilor, acestora interzicându-li-se o acţiune în anularea hotărârii
adunării generale cu privire la revocarea lor din funcţie.
Reclamantul poate solicita instanţei ca până la judecarea litigiului cu privire la anularea
hotărârii adunării generale, să dispună pe calea ordonanţei preşedinţiale, suspendarea
executării acesteia. Cererea privind suspendarea se introduce odată cu acţiunea principală în
anularea hotărârii adunării generale. Dacă instanţa încuviinţează suspendarea, poate obliga în
schimb reclamantul la plata unei cauţiuni. Împotriva ordonanţei preşedinţiale de suspendare
a executării se poate introduce recurs în termen de 5 zile de la pronunţare.
O hotărâre a adunării generale poate fi atacată şi de către toţi administratorii, caz în
care reprezentarea în justiţie a societăţii va fi asigurată de către un acţionar desemnat de
preşedintele instanţei, până la momentul în care adunarea generală va alege o persoană căreia
îi va da mandat în acest scop.
În cazul în care mai mulţi acţionari, cu îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, atacă
hotărârea adunării generale prin intermediul unei acţiuni în anulare, acţiunile pot fi conexate
în cadrul unui singur dosar.
Acţiunea în anularea hotărârii adunării generale se judecă în camera de consiliu a
instanţei competente (tribunalul din raza teritorială a sediului societăţii), în contradictoriu cu
societatea pârâtă. Conform art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, modificată, societatea
comercială pârâtă va fi reprezentată în instanţă în cadrul acţiunii în anularea hotărârii adunării
generale de către administratori.

132
Odată rămasă irevocabilă hotărârea de anulare, ea este supusă înregistrării la registrul
comerţului şi va fi publicată în Monitorul Oficial, fiind opozabilă tuturor acţionarilor din
momentul publicării.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în
justiţie:
a) de toţi acţionarii;
b) de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generala sau care au
votat contra, consemnându-se acest lucru în procesul verbal al şedinţei;
c) numai de acţionarii care au votat contra;

2. Dreptul de a participa la adunările generale aparţine:


a) tuturor acţionarilor, fără nici o limitare;
b) numai acţionarilor care deţin acţiuni ordinare;
c) tuturor acţionarilor cu excepţia acţionarilor ce deţin acţiuni fără drept de vot cu
dividend prioritar;
d) numai acţionarilor care deţin acţiuni la purtător.

3. Nu este necesar ca adunarea extraordinară să se întrunească pentru a se lua una din


următoarele măsuri:
a) mutarea sediului societăţii;
b) fuziunea cu alte societăţi;
c) emisiunea de obligaţii;
d) dizolvarea anticipată a societăţii;
e) gajarea,închirierea sau desfiinţarea unora sau mai multor unităţi ale societăţii.

4. Nulitatea hotărârii adunării generale a unei societăţi pe acţiuni poate fi declarată de


către:
a) judecătorie;
b) tribunal;
c) curtea de apel.

5. Retragerea dintr-o societate comercială este prevăzută de legiuitor pentru asociaţii din
societatea în nume colectiv , în comandită simplă sau cu răspundere limitată (art. 226 din Legea nr.
31/1990, republicată). Cu toate acestea există posibilitatea legală ca şi acţionarii dintr-o societate pe
acţiuni să se retragă?

6. Care sunt drepturile cuvenite acţionarilor retraşi din societate?

5.4.4. Administrarea societăţii pe acţiuni


Potrivit Legii nr. 441/2006 şi O.U.G. nr.82/2007, de modificare a Legii nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, administrarea societăţilor se poate face, fie potrivit sistemului
unitar, fie sistemului dualist existent în dreptul german.

Sistemul unitar
În cadrul sistemului unitar, societatea este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, numărul acestora, fiind impar.
Dacă există mai mulţi administratori, aceştia vor forma în mod obligatoriu un consiliu
de administraţie.

133
1. Numirea administratorilor

• Administratorii pot fi numiţi prin actul constitutiv sau desemnaţi de adunarea generală
a acţionarilor, cu condiţia acceptării exprese din partea persoanei desemnată în
funcţia de administrator.
• Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot fi salariaţii societăţii, iar dacă
la momentul desemnării în această funcţie, aveau statut de salariaţi, contractul de
muncă încetează pe perioada mandatului.
• Administratorul poate fi şi director al societăţii.
• persoană juridică poate fi numită administrator cu obligaţia numirii unui reprezentant
permanent, persoană fizică.

2. Revocarea administratorilor

Revocarea administratorilor aparţine adunării generale a acţionarilor. În cazul


revocării fără justă cauză, administratorii pot solicita d ela societate daune-interese.
Remuneraţia directorilor, obţinută în baza contractului de mandat este asimilată din
punct de vedere fiscal veniturilor din salarii şi se impozitează potrivit legislaţiei în materie.
Art. 152 din Legea nr. 31/1990, modificată prin Legea nr. 441/2006 şi O.U.G. nr. 82/2007,
prevede că, remuneraţia directorilor obţinută în baza contractului de mandat este asimilată
salariului aplicându-se legislaţia privind sistemul public d epensii şi alte drepturi de asigurări
sociale, inclusiv dreptul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, legislaţia
privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, precum şi
legislaţia privind asigurările de sănătate.

3. Preşedintele consiliului de administraţie

Preşedintele consiliului de administraţie este ales şi revocat de către consiliul de


administraţie, dintre membri săi, sau de către adunarea generală ordinară.

4. Comitetele consultative

Consiliul de administraţie poate crea comitete consultative formate din cel puţin 2
membri ai consiliului de administraţie.
Comitetele consultative desfăşoară investigaţii şi elaborează recomandări pentru
consiliu în domenii precum auditul, remunerarea administratorilor, directorilor, cenzorilor sau
nominalizarea de candidaţi pentru diferitele posturi de conducere.

5. Şedinţele consiliului de administraţie

Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată la trei luni.


Convocarea consiliului de administraţie se face de către Preşedinte sau la cererea
motivată a cel puţin doi dintre membrii săi ori a directorului general.

6. Atribuţiile consiliului de administraţie

Competenţa generală a consiliului de administraţie – realizarea obiectului de


activitate al societăţii, competenţă limitată doar de deciziile adunării generale a acţionarilor.
Competenţele exclusive, cele care nu pot fi delegate directorilor:
a) stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare a societăţii;
b) stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi aprobarea planificării financiare;

134
c) numirea şi revocarea directorilor şi a remuneraţiei lor;
d) supravegherea activităţii directorilor;
e) pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi
implementarea hotărârilor acesteia;
f) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit Legii
nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei;
g) atribuţiile primite de către consiliul de administraţie din partea adunării generale a
acţionarilor, prin delegare de competenţă, în conformitate cu prevederile art.114.
Consiliul de administraţie va putea să încheie acte juridice în numele şi în contul
societăţii, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să
schimbe ori să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare
depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului
juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acţionarilor, dată în condiţiile art.115 din
legea nr. 31/1990.
De regulă, consiliul de administraţie reprezintă societatea în relaţiile cu terţii prin
preşedintele său. Cu toate acestea, prin actul constitutiv se poate stabili ca preşedintele şi unul
sau mai mulţi administratori să reprezinte societatea, acţionînd împreună sau separat.
În prezent, numărul maxim de mandate în consiliile de administraţie pe care le poate
îndeplini un administrator este de cinci (5) în loc de trei (3) cum există în reglementarea
anterioară. Pe lîngă această incompatibilitate, legea prevede şi alte situaţii în care o persoană
nu poate fi administrator, în principal, existenţa unei hotărîri judecătoreşti definitive şi
irevocabile de condamnare pentru vreuna din infracţiunile arătate de legiuitor sau pentru
conflict de interese etc.

7. Delegarea de atribuţii către directori


Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor
directori numind pe unul dintre ei director general, care poate fi chiar preşedintele consiliului
de administraţie.
Directorii pot fi numai persoane fizice, numiţi dintre administratori sau din afara
consiliului de administraţie.
În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei
obligaţii legale de auditare financiară, delegarea conducerii societăţii către directori este
obligatorie.

Sistemul dualist
Organizarea conducerii societăţii în sistem dualist se bazează pe două organe de
conducere:
- directoratul
- consiliul de supraveghere

Directoratul

Directoratul este format din unul sau mai mulţi membri, persoane fizice, numărul
acestora fiind întotdeauna impar. Dacă există un singur director acesta este numit director
general.
• În cazul societăţilor ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii
legale de auditare, directoratul trebuie să fie format din cel puţin trei membri.
• Membrii directoratului sunt desemnaţi de către consiliul de supraveghere care numeşte
pe unul dintre ei preşedinte al directoratului.
• Mandatul directoratului nu poate fi mai mare de 4 ani.

135
• Membrii directoratului pot fi revocaţi oricând de către Consiliul de supraveghere, cu
obligarea societăţii la plata de daune-interese în caz de revocare abuzivă.
• Prevederile legale referitoare la îndatoririle, obligaţiile şi interdicţiile directorilor din
sistemul unitar se aplică şi membrilor directoratului.
• Acţiunea în răspundere a membrilor directoratului poate fi introdusă şi de alte
persoane decât adunarea generală a acţionarilor.

Consiliul de supraveghere

Consiliul de Supraveghere este numit de către adunarea generală a acţionarilor, cu


excepţia primilor membri care sunt numiţi prin actul constitutiv.
Numărul minim al membrilor Consiliului de Supraveghere este de 3 şi cel maxim de
11.
Consiliul de Supraveghere alege dintre membrii săi un preşedinte.
O persoană juridică poate fi numită ca membru în Consiliul de Supraveghere, cu
obligaţia desemnării unei persoane fizice ca reprezentant permanent
Membrii Consiliului de Supraveghere nu pot fi concomitent membri ai directoratului
şi nici nu pot exercita concomitent mai mult de cinci(5) mandate în consilii de supraveghere
în alte societăţi pe acţiuni aflate pe teriotriul României.
Consiliul de Supraveghere are posibilitatea de a crea comitete consultative formate
din cel puţin 2 membri.
Administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor ce le revin cu
privire la reprezentarea şi buna gestionare a societăţii, potrivit prevederilor generale cuprinse
art. 72 şi 73 din Legea nr. 31/1990, republicată. În cazul societăţilor în care administrarea este
asigurată de mai mulţi administratori, răspunderea acestora faţă de societate este solidară.
Astfel, atât administratorii, cât şi comitetul de direcţie răspund faţă de societate pentru
actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când paguba nu s-ar fi produs dacă ei
ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor. În acest sens, comitetul de
direcţie are obligaţia să înştiinţeze consiliul de administraţie de toate abaterile constatate,
astfel ei demonstrând că şi-au exercitat obligaţia de supraveghere şi practic fiind exoneraţi de
răspundere.
Solidaritatea răspunderii administratorilor, intervine şi între administratori succesivi.
Astfel, administratorii societăţii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi dacă,
având cunoştinţă de neregularităţile săvârşite de aceştia, nu le denunţă cenzorilor.
Membrii consiliului de administraţie, cât şi ai comitetului director, răspund pentru actele
organismelor respective în mod solidar.
O asemenea răspundere nu funcţionează faţă de administratorul care se opune unor
acte sau solicită efectuarea unor acte ce se impuneau, şi dacă, în mod cumulativ:
 punctul de vedere a fost menţionat în registrul deciziilor consiliului de administraţie;
 a încunoştinţat despre efectuarea acelor acte sau despre omisiune, în scris, cenzorii, şi,
după caz, auditorii societăţii.
Pentru deciziile luate în şedinţele la care administratorul nu a asistat, el rămâne
răspunzător dacă, în termen de o lună de când a luat cunoştinţă de acestea, nu a făcut opoziţie
în formele arătate de lege.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, auditorilor financiari şi
directorilor aparţine adunării generale, care va decide în baza votului acţionarilor ce deţin
majoritatea absolută din capitalul social reprezentat la adunare. Hotărârea va putea fi luată
chiar dacă problema răspunderii acestora nu figurează în ordinea de zi.
Adunarea generală a acţionarilor, discutând problema răspunderii administratorilor,
desemnează cu aceeaşi majoritate, persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.

136
Dacă adunarea hotărăşte să pornească acţiune contra administratorilor, mandatul
acestora încetează de drept şi adunarea va proceda la înlocuirea lor.
În ipoteza în care acţiunea se porneşte împotriva directorilor, aceştia sunt suspendaţi
de drept din funcţie până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
În cazul în care administratorul sau directorul încheie acte juridice care prejudiciază
societatea, iar societatea, din cauza poziţiei deţinute de aceştia, nu acţionează în vederea
recuperării prejudiciului, oricare dintre acţionarii minoritari are dreptul să introducă acţiune
în numele societăţii, în scopul recuperării prejudiciului respectiv.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Se constituie o societate comercială pe acţiuni şi acţionarii hotărăsc ca administrarea
societăţii să fie încredinţată unei persoane juridice care are ca obiect de activitate management în
afaceri. Prin contractul de administrare încheiat între cele două societăţi a fost desemnat S.A ca
reprezentant permanent al societăţii de administrare, stabilindu-se că persoana fizică care în fapt va
îndeplini mandatul de administrator va răspunde personal pentru atribuţiile încredinţate, persoana
juridică fiind exonerată de orice răspundere.

Întrebare :
Este legală clauza stipulată în contractul de administrare? Motivaţi răspunsul.

2. Care este numărul minim de administratori necesar pentru a forma un consiliu de


administraţie în sistemul unitar?

3. La şedinţa Consiliului de administraţie al SC „ LV” SA stabilită pentru data de 01.08.2004,


a lipsit preşedintele în funcţie al Consiliului, membrii acestuia desemnând o altă persoană, tot
administrator, pentru a conduce lucrările şedinţei. Din cei patru membrii ai consiliului de administraţie
doi au votat „pentru” încheierea unui contract de leasing imobiliar, iar doi au votat împotriva.
Întrucât preşedintele în funcţie al Consiliului nu era prezent s-a amânat şedinţa pentru o altă dată.
Întrebare:
Este legală decizia de amânare a şedinţei Consiliului de administrare?

4. Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarei afirmaţii:


Directorii executivi nu sunt membrii ai comitetului de direcţie. Motivaţi răspunsul:
a) adevărat, b) fals.

5. În actul constitutiv al Societăţii „ M „ S.A. s-a prevăzut ca înfiinţarea unităţilor fără


personalitate juridică, numite şi sedii secundare, sucursale, agenţii, reprezentanţe etc. să se hotărască
de către consiliul de administraţie.
Întrebare
Consiliul de administraţie poate să hotărască înfiinţarea sau desfiinţarea sediilor secundare ale
societăţii?

6. În cazul în care Adunarea Generală a Acţionarilor ( AGA ) decide să pornească acţiune


împotriva administratorilor pentru daunele cauzate societăţii, mandatul acestora este suspendat de
drept?

7. O persoană juridică poate fi numită membru în consiliul de supraveghere al unei societăţi pe


acţiuni administrată în sistem dualist?

8. Membrii consiliului de supraveghere pot fi concomitent şi membrii ai directoratului?

137
9. Se poate cumula calitatea de membru în consiliul de supraveghere cu cea de salariat al
societăţii?

10. Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorul poate încheia cu societatea un


contract de muncă?

11. Directorii societăţii pe acţiuni, în sistemul unitar, respectiv membrii directoratului, în


sistemul dualist, pot fi persoane juridice?

12. Din câţi membrii este format directoratul, în sistemul dualist?

13. În sistemul dualist, S.A. este administrată de :


a) directorat;
b) consiliul de supraveghere;
c) consiliul de administraţie;
d) consiliul de administraţie şi directorat;
e) directorat şi consiliul de supraveghere.

14. Membrii directoratului pot fi revocaţi oricând de către:


a) consiliul de administraţie;
b) consiliul de supraveghere;
c) directorul general unic;
d) judecătorul delegat de la Oficiul registrului comerţului;
e) preşedintele consiliului de supraveghere.

15. Numărul membrilor consiliului de supraveghere nu poate fi:


a) mai mic de 5 şi mai mare de 13;
b) mai mic de 3 şi mai mare de 11;
c) mai mic de 1 şi mai mare de 7.

16. Membrii consiliului de supraveghere pot fi revocaţi oricând de către:


a) directorat;
b) consiliul de administraţie;
c) judecătorul delegat de la Oficiul registrului comerţului;
e) adunarea generală a acţionarilor.

17. Dacă într-o S.A., administrată în sistem unitar, are loc delegarea atribuţiilor de
conducere către directori, majoritatea membrilor consiliului de administraţie va fi
formată din :
a) membrii executivi;
b) membrii neexecutivi;
c) membrii independenţi.

5.4.5. Auditul financiar, auditul intern şi cenzorii


Asigurarea unui control activităţii desfăşurate de către societate are în vedere atât
interesul acţionarilor, cât şi al terţilor, care numai astfel se pot angaja, în cunoştinţă de cauză,
în eventuale relaţii contractuale.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, modificată situaţiile financiare ale societăţilor
comerciale, supuse obligaţiei legale de auditare, vor fi auditate de către auditori financiari,
persoane fizice sau persoane juridice, în condiţiile prevăzute de lege.
138
În cazul societăţilor comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse,
potrivit legii, auditului financiar, adunarea generală ordinară a acţionarilor va hotărî
contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor.
 Numirea cenzorilor
Ceea ce caracterizează activitatea desfăşurată de cenzori este atât competenţa lor în ceea
ce priveşte asigurarea controlului din punct de vedere contabil, financiar şi juridic, cât şi
independenţa acestora.
• Competenţa ar rezulta din faptul că activitatea specifică de cenzor ar fi de dorit să fie
exercitată numai de către o persoană atestată în acest sens. O asemenea condiţie este
parţial îndeplinită de legea română.
Astfel, art. 159 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, modificată impune ca cel puţin unul
dintre cenzori să aibă calitatea de contabil autorizat în condiţiile legii sau de expert
contabil.
În cazul societăţilor pe acţiuni, numirea cenzorilor are caracter obligatoriu. De
regulă, numărul de cenzori şi identificarea acestora se realizează prin actul constitutiv, ei fiind
aleşi de adunarea constitutivă. De altfel, art. 8 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte cu
caracter imperativ la lit. h) că în actul constitutiv trebuie să figureze şi elementele de
identificare ale cenzorilor atât persoane fizice, cât şi persoane juridice.
Într-o societate pe acţiuni trebuie numiţi minimum trei cenzori, şi tot atâţia cenzori
supleanţi. Norma juridică ce stabileşte această regulă are caracter supletiv, deoarece prin actul
constitutiv se poate deroga, în sensul că pot fi numiţi mai mult de trei cenzori şi tot atâţia
supleanţi, cu condiţia ca numărul acestora să fie întotdeauna număr impar.
Durata mandatului unui cenzor este, conform art. 159 alin. 2 de 3 ani, neexistând nici
un fel de limitare cu privire la realegerea lor după expirarea mandatului. Realegerea
cenzorilor este posibilă în cadrul adunării generale ordinare.
• Independenţa cenzorilor este asigurată de faptul că prin lege sunt stabilite o serie de
incompatibilităţi pentru ascederea la funcţia de cenzor, cât şi de faptul că o dată ales
se asigură o anumită stabilitate în funcţia respectivă.
Astfel, conform art. 161 din Legea nr. 31/1990, republicată, pot fi numiţi cenzori
numai acţionarii în afara cazului cenzorului expert contabil, care poate fi terţ ce exercită
profesia, individual ori în forme asociative.
Totodată, nu se impune calitatea de acţionar cenzorului extern independent, care poate
fi atât persoană fizică, cât şi persoană juridică. Alegerea sau numirea unui cenzor extern
independent intervine cu caracter de obligativitate în cazurile expres menţionate de lege.
Astfel, de exemplu, conform O.U.G. nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de
investiţii financiare şi pieţele reglementate, situaţiile financiare anuale ale societăţilor
emitente de valori mobiliare aflate sub incidenţa legii trebuie verificate şi certificate de
cenzori externi independenţi.
În cazul cenzorilor externi independenţi funcţionează obligativitatea înregistrării
acestora, ei desfăşurându-şi activitatea ca profesiune deoarece sunt membrii unui corp
profesional aparte. Înregistrarea acestora este asigurată de Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare. Totodată, condiţiile în care pot fi incluşi în acest corp, precum şi
incompatibilităţile specifice sunt cele stabilite de Comisia Naţională pentru Valorile
Mobiliare.
Conform legii române, nu pot dobândi calitatea de cenzori:
 rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soţii administratorilor;
 persoanele care primesc sub orice formă pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un
salariu sau remuneraţii de la administrator sau de la societate;
 persoanele cărora le este interzisă funcţia de administrator sau care nu pot fi fondatori
(adică, în conformitate cu art. 138 coroborat cu art. 6 alin. 2 din Legea nr. 31/1990,
republicată, nu au capacitate de exerciţiu deplină sau au fost condamnate pentru
gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals şi uz de fals, înşelăciune, delapidare,
139
mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, ori pentru alte infracţiuni prevăzute de
Legea societăţilor comerciale);

 Obiectul controlului asigurat de cenzori


Controlul exercitat de cenzor se concretizează practic într-o verificare a respectării legii
de către cei abilitaţi să îndeplinească acte juridice. Din acest punct de vedere cenzorii nu apar
ca organ de decizie la nivelul societăţii comerciale.
În doctrina de specialitate s-a pus problema naturii juridice a prestaţiilor desfăşurate
de cenzori. Astfel, în principal se consideră că cenzorii îşi desfăşoară activitatea în baza
mandatului primit de la adunarea generală care i-a numit în funcţie. În acest sens, însăşi legea
stabileşte, în art. 159 alin. 3, că cenzorii trebuie să-şi exercite personal mandatul lor.
Relaţia fundamentată pe mandat funcţionează numai în cazul cenzorilor numiţi în
adunarea generală a acţionarilor societăţii. În schimb, în cazul cenzorilor externi, atâta
vreme cât aceştia, în esenţă, au calitatea de terţi faţă de societate, nefiind acţionari, şi pentru
activitatea prestată, activitate care reprezintă obiectul profesiunii lor, beneficiază de o anumită
remunerare, funcţionează regulile specifice unui contract de prestări servicii. Şi cenzorii
interni beneficiază la rândul lor de o remunerare în schimbul prestaţiilor efectuate, numai că
această remunerare este fixată prin actul constitutiv sau, ulterior, de către adunarea generală la
numirea altor cenzori.
 Atribuţiile cenzorilor
În sarcina cenzorilor legea reţine următoarele obligaţii:
 să supravegheze gestiunea societăţii;
 să verifice dacă situaţiile financiare sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele
societăţii;
 să verifice dacă registrele sunt regulat ţinute şi dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut
potrivit legii;
 să întocmească raportul către adunarea generală a acţionarilor;
 să controleze pe neaşteptate, să facă în fiecare lună inspecţia casieriei societăţii şi să
verifice existenţa titlurilor sau valorilor aparţinând societăţii;
 să convoace adunarea generală, când nu a fost convocată de administrator;
 să aducă la cunoştinţa administratorilor sau Adunării generale neregulile din
activitatea societăţii;
 să participe la adunările generale ale acţionarilor, fără drept de vot;
 să vegheze ca dispoziţiile legii şi ale actului constitutiv să fie respectate;
 să constate depunerea garanţiei de către administratori.
Din modul în care sunt prevăzute obligaţiile cenzorilor în cuprinsul art. 163 din lege,
rezultă faptul că aceştia, practic, supraveghează modul în care este gestionată societatea.
Evident că pentru a realiza aceste atribuţii, cenzorii trebuie să fie informaţi cu privire
la actele şi activităţile concrete ale societăţii. Ca atare, ei sunt în drept a beneficia lunar de
situaţii întocmite de administratori cu privire la modul concret de desfăşurare al operaţiunilor
societăţii. De asemenea, ei iau parte la şedinţele consiliului de administraţie, evident fără a
putea interveni în decizia acestuia.
În aceste condiţii practic, cenzorii beneficiază de multe informaţii, însă asupra
conţinutului acestora au obligaţia de confidenţialitate, lor fiindu-le interzis să comunice
terţilor sau acţionarilor, altfel decât într-un cadru organizat, (de exemplu, într-o adunare
generală) informaţiile pe care le cunosc în legătură cu operaţiunile societăţii, informaţii
deţinute însă în timpul exercitării mandatului de cenzor.
Având în vedere faptul că în legătură cu cele constatate în realizarea mandatului cenzorii
au obligaţia raportării în faţa adunării generale a acţionarilor, pentru realizarea raportului
cu privire la situaţiile financiare se impune o prealabilă deliberare între cenzori. Întocmirea
raporturilor şi stabilirea propunerilor ce urmează a fi prezentate în cadrul unui unic raport,
presupune unanimitatea punctelor de vedere ale cenzorilor. În situaţia în care există
140
neînţelegeri, se vor întocmi rapoarte separate, care, toate, vor fi prezentate adunării generale.
Dacă pentru raportul cu privire la situaţiile financiare se impune activitatea colegială a
cenzorilor, se admite prezentarea separată de către fiecare cenzor a altor aspecte ce sunt
specifice funcţiei pe care o îndeplinesc în cadrul societăţii.
Deliberările cenzorilor se înscriu într-un registru special de deliberări, în care vor fi
menţionate şi orice alte constatări efectuate de către cenzori în exerciţiul mandatului lor.
 Sesizarea cenzorilor
Potrivit art. 164 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, oricare acţionar are dreptul
să reclame cenzorilor faptele pe care le consideră că trebuie cenzurate. Astfel sesizaţi,
cenzorii au obligaţia de a verifica faptele susţinute de acţionari, şi în măsura în care sesizările
sunt întemeiate le vor avea în vedere la întocmirea raportului prezentat în faza adunării
generale a acţionarilor.
Dacă la sesizarea oricărui acţionar, cenzorul este obligat numai să verifice faptele
susţinute de acţionar, şi numai în măsura în care acestea sunt întemeiate le va prezenta în faţa
adunării generale, în situaţia în care cenzorii sunt sesizaţi cu o reclamaţie din partea
acţionarilor care reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social, ei au obligaţia ca,
indiferent de punctul lor de vedere, să prezinte adunării generale situaţia respectivă, inclusiv
observaţiile şi propunerile lor asupra faptelor reclamate. Prin actul constitutiv al societăţii se
poate stabili însă obligaţia cenzorilor de a-şi expune punctul de vedere cu privire la reclamaţia
primită şi în situaţia în care sunt sesizaţi de un procentaj mai mic de acţionari.
În sfârşit, în conformitate cu art. 154 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată, dacă
cenzorii socotesc întemeiată reclamaţia acţionarilor reprezentând o pătrime din
capitalul social, ei sunt obligaţi să convoace imediat adunarea generală. Adunarea generală
este în măsură să adopte o hotărâre asupra faptelor şi actelor reclamate.
 Răspunderea cenzorilor
În exercitarea funcţiei lor, cenzorii răspund civil contractual, conform regulilor
generale din domeniul contractului de mandat, art. 166 din Legea nr. 31/1990, republicată,
stabilind în alin. 1 faptul că întinderea şi efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate de
regulile mandatului . Acţiunea în răspundere contra cenzorilor (ca de altfel şi contra
fondatorilor, administratorilor şi directorilor societăţii) aparţine societăţii, care va decide cu
privire la introducerea ei în instanţă în cadrul adunării generale a acţionarilor. Răspunderea
cenzorilor este o răspundere solidară.
Totodată, se poate reţine în sarcina cenzorilor, în exercitarea mandatului primit şi o
răspundere penală, în condiţiile art. 277 din Legea societăţilor comerciale.
În sfârşit, cenzorii pot răspunde - atât civil, cât şi penal - şi în condiţiile Legii nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Adunarea Generală a Acţionarilor unei societăţi comerciale pe acţiuni a hotărât numirea a
doi cenzori, pe durata nedeterminată, cu posibilitatea ca, în caz de împiedicare obiectivă de îndeplinire
a funcţiilor încredinţate, să poată mandata o altă persoană, cu condiţia ca această persoană să fie expert
contabil autorizat, în condiţiile legii.
Întrebare:
Măsurile adoptate de Adunarea Generala a Acţionarilor privitoare la cenzori sunt legale?

2. Care sunt situaţiile de incompatibilitate a cenzorilor şi ce sancţiuni se pot aplica?

3. Societatea comercială „VS” SRL este o societate de expertiză contabilă şi audit financiar
care a încheiat un contract cu SC „ M” SA pentru efectuarea activităţilor de control a activităţii
financiar-contabile a acesteia, desemnând în calitate de cenzor pe numitul S.A. În urma efectuării

141
controlului, S.A a comunicat de îndată acţionarilor, date referitoare la activitatea desfăşurată de
administratori, pentru ca aceştia să convoace adunarea generală.
Întrebare:
Comunicarea de către cenzor către acţionari a operaţiunilor societăţii care au făcut obiectul
controlului este legală?

4. Precizaţi care sunt situaţiile în care cenzorii sunt obligaţi să delibereze împreună.

5. Acţionarii S.C şi M.N au chemat în judecată societatea „ML” SA, pentru ca instanţa să
pronunţe o hotărâre de revocare a cenzorului F.L. pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de
art.163 din Legea nr.31/1990, republicată.
Întrebare :
Instanţa de judecată poate să se pronunţe asupra revocării cenzorului?

6. Arătaţi care este natura juridică a raporturilor juridice existente între societatea comercială
supusă controlului şi cenzorii care efectuează controlul de gestiune.

5.5. Funcţionarea societăţilor cu răspundere limitată

5.5.1. Drepturile asociaţiilor în cadrul societăţilor cu răspundere limitată


Principalele drepturi ale asociaţilor în societatea cu răspundere limitată sunt:
• dreptul la informare cu privire la societate;
• dreptul la vot;
• dreptul de a cere efectuarea unei expertize cu privire la gestiunea patrimoniului
societăţii;
• dreptul de a acţiona în justiţie;
• dreptul de a se retrage din societate;
• dreptul la profit.
 Dreptul la informare cu privire la societate
Asociaţii au dreptul de a obţine de la administrator orice informaţii necesare adoptării
unor hotărâri care sunt de competenţa adunării generale.
Dreptul de informare presupune obţinerea de către oricare dintre asociaţi a unei copii
de pe toate documentele prezentate de administrator.
Astfel, oricare dintre asociaţi are dreptul de a cere administratorului, în orice moment,
următoarele documente:
 situaţia financiară;
 rapoartele administratorului, supuse adunării generale, pe ultimii trei ani;
 procesele-verbale ale adunărilor generale (registrul de deliberări);
 inventarul cu privire la bunurile societăţii.
 Dreptul la vot
Oricare asociat poate să intervină în viaţa societăţii, în principal, prin exercitarea
dreptului la vot în cadrul adunărilor generale ale asociaţilor.
Art. 193 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte cu valoare de principiu,
faptul că fiecare parte socială dă dreptul la un vot.
Dreptul la vot se exercită, de regulă, personal de către fiecare asociat. Cu toate acestea,
cu valoare de excepţie, legea română recunoaşte şi posibilitatea exerciţiului acestui drept prin
corespondenţă, în măsura în care o asemenea posibilitate este prevăzută în mod expres de
actul constitutiv .
82

Având în vedere faptul că legea nu stabileşte în mod expres nici o interdicţie, rezultă că
dreptul de vot poate fi exercitat şi prin mandatar, dar cu procură specială.

142
Conform art. 193 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, interzice dreptul la vot a
unui asociat în deliberările adunărilor asociaţilor atunci când se discută cu privire la aportul
său în natură la capitalul social sau cu privire la actele juridice încheiate între el şi societate.
 Dreptul de a cere efectuarea unei expertize cu privire la gestiunea
patrimoniului societăţii
Practic, asociatul are dreptul de a solicita expertiza cu privire la una sau mai multe
operaţii de gestiune.
Dacă raportul de expertiză pune în evidenţă unele aspecte negative în gestiunea
societăţii, acesta poate fi un motiv întemeiat pentru revocarea administratorului şi pentru o
eventuală acţiune în responsabilitate a acestuia.
Cheltuielile legate de efectuarea expertizei vor fi suportate de către societate şi, în cazul
stabilirii unei vinovăţii a administratorului, acestea vor fi recuperate de la administratorul
vinovat.
 Dreptul de a acţiona în justiţie
Asociaţii beneficiază de următoarele acţiuni în justiţie:
• acţiunea individuală împotriva administratorului.
Fiecare asociat, în mod individual, beneficiază de o asemenea acţiune în cazul în care
administratorul, printr-o faptă personală, a cauzat un prejudiciu unui asociat (de exemplu, nu
i-a plătit la timp dividendele cuvenite, deşi s-a dispus partajarea şi distribuirea către
asociaţi). O asemenea acţiune are întotdeauna caracter personal.
Totodată, potrivit art. 223 din Legea nr. 31/1990, republicată, oricare dintre asociaţi
poate cere instanţei de judecată excluderea administratorului asociat care comite fraudă în
dauna societăţii sau care se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui
sau al altora.
• acţiunea colectivă împotriva administratorului
Această acţiune permite tuturor asociaţilor sau numai unora dintre ei de a obţine
repararea prejudiciului cauzat de administratorul societăţii. Despăgubirile la care va fi
obligat administratorul se plătesc societăţii comerciale, şi nicidecum asociaţilor care au
acţionat în justiţie.
• acţiunea individuală sau colectivă împotriva hotărârilor adoptate de adunarea
generală a asociaţilor
Această acţiune este formulată împotriva societăţii şi are ca obiect anularea hotărârii
adunării generale, dacă aceasta contravine actului constitutiv al societăţii sau contravine legii.
Având în vedere dispoziţiile art. 196 din Legea nr. 31/1990, republicată, conform cărora
regulile existente pentru societăţile pe acţiuni, cu privire la atacarea unei hotărâri a adunării
generale sunt aplicabile şi pentru cazul societăţilor cu răspundere limitată, rezultă că o
acţiune poate fi introdusă de oricare dintre asociaţii care nu au luat parte la adunarea
generală sau au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al
şedinţei. Hotărârile adunării generale pot fi atacate în termenul de 15 zile prevăzut la art. 131
alin. 2, ce urmează să curgă de la data la care asociatul a luat cunoştinţă de hotărârea adunării
generale pe care o atacă.
Hotărârea adunării generale poate fi atacată în instanţă chiar de către
administrator, caz în care societatea va fi reprezentată în justiţie de persoana desemnată de
preşedintele instanţei, dintre asociaţi. În momentul intentării acţiunii în anulare, reclamantul
poate cere preşedintelui instanţei suspendarea executării hotărârii atacate. Cererea de
suspendare poate fi admisă sau respinsă. În ipoteza admiterii suspendării executării hotărârii,
preşedintele instanţei poate obliga pe reclamant la plata unei sume de bani, cu titlu de
garanţie, numită cauţiune. Împotriva ordonanţei de suspendare se poate face recurs în termen
de 15 zile de la pronunţare.
 Dreptul de a se retrage din societate

143
Oricare asociat se poate retrage din societate dacă nu este de acord cu hotărârea adunării
generale privind modificarea actului constitutiv al societăţii. Retragerea din societate poate
interveni dacă:
 s-a prevăzut în statutul societăţii dreptul de retragere;
 există acordul tuturor asociaţilor;
 pentru motive temeinice, instanţa judecătorească a admis o asemenea soluţie.
Asociatul care se retrage din societate are dreptul la profit până în ziua retragerii,
însă încasarea se va face în momentul repartizării lor, conform prevederilor statutare.
Asociatul care se retrage nu are dreptul la o parte proporţională din patrimoniul social, ci
numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia.
Dacă în momentul retragerii sunt operaţii în curs de executare, asociatul este obligat să
suporte consecinţele acestora şi nu va putea să încaseze partea ce i se cuvine decât după
terminarea operaţiilor respective.
 Dreptul la profit
Asociatul are dreptul la încasarea profitului atât în timpul funcţionării societăţii, cât şi în
cazul dizolvării şi lichidării acesteia.
• în timpul funcţionării societăţii, dreptul asociaţilor de a participa la profit se
concretizează în dreptul la dividende.
În fiecare an, dacă rezultatele societăţii permit acest lucru, adunarea generală a
asociaţilor poate să decidă distribuirea către asociaţi a unei fracţiuni din profit. Astfel,
dividendele se acordă numai în măsura în care, la nivelul societăţii, se obţin venituri reale,
constatate ca atare prin bilanţul contabil .
83

De regulă, dividendele se atribuie în funcţie de părţile sociale deţinute, fiecare asociat


primind o sumă de bani proporţională cu numărul de titluri pe care le deţine, adică sub forma
unui procent din capitalul social. În actul constitutiv se va arăta această cotă procentuală ce
revine fiecărui asociat din beneficiile societăţii.
În actul constitutiv al societăţii se poate însă stabili şi o repartiţie inegală a profitului,
întemeiată pe alte criterii decât numărul părţilor sociale deţinute de fiecare asociat (de
exemplu, pentru asociatul care participă activ la viaţa societăţii, fie prin cunoştinţele sale
profesionale, fie prin alte modalităţi).
Singura limitare în privinţa repartizării profitului este aceea referitoare la interzicerea
clauzelor leoniene prin care un asociat ar fi exclus categoric de la beneficii.
• Cu ocazia dizolvării şi lichidării societăţii, fiecare asociat va primi din activul
patrimoniului societăţii ceea ce a aportat la capitalul social (de regulă, sub forma unei sume de
bani), după plata tuturor datoriilor pe care le are societatea faţă de terţele persoane.
În funcţie de rezultatele societăţii, asociaţii au dreptul şi la alte sume de bani sau bunuri
în natură, care se distribuie, de regulă, în funcţie de cota procentuală pe care o are fiecare
asociat din capitalul social.
Actul constitutiv al societăţii poate să prevadă o distribuire inegală a rezultatelor
obţinute cu ocazia lichidării.

5.5.2. Obligaţiile asociaţiilor în cadrul societăţilor cu răspundere limitată


Principalele obligaţii ale asociaţilor în societatea cu răspundere limitată sunt:
• participarea la pierderi;
• obligaţia de non-concurenţă.
 Participarea la pierderi
Participarea la pierderile societăţii se face, de regulă, în funcţie de numărul de părţi
sociale deţinute de fiecare asociat; totuşi, actele constitutive ale societăţii pot deroga de la
această regulă stabilind o participare inegală a asociaţilor la pierderile societăţii.
În actul constitutiv al societăţii trebuie să se prevadă cota în procente de participare a
asociaţilor la pierderi.
144
Singura limitare este aşa-numita clauză leoniană, prin care un asociat nu poate fi
descărcat în totalitate de pierderi la fel ca şi atunci când s-ar dispune ca un asociat să suporte
în totalitate pierderile.
Spre deosebire de modul de reglementare a participării la beneficii a asociaţilor,
reglementarea referitoare la participarea la beneficii presupune două elemente de esenţă,
respectiv:
 participarea la pierderi este limitată la valoarea aporturilor la capitalul social al
asociaţilor, potrivit principiului răspunderii limitate care caracterizează această formă
de societate.
 participarea la pierderi este adesea constatată în momentul dizolvării societăţii.
Concret, după realizarea activului (încasarea creanţelor) şi plata pasivului – achitarea
datoriilor, societatea trebuie să restituie asociaţilor aportul pe care l-au adus la constituirea
societăţii. Dacă nu este posibil acest lucru, societatea va rambursa numai o parte din aceste
aporturi, situaţie în care asociaţii vor suporta în mod definitiv pierderile reprezentând
diferenţa dintre valoarea aportată şi cea primită.
În mod excepţional, societatea poate să micşoreze capitalul social, dacă se constată
pierderi, situaţie în care asociaţii vor schimba părţile sociale anterioare cu noile părţi sociale,
care vor avea o valoarea mai mică. Diferenţa de valoare între titlurile deţinute anterior şi cele
deţinute după reducerea capitalului, constituie o pierdere pe care o suportă asociaţii.
 Obligaţia de non-concurenţă
Obligaţia de non-concurenţă a asociaţilor decurge, de regulă, dintr-o clauză
contractuală.
Pentru administrator, obligaţia de non-concurenţă este prevăzută în lege. Astfel,
potrivit art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, administratorii nu pot primi,
fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administratori în alte societăţi
concurente sau având acelaşi obiect, nici să facă acelaşi fel de comerţ, ori altul concurent
pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancţiunea revocării
şi răspunderii pentru daune.
Obligaţia de non-concurenţă poate fi prevăzută şi în contractul de muncă ori de câte ori
asociaţii au în acelaşi timp şi calitatea de angajat al societăţii respective.
Pentru a se stabili o clauză de non-concurenţă, trebuie să se respecte două reguli
fundamentale:
 limitarea clauzei în timp (durată) şi spaţiu (teritoriu);
 stabilirea unor limite concrete cu privire la activitatea care nu trebuie să fie exercitată
de asociaţi.

5.5.3. Răspunderea asociaţilor în societatea cu răspundere limitată


În principiu, asociaţii nu sunt răspunzători de gestiunea societăţii atâta vreme cât aceasta
este în sarcina administratorului.
Cu toate acestea, legea stabileşte două situaţii în care se reţine direct răspunderea
asociaţilor, amândouă în legătură cu aportul asociaţilor la capitalul social, respectiv:
• în momentul constituirii societăţii, dacă declară fals în legătură cu aportul la capitalul
social, adică aportează bunuri care nu-i aparţin din punct de vedere juridic.
Asociatul în cauză va răspunde faţă de societate pentru evicţiune, care provine fie de la
terţa persoană care pretinde şi dovedeşte că are un drept asupra bunului aportat, fie chiar de la
un asociat, care se obligă să aporteze acelaşi bun unei alte societăţi;
• dacă valoarea aportului în natură este mai mică decât cea declarată de asociatul care
s-a obligat la acel aport.

5.5.4. Adunările generale

145
Adunarea asociaţilor reprezintă forma de organizare, care permite elaborarea şi
exprimarea în decizii şi hotărâri a voinţei sociale. În ansamblul societăţii comerciale, adunarea
asociaţilor reprezintă cel mai important organ de conducere având plenitudine de competenţă
şi atribuţii. Astfel, cu titlu exemplificativ, adunarea generală are şi următoarele atribuţii:
 numeşte celelalte organe ale societăţii sau le revocă;
 fixează limitele de competenţă a organelor numite de ea;
 exercită controlul asupra activităţii organelor societăţii;
 decide modificarea actului constitutiv al societăţii, în concordanţă cu necesităţile
decurgând din scopul urmărit.
Adunarea asociaţilor din societăţile cu răspundere limitată reprezintă organul de decizie
suprem al societăţii constituită din totalitatea asociaţilor.
Ca regulă generală, în adunarea generală o hotărâre se adoptă cu votul asociaţilor
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, în afară de cazul
când în actul constitutiv se prevede altfel.
Prin excepţie, conform art. 192 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, în cazul
adoptării unei hotărâri ce presupune modificarea actului constitutiv, este necesar votul
tuturor asociaţilor. Dispoziţia legală are caracter supletiv, deoarece prin actul constitutiv se
poate deroga de la norma legală.
Adunarea generală se convoacă la sediul societăţii ori de câte ori este nevoie, dar cel
puţin o dată pe an. Convocarea se face de către administratorul societăţii. Prin excepţie,
convocarea adunării asociaţilor se poate face şi de către un asociat sau un număr de asociaţi
care reprezintă cel puţin 1/4 din capitalul social, cu obligaţia de a arăta scopul convocării. De
asemenea, cenzorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală când aceasta nu a fost făcută
de către administrator.
Convocarea adunării generale se face în forma în care este prevăzută în actul constitutiv.
În lipsa unei asemenea stipulaţii convocarea se face prin scrisoare recomandată. Convocarea
adunării generale trebuie făcută cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ţinerea
şedinţei.
Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală. Există posibilitatea ca votarea să se
facă şi prin corespondenţă.
În situaţia în care adunarea generală legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din
cauza neîntrunirii majorităţii cerute, adunarea convocată din nou poate decide asupra
ordinii de zi, oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea din capitalul social reprezentată
de asociaţii prezenţi.
Legea stabileşte anumite interdicţii în cazul unui conflict de interese între societate şi
asociaţi.
Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, inclusiv pentru cei
care nu au participat la vot sau pentru cei care au votat împotrivă. Spre deosebire de hotărârile
adunării generale a acţionarilor, pentru hotărârile adunării asociaţilor legea nu cere aducerea
acestora la cunoştinţă a terţilor.
În cazul în care printr-o hotărâre a adunării asociaţilor unui asociat i se încalcă
drepturile, acesta are posibilitatea de a cere în instanţă anularea hotărârii.
În situaţia societăţii cu răspundere limitată cu unic asociat, atribuţiile adunării generale
sunt exercitate de asociatul unic (art. 13 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată).
Asosiatul unic poate avea calitatea de salariat al societăţii cu răspundere limitată al cărui
asociat unic este.

5.5.5. Administratorii societăţii


 Numire şi revocare
Societatea poate fi administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau
neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale.
146
Administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării generale, mandatul de administrator în
alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă acelaşi fel de
comerţ ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub
sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daune. Potrivit art. 1961 dispoziţiile privitoare la
administrarea societăţilor pe acţiuni nu sunt aplicabile societăţilor cu răspundere limitată; ceea
ce înseamnă că administratorii pot aveacalitatea de angajat (salariat).
Reprezentanţii societăţii sunt obligaţi să depună la registrul comerţului semnăturile lor
în termen de 15 zile de la data înmatriculării, dacă au fost numiţi prin actul constitutiv, iar cei
aleşi în timpul funcţionării societăţii în termen de 15 zile de la alegere.
În ce priveşte revocarea administratorilor, aceasta se poate face prin votul tuturor
asociaţilor, dacă administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv sau cu votul majorităţii
absolute a asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă administratorii au fost desemnaţi de către
adunarea asociaţilor. În cazul revocării administratorului numit prin actul constitutiv, practic
intervine o modificare a actului constitutiv prin înlocuirea unui administrator, fapt ce
determină adoptarea unei hotărâri cu unanimitate de voturi . 84

În situaţia în care prin actul constitutiv sunt numiţi doi sau mai mulţi administratori,
asociaţii pot stabili ca aceştia să îşi exercite mandatul împreună sau individual. În cazul în
care ei lucrează împreună, deciziile se iau cu unanimitate de voturi, iar în caz de divergenţă
vor decide asociaţii în cadrul adunării generale, în condiţiile art. 187 din Legea nr. 31/1990,
republicată.
 Atribuţii
Administratorii societăţii cu răspundere limitată, pot face toate operaţiunile cerute pentru
aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, afară de restricţiile stabilite prin actul
constitutiv.
Art. 198 din Legea nr. 31/1990, republicată prevede obligaţia administratorilor de a ţine
un registru al asociaţilor societăţii. Nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea
personală şi solidară a administratorilor pentru prejudiciile cauzate societăţii.
Administratorii au obligaţia, prin lege, de a convoca adunarea asociaţilor.
Dacă prin actul constitutiv nu s-a stabilit care dintre administratori este şi reprezentant al
societăţii, dreptul de reprezentare aparţine fiecăruia dintre ei.
 Răspundere
Administratorul răspunde pentru prejudiciile cauzate societăţii, sau chiar terţelor
persoane, indiferent dacă este asociat sau neasociat. Răspunderea civilă intervine ori de câte
ori administratorul cauzează prin actele pe care le îndeplineşte un prejudiciu.
Dacă sunt mai mulţi administratori ei răspund solidar. În cazul răspunderii solidare,
oricare dintre administratori poate fi obligat pentru acoperirea întregii pagube.
Administratorul care a acoperit paguba are posibilitatea unei acţiuni în regres împotriva
celorlalţi administratori, pentru a fi despăgubit de ceilalţi, fiecare participând la acoperirea
pagubei proporţional cu vina pe care o are.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii,
însă aceştia o vor putea exercita numai în caz de faliment al societăţii.
Administratorul răspunde penal în cazul săvârşirii unor fapte considerate infracţiuni
atât de către Codul penal şi cât şi de legile extrapenale care conţin dispoziţii penale (Legea nr.
31/1990, republicată ).

5.5.6. Controlul gestiunii societăţii


Potrivit art. 199 din Legea nr. 31/1990 republicată, actul constitutiv poate stabili
alegerea unuia sau mai multor cenzori de către adunarea asociaţilor.
Dacă numărul asociaţilor trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie. Durata
mandatului lor este de 3 ani şi pot fi realeşi.

147
Dispoziţiile cu privire la interdicţiile existente pentru anumite persoane de a dobândi
calitatea de cenzor stabilite în cazul societăţilor pe acţiuni, funcţionează şi în cazul societăţilor
cu răspundere limitată.
În schimb, în cazul acestui tip de societăţi nu se impune numirea a minim trei cenzori şi
toţi atâţia supleanţi. În consecinţă, în cazul societăţilor cu răspundere limitată poate exista un
singur cenzor şi un supleant. În cazul mai multor cenzori desemnaţi numărul acestora
trebuie să fie impar.
Şi în cazul societăţii cu răspundere limitată trebuie respectată condiţia ca unul dintre
cenzori sau singurul cenzor să fie expert contabil.
Cenzorii societăţii trebuie să fie asociaţi cu excepţia cenzorului contabil care poate fi şi
un neasociat.
Cenzorii se aleg de către adunarea asociaţilor. Legea nu prevede posibilitatea numirii
cenzorilor prin actul constitutiv, ca în cazul societăţilor pe acţiuni. Cu toate acestea nu există
nici un impediment legal ca desemnarea cenzorilor într-o societate cu răspundere limitată să
se facă direct prin actul constitutiv.
În lipsa cenzorilor, controlul gestiunii societăţii se asigură de către asociaţi.

5.5.7. Transmiterea părţilor sociale


În schimbul aporturilor lor, asociaţii în societatea cu răspundere limitată primesc părţi
sociale, care le conferă acestora drepturile şi obligaţiile aferente. Cu toate că părţile sociale nu
reprezintă titluri negociabile ele se pot transmite în condiţiile legii.
Transmiterea părţilor sociale implică şi transmiterea calităţii de asociat în societatea cu
răspundere limitată.
Legea nr. 31/1990 republicată, reglementează transmiterea părţilor sociale între asociaţi
şi către persoane din afara societăţii. Transmiterea părţilor sociale se poate face prin acte
inter vivos sau mortis causa, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. În practică, cel mai adesea este
întâlnită transmiterea părţilor sociale prin acte între vii, cu titlu oneros şi îmbracă forma
cesiunii.
Între asociaţi părţile sociale pot fi transmise în orice condiţii (indiferent de numărul
voturilor asociaţilor). Cesiunea părţilor sociale între asociaţi presupune încheierea unui
contract între asociatul cedent şi asociatul cesionar.
Pentru protejarea terţilor, legea cere înscrierea cesiunii în registrul comerţului. Prin
actul constitutiv este posibil ca cesiunea părţilor să fie interzisă.
Faţă de terţi părţile sociale se transmit dacă există consimţământul asociaţilor care
86

reprezintă cel puţin 3/4 din capitalul social. În actul constitutiv asociaţii pot să prevadă
unanimitatea voturilor, dar nu pot coborî sub limita legală de 3/4.
Cesiunea produce efecte faţă de terţi numai în momentul înscrierii ei în registrul
comerţului.
În măsura în care într-un act constitutiv se stabileşte o clauză de continuare cu
moştenitorii aceştia au doar facultatea, nu şi obligaţia de a accepta continuarea societăţii. În
schimb, clauza are caracter obligatoriu între asociaţi, deoarece în situaţia în care moştenitorii
acceptă succesiunea, ei devin automat şi asociaţi în cadrul societăţii comerciale respective.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. În actul constitutiv al S.C. „L” S.R.L. s-a prevăzut că modificarea actului constitutiv poate fi
decisă cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea calificată a capitalului social.
Având în vedere dispoziţia cuprinsă în art. 192 din Legea nr. 31/1990, republicată, actul adiţional
la actul constitutiv trebuie să fie semnat de toţi asociaţii?

148
2. În cazul societăţii cu răspundere limitată, fiecare parte socială dă dreptul la un vot în adunările
generale.
Întrebare
Există situaţii în care asociatul nu poate exercita dreptul de vot?

3. Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarei afirmaţii :


În societatea cu răspundere limitată convocarea adunării generale se realizează numai de către
administratorii societăţii .
a) adevărat, b) fals.
Motivaţi răspunsul.

4. La data de 01.07.2008 a fost adoptată hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor societăţii


comerciale „F.B” SRL, adunare la care asociatul L.M a lipsit deşi fusese convocat prin
scrisoare recomandată, cu confirmare de primire. Printre măsurile adoptate, hotărârea AGA
conţine şi modificarea obiectului de activitate al societăţii. Asociatul L.M nefiind de acord cu
hotărârea AGA din 01.07.2008, a formulat acţiune în anularea hotărârii A.G.A. acţiunea fiind
introdusă la data de 05.07.2008. Societatea, prin reprezentantul legal a solicitat respingerea
acţiunii ca prematur introdusă deoarece se poate solicita anularea unei hotărâri AGA în termen
de 15 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial.
Întrebare:
Excepţia de prematuritate a introducerii acţiunii in anularea hotărârii AGA este întemeiata?
Motivaţi.

5. Care este sancţiunea aplicabilă administratorilor unei societăţi cu răspundere limitata, în cazul în
care, fără a fi avut acordul Adunării Generale a Asociaţilor acceptă calitatea de administrator la o altă
societate cu acelaşi obiect de activitate?

6. În ce condiţii pot fi transmise părţile sociale ale asociaţilor unei societăţi cu răspundere limitată, faţă
de terţe persoane? Explicaţi răspunsul.

7. M.V. este asociat unic la o societate cu răspundere limitată, încheind cu o terţă persoană un contract
prin care se obligă ca, în schimbul investiţiei pe care aceasta o va face societăţii să-i cesioneze părţi
sociale pe care le deţine în societate. Convenţia încheiată de asociatul unic privind cesiunea de părţi
sociale în schimbul investiţiei pe care o realizează terţa persoană în folosul societăţii este valabilă?

8. S.C. „BM” SRL s-a constituit cu doi asociaţi, respectiv „SL” şi „VN”, cu participare egală la
capitalul social, fiecare deţinând un procent de 50% din totalul părţilor sociale. Asociatul „SL”
cesionează în totalitate părţile sociale celuilalt asociat, încheindu-se contractul de cesiune de părţi
sociale fără ca operaţiunea de cesiune să fie înregistrată în registrul comerţului.
Întrebare:
Contractul de cesiune de părţi sociale este opozabil şi faţă de terţele persoane sau produce
efecte Contractul numai între asociaţi?

149
Secţiunea 6
Excluderea şi retragerea asociaţilor

6.1. Excluderea şi retragerea asociaţilor din societatea în nume colectiv

 Situaţii de excludere
Luând în considerare atât dispoziţiile speciale cât şi regulile generale în domeniul
excluderii, se poate considera, în temeiul art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, că un
asociat poate fi exclus dintr-o societate în nume colectiv în următoarele situaţii:
• în cazul neîndeplinirii obligaţiilor ce-i revin cu privire la aportul la capitalul social al
societăţii, având în vedere faptul că art. 222 alin. 1 lit. a din Legea nr. 31/1990,
republicată, stabileşte că această sancţiune intervine pentru orice asociat care, deşi a
fost pus în întârziere nu şi-a vărsat aportul la capitalul social, la care s-a obligat prin
actul constitutiv;
• în cazul în care prin faptele sale fraudează societatea sau se serveşte de semnătura
socială sau de capitalul social în folosul său sau al altora, fără a fi îndrituit expres de
către ceilalţi asociaţi în acest sens;
• în cazul în care, un asociat devine legalmente incapabil (respectiv este lipsit de
capacitate de exerciţiu), în situaţia în care asociatul este o persoană fizică, sau este
declarat în stare de faliment, atunci când asociatul este o persoană juridică;
• în cazul în care asociatul se amestecă fără drept în administrarea societăţii (respectiv
în situaţia în care încheie, de exemplu, acte în numele societăţii, fără ca ceilalţi
asociaţi să- i fi acordat un asemenea drept în mod expres);
• în cazul în care asociatul întrebuinţează capitalul social, bunurile sau creditele
societăţii în folosul său sau al unei alte persoane fără consimţământul scris al celorlalţi
asociaţi;
• în cazul în care asociatul face acte de concurenţă împotriva societăţii;
• în situaţia în care un debitor al asociatului face opoziţie împotriva hotărârii adunării
generale de prelungire a duratei de existenţă a societăţii şi instanţa admite această
opoziţie; într-o asemenea situaţie, ceilalţi asociaţi vor decide, conform art. 206 din
Legea nr. 31/1990, republicată, fie să renunţe la prelungirea duratei societăţii, fie să
excludă pe asociatul debitor din societate.
 Hotărârea judecătorească de excludere
Având în vedere consecinţele negative pe care le are o excludere pentru un asociat, ea nu
se poate pronunţa decât prin hotărâre judecătorească. Acţiune în instanţă poate fi iniţiată de
către orice societate comercială, sau de orice asociat, caz în care la judecata cauzei va fi citată
şi societatea comercială alături de asociatul pârât.
În situaţia în care acţiunea de excludere este iniţiată de însăşi societate, ea presupune
decizia adunării generale a celorlalţi asociaţi, mai puţin a asociatului exclus.
150
În doctrina de specialitate s-a ridicat şi problema societăţilor în nume colectiv cu
numai doi asociaţi, situaţie în care, dacă s-ar admite excluderea, ar însemna ca aceasta să
atragă automat şi dizolvarea societăţii respective, deoarece nu este de admis o societate în
nume colectiv care să nu aibă minimum doi asociaţi. S-a considerat că dacă intervine o
asemenea situaţie, singura soluţie acceptabilă ar fi ca asociatul rămas în societate după
excluderea celuilalt, să modifice forma societăţii respective în societate cu răspundere limitată
cu unic asociat . De altfel, conform art 223 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost
adăugat prin Legea nr. 161/2003, prin aceiaşi hotărâre, instanţa dispune şi cu privire la
structura participării la capitalul social a celorlalţi asociaţi, ca urmare a excluderii.
Hotărârea judecătorească irevocabilă de excludere, se depune la Oficiul registrului
comerţului pentru a se face înscrierea situaţiei nou create, urmând ca, la cererea societăţii
hotărârea, să fie publicată în Monitorul Oficial.
Termenul de depunere a hotărârii judecătoreşti de excludere la Registrul comerţului
pentru înregistrarea acestei menţiuni este de 15 zile.
 Consecinţele excluderii
Conform art. 224 din Legea nr. 31/1990 republicată, asociatul exclus participă la
pierderile societăţii şi se bucură de beneficiile rezultate din societate, până la momentul
în care este exclus din societate. Cu toate acestea, asociatul exclus nu poate pretinde efectiv
aceste beneficii, decât la momentul în care se realizează repartizarea lor conform actului
constitutiv.
La momentul excluderii, asociatul exclus nu beneficiază de o parte din capitalul social al
societăţii (respectiv partea care i s-ar fi cuvenit în baza aportului vărsat la capitalul social), ci
numai de contravaloarea acestuia, respectiv o sumă de bani care să reprezinte exact valoarea
aportului său la capitalul social al societăţii care l-a exclus.
 Retragerea unui asociat din societatea în nume colectiv
Retragerea unui asociat reprezintă un act unilateral de voinţă din partea acelui asociat.
Ca atare, trebuie să îmbrace toate caracteristice legale ale unui asemenea act unilateral de
voinţă.
Este de observat faptul că art. 226 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, temeiul
legal în domeniu, enumeră numai cazurile de retragere a unui asociat din societatea de
persoane sau societatea cu răspundere limitată, nu şi în cazurile societăţilor de capital.
Cu toate acestea, există posibilitatea retragerii unui acţionar din cadrul societăţii de
capital, cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 134 din Legea nr. 31/1990, astfel cum au
fost modificate prin Legea nr. 161/2003.
Conform art. 226, retragerea unui asociat dintr-o societate în nume colectiv (ca de altfel,
din orice societate de persoane sau societate cu răspundere limitată), poate interveni exclusiv
în următoarele situaţii:
• în cazurile prevăzute de actul constitutiv. Evident că în situaţia în care asociaţii,
prin voinţa lor, stabilesc în actul constitutiv situaţiile şi condiţiile concrete în care
poate opera o retragere a unui asociat, voinţa acestora este suverană;
• cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi. Şi acest caz de retragere are tot caracter
convenţional. Astfel, se poate considera că asociatul care doreşte să se retragă din
societate are această posibilitate, dacă îşi manifestă voinţă în cadrul unei adunări
generale a asociaţilor, iar aceştia, cu unanimitate, sunt de acord cu solicitarea de
retragere a asociatului în cauză.
Evident, că legea nu condiţionează nicicum posibilitatea retragerii de o eventuală
discutare a solicitării în cadrul adunării generale a societăţii. Ceea ce solicită legea este
existenţa consimţământului expres al tuturor asociaţilor pentru o asemenea retragere,
indiferent dacă acesta se manifestă într-un cadru organizat, sau în mod individual.
• pe cale judecătorească, în urma unei hotărâri a instanţei care constată că asociatul
are motive temeinice pentru a solicita retragerea din societate.

151
Hotărârea dată de tribunal cu privire la cererea de retragere a unui asociat este supusă
numai recursului, termenul de recurs fiind de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Şi hotărârea cu privire la retragerea asociatului este supusă înregistrării la Oficiul
registrului comerţului .
 Efectele retragerii unui asociat
La momentul retragerii din societate, asociatul va putea beneficia de anumite drepturi
proprii pentru părţile sociale pe care le deţine în societate, drepturi a căror valoare se
stabileşte fie pe cale convenţională, fie în baza unei expertize. Expertul, la rândul său, poate
fi desemnat de către părţi (societatea şi asociatul retras), prin bună înţelegere, sau, în caz
contrar, în baza hotărârii tribunalului.
În măsura în care însăşi retragerea nu poate funcţiona pe bază convenţională şi, ca atare,
ea trebuie să fie impusă de instanţă, credem că la acelaşi moment se poate decide şi cu privire
la evaluarea drepturilor care se cuvin asociatului în urma retragerii sale din societate, prin
intermediul unui expert, intervenind astfel o expertiză judiciară.
6.2. Excluderea şi retragerea asociaţilor comanditaţi

Excluderea asociaţilor comanditaţi se face în cazurile expres prevăzute de art. 222 din
Legea nr. 31/1990, republicată. În schimb, asociaţii comanditari nu pot fi excluşi din
societate decât în situaţia în care, deşi au fost puşi în întârziere, nu şi-au adus aportul la
capitalul social, toate celelalte cazuri prevăzute de lege funcţionând exclusiv în cazul
asociaţilor comanditaţi.
De asemenea, în temeiul art. 206 din Legea nr. 31/1990, republicată, un asociat
comanditar poate fi exclus din societate în situaţia în care creditorii săi particulari au făcut
în instanţă o opoziţie împotriva hotărârii adunării generale prin care s-a decis
prelungirea termenului pentru care s-a constituit societatea respectivă. Acest caz de
excludere poate duce la excluderea atât a asociatului comanditat, cât şi al celui comanditar, în
funcţie de creditorul particular al asociatului respectiv, ale cărui interese sunt atinse prin
decizia de prelungire a duratei de existenţă a societăţii.
În ceea ce priveşte retragerea asociaţilor, funcţionează aceleaşi reguli ca şi în cazul
retragerii asociaţilor dintr-o societate în nume colectiv.
Retragerea din societate a acţionarilor nemulţumiţi de hotărârea adunării generale
Conform art. 134 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.
161/2003, posibilitatea de retragere a acţionarilor, intervine în cazul în care aceştia nu sunt de
acord cu hotărârile adoptate de adunarea generală cu privire la:
- schimbarea obiectului principal de activitate;
- mutarea sediului societăţii;
- schimbarea formei societăţii.
Într-o asemenea situaţie, acţionarii care se retrag vor obţine de la societate
contravaloarea acţiunilor pe care le posedă, la valoarea medie stabilită de un expert autorizat.
În expertizarea contravalorii acţiunilor, expertul are obligaţia de a folosi cel puţin două
metode de evaluare recunoscute de standardele europene de evaluare.
Acţiunile acţionarilor care se retrag din societate vor fi dobândite de societate, conform
art. 134 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 161/2003,
urmând ca societatea să le înstrăineze în termen de 1 an de la momentul dobândirii.

152
6.3. Excluderea şi retragerea asociatului din societatea cu răspundere
limitată

 Excluderea
Potrivit art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, poate fi exclus din societatea cu
răspundere limitată asociatul care se află în una din următoarele situaţii:
 nu aduce aportul la care s-a obligat, după ce în prealabil a fost somat;
 asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau foloseşte semnătura
socială ori capitalul social în interesul propriu sau al altora.
Excluderea se pronunţă prin hotărâre judecătorească, la cererea societăţii sau a oricărui
asociat. Hotărârea definitivă de excludere se va depune în termen de 15 zile la Oficiul
registrului comerţului pentru a putea fi înscrisă, iar dispozitivul acesteia se va publica la
cererea societăţii în Monitorul Oficial al României.
Drepturile asociatului exclus sunt:
- să participe la beneficii, calculate până la data excluderii din societate;
- să încaseze o sumă de bani corespunzătoare părţii pe care o deţine din capitalul social.
În ce priveşte obligaţiile asociatului exclus acesta răspunde de pierderi până la data
excluderii. De asemenea, pentru operaţiunile în curs de executare, asociatul exclus este obligat
să suporte consecinţele şi nu va putea retrage partea ce i se cuvine decât după terminarea
operaţiunilor.
 Retragerea
Retragerea asociatului dintr-o societate cu răspundere limitată este reglementată de
dispoziţiile art. 226 din Legea nr. 31/1990 republicată, care privesc retragerea asociatului din
societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată.
Retragerea asociaţilor este posibilă în următoarele condiţii:
- dacă s-a prevăzut în actul constitutiv;
- cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
- în baza unei hotărâri judecătoreşti, pentru motive temeinice.
Drepturile cuvenite asociatului retras pentru părţile sale sociale, se stabilesc fie prin
acordul asociaţilor, fie printr-un expert desemnat de asociat, fie de către tribunal în caz de
neînţelegere.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Reclamantul C.D. a chemat în judecată pe pârâţii L.L. A.C. şi S.C. „V” S.R.L. solicitând
excluderea din societate a pârâţilor L.L. şi A.C. care aveau şi calitatea de administratori ai
societăţii.
În motivarea acţiunii reclamantul arată că pârâţii au nesocotit obligaţiile prevăzute în statutul
societăţii în sensul prestării de activităţi utile pentru societate, mai mult decât atât, pârâţii au
înfiinţat o altă societate, cu acelaşi obiect de activitate, procedând la concedierea unor salariaţi
din societatea „V” S.R.L. în scopul reangajării acestora la noua societate concurentă, nesocotind
dispoziţiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.
Întrebare
Acţiunea privind excluderea din societate a asociaţilor este întemeiată şi care este dispoziţia
legală aplicabilă?

2. Reclamanţii BV şi S.C.”V.S.” S.R.L. au chemat în judecată pe S.C. solicitând ca prin


sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună excluderea pârâtului din societate, obligând societatea
la plata drepturilor ce i se cuvine celui exclus cu motivarea că V.C. , în calitate de asociat şi
administrator a încălcat Legea contabilităţii prin efectuarea unor activităţi care au fost de
natură să fraudeze societatea.
153
Pârâtul S.C. , prin cerere neconvenţională a solicitat excluderea reclamantului B.V. din
societate, motivând că situaţia falimentară a societăţii se datorează culpei exclusive a acestuia.
În urma probelor administrate instanţa de fond a admis atât cererea principală şi în parte cea
reconvenţională dispunând excluderea din societate a reclamantului pârât cât şi a pârâtului
reclamant dispunând totodată şi dizolvarea societăţii în condiţiile în care prin excluderea celor
doi asociaţi a mai rămas în societate un asociat.
Celelalte cereri privind pretenţiile băneşti au fost respinse.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamantul a desfăşurat o
activitate contrară interesului societăţii, în sensul că a folosit în scop personal o parte din suma
ce constituia aport la capitalul social, plătită de M.C., a vândut părţile componente din utilajele
societăţii fără încuviinţarea celorlalţi asociaţi.
Pârâtul S.C. a fost exclus din societate, cu motivarea că acesta a întreprins activităţi contrare
scopului societăţii în sensul că, a efectuat operaţiuni contabile prin care a schimbat sursele şi
destinaţia depunerilor, deşi nu avea specimen de semnătură în bancă.
Instanţa de fond a dispus şi dizolvarea societăţii, în baza art. 229 alin. 1, deoarece prin
excludere societatea a rămas cu unic asociat, aceasta fiind cauză de dizolvare a societăţii cu
următoarea motivare.
Hotărârea a fost recurată cu următoarea motivare:
1. Dispoziţia cuprinsă în art. 222 lit. C, nu se aplică asociaţilor unei societăţi cu
răspundere limitată, ci unei societăţi în nume colectiv sau in comandită simplă.
2. Nedepunerea la bancă a aportului la capitalul social al asociatului M.C. nu
este un motiv de excludere ci, eventual, de răspundere pentru daunele produse.
3. Deturnarea fondurilor sociale nu reprezintă o faptă care să însemne fraudă în
dauna societăţii atât timp cât cu sumele respective au fost cumpărate alte bunuri în
folosul societăţii.
4. Inabilităţile manageriale ale administratorului nu se sancţionează cu
excluderea din societate ci doar cu revocarea din funcţie şi obligarea la daune
către societate.
Întrebare
Dispoziţiile cuprinse în art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată privind cazurile de
excludere din societate sunt expres şi limitativ arătate de legiuitor? Care este domeniul de aplicare a
fiecărei dispoziţii legale?
Este corectă soluţia de dizolvare a societăţii?

Secţiunea 7
Dizolvarea, fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale

7.1. Dizolvarea societăţilor comerciale

Dizolvarea societăţilor comerciale reprezintă o etapă în procesul de încetare a


personalităţii juridice a acestora, formată dintr-un ansamblu de operaţiuni care au ca urmare,
de regulă, lichidarea patrimoniului societăţilor în cauză.
Dizolvarea se poate produce:
• pe baza unei hotărâri a asociaţilor;
• prin hotărârea instanţei judecătoreşti;
• în virtutea legii (de drept).
Legea societăţilor comerciale prevede cauze comune, generale de dizolvare a
societăţilor comerciale şi cauze specifice fiecărei forme.

7.1.1. Cauze comune de dizolvare a societăţilor comerciale

154
Potrivit art. 227 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, sunt cauze comune de
dizolvare a societăţilor comerciale următoarele:
• trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
• imposibilitatea realizării obiectului sau realizarea acestuia (dizolvare de drept);
• declararea nulităţii societăţii;
• hotărârea adunării generale (dizolvare voluntară);
• hotărârea tribunalului;
• falimentul societăţii;
• alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.

7.1.2. Cauze speciale de dizolvare a societăţilor comerciale în funcţie de fiecare


formă de societate reglementată de lege
 Dizolvarea societăţilor de capital
 Dizolvarea societăţilor pe acţiuni
Conform art. 228 din Legea nr. 31/1990, republicată, societatea pe acţiuni se dizolvă:
• în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 153, respectiv, dacă administratorii
constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social;
• când capitalul social se micşorează sub minimul legal;
• când numărul acţionarilor scade sub minimum legal.
 Dizolvarea societăţii în comandită pe acţiuni
Societatea în comandită pe acţiuni se dizolvă în cazul şi în condiţiile prevăzute pentru
societatea pe acţiuni, condiţii referitoare la valoarea minimă a capitalului social şi la numărul
minim de asociaţi sau acţionari.
 Dizolvarea societăţilor de persoane
 Dizolvarea societăţii în nume colectiv
Conform art. 229 din Legea nr. 31/1990, republicată, societăţile în nume colectiv se
dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi,
când datorită acestor cauze numărul asociaţilor s-a redus la unul singur şi nu există clauză
de continuare cu moştenitorii.
În cazul acestor societăţi, conform art. 230 din Legea nr. 31/1990, republicată, dacă un
asociat decedează şi nu există convenţie contrară, societatea trebuie să plătească partea ce se
cuvine moştenitorilor, după ultimul bilanţ aprobat, în termen de trei luni de la notificarea
decesului asociatului, dacă asociaţii rămaşi nu preferă să continue societatea cu moştenitorii
care consimt la aceasta.
 Dizolvarea societăţii în comandită simplă
Societăţile în comandită simplă de dizolvă prin falimentul asociatului comanditat sau
comanditar ori prin incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul acestuia.
În acest din urmă caz, în lipsă de convenţie contrară, societatea va plăti moştenitorilor
partea ce li se cuvine, după ultimul bilanţ aprobat, în termen de trei luni de la notificarea
decesului asociatului, afară dacă moştenitorii săi nu preferă să rămână în societate în calitatea
avută de autorul lor.
 Dizolvarea societăţii cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă în cazul pierderii unei jumătăţi din
capitalul social, sau după caz al micşorării sub minimul legal de 2.000.000 lei, ori prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi când
datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.
Sunt exceptate următoarele situaţii:
• în termen de nouă luni de la data constatării pierderii sau micşorării capitalului social,
acesta este întregit sau este redus la suma rămasă ori la minimul legal de 2.000.000
lei;

155
• în actul constitutiv există clauză de continuare a activităţii societăţii cu moştenitorii
celui decedat;
• asociatul rămas în urma deschiderii procedurii falimentului faţă de ceilalţi asociaţi ori
a incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului acestora, hotărăşte continuarea
existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.

7.1.3. Efectele dizolvării


Din punct de vedere procedural, legiuitorul prevede în art. 233 alin.1 din Legea nr.
31/1990, republicată, că dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării
patrimoniului societăţii. Prin excepţie, dizolvarea are loc fără lichidare în cazul fuziunii ori
divizării totale a societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege, cum ar fi dizolvarea societăţii
cu răspundere limitată cu asociat unic, caz în care patrimoniul societăţii se transmite
asociatului unic.
În societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi în cele cu răspundere limitată
asociaţii pot hotărî cu cvorumul şi majoritatea prevăzute pentru modificarea actului
constitutiv, odată cu dizolvarea şi modul de lichidare al societăţii, atunci când sunt de acord
cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi când asigură stingerea
pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii.
Art. 232 din Legea nr. 31/1990, republicată prevede necesitatea înscrierii dizolvării
societăţilor comerciale în Registrul comerţului şi publicarea ei în Monitorul Oficial (cu
excepţia cazului în care dizolvarea intervine ca efect al trecerii timpului stabilit pentru durata
societăţii).
Conform art. 232 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată, în cazul în care dizolvarea
societăţii se produce în urma falimentului, aceasta se va pronunţa de tribunalul investit cu
procedura falimentului.
Pe perioada operaţiunilor lichidării, personalitatea juridică a societăţii se păstrează,
până în momentul radierii acesteia din registrul comerţului.
Ca noutate, art. 2371 reglementează răspunderea asociaţilor în cazul dizolvării şi
lichidării societăţii.
Astfel, când un asociat răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii pe durata
funcţionării acesteia, răspunderea sa pentru aceste obligaţii va fi nelimitată şi în faza
dizolvării şi chiar a lichidării.
În cazul asociaţilor care răspund limitat pentru obligaţiile societăţii, în limita aportului la
capitalul social, răspunderea va fi limitată la acest aport şi în situaţia dizolvării, şi, dacă este
cazul, a lichidării societăţii.
Cu toate acestea, asociatul cu răspundere limitată care abuzează de caracterul limitat al
răspunderii sale şi de personalitatea juridică distinctă a societăţii răspunde nelimitat pentru
obligaţiile neachitate ale societăţii dizolvate.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Reclamantul VB a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii HDM şi S.C. „M” S.R.L. să se dispună
dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale „M” S.R.L,. la plata sumei de 548.000.000 lei către
reclamant, reprezentând dividende cuvenite pe anul 2000 reactualizate, inclusiv instituirea unui
sechestru asigurator asupra bunurilor societăţii.
În motivare, reclamantul a arătat că între asociaţi au intervenit neînţelegeri grave car fac
imposibilă continuarea activităţii societăţii, neînţelegeri care au apărut din cauza faptului că atât
reclamantul cât şi pârâta H.D.M. sunt asociaţi în alte societăţi având acelaşi obiect.
Pârâţii au formulat cerere privind excluderea din societate a reclamantului şi respingerea
acţiunii reclamantului de dizolvare şi lichidare a societăţii, inclusiv de plată a dividendelor, arătând că

156
reclamantul este cel care a generat neînţelegeri, faptul că acesta a folosit mijloacele fixe ale societăţii
în interes personal, respectiv în societatea pe care şi-a constituit-o separat.

Întrebare
Faţă de situaţia de fapt prezentată, ce va decide instanţa de judecată? Dizolvarea societăţii sau
excluderea din societate a asociatului reclamant?

2. Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului Bucureşti în contradictoriu cu S.C. „M” S.A., a


formulat opoziţie la hotărârea de dizolvare şi lichidare a S.C. „M” S.A., hotărâre adoptată de
Adunarea Generală Extraordinară a asociaţilor pe considerentul că, societatea are datorii către
bugetul de stat, debite ce nu pot fi cunoscute decât în urma unui control de fond la societate.
Nefinalizarea controlului la societate înainte de dizolvarea societăţii duce la imposibilitatea
statului de a mai recupera eventualele debite restante.
Din materialul probator depus la dosar s-a reţinut că S.C.”M” S.A. este o societate de valori
mobiliare care are potrivit legii speciale, un unic obiect de activitate, respectiv intermedierea de valori
mobiliare. Întrucât societatea nu a fost în măsură să asigure un capital minim net în conformitate cu
dispoziţiile legale, C.N.V.M. a retras autorizaţia de funcţionare a societăţii.
Întrebare
Care este soluţia pronunţată de instanţă de judecată?

7.2. Noţiune şi forme de realizarea a fuziunii

7.2.1. Conceptul de fuziune


Fuziunea se realizează fie prin absorbţia unei societăţi de către o altă societate, fie
prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a constitui o societate nouă.
În dreptul românesc, instituţia juridică a fuziunii societăţilor comerciale este
reglementată, în principal, de Legea nr. 31/1990, republicată.
Legiuitorul detaliază procedura de fuziune a societăţilor comerciale, procedură care are
ca act principal proiectul de fuziune. Sunt reglementate totodată aspectele ce ţin de
conţinutul, de înregistrarea şi publicitatea proiectului de fuziune.
Legislaţia noastră conţine, în egală măsură, dispoziţii referitoare la dreptul de opoziţie
al creditorilor societăţilor care se reorganizează prin fuziune, cât şi data la care fuziunea
produce efecte juridice.
• fuziunea prin absorbţie reprezintă operaţiunea prin care una sau mai multe societăţi
transmite alteia, ca urmare a dizolvării fără lichidare, totalitatea activului şi pasivului
patrimonial, atribuindu-se acţionarilor sau asociaţilor societăţilor absorbite acţiuni sau
părţi sociale şi, eventual, o sultă în numerar, care să nu depăşească un procent de 10%
din valoarea lor nominală sau din valoarea lor contabilă;
• fuziunea prin contopire şi constituirea unei noi societăţi reprezintă operaţiunea prin
care mai multe societăţi se reunesc pentru a transmite unei societăţi care se constituie,
ca urmare a dizolvării şi radierii lor, ansamblul activului şi pasivului patrimonial, în
schimbul atribuirii de părţi sociale sau acţiuni şi, eventual, o sultă care să nu
depăşească 10% din valoarea nominală sau, în lipsa acesteia, valoarea lor contabilă.

7.2.2. Formele de realizare a fuziunii


Fuziunea este posibilă numai în măsură în care există activ patrimonial la societatea
care este absorbantă în schimbul patrimoniului transmis.
O societate „mamă” poate fi absorbită de societatea „fiică”, considerându-se că acest
lucru nu este nici ilicit şi nici artificial . În schimb, nu poate participa la fuziune o sucursală
a unei societăţi comerciale .
157
Fuziunea se poate realiza între societăţi care au forme diferite de constituire. Fuziunea
antrenează dizolvarea fără lichidare a societăţilor care dispar şi transmiterea universală a
patrimoniului lor societăţilor beneficiare, în starea în care se găsesc la data realizării definitive
a operaţiunii. Ea antrenează, în mod simultan, dobândirea de către asociaţii societăţii care
dispare, a calităţii de asociaţi ai societăţii beneficiare, în condiţiile determinate prin contractul
de fuziune.
Câteodată, nu se poate proceda la schimbul părţilor sociale sau al activelor societăţilor
care dispar, în cazul când părţile sociale sunt deţinute:
• fie de societatea beneficiară sau de o persoană care acţionează în nume propriu, dar pe
socoteala societăţii;
• fie de societatea care dispare sau de o persoană care acţionează în numele său propriu,
dar pe contul acestei societăţi.
Din punct de vedere economic, fuziunile fac obiectul unei clasificări tradiţionale care
face distincţia între:
• fuziunea prin contopire;
• fuziunea prin absorbţie (anexare);
• restructurările interne.
 Fuziunea prin contopire
Pe scurt, această operaţiune juridică şi economică se caracterizează prin reducerea la o
singură unitate a două sau mai multe entităţi deosebite anterior.
Această alianţă care duce la crearea unei noi entităţi, presupune punerea în comun a
aporturilor societăţilor care au fuzionat, asemănându-se astfel cu contractul de societate. Cel
mai bun instrument de realizare a acestei înţelegeri perfecte este crearea unei societăţi noi.
 Fuziunea prin absorbţie
Din cauza constrângerilor de ordin fiscal, în majoritatea cazurilor este preferată fuziunea
prin absorbţie.
Fuziunea prin absorbţie, cunoscută ca fuziune prin „anexare”, nu se concretizează
într-un partaj echitabil de interese, ci mai degrabă prin supremaţia unei societăţi asupra altei
societăţi, fără ca această dominare să fi fost impusă în mod obligatoriu prin forţă. Este vorba
aici de o veritabilă achiziţie, de un transfer de putere şi de control, ca urmare a unei mutaţii
patrimoniale.
Aceste două tipuri de reorganizări (fuziunea prin contopire şi fuziunea prin absorbţie)
sunt rezultanta unui proces care se realizează în doi timpi:
- întocmirea proiectului de fuziune pe baza hotărârii asociaţilor fiecărei societăţi care se
reorganizează;
- realizarea acordului final privind fuziunea propriu-zisă.
 Restructurările interne
Restructurările interne au ca obiect o remodelare juridică a puterii în interiorul unui
grup, cu scopul de a modifica organizarea internă a întreprinderii pentru a face faţă
imperativelor de dezvoltare a acesteia.

7.2.3. Efectele fuziunii


 Transmisiunea universală a patrimoniului
Atât în cazul fuziunii prin contopire, cât şi al fuziunii prin absorbţie societatea care se
106

constituie, ori societatea absorbantă este ţinută de toate obligaţiile societăţii absorbite care nu
sunt achitate în timpul fuziunii. Societatea absorbantă nu are calitatea de terţ faţă de
cocontractanţii societăţii absorbite, care pot dovedi prin orice mijloc de probă, o eventuală
simulaţie pe care o poate invoca orice subiect al contractului încheiat cu societatea absorbită.
 Activul transmis
Prin fuziune se transmit, în principiu, toate drepturile care au aparţinut societăţii
absorbite sau a societăţilor care se reunesc. Astfel:
158
- dreptul de a acţiona în justiţie aparţine societăţii absorbante sau societăţii nou create;
- societatea absorbantă poate formula acţiune în justiţie pentru repararea prejudiciului
cauzat de administratorii societăţii absorbite.
- societatea absorbantă poate să continue executarea silită (iniţiată) de societatea
absorbită, fără să obţină un nou titlu executoriu.
Drepturile societăţii absorbite asupra unor titluri (acţiuni) pe care le deţine la o terţă
persoană, trebuie să se prevadă în raportul de acţiuni al societăţii emitente.
Dacă se transmit bunuri imobile, potrivit Legii nr. 7/1996 modificată, trebuie să se facă
menţiune în registrele de publicitate imobiliară cu privire la societatea care a preluat dreptul
ca efect al fuziunii.
Operaţiunile de fuziune se analizează ca operaţiuni privind schimburile de drepturi
sociale. Ele nu constituie, în nici un caz, operaţiuni de înstrăinare de valori imobiliare şi deci
nu sunt supuse dispoziţiilor legale referitoare la respectarea dreptului de preemţiune instituit
prin legile speciale .
Drepturile de proprietate industrială
Drepturile asupra mărcilor de fabrică şi a celor de comerţ se transmit societăţii
absorbante, cu excepţia cazului când o terţă persoană intentează acţiune în constatarea
nulităţii absolute a fuziunii.
Faţă de terţi, transmiterea dreptului de proprietate asupra mărcilor de fabrică şi a celor de
comerţ se face din momentul efectuării menţiunii la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
 Pasivul transmis
Se transmit societăţii absorbante:
- datoriile nescadente ale societăţii absorbite;
- obligaţia de garanţie pentru viciile lucrului care aparţinea societăţii absorbite, în cazul
unui contract de vânzare-cumpărare;
- datoriile care izvorăsc dintr-un fapt al societăţii absorbite, chiar dacă au caracter
personal;
- obligaţia de nonconcurenţă asumată de societatea absorbită.
Instanţa de judecată poate să limiteze la o anumită sumă răspunderea societăţii
absorbante pentru datoriile societăţii absorbite (dacă există convenţie de limitare a
răspunderii intervenite între cele două societăţi – absorbantă şi absorbită).
 Transmiterea contractelor
Fuziunea prin absorbţie are ca efect subrogaţia legală a societăţii absorbante, în
drepturile societăţii absorbite, fără nici o altă formalitate, cu excepţia celei de publicitate
prevăzută în legislaţia societăţilor comerciale. În aceste condiţii, societatea absorbantă preia şi
contractele societăţilor absorbite, cu luarea în considerare a următoarelor aspecte:
- în cazul contractelor de închiriere, proprietarul spaţiului comercial închiriat este
obligat să respecte efectele subrogaţiei;
- contractele de concesiune nu se pot transmite societăţii absorbante decât cu acordul
concendentului;
- contractele de asociere în participaţiune se transmit cu acordul coparticipanţilor.
- contractele de muncă încheiate de societatea absorbită sunt transmise de drept
societăţii absorbante.
Această transmisiunea însă nu înlătură dreptul pe care îl are societatea absorbantă de a
determina nevoile sale reale de personal. De aceea concedierile consecutive ca efect al
fuziunii nu au caracter abuziv dacă intervin în cadrul unei reorganizări a întreprinderii, cu
respectarea legii. În principiu însă, reprezentanţii salariaţilor trebuie consultaţi înaintea
efectuării operaţiunii de fuziune .
 Drepturile terţilor asupra fuziunii
Societatea absorbantă devine debitoarea creanţelor non-obligatare ale societăţii
absorbite, în locul acesteia. Această substituire nu antrenează o novaţie a creanţei. De aceea,
este greşită acea practică a unor societăţi comerciale care, după fuziune, au întocmit acte
159
adiţionale la contractele încheiate de societatea absorbită, acte prin care au modificat unul
dintre subiectele participante, respectiv în locul societăţii absorbite a fost menţionată
societatea absorbantă.
Dacă în contractul încheiat între societatea absorbită, care avea calitatea de debitor, şi
terţa persoană creditoare s-a prevăzut ca aceasta din urmă să ceară restituirea debitului
imediat, în caz de fuziune, se va aplica clauza contractuală, fără ca societatea creditoare să
facă opoziţie în instanţă, cu privire la fuziune.
Dreptul la opoziţie este acordat creditorilor tuturor societăţilor participante la fuziune,
ale căror creanţe sunt anterioare publicării proiectului de fuziune.
În dreptul român, potrivit art. 243 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, „opoziţia
suspendă executarea fuziunii sau a divizării până la data la care hotărârea judecătorească a
devenit irevocabilă, în afară de cazul în care societatea debitoare face dovada plăţii
datoriilor sau oferă garanţii acceptate de creditori ori convine cu aceştia un aranjament
pentru plata datoriilor.”

7.2.4. Încetarea existenţei societăţii absorbite


Un alt efect al fuziunii prin absorbţie este dispariţia (dizolvarea fără lichidare) a
societăţii absorbite şi radierea ei din registrul comerţului.
Legiuitorul, în art. 249 din Legea nr. 31/1990, republicată, face precizări numai în
legătură cu data fuziunii.
În privinţa desfiinţării societăţii absorbite evident, aceasta se produce din momentul
radierii ei din registrul comerţului.
Practic, cele două momente, de efectuare a menţiunii de majorare a capitalului social a
societăţii absorbante şi de radiere a societăţii absorbite se produc la aceeaşi dată.

7.2.5. Constituirea unei noi societăţi


Fuziunea prin contopire înseamnă constituirea unei noi societăţi prin reunirea celor care
fuzionează.
Data fuziunii este data înmatriculării în registrul comerţului a societăţii nou create,
moment în care se efectuează şi menţiunea de radiere din registrul comerţului a societăţilor
comerciale care au fuzionat.

7.3. Divizarea

Divizarea se face prin împărţirea patrimoniului unei societăţi care îşi încetează existenţa,
între două sau mai multe societăţi existente sau care iau fiinţă prin acest procedeu. În acest
caz, divizarea este totală.
Divizarea unei societăţi poate să fie şi parţială, atunci când se desprinde o parte din
patrimoniul unei societăţi care-şi păstrează existenţa şi se transmite acea parte către o altă
societate, constituindu-se o societate nouă din fracţiunea respectivă de patrimoniu. În acest
caz, o societate transmite o parte din patrimoniul său altei societăţi deja existente sau care se
constituie astfel şi în schimbul aportului primeşte părţi sociale care se atribuie asociaţilor
societăţii care s-a reorganizat prin divizare.
În cazul divizării, societăţile care dobândesc bunurile societăţii divizate, vor
răspunde pentru obligaţiile acesteia proporţional cu valoarea bunurilor dobândite.
Excepţional, se poate stabili şi o altă proporţie.
În ipoteza în care nu se poate stabili societatea răspunzătoare pentru o anumită obligaţie,
vor răspunde în mod solidar societăţile care au dobândit bunuri prin divizare. Aceleaşi reguli
se aplică şi în cazul divizării parţiale.
Transmisiunea patrimoniului societăţii divizate către alte societăţi existente sau către
societatea comercială care se constituie, se face cu titlu universal ori, cu titlu particular
160
(adică, se transmit „mase” de drepturi şi obligaţii din patrimoniul societăţii care se
reorganizează prin divizare ori numai drepturi legate de un singur bun şi obligaţiile corelative
acestuia).

7.4. Procedura de fuziune sau de divizare

Potrivit dispoziţiilor art. 238-251 din Legea nr. 31/1990, republicată, fuziunea şi
divizarea societăţilor comerciale urmează în general aceleaşi reguli procedurale.
Fuziunea şi divizarea se pot face şi între societăţi care au forme diferite (societăţi în
nume colectiv, societăţi pe acţiuni, societăţi în comandită pe acţiuni).
Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot divide dacă nu a început repartiţia părţilor
ce li se cuvin din lichidare.

7.4.1. Perioada intermediară


Realizarea fuziunii necesită îndeplinirea unor formalităţi complexe într-un interval de
timp relativ lung. Se poate scurge un interval de câteva luni între data când se evaluează
patrimoniul transferat, stabilirea raportului de schimb al părţilor sociale şi data realizării
definitive a fuziunii. Or, în timpul acestei perioade intermediare, existenţa şi pasivul
societăţii care urmează a-şi înceta existenţa se modifică, în aşa fel încât situaţia
patrimonială din momentul realizării definitive a fuziunii nu mai coincide cu cea existentă în
momentul depunerii bilanţului de fuziune. Valoarea titlurilor emise de societatea
absorbantă în beneficiul societăţii absorbite poate evolua, dar nu neapărat în acelaşi sens.
Rezultă că evaluarea aporturilor şi calculul părţilor sociale sau acţiunilor emise riscă să fie din
nou făcută în raport de valoarea lor la momentul realizării operaţiei definitive de fuziune.
Patrimoniul societăţii absorbite este transmis societăţii beneficiare în starea în care se
găseşte la data realizării definitive a operaţiunii de fuziune, cu excepţia hotărârii contrare a
adunării generale a asociaţilor. Drepturile asociaţilor, stabilite în proiectul de fuziune rămân
neschimbate, chiar dacă activul net al societăţilor în cauză s-a modificat în timpul perioadei
intermediare.
Din punct de vedere contabil şi financiar, societatea beneficiară trebuie să înscrie în
registrele sale toate operaţiunile de activ şi de pasiv efectuate de societatea absorbită în timpul
perioadei intermediare. Proiectul de fuziune trebuie să prevadă data de la care aceste
operaţiuni vor fi preluate de societatea absorbantă sau de cea care se constituie.
Din punct de vedere juridic, nu este necesar a se reuni asociaţii societăţii absorbite
pentru a aproba bilanţul şi contul de operaţiuni realizate în timpul perioadei intermediare. În
cazul în care, în perioada intermediară societatea absorbită ar înregistra pierderi, este indicat
ca în proiectul de fuziune să se prevadă un „provizion”, prin reducerea activului net aportat la
un nivel cel puţin egal cu pierderile previzibile.
Din punct de vedere fiscal, organul fiscal admite că în caz de fuziune cu efect retroactiv,
societatea absorbantă înglobează în rezultatele sale financiare beneficiile şi pierderile
înregistrate de societatea absorbită în timpul perioadei intermediare, cu două condiţii:
- dacă momentul la care se produce fuziunea nu depăşeşte prima zi a exerciţiului
financiar al societăţii absorbite în cursul căreia a intervenit operaţiunea;
- dacă fuziunea şi clauza de retroactivitate au o existenţă normală, şi nu sunt concepute
numai din raţiuni de ordin fiscal, pentru a se beneficia de reduceri sau exonerări de
impozite datorate statului .

7.4.2. Proiectul de fuziune sau de divizare


Fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare societate în parte, în adunarea generală
a asociaţilor .
114

161
Administratorii societăţilor care participă la fuziune sau divizare întocmesc un proiect
de fuziune sau de divizare care va cuprinde:
- forma, denumirea şi sediul social al tuturor societăţilor participante;
- fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau ale divizării;
- stabilirea şi evaluarea activului şi pasivului care se transmit societăţilor beneficiare;
- modalităţile de predare a părţilor sociale şi data la care acestea dau dreptul la
dividende
- raportul de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale şi, după caz, cuantumul sultei
care se plăteşte; nu vor putea fi schimbate pentru acţiuni emise de societatea
absorbantă acţiunile societăţii absorbite al căror titular este, direct prin persoane
interpuse, societatea absorbantă ori chiar societatea absorbită;
- cuantumul primei de fuziune sau de divizare;
- data situaţiei financiare de fuziune/divizare care va fi aceeaşi pentru toate societăţile
participante;
- orice alte date care prezintă interes pentru fuziune sau divizare.
Proiectul de fuziune sau de divizare se va depune la Oficiul registrului comerţului unde
este înmatriculată fiecare societate, pentru a fi vizat de către judecătorul delegat. Proiectul
vizat se publică pe cheltuiala părţilor în Monitorul Oficial al României, integral sau parţial,
potrivit dispoziţiilor judecătorului delegat.
Creditorii societăţilor care fuzionează ori se divid, precum şi orice altă persoană
prejudiciată pot face opoziţie dacă au creanţe anterioare publicării proiectului de fuziune sau
de divizare. Opoziţia suspendă executarea fuziunii sau a divizării, până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti de soluţionare a cererii.
Operaţiunea de fuziune sau de divizare nu este suspendată, în cazul în care societatea
debitoare face dovada plăţii datoriilor sau prezintă garanţii acceptate de creditori, ori se
înţelege cu aceştia în legătură cu plata datoriilor.

Secţiunea 8
Lichidarea societăţilor comerciale

8.1. Aspecte comune lichidării pentru toate formele de societăţi


comerciale

8.1.1. Noţiune
În sens larg, prin lichidare, doctrina juridică înţelege toate operaţiunile care au drept
scop terminarea afacerilor în curs în momentul declarării dizolvării, astfel încât să se poată
obţine realizarea activului, plata pasivului şi repartizarea activului patrimonial net între
asociaţi. Faţă de acest înţeles, într-un sens restrâns se consideră că lichidarea cuprinde
operaţiile efectuate între momentul declarării dizolvării şi momentul repartizării activului
patrimonial net între asociaţi.
Pentru lichidarea şi repartizarea patrimoniului social, chiar dacă în actul constitutiv se
prevăd norme în acest scop, sunt obligatorii următoarele reguli:
• până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii continuă mandatul lor,
cu excepţia prerogativelor prevăzute la art. 233;
• actul de numirea a lichidatorilor sau sentinţa care îi ţine locul şi orice act ulterior care
ar aduce schimbări în persoana acestora, trebuie depuse, prin grija lichidatorilor, la
oficiul registrului comerţului pentru a fi înscrise şi date spre publicare.
Lichidatorii răspund la fel ca şi administratorii, iar împotriva deciziilor lor creditorii pot
face opoziţie.
162
8.1.2. Drepturile şi obligaţiile lichidatorilor
 În desfăşurarea operaţiunii de lichidare, lichidatorii au următoarele obligaţii:
 să facă un inventar şi să încheie un bilanţ, care să constate situaţia exactă a activului şi
pasivului societăţii;
 să păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de administratori şi
actele societăţii;
 să întocmească un registru cu toate operaţiunile lichidării, în ordinea datei lor;
 să ceară asociaţilor care răspund nelimitat sau care nu au efectuat integral
vărsămintele, dacă sunt debitori faţă de societate, sumele la care erau obligaţi;
 să ceară radierea societăţii din registrul comerţului în termen de 15 zile de la
terminarea lichidării.
 Lichidatorii au următoarele drepturi:
 să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare;
 să stea în judecată în calitate de reclamant sau de pârât în interesul lichidării
patrimoniului societăţii ;
116

 să vândă prin licitaţie publică bunurile mobile şi imobile ale societăţii, să facă
tranzacţii;
 să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii.
Termenul în care trebuie terminată lichidarea este de cel mult trei ani, tribunalul, în
cazuri excepţionale având posibilitatea să prelungească termenul, cu încă doi ani.
Lichidatorii, după terminarea lichidării patrimoniului societăţii, trebuie să întocmească
bilanţul de lichidare şi să propună repartizarea activului între asociaţi.
Asociaţii pot fi plătiţi în contul părţilor sociale pe care le deţin, numai după achitarea
creditorilor sociali.
Dacă în termen de 3 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de
dizolvare nu se trece la lichidare, societatea comercială se radiază din oficiu din registrul
comerţului, iar bunurile rămase din patrimoniul societăţii revin acţionarilor.

8.2. Operaţiuni specifice procedurii de lichidare

Procedura lichidării este instituită în favoarea asociaţilor, potrivit art. 252 alin. 4 din
Legea nr. 31/1990, republicată, şi i se aplică „regulile stabilite prin actul constitutiv şi prin
lege, în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea”.
Pe întreaga durată a lichidării, personalitatea juridică a societăţii comerciale în
cauză subzistă intactă. Societatea foloseşte în continuare firma înregistrată, singura
restricţie impusă de art. 252 alin. 5 constând în obligaţia ca toate actele ce emană de la
societate să arate că aceasta este în lichidare.
 Înlocuirea organelor de administrare
Ca efect al dizolvării societăţii, administratorii trebuie să fie înlocuiţi prin
lichidatori. Numirea acestora poate fi voluntară sau judiciară.
Dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, pentru desemnarea voluntară se cere
unanimitatea de voturi a asociaţilor.
În cazul în care nu se poate obţine cvorumul legal, numirea lichidatorilor se face de
către instanţa judecătorească, la cererea oricărui administrator sau asociat.
Pentru a decide, instanţa trebuie să asculte pe toţi asociaţii şi administratorii.
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţă se poate declara numai recurs în termen de
15 zile de la pronunţare.
Actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa care-i ţine locul, precum şi orice act ulterior
care ar aduce schimbări în persoana acestora, trebuie depusă la Oficiul registrului comerţului
pentru a fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial conform art. 252 alin. 1 lit. b
din Legea nr. 31/1990, republicată, prin grija lichidatorilor.
163
Lichidatorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
Lichidatorii persoane fizice sau reprezentanţii permanenţi – persoane fizice – ai
societăţii lichidatoare trebuie să fie lichidatori autorizaţi.
Administratorii sunt obligaţi să-şi continue mandatul până la intrarea în funcţie a
lichidatorilor, fără a mai avea dreptul de a întreprinde noi operaţii în numele societăţii
comerciale.
După publicarea în Monitorul Oficial a numirii lichidatorilor, nici o acţiune nu mai
poate fi exercitată pentru societate sau în contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau
împotriva lor.
 Predarea gestiunii
Preluarea de către lichidatori a administraţiei se efectuează prin întocmirea unor acte de
predare-primire.
Potrivit regimului general – instituit de art. 253 alin. (3) din Legea nr. 31/1990,
republicată, predarea gestiunii se realizează în temeiul inventarului şi bilanţului.
Aceste documente trebuie să constate situaţia exactă a activului, cât şi a pasivului
societăţii. Îndată după intrarea în funcţie, lichidatorii au datoria ca, împreună cu
administratorii societăţii, să întocmească inventarul şi să încheie bilanţul, semnând aceste
acte.
Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze patrimoniul şi actele societăţii.
Ei trebuie să ţină un registru cu toate operaţiile lichidării, în ordinea datei lor.
 Restrângerea obiectului gestiunii
Lichidatorii sunt îndreptăţiţi să exercite acele atribuţii care le sunt conferite de
adunarea generală a asociaţilor, printr-o hotărâre adoptată cu aceeaşi majoritate care este
necesară şi pentru numirea lor.
Activitatea lichidatorilor poate fi prelungită pe durata anului în care a avut loc numirea
lor.
Lichidatorii trebuie să execute şi să termine operaţiile referitoare la lichidare. În cazul în
care întreprind noi operaţii comerciale care nu sunt necesare scopului lichidării, sunt
răspunzători personal şi solidar de executarea lor. Astfel, prin norme imperative, legiuitorul
restrânge obiectul gestiunii pe care o exercită lichidatorii.
Lichidatorii pot fi acţionaţi în judecată – ca reprezentanţi ai societăţii comerciale - în
interesul acesteia, dar numai pentru actele de lichidare.
Pentru a recupera sumele datorate societăţii, lichidatorii trebuie să urmărească pe
debitorii societăţii. Lichidităţile vor servi pentru satisfacerea creditorilor sociali şi a
drepturilor cuvenite asociaţilor.
Bunurile din patrimoniul societăţii vor fi transformate în numerar, scop în care
lichidatorii au dreptul să vândă – prin licitaţie publică – imobilele şi orice avere mobiliară;
vânzarea bunurilor nu se va face în „bloc”, ci numai singular, fiecare bun în parte.
Lichidatorii trebuie să facă tranzacţii în numele societăţii, să lichideze şi să încaseze
creanţele societăţii, chiar în caz de faliment al debitorilor, dând chitanţă.
 Lichidarea pasivului social
Sumele obţinute de lichidatori în condiţiile anterior examinate servesc, în mod prioritar,
pentru stingerea datoriilor societăţii comerciale.
În reglementarea Legii nr. 31/1990, republicată, activitatea de lichidare şi de repartizare
a patrimoniului social este de competenţa lichidatorilor, iar nu a instanţei judecătoreşti.
Implicarea directă a instanţei judecătoreşti în operaţiunea de lichidare este greşită.
Competenţa instanţei de judecată în faza lichidării societăţilor comerciale este strict
reglementată de lege în două cazuri:
• formularea unei cereri pentru numirea lichidatorilor, atunci când nu se poate întruni
unanimitatea voturilor asociaţilor, asupra persoanei acestora (art. 262 alin. 2);

164
• atunci când asociaţii formulează o opoziţie la bilanţul de lichidare întocmit de
lichidatori (art. 263 alin. 2).
 Drepturile creditorilor sociali
Cumulativ cu obligaţia lichidatorilor de a asigura stingerea datoriilor sociale, creditorii
societăţii comerciale sunt ei înşişi în măsură să-şi valorifice drepturile corespunzătoare.
Lichidarea se face în interesul asociaţilor, dar fără a vătăma pe creditori.
În sensul arătat, art. 260 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, republicată, prevede că
„lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a
societăţii”. Noţiunea de faliment va fi înţeleasă în sensul Legii nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei.
Atunci când nu recurg la procedura declarării societăţii în stare de faliment, creditorii
dispun de acţiuni în justiţie, pe care le pot îndrepta atât împotriva lichidatorilor, cât şi contra
asociaţilor.
Contra lichidatorilor, creditorii societăţii au dreptul de a exercita acţiunile care decurg
din creanţele ajunse la termen. Posibilitatea urmăririi este însă mărginită numai „până la
concurenţa bunurilor existente în patrimoniul societăţii”.
Creditorii sociali se pot îndrepta asupra asociaţilor pentru plata sumelor datorate din
valoarea aporturilor la capitalul societăţii, dacă asociaţii nu au făcut vărsămintele la capitalul
social.
Pe durata existenţei societăţii, dreptul de a cere asociaţilor restanţieri (al căror aport nu a
fost predat integral) să-şi îndeplinească obligaţia asumată, aparţine administratorilor şi
lichidatorilor.
 Drepturile asociaţilor
Asociaţii au dreptul de a-şi recupera valoarea aporturilor subscrise la data înfiinţării
societăţii comerciale sau cu prilejul majorării ulterioare a capitalului social.
În faza dizolvării societăţii, drepturile asociaţilor pot fi satisfăcute doar după acoperirea
pasivului social.
Potrivit art. 256 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată „lichidatorii nu pot plăti
asociaţilor nici o sumă în contul părţilor ce li s- ar cuveni din lichidare, înaintea achitării
creditorilor societăţii”.
Creditorii pot cere ca sumele realizate în cursul lichidării să fie depuse la Casa de
Economii şi Consemnaţiuni ori la o societate bancară. Aceste sume pot fi repartizate chiar în
timpul lichidării, dar după îndeplinirea tuturor obligaţiilor societăţii scadente sau care vor
ajunge la scadenţă, în măsura în care rămâne un disponibil de cel puţin 10% din cuantumul
lor.
Împotriva deciziei prin care lichidatorii repartizează astfel asociaţilor numeralul,
creditorii societăţii pot introduce opoziţie la instanţa competentă, în termen de 15 zile de la
data deciziei. Opoziţia suspendă decizia de repartizare.
 Întocmirea şi executarea situaţiei financiare finală
Faza de lichidare a societăţii comerciale se încheie prin întocmirea situaţiei financiare
finale. Aceasta trebuie să stabilească modul de repartizare a activului între asociaţi. Situaţia
financiară finală va fi semnată de lichidatori.
Orice asociat nemulţumit de propunerea de repartizare a activului, făcută de lichidatori,
poate introduce opoziţie la instanţă în termen de 15 zile, termen ce se calculează de la data
notificării.
În ceea ce priveşte registrele şi actele societăţii, după aprobarea socotelilor şi
terminarea repartiţiei, acestea vor fi depuse de lichidatori la asociatul desemnat de majoritate.
Registrele tuturor societăţilor comerciale lichidate trebuie păstrate timp de cinci ani,
termenul calculându-se de la data depunerii lor, în condiţiile arătate mai sus.
 Radierea societăţii comerciale din registrul comerţului

165
După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societăţii din registrul
comerţului, radiere care se poate face şi din oficiu.
La data îndeplinirii formalităţilor de radiere, personalitatea juridică a societăţii
încetează, atât în raporturile dintre asociaţi, cât şi faţă de terţele persoane.

Bibliografie selectivă

1. Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, modificată prin Legea nr.
441/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 995/28.11.2006 şi prin O.U.G.
nr.82/2007, publicată în M.Of. nr. 446/29.06.2007
2. S. Angheni, Drept comercial, Ed. Universul juridic, 2007.
3. St.D. Cărpenaru, Drept comercial, Ed. All Beck, 2004.
4. St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Societăţile comerciale.
Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Ed. All Beck, 2005

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Asociaţii comanditaţi pot aduce la capitalul social:


a) numai lichidităţi;
b) numai bunuri în natură;
c) lichidităţi, bunuri în natură şi creanţe;
d) numai creanţe;
e) industrie sau muncă.

2. Administrarea societăţilor în nume colectiv se realizează:


a) numai de asociaţi;
b) numai de către terţe persoane;
c) de asociaţi dar şi de neasociaţi;
d) numai de asociaţii fondatori;
e) numai de asociaţii care au aporturi în natură.

3. Prospectul de emisiune de acţiuni necesar la constituirea societăţii pe acţiuni prin


subscripţie publică se autorizează de către:
a) instanţa de judecată ;
b) judecătorul delegat la Oficiul registrului comerţului;
c) Camera de Comerţ şi Industrie teritorială;
d) Preşedintele Tribunalului judeţean;
e) Preşedintele Tribunalului Municipiului Bucureşti;

4. Titularul de obligaţiuni are dreptul să încaseze de la societatea emitentă:


a) redevente;
b) dividende;
c) dobânzi;
166
d) bonificaţii;
e) dividende şi bonificaţii;

5. Dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, bunurile în natură aportate la


capitalul social, trec în proprietatea societăţii în momentul:
a) autentificării actului constitutiv;
b) înmatriculării societăţii în registrul comerţului;
c) publicării în Monitorul Oficial a încheierii de autorizare a înfiinţării societăţii;
d) predării efective a bunului care face obiectul aportului;
e) evaluării bunului de către experţi desemnaţi de judecătorul delegat la Oficiul
registrului comerţului.

6. Cesiunea părţilor sociale în cazul S.R.L. faţă de terţe persoane se face:


a) în orice condiţii;
b) cu unanimitate de voturi;
c) cu consimţământul asociaţilor care reprezintă cel puţin 3/4 din capitalul social;
d) cu consimţământul asociaţilor care reprezintă cel puţin 1/2 din capitalul social;
e) cu consimţământul asociaţilor care reprezintă cel puţin 2/3 din capitalul social.

7. Hotărârile privind modificarea actelor constitutive se iau cu votul tuturor


asociaţilor în cazul:
a) societatea în comandită pe acţiuni;
b) societatea cu răspundere limitată;
c) societatea în comandită simplă;
d) societatea pe acţiuni;
e) societatea în nume colectiv;

8. Societatea comercială încetează a mai exista ca entitate juridică în momentul în


care:
a) societatea comercială se află într-una din situaţiile de fapt prevăzute de legiuitor ca
fiind caz de dizolvare;
b) societatea comercială se află în curs de lichidare judiciară ca urmare a stării de
faliment;
c) societatea comercială depune la Oficiul registrului comerţului un proiect de fuziune
cu o altă/alte societăţi comerciale;
d) lichidatorii întocmesc bilanţul contabil final;
e) judecătorul delegat dispune radierea societăţii din registrul comerţului.

9. Societatea comercială pe acţiuni se dizolvă ori de câte ori se află într-una din
următoarele situaţii:
a) declararea nulităţii societăţii;
b) adunarea generală a asociaţilor hotărăşte majorarea capitalului social;
c) decesul administratorului unic sau al unuia dintre administratori (dacă sunt mai mulţi
administratori);
d) decesul unuia dintre membrii fondatori;
e) decesul cenzorilor societăţii.

10. Creditorii societăţii pot face opoziţie:


a) numai în cazul reducerii capitalului social;
b) numai în cazul majorării capitalului social;
c) numai în cazul fuziunii şi divizării societăţii;
d) numai în cazul dizolvării anticipate a societăţii;
167
e) în cazul reducerii capitalului social, al fuziunii, divizării şi dizolvării anticipate a
societăţii.

168
169
Prof. univ. dr. SMARANDA ANGHENI

Drept comercial
Pentru învăţământ la distanţă
PARTEA a II-a (SEMESTRUL al II-lea)

Bucureşti
2010

170
C A P I T O L U L VI

PROCEDURA INSOLVENŢEI
Secţiunea 1
Aspecte introductive

1.1. Noţiune şi temei legal

Raporturile juridice dintre comercianţi se bazează pe credit, termenul „credit”


având cel puţin două sensuri:
 „credit”, în sensul cel mai cuprinzător, înseamnă încrederea pe care şi-o
acordă comercianţii în relaţiile contractuale.
 A priori, comerţul, afacerile, se fundamentează pe relaţii de încredere între
parteneri, încredere circumscrisă în cadrul prezumţiei de „bună credinţă” care domină
raporturile juridice de drept civil, în general, şi cele de drept comercial, în special.
 „credit” înseamnă însă şi amânarea în timp a plăţii datoriei.
De regulă, în dreptul comercial, contractele sunt afectate de modalităţi, în principal, de
termene suspensive, şi, uneori chiar şi de condiţii suspensive ori rezolutorii. În cazul
creditorului, desigur, important este termenul, ca modalitate a actului juridic.
În cadrul procedurii reorganizării judiciară şi a falimentului, atât Legea nr. 64/1995 , 1

republicată, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002, modificată prin
Legea nr. 82/2003 şi prin Legea 149/2004, cât şi Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei prin care s-a abrogat legea nr. 64/1995, stabilesc că „amânarea” în timp a plăţii
datoriei, se referă la executarea obligaţiilor băneşti (pecuniare) .
Prestaţiile băneşti izvorăsc, de regulă din contracte (cum ar fi, de exemplu, împrumutul,
când se pune problema restituirii sumei de bani împrumutate, vânzare-cumpărare, executarea
de lucrări, prestarea de servicii, când se pune problema plăţii preţului sau a tarifului etc.).
Obligaţiile care au ca obiect sume de bani pot izvorî şi din fapte juridice stricto senso,
fie licite (respectiv, gestiune de afaceri şi plată nedatorată, reunite pe principiul îmbogăţirii
fără just temei) fie din delicte sau cvasidelicte.
De altfel, un comerciant poate să aibă datorii băneşti care să izvorască din contracte (de
exemplu, contract de colaborare) sau chiar din lege (de exemplu, pentru comerciantul
persoană fizică, obligaţia legală de întreţinere, potrivit art. 86 şi art. 94 din Codul familiei).
În cazul în care patrimoniul debitorului nu are lichidităţi (sume de bani) suficiente
pentru acoperirea creanţelor, acesta poate fi supus procedurii insolvenţei.
Cadrul legal actual al procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului este legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei.
Etimologic, termenul „faliment” îşi are originea în cuvântul latin „fallere”, care
înseamnă a nu reuşi, a greşi sau chiar a înşela în afaceri; conceptual, falimentul este o
procedură de executare silită colectivă, de care beneficiază creditorii debitorului falit, chiar
dacă, procedura este pornită numai de unii dintre ei.
Revenindu-se la conceptul de faliment existent în Codul comercial român, legiuitorul a
dorit să sublinieze caracterul sancţionator al procedurii aplicabilă acelor comercianţi care au
înşelat buna credinţă a partenerilor de afaceri şi a creditorilor în general. La origine,
comerciantul declarat în stare de faliment era supus unor sancţiuni cum ar fi interzicerea
exercitării dreptului de a mai fi comerciant sau interzicerea dreptului de alege ori de a fi ales,
considerându-se că nu mai prezintă garanţiile morale necesare unui comerciant.

171
Evoluţia reglementărilor este dovedită chiar din titlul materiei: de la „faliment”
(procedură de executare silită a bunurilor comerciantului aflat în incapacitate de plată) până la
„procedura reorganizării judiciare şi a falimentului” şi în prezent, la procedura insolvenţei.

1.2. Domeniul de aplicare a Legii nr. 85/2006 privind procedura


insolvenţei

Comparativ cu dispoziţiile anterioare existente în Legea nr. 64/1995 modificată,


privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, legea actuală stabileşte două
proceduri, respectiv procedura generală, aplicabilă anumitor categorii de debitori aflaţi în
stare de insolvenţă sau de insolvenţă iminentă, şi procedura simplificată aplicabilă
debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă şi care se încadrează într-una dintre categoriile
prevăzute în art.1 alin.2.
Astfel, procedura generală care reprezintă procedura prin care un debitor care
îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.1 alin.1, fără a le îndeplini simultan şi pe cele
prevăzute în art.1 alin.2, intră mai întâi, într-o perioadă de observaţie, după care, în mod
succesiv, în procedura de reorganizare judiciară şi în procedura falimentului sau separat
într-una din cele două proceduri.
Procedura generală se aplică societăţilor comerciale, societăţilor cooperative,
organizaţiilor cooperatiste, societăţilor agricole, grupurilor de interes economic şi oricărei alte
persoane juridice de drept privat care desfăşoară activităţi economice.
Procedura simplificată intervine în cazul în care debitorul intră direct în procedura
falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o perioadă de observaţie
de maxim 60 de zile.
Procedura simplificată se aplică: comercianţilor persoane fizice, care acţionează
individual, asociaţiilor familiale, comercianţilor care fac parte din categoriile prevăzute pentru
procedura generală, dar care se află în următoarele situaţii: nu deţin nici un bun în patrimoniul
lor; actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite; administratorul nu poate fi
găsit; sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului; debitori care
fac parte din categoriile pentru care se poate aplica procedura generală însă nu au prezentat
documentele prevăzute în art. 28, în termenul prevăzut de lege; societăţilor comerciale
dizolvate anterior formulării cererii introductive; debitorilor care şi-au declarat prin cererea
introductivă intenţia de intrare în faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de
procedura de reorganizare judiciară.

Secţiunea 2
Definiţia, scopul şi caracterele procedurii insolvenţei

2.1. Definiţie şi scop


Procedura insolvenţei este o procedură colectivă (concursuală), unitară, generală,
îndreptată împotriva debitorului care se află în insolvenţă, având ca scop acoperirea
pasivului debitorului, fie prin reorganizarea activităţii acestuia, sau prin lichidarea unor
bunuri din averea lui până la stingerea pasivului, fie prin faliment.
Scopul legii – prevăzut în art. 2 din Legea nr. 85/2006 – constă în crearea unei proceduri
colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, prin una din următoarele
posibilităţi:
• reorganizarea debitorului şi a activităţii acestuia, inclusiv lichidarea unor bunuri din
averea lui până la stingerea pasivului;
• falimentul.

172
2.2. Caractere (trăsături)

Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, este reglementată sub forma unei


„proceduri”, chiar dacă în fapt, pot exista două proceduri distincte:
- reorganizarea debitorului şi a activităţii acestuia;
- lichidarea patrimoniului, în caz de faliment.
Lichidarea în caz de faliment nu trebuie să fie precedată în mod obligatoriu de
reorganizare judiciară, deci nu are caracter subsidiar (ca în dreptul francez).
 Caracterul colectiv
Procedura insolvenţei, este o procedură colectivă (concursuală), în sensul că toţi
creditorii debitorului vor beneficia de aceasta, chiar dacă, procedura a fost pornită (deschisă)
doar de unul (unii) dintre ei.
Pe lângă acest aspect care dă substanţă procedurii speciale instituită de legiuitor, în
Legea nr. 85/2006, se defineşte procedura colectivă ca fiind „procedura în care creditorii
recunoscuţi participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile
prevăzute de prezenta lege” (art.3 alin. 3).
În termenul stabilit de judecătorul sindic, de la data deschiderii procedurii, toţi
creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei încetării plăţilor vor depune declaraţia de
creanţe. În cazul nerespectării termenului stabilit de instanţă pentru depunerea declaraţiilor de
creanţe, creditorii vor fi decăzuţi din dreptul de a-şi valorifica creanţa pe calea procedurii
reglementată de legea insolvenţei. Sunt exceptaţi de la aceste reguli creditorii salariaţi ai
debitorului.
Având caracter colectiv, procedura reorganizării dar mai cu seamă a lichidării în caz de
faliment, se deosebeşte de executarea silită din dreptul comun, executare care are caracter
individual .
 Caracterul unitar
Procedura insolvenţei are caracter unitar, indiferent de rezultatele economice obţinute.
Procedura are caracter unitar şi în sensul că există o unică procedură, fie că este
generală, fie simplificată la care participă toţi creditorii .
 Caracterul general
Procedura insolvenţei are caracter general deoarece vizează întregul patrimoniu (întreaga
„avere”) a debitorului.
Acest caracter este mai evident în cazul falimentului, când, în principiu, toate bunurile
debitorului pot fi executate silit, cu excepţia acelora care, potrivit legii, nu pot face obiectul
executării silite.
 Caracterul judiciar
Procedura insolvenţei are, potrivit denumirii, caracter judiciar, deci se dezbate în faţa
instanţei de judecată sub autoritatea şi prin intermediul acesteia.
Administrarea efectivă a procedurii se realizează cu ajutorul mai multor organe,
respectiv, instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul.
 Caracterul operativ
Conform art. 5 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 modificată, „Organele care aplică
procedura, respectiv: instanţele judecătoreşti, judecătorul sindic, administratorul judiciar şi
lichidatorul au îndatorirea să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor
prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi
obligaţiilor participanţilor la aceste acte şi operaţiuni”.
Operativitatea sau celeritatea rezolvării operaţiilor în cadrul unui proces este un
principiu fundamental al desfăşurării proceselor, în general, şi a celor comerciale, în special.
Comerţul presupune ca activitatea să se desfăşoare rapid, cunoscându-se sintagma „timpul

173
costă bani”. Pornind de la necesităţile practice, legiuitorul a avut grijă ca, în toate
reglementările în materie comercială, să prevadă norme juridice în aplicarea principiului
celerităţii. Este firesc ca, în cadrul procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului să existe
dispoziţii legale prin care creditorii să aibă posibilitatea de a fi plătiţi cât de repede posibil, de
către debitorii lor.
Toate cheltuielile aferente procedurii instituite de prezenta lege, potrivit art. 4 alin. 1 vor
fi suportate din averea debitorului.
În lipsa disponibilităţilor în contul debitorului se va utiliza fondul de lichidare.
Acest fond se constituie din majorarea cu 20% a taxelor plătite de persoanele fizice
şi/sau juridice la oficiul registrului comerţului pentru orice servicii prestate de acesta, sau
după caz, pentru serviciile de înregistrare în registrul societăţilor agricole sau în registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor care desfăşoară activităţi economice.

Secţiunea 3
Condiţiile necesare pentru declanşarea procedurii insolvenţei.

3.1. Condiţii de fond şi de formă

Dispoziţiile legale privind procedura insolvenţei se aplică dacă sunt îndeplinite


următoarele condiţii:
• debitorul este comerciant, societăţi cooperative, societăţi agricole, grupuri de
interes economic, persoane fizice care acţionează individual sau în asociaţii familiale şi
orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară activităţi economice.
• debitorul se află în insolvenţă (încetare de plăţi).
Aceste două condiţii pot fi calificate condiţii de fond, la fel cum, de altfel, erau
calificate şi în cazul reglementărilor anterioare privind procedura falimentului.
Din punct de vedere formal, trebuie să existe o hotărâre judecătorească prin care să se
constate îndeplinirea condiţiilor de fond, aceasta fiind încheierea judecătorului sindic de
declarare a deschiderii procedurii.
Prima condiţie de fond, a fost deja analizată.
Cea de a doua condiţie se referă la starea de insolvenţă a debitorului, respectiv situaţia
în care debitorul nu mai poate face faţă datoriilor comerciale.

3.2. Insolvenţa debitorului (încetarea de plăţi)

3.2.1. Cadrul conceptual


Urmărind evoluţia reglementărilor în materie, observăm că în Codul comercial
legiuitorul nu a definit insolvenţa debitorului în schimb, doctrina şi jurisprudenţa au
considerat în mod constant că insolvenţa debitorului constă în lipsa de lichidităţi (sume de
bani) necesare achitării datoriilor.
Legea nr. 64/1995, în redactarea iniţială fără a defini insolvenţa comercială prevedea că
„debitorul nu mai poate face faţă datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile”.
Legea nr. 99/1999 de modificare a Legii nr. 64/1995, în art. 1 prevedea că legea se
aplică comercianţilor-persoane fizice şi societăţi comerciale, pentru ca în art. 2 legiuitorul să
dispună următoarele: „scopul legii este instituirea unei proceduri pentru plata pasivului
debitorului, în încetare de plăţi...” fără a folosi termenii „incapacitate de plată”, „insolvenţă”,
chiar dacă, a avut în vedere lipsa de lichidităţi a debitorului pentru achitarea datoriilor.

174
O.G. nr. 38/2002 de modificare a Legii nr. 64/1995 a avut un dublu merit novator şi
anume:
 înlocuirea expresiei „încetare de plăţi” cu cea de „insolvenţă”;
 definirea termenului „insolvenţă” în art. 1 alin. 2, ca fiind acea stare a patrimoniului
debitorului caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de
bani disponibile.
Caracterul vădit al incapacităţii de plată este prezumat de legiuitor rezultând din faptul
că timp de 30 de zile debitorul a încetat plăţile
(art. 32, 36).
În prezent, în Legea nr. 85/2006, legiuitorul se referă la trei termeni, respectiv
„insolvenţă”, „insolvenţă prezumată vădită” şi „insolvenţă iminentă” – pentru ca în art.3 să
definească insolvenţa ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează
prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile; insolvenţa
prezumată vădită există în situaţia când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit
datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori; iar insolvenţa este iminentă dacă se dovedeşte
că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti
disponibile la data scadenţei.
Insolvenţa nu se confundă cu insolvabilitatea şi cu refuzul de plată.
Insolvenţa (incapacitatea de plată) intervine în cazul când debitorul nu are
lichidităţi (sume de bani) necesare achitării creanţelor certe, lichide şi exigibile.
Creanţele sunt:
- certe, dacă existenţa lor nu este contestată sau nu face obiectul unui litigiu;
- lichide, dacă constau în sume de bani;
- exigibile, dacă au ajuns la scadenţă.
Pe lângă celel trei condiţii pe care trebuie să le îndepliească creanţele creditorilor, în
plus, Legea nr. 85/2006, în art. 3, pct. 12, prevede o limită minimă a valorii acestora, respectiv
30.000 lei, iar pentru creanţe salariale, 6 salarii medii pe economie.
Insolvenţa (incapacitatea de plată) sau încetarea de plăţi a debitorului trebuie delimitată
de aşa numita „jenă financiară”, care constă în lipsa momentană a lichidităţilor necesară
achitării datoriilor. Este posibil ca în scurt timp debitorul să încaseze creanţele de la proprii
săi debitori, dovedind astfel, că nu se află în stare de incapacitate de plată.

3.2.2. Insolvenţa (incapacitatea de plată) şi insolvabilitatea


Insolvenţa (incapacitatea de plată) nu înseamnă insolvabilitate. Deşi se află în încetare
de plăţi deoarece nu are lichidităţi, totuşi, debitorul nu este insolvabil atât timp cât deţine în
patrimoniu bunuri care pot fi executate silit pentru a fi îndestulaţi creditorii sau pentru a se
continua activitatea, în condiţiile în care obţine „amânări de plată” din partea creditorilor.
Este posibil ca debitorul însuşi să fie creditor faţă de un alt debitor, şi, ca atare, să aibă creanţe
de încasat.
Insolvabilitatea constă în imposibilitatea debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de
creditori, atât din lipsa lichidităţilor, cât şi a altor bunuri din care să fie satisfăcute creanţele
creditorilor. Practic, pasivul (datoriile) este mai mare decât activul (drepturile) patrimoniului.
O situaţie specială care poate să apară în practică se referă la cazul debitorului cu datorii
mai mari decât activul patrimonial (deci, teoretic, este în stare de insolvabilitate, cel puţin
parţială) care însă nu este în incapacitate de plată, întrucât beneficiază de credite sau de
termene „de graţie” acordate de creditori.

3.2.3. Insolvenţa (incapacitatea de plată) şi refuzul de plată


175
Împrejurarea că debitorul refuză executarea de bună voie a obligaţiei de plată a datoriei
nu înseamnă că acesta, automat, s-ar afla în încetare de plăţi, şi, în consecinţă, creditorul s-ar
putea îndestula prin executarea silită a obligaţiei.
Dacă din debitul solicitat de creditor, o parte nu are un caracter cert, se consideră că acea
creanţă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, neputându-se declanşa procedura de
constatare a incapacităţii de plată .
Refuzul de plată nu se confundă nici cu insolvenţa (încetarea plaţilor) şi nici cu
insolvabilitatea.
Refuzul de plată al debitorului poate să fie întemeiat sau neîntemeiat.
Este întemeiat refuzul de plată în cazul în care obligaţiile au fost executate de către
debitor şi se pretinde o nouă plată care, firesc, este nedatorată.
De asemenea, este întemeiat refuzul de plată în cazul în care creanţele s-au prescris prin
trecerea termenului sau a intervenit compensaţia, ca mod de stingere a obligaţiilor reciproce,
în măsura în care debitorul este el însuşi creditor şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege privind compensaţia (art. 1143-1153 C. civ.) etc.
Este neîntemeiat refuzul de plată, în cazul în care debitorul, deşi dispune de lichidităţi,
cu rea-credinţă nu-şi achită datoriile. În această situaţie nu este îndeplinită condiţia de fond a
insolvenţei şi, în consecinţă, creditorii nu-şi pot îndestula creanţele apelând la procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului, ci pe calea executării silite din dreptul comun.
Temeinicia motivelor de neplată a datoriilor va fi apreciată de judecătorul sindic, care
va decide în consecinţă, declarând sau nu deschisă procedura insolvenţei.
Procedura reorganizării judiciare, dar mai cu seamă lichidarea, vizează nu numai
creanţele care izvorăsc din fapte de comerţ, dar şi din fapte civile şi chiar din lege (de
exemplu, obligaţia legală de întreţinere ce aparţine debitorului).

Secţiunea 4
Participanţii la procedura insolvenţei

Legea nr. 85/2006 capitolul II, are ca titlu „Participanţii la procedura insolvenţei”, titlu
pe deplin justificat deoarece, în cadrul procedurii participă persoane care nu pot fi incluse în
categoria „organe” cum ar fi: adunarea creditorilor, comitetul creditorilor etc.
Conform art. 5 din Legea nr. 85/2006, organele care aplică procedura sunt:
 instanţele judecătoreşti;
 judecătorul - sindic;
 administratorul judiciar;
 lichidatorul;

4.1. Instanţele judecătoreşti

Potrivit art. 6 din Legea nr. 85/2006, toate procedurile prevăzute de prezenta lege sunt de
competenţa secţiei de insolvenţă a tribunalului în jurisdicţia căruia se află sediul
debitorului astfel cum figurează în registrul comerţului, respectiv în registrul
societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor şi sunt exercitate de către
judecătorul sindic.
Face excepţie recursul împotriva hotărârilor date de judecătorul sindic, în baza art. 8 din
Legea nr. 85/2006, în acest caz fiind competentă curtea de apel. Acest text legal stabileşte,
pe de o parte, competenţa materială (ratione materiae) şi, pe de altă parte, competenţa
teritorială (ratione teritorii) a instanţei judecătoreşti abilitată să aplice procedura reorganizării
judiciară şi a falimentului .
11

176
 Competenţa materială
Competenţa materială revine, potrivit legii, tribunalului, care are plenitudine de
competenţă în materie comercială, cu excepţiile prevăzute de lege.
 Competenţa teritorială
În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 85/2006 competent să aplice procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului este tribunalul în jurisdicţia căruia se află sediul
debitorului.
Într-una din soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti, s-a arătat că ceea ce
interesează în cadrul procedurii falimentului este sediul comercial al societăţii, respectiv locul
unde se află principalele bunuri ale debitorului .
12

În opinia noastră, această soluţie nu este corectă faţă de dispoziţia cuprinsă în art. 6 din
Legea nr. 64/1995, republicată, în prezent, Legea nr. 85/2006, care stabileşte competenţa
exclusivă a tribunalului în jurisdicţia căruia se află sediul debitorului care figurează în
registrul comerţului. Aşadar, legiuitorul nu vorbeşte despre sediul comercial unde se află
bunurile principale ale debitorului, ci de sediul acestuia aşa cum este înregistrat la Oficiul
Registrului Comerţului.
Legiuitorul stabileşte competenţa tribunalului în raza căruia se află sediul debitorului,
pe considerentul că în acest teritoriu pot fi găsite mai uşor probele necesare admiterii sau
respingerii cererii de aplicare a procedurilor şi, în primul rând, situaţia financiară, care, este
ştiut, trebuie să fie vizată de administraţia financiară de la sediul principal al debitorului.
Precizarea făcută de legiuitor, respectiv „sediul debitorului” este valabilă şi se aplică în
situaţia în care debitorul are în alte localităţi din ţară sau din străinătate sucursale, birouri,
puncte de lucru, entităţi lipsite de personalitate juridică.
Curtea de apel va fi instanţa de recurs, pentru hotărârile pronunţate de judecătorul
sindic, potrivit legii.
Legea nr. 85/2006 prevede dispoziţii derogatorii de la dreptul comun (codul de
procedură civilă) în materia îndeplinirii actelor procedurale (citarea părţilor, comunicarea sau
notificarea oricărui act de procedură, termenul în care trebuie soluţionat recursul, regula
potrivit căreia, hotărârile judecătorului sindic nu vor putea fi suspendate de instanţa de
recurs).
Ca noutate, actuala Lege privind procedura insolvenţei prevede că citarea părţilor,
comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor şi notificărilor se efectuează prin
Buletinul procedurilor de insolvenţă, editat de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului,
care va fi realizat şi în forma electronică.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, creditorul SC GR SA a


solicitat deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitorului SC ELF SRL, cu sediul în
localitatea Cislău, care se află în stare de insolvenţă şi împotriva căruia deţine o creaţie certă,
lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile, în sumă de 42.000lei.
Care va fi soluţia pronunţată de instanţă?

4.2. Judecătorul sindic


Judecătorul-sindic este autoritatea publică sub supravegherea căruia se efectuează
procedura instituită de legiuitor, putând să desemneze, la nevoie, persoane specializate
pentru inventarierea, evaluarea, expertizarea bunurilor din patrimoniul debitorului.

177
Judecătorul sindic este desemnat pentru fiecare dosar, în mod aleatoriu, în sistem
informatizat dintre judecătorii desemnaţi ca judecători sindici, în conformitate cu prevederile
Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările şi completările ulterioare.
Atribuţiile judecătorului sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii
administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la cererile specifice procedurii insolvenţei,
Judecătorul-sindic are următoarele atribuţii principale:
 pronunţarea motivată a hotărârilor privind deschiderea procedurii;
 judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru
începerea procedurii; judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;
 desemnarea motivată, prin sentinţa de deschiderea procedurii, a administratorului
judiciar provizoriu sau a lichidatorului, care va administra procedura până la
confirmarea ori, după caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor sau creditorul
care deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor, fixarea remuneraţiei, precum şi a
atribuţiilor acestuia pentru această perioadă;
 confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului
 judecarea cererilor cu privire la ridicarea dreptului debitorului de a-şi mai conduce
activitatea;
 judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru
anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, anterioare cererii introductive;
 judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricărei
persoane interesate, împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar sau de
lichidator;
 admiterea şi confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de lichidare, după
votarea lui de către creditori;
 judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
 soluţionarea obiecţiilor la rapoartele trimestriale şi la cel final ale administratorului
judiciar sau ale lichidatorului şi a cererilor de întrerupere a procedurii reorganizării şi
de intrare în faliment;
 judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere,
sesizarea organelor de cercetare penală;
 pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii.
Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. Împotriva hotărârilor date
de către judecătorul-sindic se poate face recurs la curtea de apel, recurs care va fi judecat în
termen de 30 de zile de la înregistrarea dosarului. Prin derogare de la dispoziţiile art. 300 alin.
3 şi 4 din Codul de procedură civilă, hotărârile judecătorului-sindic nu vor putea fi
suspendate de instanţa de recurs cu excepţia celei de respingere a contestaţiei debitorului, a
celei prin care se decide intrarea în faliment şi a hotărârii de soluţionare a contestaţiei la
planul de distribuire a fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe.

4.3. Adunarea creditorilor

Potrivit art. 13 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, adunarea creditorilor va fi convocată şi
prezidată după caz, de către administratorul judiciar sau lichidator, dacă legea sau
judecătorul-sindic nu dispune altfel.
Creditorii cunoscuţi vor fi convocaţi de administratorul judiciar sau de lichidator în
cazurile prevăzute de lege.
Adunarea creditorilor va fi convocată şi la cererea creditorilor deţinând creanţe în
valoare de cel puţin 30% din valoarea totală a acestora. Participarea creditorilor în cadrul
adunărilor se face personal, sau prin împuternicit cu procură specială şi autentificată.

178
De regulă, nu sunt admise declaraţiile scrise trimise de creditori, cu excepţia cazului
când legea admite votul prin adeziune. Dacă se admite votarea prin corespondenţă, creditorii
pot transmite votul lor printr-un înscris, semnătura fiind legalizată de notarul public ori
certificată şi atestată de către avocat sau printr-un înscris în format electronic, căruia i s-a
încorporat, ataşat sau asociat o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat valabil.
La şedinţele adunării creditorilor vor participa debitorul şi un delegat al salariaţilor
acestuia votând pentru creanţele reprezentând salariile şi alte drepturi băneşti.
În cadrul şedinţelor adunării creditorilor, hotărârile se adoptă în prezenţa titularilor de
creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor, cu excepţia cazurilor când
legea cere majoritate specială, iar deciziile se adoptă cu votul titularilor unei majorităţi a
creanţelor prezente;
Stabilirea unor criterii de calcul a valorii totale a creanţelor se va face în funcţie de
tabelul preliminar şi cel definitiv al creanţelor.

4.4. Comitetul creditorilor


Potrivit art. 16 alin. 1, judecătorul-sindic va desemna, dacă este necesar, în raport cu
proporţiile cazului, un comitet format din 3-5 membri dintre creditorii şi creanţele bugetare
garantate şi chirografare cele mai mari, prin valoare, înscrişi în lista de creditori.
Desemnarea comitetului creditorilor se face prin încheiere. Comitetul creditorilor poate
fi desemnat ulterior şi de adunarea creditorilor, înlocuind comitetul desemnat de
judecătorul-sindic.
Creditorii cu creanţe garantate sunt acei creditori care au asupra bunurilor un drept de
ipotecă, gaj, privilegii ori alte garanţii, şi creditorii chirografari sunt aceia care nu au o
garanţie specială asupra unui bun din patrimoniul debitorului. Creanţele acestora vor fi
achitate numai după acoperirea creanţelor acelor creditori ale căror drepturi sunt garantate cu
bunuri determinate din patrimoniul debitorului.
Comitetul creditorilor poate să ceară judecătorului-sindic să ridice debitorului dreptul
de a-şi mai conduce activitatea. Acest lucru este posibil atunci când nu a fost confirmat un
plan de reorganizare sau când acesta nu a fost propus de debitor.
De asemenea, comitetul creditorilor poate să introducă acţiuni pentru anularea unor
transferuri cu caracter patrimonial făcute de debitor în frauda creditorilor. Acţiunile pot
fi introduse în situaţia în care anterior acest lucru nu a fost făcut de către administratorul
judiciar sau de lichidator.
Deliberările comitetului creditorilor vor avea loc în prezenţa administratorului
judiciar/lichidatorului şi vor fi consemnate într-un proces verbal, iar deciziile se iau cu
majoritatea simplă din totalul numărului de membri ai acestuia (art. 17 alin. 3 şi 4).
Împotriva acţiunilor măsurilor şi deciziilor luate de comitetul creditorilor, orice creditor
poate formula contestaţie la adunarea creditorilor în termen de 5 zile de la laurea acestora (art.
17 alin. 6).

4.5. Administratorul special

Un alt participant la procedura insolvenţei, reglementat pentru prima oară prin Legea
nr. 85/2006, este administratorul special, instituit de legiuitor în scopul ocrotirii intereselor
acţionarilor/asociaţilor debitorului persoană juridică.
Astfel, după deschiderea procedurii, adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor va
desemna un reprezentant, persoană fizică sau juridică, ca administrator special care să
reprezinte interesele societăţii şi ale acestora, urmând să participe la procedură pe seama
debitorului.
Până în momentul ridicării dreptului debitorului de a-şi mai conduce activitatea
administratorul special reprezintă atât interesele debitorului cât şi ale acţionarilor/asociaţilor,
179
după care, interesele societăţii vor fi reprezentate de administratorul judiciar sau de lichidator,
administratorul special rămânând să reprezinte doar interesele acţionarilor asociaţilor.
Atribuţiile administratorului special sunt în concordanţă cu rolul pe care-l are în
cadrul procedurii. Astfel, administratorul special: exprimă intenţia debitorului de a propune
un plan de reorganizare; participă în calitate de reprezentat al debitorului la judecarea unor
acţiuni prevăzute de lege; propune un plan de reorganizare; formulează contestaţii în cadrul
procedurii; administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului
judiciar, după confirmarea planului, după intrarea în faliment participă la inventar şi la
întreaga procedură prevăzută de lege; primeşte notificarea de închidere a procedurii.

4.6. Administratorul judiciar

Desemnarea administratorului se poate face de către judecătorul sindic prin hotărârea


de deschidere a procedurii. De asemenea, în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor sau
ulterior, creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor pot decide
desemnarea unui administrator, chiar dacă acesta fusese desemnat de judecătorul sindic, prin
hotărârea de deschidere a procedurii.
Creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă, fără
consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar sau lichidator în
locul administratorului judiciar sau lichidatorului provizoriu ori să confirme administratorul
judiciar provizoriu sau, după caz, lichidatorul provizoriu şi să-i stabilească remuneraţia.
Decizia adunării creditorilor sau a creditorului ce deţine cel puţin 50% din valoarea
totală a creanţelor poate fi contestată de către creditorii nemulţumiţi la judecătorul sindic în
termen de 3 zile de la data publicării acesteia în buletinul procedurilor de insolvenţă. Dacă în
acest termen decizia nu este contestată, judecătorul sindic va numi prin încheiere
administratorul judiciar propus de creditori sau de creditorul ce deţine cel puţin 50% din
valoarea totală a creanţelor, dispunând încetarea atribuţiilor administratorului judiciar
provizoriu pe care l-a desemnat prin sentinţa de deschidere a procedurii.
Dacă în reglementările anterioare persoana desemnată ca administrator trebuia să
îndeplinească condiţiile prevăzute de lege cu privire la pregătirea profesională şi la
vechimea în activitatea practică, în prezent, prin Legea nr. 149/2004, şi prin Legea nr.
85/2006 se stabileşte o singură condiţie: administratorul, persoană fizică sau societate
comercială, inclusiv reprezentantul acesteia, să aibă calitatea de practician în reorganizare şi
lichidare, în condiţiile legii.
De asemenea, administratorul trebuie să facă dovada că este asigurat pentru răspundere
profesională, prin subscrierea unei poliţe de asigurare valabile care să acopere eventualele
prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuţiilor sale.
Totodată, se prevede că refuzul nejustificat al practicianului în reorganizare şi lichidare
de a accepta desemnarea ca administrator va fi sancţionat de judecătorul-sindic cu amendă de
la 500 RON la 1000 RON.
Legea 85/2006 prevede interdicţii (incompatibilităţi) privitoare la calitatea de
administrator judiciar, şi anume: persoana fizică care are calitatea de fondator, administrator,
cenzor sau reprezentatnt al unui comerciant; executorii judecătoreşti; persoana fizică sau
juridică care are calitatea de lichidator.
Administratorul, pe parcursul desfăşurării procedurii reglementate în prezenta lege,
îndeplineşte următoarele atribuţii:
 examinează activitatea debitorului în raport cu situaţia de fapt şi întocmeşte un raport
amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă,
cu menţionarea persoanelor cărora situaţia le-ar fi imputabilă, precum şi asupra
posibilităţii reale de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori a motivelor care
180
nu permit reorganizarea. Raportul va fi supus judecătorului-sindic într-un termen care
nu va depăşi 30 de zile;
 elaborează planul de reorganizare a activităţii debitorului în funcţie de raportul
întocmit;
 supraveghează operaţiunile de gestionare a patrimoniului debitorului;
 conduce în tot sau în parte activitatea debitorului;
 stabileşte datele şedinţelor adunării creditorilor;
 introduce acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
drepturilor creditorilor, a transferurilor cu caracter patrimonial sau a operaţiunilor
comerciale încheiate de debitor, precum şi a constituirii unor garanţii acordate de
debitor, care sunt susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
 menţine sau denunţă unele contracte încheiate de debitor;
 examinează creanţele şi, atunci când este cazul, formulează obiecţii la acestea;
 urmăreşte încasarea creanţelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la
sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii;
 cu condiţia confirmării de către judecătorul sindic, încheie tranzacţii, descarcă de
datorii, descarcă fidejusorii, renunţă la garanţiile reale;
 sesizează judecătorul sindic în legătură cu orice problemă care ar presupune
intervenţia acestuia, în principal, în cazul în care constată că nu există bunuri în
averea debitorului ori că acestea sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor
administrative;
 aplică sigilii, inventariază bunuri şi ia măsuri pentru conservarea lor.
Măsurile luate de administratorul judiciar pot fi contestate de către debitor, de oricare
dintre creditori şi de orice persoană interesată. Contestaţia trebuie înregistrată în termen de 5
zile de la data la care respectiva măsură a fost comunicată persoanelor respective. Contestaţia
este soluţionată de judecătorului sindic în camera de consiliu, într-un termen de 10 de zile de
la înregistrarea ei, fiind posibilă, dacă se consideră necesar, citarea contestatorului şi a
administratorului judiciar, putând dispune suspendarea executării măsurii adoptate, sau să
desfiinţeze măsurile ilegale luate de administrator.
Judecătorul sindic, în exercitarea atribuţiilor de control poate desfiinţa măsurile ilegale
luate de administratorul judiciar, chiar dacă nu au fost contestate.
Administratorul judiciar poate fi sancţionat cu amendă judiciară în cazul în care, cu
rea-credinţă nu-şi îndeplineşte atribuţiile sau le îndeplineşte cu întârziere. Mai mult decât atât,
în orice stadiu al procedurii, pentru motive temeinice, judecătorul-sindic poate dispune, prin
încheiere irevocabilă, înlocuirea administratorului.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. La termenul de judecată din 20 septembrie 2007, creditoarea SC OTS SA a


solicitat instanţei să dispună în sarcina administratorului judiciar convocarea adunării
creditorilor în vederea confirmării sau nu în funcţie a administratorului judiciar desemnat de
judecătorul-sindic. La data de 3 noiembrie 2007, a avut loc adunarea creditorilor având ca
ordine de zi confirmarea administratorului judiciar desemnat de judecătorul-sindic.
Creditoarea SC OTS SA a prezentat o cerere de schimbare a lichidatorului judiciar SC RRAL
SRL cu administratorul SC BE SRL. În cadrul adunării creditorilor legal constituită, fiind
prezenţi creditori ale căror creanţe însumate reprezentau 59,3% din valoarea totală a
creanţelor s-a votat pentru schimbarea administratorului judiciar de către creditorii deţinând
54, 6% din totalul creanţelor, restul creditorilor prezenţi votând împotrivă. În consecinţă,
administratorul judiciar desemnat de judecătorul-sindic a apreciat că s-a hotărât schimbarea
sa, solicitând instanţei să ia act de hotărârea adunării creditorilor.
Va admite judecătorul-sindic cererea de schimbare a administratorului judiciar?
181
4.7. Lichidatorul

În cazul începerii procedurii falimentului, judecătorul-sindic va desemna un lichidator.


Atribuţiile administratorului judiciar încetează la momentul stabilirii atribuţiilor
lichidatorului. Legea prevede în art.24 alin.3 că poate fi numit lichidator chiar administratorul
judiciar desemnat anterior.
Lichidatorul poate fi, la fel ca şi administratorul judiciar, o persoană fizică sau o
societate comercială prin persoana fizică desemnată care trebuie să îndeplinească aceleaşi
condiţii, respectiv să aibă calitatea de practician în reorganizare şi lichidare ca şi
administratorul judiciar, având următoarele atribuţii:
 examinează activitatea debitorului asupra căruia se porneşte procedura simplificată în
raport cu situaţia de fapt şi întocmeşte un raport amănunţit asupra cauzelor şi
împrejurărilor care au dus la încetarea de plăţi, cu menţionarea persoanelor cărora
le-ar fi imputabilă această situaţie. După întocmirea raportului, în termen de cel mult
60 de zile de la desemnarea sa, lichidatorul îl supune spre aprobare judecătorului
sindic;
 conduce în tot sau în parte activitatea debitorului;
 introduce acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
drepturilor creditorilor, a transferurilor cu caracter patrimonial sau a operaţiunilor
comerciale încheiate de debitor, precum şi a constituirii unor garanţii acordate de
debitor, care sunt susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
 aplică sigilii, inventariază bunurile şi ia măsuri corespunzătoare pentru conservarea
lor;
 examinează creanţele şi, atunci când este cazul, formulează obiecţii la acestea;
 urmăreşte încasarea din averea debitorului a creanţelor rezultate din transferul de
bunuri sau de sume de bani efectuate de acesta înaintea deschiderii procedurii;
 primeşte plăţi pe seama debitorului şi le consemnează în contul averii debitorului;
 vinde bunuri din averea debitorului, în conformitate cu dispoziţiile legii;
 cu condiţia confirmării de către judecătorul sindic, încheie tranzacţii, descarcă de
datorii, descarcă fidejusorii, renunţă la garanţiile reale;
 sesizează judecătorul sindic în legătură cu orice problemă care ar impune intervenţia
acestuia;
 orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul sindic.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1.La 10 ianuarie 2006, Tribunalul Bucureşti, prin judecătorul-sindic, a admis cererea


debitoarei SC RGR SRL, a deschis produra falimentului împotriva acesteia, a ridicat dreptul
de administrare al debitoarei şi a dispus dizolvarea societăţii; a numit lichidator judiciar pe d-l
SL şi a pus în vedere acestuia să întocmească un raport de activitate amănunţit în sensul art.
20 alin. 1 lit. b) din Legea 85/2006 şi să-l depună la dosarul cauzei până la următorul termen
de judecată. De asemenea, a stabilit următoarele termene limită:
- pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor, la 11 martie 2006,
- pentru verificarea creanţelor, întocmirea şi afişarea tabelului preliminar al creanţelor, 11
aprilie 2006,
- pentru definitivarea tabelului creanţelor, 9 mai 2006 ,
- pentru prima adunare a creditorilor, 16 mai 2006.
182
Lichidatorul judiciar nu s-a conformat dispoziţiilor date prin hotărârea de deschidere a
procedurii şi nu a îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile prevăzute de art. 25 din Legea
85/2006.
Astfel, nu a întocmit la timp raportul asupra cauzelor care au dus la apariţia
insolvenţei debitorului; la termenul din 14 martie 2006, încă nu notificase deschiderea
procedurii; la termenul din 9 mai 2006 a depus la dosar un prim tabel al creanţelor
debitorului intitulat „tabel definitiv”, deşi nu întocmise încă tabelul preliminar la termenul
limită stabilit (11 aprilie 2006).
La termenul din 20 iunie 2006, lichidatorul judiciar a arătat că a recuperat o parte din
creanţele debitorului, respectiv 68.578 lei. Faţă de aspectele arătate, judecătorul-sindic a pus
în vedere lichidatorului să întocmeasacă un plan de distribuire, iar în cazul în care nu se
înregistrează contestaţii la acesta, să treacă la distribuirea sumelor. Până la termenul din 26
septembrie 2006, lichidatorul judiciar nu a întocmit, nu a înregistrat la grefa instanţei şi nu a
prezentat singurului creditor din dosar un raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi un
plan de distribuire între creditori. Având în vedere toate aceste aspecte, la 26 septembrie
2006, unicul creditor înscris la masa credală, AFP Sector 4, a formulat verbal cerere de
înlocuire a lichidatorului judiciar.
Ce va decide judecătorul-sindic în legătură cu cererea de înlocuire a lichidatorului
judiciar? Motivaţi soluţia.

Secţiunea 5
Desfăşurarea procedurii propriu-zise

5.1. Cererile introductive

Procedura începe pe baza unei cereri introductive formulată de una dintre următoarele
categorii de persoane:
• debitorul însuşi;
• creditorii debitorului;
• de orice alte persoane sau instituţii prevăzute de lege.

Potrivit art. 36 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, va putea introduce cerere, Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare, împotriva persoanelor juridice aflate sub supravegherea şi
controlul acesteia, care îndeplinesc criteriile prevăzute de dispoziţiile legale speciale pentru
pornirea procedurii prevăzute de prezenta lege.

5.1.1. Cererea debitorului


În conformitate cu art. 27 alin.1 din lege, debitorul aflat în stare de insolvenţă este
obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei prevederi, în
termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă şi poate să formuleze cererea
dacă această stare este iminentă.
Introducerea prematură, cu rea-credinţă sau tardivă de către debitor a unei cereri de
deschidere a procedurii are ca efect răspunderea patrimonială a debitorului persoană fizică sau
a reprezentanţilor statutari ai persoanelor juridice debitoare, pentru prejudiciile cauzate.
În cazul societăţilor comerciale debitoare, cererea introductivă va fi semnată de către
persoanele care, potrivit actelor constitutive, au calitatea de reprezentant al societăţii în
relaţiile cu terţii.

183
Potrivit art.27 alin.5 din Legea nr. 85/2006, modificată, cererea debitorului se va judeca
de urgenţă în termen de 5 zile în camera de consiliu.
Obiectul cererii, în funcţie de opţiunea debitorului, poate consta:
 fie în reorganizarea judiciară a activităţii conform unui plan, prin restructurarea
operaţională şi /sau financiară
 restructurarea corporativă prin modificarea structurii capitalului social;
 restructurarea activităţii prin lichidarea unor bunuri din averea proprie.
 fie intenţia de a intra în faliment, apelând la procedura simplificată.
Aceste măsuri pot fi luate separat sau împreună.

Potrivit art. 28 alin.1 din Legea nr. 85/2006, republicată, cererea debitorului va trebui
să fie însoţită de următoarele acte:
- bilanţul contabil certificat de administrativ şi cenzor auditor, şi copii de pe registrele
contabile curente;
- listă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile din băncile prin care
debitorul îşi rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menţiona datele din
registrele de publicitate;
- listă cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 120 de
zile anterioare formulării cererii introductive;
- lista numelor şi a adreselor creditorilor, indiferent de tipul de creanţe ale acestora
(certe sau sub condiţie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate
sau contestate), arătându-se suma, cauza şi drepturile de preferinţă;
- descriere sumară a modului de reorganizare;
- contul de profit şi pierderi pentru anul anterior depunerii cererii;
- lista membrilor grupului de interes economic, sau după caz, a asociaţilor cu
răspundere nelimitată pentru societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă.
- declaraţia debitorului cu privire la procedura pentru care optează: procedura de
reorganizare a activităţii pe baza unui plan sau procedura de lichidare a averii.
- declaraţia pe proprie răspundere autentificată de notar sau certificată de avocat din care
să rezulte că nu a fost condamnat pentru vreuna din infracţiunile prevăzută de lege.
În situaţia în care debitorul nu dispune în momentul înregistrării cererii de vreuna
din informaţiile arătate mai sus, are la dispoziţie un termen de 5 zile, înăuntrul căruia
urmează să depună şi să înregistreze informaţia respectivă la tribunal. În situaţia în care
dosarul nu este completat cu toate actele şi informaţiile necesare în termenul impus de lege,
cererea va fi respinsă.
Scopul cererii introductive este plata datoriilor pe care debitorul le are faţă de creditori.
Există o singură excepţie legală potrivit căreia debitorul nu are posibilitatea de a
cere reorganizarea societăţii. Este vorba de dispoziţia din art. 28 lit. j, unde se arată că
debitorul nu poate cere reorganizarea judiciară dacă, în ultimii cinci ani, s-a mai făcut o astfel
de cerere sau a fost obiectul unei astfel de cereri introduse de creditori. Or, pentru a se
observa acest lucru, legea prevede obligaţia debitorului de a da o declaraţie pe proprie
răspundere sau de a prezenta un certificat de la Oficiul Registrului Comerţului, sau, după caz,
un certificat din Registrul societăţilor agricole.

5.1.2. Cererile creditorilor


Orice creditor care are o creanţă certă (necontestată), lichidă (care constă, de regulă, în
sume de bani) şi exigibilă (care a ajuns la scadenţă) are dreptul să introducă la tribunal o
cerere împotriva debitorului prezumat în insolvenţă.

Trecerea a 30 de zile de la data când debitorul trebuia să efectueze plata nu înseamnă,


automat, că acesta se află în încetare de plăţi. Astfel, într-o situaţie de speţă s-a arătat că, deşi

184
termenul de 30 de zile expirase, societatea debitoare nu se afla în încetare de plăţi şi, ca atare,
dacă societatea creditoare ar fi pornit executarea silită a debitorului, ar fi observat că acesta
avea lichidităţile necesare achitării datoriei .
13

În concluzie, cererea de declanşare a procedurilor prevăzute de Legea nr. 85/2006


va fi respinsă, ori de câte ori creditorul nu face dovada că debitorul s-ar afla în încetare
de plăţi, conform legii.
Procedura poate fi pornită de un singur creditor, urmând ca, în cazul admiterii ei, să
fie citaţi şi ceilalţi creditori pentru a fi acoperite creanţele lor, atât în cazul reorganizării
judiciare, cât şi în cazul lichidării averii debitorului .
14

5.2. Deschiderea procedurii

Potrivit celor două proceduri prevăzute de lege, procedura generală şi procedura


simplificată, judecătorul-sindic va pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii, dacă
sunt îndeplinite condiţiile pentru fiecare din cele două proceduri.
Prin încheierea de deschidere a procedurii judecătorul-sindic va dispune ca
administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul să efectueze notificările prevăzute de art.
61 din lege.
În cazul în care există opoziţie din partea creditorilor sau a debitorului, judecătorul-
sindic va soluţiona acetse cereri, printr-o sentinţă. Admiţând opoziţia, judecătorul-sindic nu va
putea păstra deschisă procedura insolvenţei şi va revoca încheierea de deschidere a procedurii.
În termen de 48 de ore de la înregistrarea cererii creditorilor, judecătorul-sindic va
comunica cererea, în copie, debitorului.
La cererea debitorului, judecătorul sindic poate să-i oblige pe creditorii care au introdus
cererea să consemneze la o bancă comercială o cauţiune de cel mult 10% din valoarea
creanţelor, în termen de 15 zile. Cauţiunea urmează a fi restituită în situaţia în care cererea
introductivă este admisă. Neconsemnarea în termen a cauţiunii, atrage respingerea cererii
introductive.
În măsura în care judecătorul-sindic constată că debitorul este în stare de insolvenţă,
va respinge contestaţia şi va deschide procedura printr-o sentinţă. Dacă debitorul nu este în
stare de insolvenţă, judecătorul-sindic respinge cererea creditorilor.
În situaţia în care debitorul nu contestă în termen de cinci zile soluţia judecătorului-
sindic conform căreia s-ar afla în insolvenţă, judecătorul-sindic va da o sentinţă, prin care va
dispune deschiderea procedurii desemnând un administrator judiciar provizoriu sau un
lichidator provizoriu.
Debitorul trebuie să depună în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii toate actele
necesare, în caz contrar, administratorul judiciar putând să angajeze unul sau mai mulţi
experţi de specialitate care să furnizeze judecătorului-sindic toate datele necesare în legătură
cu averea debitorului.

5.3. Efectele deschiderii procedurii


5.3.1. Efectele deschiderii procedurii cu privire la patrimoniul debitorului:
 Potrivit art. 36 deschiderea procedurii are ca efect suspendarea de drept a
tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor pornite
împotriva debitorului sau asupra bunurilor acestuia, acţiuni care au fost pornite
înaintea declanşării procedurii, cu excepţia căilor de atac declanşate de debitor (de
exemplu, acţiunea înregistrată la tribunal sau la Curtea de arbitraj de pe lângă
Camera de Comerţ şi industrie a României, prin care un creditor a solicitat obligarea
debitorului la plata datoriei ce rezulta dintr- un contract încheiat cu acesta);

185
 Suspendarea termenelor de prescripţie în care creditorii puteau să-şi
valorifice creanţele împotriva debitorului aflat în incapacitatea de plată (art.40).
De exemplu, creditorii au dreptul să pretindă debitorului executarea obligaţiilor în
termen de trei ani de la data scadenţei acestora, conform Decretului nr. 167/1958.
Termenele vor reîncepe să curgă după 30 de zile de la închiderea procedurii.
 De la data deschiderii procedurii nu se poate adăuga nici o dobândă ori
cheltuială creanţelor negarantate sau părţilor negarantate din creanţele garantate,
cu excepţia cazului când, în planul de reorganizare, prin programul de plată a
creanţelor se prevede altfel (art. 41);
 După deschiderea procedurii, este interzis administratorilor să înstrăineze,
fără acordul judecătorului-sindic, acţiunile sau părţile sociale pe care le deţin la
debitorul care este supus procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului (art. 42);
În cazul nerespectării acestor dispoziţii actul de înstrăinare va fi lovit de nulitate
absolută.
Judecătorul sindic va dispune indisponibilizarea acţiunilor sau părţilor sociale în
registrele speciale de evidenţă sau în conturile înregistrate electronic (pentru acţiunile
nominative în formă dematerializată).
Ca efect al deschiderii procedurii şi până la data confirmării planului de reorganizare,
acţiunile societăţilor emitente, în sensul Legii nr. 297/2004, modificată privind piaţa de
capital, se suspendă de la tranzacţionare, de la data comunicării Comisiei Naţionale de Valori
Mobiliare care, la rândul ei, va retrage valorile mobiliare respective de pe piaţa reglementată
pe care acestea se tranzacţionează.
 Orice constituire de garanţii personale sau reale, după deschiderea
procedurii va fi nulă, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege sau autorizate de
judecătorul sindic;
 Debitorul are obligaţia să pună la dispoziţia administratorului (în cazul
reorganizării judiciare) sau a lichidatorului (în cazul lichidării averii) toate
informaţiile cerute de aceştia cu privire la activitatea şi averea sa, precum şi lista
plăţilor şi a transferurilor patrimoniale făcute de el în cele 90 de zile anterioare
deschiderii procedurii.
 După rămânerea irevocabilă a hotărârii de deschidere a procedurii, toate actele
şi corespondenţa emise de debitor, administrate sau lichidate vor cuprinde în mod
obligatoriu menţiunea „insolvenţă”, iar după intrarea în reorganizare judiciară sau
faliment, actele şi corespondenţa vor purta menţiunea „în reorganizare judiciară” sau,
după caz, „în faliment”.

5.3.2. Efectele deschiderii procedurii cu privire la debitor


Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi
administra bunurile (averea), şi de a dispune de ele, cu excepţia cazului când şi-a manifestat
intenţia de reorganizare.
Chiar şi în situaţia declarării intenţiei de reorganizare, creditorii, comitetul creditorilor şi
comitetul asociaţilor/acţionarilor pot cere judecătorului-sindic să ridice debitorului dreptul de
administrare, dacă se constată pierderi continue în averea debitorului sau indicii cu privire la
imposibilitatea realizării planului de reorganizare.
Dreptul debitorului de a-şi conduce activitatea încetează totdeauna în caz de faliment.
Conducerea activităţii şi administrarea averii debitorului se va face de către
administratorul judiciar sau lichidator, după caz.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
186
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, creditorul SC OM SRL a
solicitat deschiderea procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 împotriva debitorului
SC GM SRL care se află în stare de insolvenţă şi faţă de care deţine o creanţă certă,
lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile în valoare de 55.939 lei. În susţinerea
cererii a depus înscrisuri, în copie. Conform art. 33 alin 1 din Legea nr. 85/2006, cererea
creditorului a fost comunicată debitorului. Acesta nu a contestat că ar fi în încetare de
plăţi şi nici nu şi-a declarat intenţia de reorganizare.
a) Este admisibilă cererea creditorului?Motivaţi.
b) Ce va decide instanţa de judecată cu privie la deschiderea procedurii?Motivaţi
soluţia.
c) În ipoteza în care se va decide deschiderea procedurii generale, ce măsuri trebuie
luate de judecătorul sindic prin sentinţa de deschidere a procedurii?

2. Prin cererea înregistrată la 14.02.2008, creditoarea SC X SA a solicitat deschiderea


procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC N SRL. În cererea sa, creditoarea arată că prin
sentinţa civilă nr. 4171/2007 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi investită cu
formulă executorie, debitoarea a fost obligată la plata sumei de 20.280 lei - contravaloarea
serviciilor prestate şi 1.230 lei - cheltuieli de judecată. La data de 28.02.2008, debitoarea
formulează contestaţie solicitând respingerea cererii de deschidere a procedurii, întrucât nu se
află în stare de insolvenţă, arătând că efectuează plăţi curente către furnizori şi că are bunuri
care pot acoperi creanţa invocată.
Care va fi soluţia instanţei de judecată? Motivaţi soluţia.

Secţiunea 6
Situaţia unor acte juridice încheiate de debitor

6.1. Acte juridice frauduloase

Legiuitorul prevede situaţia a două categorii de acte juridice:


• acte juridice „frauduloase”, încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în
cei 3 ani anterior deschiderii procedurii (art. 78);
• acte privind constituirea unor drepturi sau transmiterea de drepturi patrimoniale către
terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor
prestaţii executate, realizate de debitor (art. 80 alin 1).
Analizând cele două texte, observăm că legiuitorul delimitează „actele frauduloase” de
alte acte juridice care, în sens larg, sunt şi ele „frauduloase” deoarece lezează interesele
creditorilor.
Actele juridice prevăzute în art. 80 alin. 1 lit. c) „acte încheiate cu intenţia tuturor
părţilor implicate în ele de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditor, sau de a le
leza în orice alt fel drepturile” sunt în mod evident acte „frauduloase” pentru creditori.
În opinia noastră, „actele frauduloase” încheiate de debitor, la care se referă legiuitorul,
sunt acele acte care s-au încheiat prin săvârşirea unor infracţiuni (fals, înşelăciune,
gestiune frauduloasă, deturnare de fonduri, bancrută frauduloasă etc.) sau care îndeplinesc
condiţiile unui delict civil.
În aceste cazuri, nu se poate trece la anularea actelor juridice decât dacă se dovedeşte
existenţa unei fapte ilicite, culpabile, a debitorului.

187
Celelalte categorii de acte juridice prevăzute în art. 80 lezează interesele creditorilor, dar
nu presupun în mod obligatoriu săvârşirea unor infracţiuni sau delicte civile, cu ocazia
încheierii sau executării lor.
Pentru aceste categorii, numai într-o singură situaţie legiuitorul prevede o faptă ilicită,
vinovăţia debitorului şi a tuturor părţilor implicate îmbrăcând forma intenţiei „de a sustrage
bunuri de la urmărirea de către creditor sau de a leza în orice alt fel drepturile” (art. 80 alin.
1 lit. c).

6.2. Acte realizate de debitor privind constituirea sau transferul de


drepturi patrimoniale către terţi
6.2.1. Categorii de acte juridice constitutive sau translative de drepturi reale
încheiate de debitor
În această categorie se cuprind următoarele acte:
 Acte de transfer cu titlu gratuit efectuate în cei trei ani anteriori deschiderii
procedurii.
Sunt acte cu titlu gratuit în care se transferă un drept patrimonial real sau de creanţă:
- contractul de donaţie;
- cesiunea de creanţă cu titlu gratuit;
- prestările de servicii cu titlu gratuit;

Fac excepţie de la această categorie sponsorizările în scop umanitar.


 Operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea
primită, efectuate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii.
Din această categorie fac parte:
- contractele de vânzare-cumpărare în care preţul plătit de debitor depăşeşte în mod
vădit valoarea bunului cumpărat;
- contractele care au ca obiect prestarea unor servicii (mandat, transport, consultanţă,
comision etc.), în care prestaţia debitorului este vădit superioară din punct de vedere
valoric faţă de prestaţia celeilalte părţi etc.
 Acte încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia
tuturor părţilor implicate de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de
a le leza în orice alt fel drepturile;
 Acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei
datorii anterioare sau în folosul acestuia, efectuate în cele 120 de zile anterioare
deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea s-o obţină în caz de
faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer;
 Constituirea ori perfectarea unei garanţii reale (de exemplu, o ipotecă)
pentru o creanţă care era chirografară (adică, fără o garanţie specială) în cele 120 de
zile anterioare deschiderii procedurii.
 Plăţile anticipate ale debitorilor, efectuate în cele 120 de zile anterioare
deschiderii procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară
deschiderii procedurii.
Legea prevede în art. 80 alin. 2 că pot fi anulate şi unele operaţiuni încheiate în anul
anterior deschiderii procedurii cu persoane aflate în raporturi juridice cu debitorul, dacă
sunt în paguba creditorilor. Sunt avute în vedere operaţiunile încheiate :
- cu un asociat comanditat sau asociat deţinând cel puţin 20% din capitalul societăţii
comerciale debitoare, dacă aceasta este societate în comandită simplă sau societate în
nume colectiv;
- cu un membru sau administrator, atunci când debitorul este un grup de interes
economic
188
- cu un acţionar deţinând cel puţin 20% din acţiunile debitorului, atunci când debitorul
este o societate pe acţiuni;
- cu un administrator, director sau membru al organelor de supraveghere ale debitorului
societate pe acţiuni; societate cooperativă sau, după caz, o societate agricolă
- cu orice altă persoană fizică ori juridică dacă aceasta deţine o poziţie dominantă
asupra debitorului sau activităţii sale;
- cu un coindivizar asupra unui bun comun (de exemplu, cu o persoană care are
calitatea de coproprietar asupra unor bunuri ale debitorului).
Acţiunea pentru anularea unui transfer cu caracter patrimonial poate fi introdusă de
administratorul judiciar sau lichidator în termen de un an de la data expirării termenului
stabilit pentru întocmirea raportului administratorului, dar nu mai târziu de 18 luni de la data
deschiderii procedurii. Acest drept îl are şi comitetul creditorilor, care poate fi autorizat de
judecătorul sindic să pornească o asemenea acţiune dacă administratorul sau lichidatorul nu o
face.
Nu pot fi anulate actele juridice privind transferul cu caracter patrimonial făcute de
debitor în cursul desfăşurării normale a activităţii sale.
Dacă societatea are în obiectul principal de activitate comercializarea de produse
industriale, activitate pe care o face în mod curent, nu pot fi anulate actele juridice privind
această activitate.
În cazul anulării actelor juridice, terţul dobânditor cu titlu gratuit de bună credinţă va
restitui bunurile în starea în care se găsesc, iar în lipsa lor valoarea cu care s-a îmbogăţit, iar
dacă este de rea-credinţă va restitui în toate cazurile întreaga valoare, precum şi fructele
percepute.
Terţul dobânditor care a restituit averii debitorului bunul sau valoare lui va avea
împotriva averii o creanţă de aceeaşi valoare (dacă a fost de bună-credinţă).
Acţiunea poate fi introdusă şi împotriva subdobânditorului pentru a recupera bunul ori
valoarea acestuia numai dacă acesta nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului sau trebuia
să cunoască că transferul iniţial este susceptibil de a fi anulat.

6.2.2. Situaţia unor acte juridice cu executare succesivă


Administratorul sau lichidatorul poate să menţină sau să denunţe orice contract pe
termen lung sau închirierile neexpirate, atâta timp cât aceste contracte nu au fost executate
în totalitate ori în mod substanţial de către părţile implicate. Dacă un contract este denunţat,
cocontractantul are dreptul la despăgubiri printr-o acţiune îndreptată împotriva debitorului . 15

Contractele de muncă sau de închiriere vor putea fi denunţate numai cu respectarea


termenelor legale de preaviz (vezi art.86 alin.5). Prin derogare de la dispoziţiile prevăzute în
Codul muncii, în cazul procedurii simplificate, precum şi în cazul intrării în faliment în
procedura generală, desfacerea contractelor individuale de muncă ale angajaţilor debitoarei se
va face de urgenţă de către lichidator, fără a fi necesară efectuarea procedurii de concediere
colectivă. Singura obligaţie pe care o are lichidatorul este de a acorda personalului concediat
preavizul de 15 zile lucrătoare.
Cu acordul creditorilor, administratorul sau lichidatorul va putea menţine contractele
de credit şi poate modifica clauzele lor, modificări care vor fi supuse aprobării judecătorului
sindic, care va avea în vedere ca ele să fie atât în folosul averii debitorului, cât şi în cel al
creditorilor.
Dacă într-un contract, debitorul trebuie să facă plăţi periodice, menţinerea lui nu îl va
obliga pe administrator sau lichidator să facă plăţi restante pentru perioadele anterioare
deschiderii procedurii. Aceste plăţi se vor face din averea debitorului în cadrul procedurii.
În cazul în care se vinde către debitor un bun mobil fără ca preţul să fi fost achitat,
dacă bunul nu se află încă la dispoziţia debitorului vânzătorul îşi poate lua înapoi bunul. Toate
cheltuielile aferente vânzării şi chiar restituirii vor fi suportate de către vânzător, care va

189
restitui debitorului orice avans din preţ. Dacă vânzătorul acceptă ca bunul să fie livrat, el va
recupera preţul prin înscrierea creanţei în tabloul de creanţe.
Dacă bunul este livrat la cererea administratorului sau lichidatorului, preţul va fi plătit
din averea debitorului.

6.2.3. Situaţia altor contracte


 Situaţia contractelor de închiriere privind un imobil al debitorului
Contractul de închiriere privind un bun imobil al debitorului nu va fi desfiinţat, cu
excepţia cazului când în contract s-a prevăzut altfel. Cu toate acestea, administratorul sau
lichidatorul poate să refuze să asigure chiriaşului, pe timpul închirierii, prestarea oricăror
servicii datorate de debitor în calitate de proprietar. Chiriaşul are dreptul de a scădea din
chiria pe care o plăteşte costul serviciilor datorate de proprietar. Evident, chiriaşul poate opta
fie pentru evacuarea clădirii, fie pentru deţinerea în continuare a imobilului.
 Situaţia contractelor „intuitu personae” (contracte cu caracter strict
personal)
Administratorul sau lichidatorul poate să denunţe un contract cu caracter strict personal
încheiat de debitor sau prin care acesta s-a obligat să efectueze anumite servicii specializate.
Face excepţie cazul în care creditorul acceptă ca prestaţia să fie efectuată de o altă persoană,
desemnată de administrator sau lichidator.
 Contractele privind transferul unor mărfuri ori titluri de valoare cotate la o
bursă de mărfuri sau pe o piaţă reglementată, la o anumită dată sau într-o perioadă de
timp.
În cazul acestor contracte, dacă scadenţa intervine sau perioada expiră după data
deschiderii procedurii, se va efectua o operaţiune de compensare bilaterală a tuturor
contractelor cuprinse în acordul master de netting respectiv, iar diferenţa rezultată va trebui să
fie plătită averii debitorului, dacă aceasta este creditoare, şi va fi înscrisă în tabelul de creanţe,
dacă este o obligaţie a averii debitorului.
 Contractele de comision ( art. 89 )
În cazul în care debitorul este comisionar şi deţine titluri pentru bunuri ce urmează a fi
primite ori pentru marfă, comitentul va fi în drept să-şi ia înapoi titlurile sau marfa, ori să
ceară ca valoarea lor să fie plătită de comisionar.
 Contractele de consignaţie ( art. 90 )
În cazul în care debitorul are calitatea de consignatar , proprietarul/consignantul va avea
dreptul să-şi recupereze bunul, cu excepţia cazului în care debitorul are un drept de garanţie
asupra bunului.
Dacă marfa nu este în posesia debitorului şi el nu o poate recupera de la deţinătorul
actual, proprietarul va putea să-şi înscrie creanţa în tabelul de creanţe, cu valoarea pe care
marfa o avea la data înregistrării cererii introductive, a expirării termenului pentru contestarea
cererii creditorului de către debitor ori, la data respingerii contestaţiei debitorului.
Dacă debitorul era în posesia mărfii la acea dată, dar a pierdut ulterior posesia,
proprietarul poate cere ca întreaga valoare a mărfii să fie înscrisă în tabelul de creanţe.
 Situaţia specială a asociatului sau acţionarului debitor (art. 93)
Dacă un asociat ori acţionar este debitor într-o astfel de procedură, şi dacă implicarea
debitorului în cadrul procedurii nu atrage dizolvarea acelei societăţi, administratorul sau
lichidatorul are următoarele posibilităţi:
- să solicite lichidarea dreptului debitorului în acea societate, potrivit ultimei situaţii
financiare aprobate;
- să propună ca debitorul să fie păstrat ca asociat, dacă ceilalţi asociaţi sunt de acord.
Dispoziţia se aplică în mod corespunzător şi membrilor societăţilor cooperative şi ai
grupurilor de interes economic.
Antecontractul de vânzare-cumpărare (art. 931)
190
Obligaţiile ce rezultă dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă,
anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi
executate de către administratorul judiciar/lichidator la cererea promitentului-cumpărător,
dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- preţul a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în
posesia promitentului-cumpărător;
- preţul nu este inferior valorii de piaţă a bunului;
- bunul nu are o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de reorganizare.

Secţiunea 7
Primele măsuri

Dacă judecătorul sindic consideră că cererile introductive sunt întemeiate declară


deschisă procedura şi va trece la adoptarea primelor măsuri care constau în următoarele:
 Notificarea tuturor creditorilor, debitorului, oficiului registrului comerţului unde
debitorul este înmatriculat sau, după caz, registrului societăţilor agricole, pentru a se
face cuvenitele menţiuni
Conform legii, notificare trebuie să cuprindă in mod obligatoriu anumite elemente,
cum ar fi: termenele limită de depunere de către creditori a opoziţiilor la hotărârea de
deschidere a procedurii, termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor
asupra averii debitorului, termenul de verificare al creanţelor, întocmire, afişare şi
comunicare a tabelului preliminar, termenul de definitivare a tabelului creanţelor precum şi
locul, data şi ora primei şedinţe a adunării creditorilor.
 Stabilirea masei credale
Creditorii, cu excepţia salariaţilor, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a
procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în hotărârea de
deschidere a procedurii, declaraţii care vor fi înregistrate într-un registru care se va păstra la
grefa tribunalului.
Sunt incluşi în categoria creditorilor şi acţionarii titulari de acţiuni la purtător.
Cererea de admitere a creanţelor va cuprinde menţiunile prevăzute în art. 65, inclusiv
eventualele drepturi de preferinţă sau garanţii, depunându-se documente justificative în acest
sens.
Toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare, cu excepţia creanţelor bugetare
care rezultă din titluri executorii necontestate în termenele legale, şi a creanţelor constatate
prin titluri executorii.
Legea conţine dispoziţii aplicabile următoarelor categorii de creanţe:
- creanţele negarantate şi părţile negarantate ale creanţelor garantate care nu sunt
scadente vor fi înscrise în tabelul de creanţe cu întreaga lor valoare;
- creanţele constând în obligaţii, care nu au fost calculate în valoare monetară sau a
căror valoare este supusă modificării, vor fi calculate de administrator şi înscrise în
tabelul de creanţe cu valoare nominală pe care o aveau în momentul deschiderii
procedurii;
- creanţele exprimate în valută vor fi înregistrate la valoare lor în lei, la cursul Băncii
Naţionale a României existent la data deschiderii procedurii;
- creditorul care, înainte de înregistrarea cererii de admitere, a primit o plata
parţială, va solicita înregistrarea pentru partea din creanţă neîncasată;

191
- codebitorul sau fidejusorul care este îndreptăţit la despăgubire sau la restituire din
partea debitorului va fi trecut în tabelul de creanţe cu suma pe care a plătit-o
creditorului;
- codebitorul sau fidejusorul care are un drept de garanţie participă la masa credală
numai că preţul obţinut din vânzare bunurilor grevate va fi atribuit creditorului,
scăzându-se suma datorată
Legiuitorul instituie prezumţia în art. 66 alin 3 din lege că toate creanţele prezentate
sunt valabile dacă nu sunt contestate de administrator, debitor sau creditor.
Administratorul verifică fiecare cerere de creanţe şi documentele justificative, întocmind
tabelul preliminar de creanţe pe care îl va afişa.
Toate contestaţiile vor fi soluţionate împreună pronunţându-se o sentinţă, după care,
administratorul va întocmi tabelul definitiv al creanţelor pe care il va înregistra la tribunal
având grijă să-l afişeze la sediul debitorului. Orice persoană interesată poate formula
contestaţii cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administratorul judiciar
sau lichidator în tabelul preliminar de creanţe.
Decăderea din dreptul de a depune cerere de admitere a creanţelor
În ipoteza în care titularii de creanţe nu au depus cerere până la expirarea termenului
prevăzut de lege sunt decăzuţi din dreptul de a-şi valorifica creanţele.
Decăderea din dreptul de valorificare a creanţelor va putea fi invocată oricând de partea
interesată, atât pe cale de acţiune, cât şi prin excepţie, în cadrul unei acţiuni.

Secţiunea 8
Planul de reorganizare

Planul va prevedea fie restructurarea şi continuarea activităţii debitorului, fie


lichidarea unor bunuri din averea acestuia,fie o combinaţie a celor două variante
 Propunerea planului
Planul poate fi propus de:
• debitor, cu aprobarea adunării generale a acţionarilor/asociaţilor, o dată cu
formularea cererii sale introductive sau ulterior, până la afişarea tabelului definitiv al
creanţelor, dacă şi-a prezentat intenţia de reorganizare.
Declaraţia sa nu va fi acceptată şi nici un plan propus nu va fi admis pentru debitorul
care se află într-una din următoarele situaţii:
- în ultimii 5 ani s-a mai aflat într-o procedură de reorganizare judiciară şi de faliment;
- a fost condamnat definitiv pentru: bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă, abuz de
încredere, fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, ori infracţiuni prevăzute
în Legea concurenţei nr. 21/1996, modificată ori administratorul societăţii debitoare a
fost condamnat.
• administratorul judiciar , în termen de 30 de zile de la data afişării tabelului
definitiv al creanţelor;
• unul sau mai mulţi creditori deţinând împreună cel puţin 20% din valoarea
totală a creanţelor, în termen de 30 de zile de la data afişării tabelului definitiv al
creanţelor;
Nerespectarea termenului atrage decăderea părţilor din dreptul de a depune un plan de
reorganizare sau lichidare şi, ca urmare, trecerea, din dispoziţia tribunalului, la procedura
falimentului.
Dacă se propune un plan de reorganizare şi continuarea activităţii debitorului,
planul va indica perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile şi specificul activităţii
debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului,
cu interesele creditorilor şi cu ordinea publică.
192
Planul de reorganizare va indica modalitatea de lichidare a pasivului (datoriilor).
Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani socotiţi de la data
confirmării lui.
După trecerea unui termen de cel mult 18 luni de la confirmarea planului, această
perioadă poate fi extinsă cu cel mult încă o perioadă de un an.
Planul de reorganizare să cuprindă menţiuni referitoare la: categoriile de creanţe care nu
sunt defavorizate, tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate, dacă şi în ce măsură
asociaţii cu răspundere nelimitată şi debitorul vor fi descărcaţi categoriilor de creanţe, în
comparaţie cu valoarea ce ar fi primită prin distribuire în caz de faliment.
Planul va specifica măsurile adecvate pentru punerea sa în aplicare, măsuri prevăzute de
legiuitori cu titlu de exemplu cum ar fi: modificarea actului constitutiv al debitorului, vizând
inclusiv majorarea capitalului social, fuziunea debitorului sau absorbirea sa cu sau de către
altă persoană juridică, conversia creanţelor, prelungirea datei scadenţei, amânări, eşalonări de
achitare a creanţelor, emiterea de titluri de valoare în condiţiile Legii nr.297/2004 privind
piaţa de capital şi ale Legii nr. 31/1990, republicată.
Planul de reorganizare va fi depus (în copie) la grefa tribunalului şi la Registrul
Comerţului, după caz, la Registrul societăţilor agricole, fiind comunicat debitorului, prin
administratorul special, administratorului judiciar, comitetului creditorilor şi comitetului
asociaţilor/acţionarilor.
 Admiterea planului
În termen de 20 de zile de la înregistrarea planului, judecătorul-sindic va convoca o
şedinţă la care vor fi citaţi cei care au propus planul şi persoanele menţionate mai sus, şi în
care planul va fi admis sau respins, după audierea persoanelor citate, putând cere părerea
unui expert, practician în reorganizare şi lichidare, care să confirme posibilitatea de realizare a
planului, înainte de admiterea lui.
Dacă sunt admise mai multe planuri în intervale de timp relativ scurte, judecătorul-sindic
le va supuse împreună la vot în adunarea creditorilor.
 Publicarea planului
După admiterea planului, judecătorul-sindic va dispune, administratorului judiciar
publicarea unui anunţ referitor la propunerea planului în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă,
cu menţionarea datei cand se va vota, faptul că se poate vota şi prin corespondenţă, precum şi
a datei de confirmare a planului.
 Votarea (acceptarea planului)
Potrivit art. 99, după admiterea planului, judecătorul-sindic va dispune convocarea
adunării creditorilor, în termen cuprins între 20 şi 25 de zile, dar nu mai devreme de afişarea
tabelului definitiv al creanţelor.
Votarea planului se face potrivit următoarelor reguli:
• fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot;
• votează separat următoarele categorii de creanţe:
a) creanţe garantate;
b) creanţe salariale;
c) creanţe bugetare;
d) creanţe chirografare care aparţin furnizorilor fără de care activitatea
debitorului nu se poate desfăşura şi care nu pot fi înlocuiţi;
e) celelalte creanţe chirografare.
Creditorii care au creanţe subordonate, membrii, asociaţii şi acţionarii pot participa la
şedinţă şi pot vota cu privire la plan dar numai în cazul în care acesta le acordă mai puţin
decât ar primi în cazul falimentului.
Totodată, creditorii care, direct sau indirect, controlează, sunt controlaţi sau se află
sub control comun cu debitorul, în sensul legislaţiei pieţei de capital, pot participa la şedinţă,
dar pot vota cu privire la plan numai în cazul în care acesta le acordă mai puţin decât ar primi
în cazul falimentului.
193
Un plan se consideră acceptat de către o categorie de creanţe dacă în categoria
respectivă planul este acceptat în condiţiile prevăzute de lege, respectiv: de către o majoritate
de jumătate plus unu din valoarea creanţelor din acea categorie; de către cel puţin jumătate din
numărul titularilor de creanţe din categoria respectivă.
În situaţia în care planul prevede că, pentru creanţele dintr-o anumită categorie, nu se
va primi nimic, se consideră că acestea au respins planul şi nu e necesară votarea planului de
către creanţele categoriei respective.
 Confirmarea planului
Planul va fi confirmat de către judecătorul-sindic dacă, cel puţin două dintre
categoriile de creditori menţionaţi mai sus (care votează separat) acceptă planul în situaţia în
care există două categorii de creditori. Doar un singur plan de reorganizare poate fi confirmat.
În ipoteza în care nici un plan nu este confirmat şi a expirat termenul pentru propunerea
unui plan, judecătorul-sindic va dispune începerea procedurii falimentului.
Votarea şi confirmarea planului produc următoarele efecte:
- activitatea debitorului este reorganizată în mod corespunzător;
- creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate sunt modificate aşa
cum este prevăzut în plan;
- în cazul unei executări silite, planul confirmat va fi socotit ca o hotărâre definitivă
împotriva debitorului.
În opinia noastră, interpretarea care trebuie dată dispoziţiei cuprinsă în art. 102, partea
finală, este următoarea: hotărârea pronunţată de judecătorul sindic privind confirmarea
planului în care se prevede lichidarea (vânzarea) unor bunuri din averea debitorului va fi pusă
în executare pe calea procedurii de executare silită din dreptul comun.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Prin încheierea din data de 29 august 2007, s-a dispus deschiderea procedurii
insolvenţei împotriva debitoarei SC RF SA, iar la 25 mai 2008 se afişază tabelul
definitiv al creanţelor. Odată cu depunerea cererii de deschidere a procedurii, debitoarea
şi-a exprimt şi intenţia de reorganizare a societăţii, iar la data de 19 iunie 2008 aceasta
depune şi un plan de reorganizare. Planul, cuprinzând toate elementele prevăzute de
lege, a fost înregistrat la Registrul comerţului, fiind comunicat comitetului creditorilor.
Creditoarea SC RTR SRL solicită respingerea planului de reorganizare propus de
debitoare şi trecerea la procedura falimentului, susţinând că acesta nu este admisibil din
următoarele motive:
- nu a fost depus de către o persoană îndreptăţită, conform prevederilor legale,
- nu a fost respectat termenul legal de depunere a planului de reorganizare ,
- planul nu are şanse obiective de realizare.
Care va fi soluţia instanţei de judecată? Motivaţi soluţia.

Secţiunea9
Reorganizarea

Debitorul trebuie să îndeplinească de îndată, schimbările de structură prevăzute în


plan.
Debitorul va fi condus de administratorul special sub supravegherea
administratorului judiciar. Acţionarii şi asociaţii cu răspundere limitată nu au dreptul de a
interveni în conducerea activităţii ori în administrarea averii debitorului, cu excepţiile
prevăzute de lege sau în plan.
194
Creditorii pot face opoziţie dacă se constată că executarea planului cauzează
pierderi în averea debitorului.
Dacă debitorul nu se conformează planului, administratorul judiciar sau oricare dintre
creditori poate cere, în scris, judecătorului sindic să aprobe începerea procedurii
falimentului. Dacă se aprobă o asemenea cerere, modificările aduse creanţelor ori drepturilor
părţilor interesate, prin planul de reorganizare, rămân definitive.
 Furnizarea serviciilor
Dispoziţiile legale (art. 104) prevăd necesitatea furnizării de servicii (electricitate, gaze,
apă, servicii telefonice etc.) pe timpul continuării activităţii debitorului în perioada de
reorganizare.
Cu toate acestea, la cererea creditorului furnizor, judecătorul-sindic poate să dispună ca
debitorul să depună o cauţiune la bancă ce nu va depăşi 30% din costul serviciilor prestate
debitorului şi neachitate.
Obligaţia întocmirii şi prezentării rapoartelor de către debitor prin
administratorul special sau, după caz, de către administratorul judiciar.
Trimestrial, debitorul, prin administratorul special sau administratorul judiciar trebuie să
prezinte judecătorului-sindic rapoarte privind situaţia financiară a debitorului, rapoarte care se
înregistrează la grefa instanţei (tribunalului), notificându-se tuturor creditorilor depunerea
rapoartelor, pentru a fi consultate.
În cazul nerespectării planului de către debitor sau dacă se constată pierderi în averea
debitorului pe parcursul desfăşurării activităţii, oricare dintre creditori poate solicita
judecătorului-sindic să aprobe intrarea în faliment a debitorului.
Cererea de intrare în faliment nu suspendă continuarea activităţii debitorului.

S e c ţ i u n e a 10
Falimentul

Potrivit art. 107 din lege, intrarea în faliment are loc în următoarele cazuri:
 debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în faliment ori nu şi-a declarat intenţia
de reorganizare, iar nici unul dintre subiectele îndreptăţite nu au propus un plan de
reorganizare ori nici un plan dintre cele propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
 debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de
reorganizare, ori planul propus nu a fost acceptat şi confirmat şi nici o altă persoană
îndreptăţită nu a propus un plan de reorganizare sau nici unul dintre planurile propuse
nu a fost acceptat sau confirmat;
 nu au fost îndeplinite obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate.
Judecătorul-sindic pronunţă o sentinţă, sau după caz o încheiere prin care se decide
intrarea în faliment.
Prin aceeaşi hotărare de intrare în faliment, judecătorul-sindic va pronunţa dizolvarea
societăţii debitoare dispunând:
• ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
• desemnarea unui lichidator, în cazul procedurii generale provizorii, stabilirea
atribuţiilor şi a remuneraţiei acestuia;
• termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administrator către
lichidator;
• întocmirea şi predarea către lichidator în termen de zece zile a unei liste cuprinzând
numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele acestora de la data intrării în faliment;
195
• notificarea intrării în faliment.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, creditorul A.F.P. Sector 3 a


solicitat, în baza Legii nr. 85/2006, deschiderea procedurii insolvenţei împotriva
debitorului S.C. F.I. S.R.L., care se află în stare de insolvenţă şi faţă de care deţine o
creanţă certă lichidă şi exigibilă în sumă de 188.000 lei.
Cererea creditorului a fost comunicată debitorului, acesta necontestând că ar fi în încetare
de plăţi.

a) Ce va decide instanţa de judecată în privinţa cererii creditorului, având în vedere faptul că


debitorul S.C. F.I. S.R.L. fusese dizolvat, (fără lichidarea patrimoniului) anterior
formulării cererii introductive? Motivaţi soluţia.

b) În ce condiţii un creditor poate formula cererea introductivă (pentru a fi admisibilă).

10.1. Măsuri premergătoare lichidării

Prima măsură pe care o dispune judecătorul-sindic în cadrul procedurii falimentului este


sigilarea bunurilor din averea debitorului, lichidatorul urmând să ia măsuri pentru
conservarea lor.
Bunurile care vor fi sigilate sunt prevăzute, cu titlu de exemplu, în art. 113, şi anume:
magazinele, magaziile, depozitele, birourile, corespondenţa comercială, arhiva, dispozitivele
de stocare şi prelucrare a informaţiei, contractele, mărfurile. Nu vor putea fi sigilate
obiectele care vor trebui valorificate de urgenţă, spre a se evita deteriorarea lor materială sau
pierderea din valoare, cambiile şi alte titluri de valoare scadente în scurt timp precum şi
acţiunile ori alte titluri de participaţie ale debitorului, care vor fi luate de lichidator pentru
conservarea lor, registrele de contabilitate şi numerarul pe care lichidatorul îl va depune la
bancă. Aplicarea sigiliilor nu este obligatorie dacă inventarierea se poate efectua într-o
singură zi.
În al doilea rând, lichidatorul va face o inventariere a bunurilor luând în posesie
bunurile respective, în calitate de depozitar judiciar.

10.2. Efectuarea lichidării

În aplicarea procedurii de lichidare se vor urmări două principii:


• rapiditatea operaţiunilor;
• lichidarea bunurilor cât mai avantajos, pentru a fi satisfăcute creanţele creditorilor.
Lichidarea bunurilor va fi efectuată de lichidator, sub controlul judecătorului
sindic.
Bunurile vor putea fi vândute:
- în bloc, ca un ansamblu în stare de funcţionare;
- individual.
Bunurile se vând prin negociere directă sau prin licitaţie publică. În cazul bunurilor
imobile vânzarea se face prin negociere directă şi se vor îndeplini formalităţile prevăzute de
lege.

196
Valorile mobiliare vor fi vândute în condiţiile Legii nr. 297/2004 privind piaţa de
capital.
Sumele rezultate din vânzări vor fi depuse la o unitate a unei societăţi bancare, în
contul averii debitorului, pentru a fi distribuite creditorilor.
Creditorii care beneficiază de ipoteci sau de alte garanţii reale vor fi satisfăcuţi din
sumele de bani obţinute din vânzarea bunurilor afectate de garanţii. Legiuitorul prevede ca
noutate faptul că, creditorii au dreptul să primească suma datorată la care se adaugă dobânzile,
majorările şi penalităţile, precum şi cheltuielile făcute. Dacă din sumele obţinute prin vânzare
nu pot fi acoperite creanţele garantate, pentru diferenţa de încasat, creditorii vor deveni
creditori chirografari intrând în concurs cu ceilalţi creditori chirografari (ale căror creanţe nu
sunt garantate printr-o garanţie specială).
Exemplu: Societatea comercială „X” este supusă procedurii falimentului.
Societatea comercială are 5 creditori, dintre care unul „Y”, şi- a asigurat creanţa
printr- un gaj asupra a două automobile din patrimoniul debitorului său. În urma scoaterii la
vânzare a automobilelor, s- a obţinut suma de 20 milioane lei, insuficientă pentru acoperirea
integrală a creanţei „Y”, de 30 milioane lei. Pentru restul de 10 milioane lei, creditorul „Y” ,
intră în concurs cu ceilalţi 4 creditori ai debitorului falimentar, ale căror creanţe nu au fost
garantate printr-o garanţie specială.

10.3. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării

Potrivit art. 123, la fiecare trei luni, calculate de la data începerii lichidării, lichidatorul
va prezenta judecătorului-sindic un raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din
încasarea de creanţe precum şi un plan de distribuire între creditori.
Judecătorul-sindic poate prelungi cu cel mult o lună termenul pentru prezentarea
raportului şi a planului de distribuţie, care vor fi depuse la grefa tribunalului şi notificate
creditorilor.
Creanţele vor fi plătite în următoarea ordine:
 taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii, inclusiv pentru conservarea
şi administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi plata retribuţiilor
persoanelor angajate pentru realizarea procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului;
 creanţe izvorând din raporturi de muncă, pe cel mult 6 luni anterioare deschiderii
procedurii;
 creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate de
instituţii de credit după deschiderea procedurii precum şi creanţele ce rezultă din
continuarea activităţii debitorului;
 creanţele bugetare;
 creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi în baza unor
obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice
destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
 creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul sindic pentru întreţinerea
debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică;
 creanţe reprezentând credite bancare cu cheltuielile şi dobânzile aferente celor
rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din
chirii;
 alte creanţe chirografare.
 creanţele subordonate, ce izvorăsc din credite acordate persoanei juridice debitoare de
către un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din
drepturile de vot in adunarea generală a asociaţilor sau, după caz, de către membrul

197
grupului de interes economic, cât şi cele care izvorăsc din acte cu titlu gratuit, în
ordinea de preferinţă prevăzută de lege;

10.4. Închiderea procedurii

Lichidatorul este obligat să întocmească un raport final al lichidării şi să-l prezinte


judecătorului sindic, împreună cu bilanţul general. Aceste documente vor fi comunicate
creditorilor şi debitorului şi se vor afişa la uşa tribunalului. Orice obiecţie privitoare la
acestea, se va formula în termen de 5 zile înainte de data convocării.
Judecătorul sindic va examina raportul final, inclusiv obiecţiile făcute de creditori,
urmând să-l aprobe sau să-l respingă. Raportul întocmit de lichidator va fi aprobat de
judecătorul sindic printr-o sentinţă dacă au fost formulate obiecţiuni soluţionate sau
printr-o încheiere dacă nu au fost formulate asemenea obiecţiuni . 16

Lichidarea va fi considerată închisă când judecătorul sindic aprobă raportul final


şi când toate fondurile au fost distribuite creditorilor, iar cele rămase au fost depuse la
bancă.
În orice stadiu al procedurii, judecătorul sindic poate da o sentinţă de închidere a
acesteia dacă există una din următoarele situaţii:
 debitorul nu are bunuri care să fie supuse procedurii, deci se află în stare de
insolvabilitate;
 bunurile existente nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici
un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.

10.5. Efectele hotărârii de închidere a procedurii

Închiderea procedurii produce efecte atât cu privire la persoanele care au


participat în cadrul procedurii, cât şi cu privire la debitor.
• Efectele hotărârii de închidere a procedurii faţă de persoanele care au concurat
la efectuarea acesteia.
Prin închiderea procedurii, judecătorul sindic, administratorul, lichidatorul şi toate
persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la
procedură faţă de debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi.
• Efectele hotărârii de închidere a procedurii faţă de debitor.
În principiu, debitorul este descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de înregistrarea
cererilor introductive, sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi
ori transferuri frauduloase (art. 136). Cu toate acestea debitorul va fi descărcat de obligaţii
dacă vor fi plătite în cadrul procedurii. Aceste dispoziţii nu se aplică debitorilor care în ultimii
5 ani au mai fost supuşi acestei proceduri şi au beneficiat de aceste dispoziţii.

10.6. Precizări speciale cu privire la închiderea procedurii

În mod firesc, procedura reorganizării judiciare şi a falimentului se poate închide în


orice stadiu al procesului, dacă debitorul a achitat în întregime creanţele creditorilor . 17

Totodată, procedura reorganizării judiciare şi a falimentului se închide în


următoarele cazuri:
• nu există bunuri în averea debitorului care să poată fi scoase la vânzare pe calea
executării silite pentru a fi îndestulaţi creditorii;
• bunurile existente în averea debitorului nu sunt suficiente pentru acoperirea
cheltuielilor administrative;
198
• acoperirea creanţelor mai înainte de lichidarea tuturor bunurilor din averea
debitorului;
• nici un creditor nu a înregistrat vreo declaraţie de creanţe;
• îndeplinirea planului de reorganizare;
• realizarea creanţelor creditorilor în urma lichidării averii debitorului prin faliment .
18

Notificarea închiderii procedurii


Judecătorul-sindic va notifica sentinţa de închidere a procedurii tuturor creditorilor,
asociaţilor/acţionarilor, Direcţiei teritoriale a finanţelor publice şi Oficiului Registrului
Comerţului, şi, după caz, registrului societăţilor agricole, pentru efectuarea menţiunilor.

10.7. Răspunderea membrilor organelor de conducere


Persoanele cu funcţii de conducere şi de control, respectiv administratorii,
directorii şi cenzorii care au contribuit la starea de incapacitate de plată a debitorului
vor răspunde patrimonial.
Răspunderea va fi patrimonială (în sensul obligării acestor persoane la acoperirea unei
părţi din datoriile societăţii comerciale debitoare), dacă au săvârşit una din următoarele
fapte:
• au folosit bunuri sau credite ale persoanei juridice în folosul propriu sau al unei alte
persoane;
• au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea societăţii;
• au dispus continuarea unei activităţi care a dus la starea de incapacitate de plată,
pentru că urmăreau un interes personal;
• au ţinut contabilitate fictivă intenţionat sau au făcut să dispară unele documente;
• au deturnat sau au ascuns o parte din activul societăţii, sau au mărit în mod fictiv
pasivul acesteia;
• au folosit mijloacele ruinătoare pentru a procura societăţii fonduri în scopul întârzierii
efectuării de plăţi;
• în luna precedată încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă
unii creditori, în dauna celorlalţi creditori.
Acţiunea privind angajarera răspunderii persoanelor care au contribuit la insolvenţa
debitorului poate fi pornită de administratorul judiciar sau de lichidator şi, în mod
excepţional, de către comitetul creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de jumătate din
valoarea tuturor creanţelor, cu autorizarea judecătorului-sindic.
Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani de la data la care a fost cunoscută sau
trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă.
Acţiunea privind angajarera răspunderii persoanelor care au contribuit la insolvenţa
debitorului se soluţionează de către judecătorul-sindic în cursul procedurii, şi nicidecum după
încheierea acesteia.
În afara răspunderii patrimoniale, în astfel de situaţii, de cele mai multe ori - cei vinovaţi
vor răspunde şi penal, în măsura în care faptele sunt calificate de legiuitor ca infracţiuni:
bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă, fals, uz de fals, înşelăciune etc.
În privinţa răspunderii penale, în art. 144 legiuitorul prevede infracţiunea de bancrută
frauduloasă constând în fapta persoanei care:
- falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul
averii acestuia;
- înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în
situaţia financiară sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşite în frauda
creditorilor;

199
- înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvenţă a debitorului prevăzuţi la art.
1 lit. b şi c din lege, o parte din active.
Persoanele vinovate de bancrută frauduloasă se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5
ani.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. În fapt, la data de 8 iulie 2007, tribunalul a deschis prin sentinţă procedura insolvenţei
împotriva debitoarei S.C. AS S.R.L.

Deschiderea procedurii a fost notificată debitoarei, iar aceasta nu şi-a declarat intenţia de
reorganizare. La data de 1 octombrie 2007, tribunalul a deschis procedura falimentului
împotriva debitoarei, i-a ridicat dreptul de administrare, a dispus dizolvarea acesteia şi a
desemnat lichidator judiciar. În raportul său asupra cauzelor insolvenţei, lichidatorul a omis să
indice persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitoarei. La 26
octombrie 2007, AP, unul dintre cei trei creditori, a formulat în nume propriu o cerere prin
care a solicitat judecătorului sindic să fie autorizat pentru a introduce o acţiune de atragere a
răspunderii personale împotriva administratorului debitoarei, iar sumele de bani ce s-ar obţine
în urma executării silite să-i revină în totalitate, deoarece este titularul unei creanţe însumând
65% din valoarea totală a acestora.

a) Cererea privind atragerea răspunderii personale a administratorului debitoarei poate fi


formulată de către un singur debitor? Motivaţi soluţia.

b) Cererea formulată de către creditorul AP este întemeiată? Motivaţi soluţia.

c) În ipoteza în care debitoarea nu ar mai deţine bunuri prin a căror valorificare să poată fi
acoperite creanţele sau cheltuielile administrative, ce va decide instanţa de judecată?
Motivaţi soluţia.

200
CAPITOLULVII

AUXILIARII DE COMERŢ

Secţiunea 1
Reprezentarea

1.1. Noţiuni generale

În desfăşurarea activităţii de comerţ, comerciantul - persoană fizică sau societăţile


comerciale - apelează la serviciile (munca) anumitor categorii de persoane numite auxiliari de
comerţ.
Categoriile de persoane care fac parte din grupa auxiliarilor de comerţ sunt:
 prepuşii;
 comişii-călători pentru negoţ;
 agenţii de comerţ;
 mijlocitorii (intermediarii).
Reglementarea reprezentării în dreptul comercial, prezintă o deosebită utilitate practică
pentru comercianţi .
1

Reprezentarea este un act juridic unilateral, prin care comerciantul (reprezentatul)


dă împuternicire unei persoane (reprezentant) să încheie acte juridice în numele
reprezentantului.
Reprezentarea este şi trebuie să fie privită ca o instituţie juridică în sine, în virtutea
căreia reprezentantul efectuează în numele reprezentatului un act juridic (în sens de
„negotium”), astfel încât deşi acest act se consideră realizat de reprezentant, efectele actului
nu-l afectează pe acesta, ele producându-se direct asupra reprezentatului .
2

Reprezentarea este legală sau convenţională . 3

În cazul reprezentării legale, puterea unei persoane de a reprezenta o altă persoană este
prevăzută de lege.
În cazul reprezentării convenţionale, o persoană (reprezentatul) împuterniceşte o altă
persoană (reprezentantul) să încheie acte juridice în numele şi pe seama reprezentatului.

1.2. Condiţiile reprezentării

Reprezentarea impune trei condiţii, care trebuie să fie întrunite cumulativ:


 existenţa împuternicii;
 intenţia de a reprezenta;
 voinţa prealabilă a reprezentantului.
• Existenţa împuternicirii de reprezentare
Reprezentarea presupune existenţa unei împuterniciri de a reprezenta din partea
reprezentatului, astfel încât reprezentantul să încheie acte juridice pentru altul, iar nu pentru
sine (nomine alieno).
Împuternicirea este un act unilateral, care îmbracă forma unui înscris numit procură.
Reprezentarea poate fi:
 generală (totală), atunci când în numele reprezentantului, reprezentatul poate încheia
orice act juridic, cu excepţia celor considerate intuitu personae;
 specială (parţială), atunci când reprezentantul este împuternicit să încheie numai un
anumit act în numele reprezentatului.

201
Atâta vreme cât reprezentantul încheie acte juridice pentru altul şi nu pentru sine, el
trebuie să acţioneze numai în limitele împuternicirii primite de la reprezentat.
• Intenţia de a reprezenta
Reprezentantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a reprezenta pe cel de la care a
primit împuternicirea. Numai dacă există această intenţie, efectele juridice ale actului încheiat
între reprezentat şi terţ îşi vor produce efectele.
Intenţia de a reprezenta poate fi expresă când rezulta din declaraţia expresă a
reprezentantului sau tacită, când rezultă din anumite fapte sau împrejurări manifestate la
momentul ale încheierii actului juridic (ex factis et rebus) .
4

• Voinţa valabilă a reprezentantului


Chiar dacă reprezentantul lucrează în numele reprezentatului, la momentul încheierii
actului juridic cu terţul, împuternicitul îşi manifestă propria voinţă, care, în aceste condiţii
trebuie să fie liberă şi neviciată. În caz contrar, actul juridic astfel încheiat este lovit de
nulitate.
Codul comercial prevede, o serie de dispoziţii privitoare la forma, publicitatea,
executarea, restrângerea, revocarea şi încetarea autorizării de reprezentare.
În privinţa formei, legiuitorul prevede obligativitatea formei scrise a împuternicirii
(autorizării), în cazul în care reprezentantul încheie acte juridice pentru care se cere forma
scrisă.
Indiferent de forma în care este dată, reprezentarea trebuie să fie înscrisă în registrul
comerţului din judeţul - sau municipiul Bucureşti - unde se află sediul principal al
reprezentantului.
Reprezentarea dată pentru anumite operaţiuni autorizează pe reprezentant să facă toate
actele necesare pentru îndeplinirea lor.
Dacă reprezentarea este concepută în termeni generali ea cuprinde orice operaţiune
comercială.
Cu toate acestea, reprezentantul nu poate încheia operaţiuni pe credite în numele
reprezentantului decât dacă este autorizat în mod expres.
Reprezentarea poate fi oricând revocată sau restrânsă de către reprezentant. Această
regulă este stabilită de o normă de drept comun, (revocarea „ad mutum” aplicabilă tuturor
actelor juridice „intuitu personae”) şi se întemeiază pe încrederea acordată de reprezentat
reprezentantului. Reprezentarea este însă irevocabilă în cazul când este dată în interesul
ambelor părţi.
Din punct de vedere al formei şi al publicităţii, actul de revocare sau de restrângere a
reprezentanţei trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cel prin care s-a acordat
împuternicirea, existând o simetrie perfectă şi din punct de vedere formal.
Reprezentarea încetează prin:
 moartea, incapacitatea şi dispariţia fie a reprezentantului, fie a reprezentatului;
 revocarea împuternicirii;
 renunţarea din partea reprezentantului;
 falimentul uneia din cele două părţi.
Dacă reprezentantul încheie acte depăşind limitele împuternicirii primite, răspunde
personal faţă de terţi, cu excepţia cazurilor când actele respective au fost ratificate de
reprezentat.
În materie cambială mandatarul care a emis o cambie peste limitele puterilor conferite
sau fără a avea dreptul, rămâne obligat personal.

1.3. Contractul cu sine însuşi

202
Reprezentantul care lucrează în numele altuia are dreptul de a lucra şi în nume
propriu. Dar, de regulă, interesele sunt contradictorii, motiv pentru care în dreptul
comercial acest contract este, în principiu, interzis.
Prin excepţie, un asemenea contract este posibil dacă există o autorizaţie dată de
reprezentant în mod expres.
De asemenea, contractul cu sine însuşi este permis în materie de comision, cu condiţia
ca mărfurile să aibă o cotă de bursă, deoarece criteriul de stabilire a preţului este obiectiv şi nu
depinde de voinţa uneia dintre părţi.

Secţiunea 2
Clasificarea auxiliarilor de comerţ

2.1. Auxiliarii dependenţi

Auxiliarii dependenţi, reprezintă acea categorie de persoane care se găseşte în


raporturi de subordonare faţă de persoana (patronul) care i-a angajat. Aceşti auxiliari
dependenţi nu pot dobândi niciodată calitatea de comercianţi deşi, în fapt, exercită activitatea
de comerţ.
Din categoria auxiliarilor dependenţi fac parte:
• prepusul;
• procuristul;
• comisul-călător;
• comisul pentru comerţ.

2.1.1. Prepusul
Prepusul (art. 392-400 C.com.) este un auxiliar de comerţ care desfăşoară activitate de
reprezentare în mod permanent, stabil, fie pentru întreg comerţul, fie pentru un anumit
domeniu, în ţară sau în străinătate. În toate cazurile, prepusul se substituie comerciantului
care l-a angajat, încheind sau negociind asupra fondului de comerţ încredinţat, în numele şi pe
seama comerciantului.
În relaţiile cu terţii, prepusul se comportă ca şi cum ar fi comerciantul însuşi, în timp ce
în raporturile interne, el funcţionează pe baza înţelegerii de reprezentare înfăţişată sub
forma unei procuri generale sau speciale.
Activitatea desfăşurată de prepus are caracter profesional, având ca fundament
contractul de muncă, fără însă, ca el să dobândească şi calitatea de comerciant.
Pentru a fi prepus, o persoană trebuie să îndeplinească două condiţii:
 persoana respectivă să fie „însărcinată cu comerţul patronului său”;
 împuternicirea dată să privească „activitatea comercială la locul unde comerciantul
îşi execută comerţul (adică acolo unde îşi are sediul), sau în alt loc determinat” (de
exemplu, în cadrul unei sucursale).
Prepusul comerciantului se deosebeşte de oricare alt reprezentant, prin sfera activităţii şi
prin locul unde acesta se desfăşoară.
Prepusul se substituie comerciantului, el fiind un „alter ego” al acestuia .
5

Calitatea de prepus are la bază contractul de muncă între comerciant şi prepus, acesta din
urmă fiind dependent de comerciant, subordonat al acestuia în baza contractului de muncă.
Conţinutul raportului juridic dintre comerciant şi prepus este reglementat de art. 393-400
C.com. Reprezentarea este generală, în sensul că puterile prepusului sunt direcţionate pe
obiectul comerţului pe care îl exercită, fiind o reprezentare permanentă.
Deşi reprezentarea este generală, puterile prepusului au unele limite supuse unor reguli:

203
 prepusul nu poate face acte care sunt străine comerţului pentru care a fost
numit să îl exercite pentru comerciant (de exemplu, el nu poate încheia acte civile);
 prepusul nu poate încheia acte care contrazic scopul pentru care a fost numit
(de exemplu, el nu poate vinde fondul de comerţ);
 prepusul nu poate să întrebuinţeze capitalul comerciantului în folosul
comerciantului, deoarece acesta nu l-a împuternicit în acest sens.
În toate actele încheiate în exercitarea comerţului cu care a fost însărcinat, prepusul este
obligat să aducă la cunoştinţa terţilor calitatea sa de reprezentant (contemplatio domini).
Potrivit legii, prepusul are unele obligaţii care fac parte din categoria obligaţiilor
profesionale ale comercianţilor, respectiv:
 obligaţia de a ţine registrele comerciale (de contabilitate) ale comerciantului;
 obligaţia de a nu face concurenţă comerciantului.
În scopul ocrotirii intereselor terţilor, legea impune anumite condiţii de publicitate.
Astfel, procura trebuie să fie înscrisă în registrul comerţului şi orice limitare a împuternicirii
trebuie să fie menţionată în acest registru.
Legea prezumă că un prepus nu poate să-şi îndeplinească faţa de comerciant, cu bună
credinţă, obligaţiile asumate, dacă el însuşi desfăşoară activitate de comerţ similară. Cu toate
acestea, prepusul poate primi îngăduinţă din partea comerciantului să execute în nume propriu
activităţi de comerţ similare, în măsura în care nu reprezintă o concurenţă neloială. În caz
contrar, prepusul va fi obligat la daune- interese faţă de comerciant.
Faţă de terţi, prepusul răspunde, atât pe temei delictual, cât şi contractual.
Răspunderea delictuală operează în cazul săvârşirii de către prepus a unor fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii şi prin care s-au încălcat anumite dispoziţii legale (obligaţii prevăzute
de lege). Terţul se poate îndrepta şi împotriva comerciantului care, potrivit art. 1000 alin. 3
Cod civil, răspunde în calitate de comitent pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii
comise de prepuşii lor în funcţiile ce le-au fost încredinţate. Comerciantul va răspunde în mod
solidar cu prepusul pentru activitatea defectuoasă a acestuia, cauzatoare de prejudicii terţelor
persoane.
Faţă de terţi, prepusul răspunde şi pe temei contractual ori de câte ori a contractat
personal şi în nume propriu, sau dacă actele pe care le încheie nu prevăd menţiunea „prin
procură”, care trebuie să existe lângă semnătura sa. Această regulă are rolul de a apăra
(ocroti) buna credinţă a terţilor care, astfel, vor cunoaşte că nu contractează direct cu
comerciantul.
De exemplu, printr-o dispoziţie cuprinsă în legea cambiei, oricine semnează o cambie,
ca mandatar cu reprezentare a altuia, deşi nu avea mandat sau depăşind puterile conferite,
răspunde personal.
Încetarea calităţii de prepus are loc în momentul revocării împuternicirii, în cazul
renunţării prepusului, al morţii, al interdicţiei, al insolvabilităţii şi al aplicării procedurii
judiciare şi a falimentului comerciantului sau prepusului, în condiţiile legii.

2.1.2. Procuristul
Procuristul este un prepus ale cărui înscrisuri sunt lipsite de caracterul de
stabilitate. El este şi rămâne un simplu mandatar cu reprezentare, care în raporturile
interne este subordonat regimul specific contractului de prestare de servicii (locaţie de
servicii) ori contractului de muncă.
Întrucât procuristul desfăşoară activităţi similare prepusului, lui îi sunt aplicabile toate
dispoziţiile care reglementează drepturile şi obligaţiile şi răspunderea prepusului.
Procuristul semnează actele juridice încheiate cu terţele persoane făcând menţiunea
„prin procură”.

2.1.3. Comişii pentru negoţ


204
Potrivit dispoziţiilor art. 404 C.com. „comişii pentru negoţ sunt prepuşii pentru
vânzarea în detaliu a mărfurilor; ei au dreptul ca în locul unde exercită comerţul şi în
momentul predării să ceară şi să încaseze preţul mărfurilor vândute, putând da pentru
aceasta, valabilă chitanţă în numele patronului lor”.
Deşi legea îi numeşte prepuşi, comişii pentru negoţ nu au calitatea de prepus în sensul
precizat în art. 392 şi următorul din Codul comercial . 6

Comişii pentru negoţ sunt angajaţi ai comerciantului care îl ajută pe acesta în interiorul
localului (de exemplu, vânzătorii dintr- un magazin al comerciantului). Trebuie subliniat că
nu toţi angajaţii comerciantului au calitatea de comişi pentru negoţ, ci numai acei salariaţi
care intră în raporturi juridice cu clientela. Astfel, se poate considera că spre deosebire de
prepus, care poate înlocui patronul în exercitarea comerţului, comisul pentru negoţ nu face
decât să-l ajute pe patron, încheind afaceri cu clientela, dar sub directa supraveghere a
patronului .
7

Calitatea de comişi pentru negoţ rezultă din împuternicirea expresă sau tacită a
comerciantului. Puterile acestei reprezentări fiind limitată, comişii pentru negoţ au nevoie de
o împuternicire specială din partea comerciantului, pentru operaţiuni exterioare localului unde
îşi exercită activitatea (art. 404 alin. 2 C.com.).
Se consideră însă, că dacă operaţiunea s-a realizat în localul unde se desfăşoară
comerţul, dar predarea lucrului s-a făcut la domiciliul clientului, comisul pentru negoţ poate
cere şi încasa preţul la locul predării mărfii, fiind prezumat a avea dreptul de a cere plata .
8

2.1.4. Comişii călători pentru negoţ


Comişii călători pentru negoţ (denumiţi şi comişi voiajori ori voiajori comerciali) sunt
angajaţi ai comerciantului, fiind retribuiţi cu un salariu fix sau cu un comision pentru
fiecare afacere încheiată.
Spre deosebire de comişii pentru negoţ care îşi desfăşoară activitatea în locul unde se
exercită comerţul patronului, activitatea comişilor călători se desfăşoară, în afara acestui loc,
în alte localităţi, de obicei stabilite de comercianţi.
Potrivit art. 402 C.com., comerciantul îi însărcinează pe călători pentru negoţ „să trateze
sau să facă operaţiuni ale comerţului său”. Această împuternicire se referă la căutarea şi
găsirea de clienţi, colectarea de oferte, comenzi, şi materializarea acestora în raporturi
contractuale.
Operaţiunile comerciale implică şi puteri de reprezentare, caz în care comişii călători
pentru negoţ încheie acte juridice în numele şi pe seama comerciantului (art. 403 C.com.).
Forma actului care conferă împuternicirea poate să rezulte din circulare, avize, scrisori ale
comerciantului.
În toate cazurile, la încheierea actelor juridice comişii călători pentru negoţ trebuie să
aducă la cunoştinţa terţilor calitatea lor, în caz contrar, fiind obligaţi personal faţă de terţi. Cu
toate acestea, dacă se constată că actul comis-voiajorului era un act referitor la comerţul
patronului, comis-voiajorul răspunde solidar cu patronul pentru actul realizat fără
încunoştinţarea terţilor cu privire la calitatea sa .
9

În schimb, indiferent de situaţie, comis-voiajorul nu poate încheia actul „prin procură”,


această menţiune fiind rezervată exclusiv prepuşilor. Comisului-voiajor îi revine obligaţia de
a arăta numai numele patronului pentru care lucrează, conform art. 403 din C.com.

2.2. Auxiliarii independenţi (autonomi)

2.2.1. Agenţii de comerţ


Când un comerciant îşi deschide o sucursală în alte localităţi, aceasta poate să fie
condusă de un prepus al său, ori comerciantul poate să trimită comişi călători pentru negoţ.

205
Datorită cheltuielilor ridicate, comerciantul sau, după caz, comitentul poate să apeleze la
serviciile unei persoane din localitatea respectivă, care are ca profesiune intermedierea în
activitatea comercială, denumită agent comercial. Legiuitorul român mai foloseşte şi
denumirea de agent comercial permanent. Reglementările actuale, respectiv Legea nr.
509/2002 stabilesc statutul juridic al agenţilor permanenţi.
10

Agentul de comerţ poate fi împuternicit de comerciant să trateze afaceri (el este un


intermediar, mandatar fără reprezentare) ori să încheie afaceri comerciale (reprezentant al
comerciantului).
Agentul de comerţ este persoana împuternicită de unul sau mai mulţi comercianţi,
să trateze ori să încheie operaţiuni comerciale, cu exclusivitate într-o localitate sau
regiune, în schimbul unei remuneraţii care poartă numele de