Sunteți pe pagina 1din 64

LUCRARE DE LICENTÃ

FINANTAREA PE TERMEN LUNG


:
CUPRINS

Capitolul 1.CONTINUTUL GESTIUNII FINANCIARE


1.1 Obiectul si rolul gestiunii financiare
1.2 Sarcinile gestiuni financiare
1.3 Structura de finantare a întreprinderi si flexibilitatea capitalului

Capitolul 2.FINANTAREA PRIN SURSE PROPRII


2.1 Surse interne-autofinantare, vînzare de active
2.2 Surse externe-aporturi de capital, subventii

Capitolul 3. FINANTAREA PRIN SURSE ÎMPRUMUTATE


3.1 Credite bancare
3.2 Împrumuturi obligatare
3.3 Leasingul

Capitolul 4. COSTUL CAPITALURILOR


4.1 Costul împrumutului pe termen mijlociu si lung
4.2 Costul total al capitalurilor
4.3 Planul de finantare

Capitolul 5. STUDIU DE CAZ - SC STE SO SAMAC SRL BRASOV

1. Continutul gestiunii financiare


Întreprinderea modernă îsi desfasoară activitatea într-un spatiu financiar care îi oferă
instrumente si posibilităti de actiune specifice, dar care o supune unor constrangeri deosebite.Se
poate defini obiectul gestiunii financiare sau al finantelor întreprinderii prin raporatea la
oportunitatile si constrîngerile determinate de mediul financiar.
Această abordare a gestiunii financiare permite sublinierea unei orientări care va reiesi din
această lucrare, aceea de a pune în evidentă influenta pe care o exercită asupra propriei activităti
financiare, contextul intern si extern propriu fiecărei întreprinderi.
Continutul si conditiile problemelor financiare la care trebuie să facă fată întreprinderea,
precum si solutiile care pot fi găsite, sunt legate în mod evident, de caracteristicile mediului său
financiar, precum si de propriile sale caracteristici.Gestiunea financiară va trebui să fie adaptată,
sau cel putin nuantată, în functie de situatiile în care se aplică.
Astfel, problemele puse gestiunii financiare apar extrem de diferentiate, după cum e
vorba, de exemplu:
-de tratarea problemelor unei microîntreprinderi dintr-o tară în curs de dezvoltare,
aproape lipsită de orice suprastrctură financiară;
-de problemele de finantare a unei întreprinderi multinatională, care are acces la pietele
internationale de capital;
-de probleme de investitii ale unei întreprinderi industriale mijlocii aflatăa pe o piată
bogată în lichidităti si în institutii care o pot finanta:;
Continutul gestiunii financiare poate fi abordat într-un mod mai riguros făcînd referire la
obiectul, sau la sarcinile care îi revin si la răspunderile operatioanale încredintate diferitilor
specialisti din domeniul finantelor, aspecte ce vor fi avute în vedere în continuare.

1.1. OBIETUL GESTIUNII FINACIARE A ÎNTREPRINDERII

La o primă analiză, spatiul financiar în care îsi desfăsoară activitatea întreprinderile,


constituie un ansamblu de procese legate de crearea, conservarea si circulati banilor si a altor

active financiare.Cu toate acestea, banii si care pun în miscare, într-un plan mai amplu, cinci
ansamble de componente, clar definite.înglobează celelate active financiare, nu constituie decît
una din formele de manifestare ale sistemelor financiare complexe de instrumente care reprezintă
activele financiare, avînd multiple forme.Aceste active constituie titlurile financiare.*
În primul rînd, sistemul financiar un ansamblu, adică documente reprezentînd drepturi de
proprietate sau drepturi de creantă detinute de o persoaană fată de altă persoană.
Oricare ar fi forma lor, materială sau imaterială, oricare ar fi identitatea persoanei care le emite si
a celei care le detine, oricare ar fi natura exactă a depturilor care le sunt atasate, actiunile,
obligatiunile, bonurile, biletele de trezorerie, activele în bani si diverse alte titluri de creantă sau
de proprietate apartin
unei prime componente a sistemului financiar, aceasta fiind titlurile financiare.Se pot caracteriza
operatiunile financiare ca fiind operatiuni de creare, achizitionare, detinere sau cesionare a
titlurilor financiare.
În al doilea rînd, sistemul financiar implică o serie de agenti avînd ca specializare
excusivă sau principală, realizarea operatiunilor financiare si care pot fi deci caracterizati ca fiind
institutii financiare.
În al treilea rînd, titlurile financiare converg către pietele de active financiare unde au loc
tranzactiile titlurilor respective.Anumite piete asigură un rol de finantare a întregii economii (este
cazul pietelor bursiere), altele au un rol esential de refinantare a institutiiilor financiare (este
cazul pietelor monetare); în fine, altele intervin în acoperirea riscurilor financiare (este cazul
pietelor de optiuni si pietelor de contracte financiare la termen).
În al patrulea rînd, tranzactiile financiare si activitatea institutiilor si pietelor sunt generate
de dispozitii juridice si tehnice care definesc regulile formale ale practicii financiare (dispozitii
care vizează organizarea si reglarea comporatamentului financiar ale primelor trei componente
ale sistemului).
În al cincelea rînd, compartimentul financiar al întreprinderii poate fi detreminat de
interventia anumitor variabile de reglare fixate în cadrul pietelor specializate.Aceste variabile
care influentează actiunea operatorilor includ de exemplu rata dobînzii, care reglează raporturile
între

împrumutători si împrumutati, cursul de schimb, care reglează schimburile între monedele


nationale, cotatiile, care fixează preturile activelor financiare ce fac obiectul tranzactiilor.
Gestiunea financiară constituie deci un ansamblu de metode de analiză si de tehnici
operative care permit întreprinderilor si altor organisme sa îsi asigure pătrunderea eficace în
mediul lor financiare.Continutul gestiunii financiare este legat nu numai de dezvoltarea
sistemului financiar global, ci în egală măsură este detreminat de însăsi dezvoltarea
întreprinderii.Aspectele specifice ale gestiunii financiare în diferitele stadii ale dezvoltării
întreprinderii (lansare, crestere, maturitate, declin) pot fi puse în evidentă cu ajutorul modelului
ciclului de viată a întreprinderi.
În diferitele etape ale ciclului de viată, întreprinderile se confruntă c nevoi de finantare specifice,
dar în acelasi timp ele degajă resurse.
În faza de lansare, întreprinderea nou înfiintată cunoaste o crestere moderată si instabilă, a
productiei si a vînzărilor.Rezultatele sale sunt, cel mai adesea, negative, datorită cheltuielilor sale
fixe ridicate pe care întreprinderea le suportă, cît si repartizării lor asupra volumului de productie
încâ restrîns.Rezultatele financiare nepermitînd degajarea resurselor interne suficiente,
întreprinderea este constrînsă să solicite credite externe în conditii nefavorbile datorită reputatiei
slabe, rezultatelor mediocre si incertitudinii privind viitorul său.În acelasi timp, întreprinderea se
confruntă cu nevoi de finantare importante, în special privind investitiile în active fixe necesare
lansării productiei si vînzărilor.Această fază apare astfel dominată de imperativul căutării
fondurilor externe pentru asigurarea supravituirii.Pentru gestiunea financiară, problema
esentialăo reprezintă căutarea mijloacelor de finantare care să permită mentinerea solvabilitătii si
finantării cheltuielilor cuvenite, cît si a investitiilor necesare începerii activitătii.
În faza de crestere,întreprinderea cunoaste o crestere rapidă a productiei si vînzărilor.Sub
aspect financiar, această crestere presupune investitii importante, atît în activele fixe necesare
extinderii capacitătiilor de productie,cît si în nevoile de fond de rulment (sau în capitalul
circulant) generatede necesitatea constituirii stocurilor si creditelor clienti.Resuresele de
autofinantare rămîn încă insuficiente pentru acoperirea acestor nevoi, deoarece rezultatele
financiare sunt încă limitate de ponderea mare a cheltuielilor fixe induse de lansarea si cresterea
activitatii.În schimb, întreprinderea este de acum înainte mai bine plasată pentru a obtine o
finantări externe, în special

bancare..Sub aspectul gestiunii financiare, faza cresterii rămîne dominată de preocupările


echilibrului financiar si, în consecintă, de grija acoperirii cresterii nevoilor de capital fix si
circulant si obtinerii unor resurse externe suficiente pentru finntarea cresterii.
În faza de maturitate, întreprinderea cunoaste o crestere lentă a productiei si vînzărilor.

Nevoile de finantare suplimentare se reduc puternic, întreprinderea dispunînd în continuare


de investitiile în capitalul fix si circulant fără a mai întretine cresterea lor.De altfel, nivelul
productieie atins în această fază permite absorbirea considerabilă a cheltuielior fixe si degajarea
unor resurse de autofinantare abundente.Întreprinderea ajunsăla maturitate, prezentînd o situatie
de supralichiditate, va căuta alocarea excedentelor în plasamente sau investitii rentabile, si
nicidecum surse de finantare suplimentare.
În faza de declin, poductia, vînzările si rezultatele financiare ale întreprinderi se
reduc.Pentru gestiunea financiară probelma esentialăo reprezintă dezinvestirea si orientarea către
noi activitati.Activitatea de dezinvestire permite degajarea unor resurrse susceptibile de a fi
investite în noi activităti care oferă perspective favorabile.Dacă dezinvestirea nu se realizează la
timp, întreprinderea, fiind expusă eroziunii accelerate a rezultatelor si activitătilor sale, riscă sănu
maipotă recupera nici o sursă reinvestibilă si deci săfie lipsită de toate posibilitătile de
redezvoltare.

1.2 ROLUL GESTIUNII FINANCIARE

Finantele private fac obiectul unei practici de întreprindere, deci implicit si explicit,
obiectul unei actiuni spre atingerea unui obiectiv fundamental: maximizarea valorii
întreprinderii, respectiv cresterea averii proprietarilor săi (maximizarea averii actionarilor pentru
societatile pe actiuni si maximizarea cursului titlurlor pentru societătile cotate de bursă). Rolul
gestiunii financiare este de a stăpîni totalitatea mijloacelor si instrumentelor de atingere a acestui
obiectiv bine precizat.Maximizarea valorii si a averii apare ca un element integrator al finantelor
moderne.Însusirea de „modern” este atribuită sensului privat al finantelor, aceasta pentru că
cercetările stiintifice privind continutul finantelor private sunt relativ recente.

Maximizarea valorii presupune trei implicatii majore care definesc mai clar si rolul
gestiunii financiare:
-angajarea patrimoniului în proiecte de investitii care îl valorificã la o rentabilitate
speratã superioarã.Sub acest aspect, gestiunea financiarã trebuie sã asigure calitatea si nivelul
performantelor ce trebuie realizate de întreprindere în diferitele proiecte si activitãti;
-maximizarea valorii implicã potectia si conservarea sa.Astfel, gestiunea financiarã are
rolul de a evita disiparea patrimoniului cu ocazia unui faliment si sã asigure
mentinerea solvabilitãtiii sau a echilibrului financiar al întreprinderii;
-întreprinderea fiind expusã riscurilor multiple legate de instabilitatea mediului sãu
financiar, gestiunii financiare îi revine sarcina de apune în aplicare instrumentele de acoperire
corspunzãtoare pentru asigurarea protectiei adecvate contra acestor riscuri.
Maximizarea valorii întreprinderii.
Gestiunea financiarã urmãreste în primul rînd, maximizarea valorii întreprindeii. Dar
aceastã valoare nu poate fi apreciatã doar în raport cu patrimoniul net (activ total-datorii totale)
sau bogãtia prezentã acumulatã de întreprindere (valoarea patrimonialã:Vp) ci, în egalã mãsurã,
trebuie analizatã în raport cu proiectele si activitãtile viitoare în care patrimoniul este si va fi
angajat (valoarea financiarã:Vf). De aceea, trebuie avute în vedere rezultatele asteptate în viitor,
ca urmare a valorificãrii patrimoniului acumulat. Drept urmare, valoarea este o valoare anticipatã
cre corespunde valorii actuale pe care o putem atasa veniturilor viitoare scontate, asteptate a se
realiz de cãtre întreprinderea respectivã.Aceasta este ratiunea pentru care valoarea este
enseparabilã de cailtatea proiectelor în care patrimoniul este angajat.
Asadar, valoarea unei întreprinderi nu poate fi asimilatã numai valorii prezente a patrimoniului
sãu, ci trebuie apreciatã si în raport cu urmatoarele trei aspecte:
a).valoarea întreprinderii este o valuare actualã, adicã echivalentul prezent al rezultatelor
viitoare asteptate.Aceastã valoare financiarã (Vf) se determinãpe baza sperantelor de cîstig pe
care le va aduce întreprinderea, cu patrimoniul sãu acumulat pînã în prezent:

în care:
Pt-reprezintã profituri anuale viitoare:;
t-1,2,…,n ani,durata de viatã economicã a întreprinderii;
K-rata de actualizare,egalã cu rata medie a dobînzii de piatã (rata neutrã+prima de risc)
sau, cel mai adesea, este asimilatã costului mediu ponderat al capitalului întreprinderii;
VRn-valoarea rezidualã, respectiv valoarea de piatã a întreprinderii estimatã cã va rãmîne
la terminarea duratei de viatã economicã.
Dacã admitem ipoteza functionãrii întreprinderii pe o duratã de timp nedeterminatã,
atunci valoarea financiarã se va detremina ca raport între profitul anului curent (PR1) si rata de
actualizare (K), adicã Vf=PR1/K, iar maximizarea acestei valori se va realiza prin maximizarea
profitului si minimizarea costului mediu pondera al capitalului.
b).valoarea nu este o mãrime staticã (a unui stoc), ci o mãrime dinamicã inseparabilã
procesului de utilizare a patrimoniului.Perceptiile referitoare la calitatea proiecte;or, indicatiile
culese privind perspectivele viitoare ale rezultatelor influenteazã permanent valoarea
întreprinderii.
c).evaluarea este sensilã la toate riscurile susceptibile de a efectua nivelul si stabilitatea
viitoare a rezultatelor asteptate.Aceste riscuri pot fi legate, fie de caracteristicile proprii
întreprinderii, fie de evolutia mediului extern.În toate cazurile însã, perceptia unei agravãri a
riscului se traduce printr-o depreciere a valorii întreprinderii.
În concluzie, maximizarea valorii întreprinderii apare tributarã nivelului performantelor
asigurate de activitatea întreprinderii si de stãpînirea riscurilor de faliment si a riscului financiar,
în general.
Mentinerea nivelului performantelor financiare: gestiunea financiarã trebuie sã asigure
mentinerea unui rezultat satisfãcãtor pe termen mediu si lung.Astfel, pentru desfãsurarea
activitãtii, întreprinderea angajeazã resurse costisitoare a cãror remunerare urmeazã sã se
realizeze din veniturile sale.În acest context, gestiunea financiarã are rolul de a verifica dacã
activitatea întreprinderii este suficient de rentabilã pentru a genera venituri care îi vor permite
remunerarea „furnizorilor” de reurse si rambursarea lor.

Degajarea unor rezultate nefavorabile, sau insuficiente, se concretizezã într-o risipã de


resurse cu consecinte negative atît pentru întreprinderea însãsi, cat si pentru furnizorii de fonduri,
dar si pentru economia nationalã.
Cercetarea unui anumit nivel al performantelor financiare trebuie sã tinã cont de duratã.Contrar
unei idei foarte larg rãspîndite, finantele întreprinderii nu preconizeazã cãutarea cu orice pret a
unui profit maxim pe termen scurt ci, apreciazã, din contrã, valoare actualã si risc, încearcã sã
gãseascã un compromis satisfãcãtor între stabilitate si rentabilitate.
Stãpînirea riscurilor financiare: stãpînirea riscurilor financiare constituie al treilea
imperativ major atribuit gestiunii financiare.Potrivit unei formulãri generale, riscul unui activ, al
unui ansamblu de active diversificate, si deci al unei întreprinderi, poate fi definit prin referintã
la variabilitatea rezultatelor susceptibile de a fi asigurate.Aceastã notiune generalã a riscului este
fondatã pe concepte de instabilitate sau de volabilitate asteptate ale performantelor financiare
viitoare.
Gestiunea financiarã completeazã aceastã formulare generalã a riscului cu anlize specifice
riscurilor financiare.Astfel, ea studiazã si cautã sã stãpîneascã instabilitatea datoratã anumitor
situatii sau operatii.De asemenea, ea cautã sã controleze incidentele instabilitãtii inerente
anumitor variabile externe (riscul valutar, riscul ratei de dobîndã) asupra întreprinderii.
Formele specifice riscului financiar:
1.riscul de exploatare- masoarã sensibilitatea rezultatului exploatãrii la variatia nivelului de
activitate (productie sau vînzãri). Structura cheltuielilor, si în special repartitia între
cheltuielile fixe si cheltuielile variabile în raport cu cifra de afaceri exercitã o influentã
important[ã asupra rentabilitãtii si în special asupra riscului de exploatare. Astfel, o
întreprindere care suportã cheltuieli fixe sau de structurã foarte ridicate si realizeazã o
productie scãzutã prezintã rezultate mai volatile si deci mai riscante deoarece
repartizareacheltuielilor fixe pe un numãr de produse limitat determinã pierderi
considerabile.Invers, dacã piata si activitatea permit o productie ridicatã, cheltuielile fixe vor
fi repartizarea asupra unei productii suficient de mare

pentru a degaja marje importante.În general, cresterea ponderii cheltuielilor fixe în


cheltuielile totale ale întreprinderii se concretizeazã în cresterea diferentei între rezultatele
obtinute în ipotezele cele mai favorabile si cele obtinute în ipotezele cel mai pesimiste.
Aceastã relatie între dispersia rezultatelor (deci riscul) si structura costurilor
caracterizeazã activitatea curentã a întreprinderi, adicã activitatea de productie, aprovizionare si
vînzare care contituie exploatarea curentã. Structura costurilor suscitã astfel, un risc specific care
poate fi caracterizat drept risc de exploatare;
2.riscul de îndatorare este legat de structura de finantare a întreprinderii. Cînd o întreprindere
sporeste cerinta de credite, ea se angajeazã sãobtinã profituri suplimentare pentru a asigura
remunerarea si rambursarea împrumuturilor. Dacã activitatea genereazã venituri mediocre din
exploatare, întreprinderea suportînd cheltuieli financiare importante (în special dobînzi)
aceasta va înregistra un rezultat global defavorabil. Din contrã dacã veniturile sunt
abundente, cheltuielile cu datoriiile vor fi absorbite fãrã dificultate si îndatorarea va determin
ameliorarea rentabilitãtii întreprinderii.
Cresterea îndatorãrii amplificã dispersia rezultatelor si suscitã un risc financiar propriu,
atunci cînd rentabilitatea economicã a întreprinderi îndatorate este mai micã decît rata medie a
dobînzii la creditele acordate.
3.riscul de faliment este cosecinta insolvabilitãtii întreprinderii care poate sã conducã la disparitie
pur si simplu a acesteia.
Astfel se justificã atentia pe care responsabilii trebuie sã o acorde stãpînirii acestui risc si se
explicã de ce mentinerea solvabilitãtii sau a echilibrului financiar constituie un imperativ major
al gestiunii financiare.
Evaluarea riscului de faliment se pote realiza în manierã staticã prin analiza echilibrului
financiar pe baza bilantului patrimonial, sau în manierã dinamicã prin analiza fluxurilor
financiare din cadrul tabloului de finantare si a celorlalte tablouri privind fluxurile financiare.
În cadrul analizei patrimoniale a riscului de faliment intereseazã patrimoniul net al actionarilor si
activul economic în ansamblul sãu, ca o garantie pentru creditori. Instrumentele operationale
utilizate în analiza patrimonialã a riscului de faliment sunt fondul de rulment (întreprinderea este

solvabilã dacã asigurã echilibrul maselor bilantiere de aceeasi duratã), ratele de lichiditate
(lichiditate generalã, redusã si imediatã) si rata îndatorãrii (levierul=Datorii totale/Capitaluri
proprii, pentru care normele bancare impun o mãrime subunitarã). Analiza dinamicã a riscului de
faliment completeazã analiza staticã, prin explicarea dezechilibrului financiar evidentiat în cadrul
analizei patrimoniale statice. Principalele instrumente operationale utilizate în analiza dinamicã
sunt: excedentul de trezorerie al exploatãrii, capacitatea de autofinantare si autofinantarea. Acesti
indicatori de apreciere a riscului de faliment sunt
completati cu o serie de rate privind capacitatea de rambusare a datoriilor si autonomiei
financiare (rata capacitãtii de rambursare=Datorii financiare/Capacitatea de autofinantare,
consideratã normalã pentru o valoare mai micã de trei ani si rata autonomiei
financiare=Capacitatea de autofinantare/ Rambursarea datoriilor financiare care pentru o valoare
subunitarã dovedeste iminenta unui risc de faliment Criza de solvabilitate nu
conduce întotdeauna la faliment, iar dacã falimentul poate fi depasit dupã reglarea anumitor
probleme, întreprinderea continuã sãsupravituiascã.Chiar si în acest caz, falimentul antreneazã
costuri specifice care afecteazã solvabilitatea întreprinderii.
4.Riscul valutar si riscul de ratã a dobînzii sunt riscuri financiare specifice legate de evolutia
cursului de schimb al monedei nationale si de evolutia posibilã a ratei dobînzii (riscuri
generate de mediul extern). Orice întreprindere care efectueazã operatii în devize, sau
monedã strãinã se expune riscurilor de pierdere legate de evolutia defavorabilã a cursului de
schimb. Instabilitatea cursului valuatr constituie deci o sursã particularã de variabilitate a
rezultatelor care genereazã riscul valutar pe care gestiunea finaciarã trebuie sã îl controleze si
sã îl stãpîneascã. Evolutia ratei dobînzi constituie, de asemenea, sursa unei cauze specifice de
instabilitate a rezultatelor generatoare a unui risc de ratã a dobînzii al cãrui control creeazã o
responsabilitate particularã pentru gestiunea financiarã.
Mentinerea solvabilitãtii sau stãpînirea echilibrului financiar.
Sursa fundamentalã a riscului de faliment o constituie insolvabilitatea întreprinderii. De
aceea este necesar sã fie pus accent pe importanta mentinerii solvabilitãtii ca sarcinã atributivã
gestiunii financiare. Solvabilitatea reprezintã aptitudinea unui agent economic de a face fatã

obligatiilor scadente rezultate fie din angajamente anterioare contractate, fie din operatii curente,
prelevãri obligatorii.
Mai concret, mentinerea solvabilitãtii constã în executia constiincioasã a rambursãriilor promise
creditorilor si altor creantieri.Importanta acestui imperativ este legatã de sanctiunile unei
eventuale insolvbilitãti. Aceasta va avea asupra debitorului falimentar consecinte care pot
îmbrãca un caracter de extremã gravitate. În cazul unei întreprinderi insolvabile, creanterii ai
cãror datorii nu au fost rambursate pot angaja o actiune judiciarã si cere urmãrirea bunurilor
debitorului falimentar.

a creditelor si dupa plata dobanzilor aferente.


Acordarea creditului in mod diferentiat, treptat, corespunzator gradului de
indeplinire a programului economic. Creditele nu se pun la dispozitia agentilor economici
automat si integral in momentul solicitarii, ci treptat si potrivit gradului de ineplinire a
programului economic, de formare a activelor circulante sau a resurselor de finantare a
investitiilor, in functie de cum isi gospodaresc resursele proprii. Acest principiu inlesneste
efectuarea controlului bancar in timpul utilizarii si rambursarii creditului acordat, stimuleaza si
acelereaza viteza de rotatie a resurselor materiale si financiare.
Rambursabilitatea creditului la un anumit termen, numit scadenta. Termenul de
rambursare (scadenta) a fiecarui credit se stabileste in functie de miscarea valorilor materiale,
adica tinandu-se seama de timpul cat intreprinderea are nevoie de aceste fonduri, precum si de
perioada de recuperare a cheltuielilor de productie si de circulatie, potrivit programului
economic. Nerambursarea la termen atrage dupa sine plata de dobanzi penalizatoare, precum si
declansarea procedurii de executare silita a imprumutului.
Creditul este purtator de dobanda. Dobanda este interesul care sta la baza oricarei
operatiuni de creditare, constituind pretul perceput de banca de la clientul sau pntru capitalul
imprumutat. Dobanda are un nivel difrentiat; ea se include in costul produselor, fapt care ii
stimuleaza pe agentii economici sa gospodareasca rational resusele proprii si cele imprumutate.
Incheierea contractului de creditare. Orice acordare de credit presupune incheierea unui
contract de creditare intre banca si cel ce solicita imprumutul, in care se stipuleaza conditile si

modul de acordare, de folosire si rambursare a imprumutului, cuantumul si durata de folosire,


garantiile creditului, nivelul dobanii. Incheierea contractului necesita prezentarea de catre client a
documentatiei de credit.
Aceasta cuprinde toate datele necesare caracterizarii ptrimoniului si a rezultatelor finaniare
ale solicitatorului de credit, a resurselor sale financiare, precum si indicatorii economico-
financiari privind eficienta economico-financiara.
Intre principiile creditarii exista o strinsa interdependenta; de aceea in procesul creditarii
trebuie respectate simultan toate aceste principii.

Obiectele si clasificarea creditelor.


Obiectele creditelor bancare sunt acele stocuri de materii prime, materiale, productie
neterminata, produse finite, marfuri, cheltuieli sezoniere si alte cheltuieli de productie necesare
desfasurarii normale a activitatii intreprinderilor creditate de banca. Obiectul creditului bancar
are in vedere denumirea genericaa elementelor de active circulante care se crediteaza. Creditele
bancare se pot clasifica din mai multe puncte de vedere
1.3. Sarcinile gestiunii financiare
Studiul obiectului gestiunii financiare a condus la evidentierea competentelor stiintifice in
in tratarea problemelor aparure in relatiile dintre intreprindere si mediul sau financiar. Acest
studiu a permis, de asemenea, enuntarea celor trei responsabilitati fundamentale atribuite
finantelor: maximizarea valorii intreprinderii, mentinerea nivelului performantelor financiare si
stapanirea riscurilor cu care se confrunta intreprinderea.
Responsabilitătile operationale ale gestiuni financiare se distribuie între primele
două faze ale unui ciclu fundamental.
Analiza financiară, prima fază a ciclului fundamental poate fi privită ca o actiune internă a
responsabilitătilor întreprinderii, dar si ca actiune externă din partea actualilor si potentialilor
parteneri sau concurenti ai întreprinderii. Ca actiune interna analiza are ca obiectiv identificarea
potentialului de degajare a fluxurilor monetare reale (cash-flow-uri), iar ca actiune externa
urmareste echilibrul financiar realizat la nivelul fondului de rulment, al trezoreriei nete, ca
expresie

a solvabilitatii intreprinderii, dar si performantele intreprinderii evidentiate la nivelul soldurilor


intermediare de gestiune, a capacitatii de autofinantare. Analiza financiară urmăreste stabilirea
unui diagnostic al situatiei financiare indispensabil pentru fundamentarea politicii eocnomico-
financiare viitoare a întreprinderii si care motivează comportamentul tuturor partenerilor,
investitorilor si concurentilor, vis-a-vis de întreprindere. Pentru aceasta analiza financiara
apeleaza la documentele contabile de sinteza: bilantul, contul de profit si pierdere, anexa de
bilant.
În al doilea rînd, ciclul comportã faza de formulare a deciziilor financiare. „Decizia
financiarã”, asemãnãtor celorlalte tipuri de decizii din unitatea economicã, este rezultatul unui
proces decizional complex, care cuprinde etapele de cunoastere a realitãtii financiare, sub forma
fenomenului si actiunilor financiare cerute de activitãactiunilor financiare cerute de activitãiile
economice si sociale din întreprindere si din economie, precum si etapele de insusire a solutiei
optime, care va constitui continutul deciziei si se va realiza in contextul procesului de executie a
programului economic si financiar al intreprinderii in cauza. Decizia financiara poate fi definita
ca fiind procesul rational de alegere a unei linii de actiune pe baza analizei mai multor solutii
pentru atingerea in cea mai buna masura a obiectivului de maximizare a valorii intreprinderii. La
nivelul întreprinderii se pot identifica trei mari categorii de decizii: deciziile de investitii,
deciziile de finantare si deciziile de repartizare a profitului. Aceste decizii pe termen lung apartin
conducerii întreprinderii dar metodele si tehnicile de executie sunt oferite de gestiunea financiarã.
Identificarea acestor trei actiuni principale s-a facut avand in vedere impactul puternic al acestora
asupra vietii economico-financiare a intreprinderii:
-deciziile de investitii au influentã directã asupra structurii activelor întreprinderii,
respectiv asupra gradului lor de lichiditate. Criteriile urmãrite în cadrul acestor decizii sunt
rentabilitatea si lichiditatea activelor întreprinderii.

-deciziile de finantare au influentã directã asupra structurii pasivelor, modificînd gradul de


exigibilitate ale acestora si costul mediu al capitalului. Deciziile de finantare fac alegerea între
sursele interne rezultate din autofinantare si din dezinvestiri de active fixe si circulante, pe de o

parte, si sursele externe proprii si împrumutate pe de altã parte.Costuri mai reduse se pot obtine
la creditele bancare si la împrumutul obligatoriu, dacã gradul de îndatorare este rezonbil. Cele
mai costisitoare rãmîn atragerile de noi capitaluir de la actionari. În compensare, însã, cresterea
capitalurilor proprii prezintã avantajul îmbunãtãtirii structurii financiare a întreprinderii oferind,
prin aceasta, noi posibilitãti de finantare a dezvoltãrii. Criteriul urmãrit în structura financiarã a
pasivelor bilantiere este realizarea în prezent si în perspectivã, acelui mai redus cost al procurãrii
capitlurilor în conditiile unui grad rezonabil si controlabil de îndatorare a întreprinderii.
-deciziile de repartizare a profitului net cu implicatii directe asupra investitiilor si
autofinantãrii. Suma din profitul net care urmeazã sã se repartizeze actionarilor sub
formã de dividente influenteazã mãrime profitului repartizat pentru investitii. Reinvestirea din
profitul net duce la cresterea capacitãtii de autofinantare, la cresterea autonomiei financiare, la
îmbunãtãtirea structurii financiare a capitalurilor întreprinderii. Toate acestea determinã un
potential financiar superior de sustinere a propriei dezvoltãri constituind totodatã si factori de
crestere a valorii întreprinderii. Pe de altã parte, distribuirea de dividente creeazã imaginea unei
întreprinderi rentabile si remuneratorii pentru capitalurile sale proprii. Distribuirea constantã de
dividente duce la cresterea încrederii publicului fatã de întreprindere, în cele din urmã, la
cresterea valorii de piatã a acesteia.
Aceste trei categorii de decizii fac obictul gestiunii financiare pe termen lung, a activelor
si pasivelor permanente. Gestiunea financiarã pe termen lung face obiectul alegerii unei strategii
financiare de crestere si consolidare a valorii întreprinderii.
Gestiunea financiarã pe termen scurt are ca obiectiv asigurarea echilibrului financiar între
nevoile de capitaluri circulante si de trezorerie, pe de o parte, si sursele de capitaluri circulante
(proprii, atrase temporar, credite de trezorerie si, eventual, cele de scont), pe de altã parte.
Gestiunea financiarã pe termen scurt urmãreste optimizare stocurilor, a creantelor-clienti, a
soldurilor de trezorerie, în vederea cresterii rentabilitãtii si lichiditãtii lor, în conditii de
diminuare a riscului. Se urmãreste, de asemenea, relaxarea scadentelor datoriilor de exploatare si
reducerea costului creditelor pe termen scurt prin negocierea mai multor surse de credit: bancar,
de scont, de factoring, etc.
Functiunea financiarã a întreprinderii si organizarea activitãtii financiare.În practicã,
gestiunea financiarã are menirea sã satisfacã cerintele functiunii financiare. Scopul functiunii
financiare este de a apãra si consolida patrimoniul si autonomia financiarã a întreprinderii. Cea
mai eficientã cale de atingere a acestui scop presupune o diviziune a muncii între diversele
compartimente ale activitãtii financiare asa încît o singurã persoanã sã nu detinã controlul
complet si exclusiv asupra nici unei tranzactii.
Functiunea financiara are ca obiectiv punerea in aplicare a unui sistem de metode si tehnici
de gestiune financiara care sa determine cresterea valorii intreprinderii, respectiv cresterea valorii
pe piata a actiunilor la intreprinderile mari cotate la bursa, sau asigurarea independentei
financiare si a rentabilitatii in cazul intreprinderilor mici si mijocii. Gradul de autonomie sau de
independenta a intreproinderii fata de terti, depinde de modul in care se asigura echilibrul
fluxurilor financiare. Starea de echilibru care permite intreprinderii sa asigure in orice moment
plata datoriilor sale, numita in sens restrans lichiditate, reprezinta scopul esential al functiunii
financiare.
Mentinerea lichiditatii intreprinderii depinde si de rentabilitatea activitatii acesteia, stiut
fiind faptul ca lipsa rentabilitatii sau o rentabilitate insuficienta pune in pericol lichiditatea si
mentinerea independentei financiare.Functiunea financiara are un domeniu operational pentru
gestiunea fluxurilor financiare si un domeniu functional responsabil de prelucrarea si difuzarea
datelor financiare in domeniul intern si extern al intreprinderii, cat si de relatiile cu mediul
financiar extern.

1.Stuctura de finantare a intreprinderii si flexibilitatea capitalului


Dupa stadiul sau de dezvoltare, mediul financiar pune la dispozitia intreprinderilor o gama
de mijloace de finantare mai mult sau mai putin substantiala. Foarte diversificata in tarile cu
sisteme financiare dezvoltate, aceasta gama ramane limitata la tehnicile financiare de baza in
majoritatea tarilor
in curs de dezvoltare. Dar oricare ar fi contextul, intreprinderile sunt confruntate cu alegerea
surselor de finantare.

Autofinantarea constituie baza oricarei dezvoltari a intreprinderilor. Aportul la capitalul


propriu constituie deasemenea, o sursa esentiala de finantare a intreprinderilor. Dar amploarea si
modalitatile acestor aporturi variaza dupa cum intreprinderea dispune sau nu de acces direct la
pietele de capital.
In sfarsit recurgerea la indatorare ar trebui, in principiu, sa aduca completari resurselor
intreprinderii. In fapt, aceasta are un rol fundamental in finantarea lor, chiarbdaca rata dobanzii
reale atinge niveluri foarte ridicate.
Deciziile de finantare si importanta lor strategica:
Aspectele finantarii prezinta importanta cruciala pentru supravietuirea si dezvoltarea
intreprinderii. In primul rand, intreprinderea trebuie sa dispuna de lichiditati pentru a face fata
angajamentelor asumate, adica de a onora datoriile cu scadenta in viitorul apropiat, asigurandu-si
astfel echilibrul financiar pe termen scurt.
In al doilea rand se pune, din partea intreprinderii, problema lansarii in investitii de orice
natura care sa faca sa se dezvolte posibilitatile sale. In acest caz este vorba de finantarea
dezvoltarii pe termen mediu si lung care conditioneaza cresterea rezultatelor in viitor si
mentinerea echilibrului financiar.Deci mijloacele de finantare trebuie sa fie adaptate calitativ la
nevoile intreprinderii. In acest sens intreprinderea poate fi confruntata cu doua tipuri de
dificultati. Pe de o parte, ea ar putea fi in situatia sa trebuiasca sa ramburseze resurse inainte
chiar de a fi ajuns sa recupereze avansurile efectuate, ai ales cand efectueaza investitii cu
rentabilitate pe termen lung. Pe de alta parte, intreprinderea poate fi in situatia de a folosi, pentru
operatiuni pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investitii.
Costul mijloacelor de finantare este in raport cu rezultatele asteptate din operatiunile in care
sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea mare, neglijandu-se folosirea pentru
dezvoltare a rezultatelor obtinute. Procedand asa intreprinderea nu mai efectueaza investitii. Dar
este posibil ca tocmai realizarea de investitii sa asigure remunerarea capitalurilor in viitor.
Conditiile care insotesc aporturile de capital de care intreprinderea beneficiaza o plaseaza intr-o
situatie de dependenta fata de furnizorii de fonduri.

Aceasta observatie iese in evidenta mai intai, in relatiile dintre intreprindere si detinatorii
de capitaluri (de exemplu actionarii in cazul unei societati pe actiuni). Datorita mecanismelor
juridice si financiare, detinatorilor capitaului li se recunoaste puterea asupra intreprinderii in
materie de orientare, de directionare-conducere si de gestiune, pentru ca sunt detinatorii unei
parti senificative a capitalului
acesteia. Dar relatiile de dependenta si chiar de subordonare se pot stabili si fata de
imprumntatori , mai ales fata de banci, daca cei ce conduc si proprietarii intreprindeii, nu-i
asigura autonomia financiara. Evolutiile care conduc la o asemenea situatie de dependenta sunt
relativ tipice. Cateva scenarii caracteristice ilustreaza asemenea cazuri de degradare a situatiei
strategice, ca urmare a deciziilor financiare inadecvate.
Un prim exempu frecvent il constituie intreprinderile care obtin rezultate foarte slabe si nu
sunt in masura sa produca o autofinantare suficienta pentru a asigura reproductia, chiar simpla, a
potentialului lor. O a doua ilustratie caracteristica e furnizata de intreprinderile care, in ciuda
rezultatelor satisfacatoare, nu reinvestesc decat o mica parte din rezultate si refuza o politica de
constituire a fondurilor proprii. Un al treilea caz tipic se refera la intreprinderile care se lanseaza
in operatii de dezvoltare care depasesc capacitatile lor financiare. Ele isi secatuiesc lichiditatile si
sunt constranse sa solicite credite, ceea ce le plaseaza intr-o situatie delicata fata de
imprumutatorii lor.

In sfarsit, unele intreprinderi dispun de o finantare instabila in raport cu ritmul


activitatilor si trebuie sa negocieze in conditii defavorabile amanarea scadentelor sau aporturi noi
de resurse proprii. Astfel, relatiile de finantare sunt suportul relatiilor de putere sau de influenta.
De aceea, negocierea noilor aporturi in conditii de criza si urgenta poate fi cauza pierderii
autonomiei conducatorilor intreprinderii fata de creditori sau a pierderii controlului proprietarilor
actuali fata de noii participanti cu fonduri.
Problemele finantarii prezinta deci importanta vitala, pentru ca solutionarea lor
conditioneaza supravietuirea intreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performantele sale
viitoare, autonomia proprietarilor si a conducatorilor sai.

Se releva astfel importanta care revine perfectionarii metodelor si instrumentelor de


selectare a mijloacelor de finantare, adecvate nevoilor intreprinderii. Asemenea probleme se pun
inlegatura cu patru tipuri de surse financiare:
-autofinantarea intreprinderii;
-finantarea externa prin participarea la capitalul propriu al intreprinderii;
-finantarea externa prin imprumuturi (sau credite) pe termen lung, mediu si scurt, acordate
intreprinderii;
-creditarea intre intreprinderi(creditul comercial).
Diversitatea si clasificarea mijloacelor de finantare:- instrumentele de finantare puse la dispozitia
economiei in general si a intreprinderilor in particular comporta o gama complexa.
Pentru o clasificare analitica a resurselor de finantare, patru alte criterii pot fi folosite: natura
creantelor determinate de operatiunile financiare, termenul operatiunilor, originea fondurilor care
sunt utilizate, natura utilizarii sau destinatiile fondurilor.
Clasificarea dupa natura creantelor:
Fiecare operatie de finantare se exprima printr-o dubla miscare intre operatorii implicati. Cel ce
finanteaza (furnizorul de fonduri) remite fonduri (in general bani lichizi) beneficiarului.
Beneficiarul remite un titlu financiar (o recunoastere a datoriei) furnizorului de fonduri. Astfel,
operatiunile de finantare antreneaza crearea de titluri financiare care permit furnizoilor de
fonduri sa-si concretizeze dreptul pe care il detin de acum asupra beneficiarului. Un prim mod de
clasificare a mijloacelor de finantare poate deci sa fie diferentierea dupa natura titlurilor
financiare care servesc ca suport pentru operatiunile financiare.
Clasificarea dupa termenul operatiunilor:
Clasificarea mijloacelor de finantare dupa termenul lor constituie posibilitatea cea mai simpla de
grupare.
Termenul scurt corespunde in general unui orizont de un an. In anumite domenii,
operatiile al caror termen se intinde pana la o scadenta de doi ani pot fi considerate pe termen
scurt (este mai ales cazul exporturilor). Creditele cu scadenta apropiata corespund, in general,
creditelor de trezorerie, sau de finantare a operatiunilor de exploatare legate de cumparari de
bunuri si servicii.

Termenul mediu e definit conventional ca avand un orizont de timp corespunzand unei


perioade care se intinde de la unul sau doi ani la cinci sau sapte ani. In mod obisnuit acest termen
e specific pentru finantarea investitiilor in masini, utilaje, instalatii.
Termenul lung crespunde scadentelor care depasesc cinci sau sapte ani.
Aceasta impartire a mijloacelor de finantare dupa durata, desi clasica, poate parea
arbitrara si conventionala si nu semnificativa. In primul rand ea corespunde duratei ciclurilor
caracteristice din viata intreprinderii. Termenul scurt corespunde duratei neesare pentru a inchide
unul sau mai multe cicluri de exploatare, cuprinzand succesiunea fazelor de aprovizionare,
transformare si vanzare. Termenul lung si mediu corespunde ciclului caracteristic de viata al
majoritatii echipamentelor productive. Elexprima de
fapt durata necesara pentru amortizarea si reanoirea majoritatii investitiilor productive, a
investitiilor financiare, imobiliare si a lucrarilor de infrastructura.
In al doilea rand, clasificarea mijloacelor financiare dupa durata corespunde diferitelor
domenii de decizie si previziune. Termenul lung corespunde previziunilor strategice, alegerii
principalelor orientari asupra naturii si structurarii activitatilor intreprinderii. Termenul mediu
corespunde duratei pentru care intreprinderile elaboreaza planuri operationale referitoare la
diferite functiuni. Implicatiile financiare ale acestor planuri sunt sintetizate in planul de finantare
care prevede utilizarea ce se va da resurselor si resursele de finantare pe o perioada de cinci sau
sapte ani in viitor. In sfarsit termenul scurt apare ca domeniul previziunilor si deciziilor cu
scadenta apropiata, incluse in bugete, referitoare la operatiuni curente (vanzari, cumparari).
Clasificarea dupa originea fondurior:
Clasificarea dupa originea resurselor permite sa se distinga patru tipuri de mijloace de finantare.
-autofinantarea;
-cresterea de capital propriu;
-imprumuturile;
-creditul intre intreprinderi,adica livrarile pe credit ale furnizorilor.

Autofinantarea este constituita din excedentele pe care intreprinderea le produce si care sunt
folosite pentru finantarea activitatilor ulterioare. Cresterea capitalului propriu inseamna
aporturile de capital pe care intreprinderea le primeste din exterior. Aceste aporturi pot fi
furnizate de asociatii sau prpprietarii deja existenti si dispusi sa-si mareasca participarea lor. Dar
pot fi asigurate si de noi furnizori de fonduri doritori sa participe la capitalul intreprinderii. In
ambele cazuri e vorba de o finantare externa, furnizori de capital primind titluri de proprietate
(actiuni, parti sociale) in schimbul aportului lor.
Imprumuturile constituie deasemenea, surse de finantare externa. Dar ele sunt
contractate fata de persoane fizice si juridice care raman creditori ai intreprinderii si nu
coproprietari.
In sfarsit, creditul inter-intreprinderi inseamna termene de plata pe care furnizorii le
acorda. Daca aceasta practica putin pe particulari, ea este foarte obisnuita cand clientul este o
intreprindere, chiar daca importante diferente pot sa apara intre practicile din diferite tari. Daca
reputatia nu-I este defavorabila, o intreprindere cumpara materii prime, semifabricate, marfuri,
servicii, primind un credit furnizor aproape automat, conform uzantelor de plata din bransa de
care apartine furnizorul. Dar, la randul sau, intreprinderea acorda astfel de credite propriilor
clienti cand vinde bunuri sau servicii. Pe total, termenele de plata primite si acordate exercita
influente care sunt regasite in notiunea de nevoie de fond de rulment.
Clasficarea dupa originea fondurilor
Al patrulea mod de clasificare a mijloacelor de finantare este dat de utilizarea sau de
destinatia previzibila a fondurilor. Acest tip de clasificare este larg, cuprinzand utilizari
fundamentale si permanente, indiferent de intreprindere si de etapa sa de evolutie si utilizari
ocazionale, corespunzand operatiunilor particulare sau unei conjuncturi particulare.
Utilizarile fundamentale se refera la finantarea dotarii cu echipamente, la finantarea
exploatarii si la finantarea trezoreriei. Utilizarile ocazionale corespund operatiilor particulare
efectuate cum ar fi finantarea exporturilor, finantarea inovatiilor, finantarea investitiilor care vor
aduce economie de energie, finantarea operatiunilor de descentralizare, finantarea crearii de
intreprinderi.

Clasificarea mijloacelor de finantare dupa destinatia lor se sprijina pe analiza nevoilor


intreprinderi, adica pe probleme de finantare puse de sistemul de productie si de schimb si nu pe
criterii tehnice sau formale tinand de conventile sistemului financiar. Dar, caracterul deschis si
evolutiv al nevoilor duce la o clasificare instabila a mijloacelor de finantare.

2.FINANTAREA PRIN SURSE PROPRII

În cadrul surselor proprii, principala alegere se face între autofinantare (capital intern) si
aporturi noi de capital (surse proprii externe).
Sursele proprii sunt:
-interne:autofinantarea,vînzarea de active fizice si financiare;
-externe:aproturi noi de capital,subventii de la bugetul statului;

2.1. SURSE INTERNE

AUTOFINANTAREA, reprezentînd acumularea de capital degajatã în cursul exercitiului


contabil încheiat, este cea mai eficientã solutie de finantare a nevoilor pemanente (în general
capitalul intern din autofinantare nu este costisitor).
Autofinantarea are la baza capacitatea de autofinantare disponibilă după plata dividentelor.
Autofinantarea=CAF-Dividente plătite.
CAF=capacitatea de autofinantare este generată de mărimea amortizărilor si provizioanelor
calculate si neutilizate încă precum si de mărimea profitului net nerepartizat încă
(rezervele).Capacitatea de autofinantare reflecta potentialul financiar degajat de activitatea
rentabila a intreprinderii, la sfarsitil exercitiului financiar, destinat sa remunereze capitalurile
proprii (prin dividendele datorate) si sa finanteze investitiile de expansiune ( partea de profit

repartizata pentru constituirea rezervelor si a fondului de dezvoltare) si de mentinere sau


reainnoire (prin amortizari ca veritabila rezerva care permite reinnoirea imobilizarilor) din
exercitiile viitoare.
Capacitatea de autofinantare se calculeaza pornind de la veniturile si cheltuielile gestiunii
curente suseptibile de a se transforma, imediat sau la termen, in fluxuri de trezorerie. Capacitatea
de autofinantare poate fi determinata prin doua metode: deductiva si aditionala, puse in evidenta
de structura contului de profit si pierdere. Prin metoda deductiva capacitatea de autofinantare este
calculata ca diferenta intre veniturile incasabile(corespunzatoare unor incasari efective sau
viitoare) si cheltuieli platibile (corespunzatoare unor plati efective sau viitoare). Se retine ca
punct de pornire excedentul brut al exploatarii la care se adauga toate veniturile susceptibile de a
fi incasate si se scad toate chaltuielile susceptibile de a fi platite.
CAF=(venituri incasabile-venituri din cesiuni)- cheltuieli platibile
CAF=EBE+alte venituri incasabile fara venituri din cesiuni-alte cheltuieli platibile
adica:
excedentul brut al exploatarii
+alte venituri din exploatare
-alte cheltuieli pentru exploatare
+venituri financiare(a)
-cheltuieli financiare(b)
+venituri exceptionale(c)
-cheltuieli exceptionale(d)
-impozit pe profit
=CAPACITATEA DE AUTOFINANTARE a exercitiului
5.fara reluari asupra provizioanelor;
6.fara amortizari si provizioane financiare calculate;
7.fara:
8.venituri din cesiunea elementelor de activ;
9.cote parti din subventii virate asupra rezultatului exercitiului;

10.+reluari asupra provizioanelor exceptionale;


d)fara:
11.valoarea net contabila a elementelor de activ cedate
12.amortizari si provizioane exceptionale calculate.
Daca excedentul brut al exploatarii reprezinta un cash-flow potential brut de exploatare,
atunci capacitatea de autofinantare este echivalenta unui cash-flow potential net global.
Comoarativ cu excedentul brut de exploatare, capacitatea de autofinantare prezinta
inconvenientul de a fi mai sensibila decat primul, fiind influentata de amortizari, provizioane si
impozitul pe profit.
Metoda aditionala are meritul de apune in evidenta elementele contabile, nageneratoare de
fluxuri monetare, antrenate de calculul capacitatii de autofinantare. In procedeul aditional se
pornrste de la rezultatul net al exercitiului, la care se adauga cheltuielile calculate neplatibile la o
anumita scadenta si se scad veniturile calculate. In masura in care capacitatea de autofinantare nu
tine cont decat de operatiile de gestiune curenta, operatiile exceptionale de capital vor fi excluse
din calcul:
CAF=rezultatul net al exercitiului(rezultatul net contabil)
+cheltuieli calculate
-venituri calculate
-venituri din cesiuni
adica:
rezultatul net al exercitiului
+amortizari si provizioane(de exploatare, financiare, exceptionale) calculate
-cote parti din subventii pentru investitii virate asupra rezultatului exercitiului
-reluari asupra amortismentelor si provizioanelor
-venituri din cesiunea elementelor de activ
+valoarea net contabila a elementelor de activ cedate
=CAPACITATEA DE AUTOFINANTARE a exercitiului
Surplusul financiar degajat in cursul exercitiului de ansamblul operatiilor de gestiune
(CAF) nu va avea decat un caracter potential daca nu este sustinut de mijloace financiare
efective. Acest

aspect este confirmat sau infirmat de variatia trezoreriei nete (CF) rezultata din analiza
echilibrului financiar pe baza bilantului sau pe baza fluxurilor financiare.
Capacitatea de autofinantare dupa distribuirea dividendelor reprezinta autofinantarea
globala(totala). Aceasta pune in evidenta aptitudinea reala a intreprinderii de a se autofinanta.
Autofinantarea globala=Capacitatea de autofinantare-Dividende distribuite
Aceast relatie este valabila pentru tarile apusene unde repartizarea profitului imbraca
numai forma rezervelor si dividendelor, participarea salariatilor la profit fiind considerata ca o
cheltuiala deductibila fiscal si nu ca o destinatie de repartizare a profitului, asa cum este
reglementata in tara noastra. De aceea, pentru determinarea autofinantarii globale, alaturi de
dividendele distribuite se are in vedere si partea din profitul net repartizatapentru participarea
angajatilor la profit. Autofinantarea reflecta bogatia retinuta de intreprinderea insasi si constituie
o resursa interna destinata acoperirii nevoilor de finantare ale exercitiului viitor. Autofinantarea
este determinata de cresterea resurselor obtinute din propria activitate si care vor ramane in mod
permanent la dispozitia intreprinderii pentru finantarea activitatii viitoare.Autofinantarea globala
are doua componente: autofinantare de mentinere si autofinantarea neta.
Autofinantarea de mentinere include sursele din care urmeaza sa se realizeze in viitor
chaltuieli pentru mentinerea potentialului productiv, deci a nivelului atins de patrimoniu,
respectiv pentru reinnoirea mijloacelor de productie si acoperirea riscurilor de exploatare.
Principalele izvoare de formare a autofinantarii de mentinere sunt: amortizarile normale si
provizioanele.
Autofinantarea neta este partea din autofinantarea bruta din care se formeaza sursele
proprii ale intreprinderii, peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, avand ca efect
o imbogatire, o crestere a patrimoniului. Autofinantarea neta asigura, in definitiv, finantarea
proprie a intreprinderii, care constituie gajul posibilitatilor sale de dezvoltare in viitor.
Autofinantarea neta se constituie, in principal, din profitul net repartizat pentru fondurile proprii,
adica din proitul care ramane dupa participarea angajatilor la profit precum si remunerarea
asociatilor sau actionarilor. Partea din fondul de amortizare care depaseste deprecierea reala a
imobilizarilor, poate constitui deasemenea o resursa a acestei autofinanatri.

Importanta autofinantarii se poate argumenta prin multiplele avantaje pe care acestea le


ofera intreprinderii, principalele fiind:
13.constituie un mijloc sigur de finantare, o sursa independenta si stabila, avand in vedere ca in
anumite situatii conjuncturale intreprindeea intampina greutati in colectarea capitalurilor de
pe piata financiara sau monetara;
14.apara libertatea de actiune a intreprinderii, in sensul ca autono,ia financiara dobandita prin
autofinantare ingaduie acesteia independenta de gestionare fata de organismele financiare si
de credit;
15.confera intreprinderii un mare grad de libertate privind alegerea invstitiilor cu conditia
realizarii unr investitii utile, si nu de irosire a resurselor;
16.permite franarea indatorarii si implicit reducerea cheltuielilor financiare. Cu toate acestea,
importanta autofinantarii conditioneaza recurgerea la noi capitaluri imprumutate. Indicatorul
care furnizeaza informatii, in acest sens, este capacitatea de indatorare( stabilita ca raport
intre autofinantare si indatorarea medie). Aceasta evidentiaza marja teoretica de care dispune
intreprinderea pentru cresterea angajamentelor sale in cursul exercitiilor ulterioare. Deoarece
autofinantarea este baza capacitatii de rambursare, nivelul ei actual si tendintele in evolutia sa
sunt elemente analizate cu multa atentie de creditorii si investitorii potentiali. In lipsa
acesteia, cresterea capitalului se face cu dificultate extrema, iar accesul la credite este practic
exclus.
17.permite masurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilitatii finaniare
18.reprezinta factorul hotarator in deschiderea accesului la piata de capital si atragerea capitalului
extern.
Marimea autofinantarii degajata de o intreprindere joaca un puternic rol de semnalizator l
performantelor intreprinderii. Ea indica potentialilor investitori ai intreprinderii ca este capabila
sa utilizeze eficient capitalurile incredintate si sa le asigure o remunerare atragatoare. Pentru
creditori, marimea absoluta si relativa a autofinantarii certifica nivelul capacitatii de rambursare
ca si nivelul riscului de neplata.
Autofinantarea constituie in general pivotul finantarii intreprinderii si pentru unele dintre
ele, sursa exclusiva a finantarii in fazele decisive ale dezvoltarii.

Caracterul fundamental al acestei resurse tine de faptul ca aceasta constituie elementul in


baza caruia finantarea externa va putea fi solicitata si atrasa de catre intreprindere. Acest statut al
autofinantarii tine de doua ratiuni fundamentale. Pe de o parte marimea sa (in valoare absoluta si
in valoare relativa) furnizeaza indicatii cu privire la performantele intreprinderii. O autofinantare
ridicata asigura pe investitorii financiari asupra posibilitatilor de remunerare si de punere in
valoare, de catre intreprindere, a fondurilor pe care ei le vor investi. Pe de alta parte
autofinantarea creeaza capacitatea de rambursare a datoriilor intreprinderii si da o masura riscului
pe care furnizorii de fonduri si-l asuma.
Masurarea autofinantarii. Aceasta corespunde resurselor noi obtinute din activitatea
intreprinderii si destinate sa finanteze activitatea viitoare. Autofinantarea corespunde unui
surplus monetar degajat de intreprindere din activitatea sa si folosit pentru finantarea dezvoltarii
viitoare.
Determinantele autofinantarii. Marimea autofinantarii este determinata de factori a caror
influenta poate fi pusa in evidenta in diferite etape ale formarii sale. Aceste etape pot fi
reprezentate astfel: 1.VANZARI
-cheltuieli curente legate de prestatii externe
2. VALOAREA ADAUGATA
-cheltuieli de personal
-impozite, taxe si varsaminte asimilate
3. EXCEDENT BRUT DIN EXPLOATARE
+venituri financiare
+venituri exceptionale
-cheltuieli financiare
-cheltuieli exceptionale
4. CASH FLOW BRUT
(excedent monetar inaintea impozitarii)
-impozit asupra beneficiilor
19.CASH FLOW NET SAU MARJA BRUTA DE AUTOFINANTARE
-dividende

AUTOFINANTARE.
La nivelul (1) se compara marimea activitatii comerciale cu marimea aprovizionarilor,
determinandu-se marimea valorii adaugate. Aceasta suporta astfel, influenta politicii si a
conditiilor de vanzare, a politicii de aprovizionare si de consumiri intermediare, in legatura cu
bunurile si serviciile furnizate de parteneri din afara intreprinderii si consumate in cadrul
activitatii curente.
La nivelul (2) formarea autofinantarii e determinata de conditiile de activitate curenta.
Se pune frecvent accentul pe influenta exercitata de relatia salarii-profit. Dar caracteristici ca
dinamismul comercial, politica preturilor, evolutia productivitatii, evolutia diferitelor costuri,
influenteaza favorabil sau defavorabil asupra marimii excedentului brut din exploatare si, in
consecinta, asupra autofinantarii.
La nivelul (3) intervin factori financiari si alte elemente exceptionale care afecteaza
excedentul degajat de operatiunele curente. Pe de o parte, suma prelevarilor asupra acestul
precedent va fi conditionata de nivelul indatorari sirata dobanzi, precum si de alte aspecte. Pe de
alta parte, castigurile speculative determina o crestere a excedentului. Luarea in calcul a
cheltuielilor si veniturilor financiare si a pierderilor si profiturilor exceptionele permite sa se
determine excedentul asupra ensamblului operatiunilor efectuate in cursul perioadei.
La nivelul (4) dupa prelevarea impozitului asupra beneficiului putem masura surplusul
monetar obtinut si pus la dispozitia inteprinderi si a proprietarilor, adica cash-flow-ul net, sau
marja bruta de autofinantare, sau capacitatea de autofinantare.Suma prelevarilor fiscale e
determinata de politica de amortizare si de provizioane, in masura in care reglementarile fiscale
permit sa fie deduse din beneficiul impozabil si conditioneaza impartirea intre impozit si
beneficiul net. La randul sau cash- flow-ul va fi repartizat pe doua destenatii.
La nivelul (5) o parte va fi prelevata pentru plata dividendelor si eventual pentru
participarea salariatilor la profit, iar alta parte ramane la dispozitia inteprinderi si va permite sa se
finanteze activitati viitoare, aceasta parte reprezentand marimea autofinantarii.
Autofinantarea apare deci, ca un fond de acumulare pe care inteprinderea il obtine din
propria activitate si este o consecinta sintetica a diferitelor aspecte ale politicii sale.
Autofinantarea constituie o

resursa financiara complet diferita de celelalte, ea avand un statut deosebit in politica de finantare
a intreprinderii. In masura in care autofinantarea exprima aptitudinea intreprinderii de a asigura
reproducerea capitalurilor care-I sunt conferite, acestea constituie singura finantare independenta
si stabila, putand sa asigure rambursarea imprumuturior intreprinderii. Autofinantarea constituie
fundamentul pe care se va putea edifica o politica de finantare viabila.
In primul rand autofinantarea exprima aptitudinea intreprinderii de a asigura reproductia
simpla, si in masura in care este posibil, reproductia largita, cresterea capitalului. Autofinantarea
corespunde resurselor care permit mai intai compensarea uzurii fizice si morale a activelor pe
termen lung.
Apoi autofinantarea asigura compensarea riscurilor, referitoare fie la anumite elemente de
activ, fie la ansamblul patrimoniului. In sfarsit, autofinantarea corespunde partii din rezultate
care este mentinuta si reinvestita in activitatea intreprinderii. Autofinantarea poate sa vizeze doua
directii fundamentale. Pe de o parte poate viza activele imobilizate. Pe de alta parte, poate
insemna rambursarea
imprumuturilor. Indicatorul care exprima capacitatea de rambursare de catre intreprindere a
datoriilor este dat de raportul intre datoriile pe termen mediu si lung si marimea autofinantarii.
Autofinantarea fiind obtinuta prin activitatea intreprinderii, ea apare ca singura garantie
pentru autonomie si stabilitate financiara. Bineinteles exista si alte surse stabile, ca de exemplu
cresterea de capital sau imprumuturile pe termen mediu si lung. Dar insuficienta autofinantarii
face sa se reduca posibilitatile de finantare externa. Autofinantarea va constitui deci inceputul
inevitabil al oricarui plan de finantare la termen. Furnizorii externi de fonduri nu vor accepta sa
aduca resurse decat daca suma autofinantarii este linistitoare.
VÎNZAREA DE ACTIVE FIZICE SI FINANCIARE :
Reprezinta activitatea dezinvestire a capitalurilor alocate anterior în activele întreprinderii, în
scopul oferirii unei surse interne de finantare investitiilor viitoare.Aceasta sursã se degajã numai
dacã vînzarea activelor se realizeazã cu un cîstig de capital (valoarea de vînzare este mai mare
decît valoarea neamortizatã reevaluatã).De altfel, încasãrile din vînzarea activelor presupune
recuperarea dintr-o data a capitalului ramas, care altfel s-ar fi recuperat în timp pe calea
amortizãrii.
Autofinantrea,desi reprezintã metoda de bazã în constituirea fondurilor, în conditiile unei
dezvoltãri de proportii mari a întreprinderii, aceasta devine insuficientã si de aceea se apeleazã la
surse externe de capital:
-surse externe, constituite prin aporturi noi de capital sau prin subventii de la bugetul
statului;
-surse împrumutate, constituie prin emisiunea si vînzarea de obligatiuni sau contractarea
unor noi credite bancare pe termen mediu si lung;
-surse închiriate, cu posibilitatea cumpărării ulterioare (de regulă la încheierea
contractului de leasing) la un pret prestabilit a bunurilor mobiliare închiriate.Leasing-ul sau
credit-bail reprezinta o forma specială de închiriere a bunurilor prin care chiriasul obtine
avantajele legate de posesiunea bunului închiriat, în timp ce finantarea achizitiei acestuia este
facută de catre societatea de leasing.În schimbul avantajelor oferite, întreprinderea plăteste
societăti de leasing o chirie, care în mod normal trebuie să acopere amortizarea bunului închiriat
si dobînzile corespunzătoare fondurilor investite de societate pentru cumpărarea bunului
respectiv, dar să si ofere o marjă de profit societatii de leasing.Pe durata contractului chiria se
contabilizează ca o cheltuială de exploatare, iar la încheierea acestuia valoarea rezidulă a bunului
majorează valoarea imobilizărilor.

2.2. SURSE EXTERNE

APORTURILE NOI DE CAPITAL


Sunt mobilizate pentru cresterea capitalului social.Alãturi de acestea, majorarea capitalului
social, poate îmbraca si alte forme, între care: încorporarea rezervelor, fuziunea si
absortia,conversia datoriilor.
Dintre toate aceste forme se considerã cã numai majorarea capitalului prin aporturi noi în
numerar reprezinta o operatiune de finantare directã, deoarece procura întreprinderii lichiditatii

suplimentare, celelalte nefiind altceva decît conversii ale posturilor de pasiv fãrã a determina
cresterea surselor de finantare.
Majorările de capital prin aporturi noi în numerar pot fi realizate fie prin majorarea valorii
nominale a actiunilor mai vechi (mai rar in practică), fie emisiunea de noi actiuni la valoarea
nominală a vechilor actiuni (mai rar) sau la o valoare majorată în functie de valoarea bursieră a
vechilor actiuni (cel mai frecvent).
Prin majorarea valorii nominale a vechilor actinui rezultă o valoare nominală nouă determinată
astfel:
Valoarea nominală nouă=Valoare nominală veche+Aportul suplimentar de
la actionarii vechi

Aportul suplimentar de la actionarii vechi=Cresterea capitalului/N(numărul actionarilor vechi)


Această solutie întîmpină obstacole, datorită faptului că este greu ca toti actionarii vechi să
consimtă să-si aducă aportul la majorarea de capital.
Emisiunea de noi actiuni la care să subscrie, atît vechi actionari,cît si altii noi, este o
solutie mai des practicată .Emisiunea de actinui noi influentează asupra diluării valorii capitalului
pe actionar, a diluării beneficiului pe actiune, dar si a diluări puterii exercitate de actionari (în
conditiile în care vechii actionarinu pot cumpara noi actiuni).În compensarea efectelor de diluare,
vechii actionri vor primi un anumit număr de drepturi de subscriere, care pot fi vîndute către noii
actionari ce doresc să subscrie la capitalul întreprinderii.Astfel, pentru a intra în posesia unei noi
actiuni, cumparătorul trebuie să dispună sau să achizitioneze un număr de drepturi de subscriere
(nds) determinat prin raportul:
nds=N(numă actiuni vechi)/ n(număr actiuni noi
Pentru a fi mai atractivă, dar si pentru a diminua efectul de diluare a valorii actiunior mai vechi,
valoarea de emisiune a unei noi actiuni nu poate coborî mult sub valoarea de piată a actiunilor
vechi.
De fapt valoarea de emisiune se va situa între două limite: o limită inferioară care este valoarea
nominală si o limita superioară care este valoarea actiunii înainte de crestere a capitalului.

Valoarea nominală(Vn ) este mai mică sau egală cu Valoarea de emisiune a actiunilor noi(E) care
este mai mică sau egală cu Valoarea de piată a actiunilor vechi(V)
-E < Vn ( subpari ) în principiu se interzice;
-E > V actiunile fiind prea scumpe, subscriitorii vor fi îndepărtati de la cumpărarea acestora;
-E > Vn rezultă o primă de emisiune utilizată pentru acoperirea cheltuielilor generate de
emisiunea si vînzarea noilor actiuni (E-Vn=Prima de emisiune )
Prima de emisiune se înscrie în pasivul bilantului alături de capitalul social sau se poate
încorpora în aceasta printr-o nouă majorarea de capital.
După cresterea capitalului, valoarea de piată (teoretică) a tuturor actiunilor (VP) se calculează
astfel:
VP= (N*V+n*E)/(N+n)
Diferenta dintre valoarea de piată înainte de cresterea capitalului (V) si valoarea de piată
(teoretică) după cresterea acestuia (VP) reprezintă valoarea (teoretică) a dreptului de subscriere
(ds) si se determină conform relatiei:
ds=V-VP=V-[(N*V+n*E)/(N+n)]=(V-E)*[n/(N+n)]
Dreptul de subscriere reprezintă pierderea de valoare a actiunii vechi (ca urmare a
efectului de diluare) cu care va fi recompensat detinătorul acesteia pentru a nu fi afectat de
majorarea capitalului. Dreptul de subscriere fiind un titlu de
valoare negociabil, pe toată durata subscrierii, poate fi vîndut la bursă de către vechii actionari
carenu doresc să subscrie la cresterea de capital. Prin vînzarea ei încasează o valoare egală cu
pierderea de valoare a actiunilor pe care le detine, ca urmare a efectului de diluare. Actionarul
vechi, care doreste să subscrie la cresterea de capital, va procura o actiune nouăla pretul de
emisiune dacă acesta dispune de un anumit număr de drepturi de subscriere (nds).
Vechiul actionar are deci, alternativa să subscrie la numărul de titluri corespunzător
(numărul de actiuni noi), sau să vîndă drepturile de subscriere, asa încît, el nu va pierde nimic,
dar nici nu va cîstiga.

Cumpărătorul neactionar (actionarul nou) pentru a intra în posesia unei actiuni noi va plăti,
emitentului pretul de emisiune si va cumpăra de la un actionar vechi un anumit număr de drepturi
de subscriere (nds).
Majorarea capitalului prin încorporarea rezervelor, a primelor de emisiune si a profitului
nerepartizat reprezintă o opertiune de finantare indirectă (fără aport nou).
Este o forma de crestere a capitalului care nu aduce resurse noi ci se limiteaza sa fixeze, sa
stabilizeze resursele deja existente in intreprindere. In cazul cresterilor de capital prin
incorporarea de rezerve, intreprinderea integreaza in capitalul social o fractiune din rezervele
reprezentand beneficiile anterioare

obtinute si nedistribuite proprietarilor. Cu ocazia unei astfel de cresteri a capitalului, se


procedeaza la distribuirea de actiuni gratuite asociatilor, proportional cu participarea lor la
capitalul intreprinderii.
Încorporarea rezervelor încapitalu social se poate realiza prin douã modalitãti:
20.emisiunea de noi actiuni (la aceasi vaoare nominalã cu cele existente) care se împart gratuit
actionarilor vechi;
21.cresterea valorii nominale a vechilor actiuni ( mai rar practicat );
Se calculeazã în acest caz capitalizarea bursierã înainte si dupã emisiune, si se stabilieste
apoi valoarea unei actiuni dupã încorporare (VP). Diferenta dintre valoarea de piatã a unei
actiuni înainte de emisiune (V) si valoarea teoreticã a acesteia dupã emisiune (VP) reprezintã
valoarea teoreticã a dreptului de atribuire(da). Aceasta se stabileste similar cu cea a dreptului de
subscriere, în care valoarea de emisiune a actiunilor noi este zero (actiunile noi sunt distribuite în
mod gratuit):

da=V-VP=V-[(N*V+n*0)/(N+n)]=V*[n/(N+n)]

Dreptul de atribuire, atasat fiecãrei actiuni vechi, recompenseazã pierderea de valoare de


piatã a actiunilor vechi (prin cresterea numãrului de actiuni emise). Dreptu de atribuire, fiind

negociabil, poate fi vîndut de actionarul vechi, atunci cînd acesta refuzã sã îl foloseascã pentru
primirea unui numãr de actiuni noi gratuite proportional cu cele detinute anterior. Prin atribuirea
de actiuni gratuite, situatia bogãtiei actionarilor rãmîne neschimbatã, modificîndu-se însã
numãrul de titluri, care sporind face ca bogãtia sã fie repartizatã pe mai multe actiuni. Deci,
actionarul nu riscã reducerea profitului, ci doar repartizarea acestuia pe un numãr mai mare de
actiuni. În schimb, puterea si controlul actionarului asupra societãtii se întãresc ca efect
almajorãrii numãrului de titluri detinute.
Se prezintã în continuare unexemplu pentru a ilustra modalitãtile de majorare a capitalului si
modificãrile generate de acestea în posturile corespunzãtoare din bilant.
EXEMPLU:
Capitalul unei societăti comerciale este compus din 500 000 titluri a căror valoare bursieră
este de 30 000 lei înainte de cresterea capitalului. Ea emite 100 000 de titluri suplimentare la 22
500 lei/ actiunea.
Să se determine:
22.Valoarea (teoretică) de piată a actiunilor după majorarea capitalului;
23.Numărul drepturilor de subscriere necesare pentru a procura o actiune nouă;
24.Valoarea teoretică a drepturilor de subscriere;
d) Suma plătită pentru cumpărarea unei noi actiuni, atît de vechii actionari cît si de cei
noi.
REZOLVARE
1.Valoarea (teoretică) de piată a actiunilor după majorarea capitalului:

VP=[N*V+n*E]/[N+n]
VP=(500.000*30.000*100.000*22.500)/(500.000+100.000)=28.750
b) Numărul drepturilor de subscriere (nds) :
nds=N/n= 500 000 / 100 000 = 5
Dacă actiunile noi sunt rezervate în totalitate vechilor actionari si fiecărei actiuni i se atasează un
drept preferential de subscriere, vor trebui prezentate 5 drepturi de subscriere pentru a cumpăra o
actiune nouă la pretul de 22 500 lei.

25.Valoarea teoretică a drepturilor de subscriere (ds) :


ds=(V-E)[n/(N+n)]=(30.000-22.500)[100.000/600.000]=1250
sau
ds=30.000-28.750=1.250 lei
26.Un actionar vechi va plăti pentru o actiune nouă pretul de emisiune, respectiv 22 500 lei,
diferenta pînăl 28 750 reprezentînd cele 5 drepturi de subscriere acordate de societate pentru
compensarea pierderii generată de diminuarea cursului actiunilor.
Valoarea ds:5*1 250=6 250
Valoarea de emisiune: 28 750-6 250= 22 500
Noul actionar va plãti pentru cumpãrarea unei actiuni suma de 28 750 lei, reprezentînd
valoarea teoreticã a unei actiui dupã majorarea capitalului. Aceastã sumã reprezintã pretul de
emisiune (22 500 lei) plus un numãr de 5 drepturi de subscriere (6 250 lei).
Cresterea capitalului prin conversia datoriilor.
La fel ca incorporarea de rezerve, cresterea capitalului prin conversia datoriilor pare sa nu
aiba incidenta asupra finantarii intreprinderii. In acest caz se vireaza la capitaluri proprii o suma
care figura anterior in contul de datorii, fara a se modifica marimea globala a resurselor, adica
suma pasivului. Operatia are totusi trei incidente directe sau indirecte asupra finantarii.
In masura in care datoriile sunt transformate in participare la capital, intreprinderea este
eliberata de o scadenta viitoare si creste astfel stabilitatea finantarii sale. Li se recunoaste astfel
vechilor creditori participarea la capital, cu toate consecintele ce decurg, mai ales influenta
asupra deciziilor intreprinderii. Pentru ca suma datoriilor se micsoreaza si cea a capitalurilor
proprii creste, intreprinderea este de acum inainte mai putin indatorata, isi amelioreaza structura
financiara. In caz de nevoie ea va putea sa solicite usor noi imprumuturi. Conversia datoriilor ii
va permite sa-si reconstituie capacitatea de indatorare (si capacitatea de finantare). Daca scadenta
datoriilor care fac obiectul conversiei este apropiata, operatia efectuata micsoreaza presiunea
exercitata asupra trezoreriei intreprinderii si se reduc astfel nevoile immediate de finantare.
Dintre toate formele de crestere a capitalului , numai cele care se fac prin

aporturi in numerar si in natura apar in mod direct ca fiind operatii de finantare.


Cresterile de capital realizate cu ocazia incorporarii de rezerve sau a conversiei
datoriilor sunt avantajoase prin restructurarea resurselor deja obtinute si nu afecteaza
direct marimea lor totala . Totusi aceste operatii exercita o influenta indirecta asupra
conditiilor de finantare.
EVALUAREA CAPITALURILOR PROPRII
Evaluarea capitalurilor pune probleme complexe datorita pluralitatii formelor de
masurare. Trei notiuni referitoare la valoare sunt utilizate curent in legatura cu
capitalurile proprii.
Valoarea nominala a capitalului
Aceasta corespunde unei simple valori de referinta Aceasta notiune o utilizam cand
spunem ca societatea x prezinta un capital de 200000000 lei compus din 2000 de actiuni a 10000
lei. Aceasta valore noinala este cea imprimata pe actiunile societatii. Termenul “capital social”
desemneaza valoarea nominala a capitalului in cazul unei societati, oricare ar fi forma sa
(societate pe actiuni, cu raspundere limitata, in nume colectiv…).
Valoarea intrinseca.
Valoarea intrinseca a capitalului este o valoare patrimoniala. Ea corespunde situatiei nete,
adica sumei care ar fi retrocedata proprietarilor daca intreprinderea si-ar inceta activitatea. In
acest caz activele ar fi cedate si s-ar obtine o suma de bani. Apoi, creditorii fiind proprietari in
raport cu asociatii, va trebui prelevata suma necesara pentru rambursarea tuturor datoriilor. Suma
ramasa se imparte intre asociati, proportional cu partea de capital detinuta si va fi: B-D=S ;
unde:
B=sumade bani
D=suma necesara pentru rambursarea datoriilor
S=situatia neta
Aceasta suma S permite sa se calculeze valoarea intrinseca a fiecarei parti a capialului sau a
fiecarei actiuni. Formula ar fi: VI=S/n;
Unde: VI=valoarea intrinseca a fiecarei actiuni sau parti sociale
n=numarul de actiuni sau parti de capital

Bineinteles ca aceasta valoare intrinseca are putine sanse de a coincide cu valoarea nominala a
capitalului. O asemenea ipoteza nu ar putea fi posibila decat daca intreprinderea s-ar limita sa
mentina capitalul initial, fara sa puna in rezerva nici cea mai mica parte din beneficiile realizate
dupa infiintarea sa si fara sa inregistreze pierderi. Valoarea situatiei nete va fi deci foarte
probabil, diferita de cea a capitalului nominal, superioara daca intreprinderea alucrat bine si a
obtinut beneficii si acestea nu au fost distribuite(sau o parte a lor), si inferioara daca
intreprinderea a suferit pierderi, diminuandu-si astfel capitalul.
VALOAREA PE PIATA
Valoarea pe piata a capitalului corespunde valorii cu care capitalul sau parti ale acestuia
sunt schimbate cu ocazia tranzactiilor. In cazul particular al intreprinderilor cotate la bursa se
poate vorbi de un pret determinat numit curs bursier. In general in cazul societatilor cotate la
bursa vom avea:
Capitalizare bursiera=numar de titluri *curs bursier
Pentru o intreprindere care vizeaza o crestere de capital prin aporturi in numerar, o buna imagine
pe piata ii asigura in acelasi timp un pret ridicat si un plasament usor al titlurilor, ceea ce ii
permite sa obtina resurse suficiente in conditii favorabile. In acest fel valoarea actiunilor pe piata
e o variabila importanta a politicii de finantare pentru o intreprindere care intentioneaza sa
recurga la cresterea capitalului.
3. FINANTAREA PRIN SURSE ÎMPRUMUTATE

Creditele pe termen lung sunt foarte variate in economia de piata, dar in mare se pot
imparti in in trei categorii: apelul la economii publice, respectiv imprumuturi obligatare, apelul la
organisme specializate, respectiv credite bancare si creditul-contract de inchiriere
(leasingul).Capitalurile imprumutate pe termen lung reprezinta imprumuturile care depasesc cinci
ani, fiind destinate sa acopere elementele durabile ale patrimoniului.
3.1. CREDITELE BANCARE sunt surse preferate pentru investitiile realizate de
întreprinderile care nu coteazã la bursã. Acordarea împrumuturilor se face în conditile garantãrii

certe a rambursãrii acestora la scadentã. Pentru aceasta, banca trebuie sã efectueze ananliza
financiarã a întreprinderii (lichiditate, rentabilitate financiarã, solvabilitate, etc) dar si a
proiectelor sale de investitii.
Creditul repreinta increderea pe care o persoana numita creditor , o acorda unei alte
persoane, numita debitor,careia ii da, in prezent, bani sau alte valori sub forma de imprumut,
care-I vor fi restituite la o anumita data, numita scadenta,impreuna cu o dobanda, ce reprezinta
pretul capitalului imprumutat. Creditul presupune existenta increderii. Creditul bancar face
posibila mobilizarea resurselor banesti temporar disponibile din economie si de la populatie si
acordarea acestor resurse banesti altor unitati economice si grupe de populatie, pe un timp
determinat, in vederea folosirii lor in scopuri productive; el constituie o sursa importanta, elastica
si operativa de formare a activelor circulante si chiar a mijloacelor fixe necesare unitatilor
economice pentru desfasurarea normala a procesului de productie. Necesitatea creditului bancar
rezulta si din faptul ca el constituie una dintre cele mai importante parghii econo,ice, cu ajutorul
careia se evita imobilizarile e fonduri; el este un instrument folosit pentru organizarea si
conducerea productiei si pentru repartitia produselor la nivelul economiei nationalesi, in acelasi
timp, un mijloc de evidenta, de control si de intarire continua a gestiunii economico-financiare.
Creditul bancar este necesar pentru organizarea circuitului resurselor materiale si banesti la nielul
economiei nationale, pentru reglementarea circulatiei banesti si mentinerea stabilitatii leului.
Creditul bancar joaca un rol important in mobilizarea resurselor banesti temporar disponibile si
in folosirea lor in in procesul productiei sciale, in justa amplasare a obiectivelor economice si
sociale pe teritoriul tarii, in dezvoltarea echilibrata si armonioasa a economiei nationale. Creditul
bancar participa la cresterea in ritm sustinut a economiei nationale,la afirmarea cu putere a
revolutiei tehnico-stiintifice, la imbunatatirea calitatii intregii activitati economic.
Creditul indeplineste un rol in gospodarirea rationala a tuturor resurselor materiale, de
munca si banesti, fapt care contribuie la intarirea disciplinei economico-financiare, la reducerea
costurilor de productie, la sporirea profitului si la cresterea continua a produsului national brut.
Principiile creditarii bancare cuprind reguli, norme obligatorii privind acordarea,
garantarea, folosirea cu eficienta maxima si rambursarea la scadentele stabilite a creditelor
acordate de banci.

Prudenta bancara. In derulare operatiunilor de creditare, bancile autohtone si straine,


indiferent de forma capitalului statutar pe baza caruia au fost constituite, manifesta toata prudenta
atunci cand sunt solicitate sa acorde un imprumut. Astfel, bancile urmaresc ca beneficiarii
creditelor sa indeplineasca unele conditii, si anume: sa fie constituiti legal si sa siba capital social
varsat potrivit statutului lor; sa desfasoare actiitati legle si eficiente apreciate printr-un nivel
ridicat al indicatorilor de bonitate; fluxurile de lichiditati sa evidentieze posibilitatea reala de
rambursare la scadenta a ratelor de credit si de plata a dobanzilor aferente; sa prezinte garantii
morale si materiale pentru angajarea creditelor, iar garantiile materiale acceptate sa fie, in
expresie baneasca, mai mari sau cel putin egale cu suma creditelor solicitatesi a dobanzilor
calculate pe intreaga perioada de creditare; sa aiba conturi deschise la una dintre unitatile
teritoriale ale bancii si sa prezinte situatia angajamentelor din conturile deschise la alte societati
bancare cu evidentierea garantiilor aferente; sa accepte clauzele contractului de credit.
Credibilitatea. Constituie suportul moral, elementul psihologic, fara de care creditul nu se
poate acorda. Dobandirea increderii presupune cunoasterea intreprinderii in cauza privind
calitatile morale si profesionale, precum si a reputatiei sale privite prin calitatea produselor si
serviciilor, a relatiilor cu partenerii, ca si a situatiei sale patrimoniale si financiare.
Destinatia precisa sub forma creditarii bancare directe. Unitatile bancare acorda
credite pentru obiectele caritabile, iar agentii economicisunt obligati sale foloseasca numai in
scopurile in care au fost acordate. Daca beneficiarii de credite nu respecta destinatia pentru care a
fost acordat creditul, precum si celelalte conditii prevazute in contractele de credit, bancile
intrerup imediat creditarea si solicita sanctionarea persoanelor vinovate.
Garantarea creditului. Potrivit acestui principiu, fiecare credit trebuie garantat cu bunuri
mobile si imobile sau cu titluri de valoare care se afle in patrimoniul imprumutatului. Garantiile
asiguratoare constituie principalul mijloc preventiv prin care se diminueaza riscul insolvabilitatii
in rambursarea creditului. Garantiile creditului sunt formate din valorile patrimoniale pe care
imprumutatul le constituie drept gaj in favoarea bancii pentru reducerea riscului de nerambursare
a creditului la scadenta. Garantiile trebuie sa acopere integral volumul creditului si al dobanzilor
aferente. In functie de volumul si destinatia creditului se aleg formele concrete ale

garantiilor.Raporturile juridice dintre banca si imprumutat asupra garantiilor constituite se sting


de regula, dupa rambursarea integrala si anume:
a)Dupa rolul pe care creditul il are in procesul productiei sociale, se disting doua categorii de
credite bancare: -credite pentru satisfacerea nevoilor de active circulante, adica credite destinate
productiei si desfasurarii operatiunilor de circulatie,adica achizitii, contractari, livrari.
-credite pentru procurarea de mijloace fixe: se acorda pentru efectuarea investitiilor,
introducerea tehnicii noi, reparatii capitale si alte lucrari cu caracter productiv destinate, in final,
imbunatatirii aprovizionarii populatiei.
b)Dupa caracterul si perioada in care se acorda:
-credite sezoniere
-credite nesezoniere
c)Din punctul de vedere al scopului(obiectului):
-de productie
-de comert
-de consum
d)Dupa modul de garantare:
-credite reale
-credite personale
e)Dupa durata pentru care se acorda:
-pe termen scurt
-pe termen mediu
-pe termen lung
Creditele bancare pe termen lung se acorda pentru o perioada de peste cinci ani si au ca obiect
imbunatatirile funciare pentru silviultura, moernizarile si retehnologizarile in diverse domenii de
activitate.
3.2. ÎMPRUMUTURILE OBLIGATARE reprezintã o formã deosebitã a creditului pe
termen lung, care constã în emisiunea si vînzarea în public a obligatiunilor (titluri negociabile
reprezentînd un titlu de creantã asupra capitalurilor împrumutate unei societãti). Obligatiunile nu

conferã detinãtorului nici o putere de decizie în societatea respectivã si nici nu îi permite acestuia
sã beneficieze de cresterea societãtii, asa cum se întîmplã în cazul actiunilor. Împrumuturile
obligatare au, în principiu, un cost de procurare mai mic decît subscrierile la capitalul social.
Intreprinderea poate ajunge in situatia de a primi o suma mai mica decat cea pentru care
plateste o dobanda si de a rambursa o suma mai mare decat valoarea nominala. Rata dobanzii
reale este mai mare decat cea nominala. Durata imprumutului este stabilita prin contract, dar
durata de viata a fiecarei obligatiuni nu este precizata, deoarece rambursarea se face prin tragere
la sorti.
Obligatiunile sunt titluri care pot fi cotate la bursa. Societatea emitenta poate sa-si reduca
datoria, rascumprand la bursa obligatiunile la un pret care poate fi inferior valorii de rambursare.
Garantia imprumutului este data de un angajament al societatii.Exista divarse forme de
imprumuturi pe baza de obligatiuni. Spre deosebire de actionari care sunt coproprietari,
persoanele care acorda imprumuturi pe baza de obligatiuni nu poseda decat un drept de creanta
asupra intreprinderii. Drepturile juridice legate de obligatiuni sunt identice. Toate obligatiunile
au aceasi valoare nominala. Obligatiunile pot fi negociate la bursele de valori mobiliare. Pot
emite obligatiuni numai acele intreprinderi care indeplinesc prescriptiile legale. Succesul unui
imprumut pe baza de obligatiuni depinde de factori cum ar fi: conjunctura economica generala,
randamentul si durata imprumutului, notorietatea intreprinderii.
Notorietatea intreprinderii este legata in special de dimensiunea acesteia. Posesorul de
economii care isi incredinteaza banii unei inteprinderi mari intampina mai putine riscuri,
securitatea acesteia fiind mai bine asigurata. Motivului de securitate i se adauga si cel de
lichiditate, deoarece posesorul de economii prefera sa-si investeasca banii in titluri negociabile la
bursa, avantaj neoferit de intreprinderile de dimensiuni reduse. Intreprinderea de dimensiuni
reduse care doreste sa contracteze un imprumut pe termen lungpoate sa faca la banci sau
organisme specializate, cu mentiunea ca marile intreprinderi pot recurge si la imprumuturi pe
baza de obligatiuni. Particularitatea acestui imprumut consta in aceea ca intreprinderea face apel
la economia publica, solicitand finantarea de la un ansamblu de indivizi si nu de la o institutie
financiara. Datoria intreprinderii se materializeaza in obligatiuni. Daca persoana care a acordat
imprumutul doreste sa-
si recapete banii inainte de data prevazuta a rambursarii, ea poate sa-si vanda titlul la bursa altei
persoane si sa primeasca un pret, care poate fi diferit de valoarea nominala.
Obligatiunea nu confera detinatorului nici o putere de decizie in intreprindere si nu-I
permite acestuia sa beneficieze de cresterea societatii, asa cum se intampla in cazul actiunilor.
Rata rentabilitãtii actiunilor este, în general, mai ridicatã decît a obligatiunilor, deoarece
investitia în cumpãrarea actiunilor comportã un risc mai mare privind evolutia economicã a
întreprinderii cu foarte multi factori de influentã aupra profitului si asupra dividentelor în ultimã
instantã. De aceea, putem aprecia cã renumerarea capitalurilor împrumutate este mai micã decît
cea a capitalurilor proprii ceea ce justificã, în anumite situatii, cresterea îndatorãrii întreprinderii
ca o posibilã cale de crestere a rentabilitãtii acesteia (efectul de levier al îndatorãrii).
Principalele caracteristici ale împrumutului obligatar sunt:
27.mãrimea împrumutului obligatar;
28.valoarea de emisiune;
29.mãrimea dobînzii reuneratorii;
30.durata si modalitatea de rambursare.
31.Mãrimea împrumutului obligatar se stabileste de cãtre întreprinderea în care functie de
necesitãtile de finantare ale investitiilor, dar si în functie de oferta de capitaluri bãnesti
existentãpe piata financiarã.
32.Valoarea de emisiune reprezintã valoarea plãtitã de cãtre toate persoanele care subscriu la
obligatiui, în momentul emiterii lor.
Valoarea de emisiune a obligatiunilor poate fi:
33.egalã cu valoarea nominalã ( la paritate );
34.mai micã decît valoarea nominalã (subpari), ceea ce le face mai atractive;
mai mare decît valoarea nominală (suprapari), situatie întîlnită mai rar deoarece obligatiunile se
vînd, în general, sub paritate.
În situatia în care valoarea de emisiune este mai mică decît valoarea nominală, avantajul pentru
cel care cumpără obligatiunea constă într-o dobîndă încasată mai mare (dobînda se calculează la
valoarea nominală) dar si un pret de rambursare mai mare decît cel de cumpărare (rambursarea se
face cel putin la valoarea nominală a obligatiunii).
Diferenta dinre valoarea nominalã si valoarea de emisiune reprezintã prima de emisiune.
Obligatiunea poate fi emisã la paritate dar, pentru a fi mai atractivã poate fi rambursatã la
scadentã la o valoare mai mare,obtinîndu-se astfel o primã de rambursare (pret de rambursare-
valoare nominalã). În situatia în care emisiunea unei obligatiuni se realizeazã subpari iar
ramburasarea ei suprapari, se înregistreazã, atît o primã de emisiune, cît si o primã de
rambursare. Din punct de vedere contabil, prima de ramburasare reflectã diferenta între pretul de
rambursare si pretul de emisiune.
35.Mãrimea dobînzii este legatã direct de rata dobînzii si plãtibilã în fiecare an la o datã stabilitã,
contra remiterii unui cupon detasabil din corpul obligatiunii. Dobînda plãtitã de întrepirndere,
pentru fiecare obligatiune, se determinã aplicînd rata nominalã a dobînzii (Rd) la valoarea
nominalã (Vn) a titlului emis:

Dobanda=(Vn*Rd)/100

36.Durata si modalitatea de rambursare. Durata de viatã a împrumutului reprezintã timpul


cuprins între data emiterii si data rambursãrii. Împrumutul este rambursat (amortizat)
conform unui calendar indicat în obligatiune.
Modalitãtile de rambursare prevãzute în contractul de emisiune pot fi:
1.Rambursarea prin anuitãti constante si amortizãri variabile
2.Rambursarea prin amortizãri constante si anuitãti variabile
3.Rambursarea integralã
4.Rambursarea prin bursã
5.Rambursarea prin anuitãti constante si amortizãri variabile. Anuitatea reprezintã suma de
bani plãtitã anual, pe o perioadã determinatã, de cãtre un debitor pentru rambursarea
capitalului împrumutat si plata dobînzilor aferente. Pentru ca anuitãtile sã rãmînã sensibil
constante este necesar ca amortizãrile anuale ale împrumutului sã varieze crescãtor si
compensator cu variatia descrescãtoare a dobînzilor anuale.
6.
În care:
a= anuitatea
Vo= valoarea împrumutului
i = procent de dobîndã anualã
n = durata împrumutului
iar
Amortizarea anualã= anuitatea constantã- dobînda la împrumutul nerambursat
Aceastã modalitate de rambursare a împrumuturilor obligatoare presupune un cost mai ridicat
(comparativ cu modalitatea a doua) al împrumutului rambursat întrucît amortizãrile mai mari
sunt cãtre sfîrsitul duratei de rambursare. Rambursarea se face prin tragere la sorti a
obligatiunior.
7.Rambursarea prin amortizări constante si anuităti variabile. În acest caz societatea
împrumutată va rambursa în fiecare an transe egale din împrumut.
Amortizarea anualã= Valoarea împrumutului/ Durata împrumutului
Rambursarea împrumutului se face de asemenea, prin tragere la sorti.
8.Rambursarea integralã a împrumutului în ultia zi a duratei acestuia prezintã avantajul
dispunerii de capital împrumutat, pe toatã durata de acordare a acestuia, trezoreria societãtii
împrumutate nefiind afectatã decît la plata dobînzilor. Existã însã un incovenient, în
momentul rambursãrii, si anume acela de a afecta trezoreria cu întreaga sumã ce trebuie ce
trebuie rambursatã dintr-o datã. Aceastã modalitate de rambursare presupune cel mai
ridicat cost al procurãrii împrumutului, deoarece dobînda se calculeazã în fiecare an la
suma totalã a capitalului împrumutat. Acest dezavantaj este atenuat, însã, de faptul cã
întreprinderea capitalizeazã de „n” ori acumularea brutã anualã realizatã din exploatarea
investitiei.
Răscumpărarea prin bursă prezintă interes atunci cînd cursul bursier al obligatiunilor este inferior
valorii de rambursat. Această modalitate prezintă anumite limite legale în legătură cu numărul
obligatiunilor care pot fi răscumparate (în principiu, maxim 50% din numărul obligatiunilor
amortizabile într-un an).
In practica economiei de piata se pot utiliza mai multe categorii de obligatiuni:
Obligatiuni simple sau clasice
In situatia in care se procedeaza la la emisiunea unui imprumut pe baza de obligatiuni,
intreprinderea remite fiecarui imprumutator un numar de titluri in schimbul fondurilor care-I sunt
imprumutate. Emisiunile pot fi adesate populatiei, intreprinderilor, institutiilor, astfel ca marile
initati economice pot fi finantate de un ansamblu de creditori. Cursurile la care se negociaza
titlurile pot fi diferite de valoarea nominala. Spre deosebire de actiuni, obligatiunile nu dau
dreptul la dividende, ci comporta un venit annual ca dobanda fixa sub forma cupoanelor.
Obligatiunile se emit pe termen lung. Pentru detinatori, obligatiunile reprezinta titluri de creanta.
Valoarea nominala a obligatiunii este, de regula, la nivelul pretului de emisiune. Dobanda in
procente se poate calcula astfel:
D%=cupon(venit anual)/valoare nominala*100
Obligatiunile indexate
Se denumesc astfel deoarece pretul de rambursare si, eventual, dobanda variaza in
conformitate cu un indice determinat. Astfel obligatiunile pot fi indexate cu un indice special,
care are o relatie directa cu activitatea intreprinderii(pretul produselor, cifra de afaceri). Aceste
obligatiuni sunt avantajoase pentru cel care da fonduri cu imprumut, in timp ce intreprinderea
emitenta va trebui sa sa vegheze asupra sarcinilor financiare care cresc, pentru a le modera in
limite rationale.
Obligatiuni participante
Aceste obligatiuni reprezinta o varianta a celor indxate, caracterizandu-se prin aceea ca
dau dreptul la o dobanda fixa, plus una suplimentara, indexata in functie de beneficiile
intreprinderii.
Obligatiunile convertibile in actiuni
Aceste obligatiuni se caracterizeaza prin dreptul pe care-l dau detinatorilor de a-si
transforma creantele, dupa amortizare, in actiuni, ceea ce se poate face in cadrul unei anumite
perioade. Detinatorii de obligatiuni convertibile in actiunisunt avantajati de faptul ca au garantia
rambursarii minime(la valoarea nominala) si au posibilitatea de a obtine un important castig,
deoarece valoarea reala a acestor
obligatiuni urmeaza indeaproape valoarea actiunilor si poate atinge niveluri mult mai mari decat
cea nominala. Obligatiunea convertibila in actiuni este preferbila celei simple sau clasice, caci
permite sa se beneficieze de cresterea economica a intreprinderii. Ea este preferabila si actiunilor,
caci il protejeaza pe detinator impotriva scaderii cursului acestora, iar daca nu este convertibila,
ea ramane o actiune simpla aducatoare de venituri anuale constante.
Emitentul de obligatiuni convertibile poate efectua operatiuni de emitere la o dobanda mai
mica decat a unei obligatiuni clasice, tocmai pentru clauza de convertibilitate, care asigura
beneficii mai mari decat cupoanele. Pentru intreprindere, emisiunea de obligatiuni convertibile
reprezinta o majorare amanata de capital.
Imprumuturi obligatare grupate sau colective
Asemenea imprumuturi pot fi acordate de anumite institutii financiare create special in
folosul unui grup de intreprinderi. Institutiile financiare permit in special intreprinderilor mici sa
intre pe piata financiara si sa obtina conditii de imprumut foarte favorabile(rate mici de restituire,
durate mari de utilizare a imprumuturilor).
Euroobligatiunile
Imprumuturile internationale iau in mare masura forma euroobligatiunilor, adica a titlurilor
plasate in afara tarii, in devize straine. La asemenea imprumuturi apeleaza cu precadere
societatile multinationale; ele nu difera, in general, de imprumuturile realizate prin obligatiunile
simple, convertibile sau indexate. Plasarea euroobligatiunilor se face prin intermediul unor
uniuni sau grupuri bancare internationale. Emisiunea acestor titluri are caracter international si
nu este lgata de o anumita piata. Obligatiile pot fi cumparate de diversi capitalisti care
domiciliaza in tari diferite. Pentru motive de echilibrare a balantelor de plati externe, statul
incurajeaza inteprinderile sa se imprumute de pe aceste piete.

3.3 LEASING-UL(Credit-bail).
Finantarea investitiilor, îndeosebi a celor de valori mari provoacã adesea un efect
dezechilibrant asupra trezoreriei întreprinderii. Leasingul este o adaptare a pietei de capitaluri la
capacitatea limitatã de finantare a investitiilor.
Leasingul este o formã specialã de închiriere a bunurilor imobiliare (sau mobiliare) prin
care chiriasul obtine avantajele legate de posesiunea bunului închiriat în timp ce finantarea
achizitiei acestuia este fãcutã de cãtre societatea de leasing. În schimbul obtinerii avantajelor
legate de posesiunea bunului, întreprinderea care l-a închiriat plãteste societãtii de leasing o
chirie care cuprinde:
1.amortizarea bunului închiriat,
2.dobînzile aferente fondurilor avansate de societatea de leasing pentru
cumpãrarea bunului respectiv
3.marja de profit a societãtii de leasing. Chiriasul intrã în proprietatea
bunului închiriat la încheierea contractului de leasing dupã plata valorii reziduale a bunului
convenitã dinainte. Pe durata contractului, chiria se înregistreazã ca o cheltuialã de exploatare, iar
la încheierea acestuia, valoarea rezidualã se înregistreazã la activele fixe.
Durata (m) a contractului de leasing este în general de 75-80% din durata de viatã
economicã a bunului închiriat, dar se poate conveni si asupra unei durate mai scurte. Societatea
de leasing rãmîne proprietarã a bunului pînã la scadenta contractului. Contractul de leasing este
în general, irevocabil.
Decizia de a opta pentru leasing în raport cu un împrumut bancar sau obligatar se
fundamenteazã pe valoarea actualizatã netã (VAN) calculate ca si sursele proprii sau
împrumutate dupã relatia:

Întrucît nu se plãteste costul de achizitie al bunului închiriat în formula VAN nu se


cuprinde scãderea valorii investitiei (I). De asemenea, fluxurile de trezorerie marginale vor fi
determinate în functie de chiria plãtitã si nu de amortizarea bunului închiriat (chiria este si ea o
cheltuialã deductibilã de la plata impozitului0. Valoarea rezidualã este plãtitã în anul m înainte
încheierii duratei de viatã (n) a bunului pe care se obtin fluxuri de trezorerie suplimentare.
Aceastã valoare actualizatã se comparã cu cea a împrumutului pentru a se analiza care dintre
aceste surse de finantare este mai avantajoasã . Legislatia privind operatiunile de leasing este data
de Ordonanta nr 51 din 28 augast 1997. Prezenta ordonanta se aplica operatiunilor de leasing prin
care o parte, denumita locator/finantator, transmite pentru o perioada determinate dreptul de
folosinta asupra unui bun al carui proprietar este cealalta parte denumita utilizator , la solicitarea
acesteia, contra unei plati periodice , denumita rata de leasing, iar la sfarsitul perioadei de leasing
locatorul se obliga sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului de a cumpara bunul, de a
prelungi contractul de leasing ori de a inceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta
pentru cumpararea bunului inainte de sfarsitul perioadei de leasing, daca partile convin astfel si
daca utilizatorul achita toate obligatiile asumate prin contract.
Operatiunile de leasing pot avea ca obiect bunuri immobile, precum si bunuri mobile de
folosinta indelungata, aflate in circuitul civil, cu exceptia inregistrarilor pe banda audio si video,
a pieselor de teatru, manuscriselor, brevetelor si a drepturilor de autor. In intelesul prezentei
ordonantei, termenii si expresiile de mai jos au urmatoarele semnificatii:
37.Valoarea de intrare reprezinta valoarea la care a fost achizitionat bunul de catre finantator,
respectiv costul de achizitie;
38.Valoarea totala reprezinta valoarea totala a ratelor de leasing la care se adauga valoarea
reziduala;
39.Valoarea reziduala reprezinta valoarea la care, la expirarea contractului, es face transferul
dreptului de proprietate asupra bunului de catre utilizator;
40.Rata de leasing reprezinta:
-in cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului si a dobanzii de
leasing. Dobanda de leasing reprezinta rata medie a dobanzii bancare pe piata romaneasca.
-in cazul leasingului operational, cota de amortizare calculata in conformitate cu actele normative
in vigoare si un beneficiu stabilit de partile contractante.
41.Leasing financiar este operatiunea operatiunea de leasing care indeplineste una sau mai multe
din urmatoarele conditii:
1.riscurile si beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din
momentul incheierii contractului de leasing;
2. partile au prevazut expres ca la expirarea contractului de leasing se transfera utilizatorului
dreptul de proprietate asupra bunului;
3. utilizatorul poate opta pentru cumpararea bunului, iar pretul de cumparare va reprezenta cel
mult 50% din valoarea de intrare ( piata) pe care acesta o are la data la care optiunea poate fi
exprimata;
42.perioada de folosire a bunului in system de leasing acopera cel putin 75% din durata normata
de utilizare a bunului, chiar daca in final dreptul de proprietate nu este transferat;
5. leasing operational este operatiunea de leasing care nu indeplineste nici una dintre
conditiile prevazute mai sus.
In cadrul unei operatiuni de leasing poate avea calitatea de finantator o societate de
leasing, persoana juridica romana sau straina
Pentru efectuarea unei operatiuni de leasing orice persoana fizica sau juridical va formula
unei societati de leasing o oferta ferma , insotita de lista cuprinzand bunurile care vor constitui
obiectul contractului de leasing, precum si de acte din care sa rezulte situatia sa financiara. In
cadrul operatiunilor de leasing utilizatorul are dreptul de a-si allege, cu acordul societatii de
leasing, furnizorul, precum si societatea care va asigura bunul.
CONTRACTUL DE LEASING
Trebuie sa cuprinda minim urmatoarele elemente:
-partile in contractul de leasing
-locatorul/finantatorul
-utilizatorul
-descrierea exacta a bunului ce face obiectul contractului ;
-valoarea totala a contractului;
-perioada de utilizare in sistem de leasing a bunului
-clauza privind obligatia asigurarii bunului.
Contractul de leasing financiar trebuie sa cuprinda , pe langa elementele prevazute , urmatoarele:
-valoarea initiala a bunului;
-clauza privind dreptul de optiune a utilizatorului cu privire la cumpararea bunului si la
conditiile in care acesta poate fi exercitat. Contractul de leasing constituie titlu executoriu daca
utilizatorul nu a formulat optiunea cumpararii bunului sau a prelungirii contractului;
-in cazul rezilierii contractului din vina exclusiva a utilizatorului.
Obligatiile partilor in cadrul unei operatiuni de leasing:
Locatorul/finantatorul se obliga:
1.sa respecte dreptul utilizatorului de a allege furnizorul potrivit
necesitatilor:
b)sa incheie contract de vanzare-cumparare cu furnizorul desemnat de utilizator, in conditile
expres formulate de catre acesta;
c)sa incheie contract de leasing cu utilizatorul si sa transmita acestuia, in temeiul
contractului, toate drepturile derivand din contractul de vanzare-cumparare , cu exceptia
dreptului de dispozitie;
d)sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului,
e)sa ii garanteze utilizatorului folosinta linistita a bunului , in conditiile in care acesta a
respectat toate clauzele contractuale
f)sa asigure, printr-o societate de asigurare , bunurile oferite in leasing
Utilizatorul se obliga:
a)sa efectuezereceptia si sa primeasca bunul la termenul stipulat in contractul de leasing;
b)sa nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fara acordul
finantatorului;
c)sa exploateze bunul conform instructiunilor elaborate de catre furnizor si sa asigure
instruirea personalului desemnat sa ill exploateze;
d)sa efectueze platile cu titlu de rata de leasing in cuantumul valoric stabilit si la termenele
prevazute in contractul de leasing;
e)sa suporte cheltuielile de intretinere si alte cheltuieli care decurg din contractul de leasing;
f)sa isi asume pentru intreaga perioada a contractului, in lipsa unei stipulatii contrare,
totalitatea obligatiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepusii sai, inclusiv riscul
pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, si continuitatea platilor cu
titlu de rata de leasing pana la achitarea integrala a valorii contractului de leasing;
g)sa permita finantatorului verificarea periodica a starii si a modului de exploatare a bunului
care face obiectul contractului;
h) sa ill informeze pe finantator, in timp util, despre orice tulburare a dreptului de proprietate,
venita din partea unui tert;
43.sa nu aduca modificari bunului fara acordul finantatorului;
44.sa restituie bunul in conformitate cu prevederile contractului de leasing.
Utilizatorul are urmatoarele drepturi:
45.de actiune directa asupra furnizorului, in cazul reclamatiilor privind livrarea, calitatea,
asistenta tehnica, serviceul necesar in perioada de garantie si postgarantie;
46.de a exercita actiunile posesorii fata de terti.
Publicitatea operatiunilor de leasing
Societatile comerciale care efectueaza operatiuni de leasing, precum si societatile comerciale care
utilizeaza bunuri mobile sau imobile in sistem de leasing sunt obligate sa inscrie in evidentele lor
contabile urmatoarele date:
47.valoarea de intrare a bunurilor la momentul incheierii contractului de leasing;
48.suma totala a ratelor de leasing aferente contractului intr-un exercitiu financiar, inclusiv
cuantumul lor indexat, daca partile au prevazut in contract actualizarea periodica a ratelor:
-pentru leasingul financiar rata de leasing va fi calculata tinandu-se seama de valoarea de intrare
si de dobanda de leasing aferenta , esalonata pe prioada derularii contractului; achizitiile de
mijloace fixe sunt tratate ca investitii, fiind supuse amortizarii in conformitate cu actele
normative in vigoare;
-pentru leasingul operational rata de leasing va fi calculata tinandu-se seama de valoarea de
intrare a bunului, de beneficiul stabilit de parti si de amortizarea unei parti din valoarea de intrare
a acestuia.
49.Calculul si evidentierea amortizarii bunului ce face obiectul contractului se vor efectua , in
cazul leasingului operational, de catre finantator, iar incazul leasingului financiar , de catre
utilizator
50. Evaluarea la data inchiderii bilantului contabil a ratelor ramase de rambursat
RAMBURSAREA LEASINGULUI
Utilizatorul are obligatia sa achite ratele de leasing la termenele si incuantumul stabilit in
anexa, care este parte integranta a contractului. La stabilirea ratelor de leasing locatorul va lua in
considerare si va facture utilizatorului toate costurile care au fost determinate de locator . Factura
se considera onorata atunci cand o rata de leasing apare in contul locatorului. Prima rata de
leasing devine scadenta imediat dupa semnarea contractului, dar cel tarziu in momentul semnarii
procesului verbal de predare-primire. Urmatoarele rate vor fi scadente in prima zi a lunilor
urmatoare, utilizatorul fiind raspunzator pentru efectuarea la termen a viramentului. Scoaterea
din functiune sau eventualele intreruperi survenite in utilizarea bunului nici un caz nu da dreptul
utilizatorului de a reduce sau intrerupe plata ratelor de leasing sau inlocuirea bunului. Utilizatorul
este obligat sa plateasca in contul locatorului taxa de examinare, avansul precum si alte taxe si
impozite cel mai tarziu pana la data la care contractul incepe sa produca efecte.
Modificarea ratelor de leasing
Locatorul are dreptul sa modifice ratele de leasing daca:
-pretul de achizitie a bunului s-a modificat in intervalul dintre semnarea contractului si preluarea
bunului
-dobanda EURIBOR pe 3 luni se modifica cu +/-0,25, sau daca dobanda de refinantare a
locatorului se modifica
-se produc modificari in domeniul taxelor si impozitelor, care privesc contractul
Asigurarea bunului
-utilizatorul prin intermediul locatorului va asigura bunul impotriva eventualelor riscuri , pe toata
durata contractului, pe cheltuiala utilizatorului, incepand cu data inregistrarii bunului .
-utilizatorul cedeaza locatorului toate drepturile sale care decurg din contractele de asigurare.
Locatorul va scadea despagubirile primite din suma datorata de utilizator , respectiv va depune la
dispozitia utilizatorului prestatiile primite in vederea aducerii bunului in stare initiala.

Clauze penale
-in caz de neplata a unei rate de leasing, a unei prime de asigurare sau a altor taxe in conditiile si
la termenele stabilite in contract, utilizatorul se obliga sa plateasca penalizari din suma ramasa
pentru fiecare zi de intarziere incepand cu data convenita a platii.
DISPOZITII TRANZITORII SI FINALE
Dispozitiile legislatiei privind leasingul se aplica si in situatia in care o persoana juridica isi vinde
echipamentul industrial unei societati de leasing, pentru a-l utiliza in sistem leasing, cu obligatia
de rascumparare. Echipamentul industrial sau constructiile pot fi utilizate in sistem leasing de
catre mai multe societati comerciale, daca intre acestea s-a incheiat un contract in scopul
realizarii unei investitii sau al folosintei lor comune. Societatile de leasing care perfecteaza un
contract de leasing care are ca obiect utilizarea unei constructii sau realizarea si utilizarea unei
constructii pot dobandi:
-dreptul de folosinta sau de achizitie a terenului pe care se efectueaza lucrarea de catre
antreprenor;
-dreptul irevocabil de achizitie a constructiei la expirarea contractului de leasing.
Veniturile obtinute de nerezidenti sub forma de dobanda sau redeventa (rata de leasing) , stabilita
de partile contractante, in cazul contractelor de leasing financiar sau operational, se impun in
Romania prin retinere la sursa, potrivit prevederilor conventiilor de evitare a dublei impuneri sau
ale legislatiei interne, dupa caz. In cazul contractelor de leasing operational incheiate cu persoane
nerezidente, redeventa inseamna beneficiul stabilit intre parti sau toata cota de leasing (rata de
leasing), daca prin contract nu se identifica partea de beneficiu.
Normele privind inregistrarea in contabilitate a operatiunilor de leasing au fost aprobate
prin Ordinul ministrului finantelor nr. 686 din 25 iunie 1999 si au fost publicate in Monitorul
Oficial al Romaniei.

4.COSTUL CAPITALURILOR
Pentru ca o intreprindere sa-si atraga sursele de capital, trebuie sa cheltuiasca anumite sume,
care sunt proportionale cu pretul lor. Aceste cheltuieli reprezinta, in ansamblu, media ponderata a
costului de piata al surselor de capital, adica a imprumuturilor si a capitalului social sau propriu.
Capitalul social provine, in unele tari din emiterea de actiuni comune si preferentiale, capitalurile
corespunzatoare acestora putand fi denumite astfel:
51.capital comun, care se formeaza din actiuni comune
52.capital perferential, care se formeaza din actiuni preferentiale.
Dreptul de a utiliza banii altora imprumutandu-i se obtine cu un anumit pret, care este stabilit in
functie de fortele ce actioneaza pe piata.
Costul finantãrii reprezintã unul dintre criteriile de evaluare a ratei de actualizare necesara
selectiei investitiilor.De aceea, nu trebuie investit într-un proiect daca rentabilitatea sa economicã
este inferioarã costului resurselor utilizate pentru finantarea sa. Acest cost este numit costul
capitalului si desemneazã costul mediu ponderat al diferitelor surse de finantare la dispozitia
întreprinderii.
Costul unei surse de finantare este definit ca fiind rata de actualizare care egalizeaza valoarea
actuala a platilor(P) cu resursele(R) nete potrivit relatiei:

Costul capitalului are douã componente:costul îndatorãri si costul capitalurilor


proprii.Prima componentã este integral explicitã, si se mãsoarã prin plata dobînzilor, în timp ce a
doua este mai dificil de evaluat si nu se limiteaza doar la evidentierea dividentelor.
Problema alegerii finantării, abordata de autorii americani Modigliani si Miller, conduce la o
concluzie paradoxală potrivit căreia diferitele tipuri de finantare sunt echivalente si nu există
structură optimă a capitalului pentru minimizarea costului său.Astfel, costul capitalului ar ramîne
relativ constant, chiar dacă întreprinderea beneficiind de o diminuare a ratei dobînzii adoptă o
politică de îndatorare,întrucît în contrapartidă costul capitalurilor proprii va creste datorită
riscului introdus de noile împrumuturi.
În continuare se prezinta costul împrumuturilor pe termen mediu si lung precum si costul
capitalurilor proprii.

4.1. COSTUL DATORIILOR PE TERMEN LUNG SI MEDIU contractate de


întreprindere nu necesitã calcule deosebite, deoarece rata dobînzii nominale este clar precizatã
întreprinderii de cãtre creantierii sãi.Dar aceastã ratã este influentatã contradictoriu de douã
elemente: pe de o parte, de cheltuielile administrative ce se adaugâ dobînzilor si sporesc costul
real al finantãrii, iar pe de altã parte, de fiscalitate care dimpotrivã diminueazã lunar costul
întreprinderii beneficiare.În categoria cheltuielilor administrative se includ cheltuielile diverse
(asigurãri, comisioane) si primele de emisiune sau de rambursare ale obligtiunilor. Dacâ
întreprinderea este supusã impozitului pe profit, fiecare leu de dobîndã plãtitã constituie în mod
normal o cheltuialã deductibilã din rezultat (dacã se încadreazã în limitele legale). Considerînd
un impozit pe profit de 40% (rotunjit de la 38%), un leu dobîndã plãtitã va

diminua rezultatul impozabil cu un leu si impozitul cu 0,40 lei, determinînd astfel o economie de
impozit.
Dacã întreprinderea utilizeazã credit-bail ca mjloc de finantare, costul capitalului se
determinã prin comparatii între pretul bunului nou si totalul vãrsãmintelor anuale cãtre societatea
de leasing.Propunem un exemplu simplificat privind determinarea costului real al capitalului
împrumutat.
Exemplu:
Presupunem un împrumut contractat la o rată anuală de dobîndă de 12%. Cheltuielile
administrative sunt evaluate la 0,1% ,cota de impozit pe profit este de 40%.Calculati costul real
al împrumutlui.
Costul real al împrumutului va fi: (100-40)% * (12+0,1)=7,26.
Pentru estimarea cheltuielilor pe care le implica imprumuturile, este necesar sa se faca
previziuni pe baza de date statistice dintr-o perioada precedenta indelungata. Astfel, costul
estimat pe viitor al capitalului imprumutat se poate determina tinand seama de imprumuturile
medii anuale, dintr-o perioada trecuta si de dobanda medie corespunzatoare. Capitalul
preferential se deosebeste de imprumut prin aceea ca restituirea lui si plata dobanzilor nu sunt
legate de scadente obligatorii. Actiunile preferentiale nu dau nici un drept asupra beneficiilor
nedistribuite. Cheltuielile pentru acest capital se determina pe baza dividendelor. Cea mai
importanta obligatie a intreprinderii este de a plati dividendele la nivelul stabilit in momentul
emiterii actiunilor preferentiale.
Pe termen lung, capitalul comun implica, totusi, cheltuieli la un nivel care sa-I satisfaca pe
actionari, acest capital avand si el un anumit pret.
4.2 COSTUL CAPITALURILOR PROPRII, sub forma dividentelor, nu poate fi direct
comparat cu costul altor surse de finantare.În estimarea dividentelor, care de fapt reflectã
rentabilitatea speratã de actionari pentru capitalul propriu, se ridicã problema procedeelor
concrete de determinare a cesteia. Dacã rentabilitatea este insuficientã, actionarii vor cãuta sã
vîndã titlurile determinînd scãderea cursului,iar noile titluri se vor emite si plasa în conditii mai
grele. Actionarii asteaptã un cîstig suficient, sub forma dividentelor si a plusvalorii obtinutã din
tranzactiile titlurilor, tinînd cont de riscul pe care îl prezintã achizitionarea lor. În aceste conditii,
costul capitalurilor proprii poate fi asimilat randamentului minim pe care-l pot atinge aceste
capitaluri pentru a îi pãstra pe vechii actionari si a îi atrage pe altii.
Procedeele tehnice de estimare a rentabilitãtii capitalurilor proprii ale întreprinderii sunt diferite:
rezultat net/ valoarea întreprinderii:; rezultat net/ capitalizare bursierã, însã datoritã dificultãtilor
în stabilirea valorii întreprinderii sau a capitalizãrii bursiere (care poate fi folositã numai de cãtre
întreprinderile cotate la bursã) se recurge la urmãtoarea relatie de calcul:
Rf(CK)= Profit net/ Capitaluri proprii
În care:
CK= costul capitalurilor proprii:;
Profit net= Profitul net cuvenit actionarilor.
De pe pozitia actionarului (deci a pietei) rata de randament asteptatã (r) depinde de dividentele
vãrsate (D) ca si de plusvaloarea calculatã ca diferentã calculatã între pretul de vînzare (Pn) al
actiunii dupã n perioade si pretul de cumpãrare (P0).
r=(P1-P0+d)/P0=[(P1+D)/P0]-1
deci
P0=(P1+D)/(1+r)
În situatia în care calculul este efectuat pe n perioade, formula devine:

Cînd se tinde cãtre infinit, pretul viitor al actiunii tinde cãtre zero si relatia se poate scrie:

Pentru a evita previziunea dividentelor pe termen foarte lung, Gordon si Shapiro au fãcut o
ipotezã asupra cresterii acestor dividente considerînd g rata constantã de crestere anualã a
dividentelor.
În acest caz Dt= D1(1+g)t-1 si egalitatea precedentã devine:

Presupunînd ca r este mai mare decît g, altfel cursul actiunii va fi infinit, se obtine egalitatea
cunoscutã sub numele de modelul lui Gordon:

P0=D1/(r-g) sau r=(D1/P0)+g

Ilustrãm aceste relatii prin exemplul unei întreprinderii ale cãrei titluri conteaxã actualmente la
40 000lei. Pentru exercitiul viitor, piata estimeazã o plusvaloare de 4 000 lei si un divident de 1
500 lei. În acest caz rata rentabilitãtii asteaptatã de o actiune este de: (44 000-40 000+1
500):40 000=13,75%
Dacã întreprinderea realizeazã investitii a cãror rentabilitate este superioarã acestei rate, pretul
actiuni va creste. Din contrã, dacã piata estimeazã cã riscul reprezentat de întreprindere „meritã”
o rentabilitate de 17%, iar dividentul este de 2 000 lei, cursul actual al actiunii ar fi:
P0=(44 000+2 000)/ 1,17=39 316 lei
În acest caz, costul capitalului „joacã” rolul ratei de actualizare minimã, calificatã drepr ratã de
respingere pentru deciziile de investitii.
Costul datoriilor si costul capitalurilor proprii stau la baza determinării costului mediu ponderat
al capitalului (CmpK). Relatia de calcul este următoarea:

Ps= ponderea fiecărei surse de capital în total resurse;


Cs= costul procentual al fiecărei surse de capital.
Costul mediu ponderat al capitalului se poate determina fie după metoda ponderării contabile
utilizînd date din evidenta contabilă (reevaluate la zi), fie utilizînd metoda ponderării bursiere pe
baza capitalului social evaluat la bursă (capitalizare bursieră) calculîndu-se totodată un nou cost
al acestuia pe baza relatiei:

În care:
K%-noul cost în procente al capitalului evaluat la bursă;
D0-ultimul divident;
P0-cursul unei actiuni la bursă;
g-rata constantã de crestere anualã a dividentelor;
Exemplu:
Calculati costul mediu ponderat al capitalului utilizand ambele metode, pe baza urmatoarelor
informatii:
capital social (10000 actiuni cu valoare nominala de 20000 lei)=200000, costul capitalurilor
proprii 15%
datorii pe termen lung=80000mii, costul datoriilor termen lung 9%
datorii pe termen mediu= 60000mii, costul datoriilor pe termen mediu 10%
datorii pe termen scurt=40000mii, costul datoriilor pe termen scurt=12%
Actiunile societatii sunt cotate la bursa la un curs de 30000 lei, ultimul dividend fiind de
3000lei, iar cresterea prevazuta a acestuia este de 5%.
Rezolvare:
a)Cmpk prin metoda ponderarii contabile
Felul capitaluluiSuma (mii lei)Ponderea %Costul %Cost ponderat%Capital social Datorii pe
termen lung Datorii pe termen mediu Datorii pe termen scurt200000 80000 60000 4000052,63
21,05 15,78 10,5415 9 10 127,8945 1,8945 1,5780 1,2648Total380000 100 -12,6318
Cmpk=12,64%

b) Metoda ponderarii bursiere:


Felul capitaluluiSuma (mii lei)Ponderea %Costul %Cost ponderat%Caitalizare bursiera Datorii
pe termen lung Datorii pe termen mediu Datorii pe termen scurt300000 80000 60000 4000062,2
16,6 12,5 8,715 9 10 129,33 1,494 1,250 1,044Total480000 100 -13,118
Cmpk=13,12%

4.3.Planul de finantare
In previziunea financiara a investitilor se utilizeaza, in tarile cu economie de piata un plan
de investitii si de finantare pe termen lung.
Planul de finantare este documentul previzionat, intocmit pe o perioada de mai multe
exercitii succesive si reflcta diferite fluxuri anuale generate de nevoile si resursele intreprinderii.
Acest plan exprima echilibrul global al intreprinderii si evidentiaza principalele intrari si iesiri de
fonduri, fara a se preocupa de detaliile privind fluxurile de trezorerie.
Planul de finantare are doua dimensiuni:
1)Necesar de finantat:
investitii strategice (achizitii de imobilizari);
investitii de exploatare (cresterea NFRE);
rambursarea datoriilor financiare;
dividende

2)Resurse de capitaluri:
Nerambursabile:
- CAF (dupa plata dividendelor)
- vanzari sau cesiuni de active
- cresteri de capital
- subventi pentru investitii
Rambursabile:
- credite bancare
- credite obligatare
Elaborarea planului de finantare presupune doua etpe:
prima etapa consta in determinarea nevoilor de finantare in scopul evaluarii
cuantumului finantarii externe
a doua etapa consta in determinarea si integrarea surselor de finantare in scopul
realizarii echilibrului financiar
Luarea in calcul a surselor externe pentru realizrea echilibrului financiar va avea
numeroase consecinte. Astfel, vor fi antrenate nevoi suplimentare legate de rambursarea
datoriilor, plata dobanzilor, plata dividendelor suplimentar. De aceea criteriu de selectie al
resurselor optime de finantare il reprezinta costul procurarii capitalului.
In concluzie, planul de finantare este un document ce inventariaza pe o perioada
indelungata resursele financiare si modul de utilizare al acestora, este u rezultatal politicii
financiare reflectand alegerea unei structuri optime de finantare ce asigura costurile minime de
colectare a capitalurilor si o anumita independenta financiare a intreprinderii.

Capitolul 5.
STUDIU DE CAZ - SC STE SO SAMAC SRL

Societatea comerciala Ste So Samac preia in data de 17.09.2002, in regim de leasing financiar,
un autocamion Mercedes Benz 1840 de la societatea de leasing EURO 3 TRADE RT, in
urmatoarele conditii:- durata contractului este de 2 ani
53.pret fara T.V.A. 240600 EUR
54.avans 7380 EUR
55.valoarea finantata 17220EUR;
56.rata de leasing 693 EUR ;
57.taxa de administrare 492 EUR
58.valoarea contractului exclusive asigurare :24600 EUR
Alte garantii: - mentiunea de interdictie de instrainare si de grevare a autovehiculului, precum si
asigurare CASCO, cat si emiterea de bilete la ordin semnate si stampilate.
PREZENTAREA AFACERII; ISTORIC SI PLANURI DE VIITOR
Sc Ste So Samac SRL reprezentata prin asociatul unic Stoleru Stefan , care indeplineste
si atributiunile de administrator al firmei a fost infiintata in baza sentintei civile nr. 3471 din 7
septembrie 1992. Domeniul de activitate principal al firmei ill reprezinta in prezent recuperarea
deseurilor si resturilor de materiale reciclabile, respectiv deseuri de hartie si fier vechi, asa cum
reiese din actul aditional la statutul societatii autentificat sub nr. 18540/1992. Deoarece in prezent
societatea detine autorizatii de colectare a deseurilor de hartie si fier vechi eliberate de catre
Prefectura Municipiului Brasov, colectarea acestor deseuri se face de la persoane fizice in mai
multe centre de colectare de pe raza judetului Brasov. Clientul firmei pentru deseurile de hartie
este SC Celohart SA, producator de hartie pentru carton ondulat, catre care societatea noastra
livreaza intreaga cantitate de deseu colectat de la persoanele fizice, in medie aproximativ 70
tone/luna ajungandu-se pentru semestrul 1 al anului 2002 la o valoare de 744 mil. Lei.
Pentru vanzarea deseurilor de hartie societatea a mai fost contactata si de alte firme cum
sunt:
-SC HARTIA SA BUSTENI(actuala SC Omimpex SRL)
-SC VRANCART SA ADJUD
SC Celohart SA solicita societatii in mod constant si insistent largirea relatii;lor de afaceri prin
cresterea cantitatilor de marfa la vanzare, cresterea pretului fiind conditionata de cresterea
cantitatilor de marfa spre vanzare.
Clientul firmei pentru vanzarea deseurilor de fier vechi colectate de la persoane fizice este
incepand cu luna octombrie 2001 SC Vectra Steel Srl Constanta. Relatiile de afaceri cu aceasta
firma sunt deosebit de profitabile, cantitatile de marfa vanduta au crescut astfel ca in semestrul 1
al anului2002 volumul vanzarilor catre acest client au fost de 4076980690 lei. Mentionam ca
incasarea contravalorii marfii vandute catre acest client are loc in avans. Datele contabile din
ultimii 3 ani ne arata ascensiunea rapida a firmei astfel

MII LEI
INDICATOR: AN 1999 AN 2000 AN 2001
CIFRA DE AFAC. 2.290.323 4.157.264 12.748.392
PROFIT 17.547 32.767 72.038
TOTAL PATRIM. 242.855 1.201.824 1.831.831
ACTIVE IMOBIL. 112.692 130.884 263.430
ACTIVE CIRCUL. 129.946 1.070.940 1.566.916
CAPITAL PROPRIU 4.898 37.665 119.270

Pentru viitor SC Ste So Samac isi propune cresterea numarului de centre a deseurilor de la
persoane fizice pentru a satisface cerintele clientilor de crestere cantitativa a desfacerii de
marfa . In acest scop este necesara achizitionarea de noi mijloace de transport, de mare capacitate
pentru a asigura transportul operativ al marfii colectate catre clienti.
In acest sens in prezentul studiu de caz societatea prezentata va achizitiona in sistem leasing
un autovehicul de capacitate mare pentru a-si largi sfera de activitate si pentru a respecta
cerintele clientilor.
Contractul incheiat de societatea de leasing EURO 3 TRADE RT a fost incheiat la data de
17. 09.2002 si cuprinde urmatoarele:
Locator:EURO 3 TRADE RT
Utilizator:SC STE SO SAMAC SRL
Obiectul leasingului: MERCEDES BENZ 1840 - AUTOTRACTOR
Pret si modalitati de plata:
59.pret fara TVA: 24600 EUR
60.avans: 7380 EUR
61.valoarea finantata: 17220 EUR
62.valoarea reziduala: 4920 EUR
63.rata de leasing: 693 EUR
64.taxa de administrare: 492 EUR
Cheltuielile care rezulta din tratarea acestui contract vor fi suportate de catre utilizator.
Utilizatorul declara ca cunoaste si este de acord ca aceasta oferta poate fi refuzata de locator fara
nici o motivare. Daca utilizatorul inceteaza finantarea dupa semnarea cererii, are obligatia de a
compensa in numerar costurile si cheltuielile efectuate de locator. Utilizatorul este de acord cu
transmiterea si acordarea de date. Oferta utilizatorului ramane valabila timp de 4 saptamani.
Oferta se considera acceptata daca locatorul in acest interval incheie contractul de furnizare
pentru bun, participa la un asemenea act sau confirma in scris acceptarea ofertei.
Fac parte integranta din contractul de leasing conditiile generale de leasing, planul de
esalonare a ratelor, contractul de asigurare si declaratia asupra patrimoniului. Utilizatorul
cunoaste consecintele juridice in cazul in care datele din declaratie nu sunt conforme cu adevarul.
In cazul unei abateri de la conditiile contractuale a utilizatorului. Locatorul isi rezerva dreptul
asupra procedurii de urmat.
Dupa semnarea contractului , utilizatorul va efectua direct in contul locatorului prima
plata: avans si taxa de administrare. Ratele de leasing si de asigurare vor fi platite conform
planului de esalonare a ratelor, care face parte integranta din contract.
CONDITII GENERALE
Definitii: in sensul contractului de leasing termenii mentionati in continuare au urmatoarele
intelesuri:
Locatorul este persoana juridica care se obliga sa ofere in leasing utilizatorului bunul descris pe
prima pagina a contractului.
Valoarea de intrare reprezinta valoarea la care a fost achizitionat bunul de catre finantator.
Valoarea totala este valoarea totala a ratelor de leasing si valoarea reziduala.
Valoarea reziduala este valoarea la care , la expirarea contractului de leasing se face transferul
dreptului de proprietate asupra bunului catre utilizator.
Rata de leasing reprezinta suma dintre cota parte din valoarea de intrare a bunului si a dobanzii
de leasing.
Conditii prealabil.
Prin semnarea przentei utilizatorul confirma ca:
65.in ultimii 5 ani nu s-a initiat impotriva sa nici o actiune civila, penala, fiscala, comerciala sau
executorie in justitie, astfel ca in baza patrimoniului si a situatiei venitului actual este capabil
sa indeplineasca obligatiile asumate prin contractul de leasing.
66.in mod obligatoriu pentru verificare situatiei financiare va prezenta urmatoarele documente:
-completarea unei fise tip
-certificat constatator de la RC
-certificat de atestare fiscala
-bilantul pe ultimii 3 ani
-ultimele 3 extrase de cont
-contractul, statutul, si toate actele aditionale
-certificatul de inregistrare fiscala
-certificatul de inmatriculare
-orice alt document solicitat de catre locator.
In cazul revocarii de catre utilizator a ofertei de a contracta, locatorul va avea dreptul la o
despagubire pausala in valoare de 10% din pretul de cumparare a bunului.
Locatorul poate sa se retraga din contract daca furnizorul desemnat de utilizator refuza oferta
de cumparare a locatorului, respectiv daca nu este de acord cu efectuarea comenzii. Eventualele
pretentii formulate impotriva locatorului nu sunt admise. Bunul ramane proprietatea locatorului
pe toata durata contractului, la sfarsitul perioadei de leasing utilizatorul putand opta pentru:
prelungirea leasingului pe baza unui nou contract; cumpararea bunului-obiect al contractului sau
restituirea acestuia.
Obligatiile partilor in cadrul unei operatiuni de leasing:
Locatorul/finantatorul se obliga:
a)sa respecte dreptul utilizatorului de a allege furnizorul potrivit necesitatilor:
b)sa incheie contract de vanzare-cumparare cu furnizorul desemnat de utilizator, in conditile
expres formulate de catre acesta;
c)sa incheie contract de leasing cu utilizatorul si sa transmita acestuia, in temeiul
contractului, toate drepturile derivand din contractul de vanzare-cumparare , cu exceptia
dreptului de dispozitie;
d)sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului,
e)sa ii garanteze utilizatorului folosinta linistita a bunului , in conditiile in care acesta a
respectat toate clauzele contractuale
f)sa asigure, printr-o societate de asigurare , bunurile oferite in leasing
Utilizatorul se obliga:
a)sa efectuezereceptia si sa primeasca bunul la termenul stipulat in contractul de leasing;
b)sa nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fara acordul
finantatorului;
c)sa exploateze bunul conform instructiunilor elaborate de catre furnizor si sa asigure
instruirea personalului desemnat sa ill exploateze;
d)sa efectueze platile cu titlu de rata de leasing in cuantumul valoric stabilit si la termenele
prevazute in contractul de leasing;
e)sa suporte cheltuielile de intretinere si alte cheltuieli care decurg din contractul de leasing;
f)sa isi asume pentru intreaga perioada a contractului, in lipsa unei stipulatii contrare,
totalitatea obligatiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepusii sai, inclusiv riscul
pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, si continuitatea platilor cu
titlu de rata de leasing pana la achitarea integrala a valorii contractului de leasing;
g)sa permita finantatorului verificarea periodica a starii si a modului de exploatare a bunului
care face obiectul contractului;
h) sa ill informeze pe finantator, in timp util, despre orice tulburare a dreptului de proprietate,
venita din partea unui tert;
67.sa nu aduca modificari bunului fara acordul finantatorului;
68.sa restituie bunul in conformitate cu prevederile contractului de leasing.
Utilizatorul are urmatoarele drepturi:
69.de actiune directa asupra furnizorului, in cazul reclamatiilor privind livrarea, calitatea,
asistenta tehnica, serviceul necesar in perioada de garantie si postgarantie;
70.de a exercita actiunile posesorii fata de terti.
Publicitatea operatiunilor de leasing
Societatile comerciale care efectueaza operatiuni de leasing, precum si societatile comerciale care
utilizeaza bunuri mobile sau imobile in sistem de leasing sunt obligate sa inscrie in evidentele lor
contabile urmatoarele date:
71.valoarea de intrare a bunurilor la momentul incheierii contractului de leasing;
72.suma totala a ratelor de leasing aferente contractului intr-un exercitiu financiar, inclusiv
cuantumul lor indexat, daca partile au prevazut in contract actualizarea periodica a ratelor:
-pentru leasingul financiar rata de leasing va fi calculata tinandu-se seama de valoarea de intrare
si de dobanda de leasing aferenta , esalonata pe prioada derularii contractului; achizitiile de
mijloace fixe sunt tratate ca investitii, fiind supuse amortizarii in conformitate cu actele
normative in vigoare;
-pentru leasingul operational rata de leasing va fi calculata tinandu-se seama de valoarea de
intrare a bunului, de beneficiul stabilit de parti si de amortizarea unei parti din valoarea de intrare
a acestuia.
73.Calculul si evidentierea amortizarii bunului ce face obiectul contractului se vor efectua , in
cazul leasingului operational, de catre finantator, iar incazul leasingului financiar , de catre
utilizator
74. Evaluarea la data inchiderii bilantului contabil a ratelor ramase de rambursat
RAMBURSAREA LEASINGULUI
Utilizatorul are obligatia sa achite ratele de leasing la termenele si incuantumul stabilit in
anexa, care este parte integranta a contractului. La stabilirea ratelor de leasing locatorul va lua in
considerare si va facture utilizatorului toate costurile care au fost determinate de locator . Factura
se considera onorata atunci cand o rata de leasing apare in contul locatorului. Prima rata de
leasing devine scadenta imediat dupa semnarea contractului, dar cel tarziu in momentul semnarii
procesului verbal de predare-primire. Urmatoarele rate vor fi scadente in prima zi a lunilor
urmatoare, utilizatorul fiind raspunzator pentru efectuarea la termen a viramentului. Scoaterea
din functiune sau eventualele intreruperi survenite in utilizarea bunului nici un caz nu da dreptul
utilizatorului de a reduce sau intrerupe plata ratelor de leasing sau inlocuirea bunului. Utilizatorul
este obligat sa plateasca in contul locatorului taxa de examinare, avansul precum si alte taxe si
impozite cel mai tarziu pana la data la care contractul incepe sa produca efecte.
Modificarea ratelor de leasing
Locatorul are dreptul sa modifice ratele de leasing daca:
-pretul de achizitie a bunului s-a modificat in intervalul dintre semnarea contractului si preluarea
bunului
-dobanda EURIBOR pe 3 luni se modifica cu +/-0,25, sau daca dobanda de refinantare a
locatorului se modifica
-se produc modificari in domeniul taxelor si impozitelor, care privesc contractul
Asigurarea bunului
-utilizatorul prin intermediul locatorului va asigura bunul impotriva eventualelor riscuri , pe toata
durata contractului, pe cheltuiala utilizatorului, incepand cu data inregistrarii vehicolului.
-pentru utilizarea vehicolului in strainatate va fi necesar cordul locatorului conform celor
mentionate anterior, utilizatorul fiind obligat sa incheie asigurare suplimentara , in care locatorul
va fi indicat drept beneficiar.
-utilizatorul cedeaza locatorului toate drepturile sale care decurg din contractele de asigurare.
Locatorul va scadea despagubirile primite din suma datorata de utilizator , respectiv va depune la
dispozitia utilizatorului prestatiile primite in vederea aducerii bunului in stare initiala.

Clauze penale
-in caz de neplata a unei rate de leasing, a unei prime de asigurare sau a altor taxe in conditiile si
la termenele stabilite in contract, utilizatorul se obliga sa plateasca penalizari de 0,2 % din suma
ramasa pentru fiecare zi de intarziere incepand cu data convenita a platii dar nu mai mult de 30
de zile de la data la care se datora a fi facuta plata. In conditiile in care s-a intarziat plata ratei de
leasing mai mult de 30 de zile, contractul se reziliaza de drept, cu obligatia utilizatorului de aplati
rata ramasa neplatita impreuna cu penalitatile de intarziere, precum si ratele curente pana la
sfarsitul anului calendaristic. Sumele platite pana in momentul acesta nu se returneaza.
Intrarea in vigoare si durata contractului
Contractul se considera incheiat la data semnarii lui de catre utilizator si locator, si intra in
vigoare de la data preluarii bunului de catre utilizator in conditiile stipulate prin prezentul
contract. Daca preluarea bunului nu are loc la termenul si in conditiile stipulate din motive
neimputabile utilizatorului, contractul va produce efecte de la data preluarii.
Durata contractului este pe o perioada determinata de 2 ani.
La data predarii partile contractante sau imputernicitii acestora vor incheia un proces verbal
de predare-primire din care sa rezulte starea bunului la data predarii.
Raspunderea contractuala
Denuntarea unilaterala a contractului este interzisa sub sanctiunea de daune, cu exceptia
cazurilor expres prevazute in prezentul contract. Pentru nerespectarea totala sau partiala, sau
pentru executarea defectuoasa a vreuneia din clauzele contractuale, partea vinovata se obliga sa
plateasca daune.

Inregistrarea in contabilitate a principalelor operatiuni privind leasingul financiar:


1.Primirea autoturismului de catre utilizator si inregistrarea acestuia pe baza contractului de
leasing:
“ Mijloace fixe” 212=167 “Alte imprumuturi si datorii asimilate”
885600000 (24600EUR* 36000lei)
2.Inregistrarea dobanzii totale datorate:
471= 1687 155952000 (4332EUR*36000lei)
3.Calcularea amortizarii lunare, in trei variante,in functie de optiunea utilizatorului:
- amortizarea liniara
6811 = 2813 14760000 (410EUR*36000lei)in 60 de luni
amortizarea accelerata
6811 = 2813 36900000 (1025EUR*36000lei; 24600*50%/12 luni)
6811 = 2813 9225000 (256.25EUR*36000lei; 24600*50%/48 luni)
presupunem ca opteaza pentru facilitatea de a deduce 20% din valoarea autoturismului
in prima luna
lunaValoare de amortizatRata de am.%Vloare amortizataValoare
ramasaAmortizare
liniara1885600000020.00%17712000070848000014760000270848000030.00%212
544000495936000349593600030.00%148780800347155200434715520030.00%104
146560243008640524300864030.00%72902592170106048617010604830.00%5103
1814119074233711907423330.00%357222708335196388335196330.00%25005588
5834637495834637430.00%175039124084246210-60816849
6811 =2813 177120000 (24600EUR*20%) pentru prima luna
6811 = 2813 708480000
4. Primirea facturii in avans de la locator:

% = 404 318607200
167 265680000
4426 52927200
In cazul in care cursul EURO ar fi crescut la 36100 lei, ar fi fost inregistrata urmatoarea
diferenta nefavorabila de curs valutar:

% = 404 318607200
167 265680000
665 (36100-36000)*7380EUR
4426 50619420 (7380*36100)*19%
5.Plata avansului catre locator:
404 = 5121 318607200
6. Primirea facturii aferenta ratei lunare:
% = 404 24948000
167 16092000
1687 8856000
si comcomitent dobanda lunara :
666 = 471 3057480
7. Primirea facturii privind valoarea reziduala:
167 = 404 177120000