Capitolul I.

STRUCTURA GLOBULUI TERESTRU

1.1. Forma şi dimensiunile globului terestru

Globul terestru este un corp cosmic care face parte din sistemul solar alcătuit din 9 planete
care gravitează în jurul unei stele Soarele.
Măsurătorile mai precise au permis să se constate că forma Pământului este neregulată –
făcându-se abstracţie de relief, fiind proprie planetei noastre, de unde vine şi denumirea de geoid,
un elipsoid de revoluţie cu partea inferioară mai bombată, turtit la poli şi umflat la ecuator. Între
geoid şi elipsoid există o mică abatere – de cel mult ±120 m. Abaterile geoidului de la forma de
elipsoid fiind foarte mici, la scară planetară.
În calcule se adoptă forma de elipsoid regulat cu două axe. Semiaxele acestui elipsoid,
determinate cu ajutorul aparatelor de pe sateliţi geodezici adoptate, în 1967, au următoarele valori:
 raza ecuatorială (a) = 6378,388 km;
 raza polară (b) = 6356,912 km;
 diferenţa razelor = 21,476 km;
 turtirea polară = 1/297.

Din măsurători a rezultat că polul sud terestru este cu 30 m mai aproape de ecuator decât
polul nord.
Alte dimensiuni ale Pământului sunt:
 aria suprafeţei globului este = 510,1 ×106 km2;
 volumul globului = 1083 ×109 km3;
 masa globului = 5,975×1024 kg;
 densitatea medie = 5,517 g/cm3 .
Pământul efectuează două mişcări principale: una de rotire în jurul axei polilor, numită
mişcare de rotaţie şi o alta de deplasare în jurul Soarelui după orbita terestră, mişcare de revoluţie.
Traiectoria pe care o parcurge Pământul în timpul unui ciclu de revoluţie în jurul soarelui,
adică orbita terestră, este de formă eliptică, cu lungimea de 930 ×106 km.
Faţă de planul orbitei terestre, planul ecuatorial terestru are o înclinare de 23o 27´.
Pământul descrie mişcarea de revoluţie de la vest la est timp de 365 zile, 5 ore, 48 min. şi 46
sec. cu o viteză de circa 30 km/s, adică 106.000 km/oră.
Mişcarea de revoluţie duce la inegalitatea zilelor şi a nopţilor şi la succesiunea celor patru
anotimpuri ceea ce înseamnă mari variaţii de temperatură în anumite zone ale globului terestru, cele
cu climat temperat şi zonele deşertice.
Mişcarea de rotaţie, se efectuiază de la vest la est în timp de 23 de ore, 56 min. şi 2 sec, cu
viteza 464 m/s, la ecuator, şi are drept consecinţe alternanţa zilelor şi a nopţilor, ca şi devierea
tuturor mişcărilor de la suprafaţa globului.
Ziua reprezintă o perioadă de încălzire diferită funcţie de zonă şi factorii climatici iar
noaptea o perioadă de răcire. Ca urmare a acestei diferenţe termice de la zi la noapte se impune un
ritm morfodinamic extern diurn cu consecinţe directe asupra alterării rocilor. Devierea mişcărilor de
la suprafaţa globului, datorită rotaţiei, se face spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în
emisfera sudică şi este determinată de forţa Coriolis care determină abaterea cursurilor râurilor

1
înspre dreapta, asimetriea albiilor şi a văilor fluviatile prin procesul de eroziune şi depunere
diferită.
Ca urmare a mişcării de rotaţie, la suprafaţa terestră ia naştere o forţă centrifugă, maximă la
ecuator şi scade spre poli unde este egală cu zero, iar forţa de gravitaţie creşte de la ecuator spre
poli.

1.2. Structura globului terestru

1.2.1. Structura internă a globului terestru

Cercetarea directă a interiorului pământului nu este posibilă din cauza temperaturilor
ridicate şi a presiunilor foarte mari, deaceiea a fost necesar să se recurgă la procedee de cercetare
indirectă. Cele mai adânci foraje au ajuns până la 16 km în interiorul scoarţei, iar cele mai adânci
mine au abea 3 km.
O primă modalitate de cercetarea prin metode indirecte a structurii interne a fost cea a
densităţii Pământului. Densitatea medie a Pământului calculată de Isaac Newton este de 5,5 g/cm3.
Cum toate rocile cunoscute din scoarţa terestră au densităţi sub 3 g/cm3 a dedus că în interiorul
Pământului trebuie să fie materie cu densitate mult mai mare.
Procedee de investigare mai detaliată, a structurii interne a Pământului a oferit cercetările
seismometrice care se bazează pe viteza de propagare a undelor seismice prin diferite medii.
Mişcările seismice sunt mişcările oscilatorii care afectează materia terestră. Undele seismice
au viteze de propagare care variază cu natura mediului străbătut şi prezintă reflexii şi refracţii ca
orice mişcare oscilatorie. Modificarea undelor seismice are loc cu modificarea mediului, suprafeţele
pe care are loc această modificare, sunt denumite suprafeţe de separaţie sau de descontinuitate. Se
deosebesc trei tipuri de unde seismice:
Unde longitudunale, ale căror particule de materie oscilează pe direcţia de propagare a
mişcării. Dintre toate undele seismice acestea au cea mai mare viteză de propagare şi se propagă
atât în medii solide, cât şi în medii fluide. Undele longitudinale se notează cu P, de la primae sau
primare (sunt primele unde seismece care apar pe înregistrări şi se resimt într-un punct oarecare).
Unde transversale, care sunt reprezentate prin oscilaţii ale particulelor perpendiculare pe
direcţia de propagare a mişcării. Nu se propagă în medii fluide. Se notează cu S, (secundae sau
secundare, constituind al doilea şoc).
Unde superficiale, care se manifestă ca ondulaţii la suprafaşa scoarţei terestre şi care
provoacă cele mai mari deteriorări.
La stabilirea structurii interne a globului terestru s-au avut în vedere rezultate ale cercetărilor
efectuate pe meteoriţi şi cercetările realizate în zone erodate sau cutate până la 20 ..... 30 km
adâncime.
Pe baza acestor rezultate interiorul globului terestru a fost împărţit în trei geosfere
principale: scoarţa terestră, mantaua şi nucleul.

2
 A. Nucleul Pământului se întinde de la circa 2900 km, discontinuitate Gutenberg-Wieckert,
până la centru Pământului, el constituie partea grea a globului terestru şi este formată din Ni şi Fe
cu densitatea cuprinsă între 8.....12 g/cm3 şi temperaturi estimate de peste 4000 o C.
Datorită schimbării bruşte a comportamentului undelor seismice, la atingerea acestei zone,
s-a tras concluzia că stratul exterior (E) al nucleului are proprietăţi de lichid, iar datorită unor reacţii
chimice exotermice au loc degajări enorme de energie. Acestei părţi ale nucleului i se spune nucleul
extern. La adâncimea de 4600 km apare zona de tranziţie (F) cu proprietăţi intermediare între
nucleul exterior şi cel interior. Nucleul interior se găseşte în stare solidă cu o densitate de circa 18
g/cm3 şi o presiune internă de ordinul milioanelor de atmosfere.

B. Mantaua (mezosfera) înconjoară nucleul, situîndu-se între adâncimile de 30...50 km şi

2900 km. Ea se împarte în mantaua externă şi cea internă, ele diferenţiindu-se prin elementele care
le compun, Si, Mg, pentru cea externă şi Ni, Si, Mg pentru cea internă. Nivelul de separaţie se
situează la adâncimea de 800 km. În mantaua externă se formează magmele, care sunt topituri
incadescente formate în special din silicaţi, bogate în gaze şi vapori. Partea superioară numită
astenosferă are o grosime de până la 150 km. În mantaua externă se formează şi curenţi de
convecţie, curenţi de magmă cu viteze de cm/an, care se formează între două straturi diferit încălzite
şi suprapuse, cel superior fiind mai rece. Cu ajutorul se explică formarea plăcilor oceanice şi
subducţia lor, deplasarea plăcilor ce alcătuiesc scoarţa terestră, procesele seismice, etc. Mantaua are
densitatea medie 5 g/cm3.
C. Scoarţa terestră (litosfera sau crusta) este partea externă a globului terestru şi învelişul
cel mai subţire. Are grosimea de 20...80 km în regiunile continentale şi de 5...15 km sub oceane, cu
o densitate medie de 3g/cm3. Limita inferioară este marcată de discontinuitatea Mohorovičič,
suprafaţa de adâncime variabilă pe care se echilibrează scoarţa terestră, sub forma calotelor sferice,
cu astenosfera. Scoarţa terestră şi partea superioară a astenosferei formează litosfera, adică partea
solidă de la suprafaţa globului terestru. Scoarţa se subdivide în trei pături:
a. Pătura bazaltică se găseşte atât sub continente, cât şi pe fundul oceanelor, având o
compoziţie chimică asemănătoare cu bazaltul, formată din Si-Al-Mg. La baza sa se află situată
discontinuitatea Mohorovičič. Grosimea ei variază între 10...20 km sub continente şi 6...10 km în
sectorul oceanelor.
b. Pătura granitică are grosimi de 15...20 km sub platforme, 20...40 km sub continente şi
lipseşte în ariile oceanice. Această pătură este cunoscută sub denumirea de sial fiind formată din
granite şi gnaise.
c. Pătura sedimentară este alcătuită din materiale provenite din dezagregarea rocilor
preexistente de către agenţii externi. Ea are grosimi variabile până la 20 km, în zone orogene.Deşi
ca volum ocupă doar 5 % din scoarţă ca suprafaţă acoperită 75 % din cea a Pământului.
Apariţia crustei se presupune că a avut loc fie prin răcirea globului terestru în faza sa de
dezvoltare când era o masă incadescentă, fie prin redistribuirea acestei mase la rece pe baza
diferenţei de greutate specifică. Apariţia crustei terestre reprezintă începutul stadiului de evoluţie al
Pământului, vârsta ei fiind apreciată la 4,5....5 miliarde de ani.

3
 1.2.2. Învelişurile exterioare ale globului terestru

Hidrosfera ocupă zonele depresionare ale suprafeţei terestre şi formează oceane, mări
,lacuri şi ape curgătoare. În interiorul scoarţei terestre , apa se găseşte sub formă de apă subterană
acumulată în straturi acvifere , sau în fisurile şi crăpăturile rocilor din scoarţă. Sub formă solidă ,de
gheaţă , apa se află în calotele glaciare polare şi în gheţarii de vale din interiorul continentului în
volum de circa 32 mil km3 , precum şi sub formă de zăpadă . Sub formă gazoasă apa se găseşte în
atmosfera terestră, în troposferă în cantitate de 50 mil km3.
Totalitatea apelor oceanice şi marine constituie Oceanul Planetar, ocupând circa 71 % din
suprafaţa globului, cu adâncimea medie de 3600 m şi 360 km2 în suprafaţă. Apele curgătoare şi cele
din lacuri s-ar ridica la un volum de 751 000 km3.
Dintre toţi agenţii externi, apa are rolul cel mai important în modificarea litosferei. Prin
capacitatea ei de eroziune, dizolvare, transport şi sedimentare, apa are maximum de efect în
denudarea şi peniplenizarea scoarţei terestre, adică rol în distrugerea reliefului înalt şi colmatarea
zonelor depresionare. La suprafaţa planetei noastre, apa se află întrun circuit permanent,sub
influenţa căldurii soarelui. Sursa de alimentare a apei ce cade pe suprafaţa terestră este umiditatea
atmosferică. Aceasta, la rîndul ei, este refăcută prin procese de evaporare a apei de pe
suprafaţa oceanelor şi a uscatului terestru.
Atmosfera terestră, învelişul gazos al Pământului, s-a format printr-o acumulare constantă a
gazelor provenite din zonele profunde ale planetei şi interacţiunii mai multor factori, dintre care se
menţionează forţa de atracţie a Pământului şi alcătuirea fizico-chimică a planetei. Ea are aspectul
unei sfere turtite, datorită mişcării de rotaţie şi densităţii ei reduse. Pătrunde şi în scoarţa terestră sub
formă de gaze libere deasupra nivelului hidrostatic şi sub formă de gaze dizolvate în apa de
infiltraţie şi apa liberă.
În compoziţia atmosferei intră: azotul (78,09 %) şi oxigenul (20,95 %). Alte gaze din
atmosferă sunt: argonul (0,93 %), dioxidul de carbon (0,03 %), neon, heliu, hidrogen, ozon etc.
Ozonul are o importanţă mare, deoarece absoarbe radiaţiile solare ultraviolete ce sunt dăunătoare
vieţii.
Pe verticală începând de la sol, atmosfera terestră este divizată în straturi concentrice, cu
alcătuiri şi proprietăţi fizice diferite, acestea fiind: troposfera, stratosfera,mezosfera, termosfera şi
exosfera.
Troposfera, primul înveliş gazos al globului, concentrează peste 90 % din masa atmosferei,
având o formă bombată la ecuator, cu înălţimea de 16...18 km şi turtită la poli unde înălţimea este
sub 6 km. Temperatura aerului scade uniform cu înălţimea, cu o valoare medie de 6,4 o C la 1 km,
astfel că la limita superioară a troposferei temperatura medie să fie -60 o C.
Stratosfera, este mult mai rarefiată decât troposfera, dioxidul de carbon dispare 20...30 km,
vapori de apă în cantitate redusă, se înalţă până la 50 km. Între 25...40 km înălţime apare ozonul
atmosferic care dacă ar fi supus unei presiuni normale ar da un strat gros de 3... 4 mm.

4
 Mezosfera, se situiază între 50 şi 80 km. Pe înălţimea sa scade de la - 4 oC până la - 83oC, la
80 km, unde se găsesc urme de sodiu. Între cele trei straturi, gazele conţinute se află în stare
moleculară.
Ionosfera, se găseşte cuprinsă între înălţimile de 80 şi 1000 km, zonă în care temperatura
creşte de la - 83 oC la 1600 oC. De aceea stratul se mai numeşte şi termosferă. Între 100 ...110 km se
produce trecerea oxigenului de la starea moleculară la cea atomică, sub acţiunea radiaţiilor
ultraviolete. Acelaşi fenomen se petrece cu azotul la 400 km înălţime. Ambele gaze disociate se
ionizează. Între 300 şi 800 km este constatată prezenţa hidrogenului în stare ionică.
Exosfera este stratul atmosferic situat peste 100o km înălţime cu gosimea de la 3000 la 6000
km. În cadrul ei densitatea punctelor materiale este foarte scăzută, iar viteza lor creşte foarte mult,
ele putând intra în spaţiu interplanetar.
În jurul Pământului există două centuri de radiaţii la înălţimi de 3000...4000 km şi
15000...20000 km, formate din particule electrice provenite de la Soare, captate de câmpul magnetic
terestru ce se extinde la peste 100 000 km.
Atmosfera terestră exercită o apăsare asupra suprafeţei terestre, numită presiune atmosferică,
de 1 kg/cm2, exprimată în mm coloană de miercur sau milibari. Presiunea atmosferică este variabilă
în timp şi spaţiu, iar ca urmare a diferenţelor de presiune se formează curenţi de aer (vânturi) cu
direcţie de deplasare de la zonele cu presiune ridicată către cele cu presiune scăzută.
Biosfera este rezultatul participării plantelor, animalelor şi ulterior a omului la relaţiile ce se
stabilesc între mediu fizic terestru şi viaţa propriu-zisă de pe planetă. Transferul energetic din lumea
vegetală şi animală, către scoarţa terestră, cunoaşte un spor deosebit după apariţia clorofilei şi
mărirea numărului de specii vegetale.
Resturi vegetale, corpuri ale vieţuitoarelor şi produse organice ale acestora s-au amestecat,
în cursul erelor geologice, cu materia minerală încât partea exterioară a scoarţei continentale şi zone
din cea oceanică, conţin însemnate cantităţi de materie organică şi resturi mineralizate ale vieţii.
Biosfera, prin energia şi mecanismele biochimice, este un uriaş transformator material-
energetic, folosind ca energie lumina solară şi în mod subordonat, energia reacţiilor chimice.
Energia solară este transformată în diferite forme de energie care influenţează mişcarea geochimică
a elementelor. Fără aportul vieţuitoarelor multe din mineralele scoarţei terestre ar avea o mare
stabilitate. Carbonaţii, silicaţii, hidroxizii de fier şi de aluminiu sunt mineralele cele mai influenţate
prin formarea şi evoluţia lor sub inpulsul biosferei.
Acţiunea constructivă a biosferei, prin formarea de roci şi minerale utile, este mult mai
importantă decât acţiunea de distrugere, care se manifestă în procesele combinate cu ale altor agenţi
externi.

5
 2.3. Proprietăţi geofizice ale globului terestru

Pământul se caracterizează printr-o serie de proprietăţi specifice referitoare la densitate,

gravitaţie, căldură, presiune, electricitate etc.
Densitatea reprezintă raportul dintre masă şi volum. Pe baza cunoaşterii ei s-a putut trage
unele concluzii asupra părţii interne a globului terestru. Densitatea medie a Pământului după
Newton este de 5,517 g /cm3, în jur de 2,7 g/cm3 la suprafaţă şi 12 g/cm3, după unii autori 18 g/cm3,
în nucleul terestru. Creşterea densităţii apare ca o funcţie continuă până la suprafaţa de
discontinuitate Gutemberg-Wickert, unde se obţine un salt de densitate de la 5,3 g/cm3, la 9,9 g/cm3
şi de aici valoarea densităţii creşte progresiv spre centru. Această creştere a valorilor densităţii se
bazează pe creşterea propagării undelor seismice.

Gravitaţia terestră este fenomenul de atragere de către globul terestru a maselor materiale
din interior, de la suprafaşă, sau din apropierea sa. Forţa gravitaşiei rezultă din relaţia lui Newton în
care masa este îmulţită cu acceleraţia gravitaţională.
Faptul că toate corpurile cad spre Pământ ne arată că acesta crează un câmp gravitaţional,
datorită căruia se produce forţa de atracţie numită forţa gravitaţională.
Intensitatea gravitaţiei este variabilă pe suprafaţa terestră atât pe verticală cât şi pe
orizontală, datorită turtirii Pământului la poli, precum şi din cauza rotirii lui, fiind mai ridicată la
poli decât la ecuator. De asemenea de-a lungul razei terestre această creşte de la suprafaţă, unde este
981 g/cm/s2 şi ajunge în mantaua interioară la 1037 g/cm/s 2, după care în centru nucleului ajunge la
valoarea zero.
Un alt factor de care trebuie să ţinem cont în stabilirea gravitaţiei terestre este morfologia
reliefului.
Din observaţiile efectuate s-a văzut că, la aceeaşi latitudine, acceleraţia gravitaţională este
mai mare în regiunile depresionare, de câmpie, (unde masele mai grele din interior se găsesc mai
aproapede suprafaţă), şi mai mică în regiunile muntoase (unde există mari îngrămădiri de roci mai
uşoare, ca rezultat al deplasării lor din regiunile învecinate).
Anomaliile gravimetrice reprezintă abateri de la valoarea normală a gravitaţiei. Acestea pot
fi negative, când forţa gravitaţiei măsurată (reală) măsurată într-o regiune oarecare este mai mică
decât cea calculată, şi pozitive, când este mai mare.
Din cercetări s-a constatat că în multe regiuni ale globului anomaliile negative sunt specifice
continentelor, iar anomaliile pozitive, bazinelor oceanice, fapt ce rezultă din modul diferit de
distribuţie a învelişurilor de sial şi de sima.
Magnetismul terestru este una din proprietăţile care constă în puterea Pământului de
atracţie şi orientare a unui ac magnetic, suspendat liber. Astfel, Pământul constituie un fel de
magnet uriaş, care are doi poli – polii magnetici.
Aceştia nu coincid cu cei geografici, polul nord magnetic (negativ) este situat în regiunea
arctică a Americii de Nord, la 71˚ latitudine nordică şi 96˚ longitudine vestică, iar cel sudic (pozitiv)
în Antarctica la 75˚ latitudine sudică şi 156˚ longitudine estică. Axa polilor magnetici este înclinată
faţă de axa de rotaţie terestră cu 11,5 grade şi străbate globul terestru la o distanţă de circa 1000 km
de centru acestuia.

6
 Câmpul magnetic creează în jurul Pământului un înveliş numit magnetosferă, ce constituie o
pătură protectoare care apără planeta noastră de furtunile sau fluxul solar.
Anomaliile geomagnetice reprezintă abateri ale elementelor magnetice faţă de valorile
normale ale regiunilor învecinate, datorită prezenţei zăcămintelor de fier (magnetită), fracturilor din
adânc etc. Pe aceste anomalii se bazează prospecţiunile geomagnetice folosite de geofizică pentru
detectarea minereurilor de fier.
Presiunea (numită şi presiunea litostatică) din interiorul Pământului este determinată de
forţele de gravitaţie, endogene şi exogene şi creşte în mod progresiv de la suprafaţă spre centru. Ea
se numeşte şi presiune litostatică, orientată de-a lungul razei terestre şi rezultă din însumarea pe
unitatea de suprafaşă a greutăţii proprii a straturilor de roci, de deasupra nivelului de adâncime
considerat în calcul. După datele oferite de geofizică presiunea internă creşte de la 0,3 (reprezintă
valoarea la 800 km adâncime) la 1,7 (la 3200 km) şi la de 3,5 milioane atmosfere (la 6370 km), ceea
ce ne arată o valoare considerabilă şi care se explică prin greutatea învelişurilor concentrice cu
densităţi din ce în ce mai mari.

Această presiune mare face ca temperatura să crească însă mult mai încet la adâncime şi să
întreţină o stare de rigiditate foarte mare, indiferent de starea de agregare fizică (G. Cernea, 1954).
În scoarţa terestră se dezvoltă şi presiuni diferenţiale: presiuni tangenţiale care au ca rezultat
forţele orogenetice (încreţire a scoarţei) şi presiune miniera, exercitată pe pereţii excavaţiilor
subterane.
Temperatura Pământului este generat de două surse de căldură: energia termică a Soarelui
sau din dezintegrarea substanşelor radioactive din interior sau a căldurii sale iniţiale. Acţiunea
căldurii solare este diferită cantitativ variind cu anotimpurile şi cu latitudinea iar influenţa ei se
resimte numai asupra temperaturii din stratul superficial al scoarţei terestre. La partea superficială a
scoarţei terestre apar atât temperaturi negative cât şi negative funcţie de anotimp(zona I – zona de
variaţie a temperaturii). Între adâncimile 2 şi 25 m se înregistrează numai temperaturi pozitive, care
depind numai de acţiunea energiei termice solare (zona II). La limita inferioară a acestei zone se
formează o centură de temperatură constantă şi egală cu temperatura medie anuală (zona III – zona
constantă), pentru punctul respectiv pe glob. Adâncimea de 25 m, se referă la zonele cu variaţii mari
de temperatură, iar cea de 2 m la zonele unde aceste variaţii sunt mici sau chiar nule.

Sub această zonă de temperatură constantă se înregistrează o creştere a temperaturii scoarţei

terestre cu adâncimea. Ea este generată de energia termică din interiorul globului terestru (zona IV
zona de creştere a temperaturii), provenită din descompunearea elementelor radioactive.

7
 Adâncimea în metri în care temperatura creşte spre interior cu 1 grad se numeşte treaptă
geotermică şi este egală cu 33 m.
Gradient geotermic se numeşte creşterea temperaturii corespunzătoare unui interval de
adâncime de 100 m. Valoarea acestor doi indici este variabilă pe glob în funcţie de: structura
geologică, prezenţa substanţelor radioactive, zăcămintele de cărbuni, activitatea vulcanică.
Radioactivitatea Pământului se datoreşte elementelor radioactive din scoarţa terestră, cu
greutate atomică mare, cele mai importante din alcătuirea globului care sunt uraniu, thoriu, actiniu
şi potasiu, de a emite prin dezintegrare spontană radiaţii energetice şi de a da naştere la elemente
noi.
Elementele radioactive îşi pierd o parte din masă şi produc atomi foarte stabili (H2, izotopii,
Pb, H). Un atom de uraniu sau de thoriu produce în timpul geologic 7 atomi de He. Dezintegrarea
lor se produce cu degajarea unei cantităţi mari de căldură. Prin dezintegrarea uraniului 238 se
transformă în Pb 206 şi în He, caracteristic fiind timpul de înjumătăţire în care jumătatea cantităţii
de uraniu se transformă în celelalte elemente.
Cunoaşterea acestei proprietăţi este importantă în stabilirea vârstei absolute a rocilor şi deci
a istoriei Pământului, în explicarea căldurii interne şi a întregii dinamice interne, dezintegrarea
radioactivă fiind răspunzătoare în primul rând de procesele geotectonice de cutare.
În legătură cu aceste proprietăţi este necesar să subliniem şi importanţa seismicităţii în
stabilirea structurii interne a Pământului.
A. Mohorovicič (1909) pe baza schimbării undelor seismice a stabilit grosimea scoarţei
terestre, odată cu creşterea vitezei oscilaţiilor de la 6, 3 km/s la 8 km/s. Această limită seismică
reprezintă baza inferioară a litosferei şi a fost denumită discontinuitatea Mohorovicič.
Studiul undelor seismice mai oferă şi unele date cu privire la natura fizică a substratului,
indicând că sub scoarţa terestră nu există o magmă lichidă şi că globul terestru este solid până la
nucleu (până la adâncimea 2940 km).
Electricitatea Pământului constă în existenţa unui câmp electric natural atât la suprafaţă cât
şi în interiorul său. Acesta se numeţte câmpul curenţilor telurici, cu diferenţe de potenţial de ordinul
zecilor de milivolţi. Prin studierea acestora s-a ajuns la concluzia că există trei serii de surse
principale pentru asemenea curenţi, unele plasate la mare adâncime, în nucleul extern fluid, altele în
interiorul scoarţei terestre şi o a treia categorie dată de fenomenele de interacţiune a atmosferei şi
litosferei cu efectele în masă acesteia din urmă.

Capitolul II. NOŢIUNI GENERALE DESPRE MINEROLOGIE

2.1. Generalităţi
Minerologia este disciplina geologică care se ocupă cu studiul mineralelor, sub aspectul
genezei, compoziţiei, structurii, descrierii formei, proprietăţilor fizice şi chimice precum şi al
sistematizării şi clasificării acestora în grupe pe baza caracteristicilor comune.
Mineralele sunt substanţe chimice naturale, omogene din punct de vedere fizico-chimic,
formate dintr-un singur element chimic sau din mai multe elemente combinate, cristalizate sau
amorfe şi intră în compoziţia rocilor şi mineralelor ce alcătuiesc scoarţa terestră. Nu sunt
considerate elemente absolut omogene chimic. Există în natură sub formă solidă, mai rar sub formă
lichidă (apa, mercurul, petrolul) sau gazoasă (hidrogenul sulfurat). Cele mai frecvente minerale din
scoarţa terestră sunt: cuarţul (SiO2), feldspaţii (aluminosilicaţii de Na, K şi Ca), pirita (FeS2), galena
(PbS), micele (muscovit, biotit), amfibolii (hornblenda), piroxenii (augit) etc.
Mineralele au o compoziţie chimică destul de variată, unele fiind compuse dintr-un singur
element chimic: aur (Au); argint (Ag); cupru (Cu) şi mercur (Hg); sau din mai multe elemente
chimice: cuarţ (SiO2), calcit (CaCO3), ortoză (K2O·Al2O3·6SiO2).
Mineralele alcătuiesc materialul elementar din care este alcătuită scoarţa terestră. Ele se
clasifică în două grupe mari:
• minereuri metalifere – acele minereuri din care se extrag metalele Fe, Zn, Al, Cu, Pb etc;
• minereuri nemetalifere – acele minereuri care se folosesc fără a fi prelucrate: sarea,
sărurile de potasiu, calcarele, dolomitele, argilele, nisipurile etc.

8
 Mineralele sunt produse ale unor procese fizico-chimice bine determinate care au loc în
scoarţă, deci se formează în mod natural.
Sunt excluse din sfera noţiunii de mineral toate produsele organice sau anorganice ale
activităţii vieţuitoarelor. Substanţele de origine organică: chihlimbarul, asfaltul, petrolul, cărbunii,
sunt considerate substanţe minerale deaoarece şi-au schimbat, în timp, atât structura cât ţi
proprietăţile fizice şi chimice faţă de substanţele iniţiale din care provin.
Sunt cunoscute peste 3000 de minerale, dintre care numai 100 sunt cele care alcătuiesc
partea superioară a litosferei, restul fiind mai rare.

2.2. Geneza mineralelor

Majoritatea mineralelor sunt de natură anorganică. După provinienţă acestea se clasifică în trei
grupe şi se formează pe mai multe căi:
1. Minerale formate în interiorul (endogene)
Aceste minerale sunt de origine magmatică şi se formează în funcţie de adâncime, temperatură şi
presiunea de cristalizare.
a. prin cristalizarea din masa topită-magmă a silicaţilor şi la urmă a cuarţului, între
temperaturi ce coboară de la 1200 oC la 650 oC ; cristalizarea mineralelor se face succesiv pe
măsură ce se ating temperaturile critice de cristalizare (cuarţul, feldspaţii micele etc.);
b. prin cristalizarea mineralelor pegmatitice-pneumatolice se produce în fazele finale a le
procesului de cristalizare al mineralelor din magma lichidă care concentrează componenţi
volatili şi îi degajă ulterior în fisurile şi crăpăturile din jurul rezervorului magmatic, în care
se produc reacţii chimice cu apariţia de minerale noi la temperaturi de 650...360 oC (sulful);
c. prin cristalizarea mineralelor în zonele de contact ale magmei cu rocile înconjurătoare între
400...800 oC, prin aport de substanţe noi în magmă;
d. formarea mineralelor din soluţii hidrotermale ca urmare a pătrunderii componentelor volatile
şi a vaporilor de apă în fisurile şi crăpăturile rocilor înconjurătoare la răcirea magmelor sub
360 oC până la 100 oC şi presiuni a câtorva zeci de atmosfere din aceaste filoane rezultă cea
mai mare parte a producţiei mondiale de aur, argint, cupru, zinc, plumb.
2. Minerale formate în exteriorul pamântului (exogene). La suprafaţa scoarţei terestre, sub
influenţa agenţilor geologi externi se desfăşoară un proces fizico-chimic intens de alterare. Astfel
tot ce a fost creat prin procese interne este supus unei dezagregări fizice şi chimice rezultând
minerale noi, mult mai stabile din punct de vedere chimic.
În condiţiile sedimentare, mineralele se formează:
 prin degradarea sau alterarea mineralelor prime (caolinitul, mont-morillonitul);
 prin cristalizarea din soluţii apoase suprasaturate (sarea gemă, ghipsul, calcitul);
 de provinienţă organică (calcitul, fosforitul).
3. Mineralele rocilor metamorfice care se formează din mineralele preexistente când sunt
supuse unor anumite condiţii de temperatură şi presiune, diferite de cele iniţiale. Aceste
transformări au loc în zonele de contact, dintre plăcile litosferice din cauza mişcărilor tectonice.
Zone importante ale scoarţei terestre sunt supuse unor puternice presiuni tangenţiale (stress), unor
presiuni litostatice mari, unor temperaturi ridicate ce au ca rezultat modificări complete ale
compoziţiei chimice şi minerologice ale mineralelor.
Formarea cristalelor bine dezvoltate are loc numai în condiţiile unei creşteri libere a
cristalului. De aceeea în roci cristalele bine individualizate aparţin mineralelor care se cristalizează
la început sau care au o mare capacitate de cristalizare, restul mineralelor ocupă spaţiile neregulate,
rămase libere după cristalizarea primelor, formând cristale deformate (granule). În cazul rocilor se
produce recristalizarea urmate de formarea unor minerale noi. Natura mineralelor metamorfice
depinde nu numai de compoziţia mineralelor şi rocilor supuse metamorfismului, ci şi de adâncimea
la care se produce metamorfismul.
În suprafaţă (rol important stresul şi umiditatea), apar minerale hidratate, cum sunt cloritul,
talcul, azbestul etc.
În adâncime (rol important presiunea litostatică şi temperatura), micele, feldspaţii etc.

9
 2.3. Proprietăţile mineralelor
Mineralele din natură posedă o serie de proprietăţi prin care se deosebesc sau se aseamănă între
ele şi care se folosesc la identificarea lor. Aceste proprietăţi pot fi grupate în proprietăţi
cristalografice, fizice şi chimice.
2.3.1. Proprietăţi cristalografice
Habitusul (forma) cristalelor. Este o proprietate cristalografică a mineralelor rezultată din forma
geometrică a mineralului, pe care îl capătă cristalele datorită dezvoltării relative a feţelor în cele
trei dimensiuni spaţiale.
Habitusul poate fi:
• izometric, caracterizat prin dezvoltarea egală a diferitelor feţe ale cristalului (de exemlu
cubul de sare gemă, pirita)
• tabular şi lamelar, caracterizate printr-o dezvoltare a feţelor orientate în două direcţii încât
rezultă cristale turtite în formă de plăci groase (calcitul) sau subţiri, lamelare (mica);
• prismatic, alungit într-o direcţie (cuarţul, piroxena) şi acicular cu feţe foarte alungite într-o
singură direcţie, având forma unor ace (stibina).

2.3.2. Proprietăţile fizice

În cadrul proprietăţilor fizice sunt cuprinse: proprietăţile mecanice şi proprietăţile optice.
Proprietăţile mecanice
Dintre proprietăţile mecanice cele mai importante sunt:rezistenţa, duritatea, clivajul, spărtura etc.
Rezistenţa cristalului la acţiuni mecanice exterioare se datoreşte unei forţe care ţine strâns
legate între ele particulele constituiente şi care se numeşte coeziune.
Duritatea mineralelor este rezistenţa pe care o opune o suprafaţă netedă a unui cristal la
pătrunderea vârfului unui corp mai dur, prin zgâriere sau lovire. Este o proprietate ce depinde de
structura cristalină. Se determină prin compararea durităţii cristalului studiat cu duritatea unor
minerale considerate etalon care alcătuiesc o scară practică de durităţi stabilită de minerologul
german F. Mohs. Ea cuprinde 10 minerale considerate etalon, astfel alese ca fiecare mineral să
zgârie pe cel precedent.
1. Talc foarte moi se zgârâie cu unghia
2. Ghips
3. Calcit moi sunt zgârâiate cu sticla
4. Fluorină
5. Apatit semidure sunt zgâriate cu vârful briceagului
6. Ortoză
7. Cuarţ dure zgârie sticla
8. Topaz
9. Corindon foarte dure zgârie oţelul
10. Diamant
Clivajul – este proprietate pe care o au cristalele şi granulele cristaline de a se desface după
anumite suprafeţe plane, în urma unei acţiuni mecanice oarecare, mai puternice decât coeziunea
cristalului. După uşurinţa cu care se produce clivajul, după perfecţiunea planeităţii suprafeţelor de
separaţie şi a luciului acestora clivajul poate fi:
Clivaj perfect – se obţine prin acţiunea mecanică slabă, din care rezultă feţe perfect plane cu
luciu puternic. Mineralele cu clivaj perfect sunt: micele, gipsul, galena, blenda, calcitul etc.
Clivaj bun – printr-o acţiune mecanică puternică se obţin suprafeţe de desfacere aproape
plane, cu luciu mai slab. Mineralele care clivează în acest mod sunt: fluorina, ortoza etc.
Clivaj imperfect - se obţine printr-o acţiune mecanică deosebit de puternică, rezultând feţe
imperfect plane şi cu luciu gras, de exemplu: olivina, sulful, apatitul etc.
Spărtura – este proprietatea cristalului de a se desface după suprafeţe diferite de suprafeţele
plane în urma unei acţiuni mecanice exterioare, mai puternice decât coeziunea sa. Acest fenomen
este cauzat de diferenţele prea mici dintre forţele de coeziune din cristal. Suprafeţele de desfacere

10
sunt suprafeţe oarecare. După aspectul suprafeţei de spărtură se disting următoarele tipuri de
spărturi: concoidală, colţuroasă, aşchioasă, fibroasă.
Proprietăţile optice
Din proprietăţile optice ale mineralelor fac parte: culoarea, transparenţa, luciu.
Culoarea mineraleleor este o proprietate optică care se datoreşte fenomenului de absorbţie
pe care mineralele îl exercită asupra luminii naturale albe. Când lasă să treacă toate componentele
spectrului în mod egal prin masa lor, sunt incolore; când absorb toate componentele spectrului, sunt
negre; când o reflectă total sunt albe, iar când reflectă doar anumite părţi din compoziţia ei spectrală
devin divers colorate. Cele mai multe minerale au culoare proprie, culoare se datoreşte compoziţiei
chimice. Mineralele care prezintă culori proprii se numesc idiocromatice şi sunt: magnetitul – apare
în culoare neagră, pirita galben-aurie, sulful galben etc.
De cele mai multe ori culoarea mineralului se datoreşte unor amestecuri de substanţe străine
care nu au nicio legătură cu compoziţia sa chimică. Aceste minerale care nu au culoare proprie se
numesc minerale allocromatice.
Culoarea urmei mineralului este culoarea pulberii fine pe care o lasă un mineral, atunci când
scriem pe suprafaţa mată a unei plăci albe.
Transparenţa este modul de comportare al mineralului faţă de lumină, adică dacă este uşor
sau nu străbătut de ea şi dacă prin masa lor obiectele se pot vedea clar, voalate sau delocAstfel
mineralele se clasifică în: transparente, semitransparente şi opace.
Luciul mineralului este determinat de modul în care un mineral reflectă lumina ce cade pe
suprafaţa lui. Luciu mineralelor depinde de următoarele caracteristici: indicele de refracţie al
mineralelor, puterea de absorbţie a luminii de către mineral. După modul în care mineralele reflectă
lumina se disting următoarele tipuri de luciu: sticlos, adamantin, gras, sidefos, mătăsos, metalic,
mat.

Capitolul III.
3. Rocile. Clasificarea lor
Rocile sunt agregate alcătuite din unul sau mai multe minerale care iau naştere în scoarţa
terestră în urma variatelor procese geologice. Spre deosebire de minerale care sunt corpuri naturale
omogene din punct de vedere fizico-chimic, rocile sunt de cele mai multe ori corpuri neomogene,
fiind formate din mai multe minerale cristalizate sau amorfe, de cele mai multe ori deosebindu-se
între ele.
După numărul mineralelor care intră în constituţia rocilor deosebim:
• roci monominerale, formate dintr-un singur mineral (sarea, marmura, calcarul, ghipsul
etc.);
• roci poliminerale, formate prin asocierea a doua sau mai multe minerale (granitul, sienitul,
gnaisul).
Rocile se caracterizează prin compoziţia minerologică, structură (modul de asociere a
mineralelor unei roci, definit prin raporturile de formă, mărime şi grad de cristalizare), textură
(modul de aranjare în spaţiu a mineralelor, componente ale rocii) şi culoarea lor.
În funcţie de geneză rocile care alcătuiesc scoarţa terestră se grupează în 3 categorii mari:
 roci magmatice (eruptive)
 roci sedimentare
 roci metamorfice.

3.1. Rocile magmatice

Rocile magmatice se formează prin răcirea şi consolidarea magmei fluide din interiorul
pământului.
Magma reprezintă un amestec fluid de silicaţi, oxizi şi sulfuri, saturat cu diferite gaze şi
vapori de apă, care se formează în interiorul Pământului la temperaturi şi presiuni foarte înalte şi
care în anumite momente se deplasează spre exterior, răcindu-se şi încorporându-se în scoarţa

11
terestră. Magma se întăreşte fie în adâncul scoarţei terestre, fie în apropiere de suprafaţă sau chiar la
suprafaţa ei.
3.1.2. Clasificarea rocilor magmatice
Rocile magmatice se clasifică după mai multe criterii şi anume după condiţiile geologice de
formare, compoziţia chimică şi minerologică, vârstă.
După condiţiile geologice de formare se deosebesc:
• roci intruzive formate la adâncimi mari (granitul, gabroul);
• roci efuzive (vulcanice, de suprafaţă - bazaltul);
Fiecărei familii de roci îi corespunde o rocă efuzivă nouă (cainotipă) şi una veche (paleotipă).
După compoziţia chimică rocile magmatice se clasifică în funcţie de conţinutul de SiO2 care
se poate găsi în roci liber (sub formă de cuarţ) şi în combinaţii:
 roci acide, SiO2 65-75 % (granitul, riolitul);
 roci neutre, SiO2 52-65 % (andezitul, dioritul);
 roci bazice, SiO2 40-52 % (gabroul, bazaltul);
 roci ultrabazice SiO2 40 % (peridotite, dunite).
3.1.3. Structura şi textura rocilor magmatice
Condiţiile geologice în care are loc consolidarea magmei determină structura diferită a
rocilor magmatice. Prin structură se înţeleg particularităţile privind modul de asociere al mineralelor
din masa unei roci magmatice în funcţie de mărime, formă, grad de cristalizare.
Astfel după gradul de cristalizare se disting următoarele tipuri de structuri:
• structură holocristalină, caracterizată printr-o cristalizare completă a întregii mase de
rocă, lucru care se poate realiza numai în condiţii de scădere lentă a temperaturii, deci în zonele
adânci ale scoarţei terestre. Ea este caracteristică rocilor magmatice de adâncime (intruzive) –
granit, gabrou etc.
• structura semicristalină, caracterizată printr-o cristalizare parţială, adică cristalele sunt
cuprinse într-o masa amorfă, sticloasă. Această este caracteristică pentru rocile de suprafaţă
(efuzive) a căror consolidare începe în adâncul scoarţei terstre (riolitul, andezitul).
• structura sticloasă sau amorfă, caracterizată printr-o masa necristalizată, amorfă
provenită în urma întăririi lavei. Ea este caracteristică pentru sticlele vulcanice (obsedian, piatra
ponce).
După mărimea relativă a cristalelor rocile magmatice pot avea:
 structură echigranulară, roca fiind compusă din cristale de dimensiuni aproximativ
egale.
 structura inechigranulară, roca fiind constitutivă dintr-o masa de cristale mici,
invizibile cu ochiul liber, în care sunt înglobate cristalele mari.
Textura – rocilor magmatice este determinată de modul de mişcare a mineralelor în timpul
consolidării şi de modul umplerii a spaţiului din masa rocii.
După modul de umplere a spaţiului din masa rocii, deosebim:
 textură compactă, sau masivă, caracterizată prin asocierea strâns unită a mineralelor,
fără spaţii libere între ele;
 textură vacuolară (cavernoasă), caracterizată prin prezenţa unor goluri sau vacuole.
3.2.1. Rocile sedimentare

Rocile sedimentare se formează la suprafaţa scoarţei terestre în urma dezagregarii rocilor

magmatice, metamorfice şi sedimentare, sub acţiunea factorilor geologici externi, cum sunt apa,
vântul, gheaţa, temperatura, organizmele. După modul de formare se împart în 5 grupe:
• roci sedimentare detrice sau clastice, provenite din dezagregarea rocilor preexistente şi
care se clasifică în funcţie de mărimea granulelor constituiente. Se ţine seama dacă ele se prezintă
sub forma unui material cimentat sau necimentat şi se are în vedere felul agentului de transport,
natura materialului component şi natura cimentului de legătură.
• roci reziduale, care se formează prin acumularea pe loc a materialului

12
 format prin dezagregarea rocilor (nisip, prundiş);
• roci de provinienţă chimică, care se formează ca sedimente în
bazinele de apă (sarea gemă, ghipsul);
• roci organogene, care se formează din ramăşiţele de
organizme şi animale (cărbune, petrol, calcar cochilifer);
• roci piroclastice din materiale vulcanice:
tuf >90 % material vulcanic
tufit 30 – 40%
roci tufogene < 30 %.
Rocile sedimentare reprezintă numai 5% din volumul scoarţei terestre, restul 95 % fiind roci
magmatice şi metamorfice. Însă din suprafaţa scoarţei terestre rocile sedimentare ocupă 75 %. În
procesul de formare a rocilor sedimentare se deosebesc patru faze successive mai importante şi
anume:
 dezagregarea şi alterarea rocilor
preexistente sub acciunea agenţilor geologici externi (apa, vântul, ghiaţa, temperatura,
organismele);
 transportul materialului dezagregat de
către diferiţi agenţi de transport (apa, vântul, gheţarii);
 depunerea acestui material în bazinele
de sedimentare;
 diageneza materialului sedimentat.
Componenţa rocilor sedimentare:
Rocile sedimentare sunt constituite din fragmente de roci minerale, organisme şi cimentul de
legătură.
Fragmentele de roci constituie fragmente de materialul dezagregat, având o natură, formă şi
mărime diferită.
Mineralele rocilor sedimentare pot fi grupate în trei categorii:
- minerale primare reprezentate prin fragmentele minerale ale rocilor de provinienţă, care îşi
păstrează în sedimente caracterelelor chimice şi îşi schimbă numai forma şi mărimea (cuarţul,
feldspaţii, micele, amfibolii);
- minerale singenetice care se formează în procesul de alterare (caolinitul, montmorilonitul,
limonitul) prin precipitatarea din soluţiile apoase (calcitul, argonitul, ghipsul);
- minerale diagenetice care se formează în ursul proceselor de diageneză (pirită, apatitul).
Organizmele joacă un rol deosebit de important în procesul de formare a rocilor sedimentare.
Prin acumularea resturilor scheletice de plante şi animale, în special marine, au luat naştere depozite
de roci sedimentare. Aceste resturi scheletice sunt de cele mai multe ori de natură calcaroasă
(algele, moluştele), silicioasă (diatomitele, radiolarii) şi fosfatică (vertebratele).
Cimentul de legătură poate fi silicios, calcaros, feraginos etc, şi are o influenâă hotărâtoare
asupra rezistenţei rocii.
Structura rocilor sedimentare este diferită la diferite categorii de roci sedimentare. Astfel,
rocile sedimentare formate din fragmente numite detrice sau clastice au următoarele tipuri de
structuri: grăunţoase la nisipuri, în fagure şi fulgi la rocile formate din fragmente fine.
Rocile de precipitaţie chimică sau biochimică (prin intermediul organismelor) au de cele mai
multe ori structură cristalină (granulară) care la rândul ei poate fi macrogranulară sau
microgranulară.
Textura rocilor sedimentare trebuie determinată după două criterii: ca textura unui singur strat
– microtextura şi ca textura unei succesiuni de straturi în spaţiu – macrotextură. Microtextura
acestora poate fi examinată numai la microscop şi este de cele mai multe ori neorientată sau mai rar
orientată ca exemplu formei lamelare a micelor care se depun aproximativ paralel cu stratificaţia.
Cea mai caracteristică formă macrotexturală o reprezintă stratificaţia, adică o succesiune de
straturi de cele mai multe ori orizontale şi paralele. Stratificaţia se datoreşte variaţiei intensităţii
sedimentării şi depinde de condiţiile în care în care are loc sedimentarea.

13
 Stratul este un sediment care păstrează pe o grosime oarecare o compoziţie minerologică
constantă şi corespunde unui timp geologic, în care factorii ce produc sedimentarea au fost
aproximativ aceeaşi. Deasupra şi dedesubtul lui se găsesc alte straturi cu compoziţii deosebite.
Se deosebesc următoarele tipuri de stratificaţie:
- stratificaţia orizontală sau paralelă, având feţe paralele (fig.....)

- stratificaţia oblică sau înclinată, cu straturile dispuse oblic faţă de planul general de
sedimentare (fig.....)

- stratificaşia încrucişată, cu straturile care formează unghiuri faşă de planurile stratificatiei

normale şi chiar unele faţă de altele (depozite de deltă, dune) (fig.....)

Unele roci sedimentare cum sunt calcarele, sarea şi ghipsul nu sunt stratificate, ci apar sub
formă de masive.
Spre deosebire de rocile magmatice şi metamorfice, rocile sedimentare au o particularitate
numai a lor şi anume conţin fosile, adică resturi scheletice de animale sau plante plante care au
existat în timpul formării sedimentelor şi au fost înglobate în ele odată cu formarea lor. În plus,
acestea au în general culori uniforme de cele mai multe ori albă, cenuşie, galben-roşcată, verde sau
cenuşie-închisă.

3.2.2.Clasificarea rocilor sedimentare

Rocile sedimentare se clasifică ţinând cont de modul lor de formare şi cuprinde cinci categorii
de roci:
Tipul de rocă Denumirea Psefite Psamite Aleurite Pelite
(>2 mm) (2-0,05 (0,05-0,005) (<0,005 mm)
mm) mm)
Necimentate grohotiş nisip praf praf
grus, galeţi nisip mâluri,
bolovăniş mâluri argilo-
pietriş, calcaroase
Roci detrice sau Cimentate brecie Conglomerat loess loess
clastice gresie gresii foarte argilă, marnă
fine ardezii
şisturi argiloase
Roci de Marine gips, anhidrid, sare gemă, silvină
precipitaţie Lacuri sodă, borax
fizico-chimice Continentale Izvoare tuf calcaros, stalactite, stalagmite

14
 Roci organogene acustobiolite Calcare, cretă, dolomit, diatomit, fosforit
caustobolite Cărbuni humici, cărbune brun, antracit
Roci reziduale Terra-rossa, bauxită, soluri
Roci piroclastice necimentate Bombe vulcanice, cenuşă
cimentate Tuf vulcanic
• rocile sedimentare detrice sau clastice - provin din dezagregarea rocilor preexistente şi
care se clasifică ăn funcţie de mărimea granulelor constituiente;
• roci sedimentare de precipitaţie fizico-chimică formate din precipitarea unor substanţe
chimice în conţinutul apelor;
• roci sedimentare organogene sau biogene îşi au originea din resturile fiinţelor vii. În
funcţie de faptul dacă sunt combustibile sau nu se împart în caustobiolite (care ard) şi
acaustobiolite (care nu ard);
• roci sedimentare reziduale, formate pe loc, prin dezagregarea şi descompunerea chimică a
rocilor preexistente;
• roci sedimentare piroclastice, provenite din depunerea materialelor solide aruncate la
suprafaţa terestra prin puterea gazelor în timpul erupţiilor vulcanice.
Rocile sedimentare acoperă toată suprafaţa Republicii Moldova şi în general podişurile câmpiile
şi zonele muntoase, în care rocile magmatice şi metamorfice nu apar la suprafaţa pământului.

3.3. Rocile metamorfice

Rocile metamorfice se formează prin transformarea rocilor magmatice şi sedimentare sub
acţiunea temperaturii apei din roci şi a soluţiilor care circulă prin roci. Totalitatea transformărilor
minerologice, structurale, texturale şi chimice suferite de aceste roci în stare solidă poartă numele
de metamorfism.
Procesele de metamorfism sunt condiţionate de următorii factori principali, care variază în
funcţie de adâncime în scoarţă:
• temperatura generată de prezenţa unor rezervoare magmatice în scoarţa terestră sau datorită
treptei geotermice care creşte odată cu adâncimea;
• presiunea litostatică care se datoreşte greutăţii straturilor de deasupra de 10 000 ...20 000 m
şi deasemenea creşte odată cu adâncimea;
• presiunea orientată tangenţial (stres) ce se dezvoltă în timpul cutării straturilor din cauza
mişcărilor orogenice de formare a munţilor şi se manifestă puternic în zonele superioare ale
scoarţei terestre;
• agenţii mineralizatori sub formă de vapori şi de diferite gaze sau soluţii, care se degajă din
magmă şi circulă prin roci.
Sub acţiunea acestor factori are loc o recristalizare parţială sau totală a rocilor preexistente
în stare solidă şi duce la schimbarea compoziţiei minerologice şi apariţia de structuri şi texturi noi
caracteristică rocilor metamorfice.
În funcţie de cauzele care provoacă metamorfismul deosebim două tipuri de metamorfism:
 metamorfism de contact, care este determinat de prezenţa unui bazin magmatic pătruns
în scoarţa pământului, iar rocile care îl înconjoară sunt supuse la acţiunea temperaturii înalte şi se
recrstalizează în roci metamorfice.
 metamorfism regional, care este provocat de tensiuni înalte în zone de scufundare ale
scoarţei terestre.
Rocile metamorfice sunt recristalizate şi au structură cristalină.
Textura rocilor metamorfice în majoritatea cazurilor este orientată şi mai rar neorientată.
Textura orientată sau şistoasă, se caracterizează prin dispunerea mineralelor componente în
zone aproximativ paralele sub acţiunea presiunii. Rocile cu textură şistoasă se numesc şisturi (şistul
micaceu).
Textura neorientată, se caracterizează prin dispunerea haotică a mineralelor în masa rocii şi
se întâlneşte în special la cuarţite, marmure etc.

15
 3.4. Clasificarea tehnico-geologică a rocilor
Rocile care alcătuiesc scoarţa terestră şi care pot servi ca teren de fundare pentru construcţii
sau material de construcţie, pot fi clasificate după mai multe criterii.
Clasificarea rocilor numai după criterii pur geologice (geneză, vârstă, formă de zăcământ
etc.), nu este satisfăcătore pentru practica inginerească de construcţii, unde interesează în primul
rând modul de comportare al acestora sub acţiunea încărcăturilor, respectiv proprietăţile lor fizico-
mecanice. Din acest motiv s-a adoptat o clasificare pe criterii tehnico-geologice care să ţină seama
de particularităţile şi natura fizică a particulele minerale componente ale rocilor, de caracteristicile
care determinând rezistenţa şi modul de deformare al acestora, comportarea la acţiunea apei etc. Din
acest punct de vedere rocile se clasifică în două grupe mari, după cum urmează:
• roci tari sau stâncoase;
• roci moi sau nestâncoase.
3.4.1. Roci tari (stâncoase)
În grupul rocilor tari se încadrează rocile magmatice şi metamorfice, care sunt roci
stâncoase, precum şi rocile sedimentare cimentate cu o strânsă legătura între fragmentele
componente (gresii, calcare). Între elementele care alcătuiesc aceste roci există legături rigide de
cristalizare sau cimentare, care le imprimă o rezistenţă mare la solicitări exterioare. Legile de
deformare a rocilor tari se apropie de cele ale corpurilor solide.
3.4.2. Roci moi (nestâncoase)
În grupa rocilor moi sunt cuprinse rocile sedimentare detritice necimentate, care în funcţie
de interacţiunea dintre particulele componente se înpart în:
• roci necoezive (nelegate);
• roci coezive (legate).
În cadrul rocilor mobile necoezive (nelegate) sânt cuprinse: grohotişurile, bolovănişurile,
pietrişurile şi nisipurile. Ele sânt alcătuite din fragmente care se află într-o atingere reciprocă ce se
poate considera punctiformă pe suprafaţa lor de contact şi al căror echilibru se datoreşte forţelor de
frecare dintre particule. Deformaţiile lor la compresiune depinde de deplasarea reciprocă a
fragmentelor necomponente, producându-se imediat după aplicarea încărcăturii şi având în general
caracter ireversibil.
Rocile coezive au particolele componente legate prin coeziune de natură hidrocoloidală,
combinată eventual cu legături slabe de cimentare.
Caracteristice pentru aceste roci sunt deformaţiile provocate de tensiunile tangenţiale şi din
comprimare plastică care au loc în timp. În funcţie de compoziţia minerologică şi de cantitatea de
apă conţinută de aceste roci în pori, se pot prezenta în stare solidă (tare), plastică şi curgătoare.
Gruparea rocilor coezive este formată din argile şi pământurile argiloase. Praful şi
pământurile prăfoase fac trecerea între rocile necoezive şi coezive având proprietăţi caracteristice.

3.5. Consideraţii privind folosirea diverselor roci ca teren de fundare

a. Comportarea rocilor tari ca teren de fundare

Rocile tari sânt terenuri bune de fundare. În general rezistenţa lor este mare, uneori chiar
mai mare decât cea a materialelor din care se execută în mod obişnuit fundaţiile, iar deformarea lor
sub acţiunea încărcăturilor aduse de construcţii este practic neânsemnată. Deşi din acest punct de
vedere, proiectarea şi execuţia fundaţiilor nu prezintă dificultăţi, sânt totuşi unele aspecte de care
trebuie să se ţină seama în cazul fundării construcţiilor pe asemenea roci.

16
 De cele mai multe ori partea superficială a rocii, care este în contact direct cu agenţii externi
(apă, aer, variaţii de temperatură etc.) este alterată. Pentru asigurarea unui reazem sigur, respectiv a
unei bune legături între fundaţie şi roca bună de fundare, partea alterată trebuie să fie îndepărtată în
mod obligatoriu.
Rocile stâncoase pot prezenta o serie de discontinuităţi, datorate fisurilor şi crăpăturilor, de
care depind în mod direct permeabilitatea şi stabilitatea generală a lor, precum şi rezistenţa şi
stabilitatea construcţiilor fundate pe ele. Apa cantonată în fisuri crează presiuni hidrostatice mari
asupra pereţilor acestora accentuând alterarea şi reducând stabilitatea masivului de rocă.
În vederea preântâmpinării sau diminuării unor fenomene defavorabile, în faza de pregătire
a terenului de fundare se impune executarea unor lucrări de injectare prin care se închid fisurile,
crăpăturile şi se reduc infiltraţiile.
În multe cazuri, prezenţa în cuprinsul terenului de fundarea unor roci sedimentare de
precipitaţie chimică sau organogene poate crea dificultăţi, datorită apariţiei în masivul de rocă a
unor goluri sau caverne sub acţiunea apei (în masivele de sare gemă şi gips) sau a unor caverne-
carsturi – sub acţiunea apei care vehiculează acizi (în masivele calcaroase) producând tasări
pronunţate ale construcţiilor. În cazul masivelor de cretă apar deformaţii mari datorită reducerii
pronunţate a rezistenţelor mecanice sub acţiunea apei infiltrate de la suprafaţă sau a ciclului de
îngheţ-dezgheţ.
b. Comportarea rocilor moi ca teren de fundare
Din punct de vedere al comportării rocilor moi ca suport al construcţiilor, se deosebesc:
• Terenuri bune de fundare (rezistente), alcătuite din roci care în starea lor naturală
prezintă rezistenţă şi stabilitate suficient de mari pentru preluarea încărcăturilor transmise de
construcţie şi a căror deformare generează deplasări şi deformaşii ale construcţiei, compatibile cu
structura de rezistenţă şi exploatarea normală a acesteia, pe lângă un sistem de fundare raţional din
punct de vedere tehnico-economic.
• Terenuri de fundare dificile (slabe), alcătuite din roci care în starea lor naturală nu
prezintă caracteristicile sus-menţionate precum şi din roci care pot suferi modificări importante ,
defavorabile sub aspectul rezistenţei, deformabilităţii şi stabilităţii, sub acţiunea unor factori
interiori sau exteriori (variaţii de umeditate, de temperatură, seisme etc.). La executarea
construcţiilor pe aceste terenuri se impune luarea unor măsuri pentru majorarea rezistenţei,
stabilităţii sau pentru eliminarea unor fenomene defavorabile.
Bolovănişurile, pietrişurile şi nisipurile sunt terenuri bune de fundare. Cu cât fragmentele
componente sunt de mărimi mai diferite şi cu cât volumul golurilor dintre ele este mai redus (adică
sunt mai îndesate), cu atât rezistenţa şi stabilitatea lor la acţiunea încărcărilor este mai ridicată. Nu
sunt bune de fundare terenurile care se află în stare afânată, dar prezintă avantajul că se pot
compacta relativ uşor prin procedee mecanice.
Probleme dificile prezintă nisipurile fine cu granulaţie uniformă supusă acţiunii
hidrodinamice a apei, deoarece la o anumită viteză a curentului de apă sunt antrenate şi particulele
fine de nisip, dând naştere la nisipuri curgătoare, care reduc substanţial rezistenţa şi stabilitatea
terenului de fundare. Acest fenomen poate apărea, în special în timpul executării săpăturilor şi a
fundaţiilor, când este necesară coborârea nivelului apei subterane, evacuarea apei prin pompare din
groapa de fundaţie provoacă creşterea vitezei de circulaţie a apei prin teren, putând ajunge la
valoarea vitezei critice care antrenează particulele de nisip.
Prafurile şi pământurile prăfoase sunt terenuri slabe de fundare, care saturate cu apă dau
naştere la mâluri, iar amestecate şi cu substanţe organice formează nămolurile, având rezistenţe
foarte reduse.
Loessurile şi pământurile loessoide, în general numite şi pământuri macroporice, prezintă
particularităţi deosebite, prin faptul că în lipsa contactului cu apa au rezistenţă şi stabilitate relativ
ridicate, putându-se comporta bine ca teren de fundare. În contact cu apa se dizolvă liantul de
cimentare (CaCO3) al particulelor de praf, producându-se o prăbuşire a structurii loessului, însoţită
de deformaţii mari, chiar sub greutatea proprie. Rezistenţa şi stabilitatea acestor pământuri se reduc

17
foarte mult în contact cu apa, din acest motiv pământurile loessoide sunt considerate ca fiind
terenuri dificile de fundare.
Pământurile argiloase, privite ca teren de fundare, au o comportare complexă, ridicând cele
mai multe probleme la proiectarea şi executarea fundaţiilor. Calitatea lor este determinată, în
principal, de doi factori: conţinutul de apă, care influenţează asupra consistenţei, şi starea de
consolidare. Pământurile argiloase pot fi terenuri bune de fundare când au conţinut redus de apă şi o
stare de consolidare satisfăcătoare, şi foarte slabe când conţinutul de apă este ridicat şi starea de
consolidare slabă.
O categorie a terenurilor argiloase o reprezintă pământurile contractile (numite şi expansive
sau active), care-şi modifică sensibil volumul atunci când umiditatea lor variază. Ele se încadrează
în cazegoria terenurilor dificile la fundare, fapt care impune prevederea unor măsuri deosebite la
proiectarea şi executarea fundaţiilor construcţiilor.
Combinaţiile dintre pământurile argiloase şi prăfoase cu conţinutul ridicat de substanţe
organice nu sunt terenuri bune de fundare, din cauza rezistenţelor reduse pe care le au datorită
reducerii frecărilor dintre fragmentele componente.
Solul vegetal nu este teren bun de fundare, de aceea, la realizarea construcţiilor, se
îndepărtează pe toată grosimea sa; stratul superficial de 15-20 cm decapat sub formă de brazde
poate fi utilizat la stabilitatea taluzurilor. Humusul, care este parte componentă a solului vegetal,
conţine acizi humici care prezintă agresivitate faţă de betonul din fundaţii şi în special faţă de
betonul proaspăt, prin formarea humaţilor de calciu solubili.

Capitolul IV
4. GEOCRONOLOGIA
Este o ştiinţă geologică care se ocupă cu studierea istoriei Pământului, determinării vârstei
lui, a diferitor elemente, a stratelor şi rocilor aparte. În geologie vârsta rocii e folosită pentru
aprecierea durităţii diferitor rocilor şi a stratelor.
Deosebim vârsta relativă determinată prin compararea diferitor evenimente şi vârstă
absolută a rocilor determinată în ani.
Vârsta relativă
Până în prezent cea mai mult folosită a fost vârsta relativă stabilită pe baza principiului
superpoziţiei stratelor, bazându-se pe datele paleontologice (fosile caracteristice) şi tectonice
(discordanţele unghiulare) etc.
Diviziunile timpului geologic (scara geocronologică). Istoria geocronologică a fost
împărţită în diviziuni de mai multe ordine, dintre cele mai mari sunt erele, după care urmează
descrescând perioadele, epocele şi etajele.
Erele sunt în număr de cinci şi anume: arherozoică şi proterozoică (care constituie
precambrianul), paleozoică, mezozoică şi neozoică.
Precambrianul reprezintă partea cea mai lungă din istoria Pământului (circa 2,5 – 3 miliarde
de ani) şi se subdivide în două ere: arhherozoică şi proterozoică.
Era arherozoică se caracterizează prin cele două faze specifice: anhidră (cu roci magnetice
şi o atmosferă încărcată cu vaporii diferitelor săruri) şi oceanică veche (când se formează primul
început al hidrosferei şi primele roci sedimentare, care sub influenţa metamorfismului devin apoi
roci cristaline – şisturi cristaline). Primele mişcări tangenţiale şi primele urme de viaţă după cum se
pare, au s-au produs în era proterozoică.
Era proterozoică se caracterizează prin apariţia unor urme sigure de vieţuitoare reprezentate
prin plante şi animale, fiecare dezvoltate în mai multe grupe (alge, foraminifere, viermi, brahiopode,
trilobiţi etc.). Dintre roci, pe primul loc stau cele sedimentare, dar sunt prezente şi cele magmatice
(granitul de Rapakiwi) şi metamorfice, întâlnite la baza primelor scuturi continentale ale
Pământului.

18
 Precambrianul reprezintă timpul când s-au pus bazele scheletului orografic al reliefului
terestru, prin formarea marilor scuturi continentale şi când s-a dezvoltat prima glaciaţie a
Pământului.
Era paleozoică reprezintă timpul de circa 345 000 000 de ani, caracterizată prin dezvoltarea
vieţuitoarelor, predominante fiind nevertebratele marine, peştii şi amfibiile.
Ea se imparte în cinci perioade: cambriană, siluriană, devoniană, carboniferă şi permiană.
Formaţiunile paleozoice au atins grosimi foarte mari (circa 30 000m) şi sunt reprezentate
mai ales prin conglomerate, gresii, calcare, calcare dolomitice, şisturi argiloase, cu multe fosile,
care au fost metamorfizate în bună parte, precum şi prin variate roci magmatice (granite,
grandiorite, gabrouri, porfire etc).
La sfârşitul paleozoicului, imaginea paleogeografică a feţei Pământului era destul de simplă
– două continente în emisfera nordică (continentul Nord-Atlantic şi continentul sino-sinerian) şi
unul in emisfera sudică (continentul Gondwana).
Mezozoicul reprezintă timpul de circa 155 000 000 de ani dintre paleozoic şi neozoic,
caracterizat prin predominarea reptilelor, a amoniţilor şi belemniţilor.
Mezozoicul se împarte în trei perioade: triasică, jurasică şi cretacică. Perioada cretacică a
durat mai bine de jumătate din întreaga eră.
Aceasta a început cu dezvoltarea amonoţilor şi s-a terminat cu dispariţia acestora, a
belemniţilor şi a reptilelor.
Grosimea formaţiunilor mezozoice este destul de mare (60 000 m) şi sunt constituite din
calcare, dolomite, gresii, şisturi argiloase, conglomerate, marne, gresii calcaroase, calcare
coraligene etc.
În jurasic se ajunge la o fărâmiţare accentuată a marilor continente precedente, în peste cinci
blocuri în nord şi trei în sud.
Sfârşitul mezozoicului este reprezentat pentru emisfera sudică predominând apa marină, iar
uscatul fiind reprezentat prin mici blocuri (în Brazilia, Africa, Madagascar, India, Australia), care
au constituit nucleul viitoarelor continente sudice.

Principalele Vârsta absolută, Grosimea

Era Perioada Epoca Etajul caractere mln.ani relativă.
paleontologice
NEOZOIC

Cuaternar - holocen Animale şi

Q plante actuale: 200 m
mamutul, ursul
pleistocen cavernelor: 1,5 –2
omul paleo şi
neolitic
pliocen levantin
dacian
4000 m

ponţian
meoţian
24
miocen sarmaţian
Neogen tortonian
helveţian
burdigalian
acvitanian
oligocen chattian Clasa
Paleogen rupelian
lattorfian
mamiferelor
eocen luteţian
ledian 45
indian
paleocen ypressian
londonian
monţian

19
MEZOZOICĂ MZ
danian
Cretacică cretacic sup. senonian

6000 m
Cr Turonian
cretacic cenomanian
albian
med.
apţian
barremian 155
cretacic inf.
hauterivian
valanginian
berriassian Clasa
jurasic sup. portlandian reptilelor şi
kimmeridgian amoniţiilor
callovian

Jurasică Jr jurasic med. bathonian

bajocian
jurasic inf. aalenian
rhetian
Triasică norian
Tr triasic sup. carnian
triasic med. ladinian
triasic inf. anisian
werfenian
Permian P p. superior facies marin
p. inferior kazanian
PALE OZICĂ PZ

kungurian
artinskian
c.superior uralian
Carbonică c.mediu moscovian
c.inferior dinanţian
C

famenian
frasnian
givetian

30 000 m
d. superior eifelian
Devoniană d.mediu cobleţian
D d.inferior gedinian
downtonian
gothlandian ludlovian
wenlockian Clasa 345
valenţian
Siluriană peştilor şi
caradocian
S ordovician elamoelian trilobiţilor
tremadocian

20
 Cambrian postdamian -
ă Cm acadian -
georgian
-

24 000 m
PROTER Algonkian - - Urme de
OZOICĂ vieţuitoare
Prz diferenţiate
ARHER - - Urme slabe
OZOICA de
Arz vieţuitoare
FAZA ASTRALĂ Vârstă
planetară

Capitolul V
5. MIŞCĂRILE OSCILATORII ŞI TECTONICE

La suprafaţa Pământului au loc procese de formare a munţilor, mărilor şi oceanelor. Toate

aceste procese de formare sunt antrenate de forţele interne ale Pământului.
Principalele procese interne ale Pământului sunt:
1. Procese tectonice
2. Vulcanismul
3. Magmatismul
4. Metamorfismul
5. Cutremurile de Pământ
5.1. Procesele tectonice. Vulcanii dar mai ales cutremurile de pământ, dovedesc până la
evidenţă că în interiorul Pământului nu domneşte linişte. Prin radiaţiune se pierde căldura prin
presiune se schimbă condiţiile fizice ale materiei, necontenit echilibrul se sfarmă, tinzându-se să se
restabilească. Mişcările interne au ecou şi în litosfera rigidă.
Mişcările în scoarţa terestră depind într-o mare măsură de structura tectonică. Cele mai mari
structuri sunt platformele şi geosinclinalele.
Deosebim 2 feluri de mişcări tectonice:
1. Mişcări lente de ridicare şi scufundare ale unor sectoare terestre, ridicări care să genereze
continente ca urmare a retragerii apelor marine au fost numite - mişcări epirogenetice.
2. Mişcări bruşte care sunt însoţite de ruperea scoarţei numite – mişcări orogenetice.
Mişcările epirogenetice sunt mişcări pe verticală de ridicare şi de coborâre a unor porţiuni din
scoarţa terestră. Ulterior acestea au fost împărţite în mişcări epirogenetice pozitive(+) – de ridicare a
scoarţei terestre şi mişcări negative(-) –numite mişcări de subsidenţă. Mişcările epirogenetice
pozitive(+) şi negative (-) se manifestă pe suprafeţe întinse, s-au manifestat în epocile geologice şi
se manifestă şi la etapa actuală, ele duc la formarea podişurilor (platourilor) şi depresiunilor, atât pe
continente cât şi pe oceane.
Mişcările epirogenetice au un caracter continuu şi neuniform, iar efectele lor se pot observa
după scurgerea unor perioade lungi de timp (secole).

21
 Dintre principalele efecte ale mişcărilor epirogenetice menţionăm:
a) Variaţia liniei de ţărm determinată de înaintarea apelor în timpul mişcărilor negative şi
retragerea lor când mişcarea are sens pozitiv;
b) Formarea teraselor marine când mişcarea epirogenetică este pozitivă;
c) Transgresiunile şi regresiunile marine când reprezintă momentul cel mai important al
mişcărilor epirogenetice, atât prin răspândirea lor în spaţiu şi timp cât şi prin cantitatea de material
mobilizat.
Transgresiunea marină reprezintă invadarea apelor marine asupra uscatului continetal ca
urmare a scufundării uscatului. Materialul erodat de valuri din ţărmuri este fragmentat până la
mărimea unui pietriş, care este depus cu fragmentele mai mari înspre ţărm, urmează apoi nisipul, iar
înspre larg se sedimentează argila.
Regresiunea marină are loc atunci când se produce un fenomen de ridicare a scoarţei
terestre în urma căruia marea se retrage, rămănând o suprafată uscată cu pantă lină şi o mare
învecinată puţin adâncă
Cauzele mişcărilor epirogenetice: O ipoteză dată de Dutton admite că diferitele porţiuni ale
scoarţei, plutesc pe un substrat mai dens din mantaua terestră. Acestea, conform principiului lui
Arhimede, se scufundă parţial în substratul dens al mantalei. Cu cât un bloc litosferic are o grosime
mai mare cu atât baza sa se află la o adâncime mai mare.

5.2. Mişcări orogenetice. În scoarţa continentelor există zone în care s-au produs mişcări
ample de cutare şi ridicare, ce au avut drept rezultat formarea catenelor muntoase. Mişcările bruşte,
de pe urma cărora păturile îşi schimbă regulata lor aşezare se numesc mişcări orogenetice.
Aceste porţiuni din scoarţă, înainte de constituirea lanţului muntos respectiv, au trecut prin aşa
numitul stadiu de geosinclinal. Un geosinclinal este un bazin alungit, liniar sau arcuit, labil din
scoarţa terestră care se găseşte la marginea unui bloc continental sau între 2 blocuri continentale, ce
se caracterizează printr-o mişcare de scufundare lentă numită subsidenţă.
În urma mişcărilor orogenetice în scoarţa terestră se formează structuri de rupere. Astfel,
deosebim 4 tipuri de structuri de rupere:
1. Mişcare de rupere pe orizonală (falie orizontală)
2. Mişcare de rupere pe verticală (falie verticală)
3. Graben (reprezintă un compartiment central scufundat)
4. Horst (reprezintă un compartiment ridicat al scoarţei terestre).

Faliile verticale se obţin ca rezultat al coborârii (scufundării) porţiuni faţă de altă. Dacă în
momentul dislocării o parte se ridică, este falie de ridicare. Uneori pe un sector pot avea loc mai
multe dislocaţii. Astfel apar falii de ridicare sau coborâre în trepte.

22
 Horstul este asociaţia de falii care prezintă un compartiment ridicat al scoarţei terestre,
delimitat în falii coborâte în două direcţii, rezultând un relief supraînălţat.
Masivul măcin din Dobrogea de nord este considerat un horst. El este format din roci intruzive
vechi, fiind mărginit de compartimentele scufundate ale fosei predobrogene, ale Câmpiei Române şi
ale zonei Tulcea. Exemple de horst cu aspect de munţi-bloc, sunt Munţii Făget, Mezeş etc.

Grabenul apare, când un sector din scoarţa terestră coboară între două dislocaţii mari. Pe
această cale s-a format lacul Baical.
Exemple de astfel de dislocaţii rupturale sunt văile rifturilor dorsalelor oceanice, grabenul
Rinului care se întinde între Munţii Vosgi şi Pădurea Neagră cu sărituri ale faliilor (faliile sunt
dislocaţii rupturale care conduc la ruperea continuităţii straturilor şi la deplasarea relativă pe
verticală a compartimentelor afectate) de 1000 m şi grabenul African care începe de la lacul Niassa
şi se continuă prin două ramificaţii, una de vest şi una de est, care trece prin regiunea lacului
Rudolf, Marea Roşie, Marea Moartă şi Valea Iordanului. Lungimea lui este de 6500 m cu sărituri de
falii de 2000 m.
Horstul este forma inversă grabenului.
Mişcările orizontale în comparaţie cu celelate forme apare prin dislocarea unei porţiuni şi
acoperirea unei suprafeţe orizontale sau puţin înclinate.
5.3. Vulcanismul - este mişcarea magmei din interiorul Pământului spre exterior. Înainte de
apariţia lavei (magmă fără conţinut de gaze), simultan cu ea sau după apariţia ei, în regiunea
respectivă apar zgomote subterane, explozii degajări de gaze sau ape fierbinţi. Unele materii topite
nu au puterea necesară să străbată litosfera. Ele sunt injectate printre straturile acesteia (filoane)
sau sunt îngramădite în spaţii largi sau mai restrânse.
Elementele ce alcătuiesc un vulcan constau din: conul vulcanic, muntele vulcanic, coşul
vulcanic şi vatra vulcanului sau bazinul magmatic. Vulcanul este rezultatul acumulării produselor
endogene a materiei topite, lavei ce provine din interiorul Pământului, având forma unui con ce
poate ajunge la înălţimi de mii de metri
Uneori craterul vulcanului abia se poate prinde, căci materia topită (lava) se întinde pe
suprafaţa pământului, după relieful terenului pe care curge. De regulă, craterul se află în vârful unui
conformat din materiile vulcanice şi străbătut de un canal, ce face legătura între exterior şi vatra cu
magmă.
Erupţia vulcanică este fenomenul de eliminare al produselor vulcanului la suprafaţa scoarţei.
Erupţia este un proces interminent cu perioade de activitate şi repaos, în strânsă legătura cu
pulsaţiile energiei interne. În faza incipienta a erupţiilor vulcanice se aud ygomote subterane, se
produc cutremure de pământ repetate, apar unele izvoare, dispar altele, se modifică valorile treptei
geotermice în regiune, animalele cu ascunzişuri subterane părăsesc regiunea.
Produsele activităţii vulcanice pot fi de trei feluri: gazoase, lichide, solide.
Produsele gazoase apar în toate fazele de activitate ale vulcanilor şi depinde de chimismul
lavei. Pot fi: vapori de apă, CO2, H,Cl, S, O, H2S, SO2 şi alte gaze. Hidrogenul sulfurat prin oxidare
conduce la formare de sulf, blendă, galenă şi piatră.

23
 În categoria produselor lichide se încadrează lavele, topituri de silicaţi, cu procent scăzut de
gaze şi care provin din rezervorul magmatic. Au temperaturi ridicate de circa 1200 oC şi sunt fluide.
În categoria produselor lichide se încadrează izvoarele termale cu o mineralizaţie sporită prin
capacitatea lor mai mare de dizolvare şi geyseri cu erupţie periodică.
Prin consolidare lava dă structuri de masă sticloase ce înglobează materie cristalizată sau nu ,
funcţie de tipul de consolidare.
Produsele solide se clasifică în blocuri, bombe vulcanice (bucăţi mari de lavă care se întăresc
în atmosferă în timpul erupţiilor vulcanice), lapili (elemente proiectate în atmosferă cu dimensiuni
de pietriş), cenuşă vulcanică
Formarea vulcanilor poate avea loc pe suprafaţa unor câmpii sau pe spinarea unor munţi, pe
suprafaţa continentelor (vulcani continentali) sau pe fundul oceanelor (v. submarini). Înălţimea
vulcanilor variază, craterul lor fiind de la 500 m şi ajungând până la 6310 m (Chimborazo), i-le
Hawai vulc. Mauna Kea.
Mai pot fi vulcani activi şi vulcani stinşi (Harghita, Călimani).
5.4. Magnetismul este un fenomen care se petrece în magmă sau în afara ei, sub influenţa
temperaturilor ridicate, a presiunilor şi a substanţelor din magmă, ce pot influenţa mediul
înconjurător.
Magmele sunt topituri naturale, fierbinţi de silicaţi (ce sunt dizolvaţi unii în alţii), în care sunt
dizolvate substanţe volatile (gaze). Soluţia reciprocă de silicaţi cuprinde oxizi (cei principali fiind:
SiO2, Al2O3, Fe2O3, MnO, MgO, CaO, Na2O, K2O), apoi cloruri, sulfuri şi elemente volatile. Aceste
topituri naturale se găsesc în interiorul Pământului la temperaturi şi presiuni ridicate. Magmele
rămân în stare de topituri atâta timp cât condiţiile de temperatură şi presiune rămân constante. De
îndată ce scade temperatura şi presiunea, magma începe să se răcească şi să se consolideze.
5.5. Cutremurile de pământ
În urma mişcărilor tectonice care au loc în scoarţa tererstră au loc cutremurele de pământ.
Cutremurile de pământ sunt zguduituri bruşte, de scurtă durată ale scoartei terestre care îşi au
originea în interiorul Pământului, în scoarţă sau sub scoarţa terestră, producându-se din cauze
naturale. Anual pe suprafaţa Pământului, se produc cca 1 mil de cutremure slabe. Cu studiul
cutremurelor se ocupă seismologia.
Majoritatea cutremurelor au intensităţi mici (microseisme) şi sunt înregistrate numai de
seismografe. Puţine la număr sunt cutremurile puternice (macroseisme) care sunt bine simţite de
oameni.
Elementele unui cutremur:
1. Hipocentru H (focarul cutremurului) este locul unde ia naştere cutremurul. Poate fi apreciat ca
punctiform ca un plan tridimensional şi de la el se propagă undele seismice atât spre suprafaţă,
cât şi spe interiorul Pământului.
2. Epicentru E este punctul de la suprafaţa Pământului ce se află pe prelungirea razei terestre ce
uneşte hipocentrul cu centrul (C) Pământului.
Cutremurele de Pământ se propagă prin unde seismice longitudinale (P) şi transversale (S).
În cazuri excepţionale, de cutremure foarte violente undele seismice au putut fi observate cu ochiul
liber (în Japonia), sub forma unor valuri care înaintau spre suprafaţa Pământului, cu viteze foarte
mari.
Adâncimea la care se găseşte hipocentrul poate fi mică, până la 50 km de la suprafaţă, dar
poate fi şi mare până la sute de km (700 km). Cutremurele cu efecte distrugătoare au hipocentrul la
adâncimi mai mici de 20 km.
După provinienţă cutremurile de pământ pot fi:
a. Cutremure tectonice, sunt cele mai mari cutremure de pământ, focarele acestor cutremure se
găsesc până la adâncimea de 700 km.
b. Cutremure vulcanice, provocate de vulcani, însoţite mai întotdeauna de erupţii violente,
datorită deplasării magmei care îşi face loc prin canal (Krakatau, Bandaisan în Japonia, zona Mării
Mediterane, Africa Mijlocie, America Latină).

24
 c. Cutremure locale, pot fi datorită prăbuşirii în adânc a unei peşteri sau a unui spaţiu gol,
provenit din disolvarea unor roci (sarea).
d. Cutremure de denudaţie, provocate de prăbuşiri de munţi la fundul mării, acoperişul minelor
etc
e. Cutremure antrope, provocate de activitatea omului (bombele atomice).
Intensitatea cutremurelor de pământ se stabileşte după efectele zguduiturilor de la suprafaţa
Pământului şi se exprimă cu ajutorul unei scări fie Mercalli-Cancani-Sieberg, fie în scara
Medvedeev – 12 grade (scara internaţională).
Scara intensităţii cutremurelor poate fi redată astfel:
Cutremure de gradul I, au zguduituri slabe, înregistrate numai de seismografe.
Cutremure de gradul II şi III sunt sesizate numai de persoane în anumite împrejurări ( persoane
culcate).
Gradele IV şi V cuprind cutremure potrivite ca intensitate care sunt simţite de toată lumea.
Obiectele mici şi nefixate se clatină.
Gradele VI şi VII sunt caracterizate prin zguduituri puternice, imobilele sunt avariate, prabuşirea
unor coşuri de case.
La gradele VII şi IX casele suferă avarii serioase, se produc crăpături şi prăbuşiri parţiale care
cauzează victime. Se formează crăpături în Pământ şi se produc alunecări.
Cutremurele de gradele X şi XII cauzează distrugeri catastrofale (cataclisme) la toate imobilele şi
mai multe victime omeneşti. În pământ se formează adesea crăpături largi, se produc prăbuşiri de
masive stâncoase şi alunecări mari de teren.
Pentru a se aprecia în mod obiectiv energia declanşată de cutremure C.F.Richter (1937) a
introdus o scară a magnitudinilor (scara Richter) care se bazează pe măsurători precise, făcute pe
bază de instrumente. Magnitudinea este logaritmul Briggal amplitudinei maxime a undelor
seismice, măsurată pe sesmograma unui aparat cu anumite caracteristici de amplitudine, amplasat
la o distanţă de epicentru egală cu 100 km. În această scară magnitudinea maximă este de 8,6.

5.5. Executarea construcţiilor în zonele seismice

La executarea lucrărilor de construcţii în zonele seismice, este necesar de amintit că gradele
de pe hărţile seismice caracterizează doar unele condiţii în medie a zonei respective şi nu dă o
caracteristică reală a terenului pentru construcţii.
La proiectarea construcţiilor în zonele sesmice (amintim că şi Republica Moldova se găseşte
într-o zonă seismică) este necesar să ţinem cont de condiţiile geologice şi hidrogeologice a
terenului. Astfel, s-a stabilit de a mări cu o unitate valoarea obţinută de pe harta seismică la
terenurile afânate, îndeosebi cele sensibile la umezire şi de a se micşora o unitate la terenurile cu o
rezistenţă mare (terenurile stâncoase). Rocile de categoria a II după condiţiile seismice gradul
seismic rămâne neschimbat.

Corectarea gradului seismic în zonele sesmice pe baza datelor geologico-inginereşti şi

hidrogeologice
Categoria Gradul zonei după harta seism.
seismică a Categoria terenurilor 7 8 9
terenului Corectarea gradului seismic
I Terenuri stâncoase (granituri, gnaisuri,
calcare)şi semistâncoase (marne, gresii
argiloase,tufuri, ghipsuri) roci macrogranulare 6 7 8
cu adâncimea de stratificare a apelor
subterane h > 15 m

25
 Argile şi argile nisipoase, aflate într-o
II stare solidă, nisipuri şi solurile nisipoase
cu adâncimea de stratificare a apelor 7 8 9
subterane h<8 m, roci puternic
dezagregate cu 8 < h < 10 m
Argile şi argile nisipoase aflate în stare
III plastică , nisipuri şi soluri nisipoase cu 8 9 10
h < 4m, roci puternic dezagregate cu (există alte
h < 3m. normative)

5.6. Cutremure marine (ţunami – denumit de japonezi) au loc atunci în largul Oceanelor
însoţite de bubuituri submarine, iar la suprafaţa oceanului iau naştere unde cu o înălţime de 15 -20
m.
Ţunamii se deplasează pe o distanţă de mii de kilometri, cu o viteză de 500 – 800 iar uneori şi
mai mult de 1000 km/h. Pe măsură ce se micşorează adâncimea mării, panta undei creşte brusc şi cu
o intensitate mare provoacă distrugerea ţărmurilor şi a construcţiilor.
Cea mai înaltă undă seismică (ţunami) – s-a înregistrat pe ţărmurile Alasca în 1964, înălţimea
ei atingând 66 m, cu o viteză de 585 km/h.
Şi cazul cel mai recent produs la 26 decembrie 2004 în estul Oceanului Indian care a produs
peste 200 000 de morţi. Acest cutremur a avut magnitudinea de 9 grade pe scara Richter. Au fost
afectate mai multe ţări în urma acestui cutremur, cele mai afectate au fost Tailanda pe locul I, Sri
Lanca locul II şi locul III fiind Indonezia. Numarul de persoana dispărute în urma acestui cutremur
nu se cunoaşte cu exactitate şi poate nu se va şti niciodată, e cunoscut doar ca sunt peste 200 000 de
oameni.

Capitolul 6.
PROCESELE DINAMICII EXTERNE ŞI ROLUL LOR ÎN FORMAREA
SUPRAFEŢELOR SCOARŢEI TERESTRE.

6.1. Notiuni de geomorfologie

Geomorfologia – se ocupă cu studiul reliefului scoarţei terestre, caracterizându-i formele,
dimensiunile, originea, evoluţia şi procesele de modelare a lui. Termenul de geomorfologie
înseamnă morfologie terestră sau ştiinţa care a fost desprinsă din geologie, având ca obiect de studiu
relieful terestru. Pentru activitatea inginerului o importanţă deosebită prezintă acţiunea factorilor
externi care duc la schimbarea formelor de relief într-un ritm relativ intens.
Relieful terestru – este reprezentat prin totalitatea denivelărilor suprafeţei terestre faţă de un
plan de referinţă general sau local. Ca plan general de referinţă se foloseşte suprafaţa mărilor şi
oceanelor prelungită şi sub uscatul continetal.
Ca plan local poate fi considerată o porţiune din suprafaţa terestră, cum ar fi suprafaţa unei
câmpii, a unui platou, a unui pod de terasă, a unui şes etc.
Formele de relief produse de agenţii interni pot fi sesizate decât după un timp foarte
îndelungat, în timp ce transformările datorită activităţii agenţilor externi pot fi observate doar în
câţiva ani afectând direct existenţa şi exploatarea construcţiilor. Desigur că nu toţi factorii externi
acţionează cu aceeşi intensitate.
Drept exemplu poate fi: formarea deltelor prin depunerea materialelor aduse de fluvii,
acţiunea vântului (procese eoliene prin delasarea dunelor de nisip).
Distrugerea ţărmurilor înalte a mărilor, formarea râurilor şi a ravenelor se desfăşoară într-un
ritm foarte rapid, în timp ce acţiunea de deflaţie şi coraziune a stâncilor datorită acţiunii vântului
sau formării fluviilor sunt procese de lungă durată.
Activitatea inginerului constructor este legată nemijlocit de studiul acestor fenomene şi în
special de studiul transformării formelor de relief pe terenurile unde vor fi amplasate construcţiile.

26
 Astfel morfologia versanţilor oferă informaţii care pot permite aprecierea stabilităţii
versanţilor sub acţiunea încărcăturilor transmise acestora de construcţii.
Construirea de baraje şi lacuri de acumulare duc la modificarea condiţiilor de eroziune şi
depunere, crearea unor noi forme de relief care pot mări stablitatea versanţilor cât şi a construcţiilor
amplasate pe ei.
Clasificarea formelor de relief
Formele de relief pot fi clasificate după diverse criterii , între care şi după formă şi
dimensiuni.
Au fost distinse 4 categorii:
1. Forme de relief de ordinul I (megarelieful) – sunt cele mai mari forme ale reliefului terestru
în care se includ: bazinele oceanice şi marine (cele mai mari depresiuni) şi uscaturile continentale
(cele mai mari forme pozitive). Diferenţa dintre acestea este legată de variaţia constituţiei scoarţei
terestre. Astfel bazinelor oceanice şi marine corespund scoarţei bazaltice (scoarţei de tip oceanic),
iar blocurilor continentale corespund scoarţei granitice (scoarţă de tip continental).
2. Forme de relief de ordinul II (mezorelieful). Pe suprafaţa blocurilor continentale, ca şi în
interiorul bazinelor oceanice şi marine, apar forme de relief de al doilea ordin reprezentate prin
forme subaeriene şi forme submerse.
a. Relieful subaerian. Pe suprafaţa blocurilor continentale există forme de relief de ordinul II
reprezentate prin munţi, podişuri, dealuri şi câmpii.
Munţii – sunt forme de relief pozitiv, cu dimensiuni de ordinul zecilor şi sutelor de kilometri
şi cu altitudini de ordinul miilor de metri (munţii Himalaia, vârful Everest, 8848 m altitudine).
După modul de formare deosebim: munţi tectonici, vulcanici, micşti şi de denudaţie. La
primele trei tipuri rolul principal revine forţelor interne, care înalţă scoarţa terestră, iar la ultimul tip
rolul principal revine forţelor externe care erodează scoarţa terestră.
Podişurile – sunt forme complexe reprezentate prin asocieri de platouri (poduri) separate între
ele prin văi sau depresiuni. Se consideră că podişurile au altitudine peste 200 m, dar există şi
podişuri înalte, prinse de obicei în lanţuri muntoase, cu altitudini cuprinse între 4000 şi 5000 m, dar
incluzând lanţuri muntoase cu altitudini de peste 6000 m (Podişul Tibetului).
Dealurile sunt forme pozitive de relief, cu aspect de cupolă rotunjită, de con sau de culme
alungită. Dimensiunile planimetrice pot fi diferite între 200 şi 700 m, uneori chiar şi mai mult.
Câmpiile sunt forme de relief plate sau uşor ondulate cu mari dimensiuni planimetrice şi cu
altitudini în general sub 200 m.
Câmpiile pot fi:
Tabulare – care au suprafaţă plană;
Colinare – care au suprafaţa accidentată fiind brăzdate de văi fiind separate de interfluvii.
b. Relieful submers. În cadrul bazinelor oceanice se deosebesc două regiuni: regiunea
marginii continentale şi regiunea fundului oceanic propriu zis.
Regiunea marginii continentale cuprinde şelful, taluzul continental, glacisul continental.
Regiunea fundului oceanic cuprinde dorsalele medio-oceanice (+), fosele sau gropile abisale
( - ).
3.Formele de relief de ordinul III. Sunt forme de relief mai mici ca dimensiuni şi care apar
în cuprinsul formelor de ordinul II. În această categorie sunt încadrate depresiunile, văile şi
interfluviile.
Depresiunile sunt forme de relief negativ, fiind înconjurate de forme de relief mai înalte ca
ele.
Depresiunile pot fi:
a) depresiuni tectonice - formate prin scufundarea unor compartimente din scoarţa
terestră;
b) depresiuni de eroziune – sculpate de acţiunea apelor curgătoare, a gheţarilor şi a vântului;
c) depresiunile de baraj vulcanic – formate în locurile unde apar lanţuri de munţi vulcanici.
Văiile sunt forme negative alungite şi relativ înguste care sunt sculpate în regiunile
muntoase, deluroase de podiş şi câmpie.

27
 Interfluviile sunt forme pozitive de relief care se găsesc între văi.
4. Microrelieful este reprezentat de forme pozitive şi negative de dimensiuni mici. În cadrul
formelor pozitive pot fi incluse muşiroaiele, movilele, grindurile; dintre cele negative se pot cita
rigole, doline, crovuri, padine.

Capitolul 7. Geodinamica externă

7.1. Factorii genetici ai reliefului extern

Formele de relief existente la suprafaţa pământului sunt rezultatul acţiunii combinate şi
reciproce a două categorii de factori care acţionează asupra scoarţei terestre factori endogeni şi
factori exogeni.
Între factorii interni (endogeni) şi cei externi (exogeni) există o permanentă acţiune contrară,
în sensul că cei dintâi creează relieful iniţial al scoarţei terestre, iar cei din urmă produc modelarea
şi netezirea acestuia indiferent de întinderea şi poziţia sa.
Factorii exogeni produc erodarea părţilor ridicate ale scoarţei sau conduc la acumulări de
material fragmentat în zonele scufundate.
Factorii exogeni, destul de numeroşi şi variaţi, aparţin atmosferei, hidrosferei şi biosferei. Ei
acţionează asupra formelor tectogene de relief, determinând o mare varietate de tipuri de relief
(fluviatil, eolian, marin, etc.), în funcţie de agentul modelator cu caracter predominant.
Agenţii principali externi prin intermediul cărora se exercită acţiunea forţelor externe sunt:
apa, gheaţa, aerul atmosferic şi organismele.
Sub acţiunea acestor factori au loc procesele de alterare a rocilor de la suprafaţa scoarţei
terestre şi procesele de dezagregare, de transport şi de depunere a materialului dislocat. Cel mai
important factor modelator al reliefului terestru este apa, în diferite stări la care se adaugă acţiunea
eoliană.
Ca factori exogeni complementari se adaugă procesele de dezagregare- alterare, deplasările
de teren şi gelifracţia
7.1. Dezagregarea si alterarea rocilor
Dezagregarea constă în fărâmiţarea rocilor în fragmente din ce în ce mai mărunte. Ea duce la
modificarea si distrugerea rocilor care sunt rezultate ale actiunii anumitor factori permanenti activi
la suprafata pamantului. Principalii factori care duc la procesul de dezagregare sunt: dispariţia
presiunii litostatice, variaţiile termice, umezirea, îngheţul apei pătrunsă în fisurile rocii, cristalizarea
sărurilor în fisuri, acţiunea vieţuitoarilor.
Intensitatea dezagregarii depinde de depinde de multe cauze, inclusiv si de factorii de
dezagregare, de componenta rocilor, de constitutia geologica a terenului etc. O intensitate maxima a
dezagregarii o are la suprafata pamantului, unde rocile sunt supuse actiunii nemijlocite a factorilor
de dezagregare.
In adancul scoartei pamantului procesul de dezagregare se micsoreaza. Grosimea zonei de
dezagregare activa ajunge pana 5-10 m.
Dezagregare datorita dispariţiei presiunii litostatice (stressului). Supusă la presiunea
litostatică din interiorul scoarţei terestre (presiune generată de greutatea rocilor de deasupra), rocile
se compactează, granulele de minerale presându-se între ele. Când presiunea îndepărtează un pachet
de roci de la partera superioară a scoarţei terestre, roca din interior ajunge la suprafaţa scoarţei fiind
eliberată de presiunea litostatică. Ca urmare particulele fine se distind îndepărtându-se şi apar fisuri
fine în masa rocilor.
Dezagregarea datorită variaţiilor termice (dezagregare pe cale fizica) consta in distrugerea
rocilor datorita diferentelor de temperatura si a inghetului. La suprafaţa terestră se manifestă
importante variaţii de temperatură unele cu caracter periodic (diurn sau sezonier) şi altele cu
caracter neperiodic (datorate deplasarii unor mase de aer calde sau reci). Variaţiile termice ale
aerului se transmit şi rocilor. Un grad de distrugere maxima se atinge in urma patrunderii apei in
fisuri si ingheţarea ei. Datorita cresterii volumului apei la inghet pana la 11 % pesiunea in roca
creşte până la 240 Mpa. Aceasta este forma de dezagregare pe cale de inghet. Ea se mai produce si

28
prin umezirea si uscarea rocilor. Un factor la fel de activ la producerea dezagregării îl reprezintă şi
vântul.
Dezagregarea pe cale chimica are loc sub influenţa gazelor din atmosferă (O, CO2, N,
vapori de apa), un proces de alterare a tuturor rocilor care au contact cu atmosfera şi care se
manifesta prin oxidare, hidratare, dizolvare şi alte procese chimice complexe. Cei mai activi agenti
chimici sunt: apa, oxigenul, acidul carbonic, acizii organici. In roci înafara procesului de dizolvare,
au loc diverse reactii chimice inclusiv hidratarea rocilor etc.
De exemplu: CaSO4 + 2H2O = CaSO4 * 2H2O
Acest proces este însoţit de o creştere de volum a gipsului cu până la 30 % faţă de anhidrid.
Dar nu toate mineralele au capacitatea de a absorbi apa, adică de a se hidrata. Aşa este cazul
cuarţului, feldspaţilor, mai putin putin rezistente sunt calcitul, galitul etc.
Paralel cu distrugerea mineralelor prime în rocă se formeaza minerale noi solubile ca
clorizii, sulfaţii, carbonaţii si insolubile (montmorillonit, caolinit etc.).
Intensitatea alterării depinde în mare masură de suprafaţa de acţiune a apei, a soluţiilor care
le conţin, de temperatura lor şi de duritatea mineralelor faţă de factorii de dezagregare.
Dezagregarea organica (biologica) este provocata de actiunea plantelor si animalelor.
Rocile distrugandu-se datorită acizilor organici. Radacinile pomilor de asemenea contribuie la
distrugerea rocilor stancoase, unele din ele chiar străpung placile de beton cu o grosime de 20 cm.
Măsurile de prevenire a dezagregarii:
In timpul executarii constructiilor stratul superior afectat trebuie inlaturat.
• acoperirea rocilor cu materiale impermiabile pentru agentii de dezagregare
(beton, argila, etc.);
imbibarea rocilor cu diferite substante (sticla lichida, gudron etc.);
neutralizarea factorilor de dezagregare;
amenajarea terenului pentru scurgerea apei (santuri).
La executarea constructiilor se folosesc materiale rezistente la dezagregare.

7.2. Acţiunea geologică a vântului (proces eolian)

Procesele de modelare şi formele de relief cauzate de acţiunea vântului poartă denumirea de
procese şi forme eoliene. Vântul reprezintă cel mai important agent al atmosferei, care accţionează
asupra scoarţei terestre. Procesele eoliene ca şi alte procese exogene efectuiază acţiuni de denudare,
de transport şi acumulare.
Acţiunea fizico-geologică a vântului constă în antrenarea materialului mobil provenit din
dezagregarea rocilor, în special a prafului şi a nisipului, în roaderea suprafeţelor de relief întâlnite în
calea vântului încărcat cu particule de praf şi nisip, şi apoi depunerea materialului respectiv
Procesele principale create de acest agent sunt: deflaţia şi coraziunea.
Deflaţia reprezintă procesul de spulberare a particolelor de rocă care decurge paralel cu
coraziunea ce constă în şlefuirea şi distrugerea rocilor de către fragmentele de roci antrenate în
mişcare de vânt. Ele se manifestă foarte puternic în zonele de pustiu, acolo unde îvelişul vegetal
este slab dezvoltat. Deflaţia duce la erodarea şi coborârea suprafeţei terenului, uneori până la nivelul
apelor subterane, la distrugerea solului şi a calităţii lui fertile. În urma coraziunii iau naştere diverse
forme de relief reprezentate prin mici adâncituri pe suprafaţa rocilor, feţe şlefuite stânci de diferite
forme. Coraziunea e condiţionată de existenţa deflaţiei şi nu poate avea loc fără ea, în schimb
deflaţia se poate produce şi fără acţiunea simultană a coroziei. Atunci când puterea vântului scade,
materialul transportat nu se mai poate menţine în aer şi cade pe suprafaţa pământului dând naştere la
formaţiuni specifice de dune.
Dunele apar atunci când vântul încărcat cu particule de nisip întâlneşte în calea lui un
oarecare obstacol, chiar foarte mic (pietre, tufari). Ele se formează atât pe suprafeţele întinse ale
zonelor aride şi semiaride, cât şi pe ţărmurile joase ale mărilor şi lacurilor, pe cursul inferior al
râurilor unde există depuneri de nisip adus de apă. În unele pustiuri datorită unor condiţii speciale,
dunele capătă forma unor potcoave ce se numesc barcane.

29
 Loessurile reprezintă produsul depunerii particulelor fine de praf (d<0,05 mm) în regiunile
de stepă unde transportul lor este împiedicat de vegetaţia ierboasă. Depunerea loessului în condiţii
continentale de secetă îi dă o serie de proprietăţi specifice, diferite de proprietăţile celorlalte
pământuri.
Loessul reprezintă un material uniform prin compoziţia sa, lipsit de stratificaţie, foarte poros
şi permiabil. Golurile din rocă au formă alungită pe verticală cu diametrul până la 2-3 mm şi poartă
denumirea de macropori. Ele s-au format prin putrezirea firelor de iarbă în jurul cărora s-au depus
particulele fine de praf aduse de vânt. Întrucât depunerea s-a produs în perioada secetoasă, loessul
nu a avut posibilitatea de a se consolida, ca urmare a rămas afânat, fapt prin care se explică
porozitatea ridicată de cca 45-60 %. Apa încărcată cu diferite elemente circulând prin aceşti pori a
depus pe pereţii lor diferite săruri (în special carbonat de calciu), care se pot observa în profil ca o
reţea ramificată de culoară albă. Aşa dar, întărirea legăturilor între particule şi formarea unui schelet
rezistent în stare uscată are loc datorită acestui proces. Situaţia se schimbă imediat la apariţia apei,
legăturile de cimentaţie îşi pierd proprietăţile, transformând loessul într-o masă moale, care dă tasări
foarte mari.
Ipoteza de formare a loessului pe cale eoliană nu este unica care încearcă să explice geneza
acestui tip de pământ cu caracteristici mai deosebite faţă de alte pământuri. Unii cercetători susţin
că multe loessuri s-au format prin redepunerea secundară în condiţii acvatice ale loessului iniţial.
În Moldova pământurile macroporice acoperă o mare parte din teritoriul de sud şi mai ales
terasele Âprutului şi ale Nistrului, unde grosimea lor depăţeşte 20 m. În văile Nistrului şi Prutului
depozitele de loess sunt mai rar întâlnite , iar grosimea lor ajunge până la câţiva metri.
Metodele de stabilizare a nisipului mobil:
sădirea vegetaţiei, arbuştilor rădăcinile fixează şi întăresc bine nisipul;
bitumizarea suprafeţei dunei sau barcanei;
construirea îngradirilor în jurul traseului.

7.3. Acţiunea apelor curgatoare asupra scoartei terestre (eroziunea)

Cea mai mare parte din apa care este la suprafaţa scoarţei terestre provine din precipitaţiile
atmosferice sub forma de ploi, zapadă, grindina, gheaţa etc. Cand aceasta ajunge la sol, o parte se
infiltrează dând naştere apei subterane şi cea mai mare parte se scurge pe suprafaţa terenurilor fie
se reântoarce prin circuit înapoi in atmosfera. Apele care se scurg pe suprafata scoarţei (apele
curgatoare superficiale) se manifestă sub formă de: ape de şiroire, ape curgătoare propriu-zise
(torenţi, râuri, pârâuri).
Activitatea morfologică a acestor ape reprezintă procesul de eroziune, de distrugere a
reliefului, prin transportul materialului rezultat din aceasta acţune şi prin formarea de noi sedimente,
in vederea reconstituirii scoarţei terestre.
Apele de şiroire. Apa rezultată din ploi care nu se infiltrează în scoarţa terestră formează
mici şiroaie fară o direcţie bine conturată, care pornind de la cotele mari şi intreptandu-se spre cele
mai joase, croindu-şi de fiecare data directii noi.
Cantitatea de apa de siroire depinde de cantitatea de precipitaţii atmosferice şi de gradul de
permiabilitate a solului (nisipul sau pietrişul fiind roci de o permiabilitate mare nu permite
formarea apelor de şiroire).
Acţiunea erozivă a apelor rezultate din ploi, adica a apelor de siroire este fie chimica
(coroziune), fie mecanica (eroziune).
Acţiunea de eroziune chimica se manifesta in special la rocile moi si usor solubile fie direct
(sare, gips), fie cu ajutorul CO2 care se gaseste in apa (calcarele). Aceasta acţune este favorizată de
pozitia suprafeţei rocii.
Acţiune de eroziune mecanică a apelor de şiroire este in general locală şi ea se manifestă în
special in rocile friabile prin natura lor sau prin efectul procesului de alterare.
O problema de interes deosebit pentru constructori este actiunea de eroziune mecanica a
apelor de siroire in terenurile argiloase, fara vegetatie si putin inclinate, in care aceasta acţiune se

30
desfaşoara intr-un ritm rapid şi care poate distruge intr-un timp scurt suprafeţe insemnate, daca nu
se intervine la timp.
Lucrările de consolidare privind degradarea terenurilor:
• de ordin constructiv: garduri de rachita, ziduri mici, zabrele fixate transversal pe panta,
si destinate de a crea mici terase;
• de ordin agrotehnic, acestea reprezentand dezvoltarea vegetatiei ierboase a celor de
arbusti iar in unele cazuri plantarea unei paduri pe suprafetele consolidate pentru stabilizarea
terenului. Radacinile copacilor au rolul de a fixa si lega straturile superficiale de cele adanci,
iar frunzele opresc caderea directa a stropilor direct pe sol, incetinandu-i prin acesta puterea
eroziva.
7.4. Torenţii. Formarea ravenelor
Torentii de apa temporari care se formeaza pe pantele inclinate in regiunile muntoase si
deluroase, au o viteza insemnata si ca urmare conduc la formarea proceselor de ravenare (rapi).
Alimentarea lor se face din ploile torentiale care cad pe suprafata terenului si nu se infiltreaza, ci se
scurg pe suprafata pantei, dand nastere unor torente mai mari decat apele de siroire.
Ca inceput al eroziunii, apa foloseste o mica adancitura care cu timpul se poate dezvolta pana
la dimensiunile unei ravene.. Ajnsa la piciorul pantei, apa formeaza mai intai o cascada, care cu
timpul prin imuierea terenului alcatuit din roci friabile da nastere unei scobituri in forma de „V”. La
inceput aceasta scobitura este de dimensiuni mici, dar pe parcurs ea se extinde in lungime in directia
contrara scurgerii apei.
Eroziunea apelor curgatoare se desfasoara intotdeauna din aval spre amonte, adica de la
varsare spre izvor. Dezvoltarea ravenei se face regresiv.
Dupa un timp de activitate regresiva, dinspre aval spre amonte, torentul isi foremeaza o vale
stabila cu un profil longitudinal – numit profil de echilibru, care reprezinta profilul topografical
fundului ravenei si care nu mai sufera modificari insemnate.
La o ravena complet formata, care si-a stabilit profilul de echilibru, se desting trei regiuni
bine definite:
a) regiunea superioara (bazinul de receptie), unde forta de distrugere este maxima. Aceasta regiune
dispusa in semicerc cu pereti aproape verticali, este strabatuta de numeroase viroage si siroieri
care alimenteaza concentric torentul;
b) regiunea din centrul ravenei (zona de transport) dispune de o panta mai redusa, cu peretii in
forma de „V” mai deschis, pe unde se transporta tot materialul adus de apa din bazinul de
receptie. In aceasta regiune eroziunea este laterala.
c) Regiunea inferioara (conul de dejectie) unde are loc depunerea materialului erodat si transportat
Profilul de echilibru al unei ravene se obtine numai atunci cand rezistenta pantei fundului si
a peretilor ravenei echilibreaza puterea de roadere a torentului de apa, dar atata timp cat echilibrul
nu este stabilizat ravena continua sa-si adnceasca patul.
Ravenele se dezvolta in majoritatea cazurilor in roci dezagregate si au versanti abrupti in
rocile consolidate.
Conditiile care favorizeaza dezvoltarea unei ravene sunt:
- proprietatile fizice ale rocilor si, in special starea de dezagregare si proprietatea lor de a
absorbi apa (terenurile argiloase, in special pamanturile loessoide);
- conditiile de clima (diferente mari de temperatura, caracterul precipitatiilor, inundatiile,
topirea zapezilor etc.);
- panta si orientarea versantilor (versantii abrupti sunt erodati mai usor decat cei putin
inclinati);
- pozitia nivelului de baza a eroziunii.
Factorii care favorizeaza dezvoltarea torentilor si formarea ravenelor sunt:
- distrugerea plantatiilor de pe coaste (defrisarea padurilor, taierea tufisurilor etc);
- aratul pantelor inclinate in lungul lor, prin formarea santurilor care in timp se transforma in
rigole iar mai tarziu in ravene;

31
 - executarea de canale sau constructii de acest gen inclinate in special pe directia liniei de
cea mai mare panta;
- drumurile comunale executate de-a lungul pantei, adanciturile create servesc drept albie
pentru scurgerea apei din precipitatii;
- unele actiuni accidentale, rupturile de baraje.
Distrugerile pe care le produc procesele de ravenare sunt considerabile, pierderile aduse
economiei nationale estimanduse la mln. lei anual.
Masurile prevazute pentru prevenirea si combaterea fenomenului de ravenare.
a) Măsuri de prevenire:
- interzicerea defrisarii padurilor de pe versantii cu panta mare sau abrupta;
- de interzis pasunatul vitelor, prea intens pe anumiti versanti, deoarece prin distrugerea
ierburilor calcate mereu de vite si descoperirea solului ajuta la procesul de eroziune. Se
recomanda cultivarea de plante perene;
- se va interzice aratul versantului de-a lungul pantei, pe directiea deal-vale, inlocuinduse cu
aratul pe directia curbelor de nivel.
b) Măsuri de combatere
Masurile din acesta categorie sunt destinate sa combata actiunea ravenelor existente prin:
- stabilizarea ravenei prin plantatii de naturale pe versantii ei;
- modificarea partiala a pantei prin inaltarea fundului albiei cu ajutorul unor constructii
ingineresti cu scopul de a deminua puterea ei de eroziune;
- construirea de baraje, diguri sau simple praguri de-a lungul torentului si transversal;
- consolidarea malurilor prin ziduri de sprojin, construite din piatra sau lemn;
- construirea de drenaje in partea superioara a ravenei.

7.5. Acţiunea geologică a mării

Acţiunea geologică a mărilor se manifesta ca şi ceilalţi factori modificatori externi prin

eroziune, transport şi acumulare. Agenţii de modelare litorală sunt valurile, curenţii, gheaţa, vântul,
vegetaţia şi fauna. Acţiunea de eroziune exercitată de valurile mărilor este numită abraziune. În
modelarea ţărmului exercită o influenţă considerabilă alcătuirea geologică, relieful uscatului,
specificul mişcărilor tectonice din zona litorală, râurile care se revarsă în mare etc. Abraziunea duce
la distrugerea şi modificarea ţărmurilor datorită forţei dinamice a apei provocată de valurile mării şi
de vânturile puternice marine, de curenţii marini produşi de diferenţa de salinitate şi de temperatură.
Datorită acestor factori care acţionează simultan, valurile exercită cea mai importantă acţiune de
distrugere, erodând şi măcinând ţărmul la baza lui. Forţa cu care acţionează valurile asupra
ţărmurilor este de 3-4 kg/cm2. Această erodare continuă duce la formarea unei scobituri care se
măreşte din ce în ce mai mult şi înaintează spre uscat, lăsând partea superioară de mal situată
deasupra în formă de consolă, care cu timpul pierzând din stabilitate se prăbuşeşte, iar malul se
retrage în uscat. Astfel în lungul malului se formează platforma litorală puţin înclinată spre mare.
Măsurile de prevenire şi combatere a abraziunii: se construiesc pereţi de sprijindin beton
armat pentru distrugerea valurilor.

7.6. Acţiunea geologică a gheţarilor

În prezent gheţarii ocupă 10 % din uscatul Pământului. Procesele glaciare sunt cauzate de
acţiunea gheţii. Una dintre condiţiile necesare pentru declanşarea unor astfel de procese este
glaciaţia care reprezintă formarea şi existenţa îndelungată a unui masiv de gheaţă. Glaciaţia este
posibilă când aceste regiuni sunt situate în cadrul hionosferei. Se evidenţiază două tipuri de gheaţă:
gheaţă din apă şi gheaţă din zăpadă. Prima se formează în timpul îngheţării apelor uscatuluisau a
celor marine. Gheţa de zăpadă se formează în procesul metamorfizprii zăpezii. În procesul

32
îngheţului şi dezgheţului multiplu cât şi a presiunii, zăpada se transformă într-o masa cu structură
macrogranulară care poartă denumirea de firn.
Gheţarii de uscat după aspectul şi volumul lor se împart în două categorii: gheţari montani şi
gheţari de calotă.
Gheţarii montani ocupă formele negative de relief din munţi. Mişcarea lor este cauzată de
forţa de gravitaţie.
Gheţarii de calotă pot ocupa suprafeţe enorme, ei au suprafaţa convexă.
Gheaţa în gheţarii continentali se scurge din regiunea centrală spre periferia calotei.
Formele de relief create de eroziune glaciară la gheţarii montani sunt: circuri şi văi glaciare.
Circul glaciar reprezintă o depresiune în formă de amfiteatru dominantă pe versanţii abrupţi
cu fundul plat sau slab ondulat.
Văiile glaciare – reprezintă văi largi cu fundul oval şi versanţii puternic înclinaţi cu profilul
transversal în formă de „V”.
Formele de acumulare constituite de gheţarii montani, sunt reprezentate prin morene.
Mareialul transportat de gheţari poartă numele de material morenaic şi este alcătuit din blocuri
diverse de roci argilo-nisipoase.
Formele de acumulare glaciară create de calote sunt reprezentate prin morene marginale,
drumlinu-ri şi cames-ri.

Capitolul 8.
PROCESELE GRAVITAŢIONALE
Deplasările de teren reprezintă mişcări ale maselor de pământ sub influenţa gravitaţiei din
partea superioară a versanţilor spre talpa lui. După forma deplasărilor în masă a depozitelor care
este în raport cu gradul de umezire, se deosebesc următoarele categorii de procese: deplasări uscate
şi deplasări umede.
8.1. Deplasări uscate şi formele create. Din această categorie fac parte rostogolirile,
surpările şi prăbuşirile, tasările, crieep-ul.
8.1.1. Rostogolirile reprezintă forma cea mai simplă de alunecare a materialului mobil pe
pante sub acţiunea gravitaţiei. Ele se produc din două cauze. Prima cauza este distrugerea stratului
superficial (prin dezagreagare), iar a doua cauză punerea în mişcare a materialului rezultat de forţa
de gravitaţie. Numai bucăţile de material mai mare (cele rezultate din dezagregare) se rostogolesc
mai repede decât particolele mai fine (rezultate din alterare) se rostogolesc mai încet, iar uneori
rămân pe loc se fixează de vegetaţie, sau prin umezire atmosferică, chiar dacă panta are o înclinaţie
mare.
Pus în mişcare de forţa de gravitaţie materialul mobil (dacă panta este mai mare de 10 o ) se
deplasează la vale, rostogolindu-se cu viteză accelerată, depăşind uneori obstacolele întâlnite în cale
şi se opreşte atunci când întâlneşte un plan aproape orizontal (albia unei văi, terase).
Acest proces se intensifică şi datorită unui cutremur de pământ, sau de o zguduitură mare
provocată de o alunecare de teren din apropiere. Sfărâmăturile de rocă nu se rostogolesc uniform pe
pante. Blocurile mai mari ajung prin salturi mai departe, iar cele mai mărunte se rostogolesc mai
încet rămân mai aproape de locul de desprindere.
Acolo unde dezagregarea este accentuatăpe un perete larg de stâncă, rostogolirea
sfărâmăturilor de rocă este continuă pe toată lungimea povârnişului formând astfel pânze de
grohotişuri.
Odată fixate prin vegetaţie arborescentă, grohotişurile se consolidează şi după trecerea
timpului pot deveni elemente de relief stabile care suportă construcţii de drumuri, clădiri etc.
8.1.2. Surpările reprezintă dislocarea bruscă din roca de bază a unor blocuri masive şi
deplasarea lor violentă spre baza versantului. Declanşarea surpărilor este precedată de apariţia unor
fisuri sau sisteme de fisuri de-a lungul cărora, ulterior are loc desprinderea şi surparea blocului de
rocă. A doua cauză care determină dezvoltarea acestor procese de versant este subminarea părţii
inferioare a versanţilor de către eroziunea râurilor, valurilor, activitatea antropică etc.

33
 Acţiunea de modelare a surpărilor se exprimă prin apariţia nişelor la baza versanţilor sau
falezelor şi a feţetelor de surpare la partea superioară a acestora, cât şi prin acumularea blocurilor
masive la baza lor.
În cădere, fragmentele şi blocurile de roci modifică în mod considerabil morfologia
suprafeţei versantului. După datele unor autori, torentele de pietre au format, în una din văile alpine,
un canal cu adâncimi de 6-10 m şi lăţimi de 10-20 m.
Surpările au loc în regiunile muntoase cât şi în cele de câmpie. Distrugeri mai mari şi un rol
modelator mai accentuat revin surpările din ţinuturile montane. De exemplu, în timpul declanşărilor
unei surpări în valea râului Murgab din Pamirul de Vest (1911) volumul rocilor surpate a depăşit
3
2 km ceea ce este echivalent cu volumul scurgerii solide a fluviului Volga (cca 25 mil. t/an) în timp
de 280 ani. Sunt cunoscute surpări şi mai grandioase în Munţii Alpi, unde volumul lor a atns circa
15 km3, suprafaşa afectată fiind de 49 km2.
8.1.3. Prăbuşirile de pământ reprezintăcele mai rapide căderi în gol ale tavanelor unor
peşteri şi altor cavităţi subterane, precum şi a unor cornişe de pe versanţii abrupţi care se produc sub
efectul gravitaţiei. În acest caz deplasarea materialului se face prin cădere liberă, fără frecare cu
vreun suport.
Prăbuşirilr afectează , îndeosebi, rocile stâncoase, fisurate sau cu suprafeţe de stratificaţie pe
care se pot produce infiltraţii de apă, supuse unui profund fenomen de eroziune în urma căruia
rezultă un relief cu pante abrupte. Acest gen de prăbuşiri se produc în zonele unde calcarele apar la
zi în valea Nistrului, la afluenţii râurilor nistru şi Prut. O prăbuşire catastrofaşă s-a produs la pe
valea Nistrului, localitatea Râşcov în anul 1941 unde mai multe persoane şi-au pierdut viaţa. Aceste
procese mai apar şi pe versanţii unor ravene formate din pământuri loessoide şi nisipoase în timpul
ploilor torenţiale, în special în zona de sud a republicii unde adâncimea ravenelor ajunge până la 25
m. Pante abrupte pot fi create artificial, reprezentate prin excavaţiile pentru diverse construcţii
(taluzuri, cariere, platforme dedrumuri sau căi ferate etc.).
Cauzele principale care favorizează aceste prcese sunt modificarea eforturilor în masivele de
pământ, prin crearea unor suprafeţe de minimă rezistenţă în masivul de rocă, crearea unor goluri
subterane (peşteri, canale) prin dizolvarea unor roci solubile (carstul). Prăbuşirile versanţilor înalţi
cu pante abrupte pot fi provocate şi de cutremurile de pământ.
Prăbuşirea terenurilor afânate în urma ploilor torenţiale şi topirii intense a zăpezilor poate
duce la formarea alunecărilor de teren sau a torenţilor noroioşi.
8.1.4.Creep-ul este un proces de deplasare sau de rearanjare lentă, dar continuă a
particulelor în parte ce compun scoarţa de alterare în raport cu celelalte, nu o deplasare în masă ci o
mişcare cu schimbarea poziţiei particulelor a unui versant în echilibru. La suprafaţă viteza de
deplasare a particolelor este mai mare şi ea scade odată cu adâncimea. Acest fenomen este
determinat de schimbările de volum cauzate de variaţiile de temperatură şi de gradul de umeditate,
de procesul de îngheţ-dezgheţ, de tensiunea creată la creşterea şi uscarea rădăcinilor de plante.
Depozitele deluviale de pe versanţi sunt deplasate de apele de şiroire spre baza versanţilor.
Viteza de deplasare a deluviului pe versant este foarte mică de ordinul câtorva milimetri, rar
ajungand la câţiva centimetri pe an. Este specific zonelor cu vegetaţie. Creep-ul produce aplecarea
sau îndoirea spre aval a unor rădăcini. Rădăcinile cele mai adânci sunt şi cele mai îndoite, deaorece
ele sunt prinse de materialul rămas pe loc (roca nealterată). Vegetaţia ierboasă sau lemnoasă nu
frânează prin rolul ei de fixator al rădăcinilor, ci mai mult contribuie la mişcarea particulelor.
Construcţiile amplasate pe astfel de terenuri cu deplasă de curgere a deluviului suferă
deteriorări în funcţie de grosimea păturii de pământ mobil şi adâncimea fundaţiilor. Cu timpul
aceste mişcări lente, în urma erodării excavaţiilor efectuate la talpa versantului, pot trece în
alunecări de teren.
8.1.5. Tasarea este o mişcare lentă pe verticală, efectuată în interiorul rocilor afânate sau
elastice, sub forma unei compresiuni sau îndesări impusă de greutatea proprie sau de o altă
suprasarcină.

34
 Tasarea ere loc pe suprafeţe plane sau relativ plane. Ea duce la îndesări de sus în jos,
determinând apariţia unor excavaţii de suprafaţă. Poate fi asociată creepingului, sufoziunii,
alunecărilor, prăbuşirilor de mici dimensiuni.
Rocile friabile, poroase şi afânate sunt cele care favorizează procesul tasării: leossurile,
depozitele loessoide, argilele nisipoase, marnele nisipoase şi grohotişurile consolidate.
Compresibilitatea terenului mai depinde şi de umeditatea lui. În prezenţa apei rocile devin mai
elastice şi se comprimă mai uşor. Sporirea umedităţii duce la diminuarea capacităţii portante a
terenului şi la creşterea posibilităţilor de tasare. Compresibilitatea se află în raport direct cu
elasticitatea terenului.
Argilele posedă o compresibilitate accentuată şi în măsura comprimării şi a pierderii
umedităţii li se sporeşte elasticitatea.
Nisipul argilos este mai puţin compresibil, dar mai elastic decât argilele. Loessul posedă un
grad înalt de compresibilitate şi elasticitate.
După procesele care le generează tasările se împart în două categorii:
 tasări provocate de intervenţia apei;
 tasări prin presare.
Prima categorie dezvoltate prin intervenţia apei se dezvoltă în rocile loessoide. Aceste tasări
pot fi provocate prin dizolvarea şi spălarea particolelor de teren, ceea ce duce la afânarea terenului
prin umezirea rocilor poroase (loessul) absorbind o mare cantitate de apă, îşi pierd uşor coeziunea şi
structura prin sufoziune dând naştere unor goluri subterane.
Cea de-a doua categorie de tasare se produce din cauze mecanice, datorită unei
supraîncărcări a unei sarcini suplimentare (construcţii grele) prin surpări, prin bătătorire, prin uscare
ceea ce duce la compactare prin alunecări.
Loessul umezit îşi micşorează volumul, spre deosebire de argilă care şi-l măreşte sau nisip
care nu şi-l modifică. Aceasta se explică prin acţiun ea apei care pătrunzând în porii leossului şi
umplându-i distruge coeziunea rocii.
8.2. Deplasările umede şi formele create. Din deplasările umede fac parte
alunecările de teren, curgerile noroioase şi nisipurile curgătoare.

8.2.1. Alunecările de teren. După cutremurile de pământ şi inundaţii în categoria

catastrofelor naturale pot fi incluse şi alunecările de teren. Spre deosebire de cutremure sau
inundaţii alunecările de teren pot fi mai uşor de stăpânit.
În cele mai diferite ramuri ale activităţii umane, mai cu seamă în domeniul construcţiilor,
oamenii se confruntă cu această problemă a stabilităţii taluzurilor
Alunecările de teren – reprezintă deplasarea a unor mase de roci sub acţiunea directă a
forţei de gravitaţie (forţa datorită căreia toate corpurile se atrag reciproc în raport cu masele lor
şi care tinde să atragă toate corpurile de la exterior spre centru pământului) sau prin intermediul
unor agenţi de transport (apa, gheaţa etc.)
8.2.2.Condiţiile şi cauzele alunecărilor de teren
Condiţiile :
 Prezenţa unui relief accidentat;
 Prezenţa sub stratul superior permiabil, a cel puţin unui strat impermiabil, alcătuit din
roci argiloase (argilă, şisturi, marne etc.) care care favorizează formarea unui orizont acvifer.
Cauzele producerii alunecărilor de teren:
 eroziunea laterală a râurilor şi torenţilor care afectează baza versantului;
 modificarea stării fizice şi chimice a rocilor şi diminuarea frecării interioare a rocilor
în procesul umezirii şi alterării;
 acţiunea hidrodinamică a apelor subterane sau dezvoltarea proceselor de sufoziune;

35
  activitatea economică a omului (creşterea încărcăturii pe versant în urma depozitării
materialelor, utilizarea neraţională a versanţilor în scopuri agricole, amplasarea pe versanţi a
unor căi de transport etc.)
Elementele principale ale unei alunecări:

Fig.1. Părţile principale ale unei alunecări ţi crăpăturile caracteristice :

1 - peretele de rupere sau fruntea alunecării;
2 - masa alunecătoare (corpul alunecгrii).
3 - suprafaţa de alunecare în lungul căreia se produce fenomenul de alunecare si care prezintă
diferite
forme în funcţie de structura geologică şi factorii ce intervin:
5 - fisuri si crăpaturi dispuse transversal si longitudinal masei alunecгtoare:
6 - limba alunecării este partea inferioară a masei alunecătoare:
7 - piciorul alunecării reprezintă linia de intersecţie a suprafeţei de alunecare cu suprafaţa iniţiale a
versantului:
7
L - lungimea alunecării este distanţa intre fruntea şi baza alunecării:
8 - lăţimea alunecării

Fig.2. Alunecare activă

8.3 Clasificarea alunecărilor de teren

Clasificarea alunecărilor de teren după F.Savarenski (1939):
 Alunecări asecvente se produc în terenurile formate din roci lipsite de stratificaţie;
 Alunecări consecvente şi insecvente se produc în terenurile cu roci stratificate;
 Alunecări consecvente se formează pe suprafeţe preexistente.

Clasificare alunecărilor după A.Pavlov (1898)

• Alunecări deplapsive (glisante) – care încep de la piciorul pantei şi se dezvoltă
în sus, în sens regresiv;
• Alunecări detrusive (împingătoare)- când mişcarea se declanşează din partea
superioară a versantului;
• Alunecări mixte - sunt acelea care au caractere comune delapsive şi detrusive

Clasificarea alunecărilor de teren din Republica Moldova

După caracterul şi mecanismul alunecării se clasifică:
 A. Prăbuşiri de roci ale malurilor abrupte datorită suprafeţelor de alunecare
peexistente (argile, marne, calcare);
 B. Alunecări în roci pelitice (argile, marne etc.);
a) pe suprafeţe cilindrice, când rezistenţa la rupere este depăşită;
b) pe suprafeţe preexistente sau vechi planuri de separaţie;
c) prin refularea stratelor moi de desubt.

36
  C. Alunecări de roci loesoide (argile loessoide, loessuri) în urma înmuierii tălpii
stratului şi dislocarea materialului de deplasare.
 D. Alunecări de depozite superficiale (luturi de pantă, deluviu):
• curgeri lente de deluviu sau grohotiş;
• alunecări lamelare;
• curgeri de pământ;
• curgeri vâscoase.
 E. Alunecări complexe – cu indici ai mai multor din tipurile enumerate

Clasificarea alunecărilor de teren după adâncime

Alunecări de suprafaţă Hmax = 1,0 m
Alunecări de mică adâncime Hmax = 1...5 m
Alunecări adânci Hmax = 5...20 m
Alunecări foarte adânci Hmax > 20 m
Clasificarea alunecarilor după viteza de deplasare
Extrem de rapidă V > 3 m/s
Foarte rapidă V=3 m/s -0,3 m/minut
Rapidă V=0,3 m/minut -1,5 m/zi
Moderată V=1,5 m/zi -1,5 m/lună
Lentă V=1,5 m/lună - 1,5 m/an
Foarte lentă V=1,5 m/an – 0,06 m/an
Extrem de lentă V < 0,06 m/an

8.4.Factorii implicaţi în declanşarea alunecărilor de teren

 8.4.1. Factorul geologic
 Prezenţa unor straturi cu suprafeţe alunecoase pe care se vor deplasa straturile
situate deasupra (loessul, argila nisipoasă) iar în nordul republicii şi calcarele, şisturile argiloase
fisurate etc.;
 Prezenţa unor intercalaţii de straturi permiabile şi impermiabile permite
pătrunderea apelor de suprafaţă la diferite adâncimi în pământ, stocarea lor şi provocarea
diferitor procese orientate spre destabilizarea versanţilor;
 Prezenţa unor straturi deformabile la adîncime declanşează alunecări mari prin
deplasarea straturilor superioare cu grosimea totală până la 50 m. Grozeşti (Făleşti), Măcăreşti
(Ungheni), Mălăeşti (Criuleni) etc.
Unghiul de frecare interioară (φ˚) – este proprietatea rocilor pe care şi-o exercită
particulele componente în cursul deplasării lor. Frecarea interioară este cu atât mai mare cu cât
particulele componente sunt mai mari.
Valorile lui (φ˚)pentru cele mai frecvente roci necoiezive.
Tipul rocii Uscat Umed Saturat
Pietriş 35˚- 45˚ 30˚– 40˚ 25˚ - 35˚
Nisip grosier 30˚- 35˚ 30˚ - 35˚ 25˚ - 30˚
Nisip fin 25˚ - 30˚ 30˚ - 40˚ 20˚ - 30˚
Nisip foarte fin 20˚ - 30˚ 25˚ - 35˚ 15˚ - 25˚
Nisip argilos 30˚ - 40˚ 30˚ - 40˚ 15˚ - 25˚
Din acest tabel rezultă, că dimensiunea particulelor are o importanţă mare în stabilitatea
terenurilor, deoarece se observă că rocile cu particule mari, deşi au coeziunea scăzută, sunt mai
stabile având frecarea interioară mai mare.

37
  8.4.2. Factorul hidric
a. Apele subterane
• Apele subterane influenţează stabilitatea versanţilor prin majorarea forţei de împingere
şi reducerea forţei de rezistenţă, prin micşorarea coeziunii între componentele lui minerale.
• Stabilitatea versanţilor poate fi afectată de mişcarea apei atât direct, prin forţa de
filtraţie, cât şi indirect, în urma proceselor de antrenare hidrodinamică a pământurilor necoezive
care intră în alcătuirea versanţilor.
• Forţa de filtraţie se manifestă, îndeosebi, când nivelul apei din interfluvii creşte şi apa
este drenată către suprafaţa versanţilor.
Unul dintre izvoarele principale de alimentare cu apă a terenului o constituie scurgerea
apelor din precipitaţiile atmosferice, influenţa cărora în condiţiile de efectuare a construcţiilor
înrăutăţeşte şi dereglează regimul apelor de suprafaţă. Pecipitaţiile sunt periculoase mai cu seamă
pentru sectoarele cu exces de umezeală. Una dintre cauzele principale de alimentare cu apă a
terenurilor alcătuite din nisipuri şi argile este datorită prezenţei pe terenurile pentru constucţii a
formelor pozitive de relief alcătuite din material impermeabil în formă de cupolă, care barează
apele subterane şi duc la creşterea nivelului apelor subterane. La dereglarea regimului apelor
subterane influenţează şi amplasarea edificiilor pe lungime paralel sau sub un unghi mic cu
hidroizohipsele.
Variaţiile de nivel ale apei subterane provoacă instabilitatea versanţilor prin efectul lor
asupra rezistenţei la forfecarea pământurilor argiloase. Umezirea contactelor straturilor argiloase cu
cele necoezive duce la o scădere considerabilă a rezistenţei la forfecare pe suprafaţa de contact.
Executarea constucţiilor industriale şi civile în etapa actuală pe terenuri slab permeabile
însoţite de alimentarea cu apă a teritoriilor pentru construcţii pun în pericol protecţia şi
durabilitatea construcţiilor. De aceea studiul condiţiilor şi a cauzelor de formare a apelor subterane
pe teritoriul oraşului cu influenţa lor negativă constituie o problemă practică.
Creşterea nivelului apelor subterane pe terenurile de construcţie se produce ca rezultat al
descoperirii timp îndelungat al excavaţiilor pentru fundaţii, neacoperirea spaţiului liber a
excavaţiilor, depăşirea timpului planificat de executare a lucrărilor în procesul de dare în exploatare
şi ca rezultat se produce înrăutăţirea condiţiilor regimului apelor subterane, micşorarea gradului de
evaporaţie, lucrări nesatisfăcătoare etc.
În oraş este foarte bine dezvoltată reţeaua de conducte cu apă cu presiune şi canalizarea
subterană care poate condiţiona posibilitatea de alimentare cu apă a terenului şi pericolul creşterii
nivelului apelor subterane (daca ţinem cont că mai mult de 50 % din reţeaua cu alimentare cu apă, e
formată din conducte de apă cu presiune).
b. Apele de suprafaţă
Acţionează asupra stabilităţii versanţilor prin:
• umezirea terenurilor,
• creşterea nivelului apelor subterane pe calea infiltrării şi erodării terenului (ploile de vară,
topirea unei mase însemnate de zăpadă primăvara) şi prezenţa pământurilor dezagregate în
păturile exterioare ale versanţilor.
Ca urmare a procesului de eroziune creşte valoarea pantei versantului, iar în cele din
urmă dezechilibrarea lui.
Toate acestea sunt favorizate de ploile de vară, topirea imensă a zăpezii primăvară şi
prezenţa pământurilor dezagregate în păturile exterioare ale versanţilor. Ca urmare a erodării
pantelor şi tălpii versanţilor creşte înălţimea şi înclinaţia, şi are ca rezultat instabilitatea acestora.
Formarea şi creşterea ravenelor, deranjează echilibrul versanţilor şi provoacă alunecări de teren.
Concomitent alunecările de teren prin degradarea terenurilor intensifică dezvoltarea ravenelor.
8.4.3. Factorii climatici

38
 Dintre factorii climatici care acţionează asupra stabilităţii versanţilor principalii sunt
precipitaţiile atmosferice şi variaţiile termice.
Pecipitaţiile acţionează asupra alunecărilor nu atât prin cantitatea de apă cât prin condiţiile
de cădere a acesteia. Ploile lente ca şi topirea zăpezii, conduc la îmbibarea pământului cu apă, ceea
ce poate genera alunecări de adâncime, ca urmare a îngreunării masivului sau scurgeri de suprafaţă
a stratului îmuiat. Astfel de deplasare s-a produs la Clişova (Orhei).
O ploaie torenţială de scurtă durată care cade pe terenul saturat cu apă poate să nu aibă nici o
consecinţă, deoarece înreaaga cantitate de apă se scurge în bazinele de acumulare şi nu se
infiltrează.
Precipitaţiile atmosferice în mare măsură provoacă dezechilibrarea versanţilor în perioada
de toamna- primăvară când temperaturile sunt scăzute.
Dacă există condiţii de infiltrare rapidă în teren prin crăpături anterioare de alunecari, ploaia
torenţială poate declanşa alunecări în urma apariţiei presiunilor hidrodinamice
Cantitatea m edie lunara de precipitatii pentru
anul 1994

250
Precipitatii (mm)

200
150
100
50
0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Lunile

8.4.4. Factorul biotic

Prezenţa pădurilor are ca efect intercepţia precipitaţiilor prin coroană până la 40 % şi o
transpiraţie zilnică de 30-40 mii litri la hectar pe zi.
Printre arborii care se remarcă printr-o evapotranspiraţie mare se remarcă cei ce au coroana
deasă şi sistemul radicular dezvoltat şi anume: stejarul, arţarul, ulmul, fagul, frasinul, mesteacănul,
plopul piramidal, arinul şi salcia. În cazul când apele freatice care trebuie eliminate sunt
mineralizate, se folosesc specii rezistente la săruri, ca: tamarixul, oţetarul, glădicea, saxaulul etc.

8.4.5. Factorul antropic

Printre factorii genetici care influenţează declanşarea alunecărilor de teren un rol deosebit îl
are şi factorul uman. Astfel, pe măsura dezvoltării mijloacelor de producţie a crescut şi rolul omului
în accelerarea unora dintre procesele geomorfologice. În unele cazuri, el acţionează inconştient prin
lucrările efectuate. O mare parte din procesele de risc din oraşul Chişinău sunt provocate de
defrişarea parcurilor-pădure de pe versanţii cu pantă mare şi folosirea terenului în scopul agricol.
Drept exemplu, îl constituie alunecarea catastrofală care s-a produs în anul 1984 pe sectorul EREN,
după defrişarea unei zone semnificative de teren în scopul utilizării lui în agricultură şi ca teren de
construcţie.
Omul însă intervine şi pozitiv prin eferctuarea unor lucrări de prevenire şi combatere a
proceselor geomorfologice dăunătoare dezvoltării urbane a Chişinăului

8.5. Măsurile tehnice recomandate

Stabilirea măsurilor şi lucrărilor de prevenire şi protecţie trebuie să se bazeze pe:

• cunoaşterea cauzelor care au dus la procesul de instabilitate a terenurilor şi la creşterea
nivelului apelor subterane;
• stabilirea corectă a lucrărilor de drenare a apelor subterane şi execuţia lor într-o
perioadă cât mai scurtă.
Drenarea apelor subterane se efectuează prin:

39
 Drenurile forate reprezintă o soluţie eficace, uşor de realizat când se dispune de utilaje de
foraj. Se disting următoarele categorii de foraje :
• foraje executate de la suprafaţă ca foraje orizontale sau verticale. Primele sunt destinate
reducerii presiunii apei din pori; celelalte sunt folosite fie pentru completarea unui sistem de drenaj
de alt tip fie independent, însă în acest caz ele trebuie să fie prevăzute cu o pompă de evacuare a
apei şi sunt greu de întreţinut;
• foraje executate din galerii
Dispunerea acestora şi spaţiul dintre ele depind de natura terenului , permeabilitzatea
straturilor, anizotropia masivului referitor la permiabilitatea şi geometria taluzului.
Galeriile de drenaj prezintă cele mai mari avantaje privind drenarea apei subterane, dar
nescesită cheltuieli mari pentru realizarea lor. Dintre avantajele aceste soluţii enunţăm:
• existenţa unui potenţial mare de drenare datorită secţiunii mari în raport cu alte lucrări;
• durabilitate mare, deoarece drenarea este naturală fără pompări, nu se pot obtura şi sunt
uşor verificabile;
• posibilitatea de recunoaştere a stratificaţiei masivului în care sunt amplasate.
Tranşeele drenante sunt utilizate mai rar în drenarea apelor subterane situate la adâncime,
necesitând săpături adânci ce sunt pretenţioase şi necesită lucrări de sprijinire. Ele rămân
ecomomice şi sunt acceptate ca soluţie tehnică de drenare atunci când adâncimea lor nu coboară sub
4 m ceea ce presupune ca apa subterană să fie situată în apropierea suprafeţei terenului.
Ancoraje. O răspândire largă au căpătat ancorajele posttensionate pentru realizarea
stabilităţii în cazul excavaţiilor profunde, care, însă pot fi folosite şi pentru combaterea alunecărilor
şi a taluzurilor debleurilor.
Asigurarea stabilităţii corpului alunecării prin această metodă constă în fixarea lui prin tije de
metal străpung corpul alunecării şi pătrund în roca stabilă. Capătul exterior al tijei este prins de o
placă şi prevăzut cu un dispozitiv de posttensionare.
Contrabanchete de pâmânt. În procesul de stabilizare a alunecărilor se va insista şi asupra
contrabanchetelor de pământ, deoarece realizarea lor este mai apropiată de posibilităţile de care
dispun cei care folosesc terenurile deplasante. Contrabancheta de pământ, formată la talpa
alunecării, trebuie să fie dimensionată ca lăţime şi înălţime, astfel încât să poată prelua rezultatul
împingerii şi echilibru suprasarcinii din partea superioară. Ea trebuie executată atent, cu material
aşternut în straturi şi bine compactat, atât pentru a avea rezistenţa necesară, cât şi pentru a nu se
transforma într-un acumulator nociv de umezeală la piciorul versantului.
Acţiunea se va exprima prin excavarea versantului şi aducerea lui la o pantă mai lină, în
cazul în care „descărcarea” pe această cale este favorabilă reechilibrării. Soluţia poate fi aplicată
singură sau în combinaţie cu contrabancheta de la piciorul taluzului. Este important ca descărcarea
să nu se limiteze la operaţia de tăiere a suprafeţei taluzului. Prin această operaţie se înlătură stratul
vegetal, pământul dedesubt rămâne deschis şi vine în contact direct cu apele de suprafaţă care pot
conduce la o înrăutăţire a stabilităţii taluzului şi declanşarea alunecării. Din aceste motive se impune
protejarea taluzului împotriva scurgerii apei de suprafaţă, înierbarea lui imediată, eventual
consolidarea cu gărduleţe etc.
Tratamentul termic. În mod exepţional pentru stabilizarea alunecărilor de teren se foloseşte
această metodă. Ea a fost aplicată prin arderea lemnului în galerii orizontale străpunse de foraje, la
mărirea rezistenţei taluzului debleului căii ferate Chişinău-Ungheni în 1894. În 1945 aceste lucrări
au fost repetate de inginerul I.Klevţov.
Tratarea termică constă în încălzirea terenului până la 600-800 oC, temperaturi la care acestea
devin rigide şi compacte şi se desensibilizează total faţă de acţiunea apei. Aceste lucrări sunt
realizate prin executare de foraje sau galerii în care se produce arderea combustibilului.
Piloţi din pământ stabilizaţi cu var sau ciment. Au fost intreprinse încercări de consolidare
a terenulu cu piloţi de var nestins executaţi prin găuri (forate sau prin batere) umplute cu var nestins
compact. Varul nestins absoarbe apa din materialul argilos care pe altă cale o cedează foarte greu şi

40
concomitent acţionează ca substanţă de cimentare reducând afânitatea terenului. Acestă metodă nu a
fost aplicată la noi în ţară.
Injectarea terenurilor. Printre alte metode de consolidare a terenurilor argilo-nisipoase,
utilizate în problemele de fundaţie, se poate menţiona şi injectarea cu ciment portland. Această
metodă a fost folosită cu succes pentru consolidarea terenului de sub căile ferate şi a pungilor de mâl
de sub patul drumurilor. În prezent este folosită şi pentru stabilizarea alunecărilor de pe căile ferate
şi şoselelor, deoarece această metodă poate fi folosită fără perturbarea traficului rutier. Experienţa
arată că această metodă duce la rezultate bune mai cu seamă în cazul alunecărilor superficiale în
materialele tari, cum sunt şisturile argiloase, argilitele, calcare care se rup în blocuri separate prin
fisuri distincte.
Efectul injectării constă în evacuarea apei din fisuri şi umplerea acestora cu mortar de
ciment. Aceasta din urmă consolidează şi crează un schelet stabil între blocuri. E necesar ca
injectarea să înceapă cu presiuni mai mari decăt valoarea sarcinii determinată de greutatea
materialului supraiacent, presiune care împinge suspensia în lungul fisurilor şi a suprafeţei de
alunecare activă.

9. Terenurile curgătoare. Sufoziunea

Printre procesele fizico-gelogice, legate într-o oarecare măsură de activitatea apelor
subterane se numără atât terenurile aflate în stare curgătoare cât şi fenomenul de sufoziune.
În geologia inginerească sunt numite terenuri curgătoare, pământurile saturate cu apă,
îndeosebi nisipul, care fiind descoperit prin excavaţii se diluiază şi se comportă la fel ca o masă
lichidă vâscoasă.
Principala cauză a determinării curgerii terenurilor este presiunea hidrodinamică care apare
la umplerea porilor terenurilor şi căderea rapidă a presiunii apei freatice (gradientul hidraulic) la
descoperirea acesteia în excavaţii. Creşterea valorii gradientului hidraulic provoacă presiuni de
filtrare asupra particulelor, condiţionând mişcarea lor spre zona de descărcare – excavaţie. În stare
curgătoare terenul îşi pierde legăturile structurale şi particolele componente plutesc sau ajung la
limita de curgere.
Terenurile curgătoare formează straturi, lentile şi se întâlnesc la diferite adâncimi.
Geomorfologic cel mai des ele se întâlnesc în sedimentele cuaternare din văile râurile, câmpiile
aluvionare sau litorale.
Cercetările efectuate pe terenurile curgătoare de profesorul A.E. Lebedev, au arătat că
nisipurile curgătoare pot fi împărţite în două grupe: terenuri curgătoare adevărate şi terenuri
pseudocurgătoare sau terenuri curgătoare false.
Terenurile pseudocurgătoare pot fi formate din diferite nisipuri şi prundişuri lipsite de
legături structurale. Trecerea lor în stare curgătoare are loc sub acţiunea presiunii hidrodinamice
mari a curentului de apă. Coeficientul de filtraţie ajunge la 1-2 m/zi şi mai mult. În anumite condiţii
nisipul curgător de litoral saturat cu apă devine plutitor, permiţând scufundarea oricărui obiect.
Terenurile adevărat curgătoare sunt reprezintate prin nisipuri argiloase coezive sau cu
legături structurale mixte. Starea curgătoare apare în condiţiile unor presiuni hidrodinamice joase în
prezenţa particolelor de argilă şi coloizilor care atrag apa formând în jurul său pelicule de apă care
micşorează coeziunea şi permeabilitatea nisipului.
O caracteristică specifică a terenurilor adevărat curgătoare este cedarea slabă a apei. Prin
uscare aceste pământuri curgătoare formează mase cimentate.Ulterior, s-a mai constatat că la
procesul de curgere a nisipurilor sau a pământurilor mai contribuie şi microorganismele. În urma
activităţii vitale a lor se micţorează frecarea internă a pământurilor şi creşte mobilitatea lor.
Pământurile curgătoare agravează considerabil lucrările de construcţie. Odată cu creşterea
adâncimii excavaţiei pentru fundaţiile construcţiilor într-un teren curgător în pereţii laterali se
formează goluri subterane care cu timpul îşi măresc volumul, iar mai târziu duc la prăbuşirea
bolţilor formate. Extragerea pământului curgător din excavaţii este complicat. Lopata intră cu
dificultate în astfel nisipuri şi nu complet. Suprafaţa terenului curgător este asemănătoare cu
suprafaţa terenului turnat în faza de întărire.

41
 Construcţiile pe terenurile curgătoare pot fi executate:
1) În cazul folosirii terenului curgător ca pat pentru clădiri şi edificii;
2) În cazul necesităţii extragerii pământurilor curgătoare la construirea excavaţiilor adânci
miniere.
În spaţii izolate pământul curgător poate fi favorabil în calitate de pat pentru fundaţii şi, dar
formarea spaţiilor de acest tip este dificil. Este posibil refularea pământului curgător de sub fundaţii
şi ca urmare formarea alunecărilor de teren, deteriorarea clădirilor şi a construcşiilor. Pomparea
apei din excavaţii poate provoca fenomenul de sufoziune în limitele terenurilor învecinate şi
deteriorarea construcţiilor. Sufoziunea reprezintă acţiunea mecanică de dislocare şi transport a
particulelor fine pe care o execută curgerile rapide cu caracter temporar ale apelor subterane în
cadrul rocilor friabile.
Rocile care favorizează sufoziunea sunt cele friabile poroase şi relativ permiabile: loessul,
argila nisipoasă, aluviunile fine ce cuprind nisip. Pentru declanşarea fenomenului sufozional are
importanţă grosimea stratului de rocă.
Dezvoltarea sufoziunii depinde şi de pantă, de roca de bază peste care se află pătura friabilă.
Ea se produce pe suprafeţe cu pante mici. Deseori acest proces este confundat fenomene carstice
sau rasări, deşă au trăsături comune nu sunt identice. Transportul subteran de materiale duce la
formarea în adâncime a unor cavităţi, care mărindu-se atrag după sine surpări de maluri şi taluzuri
construite de om, tasări.
Soluţionarea consolidării terenurilor curgătoare este dificilă şi rezultatele nu întotdeauna
sunt pozitive. În asemenea cazuri constructorii, sunt nevoiţi să renunţe la săparea excavaţiilor şi
recurg la aplicarea fundaţiilor pe piloţi.
Consolidarea pământurilor curgătoare. În funcţie de tipul terenului curgător mijloacele de
consolidare pot fi împărţite în patru grupe:
 asanarea pământurilor curgătoare în perioada lucrărilor de construcţie (pomparea
apei din gropile pentru fundaţii, drenaje aciculare;)
 consolidarea pământului curgător cu diferite construcţii de îngrădire (palplanşe) şi
însoţite de construcţii pentru pomparea apei;
 consolidarea pământului curgător prin (silicatizare, cimentare, îngheţ,
electroosmoză etc.);
 aplicarea lucrărilor de abataj pentru echilibrarea presiunii apei din terenul
curgător.
Pentru stabilizarea terenurilor pseudocurgătoare sunt utile toate mijloacele. Pentru
stabilizarea terenurilor advărat curgătoare pot fi aplicate numai construcţii de îngrădire, îngheţul şi
metodele electrochimice. Asanarea terenurilor curgătoare depinde de coeficientul permiabilităţii. La
K>1m/zi pomparea apei se execută cu ajutorul forajelor, la 1<K>0,2 m/zi- cu ajutorul filtrelor
aciculare şi la K<1 m/zi – cu filter aciculare în combinaţie cu drenaje eciculare.
O importanţă mare pentru consolidarea terenurilor curgătoare o au palplanşele (îngrădiri)
care separă straturile de pământ curgătorAplicarea palplanşei de lemn este limitată până la
adâncimea de 6-8 m, cea de metal până la 20-25 m. În straturile de pietriş şi nisip compact
palplanşele nu pot fi instalate.
Îngheţul terenului curgător este o măsură temporară şi se execută prin îngheţul natural sau
cu ajutorul dispozitivelor speciale.
9.1.Fenomenele carstice.
Printre fenomenele geologice importante se poate considera şi carstul. Acest proces se
produce în terenurile cu roci solubile formate din calcare, dolomite, gipsuri, sarea gemă etc. ca
urmare a dizolvării lor în apa subterană încărcată cu CO2.
Un carst sau un fenomen carstic bine conturat se prezintă sub formă de peşteri, rigole,
canale, pâlnii şi prăpastii adânci, care constituie un pericol real pentru stabilitatea construcţiilor în
astfel de regiuni. Manifestările carstului nu sunt totdeauna vizibile, de aceea, pentru a aprecia din
punct de vedere al geologiei inginereşti, de aceea pentru a stabili exact locul unei construcţii într-o

42
regiune de carst, trebuie de studiat în prealabil procesul de formare al acestuia, lămurite condiţiile
lui hidrografice şi determinat regimul apelor subterane care circulă în limitele carstului.
Dacă un masiv format din calcare este situat deasupra bazei de eroziune şi se găseşte la cotă
mai mare faţă de o vale învecinată, faţă de mare, de un râu etc. apele superficiale, pătrunzând în
teren, dizolvă treptat calcarul, transformând crăpăturile în goluri şi peşteri. Acest proces se dezvoltă
pâna apa ajunge la o rocă impermiabilă sau la nivelul apei din pânza freatică învecinată. Astfel de
carst este neterminat şi în orice moment îşi poate reâncepe activitatea.

11. Cercetarea terenului de fundare

În partea de introducere se precizează scopul cercetărilor efectuate, volumul, natura şi
condişiile de execuţie a acestora. Se prezintă succint caracteristicile construcţiilor pentru care s-au
efectuat cercetările şi se încadrează zona amălasamentului sub aspect geografic şi geologic. Partea
generală se referă la următoarele elemente principale:
- geomorfologia: se descriu formele de relief şi se fac referiri la modul de evoluţie în timp a
acestora;
- structura geologică: se prezintă date referitoare la stratificaţia, litologia şi tectonica zonei
amplasamentului, la starea rocii de bază (gradul de fisuraţie) şi a rocilor acoperitoare
(grosimea, gradul de alterare etc);
- condiţiile geologice şi hidrogeologice: reţeaua hidrografică (direcţiile de curgere a apei,
caracterul văilor etc); regimul apelor subterane;
- vegetaţia, tipul vegetaţiei şi influenţa acesteia asupra stabilităţii terenului din zonă;
- gradul de seismicitate al zonei;
- climatul şi zona de îngheţ;
- observaţii asupra comportării construcţiilor existente.
În partea specială a studiului geotehnic se prezintă în detaliu şi se interpretează rezultatele
încercărilor de laborator şi de teren, analizându-se sub aspect calitativ şi cantitativ caracteristicile
fizico-mecanice ale rocilor care alcătuiesc terenul de fundare; se analizează şi se semnalează
eventualele fenomene fizico-geologice defavorabile pentru stabilitatea construcţiei (alunecări de
teren, fenomene carstice şi de sufoziune, tasarea terenului etc).
Partea finală cuprinde concluzii asupra rezultatelor cercetărilor întreprinse şi recomandări
referitoare:
- amplasamentul şi sistemul constructiv optim, determinate de condiţiile geologice şi
geotehnice ale terenului de fundare;
- adâncimea şi sistemul de fundare cel mai indicat pentru diferite construcţii;
- valorile normative şi de calcul ale principalelor caracteristici geotehnice necesare calculului
terenului de fundare;
- măsurile de execuţie dictate de condiţiile de teren (în special în cazurile când cota de
fundare se găseşte sub nivelul pânzei de apă freatică);.
În afara părţilor părţilor scrise studiul studiu geotehnic mai conţine şi o serie de piese grafice
(diverse hărţi, secţiuni geologice, hidrogeologice şi geotehnice, transversale şi longitudinale, fişe de
stratificaţie cuprinzând rezultatele încercărilor de laborator şi de teren).
Executarea excavaţiilor pentru fundaţii oferă posibilitatea verificării concordanţei între
situaţia reală şi cea prezentă în studiul geotehnic. Totodată, observaţiile asupra tasării construcţiei,
asupra eforturilor din terenul de fundare şi deformaţiile acestuia, asupra nivelului apei subterane,
începute în perioada executării construcţiei şi continuate după darea în exploatare, pot furniza date
de mare interes atât pentru construcţia respectivă, cât şi pentru alte construcţii fundate în condiţii
similare.
11.2. Pământuri dificile ca teren de fundare
Prin pământuri dificile ca tren de fundare se înţeleg, pământurile caracteristice prin
compresibilitate mare şi rezistenţă la forfecare scăzută, precum şi cele care manifestă agresivitate
faţă de materialele din care se execută fundaţiile construcţiilor.
În categoria de pământuri dificile ca teren de fundare se încadrează:

43
 - pământuri sensibile la umezire (PSU);
- pământuri cu contracţii şi umflări mari;
- pământuri necoezive lichefiabile
- terenuri agresive.

11.2.1. Pământuri sensibile la umezire

Pământurile sensibile la umezire (PSU) se caracterizează prin aceea că în condiţii de
umeditate ridicată au deformaţii mari sub acţiunea încărcăturilor exterioare sau a greutăţii proprii.
Mărimea şi durata de producere a deformaţiilor depind de natura şi grosimea stratului
sensibil la umezire, de mărimea încărcării, de dimensiunile şi forma suprafeţei de încărcare, de
gradul de umezire al pământului etc. Deformaţia suplimentară datorită umezirii este în general
uniformă, fiind mai mare în zonele unde umezirea pământului este mai intensă şi încărcarea este
mult mai mare. La umezire intensivă deformaţia suplimentară se produce de regulă brusc, având un
caracter de prăbuşire. Deformaţia suplimentară se produce prin reducerea porozităţii materialului,
datorită reaşezării granulelor şi agregatelor din care este alcătuit într-o poziţie mai compactă.
În general loessurile şi pământurile loessoide sunt de origine eoliană, formându-se prin
depunerea particulelor de praf transportate de către vânt.
Procesul de depunere este lent şi se desfăşoară simultan cu creşterea ierburilor. Prin
putrezirea ierburilor, în timp, iau naştere canalicule verticale, care imprimă o tendinţă de clivaj
vertical şi o permiabilitate mult mai ridicată pe direcţie verticală, întreaga masă fiind caracterizată
de o structură extrem de afânată, macroscopică.
Timpul îndelungat de acumulare a depozitelor eoliene, umeditatea scăzută şi formarea unor
legături puternice de cimentare, ca urmare a depunerii diferitelor săruri în timpul procesului de
diageneză, determină structura macroporoasă a depozitelor de loess şi pământuri loessoide.
În condiţii de umeditate naturală redusă, legăturile structurale de cimentare asigură
stabilitatea unor taluzuri verticale cu înălţimi mari, executate în depozite de loess.
Această structură macroporoasă se păstrează până în momentul în care apar creşteri de
umedităţi, fie prin infiltraţii de la suprafaţă fie prin ridicarea nivelului apei subterane.
Pământurile sensibile la umezire sunt alcătuite din macroagregate care din punct de vedere
minerologic, conţin cuarţ în proporţie de peste 50 %, feldspaţi, mică şi minerale argiloase (caolinit,
ilit, montmorillonit). În compoziţia pământurilor sensibile la umezire se mai găsesc carbonaţi de
calciu şi de magneziu care ajung până la 10-25 % din scheletul mineral. Se mai întâlnesc frecvent
gips, oxizi şi hidroxizi de aluminiu, oxizi şi hidroxizi de fier, săruri de sodiu etc.
Particularitatea specifică a loessurilor şi a pământurilor loessoide constă în sensibilitatea lor
la umezire, care exprimă capacitatea acestor pământuri de a-şi reduce brusc volumul de goluri
pentru o presiune dată, atunci când sunt supuse inundării, ca urmare a distrugerii (prăbuşirii)
structurii lor. Acest fenomen este foarte complex, fiind în legătură cu acţiunea apei asupra
legăturilor structurale dintre particulele de fază solidă.
Legăturile structurale la aceste pământuri sunt atât asigurate de coeziunea de cimentare
datorită diferitelor săruri pe care le conţin (CaCO3, Mg CO3, NaCO3), cât şi de coeziunea
electromoleculară (primară) datorită prezenţei în compoziţia lor a fracţiunii argiloase.
Astfel, se consideră că prăbuşirea structurii (PSU) este provocată de creşterea grosimii
peliculei de apă adsorbită, care conduce la scăderea coeziunii primare, apa având în acelaş timp şi
un rol de lubrefiant. Se mai consideră că prăbuşirea se mai produce în cea mai mare parte prin
dizolvarea carbonaţilor de calciu şi prin dispariţia angrenajului capilar prin inundarea pământului.
În vederea orientării măsurilor ce trebuie luate la proiectarea şi executarea construcţiilor,
terenurile de fundare alcătuite din pământuri sensibile la umezire se pot încadra în două grupe:
- grupa A, cuprinzând terenurile de fundare la care tasarea prin umezire se produce numai în
limitele zonei deformabile superioare, datorită încărcării adusă de fundaţie, iar tasarea prin
umezire datorită greutăţii proprii a pământului practic lipseşte sau nu depăşeşte 5 cm;
- grupa B, terenele de fundare la care este posibilă producerea tasării prin umezire sub
greutate proprie, în special în limitele zonei deformabile inferioare, peste care se poate

44
 suprapune tasarea prin umezire din limitele zonei deformabile superioare, datorită încărcării
transmisă de fundaţie.
11.2.2. Pământuri cu contracţii şi umflări mari
Pământurile cu contracţii şi umflări mari sunt de natură argiloasă, caracterizate prin variaţii
importante de volum ca urmare a variaţiilor de umiditate; acestea mai sunt denumite pământuri
contractile sau pământuri expansive. Aceste pământuri contractile sunt de natură marnoasă-
calcaroasă, din care calcarul a fost spălat şi depus la adâncimi de peste 2,0...2,5 m. Astfel, în zona
de suprafaţă se formează pământuri cu un conţinut bogat în particule coloidale constituite din
minerale argiloase, îndeosebi montmorillonit, cu potenţial de contracţie-umflare mare.
Recunoaşterea pe teren a zonelor cu pământuri contractile se face pe baza unor fenomene
naturale caracteristice. Astfel, suprafaţa terenului în aceste zone este de regulă plană şi predispusă la
băltiri, datorită pearmibilităţii reduse a pământului, iar în perioadele secetoase se acoperă cu reţea
poligonală de crăpături, cu deschideri de 5-10 cm şi cu adâncimi care pot ajunge până la 2 m. La
creşterea umidităţii datorită precipitaţiilor, bulgării de pământ separaţi de aceste crăpături se desfac
în granule de 1...2 cm, asemănănător procesului de stingere a varului. Argilele contractile se sapă
greu, iar când umiditatea lor creşte devin lipicioase, aderând puternic la uneltele de săpat.
11.2.3.Pământuri necoezive lichefiabile
Fenomenul de lichefiere este caracteristic nisipurilor fine afânate de obicei saturate.
Prin lichefiere se înţelege scăderea bruscă a rezistenţei la forfecare a unui pământ necoeziv
saturat, determinând o transformare temporară a materialului respectiv într-o masă fluidă. Este
provocată de o prăbuşire a structurii terenului datorită şocului sau vibraţiilor şi este însoţită de o
creştere bruscă dar temporară a presiunii apei din pori.
În principiu, se disting două tipuri de fenomene de lichefiere: lichefiere propriu-zisă şi
ciclică.
Lichefierea propriu-zisă reprezintă fenomenul prin care un pământ necoeziv saturat afânat
îşi pierde o mare parte din rezistenţa la forfecare şi poate curge ca un lichid datorită unei solicitări
monoton crescătoare (statică sau ciclică).
Lichefierea ciclică este fenomenul de cedare progresivă a unui nisip saturat afânat, cu
îndesare medie sau îndesat supus unei solicitări, cu variaţie ciclică în condiţii de volum constant.
Mişcările seismice dau naştere la zguduiri bruşte de diferite intensităţi ce se manifestă în scoarţa
terestră. Energia seismică se propagă sub formă de unde seismice (longitudinale, transversale şi
superficiale), solicitările rezultate având variaţie ciclică. Datorită acestui fapt, seismele constituie
principalul fenomen ciclic care provoacă lichefierea pământurilor necoezive.

Capitolul 12. Hidrogeologia (Apele subterane)

Apele care se găsesc în partea superioară a scoarţei terestre şi cele care se stratifică mai jos de
suprafaţa pământului se numesc ape subterane. Apele subterane sunt apele care se găsesc în porii
şi golurile scoarţei terestre. Cu studiul apelor subterane se ocupă hidrogeologia
Pe globul pământesc avem aproximativ 150 mln km3 apă din care numai 2 % poate fi
folosită ca apă potabilă. Din toată apă potabilă 20 % se conţine în lacul Baical.
12.1.Căile de formare a apelor subterane
1) Prin infiltraţia apelor de suprafaţă. Apele de suprafaţă pătrund pătrund la adâncimea
stratului acvifer impermiabil şi formează stratul acvifer;
2) Prin condensarea vaporilor de apă emanaţii de magmă.
12.2.Clasificarea apelor subterane după condiţiile de stratificare
După condiţiile de stratificare în scoarţa terestră a apelor subterane deosebim:
- ape de suprafaţă,
- ape subterane
- ape de adâncime aflate între două straturi impermiabile.
Apele de suprafaţă şi cele subterane se referă la apele fără presiune şi se alimentează de la
apele provenite din precipitaţiile atmosferice. Apele de adîncime care se găsesc între două straturi
pot fi fără presiune şi cu presiune ( numite arteziene)

45
 În baza clasificării apelor subterane sunt puşi 2 indici principali: caracterul hidraulic a apei
(prezenţa sau lipsa presiunii) şi adâncimea stratului acvifer.
După caracterul hidraulic apele subterane se împart în:
1) Ape cu presiune;
2) Ape fără preasiune.
Apele subterane sunt ape de infiltraţie ce provin din precipitaţii atmosferice (meteorice), care
pătrund prin porii şi fisurile rocilor, se acumulează în straturi permeabile formând ape freatice şi
ape de adâncime (vădoase).
pele freatice sunt apele subterane, care forează primul orizont acvifer sub nivelul terenului.
Proprietăţile fizico-chimice ale apelor freatice diferă de la un strat la altul, fiind determinate de
roca ce vine în contact cu acestea. Aceste ape pot fi uşor contaminate de ape reziduale, industriale
şi menajere.
Apele de adâncime sunt ape subterane cantonate în roci permeabile, situate sub cel puţin un
strat impermeabil, alimentarea lor facându-se prin capul de strat. Proprietгţile fizico-chimice ale
apelor de adâncime variază de la un strat la altul. Acest tip de ape sunt mai mineralizate decât cele
freatice, pericolul impurificării cu apele de suprafaţă fiind redus.
O altă categorie de ape subterane sunt provenite din separaţii magmatice şi se numesc
juvenile, în general aceste ape au temperaturi înalte şi conţin gaze dizolvate şi sгaturi în proporţie
mare. Apele juvenile, prin mişcarea lor în scoarţă terestră întâlnesc apele vadoase, formând o altă
categorie de ape subterane numite ape mixte (termale şi minerale), ape cu proprietăţi terapeutice.
Altă categorie a apelor subterane este cea a apelor de zăcământ, care saturează rocile din zona
acviferă a unui zăcământ de petrol sau gaze. Aceste ape se caracterizează prin mineralizaţie
crescută (50-250g/l).

12.3. Propietăţile chimice ale apelor subterane

12.4. Chimismul apei

Din punct de vedere chimic apa nu este pură, ea este o soluţie care conţine diferite substanţe
solide, lichide şi gazoase în număr de 60 de elemente din sistemul periodic Mendeleev. Compoziţia
chimică a apelor depinde de chimismul formaţiunilor geologice.
Cele mai răspândite elemente în scoarţa terestră sunt:
O – 76,6 % Na – 2,80 %
Si – 67,7 % K - 2,50 %
Al – 8,13 % Mg – 2,00 %
Fe – 5,00 % H – 0,14 %
Ca – 4,30 %
Migrarea elementelor in scoarţa terestră se face fie în sensul concentrării, fie în sensul
dispersiei. De exemplu plumbul se concentrează în rocile cu sulf (sulfura de plumb sau galena).
Elementele din scoarţa terestră se regăsesc în apele subterane şi în cele de suprafaţă.
Compoziţia chimică a apelor subterane este influenţată de o serie de factori fizico-chimici.
Factori fizici: temperatura, presiunea, evaporarea internă a rocilor, timpul şi spaţiul de
contact.
Alţi factori se referă la:
alcalinitatea apei (concentraţia ionilor de hidrogen pH=-lg [H+])
pH=7 - reacţia apei este neutră;
pH>7 – reacţia este alcalină;
pH<7 – reacţia este acidă
Apa dispune de cea mai bună calitate dacă pH = 6,5 – 8,5.
12.5. Duritatea apei
Sărurile solubile de calciu şi magneziu, în concentraţie mare, conferă apei proprietatea de a
fi dură; conţinutul ridicat al acestor ape în săruri, fac apele improprii pentru a fi utilizate în instalaţii
termice (depun cruste) sau pentru spălat.

46
 Duritatea totală reprezintă suma durităţii permanente (acea parte a cationilor generatori de
duritate echilibrată de anioni ai acizilor tari-sulfaţi, azotaţi, cloruri) şi durităţii temporare
(echivalentă cu conţinutul în carbonaţi şi hidrocarbonaţi, care dispare prin fierbere).
Duritatea se exprimă în miliechivalenţi (mval/l).
La noi în ţară duritatea se exprimă prin suma miliechivalenţilor (mval) ionilor de calciu şi
magneziu ce se conţin într-un litru de apă.
Un miliechivalent de duritate corespunde conţinutului de 20,04 mg/l Ca2+ sau 12,16 mg/l
2+
Mg . Apa cu duritatea 4-8 miliechivalenţi se consideră apă cu duritate medie, iar de la 8-12 şi mai
mult apă foarte dură.
Numai în fântânile arteziene şi în apele subterane duritatea e constantă în cursul anului.

12.6. Agresivitatea apei subterane

În practica de construcţii cunoaşterea chimismului apelor subterane e necesară pentru a

evidenţia gradul de agresivitate în comportare cu construcţiile metalice, filtru drenajelor, ţevile
pompelor şi în special cu betonul.
Proprietatea apei de a distruge betonul şi metalul poartă denumirea de agresivitate.
Acţiunea chimică a unui teren de fundare agresiv asupra betonului din fundaţii are loc, în
general, numai în prezenţa apei subterane sau de infiltraţie, care dizolvând unele substanţe din
pământ, poate reacţiona cu betonul şi în numeroase cazuri, chiar poate să influenţeze şi chimismul
apei freatice pe zone foarte mari.
În ceea ce priveşte apa freatică, nivelul şi compoziţia chimică a acesteia sunt foarte
importante pentru aprecierea agresivităţii naturale a unui teren de fundare, aceste elemente fiind
totdeauna precizate în studiile geotehnice.
Între factorii care pot accentua efectul distructiv al apei freatice agresive asupra betoanelor
din fundaţii se menţionează: temperatura ridicată (însoţită de un intens proces de evaporare),
variaţia nivelului apei subterane, viteza de curgere a apei prin teren etc.
În zonele cu apă freatică agresivă şi nivel variabil, procesul de coroziune a betoanelor este,
mult mai amplificat, deoarece peste efectele chimice se suprapun şi efectele fizice de acumulare şi
cristalizare a sărurilor în porii betonului; ciclurile repetate de umezire-uscare, însoţite de ciclurile
corespunzătoare de expansiune-contracţie contribuie fiecare la slăbirea structurii betonului
Tipurile de agresivitate a apelor subterane:
Sulfatică – conţinutul mărit a ionilor de SO 2-4
Magnezică- la fel , Mg 2+;
Carbonică – (acido-carbonică HCO3)
Alcalină – caracterizată prin mărimea pH, valoarea mică a pH <5– rezultă că apa este
agresivă.
Agresivitate acceptabilă se consideră apa cu reacţie apropiată de neutră, nu prea dură, fără
acid de carbon liber şi care conţine o cantitate mică de sulfaţi, însoţite de ciclurile corespunzătoare
de expansiune-contracţie contribuie fiecare la slăbirea structurii betonului, însoţite de ciclurile
corespunzătoare de expansiune-contracţie contribuie fiecare la slăbirea structurii betonului, însoţite
de ciclurile corespunzătoare de expansiune-contracţie contribuie fiecare la slăbirea structurii
betonului.
La zonele cu agresivitate naturală a terenului de fundare se adaugă şi cele datorate poluării
industriale.
Agresivitatea terenului de fundare, naturală sau datorată poluării industriale, constituie un alt
element important care trebuie luat în copnsiderare la proiectarea infrastructurilor construcţiilor,
privind măsurile de protecţie şi de asigurare a rezistenţei în timp a acestora.
Sistemele constructive, tipurile de fundaţii şi măsurile luate pentru protejarea lor, trebuie să
fie corespunzătoare pentru agresivităţile care pot să apară în procesul tehnologic, respectiv pentru
natura şi structura terenului de fundare, pentru nivelul şi direcţia de curgere a apei subterane etc.

47
 În vederea diminuării efectului distructiv al agresivităţii terenului şi în particular al apei
asupra fundaţiilor în afară de folosirea unor cimenturi speciale la prepararea betoanelor, este absolut
necesar ca la execuţia fundaţiilor să se realizeze o foarte bună compactare a betonului, respectiv o
cât mai redusă permeabilitate a acestuia.
Una dintre soluţiile prin care de asemenea, se poate evita efectul nociv al agresivităţii apei
subterane, o constituie consolidarea terenurilor slabe în adâncime prin îmbunătăţirea acestora cu
diverse procedee mecanice, astfel încât cota de fundare să se stabilească deasupra nivelului maxim
al apei subterane (acolo unde este posibil), în acest fel evitându-se şi folosirea unor cimenturi
speciale la prepararea betoanelor pentru fundaţii.

12.7. Permeabilitatea pământurilor. Legea lui Darcy.

Permeabilitatea pământurilor, este proprietatea acestora de a permite circulaţia unui lichid
(apa) prin porii lor, se exprimă cantitativ prin coeficientul de permeabilitate. Mărimea acestui
coeficient depinde atât de natura pământului (în principal volumul de pori şi dimensiunile
acestora) cât şi de proprietăţile lichidului care circulă prin porii săi (densitate, viscozitate,
temperatură).
Pentru ca apa liberă din pământ să circule între două puncte, trebuie ca între cele două
puncte să existe o diferenţă de nivel piezometric. Prin nivel piezometric al unui punct se înţelege
înălţimea măsurată faţă de un plan de referinţă orizontal la care se ridică apa într-un tub perforat
la partea inferioară, întrodus în pământ numit tub piezometric.
Mişcarea apei subterane are loc prin existenţa diferită a presiunilor hidraulice. Apa se mişcă
de la cotele cu presiune mare spre cele cu presiune joasă.
Cu cât este mai mare diferenţa dintre presiuni ∆H= H1 –H2, cu atât mai mare va fi viteza de
mişcare a apei subterane. Raportul dintre diferenţa de nivel piezometric h şi distanţa străbătută de
apă presiune prin mediul rezistent (proba de lungime l) se numeşte gradient hidraulic.

I=∆H/l
Cantitatea de apă care trece prin stratul acvifer se poate determina cu ajutorul legii lui
Darсy:
Q=KfF×∆H/l=KfI

Kf – coeficientul de filtraţie
F - suprafaţa secţiunii transversale într-o unitate de timp, m3/zi
Q – debitul apei, m3/zi
l – lungimea căii de filtrare
I – gradientul hidrauluic
Viteza de scurgere a apei poate fi determinată cu ajitorul formulei:
v = kf I
Gradul de permeabilitate a Coeficientul de permeabilitate,k Categoria de pământ
pământului cm/s
Foarte pemeabil > 10-1 Pietriş
permeabil 10-1....10-4 Nisip cu pietriş, nisip mare,
mijlociu şi fin, praf nisipos
Puţin permeabil 10-4....10-7 Praf argilos, argilă prăfoasă, argilă
nisipoasă
Practic impermeabil <10-7 Argile

12.8.Cunoştinţe despre prize

Prizele – reprezintă construcţiile minere folosite pentru extragerea apei potabile.Există

mai multe tipuri de prize pentru extragerea apelor subterane: verticale, orizontale dar şi captaje
pentru izvoarele subterane.
După gradul descoperirii stratului acvifer prizele pot fi:
48
 1. prize perfecte- care descoperă complet stratul acvifer şi talpa căreia
ajunge până la stratul impermiabil;
2. prize imperfecte- care descoperă parţial stratul acvifer şi talpa căreia nu
ajunge pănă la stratul impermiabil.
Determinarea debitului prizei verticale perfecte fără presiune

H- grosimea stratului acvifer, m

h- înălţimea coloanei de apă în priză în timpul pompării, m
R- pilnia de presiune,
S – căderea nivelului apei în timpul pompării
r- raza prizei.
kf- coeficientul de permiabilitate
Debitul acestei prize poate fi calculat cu formula următoare:
2
( H − h)
Q =1.366 k f
(lg R −lg r )
Determinarea debitului prizei verticale perfecte cu presiune
m - grosimea stratului acvifer
Hp – înălţimea nivelului piezometric

Q =2.73 k mS
(lg R −lg r )
f

R =10 S K
Determinarea debitului prizeler imperfecte cu presiune

Q =2.73 k mS
f
R
(lg +0.217 ζ )
r

49
Pentru prizele imperfecte fără presiune

(2H −S )
Q =1.366 k f
R
(lg +0.217 ζ )
r

50