DREPTUL EUROPEAN AL CONCURENŢEI

Introducere în politica concurenţială comună

Art.3 al Tratatului U.E. enumeră activităţile pe care Uniunea trebuie să le

îndeplinească în scopul îndeplinirii obiectivelor : stabilirea unei pieţe comune şi a unei uniuni
economice şi monetare; în cadrul primului obiectiv se solicită instituirea “unui sistem care să
asigure nedistorsionarea concurenţei pe piaţa internă”. “Regulile de concurenţă” cuprinzând
art. 81-89 (ex.-art. 85-94) din tratat. Articolele 81-86 conţin normele aplicabile
întreprinderilor (private sau publice). Doar aceste norme vor fi discutate în această lucrare, cu
excluderea art.87-89 privind ajutoarele acordate de state care distorsionează concurenţa prin
favorizarea întreprinderilor naţionale.
în cel de-al cincilea Raport General asupra activităţilor Comunităţii Economice
Europene (1971), Comisia a atras atenţia asupra strânsei legături dintre principiul liberei
circulaţii a bunurilor şi politica concurenţială a Comunităţii, evidenţiind două mari obiective a
celei din urmă:
“Crearea si dezvoltarea acestei pieţe unificate s-ar dovedi dificilă, dacă nu imposibilă
dacă, în timp ce barierele convenţionale în calea comerţului între cele Şase sunt reduse în mod
rapid, alte obstacole, mai puţin vizibile dar în egală măsură restrictive, sunt permise să persiste.
Acestea ar putea apărea din aplicarea unor norme economice şi fiscale diferite de către statele
membre sau a unor sisteme de ajutoare de stat sau din exploatarea abuzivă a unei poziţii
dominante de către îintreprinderile private sau din încheierea unor acorduri menite să
restricţioneze concurenţa între ele”.
Politica concurenţială a Comunităţii (distinctă de politicile concurenţiale ale statelor
membre) este direcţionată împotriva următoarelor activităţi anticoncurenţiale :
1. Acorduri comerciale restrictive încheiate între întreprinderi independente, în măsură
să afecteze comerţul între statele membre şi să distorsioneze concurenţa în interiorul
pieţei comune : art. 81. Pot fi încheiate acorduri restrictive, de ex., în scopul de a
fixa preţuri sau de a controla pieţele de bunuri sau servicii.
2. Practici abuzive (anticoncurenţiale) a unor mari întreprinderi, care domină pieţele de
bunuri sau servicii, ce pot afecta comerţul între statele membre : art. 82, firmele cu o
poziţie dominantă sunt în măsură să fixeze preţuri excesive clienţilor lor.
3. Dat fiind faptul că acestea pot conduce la condiţii de dominare a pieţei sau pot
 consolida o astfel de poziţie, amplele fuziuni între întreprinderi sunt subiecte de
control prin regulamentul Consiliului 4064/89.
Deşi Comunitatea a stabilit un cadru normativ - un sistem de drept în cadrul căruia
concurenţa între întreprinderi este încurajată - tratatul nu defineşte termenul “concurenţă”.
Următorul extras dintr-un caz din 1980 vizând dreptul american antitrust oferă detalii
interesante :
“Concurenţa reprezintă motorul, forţa din spatele unui sistem liber al întreprinderilor.
Spre deosebire de economiile cu planificare centralizată, în care deciziile privind producţia
sunt luate de birocraţi guveramentali care cu “clarviziune” imaginează realitatea şi au pretenţia
de a şti să acţioneze în cel mai bun mod, capitalismul se fundamentează pe planificare
descentralizată - milioane de producători şi consumatori iau sute de milioane de decizii în
fiecare an pentru a determina ce şi cât se va produce. Concurenţa joacă rolul cheie în acest
proces : impune o disciplină producătorilor şi vânzătorilor de bunuri impunându-le a veni în
întâmpinarea consumatorului cu un produs mai bun la un preţ mai scăzut; elimină producătorii
ineficienţi şi marginali, promovează diversitatea, oferind consumatorilor posibilitatea să-şi
satisfacă o largă paletă de preferinţe personale; evită concentrările de putere economică
permanente, dat fiind faptul că şi cea mai mare firmă poate pierde puterea deţinută pe piaţă în
faţa unui rival mai înfometat.
în cazul în care concurenţa este obstructionată, producătorii sunt în poziţia de a realiza
profituri de monopol, refuzând consumatorilor multe din beneficiile unei pieţe libere. Astfel
constituie un adevăr simplu dar adevărat faptul că legile noastre antitrust sunt desemnate să
protejeze integritatea sistemului de piaţă asigurandu-se că, în acest fel, concurenţa domneşte
liber. Chiar dacă multe s-au spus şi s-au scris despre dreptul anitrust în acest ultim secol al
existenţei acestuia, curtea trebuie sa rezolve o problemă practică în fiecare caz de monopol:
este acesta tipul de situaţie unde forţele pieţei sunt susceptibile a rezolva problema respectivă
înăuntrul unei perioade rezonabile de timp ? Sau au fost ridicate bariere cu scopul de a
restrânge normala funcţionare a pieţei, astfel încât problema nu poate fi corectată de la sine ?
în ultimul caz, este posibil să fie necesară intervenţia instantei pentru a corecta lipsa de
echilibru a pieţei; în prima situaţie, instanţa trebuie să dea dovadă de extremă precauţie pentru
că o intervenţie a acesteia într-o situaţie privind concurenţa poate perturba echilibrul forţelor
de piaţă, conducând către răul pe care legile antitrust aveau menirea să le prevină”.
Opinile economiştilor, politicienilor, avocaţilor variază în timp, de la o ţară sau sistem
politic la altul, în privinţa gradului de reglementare sau intervenţie prin drept la care pieţele ar
rebui spuse de autoritatea publică. Trecerea de către fosta Uniune Sovietică şi de către ţările
din Europa Centrală şi de Est de la economii centralizate la economii de piaţă în care forţele
cererii şi ofertei determină în mare măsură preţurile, este o clară ilustrare în acest sens.
Politica concurenţială (inclusiv dreptul) trebuie să fie dinamică, să se schimbe în termeni
de direcţie şi obiective concomitent cu schimburile şi dezvoltarea situaţiilor politice şi
economice. în primul raport privind politica concurenţială din 1972 Comisia afirma :
“Concurenţa este cel mai bun stimulent al activităţii economice, garantând cea mai mare
libertate de acţiune posibilă tuturor. O politică concurenţială activă în deplină concordanţă cu
tratatele institutive facilitează permanenta ajustare a structurii cererii şi ofertei la progresul
tehnologic. Prin intermediul maşinăriei de luare a deciziilor în manieră descentralizată,
concurenţa permite întreprinderilor să-şi îmbunătăţească continuu eficienţa - condiţie sine qua
non pentru o îmbunătăţire susţinută a standardelor de viată şi a posibilităţii de încadrare în
muncă în ţările Comunităţii. Din acest punct de vedere, politica concurenţială este un
instrument esenţial pentru satisfacerea în mare măsură a nevoilor individuale şi colective ale
societăţii noastre”.
Această afirmaţie vizează libertatea de acţiune a întreprinderilor, vizează presiunea
exercitată asupra firmelor de a învesti în cercetare şi de a inova în linie cu schimbările
tehnologice şi preferinţele consumatorilor, îmbunătăţind astfel eficienţa firmelor în condiţiile
economiei de piaţă. Cel mai important, concurenţa exercită o presiune asupra furnizorilor de a
păstra la cel mai scăzut nivel posibil costurile şi preţurile pentru a nu pierde din vânzări în faţa
unor companii mai eficiente.
Această imagine oarecum idealizată a avantajelor concurenţei devine obscură în lumea
reală, cel puţin în momente de continuă inflaţie. Chiar dacă pieţele libere şi concurenţa
consituie principiile de bază ale capitalismului şi a democraţiei occidentale, toate statele
membre au ceea ce se numeşte economii mixte. Pe baza măsurilor de naţionalizare, multe
guverne au trecut întreprinderi sau sectoare întregi ale economiilor lor din proprietatea privată
în proprietatea publică, creându-se astfel monopoluri în această zonă a proprietăţii de stat.
Acest lucru a privit în special serviciile publice precum gazul, electricitatea, telecomunicaţiile,
serviciile de sănătate şi de transport feroviar. în astfel de cazuri concurenţa şi motivaţia
profitului nu au fost în mod necesar eliminate, dar au fost subordonate principiilor bunăstării
sociale. în ultimii ani, politicile economiei de piaţă au încurajat privatizarea în astfel de
sectoare, permiţând mai multor întreprinderi să opereze şi forţelor de piaţă să devină mai
puternice.
 In cadrul sectorului privat, există o tendintă naturală de dezvoltare a concentrărilor de
putere economică pe pieţele de bunuri şi servicii. Chiar forţele concurenţei tind să genereze
corporaţii dominante, de cele mai multe ori multinaţionale. Ca alternativă, companiile pot
cădea de acord să acţioneze concertat în scopul obţinerii unui mai mare grad de putere pe
piaţă. Structurile pieţei în interiorul Comunităţii pot fi analizate în funcţie de gradul de
concentrare expus - în funcţie de măsura în care puterea de piaţă este concentrată în mâinile
unuia sau câtorva furnizori ( sau cumpărători).
în acest context s-a afirmat că atât politica cât şi dreptul concurenţial comunitar trebuie
să-şi propună dobândirea unei aşa numite “workable competition “ - concurenţa care este
eficientă şi care asigură cea mai optimă alocare a resurselor disponibile în contextul în care o
varietate de factori economici şi sociali (integrarea pieţei, mediul, dezechilibre regionale,
protecţia consumatorului) trebuie cântăriţi şi echilibraţi:
“Ceea ce este necesar este asigurarea accesului pe pieţele în cauză pentru ca schimbările
cererii şi ofertei să se reflecte în preţuri, pentru că producţia şi vânzările să nu fie limitate în
mod artificial şi pentru că libertatea de acţiune şi alegere a furnizorilor, cumpărătorilor şi
consumatorilor să nu fie compromisă (Comisarul von der Groeben 1969)”.
Ulterior Curtea de justiţie a menţionat în cazul 26/76 Metro (Nr.l) de conceptul “workable
competition” în termeni de structuri de piaţă şi obiective ale tratatului, în particular crearea
unei pieţe unice :
“Cerinţa conţinută în art.3 şi 85 al Tratatului U.E. - concurenţa nu trebuie distorsionată -
implică existenţa pe piaţă a acestei “workable competition”, ceea ce presupune gradul necesar
de concurenţă pentru asigurarea observării cerinţelor fundamentale şi atingerea obiectivelor
tratatului, în particular crearea unei pieţe unice cu condiţii similare celor de pe o piaţă
naţională. în concordanţă cu această cerinţă natura şi intensitatea concurenţei poate varia în
funcţie de produsele şi serviciile în cauză şi de structura economică a sectoarelor pieţei
relevante”.
Această “workable competition” va asigura ca toate pieţele, indiferent dacă sunt mai
mulţi participanţi, puţini participanţi sau chiar în cazul în care există un singur actor pe piaţă,
să fie expuse acţiunii unor concurenţi existenţi sau potenţiali. Astfel de pieţe se încadrează
între cele două modele de piaţă cunoscute în teoria economică :
1. piaţa ce se caracterizează printr-un grad de concurenţă perfect în care multe firme mici
concurează în furnizarea unui singur produs, neexistând o firmă unică (vânzător sau
cumpărător) care să aibă suficientă putere pentru a avea un impact asupra preţului pe piaţă ;
 2. piaţa de monopol în care o singură firmă, responsabilă de aprovizionarea întregii
producţii a unui bun, este capabilă în absenţa unor produse înlocuitoare, să controleze preţul
unui astfel de bun. O astfel de companie îşi va maximiza profiturile într-un moment în care
producţia sa este mai mică decât ar fi fost în condiţii de concurenţă perfectă (cererea depăşind
oferta, permite perceperea unui preţ de monopol).
O piaţă de monopol poate fi destabilizată în cazul în care există pe piaţă posibilitatea
intrării unor firme noi. Acest lucru va presupune probabil depăşirea unor bariere considerabile
de intrare pe piaţă. Acestea pot fi costuri de investiţii excepţional de mari, controlul deţinut de
compania monopolistă a unor metode de producţie protejate prin brevete în conformitate cu
dreptul naţional sau acordarea puterii de monopol unei întreprineri de către stat.

Obiective de bază ale politicii concurentiale comune

In al Nouălea Raport privind politica concurenţială (1980), Comisia a afirmat că o

concurenţă nedistorsionată constituia “o condiţie pentru buna funcţionare a pieţei comune, care
este piatra de temelie pe care trebuie să se fundamenteze integrarea economică”.
Introducerea la acest raport a subliniat patru obiective de bază ale politicii Comunităţii:
1. O piaţă deschisă şi unificată - fară a fi împărţită prin acorduri restrictive,
anticoncurenţiale încheiate între firme ;
2. Un grad suficient de concurenţă eficientă pe pieţe ce nu se caracterizează prin
concentrări peste limită şi abuzuri ale firmelor dominante ;
3. Corectitudine pe pieţe - sprijin pentru încurajarea afacerilor mici şi mijlocii,
măsuri de protecţie a consumatorului şi atacul la adresa ajutoarelor de stat
ilegale.
4. Menţinerea unei poziţii competitive a Comunităţii faţă de principalii săi rivali
(SUA si Japonia) în economia mondială.

Funcţia de integrare a pieţei pe care o deţine politica concurenţială nu va înceta să existe o

dată cu crearea pieţei comune. încurajarea firmelor mici şi mijlocii nu trebuie să se realizeze cu
preţul nevoii pentru anumite firme de a dobândi o dimensiune optimă în scopul operării
eficiente nu doar pe piaţa comună, dar în concurenţă cu întreprinderi mari din SUA şi Japonia.
Atacul asupra acordurilor care limitează concurenţa nu trebuie să înăbuşe eficienţa:
“Politica concurenţială întăreşte integrarea pieţei într-un mod pozitiv. Subiect al
menţinerii unui nivel adecvat de concurenţă, permite cooperarea între firme, cooperare
susceptibilă de a impulsiona progresul tehnic şi economic, în special în cercetare, dezvoltare şi
transfer de tehnologie. Astfel Comisia poate lua decizii favorabile privind cooperarea dintre
companii sau intervenţie guvernamentală care este în interesul mai larg al Comunităţii şi nu
doar în interesul firmelor sau ţărilor în cauză. Astfel de situaţii se intâlnesc în cazul luării de
măsuri ce stimulează cercetarea, dezvoltarea şi inovaţia.
Aceste două laturi ale politicii concurenţiale întreprinsă de Comisie, controlul acţiunii
guvernelor si a firmelor, urmăreşte acelaşi obiectiv al asigurării unor pieţe deschise, eficiente
în care firmele işi determină preţurile şi producţia în mod independent în funcţie de condiţiile
pieţei. Acesta este tipul de mediu în care firmele se pot dezvolta cel mai bine şi pot concura la
nivel mondial”, (al Şaisprezecelea Raport al Comisiei privind concurenţa)

Aplicarea dreptului concurential comunitar

Pe baza art.83 (ex.-art.87), Regulamentul Consiliului 17/62 instituie “aplicarea echilibrată

a articolelor 81 şi 82 într-o formă uniformă în toate statele membre”. Administrarea şi
aplicarea regulilor de concurenţă privind întreprinderile este încredinţată Comisiei, “acţionând
în strânsă şi constantă legătură cu autorităţile competente ale statelor membre”.
în conformitate cu Regulamentul 17/62 Comisia este împuternicită, printre altele, cu
sarcina de a pune punct încălcărilor articolelor 81 şi 82, de a adresa decizii fară caracter
judiciar întreprinderilor angajate într-o astfel de încălcare, puse în aplicare prin intermediul
amenzilor şi plăţilor penalităţilor periodice. în plus, Comisia este singura în măsură, în
conformitate cu art.9(l) a Regulamentului, să acorde exceptarea, conform art.81(3), a unui
acord notificat, aflat sub incidenţa art.81(l) şi care produce beneficii economice sau de alt tip
ce depăşesc efectele sale anticoncurenţiale. Pot fi acordate şi exceptări de grup, conform
art.81(3), unor categorii de acorduri prin intermediul regulamentelor Comisiei.
Deciziile luate de Comisie în conformitate cu articolele 81 si 82 sunt, începând cu 1989
subiectul revizuirii de către Tribunalul de Primă Instanţă.