z.

ornea
junimea și junimismul
*
Ilustrația copertei de DUMITRUVERDEȘ

Textul de față este reprodus după:

Z. ORNEA, Junimea și junimismul,
ed. a Il-a, Ed. Eminescu, București, 1978.
 z. ornea

junimea și junimismul
&

BIBLIOTECA PENTRU TOȚI • 1998

EDITURA MINERVA • BUCUREȘTI
Cartea a apărut cu sprijinul
MINISTERULUI CULTURII

ISBN 973-21-0561-5
 NOTĂ BIOBIBLIOGRAFICĂ

Zigu Ornea s-a născut la 27 august 1930 în comuna Frumușica

din județul Botoșani. Școala primară o absolvă în comuna natală.
între anii 1941-1949 urmează cursurile Liceului Comercial
din Botoșani.
în 1951 se înscrie la Facultatea de Filosofic a Universității
din București în 1955 obține licența în filosofie. Doctor în
filosofie în 1973.
în august 1955 devine redactor la Editura de Stal pentru
Literatură și Artă (E.S.P.L.A.).
Debut publicistic. în 1956. în revista Gazeta literară.
în martie 1959 este îndepărtat din editură din motive de
„dosar încărcat4', fiind încadrat la Centrul de Librării București.
E librar până în 1962. fiind apoi transferat la Academia de Studii
Economice ca bibliotecar și redactor. în 1968 redevine redactor
la Editura Meridiane și, din decembrie 1969. la Editura Minerva,
ca șef al redacției de istorie literară.
Debut în volum în 1966 cu lucrările Junimismul și, în
colaborare, cu A. D. Xenopol și Falansterul de la Scăieni
Se consacră, din 1959, studierii curentelor de idei din cultura
românească modernă în ample sinteze, în care spiritul critic e o
prezență activă. De menționat, la acest capitol, lucrările:
Țărănismul (1969), Sămănătorismul (1970; ediția a Il-a, 1971).
Poporanismul (\972), Junimea și junimismul (1975; ediția a Il-a,
1978), Curentul cultural de la „Contemporanul" (1977),
Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea (1980), Anii
treizeci. Extrema dreaptă românească (1995; ediția a Il-a. 1996).
Concomitent, realizează biografii atrăgătoare despre trei dintre
personalitățile fondatoare ale unora dintre aceste curente de idei.
De menționat, în acest compartiment, cărțile: Piața lui C.
Dobrogeana-Gherea (1982) și Opera lui C. Dobrogeanu-Gherea
(1983), Viața lui Titu Maiorescu (2 voi.. 1986-1987), Viața lui
C Stere (2 voi., 1990, 1991).
Desfășurând o prodigioasă activitate de exeget și comentator
în ale istoriografiei literare românești, publică volume care adună
studii și eseuri din această zonă de preocupări. Se cuvin amintite
cărțile: Trei esteticieni (1969), Studii și cercetări (1973),
Actualitatea clasicilor (1976), Comentarii (1986), Atitudini
(1984), înțelesuri (1994), Fizionomii (1997), Medalioane (1998).
Merită amintit faptul că din 1982 e titularul rubricii „Cronica
edițiilor" la principala revistă a Uniunii Scriitorilor, România
literară (la început bilunar și, din 1991, săptămânal).
Este membru al Uniunii Scriitorilor din 1967 și, din 1991,
director al Editurii Minerva.
Activitatea sa de istoric literar a fost răsplătită cu următoarele
premii: premiul Academiei Române (1977), premiul Uniunii
Scriitorilor (1976, 1995), Premiul Asociației Scriitorilor din
București (1978).
 PRELIMINARII

Câteva chestiuni metodologice se cuvin clarificate din capul

locului în aceste pagini preliminare. Cum se știe, marile curente
literare europene (clasicism, romantism, realism, naturalism,
simbolism, expresionism etc.) nu s-au constituit în jurul unei
unice dominante estetice, iar aceasta, indiferent de structura ei
germinativă, a coabitat cu destule valori eteronome. Procesul de
afirmare, impunere sau expiere a oricăruia dintre aceste curente
s-a datorat, adesea hotărâtor, unor factori din afara artei și
literaturii. De aceea, analiștii specializați ai fenomenului
demonstrează că realitatea acestor curente nu e numai literară
sau estetică1. La noi lucrurile sunt și mai complicate, încât a
considera marile curente din epoca modernă a culturii românești
drept realități exclusiv literar-estetice apare drept o opțiune
metodologică puerilă, care nu se verifică defel. într-adevăr, care
cunoscător din interior al chestiunii ar putea spune că
pașoptismul, junimismul, direcția de la Contemporanul,
poporanismul, sămănătorismul, gândirismul au fost numai
curente literare, și nu orientări cu o fizionomie complexă ? Este
incontestabil că în secolul al XlX-lea și primele decenii ale

1 Vezi și Adrian Marino, Dicționar de idei literare, articolul

Curentul literar, Editura Eminescu, 1973.
 secolului al XX-lea conștiința românească a fost înainte de toate
absorbant preocupată de procesul devenirii noastre istorice, de
înfăptuirea unor hotărâtoare deziderate naționale: crearea și
desăvârșirea unității statale, calea cea mai potrivită de evoluție
pentru integrarea în circuitul civilizației modeme, modalitatea
constituirii așezămintelor infrastructurale și suprastructurale
specifice noului tip de civilizație.
Oricâte obiecții ar invoca partizanii esteticului pur, de-a
lungul unui secol întreg problemele amintite mai sus au fost
cele de importanță hotărâtoare. Și, în consecință, ele au
direcționat preocupările majore ale tuturor marilor noastre
curente. De aici tocmai fizionomia lor mozaicată, în sfera
acestora intrând,,în proporții necesare, valori varii și distincte:
ideologice, politice, sociologice, estetice, culturale. Toate
conjugându-se într-o direcție unitară, propunând - în funcție de
orientarea socială a respectivului curent - o cale și un drum de
urmat. Altfel spus, un model socotit eficient și necesar pentru
evoluția României moderne. Marile personalități care au
reprezentat aceste curente s-au constituit ca directori de
conștiințe, adevărate spirite patronale, preocupate nu de o
singură dimensiune a fenomenului românesc, ci de ansamblu, nu
de o latură, ci de întregul proces. Așa se explică acel .,spirit de
renaștere66 care le era propriu. Profesionalizarea strictă era
atunci, până târziu, în anii dintre războaie, de neimaginat. Erau,
deopotrivă, ideologi, scriitori, esteticieni, oameni politici,
profesori, istoriografi, animatori culturali, dăruindu-se total
pentru împlinirea unui ideal în care credeau și căruia i se
jertfeau. Kogălniceanu și Eliade Rădulescu, T. Maiorescu, P.
Carp și Eminescu, Dobrogeanu-Gherea, C. Stere și G. Ibrăiieanu,
Nicolae lorga, adică marile spirite tutelare ale acestor curente au
fost asemenea personalități plurivalente care au înțeles înaltele
comandamente ale epocii și au reprezentat-o în diferite momente
ale ciclului ei evolutiv.

2
 Nu vrem să spunem că esteticul a ocupat în sfera acestor
curente o poziție subalternă, având, în comparație cu alți factori
consubstanțiali, un statut diminuat ca însemnătate, și nici să
negăm condiția autonomă a artei în ansamblul edificiului. Dar
nu e mai puțin adevărat că esteticul a funcționat, chiar și în
cadrele junimismului, împreună cu alte valori cel puțin egale ca
însemnătate, iar autonomia artei s-a supus condiției ei
întotdeauna relativă. Viziunea cuprinzătoare asupra ansamblului
fenomenului românesc în diferitele stadii ale dezvoltării sale și-a
prelungit undele și în concepția literar-estetică a acestor curente.
Se poate așadar spune că această viziune de ansamblu asupra
existenței sau a conștiinței sociale și-a impus rigorile chiar
într-un compartiment (ca literatura) cu știut statut relativ
autonom.
Junimea și junimismul păstrează perfect însemnele caracte­
ristice ale fizionomiei tuturor curentelor românești. Pare ciudat
ca orientarea care a postulat, în planul estetic, antisincretismul și
autonomismul să fie considerată ca un curent cu o viziune
integratoare. Ciudățenia e numai aparentă. Deși a statuat
principiul esteticului în actele apreciatoare, junimismul nu a
izolat dimensiunea literar-estetică din ansamblul structural în care
se integra. Cum ne vom strădui să evidențiem, aceleași puncte
de vedere cu care a operat junimismul în planul estetico-literar
au funcționat și în celelalte compartimente. Iar între planul
socio-politic și cel literar-estetic, granițele nu sunt chiar atât de
zăvorâte cum ne-au obișnuit prejudecățile să credem. Comunitatea
ideologică le-a apropiat mult, liantul creându-1 unitatea de țel,
de atitudine și, mai presus de toate, concepția (viziunea)
atotcuprinzătoare asupra întregului fenomen românesc. La urma
urmei, se știe, creația literară favorizează conștientizarea
colectivă, facilitând unui grup social distinct să devină conștient
de problemele și aspirațiile sale. Universul coerent al operei lui
Caragiale, de pildă, nu ne dezvăluie semnificațiile unor motive

3
ideologico-politice junimiste mai acut chiar decât unele
manifestări programatice ale liderilor politici ai grupării ? Și nu
se poate spune același lucru, cel puțin parțial, despre unele
scrieri ale lui Slavici, Duiliu Zamfirescu sau Eminescu ?
Pornind de la acest punct de vedere, care nu e numai
metodologic, am studiat junimismul în dubla sa ipostază, de
curent și stare de spirit. Structura cărții (altfel spus capitolele ei)
s-a supus acestei rațiuni metodologice. Am consacrat fiecărui
compartiment al complexului structural care este junimismul
(ideologic, politic, estetic, literar) câte un capitol, neuitând că
pentru fixarea în epocă e necesară urmărirea istoricului curentului
(la urma urmei junimismul a fost o structură dinamică) și a
polemicilor angajate cu orientările adversare. Nu ni s-a părut
utilă studierea separată (într-un capitol distinct) a junimismului
ca stare de spirit pentru bunul motiv că această ipostază e
infuzată și difuzată peste tot, fiind detectată lesne (sperăm ca și
în cartea noastră) în orice luare de atitudine a junimiștilor. A
consacra un capitol special junimismului ca stare de spirit ne-ar
fi condus, inevitabil, la repetiții supărătoare pe care ne-am
străduit să le evităm.
*

Junimismul este așadar mai întâi, după opinia noastră, un

curent de idei complex (literar, ideologic, cultural, politic) care
a inaugurat o nouă orientare nu numai în literatura și cultura
epocii, dar și în spiritul public. Junimismul nu este deci numai
un curent literar și opiniile pornind de la această premisă
procedează prin ignorarea (uneori deliberată) a complexității
fenomenului. într-adevăr, se poate vorbi la junimism de o
dominantă estetică sau literară care ar fi coordonat ansamblul,
conferindu-i o coerență unificatoare ? E adevărat că un
asemenea factor predominant nu poate fi detectat la nici un

4
curent literar sau școală de la noi sau aiurea. Dar junimismul
probează până la evidență că nici una dintre valorile care i-au
alcătuit ansamblul nu s-a putut constitui în „idee forță“, nu a
izbutit să ocupe poziții de comandă. Au fost toate aproape egal
de importante, contribuind, fiecare în domeniul său, la impunerea
curentului ca o orientare autoritară în viața publică pentru a o
reevalua și redimensiona. Presupune însă această viziune de
ansamblu (care a fost reală) perfecta armonie de atitudini și
opțiuni ideologice, estetice, filozofice, politice, de modalități
literare ? Junimismul, ca orice curent, a pivotat în jurul unui
punct de vedere programatic recunoscut de toți adepții. Dar
dincolo de acest punct de vedere programatic general constatăm
tolerarea celor mai variate tendințe și semnificații, ba chiar
coabitarea contrariilor. Și aceasta în toate compartimentele care
i-au alcătuit structura. în planul literar-estetic distingem lesne
modalități diverse: romantism, clasicism, realism, realismul
poporan ce vestește sămănătorismul, dimensiunea fantasticului
oniric (Eminescu, Gane). Adică tot atâtea modalități aparent
imposibil de conciliat sub o formă unificatoare. Planul filozofico-
ideologic e și el nu mai puțin diversificat. Revista grupării, ca și
cenaclul ei, au tolerat și au popularizat deopotrivă: idealismul
obiectiv, cel subiectiv, raționalismul, iraționalismul (de tip
schopenhauerian), evoluționismul darwiniano-spencerian,
pozitivismul comteian (agreat și de Maiorescu, P. Carp sau V.
Pogor, dar mai ales de Panu sau N. Xenopol), materialismul de
tip Biichner (ne referim, firește, la filozofia lui Conta). Un punct
de vedere perfect unitar nu putem constata nici măcar în opiniile
socio-politice ale grupării. A. D. Xenopol, G. Panu, Vasile
Conta, care erau figuri proeminente la Junimea, nu au acceptat
niciodată opțiunile conservatoare ale liderilor grupului politic
junimist, sfârșind prin a se alătura altor formațiuni politice.
Eminescu, conservator în convingeri, nu a pregetat să afirme
puncte de vedere esențialmente deosebite de cele ale junimismului

5
 oficial. Dar chiar în cadrul nucleului fondatorilor se vor manifesta
uneori opinii divergente (I. Negruzzi are în anii 1878-1879
opinii deosebite de ale lui Carp în problema articolului 7 din
Constituție, iar N. Gane va părăsi, în 1888, partidul conservator
pentru a se alătura liberalilor. Ce să mai spunem de divergența
ireconciliabilă - ce-i drept foarte târzie - dintre Carp și
Maiorescu în perioada 1912-1917 ?). Dealtfel, cine examinează
atent și fără preconcepte publicația Junimii constată lesne că
materialul e în sumare deliberat eterogen. Spiritele ei patronale
au urmărit, evident, să nu alcătuiască o revistă exclusiv literară,
îngăduind, chiar stimulând, și creația științifică (în sfera
disciplinelor umaniste), cea sociologică, filozofică, general-
culturală. Iar fizionomia revistei nu o reflectă pe cea a grupării ?
Aceasta nu înseamnă deloc că Junimea și junimismul sunt
constituite din atomi distincți, cu statut independent, al căror
impact era producător de explozii. Dimpotrivă, Junimea și
junimismul oferă în istoria culturii noastre exemplul unei elevate
confrerii de spirite care au știut să colaboreze în armonie fără a
renunța la independența în opinie. Liantul l-a creat scopul
comun („viziunea asupra lumii") și spiritul patronal al
conducătorului care a știut, cu tact inegalabil, să armonizeze
contrariile, să stimuleze și să utilizeze energiile creatoare spre
un țel care era al tuturor.
E inutil să depunem stăruințe și să aglomerăm argumente
pentru a demonstra evidența. Și de vreme ce evidența pledează
decisiv pentru structura pluriformă a junimismului, de ce am
perpetua eroarea de a-1 considera exclusiv drept un curent
literar ? Se poate, fără îndoială, elabora un studiu despre
literatura Junimii, despre estetica, critica sau ideologia ei
literară. Dar un asemenea studiu nu va fi și unul despre
junimism pentru buna rațiune că orientarea junimistă nu se
limitează la aceste coordonate. Ele sunt numai componente, e
drept foarte importante, ale unui ansamblu mult mai cuprinzător.

6
 Și a confunda o componentă sau două cu întregul e o eroare
(gravă, nu numai metodologică) care, euristic vorbind, nu poate
oferi decât rezultate anapoda.
Dealtfel, îndrăznim să întrebăm, vom putea obține judecăți
viabile despre valoarea, semnificația acestor componente,
ignorând ansamblul din care fac parte, le determină natura și
semnificația obiectivă ? în stadiul actual al istoriografiei literare,
al istoriei culturii, după clarificările mai recente ale sociologiei
literaturii, nu mai este posibilă ignorarea ansamblului de relații
necesare între elementele unei structuri evident organice și
unitare. Și întrucât această înțelegere e valabilă la scara unei
opere, e cu atât mai recomandabilă investigațiilor analitice
despre un curent, o mișcare literară sau cultural-ideologică. A
nu ține seama de aceste cuceriri moderne înseamnă a ne
reîntoarce - obtuzi și închistați - spre procedeele metodologice
ale istoriografiei pozitiviste, ale diletantismului investigativ,
considerate peste tot vetuste și anacronice.
Dealtminteri, dacă luăm în considerare o singură componentă
(cea literară sau cea ideologică), apar, insurmontabile, destule
alte dificultăți care așază sub semnul îndoielii chiar orientarea
junimistă ca o realitate constituită. Să ne amintim că Ibrăileanu,
studiind numai literatura Junimii și aceea a epocii, a vorbit
despre „curentul eminescian44 ca despre o epocă literară și nu
despre junimism. Aceeași observație o făcuse mai înainte și
Gherea. Și acest punct de vedere este, sub raport exclusiv
literar-estetic, până la un punct, judicios pentru că, fără îndoială,
geniul lui Eminescu a exprimat de-a lungul unei întregi epoci
sensibilitatea românească, deopotrivă a creatorilor ca și a masei
cititorilor culți. Iar lorga, reținând din orientarea Junimii numai
aspectul ideologic, a propus drept personalitate dominantă a
epocii pe Xenopol și nu pe Maiorescu, deși știa bine că Xenopol
nu reprezintă fidel nici Junimea și nici junimismul. Asemenea
aprecieri au fost posibile tocmai pentru că junimismul nu a fost

7
 privit ca un ansamblu complex configurat, luându-se ca premisă
de cercetare numai o componentă. E un exemplu, din altele
posibile, care evidențiază aporiile inevitabile datorate
confundării particularului cu generalul sau a părții cu întregul.
Apoi junimismul trebuie considerat, cum spuneam, ca o stare
de spirit. Ivită și cristalizată din suma tuturor componentelor
ansamblului pe care îl studiem, această stare de spirit a creat în
bună măsură și orientarea, mișcarea inaugurată de junimism în
spirit public. Iar această stare de spirit a fost plămădită din
asemenea trăsături, ca: rigoare, adevăr, luciditate, descurajarea
megalomaniei și a mimetismului prin zeflemea și supunere la
obiect, stabilirea unui judicios criteriu de valoare în actele
apreciative, specificitate în domeniile implicate, cenzurarea
tendințelor spre o accelerată evoluție prin elementul frenatoriu
al conservatorismului, elan creator original, combaterea
naționalismului patriotard, postulatul evoluționismului înțeles
adesea rigid. Pe scurt spus, regândirea și reevaluarea celor până
atunci înfăptuite în vederea unei noi etape constructivei.
Contemporanii au asimilat (cei mai mulți) spiritul critic junimist
cu criticismul și acesta, la rândul său, cu negația. Dar criticismul
junimist, atunci cu adevărat necesar - Vianu l-a numit „o trezire
la lumină44 nu înseamnă negațiune, după cum junimism nu se
reduce la criticism. A admite asemenea simplificări înseamnă a
ignora tendința constructivă din structurile spiritului junimist.

1 Un cercetător al chestiunii a observat cândva: „«Spiritul Junimii»

e desigur în primul rând felul de a gândi decisiv ivit în cultura noastră
acum o sută de ani, orientarea hotărâtoare imprimată unei culturi ce
amenința cu stagnarea; fel de a gândi propriu și orientarea nouă sunt
însă realități și operații ce țin de reviztiire, de critică și astfel «spiritul
Junimii» e identic, aproape în totalitatea manifestărilor sale, cu
accepțiunea de «spirit critic junimist»44. (Cornel Regman, Spiritul
Junimii, I, Familia, 1969, nr. 10.)

8
aflată mereu chiar în subtextul criticismului său. Cum ne
propunem să evidențiem, nu nihilismul a guvernat spiritul
junimist, ci un criticism pozitiv ce aspira spre creație și
consolidare. Este adevărat că acest punct de vedere prea radical
la începuturi, și cum a fost cariat constant de conservatorism, a
ignorat ceea ce era de pe atunci încă trainic construit. Dar care
curent nu a utilizat, pentru a se impune în conștiința timpului,
radicalitatea și excesul, războindu-se superb cu toate orientările
trecutului și refuzând decis orice conciliere ?
Junimismul ca stare de spirit are deci în structurile sale
elemente provenite din toate componentele organismului său,
coagulate de un principiu director. Dar, deși Maiorescu a
îndeplinit aici roluri hotărâtoare, Junimea nu se reduce la
personalitatea sa, după cum spiritul junimist nu se reduce la
maiorescianism. Junimismul ca stare de spirit a fost expresia
unei colectivități, cu o logică interioară specifică. Și această
colectivitate, patronată de Maiorescu, nu a fost numai reflexul
personalității sale. în multe dintre manifestările sale recunoaștem
deopotrivă pecetea unor personalități precum Pogor, Carp,
Negruzzi și chiar a unor personaje de suprafață modestă dar
care, împreună, reprezentau o forță și un punct de vedere audiat,
creând o atmosferă specifică.
în sfârșit, o ultimă necesară precizare.
Junimea și junimismul reprezintă, pentru autorul acestei cărți,
o preocupare mai veche, materializată în 1966 printr-o primă,
foarte juvenilă, tentativă. (De fapt, lucrarea, începută prin 1957,
a fost redactată între anii 1959-1962, dar a apărut de-abia peste
patru ani.) O reluare a chestiunii ni se impunea. Am reluat deci
totul de la început, refăcând întreaga documentare, am apelat la
manuscrisele și documentele recent descoperite (ca, de pildă,
Jurnalul lui Maiorescu de după 1891, încă inedit) și, cu
experiența îmbogățită, am scris o carte nouă. Poate că mai
potrivit ar fi să spunem o altă carte, de vreme ce din studiul

9
apărut în 1966 am păstrat numai vreo douăzeci de pagini (și
acestea serios amendate) și acele liniamente de ordin general
filozofic sau ideologic dinainte clarificate. Scriind-o, de fapt, în
întregime acum, cu o altă compoziție și capitole noi, adeseori
ignorând realitatea lucrării noastre din 1966, în urma unei
documentații efectuate cu intenții exhaustive și nu o dată dintr-o
nouă perspectivă, e - repetăm - hazardat s-o considerăm nu
numai o carte nouă, dar și o altă carte?
Acestea ne-au fost intențiile. Dacă am izbutit să le
materializăm cum se cuvine în corpul cărții o va stabili, știm
bine, numai cititorul avizat căruia, de fapt, ne încredințăm și de
astă dată.
Z.O.
CAPITOLUL 1

ISTORIC
 1. Tradițiile nescrise ale Junimii stabiliseră că începuturile
societății trebuie lăsate necercetate. Cum nu au fost elaborate
statute și fiecare dintre fondatori avea versiunea sa despre ..actul
constitutiv11, se adoptase formula hazlie: ..originea Junimii se
pierde în noaptea timpurilor". Formula devenise cumva obligatorie
în alocuțiunea rostită anual la banchetele aniversare de secretarul
perpetuu. Și chiar dacă Pogor, în replica sa, - tot obligatorie -
contesta „preciziunea11 lui lacob Negruzzi, voind să propună sau
să impună versiunea sa, junimiștii respectau regula jocului.
Un document relativ recent descoperit1 vrea să aducă lumină
în această „noapte a timpurilor41. în 1868, Ministerul Instrucției
Publice (prin adresa nr. 4031) cerea tipografiei Junimii detalii
despre activitatea sa. în adresa de răspuns semnată de Th.
Cerchez, în calitatea sa de „administrator al tipografiei societății
Junimea pe anul 186811, (uzul era ca în fiecare an alt membru al
societății să gireze administrația tipografiei), sc menționa că
„societatea Junimea este fondată în octombrie 1863“ Mențiunea

1 I. Cremer. Despre începuturile Junimii, Familia, 1 969, ni 7, p. 18.

Același document a fost „redescoperit^ de Augustm Z. N. Pop și
publicat ca o inedită în nr. 3, 1977 al revistei ieșene Convorbiri literare.
(Vezi despre aceasta intervenția noastră Precizări în Luceafărul din 23
iulie 1977.)

13
din acest document este confirmată de Negruzzi în așa-numitul
Albumul Societății Junimea, întocmit de el în aprilie 1878. Sunt
înșiruiți aici toți junimiștii în ordinea intrării m societate.
Fondatorii ocupă primele cinci locuri, specificându-se în dreptul
lor „epoca fondării Junimei în oct. 1863441. Dar tot Negruzzi a
contestat, net. ce-i drept mai târziu, această precizare. Cu
autoritatea cunoștințelor pe care le avea, Negruzzi nota vădit
polemic în Amintirile sale, uitând probabil ceea ce afirmase în
1878 și că. deci, polemiza cu sine însuși: „mulți membri ai
Junimii cred că societatea lor datează din toamna anului 1863,
însă aceasta nu poate fi, de vreme ce eu, unul din cei cinci
fondatori, m-am întors din străinătate în Iași, după săvârșirea
studiilor, în seara de 25 octombrie 1863, iar T. Maiorescu, altul
dintre fondatori, plecase cu o zi înainte din Iași la Berlin, și
amândoi ne-am încrucișat în drum la Botoșani, unde petrecurăm
noaptea în același han, fără să ne facem cunoștința și fără măcar
să ne întrevedem4*2. Obiecțiile lui Negruzzi sunt greu de respins,
deși în alte cazuri, cum vom vedea, memoria sa e destul de
lacunară în spațiul acestor amintiri, scrise târziu, prin 1919-1920.
E posibil deci ca Th. Cerchez, intrat în Junimea de-abia în 1865,
să fi recoltat informația comunicată în adresa din 1868 de la
vreunul dintre fondatori. E de crezut ca acest „informator44 să fi
fost chiar prietenul său bun Vasile Pogor (Negruzzi mărturisește
că l-a cunoscut pe Pogor în toamna lui 1863, în casa lui
Cerchez). Iar Pogor - se știe - avea versiunea lui despre
înființarea Junimii. El pretindea că înaintea Junimii ar fi
funcționat la Iași, prin 1863, o societate literară, de el patronată,
formată din I. lanov, N. Negri, Th. și Gh. Aslan, lorgu Gane, N.

1 I. E Torouțiu, Studii și documente literare, voi. IV, p. 313.

2 lacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, Editura Minerva, ediția
B.P.T (îngrijită de Comeliu Simionescu), 1970, p. 7
3 Art. cit., loc cit, p. 13.

14
Scheletti, Al. Papadopol-Calimach, dr. Max. Dar Negruzzi, care
a consemnat în Dicționarul Junimii și această mărturie, preciza
că nici unul dintre acești mai vechi societari n-a confirmat
aserțiunea lui Pogor. Ceea ce nu-1 împiedica pe Pogor ca, anual,
în așa-numitul „contradiscurs44 la banchetele aniversare, să
reclame ca Junimea să se recunoască legatara mai vechii
societăți și, în consecință, data întemeierii să fie modificată cu
aproape un an. Dar tot atât de posibil este ca informația să-i fi
fost oferită lui Cerchez de lacob Negruzzi (sau de T. Maiorescu.
cel ce a redactat adresa către Ministerul Instrucțiunii semnată de
Cerchez). Peste trei ani același I. Negruzzi preciza fără dubii că
anul înființării Junimii este 1864. A spus-o în darea de seamă
(nesemnată) despre Prelecțiunile populare ținute în Iași de
membrii Societății Junimea publicată în primul număr (martie
1867) al revistei junimiste. Aici, referindu-se la al doilea ciclu al
prelecțiunilor, începute la 9 februarie 1864, preciza că „în
intervalul acestor prelecțiuni s-a constituit și societatea literară
Junimea despre al cărei început și activitate vom vorbi într-un
număr viitor44. Promisiunea aceasta - care ar fi clarificat
definitiv chestiunea - nu a fost onorată. Dar e neîndoielnic că în
această datare, menționată în 1867, se poate pune temei. Să
adăugăm, pentru a completa dosarul controverselor neîncheiate
în legătură cu data înființării societății, că în al său Dicționar al
Junimii, redactat târziu, Negruzzi reconfirma ceea ce notase în
amintitul articol din martie 1867, și anume că botezul s-a
petrecut „într-o duminică din primăvara anului 1864, după o
prelegere populară a lui Maiorescu44. Lămuriri decisive în acest
sens aduce Epistolarul lui Maiorescu (pentru anul 1864)
publicat în 1883. într-o scrisoare a lui Maiorescu către Th.
Rosetti, datată 20 martie (stil vechi) îl invita la Iași pentru că
„oricum trebuie să vii urgent încoace, din cauza societății
noastre44. în altă epistolă adresată surorii sale Emilia, datată 26
martie 1864 (tot stil vechi) în legătură cu tipărirea traducerii ei

15
după drama Wallenstein, o întreabă: „ți-ar displăcea dacă
traducerea ta ar apărea ca publicațiune a Societății (încă n-am
botezat-o)‘\
în afara controversei este faptul că se poate vorbi de o
activitate a Junimii înainte de a se fi constituit. Maiorescu își
începuse prelegerile publice încă la începutul anului 1863 și
aveau să fie reluate la 9 februarie 1864. De astă dată pe baza
unui program întocmit de tinerii ce vor fonda Junimea, iar lui
Maiorescu i se adaugă alți conferențiari: Carp. Pogor, Th.
Rosetti. E drept că Maiorescu a ținut zece prelegeri. Carp și
Pogor câte două, iar Rosetti, emoționat, a coborât de la tribună
fără a izbuti să articuleze în întregime nici formula de
introducere. în același început de an 1864, chiar înainte de
întâlnirea care a stabilit programul prelecțiunilor, a avut loc și
prima reuniune așa-zicând literară a societății încă neconstituită.
E vorba de reuniunea convocată de Maiorescu la locuința sa
pentru a audia traducerea lui Carp după Macbeth. Au fost
prezenți: Maiorescu, Carp, Negruzzi, Th. Rosetti și N. Burghele.
Pogor, invitat și el, nu a putut veni. Negruzzi are dreptate să
considere că această reuniune „a fost întâia ședință a Junimii,
fără ca cei prezenți să se fi gândit încă la înființarea unei
societăți literare".1 Se pare chiar că în etapa aceasta din
preistoria Junimii s-a inaugurat și o altă manifestare devenită
apoi tradițională: banchetul anual. Negruzzi își amintește că „din
timpul când Societatea nu exista încă în forma actuală și cu
numele de azi, Maiorescu a introdus obiceiul banchetelor44.
Primul banchet ar fi avut loc tot în locuința lui Maiorescu de la
Trei Ierarhi la care au luat parte, în afară de cei ce vor fonda
curând Junimea, câțiva universitari ieșeni. Unii dintre acești din
urmă invitați (P. Suciu, St. Micle, G. Mârzescu, V. A. Urechia)
vor deveni foarte curând adversari intransigenți ai Junimii.

1 Negruzzi, op. cit., p. 13.

16
 Totul se îndrepta spre o fază a organizării societare, la care
Maiorescu, ca și ceilalți, obișnuiți cu tradițiile studențești din
Germania, trebuie să se fi gândit din capul locului. în iama și
primăvara anului 1864 devenise un obicei ca duminica, după
prelegerea publică, organizatorii să se întâlnească la unul dintre
ei (la Pogor sau la Maiorescu) pentru a discuta. Discuțiile erau
animate și degajate, abordându-se cu îndrăzneală juvenilă înalte
și complicate chestiuni filosofice și literare. Politica nu era cu
totul exclusă din aceste conversații. Dar refuzau să o considere
cu seriozitate, de teamă, probabil, de a nu se trezi antrenați în
pragmatica ei, mereu tulbure și pătimașă. Preferau să se mențină
în sfere socotite ideale. La una dintre aceste reuniuni fără
program, desfășurate într-o atmosferă relaxantă, s-a ivit ideea
organizării unei societăți literare. Era, în fond, instituționalizarea
unei stări de fapt, întrucât, practic, societatea literară funcționa
de câteva luni bune. Negruzzi nu-și amintește cine anume a
formulat propunerea. Știe însă că duminici la rând s-au angajat
controverse în jurul denumirii cu care societatea trebuia să se
înfățișeze lumii. Diversele propuneri nu au fost acceptate pentru
că, molipsite de atmosfera intelectuală ieșeană dominată de
latinismul profesorimii originare de peste munți, erau stridente
sau pedante. Cum alte propuneri nu veneau, puțin a lipsit să se fi
adoptat denumirea pompoasă „Ulpia“, rectificată repede cu o
alta mai completă, „Ulpia traiană“. Ușor de înțeles în ce postură
ridicolă s-ar fi aflat societatea literară ieșeană, apăsată de o
asemenea firmă țipătoare, în luptele viitoare cu dăscălimea
ieșeană și cu excesul latinist al Academiei... Dar destinul a fost
înțelegător cu rosturile societății ce atunci se constituia și Th.
Rosetti (curios, tocmai greoiul viitor înalt magistrat !) a salvat
hotărâtor situația. Propune „un nume fără pretenție, care să vă
placă la toți, fiindcă nu zice mare lucruCi. Junimea păru tuturor
celor prezenți o alegere fericită. A fost îmbrățișată. Probabil și
pentru că denominația anodină era cu totul neangajantă și pentru

17
că, negreșit, evoca în memoria afectivă a companionilor cine știe
ce „Jugend-Bund44 studențesc sau o altă asociație similară.
Decizia fiind adoptată în unanimitatea sufragiilor, pe dată s-a
improvizat un ritual de botez. Pogor (firește, el !), meșter în
ritualuri popești, intonă nazal formulele de rigoare, după care a
sondat de trei ori opinia Junimii despre pedantism: „S-a lepădat
copilul de Satana pedantismului ?“ Și numai după ce tinerii
răspunseră, în cor, afirmativ, Junimea își putea considera semnat
actul de naștere. Ceremonia aceasta, aparent burlescă, trebuie să
se fi petrecut prin aprilie sau martie 1864. Ciclul prelecțiunilor
s-a încheiat o dată cu vacanța de Paști, iar de la mijlocul lui iunie
încolo societarii se răspândeau la băi sau pe la moșii.
Delimitarea, încă din momentul genezei, de pedantismul latinist
anunța urul dintre obiectivele constante ale ostilităților junimiste.
E de mirare, la prima vedere, cum tinerii aceștia, mai toți
școliți în Germania (sau ca Th. Rosetti în Austria) unde, în cele
mai minuscule asociații, era la mare cinste organizarea
protocolară, nu au găsit cu cale de la început să stabilească și să
voteze statute, să-și aleagă ierarhi și celelalte funcțiuni
obligatorii (președinte, secretar, casier etc.). Am spune că
repudierea spiritului de sistemă și a normativelor protocolare
provenea tot din oroarea față de pedantism. Tinerii din Junimea
contemplau cu umor încrâncenat probele hilare ale spiritului
scorțos afișat cu morgă gravă de cercurile constituite în capitala
Moldovei. De aceea, poate, au ezitat dintru început să procedeze
la elaborarea unor statute. Apoi, foarte curând, în august, a
intervenit „scandalul4' de la Școala Centrală de fete și procesul
lui Maiorescu care au întrerupt activitatea de-abia înființatei
societăți. în această perioadă, încheiată târziu, în iulie 1865,
activitatea Junimii a încetat. Negruzzi îi scria la 17 februarie
1865 prietenului său Al. Gregoriade-Bonachi: „Societatea
Junimea este paralizată de când persecuțiunea lui Maiorescu care
era capul ei și așteaptă momentul învingerii ca să se poată din

18
nou deda la lucruri științifice și literare, unicul său țel. Dache va
ieși aste Societate învietă, sperăm che vom ave multe membre
noue441. Toți prietenii lui Maiorescu erau angajați necondiționat
în ostilitățile procesului, nedemobilizând decât o dată cu
proclamarea publică a victoriei și reintegrarea lui Maiorescu în
toate funcțiunile din care fusese, temporar, suspendat.
Dar înainte de acest penibil incident și, mai abitir, după
aceea, conducătorii Junimii se gândiseră dacă nu la statute cu
normative rigide, la un program cu obiective precizate. într-o
însemnare maioresciană din 5/17 ianuarie 1866 se menționa că
la întrunirea din ziua precedentă „eu am citit programul
societății noastre; totul primit și am stabilit și prelegerile
populare44.2 Prezența acestei preocupări o aflăm consemnată și
în procesele verbale ale Junimii. Ele semnalează că la ședința
din 7 decembrie 1865 au avut loc „discuțiuni despre scopul și
întinderea societății Junimea44. La 28 decembrie s-au desfășurat
din nou „dezbateri asupra discursurilor publice și asupra
necesității unui program al lucrărilor Societăței44. Se menționează
apoi ședința în care Maiorescu a citit „programul general al
lucrărilor44 Junimii, dezbătut și în proxima întrunire, de la 11
ianuarie. Procesul-verbal din 11 ianuarie notează chiar în chip
concluziv că rezultatul acestei ședințe ar fi fost „programul
societății Junimea44, ceea ce îndrituiește opinia că programul a
existat cu adevărat. Din păcate, procesele-verbale se întrerup în
ianuarie pentru a fi reluate tocmai în octombrie. Dacă nu s-ar fi
produs acest interstițiu, poate că în vreun proces-verbai s-ar fi
consemnat integral acest document program.
Dar neaflându-1 aici nu înseamnă că nu avem mărturii despre
program. Din păcate nu ni s-a păstrat documentul în redactarea,

1 I. E. Torouțiu, op. cit., voi. III, p. 343.

2 T. Maiorescu, însemnări zilnice, voi. I, p. 121.

19
cu siguranță sobră și limpede, a lui Maiorescu. Și aceasta pentru
că jurnalul lui Maiorescu își întrerupe însemnările în 1859
pentru a le relua tocmai în ianuarie 1866. Altfel Maiorescu ar fi
transcris aici, cum proceda de obicei, textul așa-zisului program.
Acesta fusese însă discutat la reluarea activității Junimii
(septembrie 1865) în Comitetul restrâns al societății. (A
funcționat, cel puțin la început, un asemenea Comitet director care
se confunda cu grupul fondatorilor și al celor dintâi junimiști.) Va
fi pus în discuție la câteva ședințe din decembrie și acceptat în
ianuarie 1866. Programul s-a păstrat însă în transcripția - să fie
o întâmplare ? - a secretarului perpetuu. Nu e o copie anume, ci
o relatare amplă într-o scrisoare din 17/29 septembrie 1865
adresată aceluiași Gregoriade-Bonachi („idiotul BonachiCi, cum
avea să-1 catalogheze apoi Maiorescu). Scrisoarea aceasta, peste
care cercetătorii au trecut repede, conține, credem, cu adevărat
întregul program al Junimii: „Acuma - ce a hotaritu comitetul
vechiu societăței (Maiorescu, Pogor. Carp și eu): 1) Societatea
Junimea e constituită; 2) Ea va face apel la toți cetațianii care se
interesează la propasârea civilisațiunei în România sa făcu parte
din ea; prețiulu participare! este 4 galb. pe anu, adică 1 pe
trimestru; 3) Ea va avea unu corespondinte în toate orașiele cele
mai însemnate ale României și în provințiele Române supuse
dominațiunilor străine; 4) Ea va tipări ori ce carte de sciinția sau
litere iar mai cu seama acele de sciinția trebuinciose școlilor
gratis, după ce înteiu resp. carte se va găsi folositore tierei de o
comisiune cercetare espresu pentru acesta (intiliegi ?)i 5) Ea va
ave o singură ortografie pentru tote cele eșite de sub tipariulu ei;
6) Prețiulu eșâtu din vinderea cărților va servi societatiei pentru
acoperirea cheltuielilor, iar după ce aceste voru fi acoperite,
castigulu se va da autorului; 7) pentru acei autori cari voescu a
tipări cărțile lor pe proprie cheltuela prețiulu va fi mai eftinu și
tipariulu va fi mai bunu decatu la alte tipografii; 8) Soc. Junimea
va debuta prin tipărirea tuturor cronicarilor și istoriografilor

20
Romani într-o noua edițiune cu note explicative și index. Dnii
membri Pogon Carp și Maiorescu sunt însărcinați cu lucrarea la
asta noua edițiune (precepi ce lucrare diabolica ?); 9) propunerea
D-lui Negruzzi de a scoate la lumina o revista lunară (Junimea).
după exemplulu revistei «des deux mondes», se adopta după
lungi controverse și se amana pe unu anu din cause binecuvintate;
10) Casieru e de o cam data numitu D. V. Pogor, care de și
localul pentru tipografie gratis; 11) se voru da somi anuali
despre cheltuielile veniturilor și despre tota starea casei
societatiei, cari somi se vor publica prin tote diariele tierei.
Celelalte cestiuni se amana pene la sosirea tipografiei care va fi
de-aici în doe saptemani/'1 (Am păstrat intenționat imposibila
ortografie a lui Negruzzi ca probă exemplară a opticii sale în
această chestiune. Avea chiar pretenția să o impună, dar a fost
nevoit să se închine înaintea argumentelor maioresciene.)
Predomină, cum se observă. în aceste puncte de program
referirile la tipografie și tipărituri. Cuprinde însă și alte
prevederi, de interes mai larg, care îl deosebesc de deciziile
privind exclusiv activitatea tipografiei Junimii2. Dar și aceste
prevederi, aparent tehnice, despre tipografie și tipărituri
semnalează, cum vom vedea mai încolo, o bine gândită acțiune
de valorificare a legatului cultural, ca și crearea condițiilor
pentru promovarea lucrărilor originale științifice sau literare.
Aceste prevederi erau, așadar, elemente semnificative, cu
pondere și finalitate într-o directivă programatică bine gândită
și structurată. Cum se vede până la urmă, tinerii aceștia care
disprețuiau paraponul și rigoarea formalistă au adoptat totuși un
program al societății ce stabilea modalitatea înscrierii, cotizații
lunare, normativele obligatorii ale activității. Aveau chiar și un
Comitet vechi (patru dintre membrii fondatori) și, probabil, unul

1 I. E. Torouțiu, op. cit., voi. III, p. 348-349.

2 I. E. Torouțiu, op. cit., voi. IV, p. 430

21
nou. Din fericire, până la urmă, a triumfat cu adevărat spiritul
Junimii. Au fost neglijate, până au dispărut cu totul, normativele
de ordin formal, dăinuind preciziunile programatice esențiale.
Se vede bine din aceste documente că preocupările dintâi ale
Junimii au fost prelecțiunile și tipografia. Societatea nou
înființată dorea nu numai să se facă remarcată, dar și să-și
realizeze misiunea spre care - prin program - năzuia („propășirea
civilizațiunei în România4'). Dealtminteri, prima formă de
manifestare publică a Junimii a fost prelecțiunea. Stabilit la Iași
în decembrie 1862, în februarie următor Maiorescu, care avea o
mare predilecție pentru conferințele publice (în 1859 și 1861
conferențiase la București, și mai înainte în cercuri de specialiști
la Paris sau Berlin), își începe în localul Băncii Moldovei un
foarte frecventat ciclu de conferințe. Ecoul lor e din capul
locului neobișnuit de mare, conferențiarul cucerind publicul
intelectual prin darurile sale oratorice, ca și prin substanța celor
comunicate. Tema acestor conferințe. „Reflecțiuni filozofice
populare relative la familie și educațiune", în care se utilizau, cu
bună metodă, noile cuceriri științifice în pedagogie, psihologie și
estetică au trezit interes într-un oraș în care cultura era, prin
tradiție, mult respectată. Hasdeu a comentat aceste conferințe în
Lumina și, dincolo de tonul incisiv, răzbate considerația pentru
solidele cunoștințe ale autorului, pentru „elocința și limpiditatea
de expunere, cu ajutorul carora dlui știe a se furișa, așa-zicând,
în inimile ascultătorilor". Trebuie că ecoul acestor conferințe a
fost deosebit de mare, de vreme ce Costache Negruzzi a ținut să
relateze despre ele fiului său, aflat la studii în străinătate,
semnalându-le ca un adevărat eveniment cultural în lumea
lașilor. în anul următor, tot în februarie, Maiorescu organizează
un nou ciclu de conferințe. Sunt tot zece la număr și se
desfășurau, de regulă, de la începutul lui februarie până în
preajma Paștilor. Cum la prelecțiunile din 1864 se asociază drept
conferențiari Carp, Pogor și Th. Rosetti, ele inaugurează, istoric

22
vorbind, ciclul de prelegeri ale Junimii. Ce-i drept, ele nu au
încă un subiect unitar, cum vor avea din 1866 încolo, iar
Junimea avea să se constituie, oficial, chiar în timp ce se
desfășura această foarte ascultată suită de conferințe. Se poate
totuși vorbi de prima manifestare de prestigiu a Junimii în viața
intelectuală a lașilor. După pauza din 1865, impusă de ostilitățile
procesului în care a fost implicat Maiorescu, anul 1866 aduce
primul ciclu de prelecțiuni cu program unitar. Subiectul în jurul
căruia pivotează conferințele: ..elementele de viață a popoarelor
manifestate în istorie4’. Maiorescu rostește „privirea teoretică44
și alte patru prelegeri. Debutează I. Negruzzi și Nicolae
Mandrea, iar V. Pogor se produce din nou. Alți conferențiari
programați (Leon Negruzzi și viitorul adversar al junimismului
politic, Dimitrie Sturdza) nu s-au putut prezerta înaintea
publicului datorită complicării situației politice. în 1867
prelecțiunile Junimii au ca obiect „cărțile omenirii4’, noul
conferențiar fiind I. Caragiani. în 1868 și 1869 subiectul
prelecțiunilor, ținute - se pare - exclusiv de Maiorescu, a fost
„Cercetări psihologice44.
Să mai amintim de cea de-a Vil-a stagiune a prelecțiunilor
(din 1871), „Semnele de cultură în popoare44, de cea de-a VUI-a
(1872), „Elemente de educațiune44, de a IX-a (1873), „Omul și
natura44 (acum aveau să debuteze în postura de conferențiari:
Xenopol, Panu, Șt. Vârgolici, Lambrior). în sfârșit, prelegerile
din 1874, când Maiorescu, ocupat fiind cu înalte îndatoriri
ministeriale la București, sancționează triumful mai tinerilor
junimiști care izbândesc o dublă victorie: impunerea unui
subiect drag lor, „elemente naționale44, și modificarea, în
favoarea lor, a contingentului de conferențiari. Cu excepția lui
Negruzzi, ridicat la rolul de maestru care rostește, în locul lui
Maiorescu, „privirea teoretică44, toți conferențiarii erau de rangul
doi (Burlă, Xenopol, Panu, Lambrior, Vârgolici, G. Roiu, P.
Verussi). Anul 1875 sancționează definitiv această victorie a

23
eșalonului secund de vreme ce Xenopol debuta la „privirea
teoretică'4, tema fiind tot națională („Influențe consecutive
asupra poporului român44). Negruzzi și Pogor (reprezentanții
„bătrânilor44) se mulțumeau, „modest44, să se alinieze la rând cu
ceilalți. Singurul fapt remarcabil în acest an 1875 e debutul lui
Eminescu la prelecțiuni cu conferința „Germanii44. Dar cu
siguranță că prelecțiunile din 1875 (al IX-lea ciclu) marchează
apăsat degringolada în importanță a acestei manifestări junimiste.
Degeaba protesta, de la București, T. Maiorescu împotriva
ascendenței junimiștilor de rang secund. Practic, aceasta era
unica posibilitate de a întreține viața prelecțiunilor. în această
ipostază, adesea improvizată, prelecțiunile au viețuit până în
1881. Așadar nu mai puțin de 17 ani. în epoca lor de glorie au
contribuit adesea esențial la afirmarea Junimii și a junimismului
ca o direcție respectată în viața culturală și ideologică a
timpului.
Nu e exagerat să se spună că prelecțiunile nu au îndeplinit
numai oficiul de a afirma în exterior Junimea și junimismul. în
egală măsură au contribuit la conturarea și impunerea unor
opinii comune printre junimiști. Iar ceremonialul impus de
Maiorescu acestor prelecțiuni, febra pregătirii și rigorile
desfășurării lor au creat o atmosferă liant care a solidarizat
rândurile junimiștilor. A rămas o întreagă literatură care a fixat
fizionomia prelegerilor publice. Notorii sunt paginile din
memorialistica lui Panu și lacob Negruzzi. Nu e aici locul
detalierii „filmului44 acestor desfășurări, de la etapa preliminară
a dezbaterilor pentru alegerea subiectului, prepararea conferințelor,
ceremonialul dezvoltării lor și, finalmente, discuțiile - cel puțin
în primii ani -, purtate pe marginea „figurii44 făcute de un
conferențiar sau altul. Să spunem totuși că aceste prelecțiuni,
recomandate a fi populare, erau cu totul departe de o ținută
modică. Conferențiarii erau, cei mai mulți, distinși intelectuali,
cu solide cunoștințe în materie, unii obișnuiți, prin profesiune,

94
cu oratoria aulei universitare sau a sălii de tribunal. Subiectele
nu erau nici ele oarecare, ci astfel structurate încât îngăduiau
conferențiarilor racordarea la ultimele stadii ale dezvoltării
științelor umane. Apoi publicul nu era nici el deloc popular.
Prelegerile Junimii au fost mereu frecventate de lumea bună,
intelectuală, din capitala Moldovei. E drept că un coeficient
însemnat din auditori îl constituiau „damele din lumea bună".
Dar și aceste auditoare erau, cu deosebire, intelectuale și cu
știută influență în viața culturală. Cât privește restul audienților
era, în întregime, format din intelectuali: profesori, avocați și
magistrați, înalți funcționari, studenți. Panu își amintește că la
prima sa conferință, o dată ajuns pe tribună, s-a aflat „înaintea
unui public numeros, a publicului celui mai elegant și mai cult
din Iașii de acum 30 de ani: mare parte din vechea aristocrație și
toată lumea frecventa în toalete splendide conferințele inaugurate
de dl. Maiorescu"1. Nivelul acestor conferințe era, orice s-ar
zice, mult deasupra rigorii universitare, iar publicul, printre care
unii deosebit de cultivați, se instituia în adevărat examinator. Cu
siguranță că această exigență, de fapt reciprocă, păstra la o
înălțime ridicată ștacheta valorică a prelecțiunilor.
Cât privește ceremonialul prelecțiunilor, care îl transforma
pe conferențiar într-un abstras din contingent, interzicându-i-se
orice contact cu publicul până târziu după prelegere, cu formule
fixe de adresare și încheiere, cu durată cronometrată și ținută
vestimentară de rigoare, ele au conferit culoare și farmec unei
manifestări publice de mare prestigiu. Prelecțiunile Junimii au
fost cu adevărat o instituție. Și încă una respectată și temută.
Chiar de adversari. A audia cu regularitate prelegerile Junimii
era un semn de distincție. Ce să mai spunem de cei ce se
produceau la tribuna acestor prelecțiuni ? Le aducea un invidiat

1 G. Panu, Amintiri din Junimea* voi. I, Editura Minerva, ediția

B.P.T. (îngrijită de Z. Omea), p. 148.

25
spor de prestigiu, o aură de necontestată glorie cum nu mai
cunoscuse viața lașilor din perioada de renaștere a anilor
patruzeci.
în ordinea imediată a preocupărilor Junimii în acești primi
ani ai existenței sale a fost tipografia. Faptul apare'distinct și în
așa-numitul program al Junimii (din redactarea - citată mai sus
- a lui Negruzzi), în procesele verbale ca și în anunțul din primul
număr al Convorbirilor literare. Tinerii constituiți în Junimea
socoteau că misiunile lor, la care cugetau cu seriozitate,
presupun obligatoriu o acțiune concentrată de editare. Se
preconiza mai întâi editarea a ceea ce azi am numi patrimoniul
cultural național („Societatea Junimea va debuta prin tipărirea
tuturor cronicarilor și istoriografilor români într-o nouă
edițiune4’), apoi publicarea unor manuale școlare competent
întocmite, beletristică de o oarecare ținută. Nu se neglija nici
ceea ce se durase în literatură până la 1860. La urma urmei,
vestita antologie preconizată spre a fi editată - și care a stârnit
atâta vrajbă - era o componentă importantă în acest plan de
reeditare. (De fapt, mai propriu ar fi să spunem de reevaluare),
în sfârșit, se avea în vedere publicarea unei reviste lunare. Tot
acest plan îndrăzneț de reevaluare și promovare a scrisului
național - și încă în condiții avantajos stimulative pentru autori
- presupunea cu necesitate un stabiliment tipografic propriu.
Junimiștii au luat inițiative de a-1 întemeia. Și au crezut atât de
mult în eficiența planului lor de editare, ca și în așezământul
tipografic, încât au scontat - naivitate ! - să obțină beneficii. Ba
chiar de beneficii rămase după ce vor fi acordate oarecari
onorarii autorilor.
La întemeierea tipografiei, junimiștii au avut de întâmpinat
destul de puține dificultăți. Fortuna era de partea lor. Tipografia
a fost pusă în funcțiune în 1865, deci practic o dată cu reluarea
activității Junimii, victorioasă în procesul lui Maiorescu.
Negruzzi a oferit - și de astă dată - două versiuni în această

26
chestiune. Una în Amintiri... și una într-o scrisoare din 17/29
septembrie 1865 către același Gregoriade-Bonachi. înclinăm să
credem în veracitatea celei de a doua versiuni. Un văr al lui
Pogor, basarabeanul Nicolae Casu, a cumpărat la Paris utilajele
necesare unei tipografii pe care voia s-o instaleze în urbea sa.
Cum autoritățile de acolo nu au aprobat această inițiativă,
trebuia să caute mașinăriilor și instrumentajului altă destinație.
Putea să caute un cumpărător, deși nu prea erau amatori pentru
un stabiliment tipografic într-o perioadă când se tipărea destul
de puțin. Se întâmplă însă că tânărul Casu nici nu a căutat
amatori. Destul de bogat pentru a-și îngădui gesturi de mecenat
și cucerit de entuziasmul junimiștilor care investeau atâtea
speranțe în foloasele culturale ale tipografiei, a cedat pur și
simplu mașinăriile care trebuiau „plătite44 ă la longue, în comode
rate periodice, - niciodată - probabil - atent urmărite. Cum scrie
Negruzzi în epistola către Bonachi: „el dedică tipografia sa
societății noastre și-așa peste câteva săptămâni va funcționa o
nouă tipografie în Iași sub numele «tipografia Societății
Junimea». Pricepi ce enorm avantagiu avem posedând o
tipografie fără a scoate capital din pungă441. Avantajul era
într-adevăr foarte mare. Dar nu însemna și învingerea tuturor
dificultăților. Instalația tipografică năștea destule cheltuieli de
funcționare (hârtie, manoperă, chirie, impozite ș.a.m.d.). Și cum
afluența de tipărituri nu s-a înregistrat, junimiștii au avut de
soluționat din capul locului grele probleme financiare. S-au
angajat deci să cotizeze „mensual44 de la 1 octombrie 1865,
pentru acoperirea cheltuielilor (în 1865 adresa semnată de
Cerchez din care am citat preciza că fondul de rulment anual se
ridică la suma de 800 de galbeni, recoltată din cotizațiile
membrilor și din beneficiul obținut din imprimate), au hotărât
ca anual unul din ei să gireze treburile tipografiei, au numit un

1 E. Torouțiu, op. cit., voi. III, p. 343.

27
administrator (azi s-ar spune un director tehnic), au găsit localul
și erau în așteptarea manuscriselor. Care nu prea veneau.
Treburile tipografiei nu au mers deloc strălucit. Dimpotrivă.
Au înlocuit îh câteva rânduri administratorul tehnic, au
intervenit salvator de vreo două ori pentru a evita falimentul, iar
lacob Negruzzi, implacabil cu încasarea cotizației promise,
trebuia să-1 tempereze mereu pe Pogor care, cu capul în nori, nu
a pregetat să complice lucrurile și mai mult, adăugând tipografiei
o librărie. (Aprovizionată cu cărți după indicațiile lui Pogor,
librăria era, de fapt, o bibliotecă pe gustul oamenilor subțiri,
lipsită fiind - din această cauză - cu totul de cumpărători.
Junimiștii, cu umorul niciodată tocit, spuneau ca Pogor e mai
singurul cititor, dar nu și cumpărător, al librăriei; Pogor replica
râzând că nu e singur de vreme ce și Neculai Burghele se
îngrijește de cărțile librăriei, supraveghind un nefrecventat
cabinet de lectură.) Plictisiți de calculele interminabile pe care
administratorii le prezentau Junimii, nevoiți să schimbe mereu
giranții care se derobau de o însărcinare ce nu era deloc ușoară
(Melik, Th. Cerchez, Al. Farra), junimiștii au sfârșit prin a vinde
tipografia cu deficit. Același sfârșit avea să-1 aibă și pompos
intitulata „Librăria Societății Junimea^ finanțată de omul tuturor
proiectelor hazardate, Vasile Pogor. Dar aceste finaluri -
previzibile - aveau să se producă mai târziu, după 1871. La 13
octombrie 1871 procesul-verbal al ședinței Junimii consemnează:
,Asupra afacerei vinderei tipografiei de dnii. Pogor și Maiorescu
societatea deliberând încuviințează vinderea, făcându-se
oarecare modificări"1. La 29 octombrie tipografia era vândută și
Pogor se obliga să verse Junimii sumele rămase după ce s-au
achitat toate datoriile făcute cu tipografia.
Dar, la urma urmei, aceste inițiative de întreprinzători
filantropi nu reprezentau decât partea tehnică a preocupărilor

1 Torouțiu, op. cit., voi. IV, p. 438.

28
Junimii. Ele au avut greutate în planurile Junimii în 1863-1865.
Foarte curând tinerii din Junimea și-au dat seama că rostul
societății e cu totul altul și că înalt culturalizatoarea lor misiune
se realizează - strălucit - pe alt plan. După cinci-șase ani de
activitate, - maturați în lupte grele - priveau zâmbitori spre
etapa aceasta juvenilă. Proiectele copilăriei lor erau acum
depășite. își găsiseră, definitiv, rostul, îl verificaseră și
cunoșteau modalitatea înfăptuirii sale. Dar până să ajungă la
acest moment, tinereasca înjghebare tipografică și-a dovedit
utilitatea. Nu e vorba de cele câteva lucrări publicate. Ci de
editarea publicației Junimii. Nu e, credem, hazardat să spunem
că, fără existența tipografiei, junimiștii nu ar fi îndrăznit să se
gândească la o publicație periodică. Este chiar posibil ca unul
dintre motivele pentru care au pornit proiectul înființării
tipografiei a fost, în secret, revista. De vreme ce revista a apărut,
se poate spune că tipografia și-a realizat, pe deplin, menirea. Cu
stipendii, cotizații și încasări din abonamente, revista putea
apărea foarte bine și Iar o altă tipografie. Se evitau astfel
complicațiile proprietății. Mai ales că aceste complicații -
plictiseli insurmontabile pentru junimiști - nici nu se potriveau
defel unor tineri ce cultivau boema.
*
Cu adevărat, boema le era dragă acestor tineri, cărora astăzi
li s-ar spune, poate, nonconformiști și contestatari. Fondatorii
proveneau - cu excepția lui Maiorescu - din societatea înaltă a
Moldovei: Th. Rosetti era cumnatul domnitorului Alexandru
loan Cuza, Negruzzi, fiul unuia dintre intelectualii iluștri ai țării,
Carp și Pogor, fii de boieri bogați și destul de bine plasați în
ierarhia funcționărească. Fiecare avea venituri, moșii în
moștenire și condiții de sigură rostuire administrativă. Doar
Maiorescu, incontestabil conducătorul lor spiritual, provenea
dintr-un mediu de condiție mijlocie (Ion Maiorescu fusese

29
profesor) din. cum avea să spună mai târziu cu mândrie, tiers
etat. Dar era un distins intelectual, avocat, profesor universitar,
chiar rector în 1864 (la 24 de ani) și, după desființarea boieriilor,
aceste funcțiuni constituiau ele însele un titlu de noblețe. Iar noii
săi prieteni nu aveau deloc cultul descendenței, știind să
prețuiască înainte de toate aristocrația spiritului. Erau toți foarte
tineri. Numai Pogor depășise - în 1864 - treizeci de ani (avea
31), deși era cel mai... copilăros dintre ei. Cât despre ceilalți,
Maiorescu avea 24 de ani, Carp 25, Rosetti 27, iar Negruzzi,
„tipicarul^, păstrătorul tuturor sigiliilor și al formelor nescrise
era mezinul, neputând revendica, oricât și-ar fi îngroșat vocea,
mai mult de 22 de ani. Prietenii care aveau să li se alăture dintru
început, în 1864 (N. Culianu, Gh. Racoviță, N. Mandrea, N.
Burghele, N. Scheletti), erau și ei de aceeași vârstă. Doar N.
Burghele avea 33 de ani. Și proveneau mai toți din același
mediu.
în toamna lui 1865, când începe, de fapt, să activeze
societatea, grupului celor zece - din care cinci se considerau
fondatorii - i se alătură un lot masiv de noi aderenți, și aceștia
foarte tineri. Să-i amintim: N. Gane, Ion Melic, I. lanov, M.
Cerchez, Pavel Păicu, N. Cazimir, Leon Negruzzi, Scarlat Capșa,
Lascăr Ciurea, M. Comea, I. Caragiani, Gh. Roiu, Șt. Nei, Alex.
Farra, Dim. Rosetti, N. Casu, N. Quintescu. Apoi, în 1866, 1867,
1868 și 1869 câștigă noi aderenți în persoana unor Samson
Bodnărescu, Grigori Buicliu, Th. Cerchez, Const. Lepadat, Victor
Castano, I. Scipione Bădescu, Th. Șerbănescu, Gh. Bengescu,
Gh. Negruzzi, loan Pop Florantin, Telemac Ciupercescu, Miron
Pompiliu. Vasile Burlă, filologul, și Verussi, pictorul, aveau să
intre în Junimea în 1870, Xenopol, Șt. Vârgolici, Eminescu în
1871, Panu, Lambrior, V. Tassu, A. Naum în 1872, Conta și
Slavici în 1873, Creangă în 1875, iar Caragiale mai târziu, în
1878. Cei din 1871 și, mai cu seamă, cei din 1872 și 1873 erau
considerați acum a fi .,tineretul“, din a doua generație, deși îi

30
 despărțeau, ca vârstă, de fondatori doar opt-nouă ani. Dar
multora dintre cei nou sosiți „bătrânii4* le fuseseră profesori la
liceu sau la universitate, unii (ca Xenopol, Slavici, Eminescu)
beneficiaseră de stipendiile Junimii și priveau spre vechea gardă
cu infinit respect și recunoștință. V. Alecsandri, notat de
Negruzzi (în Album) ca intrat în Junimea la 1865, poate fi
considerat ca „junimist** de prin 1867, când a publicat în
Convorbiri poezia Tânăra creolă sau, mai bine, din martie 1868,
când a trimis lui Negruzzi primul stoc de Pasteluri^ citite la o
Junime care a rămas memorabilă. Și, oricum, Alecsandri avea -
printre junimiști - un statut special.
Așadar, în toamna lui 1865, când Junimea a început să
funcționeze săptămânal, societatea număra vreo 28 de persoane.
Spre 1868 efectivul crescuse la 35 pentru ca în 1872 să
depășească 50. întregul Album al lui Negruzzi (un fel de registru
al stării civile pentru societate) cuprinde 111 persoane, dintre
care 68 intrați până în 1875. Nu trebuie să se creadă că
participarea efectivă la ședințe era integrală încât aglomerația să
fi creat probleme de spațiu amfitrionilor. Dacă dăm crezare
proceselor-verbale, câte au rămas, rare erau ședințele (în 1865,
1871-1873) când au fost prezente mai mult de 12-14 persoane.
Numai la ședința din 11 februarie 1872, ținută la Maiorescu, sunt
pomeniți 19 participanți. De obicei, numărul participauților se
stabilea între 4 și 8 persoane. Chiar la ședința din 25 februarie
1872, când Alecsandri l-a vestit pe Negruzzi că se deplasează
special pentru a citi Dumbrava Roșie (iar secretarul a avut grijă
să se ocupe de... mobilizare), sunt notați prezenți treisprezece
junimiști (Maiorescu, Carp, Pogor, Rosetti - atunci deputați -
au lipsit. A lipsit și Panu care apoi a relatat, totuși, cu detalii
colorate desfășurarea ședinței !). Faptul nu trebuie să mire și,
oricum, nu trebuie interpretat ca o probă de dezinteres, deși
cifrele participanților consemnate în procesele-verbale nu
trebuie luate drept certe. Junimiștii erau răspândiți peste tot unde

31
 îi reclamau profesiunile lor (mulți erau avocați, magistrați și
militari, deci mereu... în deplasare), din 1871 au început să facă
oficial politică și asta presupunea timp consumat, chiar dacă nu
erau deputați, nu puțini locuiau la moșiile lor, neputând veni în
toată săptămâna la Iași. Se considerau însă, cu îndreptățire,
junimiști, nu numai prin afiliere și cotizație, ci prin convingeri și
afinitate spirituală. Anualele banchete aniversare îi reuneau pe
mai toți. Atunci „activul de bază4' al Junimii, cei care duceau
„greul44 participării la ședințe, al dezbaterilor și al bătăliilor
cotidiene se întâlneau cu... răspândiții. Dar, la urma urmei, nici
nu era nevoie de o prezență săptămânală compactă. Pentru
discuții literare, filozofice, filologice sau ideologice (chiar
organizatorice !) numărul excesiv ar fi dăunat. Și așa, din cei
prezenți în mod obișnuit, doar puțini puteau dizerta competent.
Ceilalți erau audienți. Și încă, adesea, impacienți.
Amiciția fondatorilor, repede închegată, nu e rodul unei
întâmplări. Și-au descoperit de la primele întâlniri (obișnuite,
sau, ca să-1 cităm pe Negruzzi, „tologiți“ pe canapele) un fond de
opinii comune. Aceleași convingeri, deziderate și aprehensiuni.
Studiaseră mai toți în Germania (Carp la un liceu francez... din
Germania), se îmbibaseră binișor de atmosfera ideologică a
epocii postrevoluționare și antirevoluționare de acolo și aveau
opiniile lor - cam aceleași - despre fruntașii vieții publice
românești, mai toți agitând tradiția pașoptului. Preconceptele lor
conservatoare (să precizăm de pe acum că e vorba de un
conservatorism luminat) nu alterau defel puritatea elanului
juvenil, sincer îndreptat spre înălțarea și asanarea vieții culturale
ieșene. Erau, toți, fondatorii, ca și aderenții, spirite cultivate,
detașându-se net în mediul greoi, lânced și cam stătut sub raport
cultural-științific din capitala Moldovei. Aici domina o
dăscălime destul de ignară. Grosul îl formau profesorii ardeleni
stabiliți aici. Nu erau însă, cu excepția bătrânului învățat Simion
Bămuțiu, tocmai dintre ardelenii erudiți care au trecut munții.

32
 Cei ajunși aici știau carte destul de puțină și bruma acumulată
se subțiase cu timpul și ea, neîmprospătată. Erau îngrijorător de
plafonați, trezind - prin gafele lor - hazul tinerilor studioși sau
al intelectualilor școliți peste hotare. De fapt, preocuparea lor de
bază era politica, căreia i se dăruiseră cu patimă devorantă. Cu
ajutorul politicii dominau peste tot. Ce-i drept, erau liberali și
păstrau cultul pașoptismului. Dar prea erau plafonați, prea erau
impermeabili la nou, iar despre literatură aveau o înțelegere
aproape primitivă, neizbutind să deosebească între arta și
maculatura în proză sau rimata flecăreală grandilocventă. Cu o
asemenea înțelegere a fenomenului cultural era de așteptat ca
viața intelectuală ieșeană să fie în cel mai bun caz stagnantă.
Emergența extraordinară a culturii și a literaturii din anii
patruzeci era de mult o realitate trecută. Nu-i mai puțin adevărat
că nici Bucureștiul nu se afla într-o situație cu mult mai bună.
Dar, oricum, acolo parcă lucrurile nu erau atât de descurajatoare,
în această ambianță inițiativa tinerilor constituiți în Junimea
apărea, cu siguranță, ca un gest salvator. Era fatal ca primii
adversari ai Junimii să se recruteze din acest mediu intelectual
ieșean. Vor fi și cei mai tenaci, neîmblânzindu-și ostilitatea nici
târziu, peste ani, când Junimea și literatura ei cuceriseră adeziuni
aproape unanime. Dar tinerii junimiști - care au determinat
destul de rapid o adevărată împrospătare de mentalitate - nu s-au
lăsat intimidați, continuându-și acțiunea în cadență alertă.
Procesul Maiorescu din 1864-1865 a fost primul episod
spectaculos din această bătălie de durată. Și junimiștii au ieșit
victorioși.
Spiritul care domnea la reuniunile Junimii era jovialitatea (o
jovialitate care nu excludea - trebuie spus - seriozitatea în
cugetare), nesupunerea la poncife, reexaminarea critică â tot
ceea ce era moștenire. Totul cu un aer de zeflemea care îngrozea
pur și simplu dăscălimea. „Oamenii ăștia - declarau ei sumbru -
n-au nimic sfânt/6 Dacă adăugăm că destui junimiști - și în

33
primul rând Maiorescu - erau liber-cugetători, căpătăm imaginea
„scandalului44 reprezentat de Junimea în ochii dăscălimii.
Refuzau să accepte conveniențele de orice fel. Le persiflau fără
milă, atent, prompt și în detalii, cu sadism. Literatura, gazetăria,
comportamentul politicienilor, istoria, manualele didactice,
religia, falsele tradiții, oratoria tremolată, ortografia, artele,
organizarea școlară, morala și moravurile, totul era trecut prin
ciurul ironiei. O ironie rece, neiertătoare, care utiliza toate
mijloacele gamei. Ce-i drept, mai târziu, după 1871, când
junimiștii - cei notorii - au început să facă politică, utilizând
recuzita de rigoare, puteau fi surprinși - ușor - în flagrant delict.
Unele - ce-i drept numai unele - dintre obiectivele zeflemelilor
atât de acidulate se adunaseră binișor și în propria ogradă. Dar
asta se va produce mai târziu. Deocamdată, acum, la începuturi,
erau invulnerabili - și fără menajamente - blasfemiatori. într-un
cuvânt erau iconoclaști.
Refuzul conveniențelor nu era, cum s-ar părea, numai fața
exterioară a Junimii. O păstrau integral, dacă nu chiar mai
accentuată, în interior. Aici domneau lejeritatea și boema. O
boemă care nu cobora niciodată de la o anume altitudine.
Reuniunile (în argoul societății o reuniune săptămânală se
numea „o Junime44) se desfășurau, de regulă, la Maiorescu (în
căsuța din curtea bisericii Trei Ierarhi sau apoi în noua locuință
din casele Catargi) și Vasile Pogor (casa Pogor s-a păstrat până
acum și, restaurată, a fost transformată în 1973 în muzeu).
Câteodată, rar, beneficia și lacob Negruzzi de onoarea de a
găzdui Junimea. (Asta până în 1874, când Maiorescu se mută la
București. De acum încolo Negruzzi alternează cu Pogor
găzduirea Junimii.) La început ședințele erau programate vineri,
Pogor pretinzând că astfel Junimea oficiază cultul Venerei1.

11. Cremer, care a publicat documentul privind înființarea Junimii --

citat de noi mai înainte a calculat că data de 19 octombrie 1863,

34
Apoi, mai târziu, ziua de ședință a fost stabilită sâmbăta.
Ședințele viitoare nu se anunțau la sfârșitul „programului44.
Regula - intrată în tradiție - era cunoscută. Și „micile tradiții44
erau la Junimea o instituție respectată fără crâcnire. Nu exista
protocol, președinte de adunare și ordine de zi. Recunoșteau
totuși cu toții - tacit - în Maiorescu pe conducător. Era, dacă se
afla la ședință, lectorul poeziilor, ba chiar și al unor proze. La
discuții, lăsate să se desfășoare în voie, intervenea rar, pentru a
clarifica o chestiune sau a scoate dezbaterea din punctul mort.
Știa să găsească o explicație rezonabilă pentru obscuritățile
filozofarde din poeziile lui Bodnărescu, să-i antreneze pe
junimiști (inclusiv caracuda și „cei nouă44) în dezbateri animate
cu caracter estetic, sociologic, filozofic. Concludea, fără drept
de apel, despre valoarea unei bucăți, conducea - cu tact, fără să
i se simtă autoritatea - discuțiile, pe care tot el le propunea, le
anima, având acea rară artă de a-1 lăsa pe interlocutor să creadă
că dezvoltă opinii.originale sau de mare interes chiar atunci când
ele erau un ațos galimatias. Era - nu se îndoia nimeni - spiritus
rector. îl contrazicea, rar (pentru că era mai mult lipsă la apel!),
Petre Carp, orgolios și casant în decizii.
Ședințele începeau spre seară în salonul gazdei. Uzul era ca
înainte de ședință să se citească pasajele pentru „Dosarul
Junimii44. Era o adevărată emulație pentru detectarea „perlelor46
din presă. Decupate cu grijă, erau supuse aprobării plenului. Dacă
enormitatea avea haz autentic era acceptată, și Pogor - stăpânul
„Dosarului44 (un terfelog încăpător) - o lipea la locul cuvenit.
(Negruzzi a citat Amintiri probe monstruoase din acest perlier

comunicată, cu semnătura lui Cerchez, ca zi a înființării Junimii - după

stilul nou e joi Dar cum, apreciază comentatorul, hotărârea s-ar fi
luat târziu după miezul nopții..., ziua era, de fapt, vineri. Deci Pogor
avea dreptate să celebreze la banchetele aniversare, cu hazul știut, zeița
Venerei.

35
intrat în legendă.) Cum grosul clientelei pentru „Dosar" îl
formau publiciștii liberali bucureșteni sau articolele dăscălimii
ieșene din „Fracțiunea liberă și independentă4', nu au greșit deloc
cei ce au considerat „Dosarul Junimii" o politică deghizată,
practicată de un cenaclu care își interzisese - sub sancțiune -
orice discuție cu caracter politic. Să adăugăm că puțini erau acei
care izbuteau să aducă piese demne de reținut pentru Dosar. Se
cerea umor subțire și pentru detectarea monstruozităților.
Comportarea era degajată și amicală. Se apelau cu poreclele
atribuite - mai toate - de Pogor, și se îndreptau, fondatorii sau
veteranii, spre canapele. Pogor introdusese sistemul „tologirii pe
canapele" chiar din etapa preistoriei societății (Rosetti a propus
numele societății întins pe o sofa la Pogor), ca și bombardamentul
cu perini. „Caracuda și cei nouă" (adică „masa" tăcută, care
înțelegea puțin, așteptând anecdota sau ceaiul) se instala cuminte
pe scaune. Dezbaterile erau mereu întrerupte de Pogor sau
Caragiani. Erau suportate poeziile, aforismele, prozele. Cu
excepția eseurilor maioresciene, cu greu erau acceptate studiile
de orice fel. La început, au fost ascultate studiile de junețe ale
lui Xenopol (Cultura națională, Istoriile civilizațiunei), Slavici
(Studii asupra maghiarilor), Th. Rosetti (Despre direcțiunea
progresului nostru). Apoi Junimea suporta greu, cu vădite semne
de plictiseală (Pogor dădea semnul căscatului care lua
instantaneu proporții molipsitoare), interminabilele studii
filologice ale lui Burlă, ciclul lui Xenopol Războaiele dintre ruși
și turci, lucrările de filozofie ale lui Conta sau piesele de teatru
precum cele ale lui Gh. Bengescu sau chiar Rienzi de
Bodnărescu. Firește că mai târziu, piesele lui Caragiale, citite de
autor, adus la Iași la Junimea de Maiorescu, s-au bucurat de alt
tratament. Negruzzi și Panu mărturisesc că asemenea studii
treceau de-a dreptul la tipar, după lectura câtorva pagini. (Panu
nu a uitat să relateze că studiile sale polemice împotriva Istoriei
critice a lui Hasdeu au fost citite, ascultate și aprobate cu

36
exclamații admirative.) Alteori se discuta o „teză“ (azi am spune
„o problemă44 anume), ivită ad-hoc sau constituind obiectul unor
preocupări unanime (așa a fost la început chestiunea ortografiei
sau sumarul celebrei antologii). S-a făcut și propunerea stabilirii
prealabile a unui subiect anumit („o chestie pe ședință44) pentru
comentarea căruia toți să se prepare dinainte, citind bibliografie
specială. Rezultatele au fost nule pentru că - scria Panu -
„Junimea era refractară la orice metodă impusă și la orice
disciplină bazată pe forme44.
Orice dezbatere putea fi întreruptă pentru o anecdotă care,
cum se spunea, „primează44. La acest capitol maestru era
Caragiani. De fapt, se exagerează. Oricât ar fi avut anecdota
drepturi prioritare, discuția serioasă, la obiect, nu era niciodată
tulburată. După 10-11 noaptea discuțiile încetau și se servea
ceaiul (sau cafeaua) cu cozonac, de obicei în alt salon. Valetul
venea să anunțe momentul și pe dată caracuda, nerăbdătoare și
hămesită, se repezea reclamând deschiderea ușilor („Ușile,
ușile !44). Tratația era repede sfeterisită. (Negruzzi își amintea de
ceea ce Naum a numit „clefăiturile44 caracudei delectată cu
cozonac). Apoi se răspândeau în grup. Nu o dată, când discuțiile
fuseseră mai încinse, continuau și pe stradă parlamentările. Pe
la începuturi, când spiritul de frondă stăpânea nestingherit, „la
ieșirea de la Junimea ce se ținea la Maiorescu la Trei Ierarhi,
tradiția cerea să se joace Hora Unirii în colț la Petrea Bacalul.
Acum nu se mai ține. A rămas însă pentru ieșirea din Junimea
obiceiul ca junimiștii să se așeze în linie pentru necesități
neapărate/41
în această atmosferă degajată, de veselie molipsitoare în care
anecdotele - și încă cele corosive - aveau drept de preeminență,
s-ar părea că nu era loc pentru receptarea și dezvoltarea unor
dezbateri serioase. E inutil să depunem insistențe pentru a

1 I. Negruzzi, op. cit., p. 406.

37
demonstra contrariul Prin factorii ei de aviz, Junimea a fost, de
fapt, locul ideal pentru receptarea, recunoașterea și impunerea
valorilor autentice. Că pe unii dintre cei cărora li se citea și
aprecia producția îi supăra ambianța de veselie, adesea excesivă
(printre aceștia a fost și Eminescu1) și incomprehensiunea
caracudei, aceasta e adevărat. Dar tot atât de adevărat e faptul
că niciodată Junimea n-a bagatelizat și nu a respins valorile
autentice. Spre onoarea ei, Junimea nu are la activ negarea unei
producții de autentică vibrație estetică sau de cugetare demnă de
acest registru. Am spune chiar că hohotele de râs care izbucneau
instantaneu - la semnalul lui Pogor - când se citeau blagomanii
în versuri, în proză sau articliere acopereau de ridicol tentativa.
Era un verdict fără drept de apel, cu efecte curative de lungă
durată. Tratamentul era aplicat deopotrivă producțiilor celor din
afară, venite prin „poșta redacțiunei“, ca și junimiștilor. Pentru
că Junimea n-a fost - în ciuda unor opinii adversare - o societate
de admirație mutuală. Bodnărescu, lanov, Bengescu, Scheletti,
Th. Șerbănescu, Negruzzi, I. Pop Florantin, Șt. Vârgolici, A.
Naum și atâția alții au ispășit, prin chinuri cumplite, îndrăzneala
de a fi adus spre lectură piese neizbutite. Și câte stratageme nu
uzitau (Bodnărescu avea câteva formule cu care cerea - uneori
obținea - rabat: „e o poezie privată“, „poezia face parte dintr-un
ciclu“ în curs de finisare) pentru a muia exigența Areopagului !
Deseori decizia, smulsă greu și în umilință, era obținută sub
condiția stilizării bucății de către un junimist anume însărcinat
(de obicei acest oficiu îl exercita Șt. Vârgolici, fapt pentru care

1 într-o scrisoare din 1878 îi comunica lui Negruzzi: „Spun drept că

n-aveam de gând a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o
datoram Junimii din Iași, căci desigur că pentru convulsiuni lirice râsul
e cel mai bun și - cel mai rău Atârnă adică totdeauna de valoarea ce
este-n ele și de valoarea ce le-o dă autorul.“ I. E. Torouțiu, op. cit., voi.
IV, p. 134-135.

38
primise porecla „Io Spako“, după numele unui dulgher ieșean).
Cu siguranță că din această cauză nu oricine putea să se
acomodeze cu ambianța Junimii. Pogor - tot el - a găsit o
formulă adecvată, „Entre qui veut, reste qui peut“, care a devenit
deviza Junimii. Să mai evocăm apoi sagacitatea, competența cu
care au fost discutate studiile lui Maiorescu, Xenopol, Panu,
Slavici ? Observațiile formulate1 dovedesc că exigența izvora
din cunoaștere erudită, sedimentată pe fondul unei ideologii bine
cristalizate.
La o privire repede pare ciudată această exigență probată de
o societate extrem de eclectic alcătuită, în care inteligențele sunt
puține, iar erudiții - poate și oamenii de gust - chiar mai puțini,
într-adevăr, eclectismul este formula definitorie pentru
structurile interioare ale Junimii. Aflăm aici profesori - dintre
care destui nu au strălucit cu nimic, deși erau probi în
profesiunea lor (Culianu, Melic, Burlă, M. Pompiliu, Vârgolici,
Caragiani, Negruzzi, Xenopol, Dospinescu, Bodnărescu, Zaharia,
Naum Quintescu, Paicu, Lambrior), mulți avocați și magistrați
(Th. Rosetti, N. Mandrea, Nei, Tassu, Buicliu, Beldiman,
Burghele, Eraclide, Th. Nica, Gh. Roiu, Dim. Rosetti), militari
(M. Cerchez, Th. Șerbănescu, Bengescu, Scheletti, Nenițescu),
oameni politici fără altă profesiune (Carp, Gane, L. Negruzzi
etc.), câțiva gazetari, mici rentieri, prelați. Dintre aceștia - ca și
dintre alții necitați - cei mai mulți nu au scris deloc sau nimic
semnificativ. Și totuși această societate eteroclită a izbutit
performanța de a face epocă în istoria literaturii și civilizației
românești. Meritul principal - ca diriguitor spiritual - îl are, se
știe, Maiorescu. Nu trebuie neglijat nici rolul - excepțional - al
lui Vasile Pogor. Ironia caustică (cea subțire ca și aceea mai

1 Ne-au rămas cele formulate pe marginea studiilor de filozofia

culturii scrise în tinerețe de Xenopol, comunicate pe cale epistolară de
Negruzzi autorului aflat la Berlin.

39
groasă), repudierea conveniențelor, zeflemeaua, sarcasmul și
nota boemă, toate aceste elemente care au dat culoare și pecete
caracteristică Junimii i se datoresc inegalabilului Pogor. Cultivat
și erudit până la extravaganță, inteligent, spiritual, om de gust,
sceptic prin temperament, Pogor este creatorul mitologiei
Junimii, alcătuită din acele mici tradiții și habitudini intrate în
legendă. Fără Pogor fizionomia Junimii ar fi fost alta sau, cine
știe ?, nu ar fi fost deloc. Dacă Maiorescu a dat Junimii
substanță consistentă, Pogor i-a dat sare, duh, umor și - element
esențial - scepticism, altfel spus, simț al relativului. Apoi să nu
nesocotim aportul lui Carp. Nu e vorba numai de faptul că Petre
Carp a prilejuit prima reuniune cu subiect literar a Junimii:
lectura traducerii din Macbeth. Aportul său în plămădirea
spiritului junimist e mult mai mare decât se crede. Așa
intermitentă cum a fost prezența sa la Junimea (era mereu ocupat
în funcțiunile sale ministeriale sau înalt politice; convivii îl
apelau „Excelența*'), ea a fost remarcabil de utilă. Cultura sa
politologică și sociologică, profundele cunoștințe literare,
talentul critic - cam apodictic - (remarcat în puținele recenzii
publicate), gustul estetic, au adus clarificări, uneori decisive, mai
ales în anii de început, când Junimea își modula personalitatea.
Aprobările sau negațiile sale, ascultate, întăreau o convingere
sau spulberau o eroare în embrion. Opinia sa era o autoritate pe
care te puteai bizui. Stilul deciziilor sale casante a făcut școală,
iar intransigența cu care își urmărea adversarii a imprimat o
manieră societății. în sfârșit, cum ar putea fi gândită Junimea -
ca organism viabil - fără secretarul său perpetuu, lacob Negruzzi ?
Capacitatea sa organizatorică, dăruirea devotată până la a se
confunda cu interesele Junimii, veghea neobosită pentru tot ceea
ce privea statutul societății, pentru respectarea în spirit și în
literă a tuturor legilor nescrise. De fapt nu e exagerat să se spună
că talentul său de conservator muzeal și de maestru de ceremonii
a creat ceea ce apoi s-a numit tradiția sacră a Junimii.

40
 Aceștia au fost factorii hotărâtori din echipa fondatorilor. Dar
fizionomia Junimii, așa cum a rămas cunoscută, nu poate
fi înțeleasă fără ironia răutăcioasă, inteligența penetrantă,
pozitivismul militant, tendința dizidentă a lui Gh. Panu, fără elanul
săritor al lui Xenopol („om la toate“), fără erudiția sa de pe acum
manifestată și de spiritul său opozant, fără intransigența „celor trei
românf * (Tassu, Lambrior, Panu) în apărarea valorilor naționale.
Apoi corosivele lui Caragiani și Creangă, silueta astrală a lui
Eminescu care stârnea - prin operă și comportament - admirația
și contrarietatea junimiștilor, delicatețea de domnișoară mereu
rușinată a blândului poet Naum, care a întreținut cultul, neagreat
de mulți, pentru poezia franceză (în special pentru cea clasică),
obscuritățile chinuitului Bodnărescu, care a creat totuși, prin
producția sa greoaie, un climat pentru receptarea liricii filozofice.
Chiar caracuda condusă de Gane (lipovenii și „cei nouă“),
aparent obtuză la frumos și ignară, a avut rolul său important,
nu numai ca masă și număr, dar și ca factor de admirație pentru
opiniile maioresciene, ca element aprobator pentru ciudățeniile
lui Pogor și întreținătoare a bunei dispoziții, ferind societatea de
solemnitate și osificare academică. Toate aceste entități, atomi
adesea în raporturi opozite, au intrat, printr-o chimie secretă,
nedecantabilă, în structurile interioare ale Junimii, creându-i și
fixându-i personalitatea cuceritoare.
în sfârșit, nu trebuie ignorat statutul de organism politic al
Junimii sau de organism în structurile căruia militantismul politic
a pătruns adânc. Vom dedica acestei chestiuni un capitol special, de
aceea nu stăruim aici asupra semnificației ei. E necesar să spunem
însă de pe acum că societatea ieșeană, deși a declarat - pe baza
principiului separării sferelor de activitate - că Junimea literară nu
tolerează politica, spiritul partizan de orientare conservatoare e
vizibil chiar de la începuturi. Apoi, după 1871, când liderii Junimii
acceptă - toți - să se angajeze în acțiuni politice militante în
cadrele partidului conservator, principiul separării sferelor va fi,

41
nu o dată, grav primejduit. Deși între Junimea literară și cea
politică se vor practica trainice punți de contact, ar fi o eroare
gravă să confundăm societatea ieșeană cu un club politic,
preocupat de strategia de culise. Junimea și-a păstrat personalitatea
creată încă în anii hotărâtori ai începutului. Dar efigia sa nu apare
defel micșorată, iar relieful nu se aplatizează dacă restituim
adevărului ceea ce i se cuvine și recunoaștem că porțile Junimii nu
au rămas zăvorâte pentru preocupările politice.

2. Junimea o dată constituită (noi acceptăm - repetăm - ca

dată efectivă a înființării primăvara anului 1864), s-a gândit la
afirmarea sa printr-o publicație periodică. Era un element cu
pondere în programul transcris de Negruzzi în epistola pe care am
reprodus-o mai sus. Negruzzi a propus - informațiile le avem tot
din această scrisoare - încă de pe acum tipărirea unei reviste după
modelul celebrei publicații pariziene Revue des deux mondes.
Propunerea entuziastului Negruzzi a fost acceptată, dar s-a decis
ca înfăptuirea ei să fie amânată cu un an. Motivația acestei decizii
nu e chiar atât de greu de descifrat. Cu excepția lui Negruzzi,
ceilalți junimiști, chibzuind lucrurile, au opinat, cu siguranță^că
întreprinderea e deocamdată riscantă. Nici măcar nu știau pe ce
colaborări mai serioase pot conta, în așa fel încât să asigure
materia necesară unei reviste. Și încă a unei reviste de ținută
(modelul invocat o dovedește !), care să nu aibă o existență
efemeră. Numai pe existența materială a tipografiei și pe elanul
juvenil nu se poate întemeia o revistă voit modernă și
reprezentativă. Amânarea pentru preparativele preliminare era
unica soluție rezonabilă. Discuțiile au fost reluate peste un an. Dar
perioada de așteptare nu a recoltat zestrea de colaboratori dorită.
Junimea trebuia să conteze pe forțele ei exclusive. Și ele erau,
deocamdată, anemice. Se putea conta pe studiile lui Maiorescu,
Pogor (traduceri și anodine poezii originale), pe tălmăcirile lui
Carp, pe polivalența lui I. Negruzzi, pe lirica - modestă - a unor

42
 lanov, M. Comea, Scheletti, pe recenzii și dări de seamă redactate
de cutare profesor junimist. Ambițiile inițiale au primit deci un
bine cumpănit bemol, de vreme ce, notează Negruzzi retrospectiv,
junimiștii s-au decis să publice „o foaie modestă, foarte modestă44.
Modelul revistei franceze a fost așadar abandonat.
în Amintirile sale, Negruzzi, evocând momentul înființării
revistei, prezintă lucrurile ca și cum ideea a venit - brusc - în
1867. Memorialistul relatează despre o ședință „pe la începutul lui
ianuarie 1867“, cu o participare numeroasă, când Maiorescu a
formulat propunerea „să deschidem un mic jurnal literar în care
s-ar tipări scrierile cetite și aprobate de Societate, și în care să
putem rezuma o parte din discuțiile noastre, ce prezentau un interes
general, toată lumea primi fără lungi dezbateri propunerea sa.
Pogor, entuziast pentru orice inovații, proclamă absoluta necesitate
a unei reviste441. Negruzzi uita să menționeze că Maiorescu nu
făcea, acum, în 1867, decât să reactualizeze o decizie adoptată încă
în septembrie 1865. Denumirea revistei, ca și cea a societății, a fost
discutată. Inițial, în 1865, Negruzzi a propus o soluție comodă: ca
revista să poarte pe frontispiciu denumirea societății. Dar ideea lui
Negruzzi nu a fost găsită nimerită. Acum, de fapt, nimeni nu-și mai
aducea aminte de mai vechea propunere a lui Negruzzi. Nici măcar
junimiștii din 1865. Discuțiile au fost deci reluate de la început.
Au fost formulate mai multe propuneri care au fost - pe rând -
respinse. Negruzzi, care știa că în acest domeniu preferințele
junimiștilor - mai ales ale liderilor - merg spre denumiri anodine,
fără panaș programatic, intervine, propunând Convorbiri literare.
Li s-a părut tuturor acceptabilă tocmai pentru că „cela n’engage a
rien44. Când a fost să se numească redactorul revistei, Maiorescu -
care își cunoștea bine colegii - a optat pentru Negruzzi, motivând
că cel ce a botezat-o trebuie s-o și conducă. Negruzzi, deși
întrucâtva speriat de noua îndatorire, a fost mândru și chiar

11. Negruzzi, op. cit., p. 74-75.

43
bucuros că i-a fost încredințată. Alegerea lui Maiorescu se va
dovedi curând a fi excelentă. Negruzzi va conduce revista, până
la identificare cu interesele ei, timp de 28 de ani, cu o energie, o
stăruință și un devotament egalate, în istoria culturii noastre,
numai de Ibrăileanu la Viața românească.
Se cuvine făcută mențiunea că responsabilitatea redactorului
o dată încredințată nu a fost doar o uzanță formală pentru „lumea
exterioară"". Chiar la început Convorbirile au publicat în
nr. 8/1867 o precizare: „Redacțiunea Convorbirilor literare se
crede datoare a declara că foaia sa nu este și organul societății
Junimea din Iași. Redactorul și mulți colaboratori ai ei fac parte
din aceeași societate însă nu ca atari și lucrările publicate în
Convorbiri nu stau în legătură necesară cu dânsa. Toate
publicațiunile societății Junimea poartă titula de «edițiuni» ale
ei, titulă care lipsește la Convorbirile noastre, a căror cuprins
privește dar numai pe autorii subsemnați și pe Redacțiune."" Să
admitem că această precizare ascunde și considerente tactice
utile poate și pentru a salva fața Junimii de eventualele gafe ale
revistei (vezi viitoarele farse ale lui Hasdeu) sau calitatea uneori
submediocră a unor lucrări publicate. (într-adevăr, Negruzzi
publica nu o dată în Convorbiri, „pe răspunderea sa‘", și ceea ce
Junimea întreagă - mai exigentă - respinsese). Dar s-au păstrat
scrisori - nu puține și din ani diferiți - în care Maiorescu, chiar
el, scriindu-i lui Negruzzi despre Convorbiri, o numește „foaia
ta"" sau „Convorbirile tale‘\ Nu vom exagera pretinzând că
Junimea nu se considera responsabilă pentru destinul revistei,
nu se îngrijea de ea și nu-i veghea condiția. Dar responsabilitatea
redacțională a lui Negruzzi nu era o formalitate, ci o realitate cu
drepturi de autonomie funcțională față de Junimea și liderii săi.
Iar Negruzzi a știut să mențină intangibilitatea acestui statut,
păstrând un echilibru inteligent în raporturile dintre „redacțiune"’
și „societate"".

44
 Primul număr a apărut la 1 martie 1867. Condițiile - toate -
îi erau favorabile. Nu e vorba numai de faptul că nu avea de
înfruntat probleme de ordin material, ci că acum, la demaraj, nu
intra mai cu nimeni în competiție. Spre deosebire de marile
noastre publicații de mai târziu care, pentru a se impune, au avut
de înfruntat ostilitatea sau numai concurența unor reviste
adversare (ne gândim la Viața românească, Sămănătorul, Revista
Fundațiilor Regale, Gândirea), Convorbirile literare apar pe un
teren rarefiat. Nicăieri în Principatele Unite și nici peste munți
nu exista p revistă cultural-literară mai acătării. Dimpotrivă,
Convorbirile beneficiază de statutul extraordinar de a putea
anunța apariția, de.multă vreme așteptată, a unei reviste. A unei
reviste moderne ca ținută, compoziție și structură. Conducătorii
Junimii, oameni de cultură, lectori avizați ai publicațiilor din
străinătate, au știut să asigure revistei pe care o patronau o
fizionomie adecvată. Convorbirile anunță o apariție bilunară (la
1 și 15 ale fiecărei luni), cuprinzând două coli pe număr (16
pagini), având formatul in quarto. Era, de fapt, cum se preciza și
în introducere, „o revistă în formatul stinsei România literară^,
păstrat nu mai puțin de 17 ani. Tirajul inițial fusese fixat la 300
de exemplare, augmentat curând la 600 și apoi la 800. (Costul
abonamentului era fixat în țară la un galben, iar în provinciile
românești subjugate 4 florini. în anul 1869 și 1871 costul
abonamentului a fost modificat.)
Sumarul primului număr din Convorbiri este, trebuie s-o
spunem, destul de modest ca înfățișare și structură. Dacă Viața
românească a prezentat de la primul număr o fizionomie
definitiv fixată, deplin matură, fără nici un tremur de debutant,
Convorbirile nu se bucură de acest „avantaj4'. Nu e vorba de o
formulă improvizată, ci de o adaptare la real. Vrem să spunem,
mai precis, că diriguitorii Junimii, adoptând hotărârea de a
înființa revista, au considerat că vor utiliza producția
cultural-literară a membrilor ei. Și aceasta, deși importantă în

45
aproape numai doi ani de activitate, nu era nici foarte bogată și,
mai ales, nu atât de diversificată. Junimea nu s-a gândit să
creeze în sumar rubrici fixe de informare, critică și comentare a
fenomenului social, cultural, științific, politic, deși dispunea de
membri care puteau redacta, la solicitare, asemenea dări de
seamă. E adevărat că asemenea rubrici nu vor fi programate în
Convorbiri nici mai târziu, chiar după 1900. Se poate deci
aprecia că redacția nu le socotea utile. Și unde e vorba de
deliberare nu se prea poate vorbi de improvizație. Firește că un
sumar de revistă, astfel conceput, diminuează calitatea de interes
pentru publicul intelectual. (Dar, din fericire, prin compensație,
calitatea deosebită a studiilor maioresciene ca și fondul lor
polemic au impus revista din capul locului în centrul de interes
al conștiinței publice.) Să observăm apoi că la început Junimea
nu se prea putea lăuda nici cu valoarea producțiilor pur literare.
Revirimentul se va produce mai târziu, când sumarul a înscris
(în martie 1868) pastelurile lui Alecsandri sau - și mai târziu -
poeziile lui Eminescu, pentru a nu mai aminti de semnificația
operelor lui Caragiale, Creangă, Slavici, Duiliu Zamfirescu ș.a.
Dar, deocamdată, în primul an valoarea estetică a literaturii
Convorbirilor e destul de oarecare, neridicându-se mult deasupra
celor ce se publicau în altă parte. Sumarul primului număr - ca
și celelalte din 1867-1868 - o dovedește. Se deschide cu
obișnuitul articol-program (Introducere), urmează prima parte
(„Condițiunea materială a poeziei44) din studiul lui Maiorescu
Despre poesia română, un articol de Negruzzi (Galeria de
tablouri din Iași), un altul nesemnat (probabil scris de Negruzzi),
Prelecțiuni populare ținute în Iași de membrii Societății
Junimea. în sfârșit, un Apel la autorii români pentru a trimite
Junimii manuscrise ce vor fi publicate „pe cheltuiala societății44.
Pe ultima pagină sunt inserate Anunciuri, conținând scurte, prea
scurte, prezentări la cărțile publicate de tipografia Junimii.

46
 Pentru orientarea programatică a Convorbirilor, edificator este,
firește, cuvântul introductiv semnat de redactorul publicației, dar
scris - cum a mărturisit mai târziu Negruzzi de Maiorescu „în
prezența mea la dânsul acasă; eu am adaus numai scurtul aliniat
final, ș-apoi am hotărât să iscălesc eu întreaga prefață în calitate
de redactor*4. Chiar primele propoziții anunță direct orientarea
estetică, devenită curând foarte explicită: ,Jn mijlocul agitațiunilor
politice de care fură cuprinse toate spiritele în România,
mișcarea literară, susținută înainte cu mult succes de foile
literare atât de cunoscute și prețuite de toată societatea, a încetat
cu totul. Când vorbesc pasiunile politice, arta și știința își
ascund producerile lor liniștite" (subl. ns.). Dacă la aceste
aprecieri programatice inițiale adăugăm știutele propoziții din
partea finală a capitolului întâi din studiul maiorescian amintit:
„Este probabil că politica ne-a surpat mica temelie artistică ce o
puseseră în țara noastră poeții adevărați...44, orientarea estetică a
noii publicații e destul de limpede exprimată. Pompiliu Mareea
are dreptate să considere că „nici o publicație din cultura noastră
n-a izbutit să impună de la primul număr programul său, așa cum
au izbutit Convorbirile'^. Numai că o asemenea direcție de
principii nu îngăduia deloc revendicarea descendenței din
România literară care avusese un scop politic declarat.
Considerațiile, privind incompatibilitatea dintre politic și estetic
și invocarea revistei lui Alecsandri, unde militantismul civic era
la mare preț, nu se potriveau defel2. Să adăugăm faptul, care se
cerea poate notat mai înainte, că revista Junimii nu era o
publicație exclusiv literară, după cum nici societatea patronată
de Maiorescu nu era preocupată numai de literatură. Junimea a

1 Pompiliu Mareea, „Convorbirile literare^ și spiritul critic, Editura

Minerva, 1972, p. 19-20.
2 Vezi și Rodica Florea, Convorbiri literare, în voi. Reviste literare
românești din secolul alXlX-lea, Editura Minerva, 1970, p. 166.

47
fost o societate în care literatura făcea casă bună cu filozofia,
sociologia, istoria, dreptul, filologia, științele, cultura în înțelesul
ei general. Convorbirile au reflectat fizionomia și preocupările
Junimii, fiind, în consecință, „o foaie literară și sciințifică“.
Sumarul revistei de-a lungul anilor o dovedește elocvent.
Primele 24 de numere din Convorbiri nu aduc, sub raport
estetic și chiar cultural-științific, elemente revelatoare. Studiul
lui Maiorescu despre poezie continuă până la numărul 8 inclusiv,
asigurând revistei, prin caracterul deschis polemic, prin noutatea
punctului de vedere, cu adevărat - atunci - revoluționar nu
numai un mare interes, dar și ostilitatea - așteptată - a
adversarilor știuți. E, cu siguranță, punctul forte al revistei,
determinând în numai patru luni criterii și motivații pentru
opțiuni favorabile sau ostile. în nr. 20 Maiorescu revine cu un
alt studiu ciclic care se anunță, la început cel puțin prin titlu, ca
o cuminte recenzie. Dreptul public al românilor și Școala lui
Barnuțiu. De acum încolo fiecare număr publică, până la
sfârșitul primului an din existența Convorbirilor, câte un capitol
din acest studiu. Dăscălimea fracționistă e înverșunată, ura
urcând spre cotele maxime. Să amintim și de Critica ortografiei
dlui. Cipariu, firește tot ascuțit polemic, publicat de Maiorescu
în numerele 11 și 12 (în corpul revistei articolul apare nesemnat.
Numele autorului e menționat numai în sumar). Paginile
dedicate literaturii nu înregistrează piese deosebite: cânticele
comice de I. lanov, poezii de M. Cornea, Scarlat Capșa (în
sumare Kapscha), I. Negruzzi (debut liric în nr. 8), T.
Șerbănescu, V. Gheorghian, M. Cugler (în nr 11), Șt. Vârgolici
(în nr. 22), M. Pompiliu, V. Pogor, N. Pruncu, traduceri,
nuveletele lui N. Gane (Fluierul lui Ștefan, în nr. 21 și Peatra
lui Osman în nr. 19), scrierea - în două numere - de Const.
Negruzzi, Flora română, nuvela lui Bodnărescu, Suferințe (după
ziarul unui june), două nuvele, dintre care una lungă, de
Leon Negruzzi (Vântul soartei), comedioare dramatizate de

48
I. Negruzzi (O poveste, comedie într-un act). Mai deosebite la
partea rezervată în sumar literaturii sunt Cânticelele comice ale
lui Alecsandri pe care redacția le anunță, flatată, inserând în
fruntea sumarului din nr. 16 scrisoarea poetului care vestea
această colaborare. Primul Cânticel, cu valoarea știută, apare în
nr. 20. Paginile (repetăm, nu se poate vorbi de rubrici) dedicate
criticii și informației sunt și ele modeste. Din când în când câte
o recenzie precum Despre literatura latină de N. Quintescu. De
semnalat la acest capitol ar fi cunoscuta recenzie (de fapt un
eseu) a lui Maiorescu despre volumul lui Alecsandri, Poezii
populare ale românilor (în nr. 22), recenzia lui Pogor, (în nr. 6)
la lucrarea lui H. Th. Buckle, Istoria civilizației în Anglia (în
Englitera, scria Pogor), și cea a lui Petre Carp, nu mai puțin
vestită, despre drama lui Hasdeu, Răzvan și Vidra (nr. 18). Mai
fiecare număr programa așa-numitele „Anunțuri literare și
științifice44 și „Notițe literare și științifice44. „Notițele44 nu sunt
dări de seamă. Azi s-ar numi „ecouri44. Se anunță spectacole
desfășurate la Iași sau la București, sunt semnalate cărți (de
pildă, antologia populară a lui Alecsandri) sau mici note
bibliografice. De la nr. 6 se inserează rubrica Corespondență. La
început atonă, va deveni mai încolo acidă și spirituală,
provocând hazul cititorilor și spaima grafomanilor de tot felul.
Convorbirile izbutesc să se impună spectaculos de la primele
numere. Tirajul inițial - am mai spus-o - de 300 exemplare, e
augmentat la 600 și apoi la 800. Pentru acea epocă era negreșit
un tiraj apreciabil. în mai 1868 Negruzzi îi scria la Berlin lui
Xenopol: „Câte au fost, toate s-au vândut, dovadă că
Convorbirile prind rădăcină. Altă dovadă despre aceasta mai
este [că] articolele noastre se reproduc de toate foile fără rușine
de a se folosi de lucru străin441. Tirajul se epuizase deși primele

1 I. E. Torouțiu, op. cit., voi. III, p. 367.

49
numere din anul întâi au fost retipărite pentru a fi satisfăcute
cererile insistente ale noilor abonați. în 1869 la Corespondență
revista avertiza mereu solicitatorii că „volumele I și II nu se mai
găsesc de mult“. (Vezi nr. 8/1869, p. 14. După obiceiul timpului,
publicațiile literare având format carte legau în volum numerele
unui an, constituind un tom masiv. Dacă tirajul nu se epuiza
integral, redacția punea la dispoziția publicului aceste volume.
Nu o dată se retipăreau numerele epuizate, procedându-se astfel
la constituirea volumelor integrale). Unii junimiști propuneau
chiar sporirea paginilor, semn deopotrivă că interesul pentru
revistă era real și că portofoliul redacțional - virtual sau existent
- era bogat. „Nu pot scoate - se confesa redactorul lui Xenopol
la 15 octombrie 1869 - la 2 săptămâni câte 3 coli. Nici vremea,
nici cheltuiala nu-mi permit acest lucru pentru un preț de
abonament atât de mic, mai cu seamă în comparațiune cu
neînsemnatul număr de abonați ce avem. Numărul acestora, ce-i
drept, a crescut mult, însă cât de puțin este acest mult în
comparație cu țările culte4'1.
Revista pătrunde masiv și în Ardeal, fiind expediată gratuit
unor societăți culturale din orașele transilvane2. Făcându-se
cunoscută în provinciile românești subjugate, curând se vor
recolta aici și abonamente individuale. în țară junimiștii erau
preocupați să colecteze abonamente pentru Convorbiri. Era o
îndatorire de onoare pe care și-o respectau cu zel. Oriunde se
aflau cu slujbele (uneori chiar în stațiunile de vacanță) junimiștii
nu uitau să popularizeze revista și să procure abonamente.
Revista era realmente citită, comentată, criticată (de adversari)
sau elogiată. Alecsandri, căruia Negruzzi a ținut să-i expedieze
primul număr, abonându-1 și solicitându-i măgulitor colaborarea,

1 I. E. Torouțiu, op. cit., III, p. 389.

2 Vezi și I. Verbină (I. Pervain) Aspecte din lupta junimistă în
Transilvania, în revista Studii literare, voi. I, Sibiu, 1943.

50
a felicitat Junimea. Nu-i plăcuse în titlul primului studiu
maiorescian preciziunea „poesia rumâna ' (opta pentru română).
în rest comunica numai elogii și gratitudine. în scrisoarea din
nr. 16/1867, menționată mai sus, bardul aprecia: „Curaj !
începutul este bun. Urmați dar înainte, cu încredințarea că faceți
un mare serviciu literaturii noastre. Eu sunt atât de încântat
văzând calea ce ați apucat că vă promit să vă întovărășesc pe cât
îmi va permite slăbirea păsurilor/4 La 28 februarie 1868, poetul,
colaborator permanent al revistei (se considera și junimist cu
statut special, patronal, de vreme ce în noiembrie 1868 în
Convorbiri se anunță că la al cincilea banchet anual al Junimii a
parțicipat și Alecsandri), îi scria lui Negruzzi aprecieri mai mult
decât măgulitoare. Ele semnalează ceea ce Maiorescu va numi
apoi direcția nouă. „D. Maiorescu cu studiile sale serioase și
interesante; dnii. Pogor, Corne, Scheletti, Pruncii, Șerbănescu
etc. cu plăcutele lor încercări; dl. Leon Negruzzi, cu talentul său
de romancier, d. lanov, cu spiritualele sale cântecele, și dv. cu
ingenioasele proverburi teatrale și cu gingașele versuri ce ați
publicat în foaia Convorbirilor formați o pleiadă nouă (subl.
ns.) căreia nu-i lipsește nici inspirarea, nici armonia, nici știința,
nici avantajul de a vedea în rândul dumneavoastră o tânără
muză, dra. Matilda Cugler, care cântă cu multă frăgezime441. Nu
sunt deloc cuvinte de convențională curtoazie, ci transcriu o
realitate care se impusese în conștiința publică. Iar faptul că
veneau de la Alecsandri, incontestabil cel mai mare poet al
timpului, personalitate culturală și politică de răsunet care
condusese și una din importantele publicații literare din deceniul
trecut, era un atestat și o recunoaștere de stimă.
în anii următori Convorbirile parcurg o progresie continuu
suitoare^ consolidându-se și diversificându-se. Sigur că mai

1 V. Alecsandri, Scrisori (ediția II. Chendi, E. Carcalechi), p. 33.

51
 întâlnim - adeseori - sumare anodine, încropite din materialul
aflat în portofoliul, niciodată bogat, al redacției. Dar nu
asemenea etape, inevitabile în activitatea oricărei publicații, sunt
caracteristice și nu ele oferă criteriile în judecățile de apreciere.
Pe lângă importantele studii maioresciene - la care ne vom referi
mai încolo - Convorbirile capătă greutate în toate compartimentele
sale. Beletristica propriu-zisă își sporește valoarea în chip
excepțional. E adevărat că nu toți contemporanii au această
impresie. Adversarii Junimii - din rațiuni partizane - contestau
valoarea literaturii publicată de Convorbiri, luând-o chiar în
derâdere. Opinia favorabilă e, firesc, înainte de toate a
junimiștilor și a celor apropiați. Și, singurul lucru important în
perspectiva istoriei literare, se dovedește că obiectivitatea în
evaluare a fost aceea exprimată de junimiști și nu de mulții -
adesea și ponderoșii - ei adversari. Nu ne propunem, firește, să
refacem sau să descriem sumarele anuale ale revistei. E, cu
siguranță, suficient să notăm momentele mai semnificative
pentru ca imaginea să dobândească relief și elocvență.
Poezia se afirmă, la adevărata ei cotă de valoare, prin
publicarea, din 1868 (nr. 3), a pastelurilor lui Alecsandri. (în
1872 va publica și poemul istoric Dumbrava roșie.} Desigur că
celelalte piese lirice (semnate lanov, M. Cugler, Pogor,
Bodnărescu, I. Negruzzi, M. D. Comea, Pruncu, Pertino etc.) își
mențin cota lor mediană. Să nu uităm însă că de-a lungul anilor
1868-1870 Convorbirile publică destul de des pastelurile lui
Alecsandri. Iar în 1870 (în nr. 4 din 15 aprilie) debutează aici
Eminescu cu Venere și Madonă, urmat în nr. 12 de Epigonii,
pentru ca în 1871 (nr. 1), sumarul să înscrie Mortua est. Lirica
eminesciană continuă să fie publicată, în cadența știută,
asigurând poeziei Convorbirilor valori fără precedent în tânăra
noastră literatură Traducerile în versuri (din Lamartine,
Shakespeare, Heine, Baudelaire, Schiller, Goethe, Hugo, A.
Chenier, Byron, Th. Gautier, Musset, Coppee, La Fontaine,

52
 Boileau, Uhland, Ovidiu, Homer, Teocrit) sunt onorabil tălmăcite
•și țintesc vădit să cuprindă zone variate și modalități diverse ale
liricii urtiversale.
Proza e, la început, în limitele normalului dezvăluit în primul
an de apariție. Nuveliștii Convorbirilor erau, până la apariția lui
Slavici, președintele caracudei, N. Gane și cel ce avea să fie
poreclit „prefectuT Junimii, Leon Negruzzi. Acesta din urmă cu
nuvele interminabile (erau romane ?) și destul de plicticoase
(vezi Evreica). Productiv între 1869-1871 este și cu totul
minorul I. Pop Florantin. Acestora li se alătură din 1869 Jaques
Negruzzi care se încearcă, intreprid, și în proză (dealtfel
izbânzile sale artistice, atâtea câte vor fi, le va obține în
domeniul prozei). în 1869 (nr. 1) ale sale Copii de pe natură (va
debuta cu Politicale) încep să fie publicate în Convorbiri.
Verismul personajelor și al situațiilor, tipicitatea lor, dominanta
satirică fac din aceste mici schițe, cu subtext partizan, pagini
citite și gustate de public. Tem și artificios se va dovedi a fi
romanulMihai Vereanu, care apare din 1873. Dealtfel, junimiștii
nu au agreat romanul și l-au sfătuit pe autor să renunțe. Dar în
1871 apare Slavici care debutează cu comedia Fata de birău și
va publica poveștile și basmele populare, explicând în
preambulul la Zâna zorilor concepția și metoda sa de prelucrare
a literaturii populare. De-abia în 1875 va reveni cu proză
originală {Popa Tanda și Scormon), iar în 1880 (nr. 3 și 4) cu
Budulea Taichii. Dar în 1872 apare Sărmanul Dionis, nuvela lui
Eminescu, care publicase în 1870 basmul Făt-frumos din
lacrimă, pentru ca în 1875, firește, tot sumarul Convorbirilor să
insereze Făt-frumos din tei. Literatura populară, mult gustată la
Junimea, e ospitalier găzduită în Convorbiri (Xenopol va scrie și
un mic studiu teoretic, Ceva despre literatura poporană).
Slavici, Eminescu, Miron Pompiliu, N. Petru (cu Cântece
populare din Transilvania), Lambrior, apoi G. Dem. Teodorescu,
Melchisedek, S FI. Marian, Burada vor publica folclor. în 1875

53
proza Convorbirilor (pe care o mai alimenta din când în când și
Alecsandri - vezi Călătoria în Africa} se fortifică cu poveștile și
nuvelele lui Ion Creangă (Capra cu trei iezi, Punguța cu doi
bani, Dănilă Prepeleac}, din păcate insuficient apreciate chiar
de junimiști, asimilându-le literaturii populare ( de aceea le-am
și menționat aici). Nici când, în 1877, va citi în Junimea și va
publica, în Convorbiri, Moș Nichifor Coțcariul (neîndoielnic, o
nuvelă) și cele trei povești (Povestea lui Harap alb, Povestea lui
Stan Pățitul, Fata babei și fata moșneagului}, în 1878, Ivan
Turbincă, Povestea unui om leneș, iar în 1881 Amintiri din
copilărie sau în 1882 Popa Duhu, opinia Junimii nu se schimbă,
în sfârșit, în 1880 încep să apară (în nr. 1) vestitele Scrisori către
V. Alecsandri de Ion Ghica. Vor apărea - în ritmul știut - timp de
6 ani. Indiscutabil, proza Convorbirilor literare e, în această
perioadă, strălucit reprezentată. Aceasta chiar dacă nici
junimiștii nu au conștiința valorii excepționale a unor opere (ca
în cazul Sărmanului Dionis de Eminescu sau a prozei lui
Creangă).
Nu s-ar putea spune că dramaturgia este prigonită la
Convorbiri literare. E cultivată și publicată deopotrivă prin
producții originale ca și prin traduceri. Dar mai toți junimiștii, în
frunte cu Maiorescu (nu e o întâmplare că operele dramatice
n-au fost menționate în Direcția nouă}, apreciau, pe bună
dreptate, ca fiind cu totul modeste aceste producții fără duh și
nerv dramatic. Și totuși paginile Convorbirilor au fost adesea
umplute cu lucrări de teatru. între Cânticelele comice ale lui
lanov, cele (tot cânticele) ale lui Alecsandri, pieseta într-un act
a lui Scarlat Capșa, îndoiala și Realitatea (1867), scenetele,
comedioarele de salon sau proverbele „dramatizate41 ale lui
Negruzzi nu se pot stabili deosebiri marcante. Chiar și Harță
răzeșul, comedia lui Alecsandri (1871) sau Boieri și ciocoi, nu
reprezintă mare lucru, după cum și debutul lui Slavici în revista
Junimea cu comedia Fata de birău nu se ridică peste nivelul

54
mediocru al genului. Drama lui S. Bodnărescu, Rienzi, cu alură
și pretenție shakespeareană, nebuloasă, discursivă și filozofică
- publicată în 1868 - era și ea vădit neizbutită ca operă teatrală.
Nici cealaltă piesă a lui Bodnărescu, din 1878, Lăpușneanu
Vodă, nu atestă vocația de dramaturg. Ce să mai spunem de cele
trei piese de teatru ale lui lacob Negruzzi (O alegere la senat -
1878, Hatmanul Baltag - 1884 în colaborare cu Caragiale,
Beizadea Epaminonda - 1885) sau de revistele politico-umoristice
(Zeflemea, Nazatfl Ele au apărut - nu e nici o exagerare - pentru
că autorul era redactorul Convorbirilor. După cum slăbiciunea
redactorului pentru teatru și, poate, penuria de material au
determinat publicarea lăbărțatelor piese ale lui G. Bengescu-
Dabija: O palmă la bal mascat (1871); Cucoana Nastasia
Hodoronc (1877); Drepturile ovreilor (1878); Pygmelion, regele
Feniciei (1886). Dar, ca și în celelalte compartimente ale
literaturii publicate de Convorbiri, aportul marilor clasici va fi
hotărâtor, determinând o înnoire estetică fundamentală. în 1879,
Caragiale, acum membru al Junimii bucureștene, publică O
noapte furtunoasă, în 1880, Conu Leonida față cu reacțiunea,
iar în 1885, O scrisoare pierdută șiD-ale carnavalului. în 1884
vocația de dramaturg a lui Alecsandri se împlinește durabil prin
drama Fântâna Blanduziei, urmată peste un an de Ovidiu, după
ce în 1883 publicase Sânziana și Pepelea. Firește, ele sunt
publicate în Convorbiri literare. Acum, după 1879, se poate în
sfârșit cu siguranță vorbi despre o dramaturgie de valoare. Ba
chiar se poate vorbi, cu o excepție fericită (ne referim firește la
Răzvan și Vidră) - prin Caragiale și Alecsandri - nu numai de
apariția literaturii dramatice de valoare în Convorbiri, dar de
constituirea dramaturgiei naționale în România. Ca și în alte
compartimente ale literaturii, contribuția Junimii și a Convorbirilor
e hotărâtoare pentru apariția și dezvoltarea literaturii românești
moderne. în sfârșit, merită notat efortul revistei de a da

55
tălmăciri românești din dramaturgia universală. Se traduce din
Shakespeare, Schiller, Goethe, Moliere, Lope de Vega.
Dar Convorbirile, spuneam, nu a fost numai o revistă literară.
Compartimentul, să-i spunem, cultural-științific și de informare
ocupă locuri respectabile și respectate. Din fericire, și în acest
domeniu revista junimistă urca în mod constant spre zenit. Mai
încolo ne vom ocupa în mod special de studiile maioresciene,
adevărate pietre de hotar în evoluția Junimii și în configurarea
Convorbirilor. Dar alături de ele (nu o dată și datorită lor)
revista ieșeană face loc masiv studiilor de filozofie, filozofia
culturii, filologie, istorie, folcloristică. Un loc important îl ocupă
în unele din aceste discipline studiile lui Xenopol. Considerat
poligraful Junimii (așa avea să-1 considere depreciator Maiorescu
mai târziu, când istoricul va „dezerta“ în tabăra liberalilor),
Xenopol era - de fapt - un erudit excepțional dotat, cu o
curiozitate neostoită, meditând asupra tuturor problemelor din
sfera generală a categoriilor. Lector insațiabil, putea închipui -
pentru nevoi locale - un studiu pe marginea cutărei sugestii
filozofice aflată în tomurile gânditorilor epocii. Nu erau eseuri
de popularizare, ci adesea studii docte în care se încerca - nu o
dată cu folos netăgăduit - aplicarea unor teorii moderne de
prestigiu (de pildă, etnopsihologia lui Lazarus și Steinthal,
evoluționismul lui Buckle, Draper și Quinet) la fenomenul
românesc. Xenopol nu era încă istoricul de mai târziu. Se afla
încă în faza gestației, a meditațiilor și a asimilărilor sistematice,
care îi vor îngădui mai târziu să înalțe, într-un termen relativ
scurt, edificii ca Istoria românilor din Dacia traiană sau Les
principes fondamentaux de Chistoire (1899)1. Deocamdată, până
prin 1880 nu avea un statut precizat într-o disciplină anume,
îngăduind aprecierea - care adesea oscila între depreciere și

1 Vezi N. Gogoneață - Z. Omea, A. D. Xenopol. Concepția socială

și filozofică, Editura Științifică, 1965.

56
zeflemea - de om la toate. în 1868 publică în opt numere din
Convorbiri studiul Cultura națională (în sumar numele greșit
cules: Menopulo) în care se încearcă pentru prima oară
surprinderea și fixarea elementelor caracteristice ale spiritualității
naționale. în 1869 Convorbirile programează studiul amplu
Istoriile civilizațiunei, analiză critică a teoriilor modeme despre
conceptul de evoluție în istorie. în anul următor (și în 1871) îi
apar atunci disputatele Studii asupra stării noastre actuale în
care opiniile junimiste despre formele fără fond, parțial acceptate,
sunt discutate destul de critic, tânărul Xenopol (era încă student
la Berlin) îngăduindu-și atitudini opozite față de cele ale
mentorului Junimii (ultima parte din acest adevărat ciclu avea
să apară în 1874). După ce a publicat studii de folcloristică și
mici „recesiune, în 1875 Xenopol își găsește făgașul vocației de
istoric, publicând recenzia studiului despre Rumănische Studien
de Roesler (mai târziu, în 1884, reluând chestiunea va publica
volumul Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor
în Dacia). în sfârșit, în 1879, revista ieșeană îi găzduiește - cam
en contre coeur - întinsa lucrare Războaiele dintre ruși și turci
și înrâurirea lor asupra Țărilor Române. De acum încolo
colaborarea sa încetează pentru că în 1878 Xenopol devine
liberal. (Dealtfel, într-un ziar local, îi apare ciclul Studii
economice, publicat în volum în 1879.)
Până la apariția acestor din urmă studii ale lui Xenopol, cu
profil „curat“ istoriografie, disciplina aceasta, mult agreată de
Maiorescu și dorită de a fi bine reprezentată în revistă e în vădită
suferință. „Postul^ de istoric la Convorbiri este ocupat de Gh.
Panu. Și l-a ocupat mai mult decât onorabil. în Amintirile sale
Panu a descris, insistent și în detalii, ce l-a determinat să abordeze
istoriografia, cum l-au stimulat și îndemnat întru aceasta
Maiorescu și Carp, ecoul studiilor sale în Junimea și în cercurile
adversare bucureștene (de sub patronajul lui Hasdeu) sau ieșene.
Studiile sale sunt îndreptate - se știe - împotriva unor lucrări

57
istoriografice hasdeiene. Debutul de istoriograf al lui Panu se
produce în 1872, cu Introducere la lucrarea, mai întinsă, Studii
asupra neatârnării politice a românilor în deosebite secole.
Studiul - din care au apărut numai cinci capitole - cinci studii ?
- a rămas neterminat. Direcția de atac a acestora era îndreptată
împotriva școlii romantice istoriografice românești. Cu
deosebire vizați erau Hasdeu și elevii săi întru istoriografie,
întreruperea studiilor se datora necunoașterii limbilor slavone
fără de care epoca cercetată de Panu nu putea fi examinată cum
se cuvine. în 1873 Panu recidivează prin ciclul de studii - foarte
amplu - Istoria critică a românilor care comentează erori -
unele nu tocmai însemnate - din lucrarea hasdeiană cu același
nume. (Studiile lui Panu erau, de fapt, o recenzie critică amplă a
acestei lucrări. Cum Tocilescu a replicat imediat, Panu și-a
prelungit tirul critic și împotriva elevului savantului Hasdeu.) în
sfârșit, în 1874 apare un nou ciclu semnat de Panu, Studiul
istoriei la români, tot polemică îndreptată împotriva operei lui
Hasdeu. De astă data comentează lucrarea lui Hasdeu despre Ion
Vodă cel Cumplit. Studiile lui Panu, mult gustate la Junimea -
în special de mentorii ei - anunță o carieră posibilă de
istoriograf, cu condiția - absolută - a fortificării cunoștințelor
sale de specialitate, acum destul de diletante, cu deosebire prin
stăpânirea limbilor slave. Acesta este și scopul pentru care
Maiorescu, de îndată ce a beneficiat de puterea ministerială, l-a
trimis cu o bursă la studii în străinătate. Speranța lui Maiorescu
de a-1 vedea pe Panu istoric nu s-a realizat. Putea să-1 recunoască
pe Xenopol. Dar omul politic Maiorescu nu-i putea îngădui sau
ierta pe dezertori. în consecință, lucrările istoriografice ale lui
Xenopol - monumentale, docte și informate, sau cele de filozofia
istoriei, apreciate în cercurile de specialitate din străinătate - erau
sistematic ignorate sau defăimate în Convorbiri literare. Dorința
conducătorilor Junimii de a crea, prin Convorbiri, o școală a lor
- serioasă, modernă și pozitivistă - se va realiza foarte târziu

58
prin apariția noii generații de istorici, loan Bogdan (debut în
1885), D. Onciul, N. lorga.1 Dar atunci, timp de un deceniu și
mai bine, istoriografia va fi atât de confortabil reprezentată în
Convorbiri încât îi devora nesățios spațiul întreg, determinându-1
pe Maiorescu și tânăra generație de junimiști - excedați - să
pună capăt unei situații care, prelungită, amenința să transforme
publicația într-o greoaie Arhivă... sau Anale...
Lucrările de filozofie pură, agreate de Maiorescu și un grup
foarte restrâns de junimiști, dar negustate de grosul membrilor,
nu întârzie să-și anunțe prezența. Am pomenit mai sus studiile
de filozofia culturii elaborate în tinerețe de Xenopol (cele de
filozofia istoriei nu vor mai apărea în Convorbiri). ca și de
studiile lui Maiorescu în care estetica și filozofia erau adânc
implicate. Filozofia era, dealtfel, mult cultivată la Junimea. Se
citea, se dizerta curent despre Schopenhauer, Buckle, Spencer,
despre consecințele filozofice ale teoriilor darwiniste, chiar
despre Feuerbach. Despre acești filozofi s-a scris în Convorbiri,
ba chiar Maiorescu a și publicat traduceri din Schopenhauer
(Aforisme) sau Spencer. Lucrările filozofice ale lui Vasile Conta
apar deci într-un mediu acomodat. în 1875 (începând cu nr. 6)
Convorbirile publică Teoria fatalismului. Se încheie tocmai în
numărul 12. în 1876, Conta revine în Junimea cu o nouă lucrare
de filozofie materialistă, Teoria ondulațiunii universale. Chiar
dacă nu a fost ascultată în cenaclu, trezind caracudei zâmbete și
aprige căscături, Convorbirile publică noua operă a lui Conta în
opt numere (începând cu numărul 3) din 1876 și patru numere
din 1877. De un tratament asemănător s-a „bucurat“ - cu
siguranță - și ultima sa operă, din 1879, încercări de metafizică.

1 Despre istoriografie în preocupările societății ieșene vezi

substanțiala, atotcuprinzător informata lucrare a lui A. Zub, Junimea,
implicații istoriografiee. 1864-1885, Editura Junimea, 1976.

59
Cum lucrările lui Conta1 constituie un moment de înălțare a
cugetării filozofice românești (egalată în valoare și semnificație
de opera de filozofia istoriei a lui Xenopol), care va fi continuată
apoi târziu, mai ales în deceniile interbelice, de cugetătorii
eminenți ai acestei epoci (unii foști elevi ai lui Maiorescu), se
poate aprecia, fără greș, că în revista Junimii filozofia a fost bine
reprezentată.
Ar trebui consemnate aici (pentru apropierea sau înrudirea
tematică cu anume subramuri ale filozofiei) și studiile de
ideologie socio-politică, cu greutatea lor variată în configurarea
ideologiei junimiste. La locul întâi am pomeni studiile lui
Theodor Rosetti, Despre direcțiunea progresului nostru (în
1874), cel de mai târziu - Mișcarea socială la noi (1885) și cel
destul de minor, Scepticismul la noi (1891). Să reamintim, la
acest capitol, articolul lui Pogor din 1868 despre opera
filozofului englez H. Th. Buckle {Istoria civilizați un ei în
Engtiterâ). Cum am spus, de opera lui Buckle se va ocupa pe
larg și Xenopol în amintitul ciclu Istoriile civilizațiunei, ca și
Maiorescu în câteva prelecțiuni. Nu credem că greșim dacă
integrăm aici și cunoscuta lucrare a lui Eminescu (la origine o
conferință din ciclul prelecțiunilor pe 1876) Influența austriacă
asupra românilor din Principate apărută în Convorbiri în 1876,
prin substanță și ideologie, o doctă dezbatere de sociologie
politico-economică. Tot aici ar trebui citat cunoscutul Studii
asupra maghiarilor publicat de Slavici în Convorbiri, încă din
1871, lucrare în care elementul politologic se învecinează cu cel
etnopsihologic și statistic.
în sfârșit, trebuie amintite preocupările pentru filozofie în
Convorbiri, explicabile în revista unei societăți care se afla
angajată într-o aprigă bătălie pentru stabilirea unei ortografii

1 Vezi N. Gogoneață, Vasile Conta, Ed. Științifică, 1965 și studiul

introductiv la ediția de Opere filozofice, Editura Academiei, 1972.

60
 viabile, a menținerii limbii vorbite și scrise într-un echilibru
firesc între fondul tradițional și neologisme. începutul a fost
făcut (și în acest caz) de Maiorescu prin cunoscutul său studiu
din 1866, Despre scrierea limbei române (studiul acesta nu a
apărut, așadar, în Convorbiri). Să amintim, de asemenea, studiile
maioresciene Critica ortografiei d-lui Cipariu (numerele 11-12
din 1867) și cel, tot polemic, din 1868, Limba română în
jurnalele din Austria sau cel din 1873 Despre principiul scrierii
și o critică a sistemului fonetic. în 1871 Convorbirile înregistrau
apariția unor studii de înalt și aplicat profesionalism. în nr. 1
filologul Vasile Burlă debutează cu Observări critice asupra
gramaticei limbei române de Tim. Cipariu (cel vizat era tot
Cipariu !). în 1872 Burlă, bătăios, revine cu un protest Contra
ortografiei impuse școalelor române din Moldova de Ministerul
Instrucțiunii Publice. După un respiro (pregătitor?) de trei ani,
Burlă reintră în acțiune, în 1875, cu micul articol (metodă deloc
agreată de filolog) Un exemplu de cunoștința filologiei
comparate a dlui B. P. Hasdeu. E, firește, tot polemic. De astă
dată obiectivul de atac e îndreptat, temporar, împotriva lui
Hasdeu. Cum Hasdeu îi răspunde în revista sa, Burlă, mereu
prompt în intervenții, încredințează Convorbirilor Replica la
răspunsul d-lui B. P. Hasdeu. După o altă pauză acumulativă,
filologul ieșean publică în 1870 masivul Studii filologice.
revenind astfel la vechiul adversar A. Cihac. Dar învățatul
ardelean, ferm pe redutele sale etimologice, îi răspunde, tot în
Convorbiri. într-un număr din noiembrie al aceluiași an. Iritat,
Burlă întocmește imediat lunga sa replică (în trei numere) D. A.
Cihac și studiile mele filologice. Disputa se încinge, cei doi
înverșunându-se (Convorbirile au mai publicat încă un răspuns
al lui Cihac) pentru - râdeau junimiștii - originea cuvântului
rață. în 1890 savantul ieșean publică lucrarea Observațiuni
filologice. Disputele lui V. Burlă, neînțelese în Junimea decât de
puțini și constituind sursa sigură a zeflemelelor în serile de

61
 cenaclu, au dezvoltat, de fapt, imensă erudiție, clarificând și
limpezind spinoase chestiuni de strictă specialitate. La capitolul
filologie trebuie amintite și savantele contribuții ale lui A.
Lambrior. Intrat în Junimea în 1872, debutează în 1873 cu studiul
Limba română veche și nouă. în 1880 revine cu Observări asupra
ortografiei române, în 1881 publică Cuvinte de reverență la
români și un doct îndreptariu. Nu amintim aici învățatele sale
studii de folcloristică, deși uneori ele îl semnalează pe filolog. Din
păcate, Lambrior, moldovean așezat, domol și sigur pe cunoștințele
sale, a murit tânăr (în 1883), curmând o carieră științifică ce se
anunța deosebită. Mai târziu Convorbirile se vor bucura de
colaborarea unor eminenți filologi ca Al. Philippide, H. Tikin, Sextil
Pușcariu, I.-A. Candrea, Ov. Densușianu ș.a. Importante rămân însă
studiile filologice din epoca dintâi (ale lui Maiorescu, Burlă și
Lambrior). Ele au dus și câștigat lupta Junimii, a Convorbirilor
împotriva latinismului excesiv și a etimologismului. De aici și
caracterul lor necesar polemic, inevitabil într-o bătălie cu un
inamic foarte puternic. De aceea studiile lui Burlă, sâcâitoare
adesea pentru masa junimiștilor și sursă - pentru ei -
inepuizabilă de ironii, sunt contribuții extrem de utile în disputele
Junimii. Și sunt utile și revelatoare tocmai, cu siguranță, pentru
că au fost neostoit polemice. Nu e o întâmplare că Lovinescu a
inclus unul dintre studiile lui Burlă în Antologia ideologiei
junimiste. Deși de strictă specialitate lingvistică, polemicile lui
Burlă sunt, într-adevăr, componente de neignorat ale ideologiei
afirmate de societatea ieșeană.
Cu siguranță, cel mai neglijat sector este cel al criticii
literare. Cu excepția studiilor maioresciene, care nu sunt însă
critică în sensul modern al termenului (dealtfel, chiar articolele
despre Caragiale și Eminescu sunt elaborații târzii, în 1885 și
respectiv în 1889), Convorbirile nu prea cultivau această
îndeletnicire: Din când în când câte o recenzie critică (ca acele
ale lui Carp; ultima în 1878 despre poemul Radu al lui Ronetti

62
Roman; apare în 1882 - nr. 12 - cunoscuta recenzie desființătoare
a lui P. Missir la voi. Poesii de Macedonski) analiza o operă
literară. Dar aceasta e o întâmplare în sumarele Convorbirilor>
recenziile îngăduite - puține - comentând de obicei lucrări din
sfera științelor umane. Prin 1875-1880 Miron Pompiliu deținea
rubrica „Bibliografie^, care comenta - în foarte succinte recenzii
- de obicei manuale didactice. Dacă adăugăm interminabilele și
diletant greoaiele studii ale lui Scarlat Vâmav Liteanu despre
opera lui Alecsandri am epuizat aproape tot ceea ce programau
Convorbirile în materie de critică.
*
Incursiunea noastră în structurile semnificative ale
Convorbirilor literare într-o perioadă relativ îndelungată care
s-ar opri, formal, în 1885 (când revista e mutată la București) a
relevat ici-colo inevitabil și unele dintre momentele mai
însemnate care au marcat (în bine sau în rău) existența
publicației. Câteva referiri speciale se impun, fără, evident, a
relua elementele de natură strict literară care au conferit, de lapt,
personalitate revistei. Revenind, în timp, la anii de început ai
publicației junimiste vom nota mai întâi că, deși cu un demaraj
bun și bucurându-se de o apreciere favorabilă în mediile
intelectuale capabile de obiectivitate, revista Junimii are de
înregistrat în 1870 un moment de dificultate. Iar pericolul care
risca să fie fatal se numea politica. Dintre fruntașii Junimii
numai doi făceau politică activă: Petre Carp și - de necrezut 1 -
năstrușnicul V. Pogor. Acestora li s-au alăturat câțiva dintre
junimiștii „de rândci. Cum politica iscă pasiuni și spirit partizan,
iar junimiștii aveau bune șanse de a face carieră în politică,
destui se lasă contaminați. în primăvara anului 1870 C. A.
Golescu, însărcinat cu formarea guvernului, îi propune lui Carp
intrarea în cabinet, care, la rândul său, a cerut cooptarea și a
prietenilor săi Pogor și Maiorescu. E drept, misiunea lui Golescu

63
a eșuat. Dar în guvernul constituit în aprilie Carp și Pogor erau
reprezentanți. Probabil că aceste perspective politice i-au
îndemnat pe unii junimiști să se facă cunoscuți cu ajutorul unei
publicații politice. Carp avea, dealtfel, o anumită experiență în
materie, ca redactor ce era (împreună cu N. Blaremberg și Aristide
Pascal) la ziarul bucureștean Țara. Cum acest ziar era antidinastic
și prințul ceruse lui Carp renunțarea la coredacția Țării (condiție
pentru a fi cooptat în minister), nu e exclus ca Petre Carp să se fi
gândit la crearea unui ziar ieșean care, printre altele, să
dovedească și lealitatea dinastică a sa și a prietenilor. Și cum
Convorbirile erau o publicație de prestigiu, încercată în lupte, cu
o neîndoielnică ideologie de orientare conservatoare, utilizarea ei
pentru scopuri militant politice părea a fi o soluție ideală.
Probabil că atunci s-a ivit și propunerea, la o ședință a
Junimii, ca revista să-și schimbe profilul. (Negruzzi, care a notat
acest episod, nu i-a precizat data. A menționat vag că s-ar fi
petrecut „vro doi ani după apariția44 Convorbirilor. Probabil că
nici de astă dată memoria n-a funcționat ireproșabil. Credem că
episodu 1 s-a petrecut, probabil, în primăvara lui 1870, în
martie-aprilie. Deci trei ani după apariția revistei. Din păcate,
pentru anul 1869 lipsesc și însemnările în Jurnalul lui Maiorescu
și procesele-verbale ale Junimii, încât verificarea - cu ajutorul
acestor documente - nu e cu putință.) Fapt este că junimiștii
câștigați pentru politică au propus societății să transforme
condiția Convorbirilor. Primele două pagini ar fi fost dedicate
comentării evenimentelor politice, restul continuând să fie
consacrate literaturii. Ar fi fost vorba, așadar, de un statut mixtat
care nu anula - se argumenta - vocația literar-culturală a
Convorbirilor. Dezbaterile au fost aprinse, chiar violente. S-a
amânat decizia cu o săptămână, când votul a relevat paritate de
opinii. Totul depindea de cuvântul lui Maiorescu care, deși
la început oscilant, a optat pentru menținerea statutului
Convorbirilor. A triumfat astfel rațiunea, prin cumpăna înțeleaptă

64
a lui Maiorescu. Nu e greu de prevăzut că, dacă decizia ar fi fost
alta, destinul Convorbirilor s-ar fi frânt, penibil, devreme, pe la
începuturi.
Ieșite bine din acest impas, Convorbirile și-au continuat
activitatea în cadrele atât de bine consolidate. La sfârșitul anului
1871 (în nr. 22) Negruzzi, într-un anunț „Cătră cititori44, după ce
face un bilanț succint al celor cinci ani de apariție, vestește că
pe viitor revista nu va mai apărea lunar, ci bilunar, fiecare număr
având 5 coli (se adaugă deci o coală), și, în cazuri speciale, chiar
cu șase coli, prețul rămânând același. Se vor putea astfel publica
- nefragmentate, argumentează redactorul - romane, nuvele,
piese de teatru, descrieri de călătorie, fără a se lăsa la o parte
studiile științifice (istorie, filologie, jurisprudență, economie
politică). Cititorii erau asigurați că pe viitor se va păstra un
echilibru mai atent între partea științifică și cea literară,
mărindu-se spațiul pentru „articolele beletristice44. Anunțul lui
Negruzzi, reprodus și în primul număr din 1872, a fost, se pare,
o inițiativă personală a redactorului. La 21 ianuarie 1872,
Junimea ia în discuție schimbările anunțate în Convorbiri. „Se
admite - consemnează procesul-verbal - anunciul publicat de I.
Negruzzi în Convorbiri literare pentru schimbarea formatului
foaei, însă numai pe un an până la 1 martie 1873 când are a se
pune în discuție acest lucru44.1 De fapt, Maiorescu și Pogor
ceruseră - din rațiuni financiare - să se revină la 4 coli. Dar
decizia anunțată de Negruzzi a rămas definitivă. Din 1872
revista, lunară, are 40 de pagini pe număr. Iar formatul ei
(21x27) s-a păstrat până în 1885, când, mutată la București, s-a
tipărit la o nouă tipografie, la Socec. Ar mai fi de semnalat că
Junimea consideră atunci necesară instituirea unui colegiu de
redacție care să asigure calitatea publicației. E drept că
Negruzzi, ca redactor, avea o anumită autonomie recunoscută și

11. E. Torouțiu, op. cit., voi. IV, p. 344.

65
 acceptată. Dar în 1871 (nr. 10 din 15 iulie) Convorbirile,
surprinse, s-au lăsat înșelate publicând acea faimoasă poezie Eu
și Ea iscălită de Hasdeu cu numele unui inventat poet german.
Această farsă a lui Hasdeu (cum se știe, nu a fost singura !) a
iritat Junimea și, oricâte explicații de scuză ar fi oferit Negruzzi,
junimiștii erau deciși să adopte măsuri prevenitoare. Așa credem
că trebuie interpretată inițiativa Junimii - atât de tardivă - de a
institui, tot în ședința din 21 ianuarie 1872, un „comitet de
redacțiune pentru primirea articolelor44. Comitetul numit pe un
an de zile era format din Negruzzi, Maiorescu, Pogor. Dar,
ciudat, misiunea acestui triumvirat era să vegheze numai pentru
articole și studii. Ceea ce înseamnă că beletristica rămânea mai
departe în responsabilitatea exclusivă a lui Negruzzi cu
amendamentul precizat. Dar valabilitatea deciziei din ianuarie a
fost neașteptat de scurtă. La ședința din 5 mai Maiorescu și
Pogor „se desistă de a mai face parte din comitetul de
redacțiune44 întrucât în nr. 2/1872 Negruzzi ar fi introdus lucrări
fără a-i consulta în prealabil. (Să fie vorba de articolul -
nesemnat - Mișcarea literară în România ? Posibil. Mai greu de
crezut e că incidentul ar fi fost provocat de articolul lui Șt.
Vârgolici care recenza negator revista Tranzactiuni literare și
științifice. în același număr era inserat și poemul lui Alecsandri
Dumbrava roșie). Dată fiind demisia celor doi membri.
Comitetul dispare „hotărându-se ca să rămână redacția asupra
lui I. Negruzzi ca și mai înainte441. Stăpân pe soarta Convorbirilor
(ceea ce nu însemna că cenaclul nu continua să avizeze - prin
discuțiile pe marginea lucrărilor citite la reuniunile săptămânale -
materia diversificată ce intra în paginile revistei), Negruzzi a
vegheat, devotat și responsabil, îngrijindu-se de tot și de toate
(alcătuirea sumarelor, corespondențe cu colaboratorii și abonații,
colectarea de abonamente, tipografie, corectură, acoperirea

11. E. Torouțiu, op. cit., voi. IV, p. 454.

66
deficitului financiar ș.a.m.d. - pe care nu o dată le acoperea de
unul singur). Din când în când, în timpul vacanțelor de vară sau
când redactorul era indisponibil (cum s-a întâmplat în 1880),
Miron Pompiliu îl ajuta (sau îl înlocuia temporar) pe Negruzzi în
complicatele treburi redacționale. Apoi lucrurile reintrau în
normal. Negruzzi purtându-și mândru, sigur pe sine și fără să se
tânguie, povara redacțională a celei mai importante publicații din
țară. Nimic deosebit de semnalat în ciclul evolutiv al existenței
Convorbirilor până în 1885. A doua farsă a lui Hasdeu -
petrecută în 1875 deși usturătoare, nu a putut compromite o
revistă care își cucerise un prestigiu binemeritat. în Convorbiri
literare se publica, indiscutabil, tot ceea ce aveau mai distins
literatura și cultura românească. Se îndreptau spre revista
ieșeană chiar și foștii adversari - ca Hasdeu, Șt. C. Mihăilescu,
D. A. Laurian, V. A. Urechia, T. Cipariu etc. Convorbirile nu
mai erau de mult o revistă moldoveană, ci una națională, având
sediul la Iași.
*
Dar în 1885 această din urmă inadvertență dintre... formă și
fond avea să ia sfârșit, revista mutându-și sediul la București.
Numit profesor la Universitatea bucureșteană, la catedra rămasă
vacantă prin moartea lui Vasile Boerescu, Negruzzi ia revista cu
el. Junimiștii ieșeni, într-o neașteptată ieșire de „proprietari44,
stăruie ca revista să rămână la Iași (cel mai vehement a fost N.
Gane, care se și vedea redactorul Convorbirilor). Dar Negruzzi,
care se știa, el, unicul proprietar și director, nu acordă mare
atenție pretenției colegilor de cenaclu, iar Maiorescu (ca și
ceilalți corifei) ratifică decizia prietenului său. Dealtfel, cum
vom arăta mai încolo, chiar Junimea ieșeană încetase de mult să
mai fie cea de odinioară. Principalii combatanți (cei cu greutate
în creație și dezbateri) dispăruseră, fie prin mutare, fie prin
deces, fie prin dezertare sau dezinteres, iar la București

67
funcționa - datorită invitației și stăruinței lui Maiorescu, stabilit
în capitală, încă din 1874 - o filială a Junimii care tindea să ia
locul celei din Iași. Ajuns cu revista la București, Negruzzi
înțelege să se despovăreze de corvoada administrației. Depășise
de mult stadiul entuziasmului tineresc, era obosit și nici nu putea
transplanta în capitală habitudinile patriarhale din urbea lașilor,
unde totul putea fi înfăptuit de unul singur. Stabilește deci prin
contractul încheiat cu tipografia-editură „Socec și Teclu44
că aceasta se va ocupa de tot ceea ce reprezintă partea
administrativă a revistei (imprimare, expediere la abonați,
difuzarea pe piață), el rezervându-și responsabilitatea „regaliană44
de redactor. Redacția e la locuința lui Negruzzi din Str. Romană
nr. 25, iar administrația la sediul tipografiei, pe Berzei 96.
Editura modifică, potrivit dimensiunilor tipografice aici uzitate,
formatul revistei și Convorbirile își continuă existența în acest
nou cadru.
Nu se poate însă spune că nu se constată o schimbare. Nu e
vorba numai de ținuta grafică - mai îngrijită și beneficiind,
pentru prima oară, de material iconografic (în alb-negru) destul
de bine executat. Se produce și o modificare, însemnată, de
structură. Treptat, dar decis, în sumare ocupă un loc preponderent
rubricile științifice, cu deosebire istoriografice. Se publică masiv
lucrări compacte de istorie semnate de Ion Bogdan, D. Onciul,
V. A. Urechia, Al. Papadopol-Calimach, Șt. Emilian, G. Popovici.
Acestora li se asociază nelipsitele studii de estetică și filozofie -
pedante, îmbâcsite, stufoase și înfricoșător de lungi - semnate
de C. Leonardescu și Mihai Strajanu. Sunt inserate chiar și studii
de economie politică cum e, de pildă, cel al lui Th. Nica despre
problema agiului sau al lui P. Missir (din 1886), despre
„noțiunea valorii44, după cum N. Mandrea publică (tot în 1886)
docte și ample studii juridice (Magistratura în statul român).
Vin la rând studiile de filologie și folcloristică (Odobescu, Th.
Burada, Șăineanu, G. I. Lahovari, Papadopol-Calimach). Ce-i

68
drept, ele erau găzduite și înainte. Numai că atunci ele se
echilibrau altminteri în sumare cu paginile acordate literaturii și,
oricum, epoca luptelor pentru ortografie era de mult încheiată
victorios.
Literatura cedează tot mai mult spațiul în favoarea acestor
discipline științifice, uneori destul de îndepărtate. Mai grav e
faptul că și în compartimentul dedicat literaturii, tot atât de treptat
și decis, terenul e ocupat de grafomani, debutanți fără har sau
chiar de mai vechi semnatari a căror lipsă de vocație fusese de
mult stabilită (Volenti, Virgil Onițiu, T. Robeanu, Ollănescu-
Ascanio, A. C. Cuza, Bengescu-Dabija, Gregoriade-Bonachi, Ciru
Oeconomu, Xenofon Gheorghiu, I. N. Roman, Kotzebue ș.a.m.d.).
E drept că, din când în când, se inserau poezii de Eminescu (în
1885 Sara pe dealf iar în 1885 s-a publicat Ovidiu de
Alecsandri și D-ale Carnavalului de Caragiale, că în 1889 s-a
publicat O făclie de Paști și Grand-Hotel Victoria română sau
două postume eminesciene. Să adăugăm apoi debuturile
remarcate ale lui Vlahuță, Duiliu Zamfirescu (cu poezie și apoi
nuvelistică), ceea ce confirmă opinia că vechiul prestigiu al
Convorbirilor nu s-a pierdut încă.
Dar cine citește azi atent colecția revistei de după 1885 nu-și
poate reprima impresia justificată că lucrurile se îndreaptă spre
degringoladă. Pentru că de acum încolo literatura adevărată se
împuținează treptat, înghesuită între studiile științifice și
producția manufacturierilor. Tonul în numere de-a rândul îl dau
aceștia din urmă și nu paginile aurite ale valorilor autentice. Dacă
ne este îngăduit un ușurel joc de cuvinte am spune că literatura de
excepție tinde să devină o excepție în Convorbiri literare. S-ar
putea obiecta că vina nu este a redacției, ci a epocii care, spre
sfârșitul deceniului al optulea, începe să cunoască știuta perioadă
de interregn ce avea să dureze destul, cam (cu excepțiile
cunoscute) până după primul război mondial. Așadar, redacția nu
a avut de ales. A trebuit să publice literatura timpului, altfel spus

69
producția literară ce i se oferea. Aceasta este foarte adevărat. Dar
tot atât de adevărat este că, indiferent de cauze și motivație, după
1885 Convorbirile pălesc progresiv, pierzând din importanța pe
care o deținuseră autoritar două decenii hotărâtoare pentru
evoluția literaturii. Lovinescu apreciase că din 1885 ciclul
Junimii și al Convorbirilor trebuie considerat „ca definitiv
încheiat4'. Aprecierea e profund adevărată. Ciclul se încheiase
într-adevăr definitiv pentru că literatura și cultura română intrau
într-o altă, deosebită, etapă pe care Convorbirile n-o mai controlau.
Și nu o mai puteau controla pentru că nu o mai reprezentau. Numai
că aprecierii lui Lovinescu trebuie să i se aducă dacă nu un corectiv,
cel puțin o preciziune. Definitivul vestit de Lovinescu ca petrecut
în 1885 e, de fapt, numai începutul sfârșitului. Criza avea să fie
lungă, dureroasă și, adesea, penibilă. Sfârșitul era însă inevitabil.

3. Acest tablou de ansamblu presupune relevarea detaliilor

fără de care imaginea rămâne dacă nu tulbure, oricum insuficient
eclerată. Nu e vorba, ne grăbim să adăugăm, de creionarea unor
medalioane sau portrete ale personalităților Junimii, operațiune
dealtminteri inutilă. E, credem, pur și simplu necesar să ne oprim
la câteva dintre momentele cheie care au marcat evoluția Junimii
și au constituit-o ca organism unitar, până a devenit o direcție
precizată în spiritul public: junimismul. Pentru că, într-adevăr,
aceste momente cheie au creat liantul necesar sudării unei
societăți cu o structură eclectică. Iar Junimea avea, indiscutabil,
nevoia unei asemenea substanțe liante cu ajutorul căreia s-a putut
înfățișa lumii, în numai câțiva ani de la constituire, ca o societate
cu înțelegere ideologică comună asupra tuturor aspectelor
fenomenului românesc. Acest proces, atât de rapid dezvoltat, a
creat ceea ce apoi s-a numit spiritul junimist.
Cu siguranță că primul dintre aceste „momente cheie44 a fost
discuția în problema ortografiei. Să precizăm din capul locului -
fie și chiar prin repetiție - ceea ce am notat, în treacăt, mai sus.

70
Dezbaterile din Junimea în problema ortografiei, ca și polemicile
viitoare în jurul acestei chestiuni, depășesc zona de interes strict
filologic. E, de fapt, o componentă - cea dintâi - afirmată în
bătălia angajată de societatea ieșeană pentru reevaluarea, din altă
perspectivă, a fenomenului cultural-ideologic românesc. Cum se
întâmplă adesea, acest înalt comandament nu a apărut limpede
dintru început. Discuțiile în problema ortografiei au pornit din
rațiuni strict pragmatice. Cum Junimea avea ambițioase intenții
editoriale, stabilirea unei ortografii - într-o perioadă în care se
bâjbâia în căutarea unei soluții judicioase - era un act absolut
necesar. Negruzzi își amintea că încă în vara lui 1864, când după
terminarea primului ciclu de prelecțiuni junimiștii au plecat care
încotro în vacanță, unii dintre ei au primit însărcinarea de a medita
la problemele ortografiei. Printre aceștia a fost și secretarul
Junimii, încă nedeclarat perpetuu. Ar fi preparat un întreg proiect,
probabil fără nici o sistemă, de vreme ce în septembrie 1865 (cu
puțină vreme deci înaintea clarificărilor Junimii în această
chestiune) corespondența lui Negruzzi era scrisă cu o ortografie
bizară (ca în citata epistolă către Gregoriade-Bonachi). La
sfârșitul toamnei lui 1865, mai precis la ședința din 5 noiembrie,
„se încep discuțiile asupra ortografiei române“. Discuția debutează
cu lectura amintitului proiect (procesul-verbal al ședinței îl înalță
la demnitatea de „tractat^) întocmit în 1864 de Negruzzi.
Obiecțiile se ivesc pe dată, controversele se încing până târziu „la
1 Vi după miezul nopței". Duelul verbal - pentru că nu s-a trecut de
acest stadiu primar - a fost nul în rezultate, încât, consemna
procesul-verbal, „ne separăm convingându-ne că nici unul nu
ne-am lămurit chestiunea în toată întinderea ei. Se amână
dezbaterile - nota optimist secretarul ședinței - până la vreo
ședință viitoare cu speranța că atunci se vor afla mai multe punturi
de conciliațiuneCC1. De-abia peste două săptămâni, la reuniunea

1 I. E. Torouțiu, op. cit., voi. IV, p. 433.

71
de la 19 noiembrie, așteptatele concilieri și clarificări încep să se
profileze. Maiorescu aduse spre lectură prima parte din lucrarea
sa Despre scrierea limbei române. Era - au trebuit să recunoască
junimiștii - „o temelie solidă pe care se putu ridica o sistemă
națională44. Chiar dacă au mai avut loc controverse pe marginea
capitolelor aduse săptămânal spre lectură de Maiorescu, de astă
dată era un schimb de opinii în jurul unui proiect temeinic
cugetat. „Trebuie însă notat că, de la o vreme, orice îndărătnicie
dispăru - și în fața unei serioase argumentări toți se uneau.441
Vraja artei maioresciene de convingere și seriozitatea argumentului
propus, o dată intrate în acțiune, nu au întârziat să-și dezvăluie
eficiența. Că Maiorescu a izbutit în câteva săptămâni ceea ce nu
reușise nu numai Junimea, dar mai toate orientările lingvistice
românești (etimologismul lauriano-ciparian și fonetismul
pumnist) nu trebuie să surprindă. în anii studiilor sale vieneze
sau la Berlin, Maiorescu fusese mult preocupat de problemele
filologice. în ianuarie 1900, în așa-numitul de el „examen de
biografie intelectuală44, în dreptul întrebării: ce cărți au exercitat
cea mai mare influență asupra dvs. în anii formației spirituale,
nota - printre cele șase cărți citate - lucrarea lui Max Miiller,
Vbrlessungen uber die Wiessenschaft der Sprache, voi. I.2

1 I. Negruzzi, op. cit., p. 44.

2 Cf. T. Maiorescu, Jurnal, nr. 21, B.C.S., Mss. 11 389. Vezi și
articolul nostru O autobiografie intelectuală a lui T. Maiorescu,
Luceafărul, 21 iulie 1973. Ne grăbim să precizăm că pe Max Miiller se
pare că l-a citit totuși, la o lună după ce a terminat redactarea studiului
său despre ortografie. O dovedește însemnarea din Jurnal de la 5 ianuarie
1866 când, preocupat de elaborarea manualului de logică la care de mult
năzuia, ajunge la concluzia că „adevărata carte de logică ar fi «Logică și
gramatică»^, altfel spus că logica trebuie „scoasă din limbă“. Se decide,
în consecință, pentru lecturi sistematice pe această direcție de el stabilită:
Max Miiller, Steinthal, Heyse, lacob Grimm. Cu siguranță că unele dintre

72
Studiase, mai înainte, alte lucrări de lingvistică. Solidele sale
cunoștințe în materie, bunul-simț și raționalismul formației sale
intelectuale l-au ajutat (deși nu era „un specialist44) să taie nodul
gordian, postulând la 1865-1866 principii care au învins treptat
pentru a rămâne, cele esențiale, valabile și astăzi. A fost primul
succes al Junimii (recoltat, ce-i drept, nu imediat, dar destul de
repede), în ciuda opoziției cercurilor conservatoare din acest
domeniu.
Aproape simultan cu discuțiile despre sistemul ortografic se
desfășoară și cele pentru alcătuirea unei antologii a poeziei de
până la 1865. (De fapt discuțiile pentru antologie au început mai
devreme, încă din octombrie, dar apoi au continuat și după
începerea discuțiilor pe marginea studiului elaborat de
Maiorescu.) Cum se vede, și această dezbatere care avea să
producă prima piesă junimistă de răsunet în procesul de evaluare
a culturii epocii a pornit de la nevoi strict pragmatice. Ideea
critică a evaluării nu a fost deci deliberată. S-a ivit pe parcurs
în urma opiniilor exprimate în Junimea. Societatea își propusese
ca una dintre primele cărți pe care urma să le editeze tipografia
ei să fie o antologie a poeziei românești de până atunci pentru a
satisface știute utilități didactice (dealtfel, mai toate proiectele
de editare urmăreau asemenea scopuri). Totul se anunța foarte
simplu. Junimiștii mai pricepuți în ale literaturii au primit
însărcinarea de a citi opera unui poet pentru a selecta ceea ce i se

lucrările acestor autori, pe care le avea în biblioteca sa, le-a consultat și

mai înainte. Dar acum le studiază cu un scop mai precis: „Ieri ca și astă
seară am înghițit pe nerăsuflate Prelegerile despre știința limbii de Max
Mtiller. Excelentă carte. Cea dintâi prelegere, cam searbădă, nu te-ar face
să bănuiești deloc această efervescență de cunoștințe științifice și această
căldură. A doua prelegere - excelentă. Am ajuns acum la a șaptea. După
aceea o voi studia complet cum trebuie și voi face excerpte^ (însemnări
zilnice, p. 122).

73
pare viabil. Propunerile urmau să fie supuse aprobării societății,
după care să fie integrate în sumarul general. La sorocul stabilit,
fiecare a venit cu piesele alese. A început lectura. Maiorescu din
Bolintineanu, Negruzzi din Donici, Scheletti din Alecsandri,
Pogor din Văcărescu. Se pare că - așa își aduce aminte Negruzzi
- primul a intervenit Maiorescu care a început să citească o
poezie din Bolintineanu (în procesul-verbal al ședinței din 26
octombrie întocmit de secretar se notează că s-a început cu
lectura din Donici. Dar e posibil ca Negruzzi, care a redactat a
doua zi procesul-verbal, să se fi trecut - cu de la sine putere - pe
dânsul ca fiind cel dintâi lector). Pogor respinge râzând poezia
lui Bolintineanu, ceea ce îi indignă pe Gane, Scheletti și
Negruzzi, obișnuiți să acorde considerație autorului legendelor
istorice. Apelară la magistratura lui Maiorescu care - stupoare !
- în loc să-1 pună la punct pe Pogor, îi dădu integral dreptate,
începură discuțiile în contradictoriu, încinse ca totdeauna în
chestiuni litigioase, când - fatal - căzu întrebarea ce este o
poezie rea, ba chiar Pogor, căruia îi plăcea să meargă la originea
lucrurilor, interogă conclavul, cu o naivitate disimulată, „ce este
poezia44. Evident, o asemenea „lesnicioasă44 problemă de estetică
generală nu a putut fi exprimată cum se cuvine în atmosfera
încărcată de iritare. Opera lui Donici și cea a lui Alecsandri nu
au avut în seara aceea o soartă mai bună. Au fost totuși reținute
(consemnează procesul-verbal) trei fabule ale lui Donici, cinci
poezii din Alecsandri (printre care Groza, Ceasul rău, Pescarul
Bosforului} și șase din Bolintineanu. Văcărescu a fost respins cu
totul „rămânându-i însă meritul - precizează același proces-verbal
- de a fi produs cea mai memorabilă ilaritate în toți ascultătorii44.
Lecturile au continuat în următoarele două ședințe pe marginea
operei lui Gr. Alexandrescu, Nicoleanu, V. Alecsandri, C. A.
Rosetti, G. Crețeanu, A. Mureșanu, Tăutu, Heliade, Grandea și
Aricescu (opera ultimilor trei „se espune râsului tuturor44).
Pentru sumarul proiectatei antologii s-a reținut în continuare

74
neașteptat de puțin. De unde la început se credea că sumarul va
fi atât de bogat încât va depăși dimensiunea unui volum, se
constată că, de fapt, materialul de reținut e atât de subțiratic
încât proiectata antologie nici nu poate fi realizată.
Proiectul și dezbaterile - după trei furtunoase reuniuni - au fost
abandonate în favoarea altei chestiuni, socotită mai utilă. Din 5
noiembrie au început discuțiile despre ortografie care au ținut
„afișul44 până la 3 decembrie, când e consemnată „terminarea
tractatului despre scrierea rumână“. De la 7 decembrie la 5 ianuarie
1866 se discută exclusiv probleme organizatorice (programul
Junimii, subiectul prelecțiunilor pe 1866). Apoi spațiu alb în
procesele-verbale tocmai până în octombrie 1871, când treburile
secretariatului sunt încredințate lui Xenopol. întrebarea e când
anume a intrat în dezbaterea Junimii vestitul studiu maiorescian
despre poezia la 1867. în Amintiri Negruzzi lasă a se înțelege că
aceasta s-a petrecut imediat, în toiul discuțiilor. (Lovinescu în
monografia sa despre Maiorescu acceptă și el această ipoteză cu
totul improbabilă.) Dar procesele-verbale contrazic pe Negruzzi
și Lovinescu. Dacă Maiorescu ar fi adus cu sine la a doua
reuniune - cum susține Negruzzi și acceptă Lovinescu - prima
parte din studiul său asupra poeziei, cu siguranță că
procesul-verbal ar fi consemnat evenimentul. De ce ar fi ignorai
procesul-verbal al ședinței lectura primei părți din acest foarte
important (pentru Junimea) studiu și a găsit cu cale să
menționeze, la 19 noiembrie, „lectura tratatului de scrierea
română de Maiorescu (partea I principiul general)“ ? E însă
indiscutabil posibil ca la această reuniune, când s-au continuat
lecturile pentru antologie, Maiorescu să fi dezvoltat oral oarecari
considerații estetice clarificatoare dintre care unele vor fi fost
înglobate în partea întâi a studiului din 1867. Dacă l-ar fi scris
integral în 1866 îl publica de îndată, așa cum a procedat și cu
cel despre ortografie. în Jurnalul său, incomplet pentru această
perioadă, există însemnări pentru lunile ianuarie-februarie.

75
Nimic despre noua scriere care, dacă ar fi fost concepută, era
menționată. Dimpotrivă, Maiorescu era acum preocupat - cum
am subliniat mai sus - de elaborarea manualului său de logică,
după o nouă metodologie, în care scop se dedică unui studiu
sistematic al operei unor autorități în materie de filologie. Apoi,
în februarie, s-a petrecut evenimentul detronării lui Al. I. Cuza.
Junimiștii au fost preocupați de acest eveniment care, la Iași, a
avut consecințe politice grave. Deși Maiorescu, ca mulți alți
junimiști, era acum cu totul departe de activitatea militantă,
gravitatea faptului politic în Iași, cu periculoasele acțiuni
separatiste, l-a implicat. Junimiștii au editat și un ziar
antiseparatist local. Cu siguranță că Junimea, de nu și-o fi sistat
o vreme cu totul reuniunile, nu avea dispoziția necesară
dezbaterii unor aride probleme de estetică.
Să admitem deci că elaborarea primului studiu maiorescian
de critică literară a fost scris în vara și toamna lui 1866 pentru a
apărea în 1867 în Convorbiri (chiar - cum se știe - de la primul
număr). Indiscutabil e însă faptul că imboldul pentru a-1 scrie,
ca și problemele pe care urma să le abordeze, l-a primit de la
dezbaterile Junimii din octombrie-noiembrie 1865. Atunci i s-a
revelat calitatea mediocră a liricii românești, ca și faptul că
degradarea ei s-ar datora în cea mai mare măsură pătrunderii
politicii în teritoriile, voite eterate, ale poeziei. Pentru
constituirea ideologiei literare a junimismului, discuțiile pentru
antologie, ca și lectura mai târzie a studiului conducătorului ei
spiritual, au fost negreșit hotărâtoare: „De acolo - se confesează
Negruzzi - prinserăm a ne preschimba ideile despre condițiile
pe care poezia în general trebuie să le întrunească pentru a
corespunde scopului ei, despre ce poate și ce nu poate fi obiectul
unei poezii, care este forma în care subiectul trebuie tratat, ce
rol joacă imaginația și talentul, de ce ajutor este învățătura și
știința și alte multe44. Să transcriem apoi și această mărturisire:
„Scrierea lui Maiorescu deschide, la cei mai mulți dintre noi,

76
orizonturi nouă. Până atunci noi judecam valoarea unei poezii
numai după un instinct natural, fără a cerca să analizăm cauzele
pentru care cutare poezie ne place, iar cutare alta ne pare rea.
De atunci încoace lucrurile se schimbară, încetul cu încetul
critica își făcu loc în Societate, și după un șir de ani, așa ne
deprinseserăm cu oarecare idei fundamentale comune, încât
adesea ne înțelegeam prin simple semne fără multă vorbă‘cl. Iar
ideologia literară a ocupat - cum se știe - funcțiuni hotărâtoare
în procesul (destul de rapid) de constituire a junimismului ca o
direcție criticistă în cultura românească a epocii. Se poate spune,
așadar, fără a greși, că anii 1865 și 1866 au fost hotărâtori pentru
constituirea junimismului. își apropiase câteva principii estetice
(de fapt de ideologie literară) fundamentale care vor conduce nu
numai ostilitățile junimismului până târziu spre sfârșitul
veacului XIX, dar și cele de impunere a noilor valori selectate de
Junimea. Opiniile sale antipașoptiste, ca și, mai ales, blamarea
violentă a postpașoptismului (caricatură hilară a tradiției
pașoptiste), altfel spus a liberalismului de acum, în 1866 au
început să se configureze.
Anul 1867 avea să întregească junimismul cu una dintre
dimensiunile sale fundamentale. Și tot datorită lui Maiorescu. Este
vorba, firește, de nu mai puțin vestitul studiu cunoscut apoi sub
denumirea Contra școalei Bărnuțiu la care am adăuga eseul din
1868 In contra direcției de astăzi în cultura română. Cu aceste
contribuții maioresciene din 1867 și 1868 junimismul își
precizează și programul său ideologic. De ideologie - precizăm -
socio-politică fundată pe un netăinuit Weltanschauung filozofic,
sociologic (de filozofie socială) și politic. Ne vom ocupa într-un
capitol special de ceea ce considerăm a fi ideologia junimistă.
Aici vom spune numai că mai toate ale sale motive ideologice

1 I. Negruzzi, op. cit., p. 68.

77
esențiale le aflăm în aceste două studii din 1867 și 1868: critica
pașoptismului din perspectivă conservatoare, evoluționismul
utilizat pentru demonstrarea necesității înghețării stărilor
socio-politice, atitudinea față de instituțiile liberale statuate prin
constituția de la 1866, conservatorismul luminat pe plan politic și
- mai ales - critica formelor fără fond, formulă criticistă care
exprima sintetic și expresiv întreaga ideologie junimistă. „Vițiul
radical în ele și, prin urmare, în toată direcția de astăzi a culturei
noastre - scria Maiorescu în eseul din 1868 - este neadevărul,
pentru a nu întrebuința un cuvânt mai colorat, neadevăr m politică,
neadevăr în poezie, în aspirări, neadevăr în gramatică, neadevăr
în toate formele de manifestare a spiritului public441. Să adăugăm
că aceste puncte de vedere ideologice nu-1 exprimau numai pe
Maiorescu și pe ceilalți fondatori ai Junimii. Erau opinii unanim
acceptate de întreaga societate (atitudinea opozantă a lui Xenopol
se va produce de-abia în 1870) care a ajuns la acest consens în
urma lecturilor colective sau numai a prezentării unor opere
fundamentale pentru această concepție (de pildă opera lui H. Th.
Buckle, a lui Spencer), a dezbaterilor și explicitărilor îndelungate.
Apoi, chiar cele două studii ale lui Maiorescu au fost, înainte de a
fi publicate, citite, discutate și aprobate de conclavul junimist. Ele
au găsit desigur în Junimea o atmosferă preparată pentru a fi
receptate cum se cuvine de cei ce aveau însușirile intelectuale
necesare unor asemenea operații de evaluare. Cât privește
autoritățile Junimii în această materie, cei ce creau opinia în
cenaclu - Pogor, Carp, Th. Rosetti - erau în perfectă consonanță
cu concepția lui Maiorescu. Ba s-ar putea spune că Maiorescu a
dat expresie scrisă unei concepții deja configurate în Junimea, la
constituirea căreia Carp și Pogor au îndeplinit roluri de primă
însemnătate. Nu greșim dacă, ducându-ne gândul până la capăt,

1 T. Maiorescu, în contra direcției de astăzi în cultura română, în

Critice (ediție de Domnica Filimon), E.P.L., 1967, voi. I, p. 147.

78
afirmăm - ceea ce vom demonstra în alt capitol - că în planul
ideologiei junimiste (ca și în cel al politicii) vioara întâi a fost Carp
și nu Maiorescu. Oricum, prin studiile din 1867 și 1868 ideologia
junimistă se afirmă public în obișnuita, de acum, ținută a sa
polemică. Și nu se poate spune că între criticismul din sfera
ideologiei literar-culturale și cel din planul ideologiei socio-politice
nu se stabilise un consens perfect. Se întregeau lămuritor,
împrumutându-și motivele, în esență aceleași. Junimismul își
cristalizase osatura doctrinară și o afirma public cu o consecvență
intransigentă izvorâtă din conștiința că structurile modeme ale
României au fost înălțate pripit cu material împrumutat de aiurea,
dar nepotrivit postamentelor durate de veacuri. Totul trebuia
reevaluat și edificiul reconstruit lent și metodic, după legi și
necesități proprii. Și cum se putea ajunge la realizarea acestui
superior scop moral dacă nu prin negație ? Prin negația hotărâtă
nu atât a edificiului înălțat, cât a principiilor ce i-au guvernat
geneza și - mai ales - dezvoltarea.
Se știe că cele două studii la care ne-am referit au declanșat
riposta cercurilor politice liberale ca și a transilvănenilor, după
cum studiul despre poezie a ridicat protestul literaților care se
vedeau coborâți de pe soclu. Firește că protestul nu se limita la
cercurile strict și nemijlocit interesate. Acestora li se asocia
opinia publică obișnuită cu un anume registru de valori, acum
brusc supus unei operații justificate de năruire cu forța. O vreme,
junimismul a fost în conflict cu majoritatea opiniei publice.
Concilierea avea să se producă peste un deceniu și mai bine. Și
a fost durabilă. Se cuvine spus că de obicei se fac referiri la
polemicile angajate între junimism și mulții săi adversari. Se
neglijează însă că din 1868, după ce direcția sa ideologică
devenise cunoscută, junimismul nu a recoltat numai reacții
dezaprobatoare. Nu au lipsit nici comprehensiunea și chiar
acordul deschis exprimat. Aceste atitudini aprobatoare au venit
acum din tabăra partidului conservator. (Din 1878 încolo se vor

79
crea punți și cu anumite cercuri din partidul liberal.) Fără a intra
deocamdată în detalii, vom menționa numai faptul nud că
invitarea junimiștilor în 1870-1871 de „a face44 politică militantă
în cadrele organizate ale partidului conservator nu este deloc o
întâmplare. Dimpotrivă, e consecința perfect motivată a
concepției afirmate cu atâta forță polemică de junimism. Și cum
spiritul conservator, sau cel puțin antiliberalist, a fost nota
caracteristică a direcției junimiste, era firească invitația
partidului conservator. în 1870 junimiștii, prin Carp și Pogor,
intră în guvern, iar din 1871 dau primul contingent - apreciabil
ca număr - de parlamentari. Am adăuga chiar faptul că opiniile
junimiste nu și-au oprit ecoul în tabăra conservatoare. De ele a
luat cunoștință și principele Carol, înconjurându-le cu simpatie.
Așa se explică, printre altele, atenția principelui față de
Maiorescu cu ocazia vizitei efectuate la Iași în aprilie 1871. Am
socotit așadar necesar să relevăm că ideologia junimistă a creat
nu atât terenul, cât rațiunea afilierii grupării în cadrele partidului
conservator.
*
Până în 1871 junimismul își dezvoltase și afirmase ideologia.
O ideologie care pentru a se impune trebuia să procedeze prin
negarea direcției (sau direcțiilor) existente. Numai pe terenul
curățat prin demolare se va putea dura o nouă orientare. Sigur
că dezideratele juvenile ale acestei pleiade de iconoclaști nu s-au
realizat cum au dorit și au fost nevoiți să anunțe și să militeze
pentru impunerea orientării lor într-un climat încă bine îmbibat
de prestigiul celor vechi. (Izbânda direcției junimiste se va
înfăptui mai târziu, cu o lentoare neașteptată. Și nu va fi
niciodată deplină.) Dar în primii ani era firesc să se procedeze
numai prin negație. Că elemente ale direcției junimiste le aflăm
implicate (și le putem determina pe cale deductivă) chiar în

80
 atitudinile negatoare din primii cinci-șase ani de activitate a
Junimii este foarte adevărat. Ceea ce a fost însă prevalat acum a
fost, cu siguranță, spiritul negator. Momentul afirmativ, după
atâta negație vehementă, nu mai putea întârzia. Mai ales că
junimismul nu se voia numai o orientare care oferea exclusiv
instrumentele ideologice necesare analizei critice a civilizației
modeme pripit edificate, ci vădea neascunse intenții constructive,
în consecință, după șapte-opt ani de atitudine criticistă,
junimismul se decide pentru afirmarea direcției sale. Momentul
acesta afirmativ e marcat, firește, tot de Maiorescu prin neuitatul
său studiu din 1871, Direcția nouă în poezia și proza română.
(Studiul apare în numerele 6 și 14 din Convorbiri pe anul 1871
și în numerele 6, 7 din 1872.)
Evităm cu bună știință detalierile analitice în acest capitol
consacrat exclusiv reconstituirii istoricului junimismului. Vom
nota numai că Junimea a considerat terminată etapa acumulărilor
și prin ceea ce publicase în cei patru ani de când apăreau
Convorbirile. Putea deci anunța noua direcție. Și poate că, cel
puțin parțial, nu e hazardată opinia unor cercetători potrivit
cărora fără apariția lui Eminescu în paginile Convorbirilor
Maiorescu nu s-ar fi încumetat să anunțe direcția sa. Iar Eminescu
apare în Convorbiri - se știe - în 1870. Chiar dacă această opinie
se hrănește în bună măsură din perspectiva istoricului literar de
astăzi care știe ce a reprezentat Eminescu după 1885 în lirica
noastră, e incontestabil că de-ar fi lipsit autorul Epigonilor
Maiorescu nu ar fi avut la îndemână o dimensiune esențială
pentru a construi noul edificiu. Apoi la proză apăruse Xenopol
cu substanțialele sale studii de filozofie a culturii, Panu cu
studiile de istoriografie care dezvăluiau mari virtuți de polemist,
studiile filologice ale lui Burlă și Lambrior, ciclul „studiilor
asupra maghiarilor^ de Slavici. (în epocă nu se prea făceau
deosebiri între proza beletristică și cea cultural-filozofică. Așa se
explică de ce a vorbit și Maiorescu în studiul său despre „proza

81
științifică44. Dealtfel, unii nu vor accepta această „discriminare44
nici mai târziu, după 1900. lorga, de pildă, îngloba senin cultura
în sfera artei, convins fiind că procedeul e perfect justificat.)
Pare paradoxal (și nu este), dar tocmai existența acestui capitol
masiv - mult comentat pentru ecoul stârnit în epocă - de proză
științifică a îngăduit lui Maiorescu să poată închipui capitolul
despre proză din Direcția nouă. Aceste proze științifice nu au
fost adăugate cu îngăduință, nu au îndeplinit o funcțiune
complementară prozei estetice. Dimpotrivă, au îndeplinit rolul
de pivot. Cu nuvelele lui Gane, cu Copiile de pe natură ale lui
Negruzzi (Odobescu era - orice s-ar zice - oricum asociat aici,
cum să spunem ?, cam cu anasâna), nu se putea releva „juna
direcție44 în proză.
Să spunem apoi că studiul din 1871-1872, deși marca o etapă
nouă în evoluția junimismului, relua motive și modalități din
mai vechile studii. Nu e vorba numai de faptul că și aici aflăm
instalate în locul de onoare principiile - scumpe junimismului -
ale autenticității, ale adevărului în evaluarea artistică, a separării
sferelor, altfel spus ale afirmării esteticului în actele de evaluare,
în egală măsură putem detecta aici și criticismul din studiile
precedente (de pildă din O cercetare critică...}. Apelul la
metodologia criticistă era rodul unei strategii diplomatice de
mare finețe. Era greu, dacă nu imposibil de documentat calitatea
estetică autonomă a liricii unor T. Șerbănescu, Matilda Cugler,
D. Petrino, S. Bodnărescu. Cum evaluarea se stabilește însă prin
comparație, Maiorescu a refăcut din nou peisajul poeziei de până
la 1867 citând masiv și comentând, cum se cuvenea, producția
unor versificatori ca Pătârlăgeanu, P. Grădișteanu, Justin Popfiu,
losif Vulcan, I. C. Drăgescu, Ciru Oeconomu, Costache
Ghimpeanu. Pe acest fond al „mijlocului literar în care le
aflăm44, lirica poeților modești din Convorbiri își dezvăluia cu
adevărat valoarea. Procedeul îl reîntâlnim utilizat și la capitolul
proză cu aceleași mijloace și scop.

82
 Furtuna de proteste care s-a declanșat instantaneu, încă după
apariția primei părți din studiul lui Maiorescu, șicanările
adversarilor care se vedeau nu numai negați ca până acum, dar li
se anunțau înlocuitorii !, au umplut paginile - multe - ale
publicațiilor inamice. Dar deasupra înverșunării adversarilor -
omenește explicabilă - a rămas triumful justificat al direcției
junimiste. O direcție cu adevărat înnoitoare, care a deschis un
drum aurit evoluției culturii românești. Epoca de glorie, marea
epocă a clasicilor literaturii române din secolul XIX a fost,
incontestabil, vestită prin Direcția nouă.
*
Cu un an înainte de ivirea acestui moment constructiv-
afirmativ, junimismul își adăugase o dimensiune a sa, egal de
importantă. E vorba de angajarea fruntașilor Junimii în politica
militantă. Spuneam mai sus că ideologia junimistă de coloratură
esențialmente conservativă a creat motivația cooptării grupării
ieșene în cadrele partidului conservator. „Juna dreaptă^,
denumirea sub care se prezenta în viața politică grupul din Iași,
va încerca o vreme să păstreze o distanță impusă între
preocupările literare ale cenaclului și cele strict militante.
Efortul, utilizat și la început mai mult spre salvarea aparențelor
pentru lumea din afară, a slăbit cu vremea în intensitate. Era,
dealtfel, greu, dacă nu imposibil de menținut, mereu în picioare,
un zid despărțitor din capul locului destul de fragil. Panu și
Negruzzi au evocat cu culoare această strădanie. Totul se
reducea la faptul că societatea continua să păstreze cu sfințenie
interdicția abordării și comentării evenimentelor politice la
reuniunile săptămânale. Fără îndoială, respectarea acestui
principiu era vitală chiar pentru existența societății care de ar fi
făcut loc, pe ordinea de zi, pasionatelor dezbateri politice -
întotdeauna absorbante - condamna fără drept de apel discuțiile

83
pe teme literar-științifice. Or Junimea ținea să se înfățișeze lumii
în ipostaza agreabilă și prestigioasă de societate literară. Dar, să
fim drepți, Junimea a eșuat în această strădanie neașteptat de
repede. Reuniunile, e adevărat, și-au menținut profilul lor inițial
destulă vreme. Dar politica și politicianismul erodau din interior
structura societății. Nu interesează aici dacă opțiunile politice
ale Junimii i-au adus avantaje sau numai prejudicii. Se poate
spune că Maiorescu și prietenii săi au înțeles destul de repede
că la noi, cu moravurile de atunci, plasamentul din ierarhia
politică era singurul criteriu de evaluare și promovare chiar a
personalităților autentice. Dacă Junimea s-ar fi putut menține o
vreme fără a se angaja politic, junimismul ca direcție și orientare
ar fi fost cu siguranță sufocat și anulat de forțele adversare. E
apoi inutil să ne întrebăm care ar fi fost fizionomia junimismului
fără dimensiunea politică. Și aceasta nu numai pentru că ne
aflăm înaintea unei realități constituite, cu destinul definitiv
încheiat pe care îl acceptăm și îl studiem ca atare. Oricum,
Maiorescu și ceilalți lideri ai Junimii erau, poate cu excepția lui
Pogor, naturi structural politice, înzestrate cu toate însușirile
necesare angajării în viața publică. Tocmai aceste daruri
caracterologice au îngăduit iui Maiorescu să organizeze durabil
într-o societate literară unitară persoane (ba chiar personalități !)
atât de diferențiate. Nu e greu de înțeles cât tact, diplomație,
persuasiune, inițiativă, îndrăzneală, calcule tactice și strategice,
delicatețe împăciuitoare, spirit de promovare și ierarhizare a
capacităților după valoare sau importanță au fost cheltuite,
atunci, de Maiorescu și ceilalți fondatori. G. Călinescu avea
dreptate să observe o dată că „viața politică întărește legăturile
între oameni și corectează asperitățile literatului, de aceea și cele
mai izbutite cercuri literare au fost acelea organizate de oameni
politici ca Maiorescu, Dobrogeanu-Gherea, Ibrăileanu“.1

1 G. Călinescu, Rememorări, Națiunea, an. II, nr. 529, p. 5.

84
 Dar, cum spuneam, dincolo de imensele avantaje potențiale
datorate angajării politice, Junimea - ca organism - a avut de
suferit mult. Semnele acestui pericol s-au vădit din capul
locului, adică din primăvara anului 1870. Negruzzi i se confesa
lui Xenopol la 30 aprilie 1870: „Așa politica ne cam sparge
cercul literar. Păcat de Dumnezeu ! îți poți închipui cu ce
melancolie privesc eu mersul lucrurilor acestora, cu atât mai
mult că are să fie un lucru provizoriu pe două sau trei luni cel
mult4. Răspunzându-i, Xenopol comentează și el dezaprobator:
„Spui că cercul Junimei se mai rărește și din cauza politicei, că
ați fost nevoiți a suspenda câteva din ședinți pentru a curma
vizitele clienților voștri de când «sunteți la putere»... Nu știu
dacă ați făcut bine suspendând ședințele. Să nu se creadă că
într-adevăr sunteți societate politică.“2 Fără îndoială, apoi
ședințele vor fi reluate. Dar niciodată nu vor mai fi ceea ce au
fost în primii șase ani de activitate (când, de fapt, s-au plămădit
Junimea și junimismul). Forțele ei cele mai active și elementele
ei diriguitoare absentează cu lunile sau dispar cu totul. Carp
devine o apariție meteorică. Pogor lipsește și el. Maiorescu e
plecat luni de-a rândul la București și, în sfârșit, chiar Negruzzi
când devine deputat - din 1871 - va fi nevoit să neglijeze
Junimea. Apoi să nu uităm că politica va fi aceea care va
administra Junimii o grea lovitură: mutarea lui Maiorescu, în
1874, la București. Junimea și-a continuat, firește, activitatea.
Numai că, înțelege oricine, ce mai reprezenta Junimea ieșeană
fără Maiorescu și fără Carp, cu Negruzzi, Gane, Pogor mereu
absenți din cauza ocupațiilor parlamentare. Panu a evocat chiar
indignarea lui Eminescu când, într-o seară, junimiștii au fost
încunoștințați că datorită lipsei din localitate a celor doi
amfitrioni principali (Maiorescu și Pogor), ca și a celui de-al

1 I. E. Torouțiu, op. cit., voi. III, p. 409

2 Idem, voi. II, p. 79.

85
treilea, de curând acceptat (Negruzzi), viitoarea reuniune va
avea loc la N. Gane. Eminescu a văzut în această concesie
impusă proba irefutabilă a degradării societății datorită politicii,
închipuită sau reală, scena descrisă de Panu surprinde o stare de
fapt: neliniștea junimiștilor conștienți de iminenta disoluție a
cenaclului. Lucrurile nu se vor îmbunătăți nici după 1876 când,
căzând guvernul conservator și începând lunga guvernare a
liberalilor, junimiștii intră fatal în opoziție. Politica îi acaparează
în continuare, preocupările literare trec și acum pe planul
secund, iar Maiorescu - sufletul Junimii - se stabilise definitiv
la București. Apoi, în 1877-1878, tot politica este aceea care
administrează Junimii ieșene lovitura poate cea mai dură.
Intervin disensiunile de opinii determinate de poziția adoptată
față de acel vestit articol 7 din Constituția supusă revizuirii. Doi
dintre membrii cei mai înzestrați ai societății, Xenopol și Conta,
adoptă alte puncte de vedere decât conducătorii Junimii politice.
Se înscriu într-o grupare liberală dizidentă, stârnind astfel mânia
neiertătoare a lui Maiorescu. Dușmăniți de Maiorescu și Carp,
vor sfârși prin a nu mai frecventa societatea, unde, de fapt, nici
nu prea erau doriți. Mai rău e că aceste disensiuni, chiar în faza
lor latentă, erau cunoscute de unii junimiști ca și - treptat - de
cei din afară. „Tu trebuie să știi, îi scria Eminescu - rămas încă
la Iași - lui Slavici, la 22 septembrie 1877, că Maiorescu are
dușmani în Junimea ieșeană: Conta, de pildă, Verussi proteguitul
și spionul lui Cozmuță - Ureche și alți câțiva**1. Vrajba politică
pătrunsese și aici, expulzând spiritul de înțelegere și camaraderie
boemă. Junimea, veselă și neangajată, de altădată, dispăruse
chiar dacă uneori, întâmplător, la o ședință apărea Maiorescu
(venit la Iași cu treburi avocățești) sau - și mai rar - Carp.
Principiul separării sferelor - deviză sfântă odinioară - n-a putut
fi menținut mai mult de un deceniu.

1 I. E. Torouțiu, op. cit., voi. III, p. 127.

86
 4. Situația aceasta de activitate inerțială s-a prelungit mult.
Din inerție, de fapt, Junimea ieșeană n-a mai ieșit defel. E drept
că au mai fost reuniuni animate până la plecarea lui Eminescu
la București, unde a preluat redacția Timpului (octombrie 1877),
când și-a citit Creangă poveștile sau amintirile -, în preajma
banchetelor anuale, când se adunau răspândiți!. Reuniunile din
seara banchetului mai aminteau câteodată (cum a fost aceea din
septembrie 1878, când, aduși de Maiorescu, Slavici a citit Gura
satului, iar Caragiale O noapte furtunoasă) de vechea Junime.
Flacăra stinsă la Iași avea să fie cu grijă aclimatizată la
București, unde Maiorescu își propune să reanime tăciunii încă
pâlpâind. Deputat din mai 1871, Maiorescu e tot mai des în
capitală. Prin 1872-1873 Bucureștiul îl acaparează tot mai mult
(la aceasta a contribuit - enorm - și legătura sentimentală, atunci
înfiripată, cu Mite Kremnitz). în 1874, devenit ministru, se mută
cu totul la București. Până la căderea guvernului L. Catargi,
Maiorescu nu-și îngăduie aici luxul unor preocupații literare cu
program. Dar nici în lunile imediat următoare, pentru că de la
sfârșitul lui martie până în iulie e plecat din țară ca ambasador la
Berlin, iar în lunile de vară a fost plictisit cu ancheta legată de
darea în judecată a foștilor miniștri din guvernul Catargi.
De-abia la sfârșitul lui septembrie, învingându-și decepțiile și
disperarea, Maiorescu se decide pentru reluarea vechilor sale
preocupări în climatul bucureștean. „Eu - nota la 22 septembrie
1876 în Jurnal - trebuie să-mi câștig terenul în tinerimea din
București, întocmai ca atunci în Junimea de la Iași. Acesta e un
drum de ocol de 3-4 ani, dar după aceea minunat de sigur‘q. E
adevărat că Maiorescu încercase încă din 1874 să-și adune din
când în când prietenii ieșeni aflați la București. La 13 mai 1874
Gane îi scria lui Negruzzi: „Duminică seara am avut o Junime la
Maiorescu la care am asistat Cal. (imach) Catargi, Pogor și eu.

1 T. Maiorescu, însemnări zilnice, voi. I, p. 266.

87
Joi viitoare vom mai avea una la care, pe lângă cei de mai sus,
sunt invitați: Mandrea, Comea, Carp și Nica. Seratele literare
însă sunt seci, căci nimene n-are nimic de eribat. în lipsa
producțiunilor literare, ne mângâiem cu ceaiul ministerial a
Excelenței sale, ministrul de culte‘cl. Dar e evident că aceste
„ceaiuri^ amicale au primit doar denumirea tradițională de
„Junime“. în fond erau întâlniri prietenești pentru relaxarea unor
oameni politici, trăind cotidian în agitația disputelor. Numai
amfitrionul și invitații evocau Junimea.
Hotărârea o dată luată, Maiorescu trece de îndată la realizarea
ei. Primii tineri recrutați simt - paradoxal - doi foști adversari.
E vorba de D. A. Laurian și Ștefan C. Mihăilescu, cei care în
1872-1873 tipăreau Tranzacțiuni literare și științifice, revistă
aflată sub zona de influență a grupării lui Hasdeu. Cultivați,
talentați, distinși profesori secundari, cei doi foști redactori ai
revistei adversare (în nr. 2/1872 din Convorbiri St. Vârgolici
recenzase distrugător primul număr din Tranzacțiuni) aveau și
un cerc al lor de prieteni, printre care Anghel Demetrescu.
Maiorescu spera, cu siguranță, să-și apropie întreg cercul fostei
reviste și, treptat, pe mulți alții. Prima reuniune a avut loc la 28
septembrie (stil vechi) 1876. „Marți seara au fost la mine domnii
Anghel Demetrescu, D. Aug. Laurian și Ștefan C. Mihăilescu cu
Nica și a fost una dm cele mai animate convorbiri până la 12 14
noaptea. Despre creierul mare și cel mic (â propos de excitații
ale poeziei și Eminescu), apoi despre politica democrată și
liberală. Pare a fi un început de Junime bucureșteană“2. La 3
octombrie invitaților din 28 septembrie li se adaugă Șt.
Vârgolici, Bodnărescu, Verussi (aflați cu treburi în București) și
Slavici. S-a discutat despre ,.ce este personal și ceea ce e

1 I. E. Torouțiu, op. cit., voi. I, p. 124.

2 T. Maiorescu. însemnări zilnice, voi. I, p. 226.

88
 impersonal în artă44 (ideea pe care o va dezbate polemic
Maiorescu în 1892 era deci o preocupare mai veche). La
propunerea lui Maiorescu „s-a hotărât să ne întrunim o dată pe
săptămână la mine și anume vineri seara4*1. Succesul inițiativei
pare să-1 fi bucurat mult pe Maiorescu de vreme ce se grăbește
să-1 comunice Emiliei Humpel, sora sa, ca o dovadă a ieșirii din
impas: „Cât despre mine, sunt pe cale de a întemeia aici un fel
de Junime nouă «atât cât mai arde candela»442. Lucrurile au
evoluat normal în 1877 și în prima jumătate a lui 1878. Pentru a
lărgi cercul și a le mări prestigiul, Maiorescu acceptă propunerea
de a spori numărul amfitrionilor. Din primăvara lui 1877
Odobescu și Gr. Păucescu (om politic conservator cu știute
aplecări culturale) devin și ei amfitrioni, încât la 5 iulie, la
sfârșit de sezon, Maiorescu putea face un bilanț încurajator:
„Junimea adunată la mine, Păucescu și la Odobescu în toate
vinerile sara, până la 1 iulie regulat. Acum vacanța. A fost
bine443.
După vacanță, târziu, tocmai în noiembrie, reuniunile -
reluate - se bucură acum de o largă și apreciată participare. Erau
oaspeți obișnuiți: Caragiale, Eminescu, Slavici, I. A. (Zizin)
Cantacuzino, Ollănescu-Ascanio, Ronetti Roman, Mite
Kremnitz, N. Mandrea, M. Gaster. Element inedit e participarea
doamnelor din înalta societate, conferind acestor reuniuni o
convențională atmosferă de salon. Din când în când câte un
junimist din cei rămași „acasă44, la Iași, poposea la o ședință.
Privea stânjenit și nu se putea adapta defel. Slavici, care era
departe de a fi un boem, a simțit totuși deosebirea, tânjind tăcut
după ceea ce a fost și nu mai putea fi. A izbutit să caracterizeze
exact atmosfera ce domnea în Junimea bucureșteană într-o

1 Ibidem.
2 I. E. Torouțiu, op. cit., voi. V, p. 12.
3 T. Maiorescu, însemnări zilnice, voi. I, p. 277.

89
scrisoare din 14 decembrie 1877: „întrunirile literare de aici
merg mai bine decât în anul trecut și lumea începe a le da o
oareșcare importanță. Se înțelege, ele nici pe departe nu sunt
ceea ce este Junimea. Lipsește inima și eu cred că în București
ea va lipsi întotdeauna. E rea atmosfera4'1. Se citeau fie lucrări
ale membrilor cenaclului din București, fie ale junimiștilor ieșeni
insistent cerute de Maiorescu. în mai 1878, la o reuniune mai
mult mondenă decât literară, a participat și Alecsandri, proaspăt
premiat la Montpellier. A citit în fața unui numeros public
simandicos (23 de persoane) câteva strofe din Gintea latină. Au
citit apoi Eminescu, Gane, Th. Șerbănescu, Ollănescu (traduceri
din Horațiu). Amfitrionul notează că a fost „o seară splendidă".
Din toamnă, gazdă a Junimii devine și ambițioasa Mite
Kremnitz. Climatul reuniunilor era aici și mai înghețat, încât și
Maiorescu se vede nevoit să noteze la 11 septembrie despre
„atmosfera grea, apăsătoare" a unei ședințe la care au participat,
totuși, Eminescu, Caragiale, Slavici, Ronetti Roman, iar
Caragiale a povestit cu haz pățanii despre „revoluția" de la
Ploiești și efemerul său ziar apărut în perioada războiului din
1877. („La 9 % eu am dat semnalul de plecare. Nu merge cu
germanii, sau nu merge cu alde Kremnitz ? în orice caz, așa nu
merge"2.)
Reluate, după o pauză îndelungată, tocmai în toamna anului
1879, reuniunile au continuat în același ritm și - mai ales - în
aceeași atmosferă. Și totuși la aceste reuniuni mondene au citit
Eminescu, Caragiale (Conu Leonida), Slavici (Budulea taichii),
iar în 1880 chiar Creangă venit de la Iași. Maiorescu nu mai
vorbește de ședințele Junimii bucureștene, ci de „întruniri
literare" sau de „seri literare". Schimbarea denominativă e

1 I. E. Torouțiu, op. cit., voi. II, p. 235.

2 T. Maiorescu, însemnări zilnice, voi. I, p. 311.

90
departe de a fi lipsită de semnificație. Modificarea exprima noua
realitate fizionomică a acestor reuniuni care erau fie „intim
familiare64 (invitații la cină ascultau, după desert și cafele,
lectura unei bucăți ori discutau cutare chestiune literară sau
științifică), fie populate cu persoane fără nici o afinitate cu
convingerile estetice și ideologice ale Junimii. Ilustrativă pentru
această din urmă ipostază este reuniunea de la 5 mai 1882, când
a participat și Macedonski. „Seară literară la mine; vro 26 de
persoane: Alecsandri, Stirbey, Hasdeu, Bariț, (Al.) Roman,
(Simion) FL Marian de la Cernăuți, I. Cerchez, Th. Rosetti,
Negruzzi, Burghelea, Laurian, A. Dimitrescu. (Ștefan) Mihăilescu,
Zizin Cantacuzene, tânărul Rosetti (Max Rcsetti, viitorul cumnat
al lui Maiorescu, n.n.), Jipescu, Baican, Eminescu, Nica, Slavici,
Chibici, Frollo, Macedonski, Al. A. Curp""1. Arareori o Junime
ca altădată, cum este aceasta din 28 octombrie 1882: „Aseară
Junimea cu Alecsandri, Zizin, Gane, Beldimanu, Anette, dna.
Rosetti, Mite, Alduleanu (stud. jur. din Pesta), Caloianu,
Hermes-Popescu, I. Cerchez, Jipescu, Nica, Chibici, Eminescu,
Slavici, Păucescu, Burghele, Nenițescu, în total 23 de persoane.
O frumoasă nouă nuvelă a lui Gane, pt. Almanahul studenților
de la Viena, 4 poezii drăguțe de Nenițescu, scrisoarea lui Slavici
din Italia, frumosul Luceafăr al lui Eminescu, șlefuit. Apoi
Alecsandri povestit din viața sa, în special din Montpellier. Până
la ora 1 noaptea. încântătoare seară.“2 De obicei reuniunile erau
dominate de doamne din lumea bună sau persoane fără nici un
raport cu Junimea și junimismul. Amfitrionul - de acum și până
în 1885 - e numai Maiorescu care, obișnuit să aprecieze
„temperatura44 ședințelor, a oscilat mereu între „politicos44 și
„suportabil44. Și veneau mereu noi invitați. Din 1882 Hasdeu,
Const. Exarcu, G. Crețeanu, Candiano Popescu, Duiliu Zamfirescu

1 Ibidem, voi. II, p. 46.

2 Ibidem,No\. II, p. 132-133.

91
și Vlahuță (din 1883), Delavrancea (din 1884), Dim. Racoviță
(cel care senina la România liberă Sfinx), George Lahovary, V.
Tasu și P. Missir (de la Iași), V. A. Urechia, Al. Balș, Scarlat
Ghica (fiul lui Ion Ghica), Jean Miclescu, Gr. Ventura, Al.
Davila (din 1884), Al. Marghiloman, C. Arion, I. Bianu, Take
lonescu ș.a.m.d. Dar despre aceste reuniuni, totdeauna foarte
frecventate, Maiorescu nota aproape invariabil „mai totdeauna
cam plicticos^.
Vechii junimiști, ca și adevărații junimiști mai noi, nu se
simțeau deloc bine la aceste serate care erau ale tuturor, dar nu și
ale lor. Tânjeau, așteptând o schimbare care nu mai venea pentru
că nu avea de unde să vină. Peste câțiva ani Duiliu Zamfirescu i-a
mărturisit lui Negruzzi, într-o scrisoare din 14 martie 1891,
sentimentele încercate la aceste reuniuni bălțate: „Eu eram crescut
de copil m citania Convorbirilor. Și regulat ieșeam (de la ședințe
n.n.) cu tristețe ascunsă în suflet, fiindcă mi se părea că ce n "est
pas ca. în adevăr, pe acele vremuri «convorbelnicii» de la
București erau grozav de împestrițați. Se întâlneau la un loc d-nii
Ureche, Hâjdeu, Pecus, Macedonski, B. Ștefănescu (Delavrancea
n.n.), Vlahuță, Baican (E. Baican, umorist, n.n.), autori cu articol
indefinit ca d-nii Antonescu-Lupul și Găvănescu, fratele Scipione
Bădescu; Scrob; un biet nenorocit (Ansănescu sau așa ceva) cu o
pacoste de poemă, fără număr de cânturi, despre care răposatul
Alecsandri zicea că «e o lucrare de talent» etc. etc. - toți acești
d-ni, persoane foarte onorabile, și unii, oameni cu dar, dar făcuți
din fire să nu se înțeleagă niciodată cu Convorbirile. Când mai
venea și epoca Academiei, apăi dă doamne bine: Marienești,
Burienești, Vulcani și alte cataclisme schimbau cu desăvârșire
caracterul vechilor Convorbiri. Toate aceste naturi eterogene au
avut o înrâurire secretă asupra literaturii Junimei, fie prin
strecurarea unui articol în revistă, fie prin viu grai‘cl. Nu alta era

1 I. E. Torouțiu, op. cit., voi. I, p. 72.

92
și opinia lui Negruzzi care frecventa destul de des reuniunile
literare din casa lui Maiorescu (în str. Mercur nr. 1 s-a mutat în
ianuarie 1879). A lăsat și el, în Amintiri. un tablou cenușiu,
lucrat repede dintr-o singură culoare: „Sfiala domnea - scria el
- în aceste întruniri și sentimente de adevărată colegialitate nu
erau posibile. De aceea toate încercările făcute de Maiorescu și
de mine n-au produs roadele dorite... Critica literară cu care ne
deprinsesem în Iași era neplăcută tuturora și chiar imposibilă.
Afară de aceasta, Maiorescu - înțelegând tot mai puțin, cu cât
înaintează în vârstă, o petrecere de orice soi fără prezența
femeilor - făcea tot felul de încercări de adunări literare, la care
asistau și doamne tinere, frumoase și inteligente, dar aceste
întruniri nu erau de nici un folos pentru literatură... Eram în
parte aceiași oameni ca la Junimea din Iași ce ne întruneam: Th.
Rosetti, Maiorescu, Caragiale, Burghele, chiar Eminescu
înaintea boalei lui, și totuși era altceva. în locul unui aer ușor
liber ne găseam într-o atmosferă grea și apăsătoare/41 Hotărât
lucru, reuniunile Junimii erau lipsite de spiritul ei cenaclier.
Să admitem, cel puțin ca ipoteză de lucru, că tabloul lui
Negruzzi e părtinitor (deși nu era deloc !) întrucât încercase, la
1885, să organizeze și el reuniuni, neizbutind să anihileze
habitudinile stabilite de Maiorescu. Intr-adevăr, îndată ce s-a
mutat la București (îi succedă lui Carp, care și el părăsise lașul
în 1880) la începutul anului 1885 luând și Convorbirile cu el,
Negruzzi, repede orientat în mediile bucureștene, s-a străduit să
obțină de la Maiorescu onoarea de a fi amfitrion al seratelor
literare (noua denominație exprimă poate cel mai bine caracterul
acestor întâlniri).2 Maiorescu i-a cedat o parte din drepturile sale

1 I. Negruzzi, Amintiri din Junimea, ed. cit., p. 240-241.

2 România liberă, an. IX, nr. 249 (29 noiembrie) 1885 anunță:
„Seratele literare ale Junimii vor începe în București sâmbăta asta la
Maiorescu'4.

93
regalienc și redactorul Convorbirilor s-a grăbit să organizeze
Junimea într-un nou spirit. La sfârșitul toamnei, târziu, după
câteva reuniuni desfășurate în casa din strada Mercur nr. 1,
„musafirii44 au fost anunțați și invitați să se deplaseze în
saloanele lui Negruzzi. La începutul lui noiembrie Negruzzi a
fost onorat pentru prima oară: „Ieri sara - îi scria lui Naum la 3
noiembrie 1885 - a avut loc întâia întrunire a Junimii la mine,
nu la Maiorescu, pentru ca să cercăm a introduce un alt spirit în
adunările aceste ce degenerase la Maiorescu cu totul. Acolo
ajunsese treaba a fi mai mult o amestecătură de jurnaliști,
doritori de vești, oameni ai politicii etc. decât a unor membri
dintr-o societate literară. Erau următorii: Th. Rosetti, Maiorescu,
Mandrea, eu, Hasdeu, I. P. Cerchez, Nica, Chibici, George
Lahovary, A. Balș tânărul, Zizin Cantacuzino. Cumnatul meu
Dim. Rosetti n-a vrut să vie din delicateță, fiind colaborator la
RomânuL iar Caragiale fuge de noi în mod ostentativ - se vede
după sfaturile lui N. Xenopol etc. făgăduindu-i-se un post. N-am
nevoie să-ți spun ce bine am petrecut și ce veseli am fost. Pentru
sâmbăta viitoare la Maiorescu s-a hotărât, din diferite motive, a
se chema și Urechia et voila tout.A1 Să reținem din această
scrisoare un fapt care ar semnala că intenția modificatoare a lui
Negruzzi tindea spre realizare. Anume că reuniunea sa a fost
exclusiv masculină, eliminându-se astfel, cel puțin în parte,
pecetea mondenă din salonul lui Maiorescu. Numai că „seratele44
ținute la Negruzzi au fost destul de rare, deși în octombrie 1887
România liberă anunța că în sezonul acelui an (să spunem
stagiune ?) ședințele de sâmbătă seara vor avea loc, alternativ, la
Maiorescu și I. Negruzzi2. Iar atunci când aveau loc erau notate
de Maiorescu cu aprecierea lipsită de echivoc: „plixis44. Ba chiar,
sastisiți de atâta „plixis44, amfitrionii preocupați și de precipitarea

11. E. Torouțiu, op. cit., voi. V, p. 130.

2Cf. România liberă, an. XI, 3046, (23 octombrie) 1887.

94
evenimentelor politice care aveau să aducă la 23 martie 1888
(până la 7 decembrie 1889) guvernul junimist Th. Rosetti, - au
renunțat, firește, prin martie 1888 la seratele lor literare. De-abia
la 20 noiembrie 1889 e consemnată „hotărâre asupra continuării
Junimei la București". într-adevăr, la 17 decembrie Maiorescu
notează: „deseară la noi mare societate pentru lectura nouei
drame în 2 acte a lui Caragiale, Năpasta. Am stat sara până după
1 din noapte cu Caragiale. Era Nicu Filipescu cu soția sa...
Davila, Carp (dna. Carp absentă din cauza «influența» copiilor),
Zizin încântați de piesă. Pogor, Buiucliu, Volenti, M. Cerchez,
dna. Olimpia Borănescu..., Sander și Mărie Brăiloiu, Bico (Lili
influența), Seveștii, mai ales studenții: Robin, Săvescu,
Anastasescu, Calmuscki, Artur Stavri, Pompilie Eliad, Griguță
Sevescu. Soiree reussie". Peste o săptămână Caragiale citește
din nou, la Maiorescu, Năpasta în prezența lui G. Coșbuc și a
lui Negruzzi. Coșbuc va reveni și la 24 ianuarie 1890 citind
Nunta Zamfirii („eminenta sa poezie"). Urmează o pauză de un
an de zile, când e notată o singură soarea literară, dar și aceea
calificată „cam fleacuri". Serile literare vor fi reluate în celebra
locuință din str. Mercur în primăvara lui 1891. Dar cu o altă
participare - întinerită - și cu un alt scop.
*
Până atunci e necesar un mic ocol, înapoindu-ne în timp,
pentru a consemna degringolada și sfârșitul Junimei ieșene după
mutarea lui Negruzzi la București. A fost, din păcate, un sfârșit
lent și penibil, cei rămași ambiționând să continue o activitate
pentru care nu mai aveau, evident, forțe. Gane, care a protestat
la mutarea Convorbirilor, și-a luat în serios rolul de gazdă și
conducător, voind să demonstreze bucureștenilor că matca
trăiește și conservă tradițiile grupării, pierdute cu totul dincolo,
în mai 1885, deci la câteva luni după transferarea Convorbirilor
și a redactorului, Gane i se confesa cu mândrie: „Ți-am scris mai

95
deunăzi că am avut o Junime splendidă la mine. Intr-adevăr, au
fost vreo 26 de membri. Pogor, contra obiceiului, s-a purtat mai
cum se cade. S-a cetit o poezie a lui Naum, un fel de imn
cantabil, pregătit pentru aniversarea înființării Academiei
Mihăilene, apoi două poezii lirice a lui Cuza, alta asemenea
lirică a lui Volenti și o mică epistolă a mea, adresată lui
Costache Rosetti, nu răposatul, ci celui viu din Drezda... Toate
aceste poezioare ce s-au cetit și aprobat de Junimea ieșeană în
lipsă de altele mai bune (subl. n.n.), am onoare, în calitatea mea
de secretar, a ți le testimarisi spre publicare când vei crede de
cuviință4'1. Pentru Gane - ca pentru mulți alții - calitatea
lecturilor nu prea interesa. Importantă părea a fi oficierea în
sine. Dar foarte curând Volenti devine și el gazdă a Junimii
ieșene, pretinzând chiar rolul de preeminență (cei din București
îl încurajează pentru că în vara lui 1885 Gane, ademenit de
Brătianu, trece la liberali. Iar în situația de dezertor politic...).
Mare lucru nu avea să realizeze însă, evident, nici Volenti. îl
ținea mereu la curent pe Negruzzi cu mersul lucrurilor. Dar nu
putea comunica vești bune: „Cu părere de rău trebuie să însemn
că nu s-a cetit nimic nici într-o ședință. Nu știu ce să fie cauza4'2,
în decembrie 1885 tonul e plângăcios cu totul, semnalând un final
care trebuia acceptat bărbătește (dar nu voiau sau nu puteau ?:
„ce să-ți mai spun cucoane lacovache ? ! Tânjește Junimea și
pace. Ba că-i una, ba că-i alta, lae ori bălae, destul că nu-i teafără.
Ne adunăm, când ne adunăm, câte doi, trei, până la patru, cinci,
de-o bucată de vreme, și nici nu se cetește nimic, nici nu se
spune nimic. Oh ! Durere ! Nici chiar nu se mai râde. Pogor nu
știu pe unde-i strălucesc ochii, Caragiani, Vârgolici, Creangă,
Xenopol, lanov și c.l. nici nu se știe dacă or mai fi existând
pentru biata Junime. într-un cuvânt rău de tot. Credincioșii se

11. E. Torouțiu, op. cit., voi. I, p. 129.

2 I. E. Torouțiu, op. cit., voi I, p. 289.

96
pot număra pe degete... Povestire jalnică/41 în 1886 situația era
neschimbată. A. C. Cuza îi scrie lui A. Naum: „Sâmbăta trecută
a fost un fel de Junime la Volenti. Ce cădere ! Abia eram vreo
cinci-șase. Nu s-a cetit nimic, fiindcă nimeni n-avea un rând
măcar... “2
Deteriorarea era atât de evidentă încât în octombrie 1887
Gane, fiind solicitat de Maiorescu să organizeze (ca în 18853 și
1886) banchetul anual, îi comunica de astă dată decis o opinie
negativă: „Mă întrebi cum rămâne cu aniversarea Junimii în anul
acesta. Răspund cu francheță că eu, unul, nu găsesc nimerit a se
mai ținea în Iași, pentru rezonul că aici abia de mai există o
fărâmătură din vechea Junime literară, s-au împrăștiat toți ca
puii de potâmiche din cauză că Junimea, de un timp încoace și-a
pierdut cu totul caracterul ei literar, vârându-se prea din
cale-afară în politică, o politică de care cu sau fără cuvânt mulți
din noi s-au despărțit (repetăm, Gane trecuse în partidul liberal

1 Ibidem, voi. I, p. 291

2 A. C. Cuza, Amintiri de la Junimea din Iași, Convorbiri literare,
1937, p. 29.
3 S-a păstrat textul invitației pentru convocarea banchetului pe anul
1885. îl reproducem pentru hazul lui, amintind de umorul de altădată
al societății;
Societatea Junimea
Intră cine vrea. Rămâne cine poate.
Citați une
Membrii tuturor Societății Junimea: fondatori, lipoveni, caracudă și
cei nouă, sunt citați ca în ziua de 26 octombrie curent să se afle la
scaunul societății în Iași, unde se va da cu mult chef și cu puține parale,
în Otelul Binder oarele 6 seara, al 22-lea praznic tradițional. Mâncarea
va fi fudulie, iar băutura temelie.
Iași, 1885 octombrie 15
Noul secretar tot perpetuu
N. Gane
P. S. Spiritul nu este de rigoare.

97
în 1885, n.n.), și care a adus ruina Societății din lassi chiar și ca
grup literar. Astăzi nimene nu mai scrie în lassi, nu se mai țin
sâmbetele întruniri, nu mai avem Convorbirile, care erau
cheagul ce ne lega, prin urmare a face aniversarea în lassi ar fi
a căuta de a se aprinde o candelă a cărei untdelemn a ars/41 Se
pare că opinia lui Gane a fost luată în seamă. Jurnalul lui
Maiorescu nu mai consemnează plecarea sa la banchetul aniversar
(în 1886, la 6 noiembrie, aniversarea fusese menționată). Probabil
că în noiembrie 1886 lașul a găzduit, tot la hotelul Binder,
ultima aniversare. Era la număr cea de a 23-a.
Ar fi trebuit să fie sfârșitul. Dar grupul junimist bucureștean
era interesat (credem că mai mult din rațiuni politice) ca filiala
ieșeană să nu fie cu totul lichidată. Și în 1895 Maiorescu îl
îndeamnă pe N. Volenti să reorganizeze cenaclul. Măgulit foarte,
Volenti îi răspunde cu un fel de scrisoare angajament: „Vă
mulțumesc de a vă fi gândit la mine pentru alegerea amfitrionului
Junimii ... îndemnul dvs. și încurajarea ce ne trimeteți sunt
menite să închege iarăși elementele astăzi cam răzlețe din
vechea Junime cu «rădăcinile» la Iași, unde deși s-a împrăștiat și
s-a desfăcut ceata fruntașilor însă tot au rămas urmele activității
lor, brazda vie a muncei lor sănătoase și spornice. Sâmbătă,
astăzi, după tradiție, vom avea cea dintâi convocare a statelor
generale.“2 în ciuda optimismului modestului amfitrion,
rezultatele au fost nule. Miron Pompiliu îi comunica lui
Maiorescu în același an că ședințele, mereu convocate, nu au
putut avea loc pentru că „poftiții nu prea au tragere de inimă'*.
Misiunea acordată lui N. Volenti avea un rost bine gândit. La
Iași se aflau acum, ca profesori la Universitate, tinerii junimiști P.
P. Negulescu, Teohari Antonescu, Al. Philippide și, o vreme,

1 Documente, ediție coordonată de Gh. Ungureanu, Editura Minerva,

1973, p. 394.
2I. E Torouțiu, op. cit., voi. XI, p. 78.

98
Simion Mehedinți (acesta din urmă era profesor de liceu).
Maiorescu spera să reanime, cu ajutorul acestora, Junimea
ieșeană. Dacă nu cea literară, măcar aceea politică, și ea acum
foarte suferindă. Diplomat, Maiorescu nu a încredințat aceste
misiuni de amfitrion unuia dintre „aleșii44 săi nou-veniți în capitala
Moldovei, ci unui localnic, chiar dacă acesta era o biată nulitate
de nimeni considerată. Și era normal să procedeze astfel. Noii
veniți erau, formal, antrenați într-o activitate inițiată de factorii
locali. Dar Maiorescu avea convingerea că greul activității îl vor
desfășura „aleșii44 săi care se vor distinge astfel în lumea culturală
și politică a lașilor. Tinerii profesori junimiști s-au străduit să nu-1
dezamăgească pe mentorul lor spiritual. Dar mare lucru nu au
izbutit să facă. Negulescu era sincer cu profesorul său, într-o
scrisoare din 16 februarie 1895, când îi relata sistematic „ordinea
de zi44 și ambianța ședințelor din casa lui N. Volenti. Se referea la
trei asemenea serate, toate eșecuri caricaturale în care nu se citea
nimic demn de interes și se înjghebau discuții care erau, mai
degrabă, „o conferință dialogată pe-alocurea44. De aceea întrebarea
lui Negulescu din finalul scrisorii e mai mult retorică, pentru că
profesorul Maiorescu nu putea oferi un leac inexistent: „Acum,
care credeți D-voastră să fie cauza părăsirii cercului ? Să fie
indiferența - de acum înainte - pentru orice viață literară ? Ar fi
de disperat. Sau, să fie numai o nemulțumire de moment cu lipsa
de hrană literară propriu-zisă a cercului ? Mai probabil. Și într-un
caz și într-altul, ce trebuie neapărat este să pregătim câteva seri
frumoase, -pline de activitate, cu mult material, pentru ca să
înlăturăm nemulțumirea sau să înviorăm indiferența oamenilor. Pe
urmă - vom vedea. E deci neapărat să ne trimiteți materialul
D-voastră de la redacție441. Soluția lui Negulescu, mai mult
stimulativă, era de fapt o recunoaștere a incapacității celor rămași

1 B.A.R. Fond corespondență T. Maiorescu S

99
în Junimea de a crea. Pentru că, negreșit, ce temei se putea pune
pe un cenaclu care ia în discuție producția altora. Nu știam dacă
acest „împrumut44 de „material redacțional44 (și el destul de
anemic) s-a realizat. Oricum, înviorarea așteptată nu s-a produs,
chiar dacă întrunirile continuau să aibă loc din când în când. Din
1889 amfitrionul devenise Teohari Antonescu (era de acum bine
instalat prin căsătoria cu fiica lui Șt. Vârgolici)1. Și acesta era
hotărât să reînvie un trecut care apusese, totuși, fără putința
renașterii. Al. Philippide, lucid și fără menajamente, îi descrie lui
Maiorescu la 12 decembrie 1898 ambianța nefericită a acestor
întruniri literare: „Ședințele literare din saloanele lui Teohari au
fost însă curioase prin exagerarea calităților Junimei: gluma
devenea bufonerie, spiritul nebunie, libertatea anarhie. în aer nici
o idee, nici o noțiune, cum ziceți D-voastră psihologiei de astăzi.
Ați văzut vreodată un trandafir de cei bătuți ce fel de flori dă,
dacă nu-i îngrijit ? Niște flori strâmbe și crețe, seamănă cu
curechiul de Bruxelles. Chiar așa degenerase în saloanele lui
Teohari vechea Junime, care n-a murit de marasm senil ci pentru
că n-a fost îngrijită...441 Verdictul era dur, dar, cu siguranță, corect.
Neputându-se manifesta cu producții de oarecare merit, cei
prezenți credeau că reanimă Junimea prin comportamentul ei
degajat de odinioară. Dar pastișa e întotdeauna departe de model,
trădându-i esența. Până la urmă (ce-i drept cam târziu) și noul
amfitrion a înțeles că nu trebuie să continue o „activitate44 fără nici
o semnificație. Renunțarea îi este comunicată epistolar, la 23
august 1901, lui Mihail Dragomirescu: „La Iași, cu toate
încercările mele de a face ceva în sensul unor întruniri literare,
nimic nu e îndeplinit. Nu învie morții, e în zadar, iubite...442 De
astă dată, sfârșitul venise. Și definitiv. Junimea ieșeană, ca

1 B.A.R , corespondență T. Maiorescu S

ZY. V 1 „ ,
iDADITJ i Xf O 16(27)B
2 B.A.R. Fond corespondența M Dragomirescu S —.

100
organism, nu mai exista de mult. Faptul a fost - în sfârșit -
acceptat, ca un fenomen ireversibil, de localnici, ca și de
conducătorii stabiliți la București.
*
O epocă se încheiase. Dar ar fi o eroare să reducem
semnificația Junimii din această perioadă la letargia aproape
defunctului grup ieșean sau la plixisul încercat de Maiorescu la
seratele organizate în locuința sa și a lui Negruzzi. Că Junimea nu
mai era ceea ce a fost odată, până prin 1875, este incontestabil. Dar
chiar acum, cu fizionomia modificată (uneori structural), Junimea
bucureșteană (împreună cu filiala ei ieșeană) continua să fie
principala societate literară a țării. Și aceasta nu pentru că era cea
mai veche și cu o tradiție recunoscută. înainte de toate pentru că
era frecventată de cei mai mari scriitori ai țării și aici se citeau și
se comentau cele mai notorii producții literare ale timpului. Faptul
e valabil nu numai pentru perioada de până la 1883 când
Eminescu se îmbolnăvește, ci și în deceniul următor (1883-1891),
când reuniunile din Salonul lui Maiorescu sunt frecventate (ca să
nu-i pomenim decât pe cei mai importanți) de Caragiale, Slavici,
Creangă, Odobescu, Alecsandri, Hasdeu, Duiliu Zamfirescu,
Coșbuc, Vlahuță, Delavrancea. Nu a fost operă literară importantă
creată în această perioadă care să nu fi fost citită, înainte de a fi
publicată sau jucată, la reuniunile Junimii. Cu excepția lui
Macedonski și a micului său grup (încercarea poetului de a se
împăca cu Junimea a eșuat în 1883), a grupului ieșean din jurul
Contemporanului (importanța în epocă a acestei grupări se va
profila, mai târziu, după 1887), tot ceea ce aveau literatura și
cultura românească a epocii mai distins frecventa Junimea.
Așa se explică de ce au venit, până la urmă, la seratele lui
Maiorescu grupul lui Hasdeu (aproape complet), oamenii de
cultură ardeleni (de obicei în perioada ședințelor anuale ale

101
Academiei) sau din Bucovina aflată sub dominația austriacă. Că
Maiorescu, voind să risipească dușmănia bucureștenilor împotriva
Junimii, va fi depus și el stăruințe pentru a-1 hotărî pe Hasdeu
să-i calce pragul, e incontestabil. Hasdeu, cu savanta sa erudiție,
se bucura de un prestigiu național imens și Maiorescu înțelegea
să și-1 apropie, curmând o dușmănie acum lipsită de obiect. Dar,
cu siguranță, și Hasdeu a înțeles că Junimea nu era deloc o
grupare antinațională, cum o prezentase el în deceniul trecut, că
prestigiul ei este nu mai puțin mare și a frecventa reuniunile lui
Maiorescu era o treabă cu folos. Astfel se va realiza și împăcarea
dintre publicațiile celor două grupări. Hasdeu a îngăduit
junimiștilor colaborarea la publicația sa pe care o întemeiase în
1887 (Revista nouă), iar bucureștenii publică în Convorbiri. Nu
vrem să spunem că frecventarea cenaclului din strada Mercur a
dus la junimizarea lui Hasdeu și a apropiaților săi. Rezervele, ca
și deosebirile - mari -, rămân. Dar se poate, fără îndoială,
afirma că participarea grupului Hasdeu, a celor mai proeminenți
oameni de cultură din provinciile românești dominate de
Austro-Ungaria subliniază prestigiul cu adevărat național al
Junimii bucureștene. Că aceasta s-a realizat prin alienarea
spiritului vechii Junimi este adevărat. Dar întrebarea e: mai
ființa acum (sau, mai bine, putea viețui) undeva ambianța,
spiritul Junimii și al junimismului de altădată ? Din tot ceea ce
fusese odinioară mai rămăsese, ca element constant cu valoare
perenă, starea de spirit junimistă bine întreținută de conducător.
Dar despre aceasta la locul potrivit.

5. Spuneam mai sus că pentru Junimea venise - și încă

definitiv - sfârșitul. Era și opinia lui Maiorescu, care scria, nu
fără strângere de inimă, în 1890, în necrologul la moartea lui
Leon Negruzzi: .Junimea din Iași a fost ~ și acum putem vorbi
de ea ca de un lucru trecut - o adunare privată de iubitori ai

102
 literaturii și științei, de iubitori sinceri"1 (s.n.). Dar Maiorescu
înțelegea să accepte numai sfârșitul vechii Junimi de la care nu
mai era de așteptat, într-adevăr, nimic. Se-gândea deci - mai
mult - să ridice pe postamentele apusei societăți și a permanențelor
junimiste o altă, o nouă Junime. Au contribuit la aceasta și rațiuni
de ordin literar-estetic, dar și, dacă nu în primul rând,
comandamente interesat politice. (Să nu uităm că grupul politic
junimist și-a recrutat personalitățile politice din lumea
tineretului intelectual, cu aplecări vădite pentru artă și știință.)
încă în 1884 Maiorescu îi scria lui Carp, șeful grupului politic
junimist, că ar dori să perfecteze cu Brătianu reîntoarcerea la
catedră pentru că „influența asupra tinerimei studioase îmi apare
mereu foarte importantă442. Reintrat în învățământ, Maiorescu își
urmărește, cu statornicia sistematică proprie lui, realizarea
dezideratului propus. în noiembrie 1891 îi mărturisea lui Duiliu
Zamfirescu că printre preocupările sale intelectuale „întâi e
cursul universitar. Mare lucru pentru mine; cursul totdeauna din
nou rumegat, ținut la curent, sugestiv pentru tinerime. De aici o
alipire a celor mai inteligenți absolvenți ai facultății de litere de
mine care acum chiar e pe cale de a se traduce în colaborarea lor
regulată la Convorbiri, poate peste 1 an în încredințarea revistei
pe numele lor443. Că interesul politic al acestei îndelung pregătite
acțiuni de recrutare era mereu prezent în calculele lui Maiorescu
o dovedește, printre altele, și însemnarea sa din 18 octombrie
1892, când, în Consiliul profesoral al Universității bucureștene
întrunit pentru desemnarea - prin vot secret - a rectorului,
obține numărul cel mai mare (26) de voturi (C. Dimitrescu - Iași
se afla pe locul doi, iar Hasdeu pe al treilea loc): „Politicește e

1 T. Maiorescu, Critice, ed. cit., voi. II, p. 357

2 T. Maiorescu, însemnări zilnice, voi. II, p. 249.
3 E. Bucuța, Duiliu Zamfirescu și T. Maiorescu în scrisori, Ed.
Fundațiilor, 1937, p. 328.

103
semnificativ pentru noi; și în momentul de față, când Hășdeu
crede că e slăbită «direcția nouă» și crește revista lui (Revista
nouă, n.n.) față cu mine la alegere vine bine. Dealtminteri pentru
mine aproape indiferent, numai ceva muncă mai mult. Diurna
mensuală 185 fr. voi întrebuința-o pentru studenți firește441.
Din primii ani ai reintrării în profesorat Maiorescu începe
acțiunea de recrutare printre studenții mai dotați. Până în 1890
prezența lor la seratele Junimii e consemnată. Numai că aceștia
se pierdeau, fără glas și personalitate, în mediul bălțat al
seratelor din strada Mercur. Din 1891, norocul ajutându-1 să
găsească un grup de studioși remarcabil înzestrați Maiorescu
organizează, în locuința sa, reuniuni speciale bilunare cu
studenții. La 23 martie 1891 Jurnalul lui Maiorescu, consemnează
„Sara 8 % studenții P. Eliad, Dragomirescu, Mehedinți, Săveanu,
Robin, Negulescu, Giurescu, Rădulescu, Basilescu la mine
(literatură !4 Sultănica lui De la Vrancea. Cetită de
Dragomirescu)442. Apoi, înaintea vacanței mari, la 1 iunie a
aceluiași an, mulțumit, profesorul nota din nou: „Sara ultima
întrunire a studenților pentru literatură (P. Eliad, Mehedinți,
Dragomirescu, Negulescu, Giurescu). Cetit poezii prea fantastice
și obscure de Dragomirescu și 2 părți din^wmZ/n’Ze lui Creangă.
Vesel. Până la miezul nopții.443 în ianuarie 1892 la reuniunea cu
studenții participă și Duiliu Zamfirescu care citește din articolul
despre L. Tolstoi, iar unii tineri (Dragomirescu și Brătescu-
Voinești) citesc din producția lor poetică, „Totdeauna plăcut44,
exclamă satisfăcut profesorul. Peste o săptămână, tot în prezența
scriitorului-diplomat, studenții ascultă lectura articolului
maiorescian Contraziceri, după care se încinge o „discuție

1 T. Maiorescu, Jurnal, Caiet 15, B.A.R., Mss. 3 656, foaia 10.

2 T. Maiorescu, însemnări zilnice, voi. III, p. 297.
3 T. Maiorescu, însemnări zilnice, voi. III, p. 317.

104
asupra frumosului absolut^1. întrunirile cu studenții aveau loc
de obicei miercuri seara, rareori fiind programate în alte zile.
Erau discuții animate, Maiorescu știind, cu tactul său didactic
neîntrecut, să le stimuleze cugetarea și creația. (în 1892
Negulescu, la îndemnul profesorului său, elaborează studiul
Psihologia stilului publicat în trei numere din Convorbiri.
Studiul a devenit pe dată o piesă importantă în polemica
antigheristă, fiind, de fapt, o prelungire - din altă perspectivă -
a unor idei, lăsate în penumbră, din studiul lui Maiorescu
Contraziceri.)
Se poate aprecia că, spre sfârșitul anului 1891 - începutul lui
1892, noua grupare literară junimistă era constituită. Misiunea
pe care și-a asumat-o Maiorescu a fost îndeplinită, neașteptat de
repede: un an. Mijloacele utilizate de marele tactician ce a fost
Maiorescu erau dintre cele mai adecvate și nu puteau da greș:
invitații la dejun și la cină, discuții literare, încurajarea producției
proprii publicate pe dată în cea mai importantă revistă a vremii,
îndrumarea lecturilor prin bibliografii și discuții răbdătoare,
promisiuni pentru carieră mai totdeauna respectate, obținerea de
burse în străinătate, călătorii de vacanță peste hotare împreună
cu profesorul și suportate de el, perspectiva de a prelua
conducerea încă prestigioasei deși foarte îmbătrânitei Convorbiri
literare. Măguliți (nu era un lucru oarecare în epocă să fii „ales“
și apreciat de profesorul Maiorescu, să fii reținut la masă și să te
poți bizui în promisiunea atât de înaltă pentru asigurarea unei
cariere universitare și... politice), studenții au fost prompți, ba
chiar zeloși în îndeplinirea nu numai a dispozițiilor, ci și a
sugestiilor profesorului lor.
Nimeni dintre cei „aleși“ să frecventeze aceste reuniuni nu a
uitat farmecul și lumina lor inegalabile. în ianuarie 1905

1 T. Maiorescu, Jurnal, caiet 14, B.A.R., Mss. 3 655, foaia 33.

105
Pompiliu Eliade, acum dizident, îi scrie cu emoție reculeasă
fostului său profesor despre rolul acestor reuniuni pentru
formația lor intelectuală. E o scrisoare evocatoare, mișcător
compusă la persoana a treia: „Maestrul avea obiceiul de a se
strânge de două ori pe lună (miercurea seara la 9) cu studenții
săi de anii al II-lea și al III-lea (pe atunci cursurile universitare
nu durau decât trei ani)... întrunirile bilunare de miercurea erau
nesfârșit gustate de dânșii. Seriosul și intimitatea acestor
întruniri urmăresc încă pe cei ce au luat parte la dânsele.
Maestrul ni se arăta atunci sub o lumină nouă. Mai mult decât
la cursurile lui, mai mult decât în articolele-i de critică, părea
seducător și folositor. Ne vorbea literatură, ne vorbea filozofie,
ne vorbea știință, ne povestea scene din viața lui inteligent
condusă... La prima dintre serate am avut fericirea să fiu
remarcat de dânsul... A treia zi primeam o invitare pentru
ședințele literare ale Convorbirilor, al căror suflet era maestrul,
- ședințe cari aveau loc de două ori pe lună, în miercurile lăsate
libere de conferințele cu studenții. La mijlocul anului școlar,
aveam astfel trei zile de fericire pe săptămână: joia seara, la
cursul de logică, sâmbătă seara la cursul de filozofie
contemporană, miercurea seara, la întrunirile, odată filozofice,
odată literare, din strada Mercur nr. rq. Efectul, pentru toți acești
tineri „aleși“, a fost copleșitor, iar pedagogia stimulativă a
profesorului efectiv hotărâtoare pentru formația lor intelectuală.
Darurile profesorului de a crea opinii comune într-o
colectivitate de el modelată și-au dat, din nou, în mod strălucit
măsura. A fost, cu siguranță, mai lesne decât în 1864-1868
pentru că acum nu-și mai exercita vocația asupra unui mediu
eteroclit, ci asupra unuia omogen, selectat cu grijă tocmai pe
baza unor verificate predispoziții intelectuale. Lucrurile au

18C40)
1 B.A.R., fond corespondență T. Maiorescu S
XIII •

106
evoluat astfel atât de bine și de repede încât în martie 1893
profesorul îi putea comunica lui Duiliu Zamfirescu: „Cercul
literar cu studenții (acum licențiați în litere) merge din ce în ce
mai bine, cald și bine. De la 1 mai (anul 27) băieții intră în
redacția Convorbirilor". Și în februarie 1894: „Mișcarea literară,
Înfiripată cu foștii mei școlari universitari, crește. Remarcă în
Convorbiri de la februarie... Floru e aici, dar acest Antonescu
(Teohari Antonescu, n.n.) și acel Evolceanu au fost (Evolceanu
este încă) împreună cu Dragomirescu și Negulescu primăvara
aceasta la Berlin și au format acolo Junimea generației a doua,
prin entuziasmul lor de bună credință pentru tot ce este aspirație
curată, nematerialistă (în deosebire de Vlahuță, Slavici,
Caragiale care asupra acestei note caracteristice s-au dezbinat
de noi) în căutarea și iubirea adevărului și frumosului^1.
Cu această a doua generație de junimiști (sau, cum a numit-o
Lovinescu, mai potrivit, prima generație postmaioresciană)
începea o nouă epocă. Nu - este necesar să precizăm - pentru
Junimea, care nu mai putea fi reînviată, ci pentru maiorescianism
și - mai ales - pentru Convorbiri literare. Revista viețuia inerțial,
fără forță și strălucire. Era palidă și lipsită de vlagă, alimentată
fiind de cine și cum se putea. Prin 1891-1892 în anumite cercuri
se răspândise chiar zvonul că revista își încetează apariția. D.
Onciul îi scria lui Negruzzi la 1 februarie 1892: „...Sunt surprins
prin anunțul Dvs. din Convorbiri că nr. viitor va fi cel jubiliar...
De altă parte, nu dezmințiți zvonul că cu nr. jubiliar Convorbirile
au să înceteze, ceea ce dacă s-ar adeveri în marea pagubă a
literaturei noastre, aș regreta foarte mult“2. Situația revistei,
chiar dacă nu au fost adevărate zvonurile auzite și de Onciul, era
dintre cele mai proaste. Negruzzi era și el obosit, nu mai putea

1 E. Bucuța, Duiliu Zamfirescu și Ti tu Maiorescu în scrisori, Ed.

Fundațiilor, 1937, p. 334 și 342.
2 I. E. Torouțiu, op. cit., voi. I, p. 221.

107
duce povara redacțională a unei reviste lipsite de colaboratori.
(Cum Revista nouă mergea bine, Maiorescu și Negruzzi spuneau
că Socec îndrumă colaboratorii spre revista lui Hasdeu.) Se
căuta soluția salvatoare care, când a fost găsită, nu putea fi
imediat aplicată. Că cercul Convorbirilor era dezamăgit și
neliniștit o dovedește printre altele și această scrisoare a lui
Duiliu Zamfirescu trimisă lui Negruzzi la 14 octombrie 1892:
„Cum stau Convorbirile 1 Când am plecat din București erați
cam descurajat, și înțeleg: după 26 de ani de muncă să fii redus
a inventa scriitori ca să poți alimenta revista mai departe, e trist.
D-le Negruzzi, aci se pune o întrebare nedreaptă, dar se impune:
acesta să fie rezultatul muncei și școalei Convorbirilor
Soluția de care vorbeam era asocierea noii generații la
conducerea revistei. în numărul din decembrie (12) al anului
1892 se anunță, în sfârșit, evenimentul, printr-o notă a directorului
Către cetitori2 care fusese în prealabil citită la o reuniune literară
la Maiorescu. Această treptată cesiune de responsabilitate fusese
atent preparată de Maiorescu la începutul anului 1893. în 8
martie nota în Jurnal'. „Mult ocupat și interesat de câteva
săptămâni prin întrunirile literare de sâmbătă, când la mine, când
la I. Negruzzi, la care iau parte foștii mei studenți (acum licențiați
în litere și în funcții) din București: Mihail Dragomirescu, I. A.
Brătescu, I. A. Rădulescu, P. P. Negulescu. N. Basilescu, Robin,
Floru, din când în când N. Săveanu și Stavri Predescu. Atât. E

1 Ibidem, p. 80.
2 „...Cu începerea anului XXVII al Convorbirilor literare mi-am
asociat la direcțiunea și redacțiunea revistei un număr de autori din
generația tânără, despre care cred că au și focul sacru și statornicia
muncei și dragostea pentru adevăr și frumos. Am încredințarea că prin
o lucrare comună ei se vor pregăti și deprinde să conducă cu succes în
viitor ceea ce am făcut noi un timp îndelungat în trecut/' (Convorbiri
literare, an. XXVI, 1892, nr. 12, p. 994.)

108
vorba să treacă de la 1 mai 1893 (al 27-lea an) Convorbirile sub
redacția lor, deocamdată rămânând pe un an director încă
Jacques Negruzzi din tradiție, dar acum prea prins de alte
interese pentru a mai fi bun de literatură4'1. Acest comitet asociat
nu putea să treacă imediat la acțiune. Dintre ei Dragomirescu, P.
P. Negulescu, Mehedinți pleacă pentru specializare în străinătate.
De corvoadă rămân N. Basilescu, Brătescu-Voinești și I. A.
Rădulescu (nedevenit încă Pogoneanu) și Fr. Robin. Greul a
apăsat asupra lui Rădulescu, Basilescu și o vreme Brătescu.
Rezultatele - chiar dacă nu cele așteptate - încep să se vadă. Se
publică mai întâi câteva din studiile generației tinere în polemică
cu direcția estetică și sociologică reprezentată de Dobrogeanu-
Gherea. Amintim: P. P. Negulescu, Personalitatea și morala în
artă (nr. 2/1893); Religiunea și arta (nr. 9/1893), Socialismul și
arta (nr. 7-8/1894 și 1/1895), M. Dragomirescu, Criticele d-lui
Titu Maiorescu (nr. 1 și 3 pe 1893), Critica și Eminescu (nr. 7,8
din 1894. E începutul lucrării sale Critica științifică și Eminescu.
terminată în 1895). Debutează promițător Rădulescu-Motru
(Cauzalitatea mecanică și fenomenele psihice), Mehedinți (Locul
geografiei între științe. Clasificarea lui Aug. Corn te). Teohari
Antonescu (O scrisoare cu coprins antiquaric). Literatura
continuă să ocupe locuri secunde. Dintre cei nou-veniți publică
versuri Dragomirescu, N. Basilescu, Brătescu-Voinești (în nr. 6
din 1893 va debuta și ca prozator cu Pană Trăsnea Sfântul).
Singurul fapt de semnalat este începerea publicării romanului
Viața la țară de Duiliu Zamfirescu (în nr. 6/1 894). Spre critică

1 T. Maiorescu, Jurnal, caiet 15, B.A.R., mss. 3 656, f. 31 verso.

Dealtfel, în această perioadă Maiorescu îl judeca foarte aspru pe
Negruzzi, nemaiagreându-1 deloc: „îmi este neplăcută - nota la 27
februarie 1891 - situația cu Negruzzeștii. El ipohondru, zgârcit și
vanitos, pierde orice interes literar sau în genere mai înalt../4 (însemnări
zilnice, voi. III, p. 293.)

109
singurul care se îndreaptă este D. Evolceanu (descoperit în
străinătate de P. P. Negulescu) căruia i se întrevedea o mare
carieră. Va debuta în octombrie 1893 cu articolul Baladele și
idilele d-lui G. Coșbuc în care lua apărarea poetului de acuzațiile
de plagiat aduse de N. Lazu. Reîntors în țară, Evolceanu va
deveni - cum vom arăta - pentru câțiva ani buni criticul en titre
al revistei.
Convorbirile trec în 1894 prin mari dificultăți materiale, deși
revista nu mai era tipărită la Socec, ci la Robin. Pentru a ieși din
impas (noul tipograf, frate cu Robin, fusese declarat falit),
Maiorescu intervine salutar achitând datoriile restante. în sfârșit,
reîntorcându-se tinerii din călătoria din străinătate, se decide
transferarea direcției în mâna noii echipe. Jurnalul profesorului
consemnează evenimentul: „Vineri 16/28 decembrie 1894 sara
la mine acasă prezenți lacob Negruzzi, C. Rădulescu-Motru, F.
Robin, D. Evolceanu, I. Floru, Dragomirescu, I. A. Rădulescu,
Dim. Dan, Nic. Basilescu hotărât (după ce vorbisem cu tipogr.
Gbbl și librarul Miiller) că de la 1 ian. 95 I. Negruzzi își ia ziua
bună de la redacția Convorbirilor care trece în redacția celorlalți
citați mai sus; se editează de librarul Miiller, fiul lui Miiller-
Pieptenarul, care s-a angajat pe un an de încercare și dă în pasaj
și o odaie la dispoziția administrației și redacției. Astfel
Convorbirile, după 28 de ani, trecute la generația nouă"1 în
numărul 1 din 1895 Negruzzi vestește cititorilor retragerea („Cu
satisfacția datoriei împlinite, căreia nu-i lipsește un vag
sentiment de melancolie, îmi pare că a venit momentul când e
bine să las altora ducerea mai departe a unei lucrări începute de
generația mea") și îi recomandă călduros pe tinerii care preiau
ștafeta. Maiorescu, care participă, în noul local, la o ședință a
redacției, are sentimentul că asistă la un „început de renaștere a

1 T. Maiorescu, Jurnal, Caiet 16, B.A.R., mss. rom. 3657, f. 28.

110
revistei sub noul Comitet441. Adevărul e că renașterea întrezărită
de profesor e iluzorie. în tânăra echipă conducătoare sunt mari
disensiuni (Dragomirescu îl dușmănea feroce pe Motru în care
vedea un concurent la ocuparea unei catedre universitare de
filozofie și nu se înțelegea nici cu Rădulescu-Pogoneanu și Robin.
La sfârșitul anului se va declanșa ostilitatea între Negulescu și
Motru, amândoi concurenți la concursul pentru catedra de
filozofie din Iași. Cum Negulescu era protejatul lui Maiorescu
și Motru nu a înțeles că trebuie să se retragă, viitorul psiholog și
filozof devine un indezirabil). La 11 noiembrie Evolceanu îi
scria lui Mehedinți (care, aflat la studii în Germania, nu făcea
parte din noul comitet al Convorbirilor), descriindu-i situația:
„Noi și ai noștri n-o ducem tocmai faimos; mai mai că cercul
nostru s-a dizolvat. întruniri nu se mai fac, fiindcă am rămas
numai Dragomirescu, Dan și cu mine. De scris nu se scrie și eu
în special m-am ramolit cât trebuie...442 între timp plecase la
studii în Germania și I. A. Rădulescu-Pogoneanu, Negulescu și
Antonescu erau la Iași, Brătescu-Voinești voiaja prin diverse
orașe ca tânăr magistrat, Motru se afla bine pus la index și foarte
supărat, alții alergau după rosturi, încât din toată echipa
redacțională rămăseseră doar doi. Dar dintre aceștia Evolceanu
era din fire boem și zeflemist, incapabil de travaliu sistematic,
greul apăsând asupra lui Dragomirescu care „face corecturi la
Convorbiri... - mărturisea Evolceanu într-o scrisoare către
Mehedinți - și muncește ca un nenorocit fiindcă parazitul de
Dan, pe care-1 ținem de pomană de mai bine de un an, nu
se-ndură să corijeze o pagină ori să facă trei pași pentru

1 Ibidem, f. 35 verso. Componența acestui comitet, așa cum a fost

anunțată pe coperta revistei, era următoarea: T. Antonescu, I. Al.
Brătescu-Voinești, M. Dragomirescu, C Rădulescu-Motru, I. A.
Rădulescu, I. S. Floru, P. P. Negulescu, D. Evolceanu.
2 I. E. Torouțiu, op. cit., voi. IX, p. 112.

111
 Convorbiri literare"^. Situația precară se va menține și în anii
următori.
Nu se poate spune că revista nu dă semne de înnoire. O
vioiciune căutată (adesea efortul se simte stânjenitor) și o
atmosferă de campanie domină cele 110 pagini ale fiecărui
număr. Rubrica „Revista publicațiunilor“ devine mai acidă,
Evolceanu ține o cronică literară în care hazul îi reușește
câteodată (latinistul trecea atunci drept un ironist). Cronica lui
Evolceanu e de obicei prea lungă, descriptivă și rezumativă,
judecata de valoare ocupând locuri modeste. Și se ocupă cu
precădere de scriitorii din orbita direcției gheriste (Gheorghe din
Moldova, Artur Stavri, C. Bacalbașa, Sofia Nădejde). Dealtfel,
din 1896 dă semne de oboseală până renunță cu totul la cronică
(îl înlocuiesc pedanții M. Strajanu, Litzica, Ghiță Pop, St.
Orășanu). Sumarele sunt aglomerate cu stufoase studii arheologice,
estetice, filozofice, istorice, pedagogice, între care sunt inserate
poezii insignifiante, traduceri și, din când în când, câte o bucată
de proză. Cu excepția schițelor lui Brătescu-Voinești nu poate fi
semnalat decât noul roman al lui Duiliu Zamfirescu, Tănase
Scatiu, care începe să apară în penultimul număr din 1895.
Din păcate, în ciuda speranțelor și a eforturilor depuse de
Dragomirescu, revista nu izbutește să crească în valoare și
ținută. Apropiații revistei murmură nemulțumiți, iar alții
protestează iritați, cum va face Duiliu Zamfirescu în februarie
1896 într-o scrisoare către Maiorescu: „...Vă exprim mirarea
mea față cu calea pe care se îndrumează bătrâna revistă a
Junimii. Ce e asta ? Revista lui Stoenescu ? Literatorul 1 Ce este
corespondența de la finele revistei cu strângeri de mână în care
dl. Dragomirescu pontifică la persoana a doua din singular... Ce
sunt astea, domnule Maiorescu ? Mie-mi pare că visez... încep să
regret vremea când Convorbirile apăreau cu 70 pagini în loc de

1 Ibidem, p. 116.

112
 150, cu un ușor miros de vechitură, dar cu demnitate... în
general, tonul revistei e antipatic, c "est burgeois et plat. O
intimitate cu publicul, invadantă, supărătoare, de mitocan
boierit, care nu are nimic comun cu tradițiile Junimii și cu
caracterul de pere noble al Convorbirilor din trecut. Recunosc
că există oarecare vigoare sau mai bine oarecare violență de
viață tânără în noua direcție a revistei, însă pentru noi, cari am
trecut peste pragul violențelor, cari știm cât e de largă și
încăpătoare lumea pentru toți, veleitățile acestea de combativitate
au ceva donchișotesc și vulgar, mai cu seamă vulgar, ceea ce nu
poate și nu trebuie să se tolereze într-o revistă literară serioasă*'1.
Am reprodus această amplă apreciere pentru că, din păcate, e un
diagnostic destul de exact al fizionomiei publicației. Maiorescu,
răspunzându-i, îi ia apărarea lui Dragomirescu, recunoscând însă
adevărul aprecierii: „Dealtminteri e adevărat, și după părerea
mea, ceea ce zici despre actualele Convorbiri...
în această înfățișare nu tocmai atrăgătoare revista își continuă
o existență monotonă. Are tot 150 de pagini. Dar literatura
deține locuri subalterne (de semnalat semnăturile lui Bassarabescu,
St. O. losif, Antemireanu, Brătescu-Voinești, Tutoveanu, Florian
I. Becescu, Lucreția Suciu, I. Adam). Spațiul e devorat de întinse
studii istorice, filozofice, estetice, chiar statistice. Cronica
literară își schimbă mereu denumirea, păstrându-și, din păcate,
condiția submediocră. Din „cronica literară*' devine în 1896
„cronice literare*' pentru ca în 1897 să adopte titulatura „Analize
critice**. (Era însă tot atât de eteroclită.) Singura deosebire -
semnificativă - e că aceste analize - otova și scurt rezumative -
apar acum fără semnătură responsabilă. Se introduc pseudonime
paravan (Pollux, Lisandros, Demeter, Pas, Seraficus), îndărătul

1 E. Bucuța, op. cit., p. 165-167.

2 Ibidem, p. 354.

113
cărora se ascundeau, vitejește, Antemireanu, Panait Sevescu,
Evolceanu și Dragomirescu. în 1898 dispare și această rubrică,
înlocuită fiind cu altele: „Revista critică44 (unde Dragomirescu
se războiește cu publicațiile adversare) și „Reflecții bibliografice44
(scurte comentarii despre aparițiile recente). în sfârșit, în 1899
rubricile acestea își schimbă din nou denumirea. împrumutând
câte un cuvânt de la predecesoare devine „Bibliografie critică44
(un fel de catalog analitic al cărților mai importante, fiecare titlu
„fiind însoțit - cum se precizează - de o scurtă apreciere care să
îndrume pe cei ce n-au citit încă opera în chestiune44). Reapare -
intermitent - „Revista critică44, corpolentă (ocupă 20 pagini) și o
vioiciune silită. Din toate aceste modificări și căutări se vede
strădania după o formulă adecvată care să asigure Convorbirilor
posibilitatea unei intervenții active în toate problemele curente.
Greul îl ducea - continuu - Dragomirescu care se ocupa de
toate: alcătuire de sumar, corvoada corecturilor, tratativele cu
colaooratorii, corespondență, întreținerea acestei proteice rubrici
de comentare a fenomenului literar. (între timp, în 1899 a fost
schimbată și tipografia, apelându-se din nou la serviciile lui
Socec.) Efortul era însă fără prea mult folos.1 Convorbirile erau,
ca și în anii trecuți, o publicație vetustă și greoaie.

1 în iulie 1899 încunoștiințându-1 pe Maiorescu despre profilul

sumarului pe luna august, Dragomirescu se felicită că a izbutit să capete
o bucată de la Duiliu Zamfirescu. „Bine cel puțin că avem și atâta
literatură, căci încolo istorie și numai istorie... Hotărât, activitatea
istorică devine copleșitoare, precum altădată devenise cea estetico-
filozofică Acest fapt se datorește, cred, în primul rând activității asidue
a tinerilor istorici, a căror dragoste de adevăr le indică un loc în jurul
Convorbirilor. Nu vorbesc numai de Onciul și Bogdan, dar, și mai cu
seamă, de Iorga.“ La sfârșitul scrisorii Dragomirescu îl ruga pe profesor
ca în toamnă să ia măsuri pentru reorganizarea colectivului de redacție
și fixarea caracterului viitor al revistei. (B.A.R., fond Maiorescu,
o 8I15K
5 xiii'-

114
 De fapt situația revistei - și a maiorescianismului în general -
e acum mult mai dificilă decât la începutul deceniului. Treptat,
viața literară, cea ideologică și spiritul public, sunt dominate de
alte orientări decât cea junimistă. Oricâte eforturi depun tinerii
noi junimiști în campania lor antigheristă (1893-1896), tineretul
intelectual, dăruit elanurilor generoase, optează pentru orientarea
estetică deterministă. în pofida tuturor strădaniilor depuse de
tinerii junimiști, în polemica de atunci nu tocmai fericit
cunoscută sub numele „arta pentru artă sau artă cu tendință^,
majoritatea înclina vădit spre tendenționism. Mutațiile petrecute
în estetica europeană cu accentul pus pe scientism și pozitivism
istorist mărește numărul opozanților față de junimism, dând
câștig de cauză tendenționismului. Fie din motive personal-
subiective, fie pentru că realmente agreau tendenționismul,
scriitorii reprezentativi ai epocii erau ostili, spre sfârșitul
veacului, Junimii și, mai ales, junimismuhi. Caragiale,
Delavrancea, Vlahuță, Coșbuc, Slavici sunt acum adversari ai
ideologiei literare junimiste sau ai junimismului politic.
Publicațiile de orientare socialistă {Literatură și știință - 1893-
1894, Evenimentul literar - 1893-1894, Lumea nouă literară și
științifică - 1894-1896 ș.a.), vii, polemice, chiar bătăioase - cu
un mare ecou în epocă - concentrează simpatii, adeziuni și
colaborarea unui contingent important de tineri scriitori. Apoi
din 1896 apare publicația lui N. Petrașcu, Literatură și artă
română. Fostul convorbirist, o vreme criticul revistei junimiste
(sub pseudonimul I. Costin), autorul studiului despre Eminescu,
se depărtează de cercul Junimii (în autobiografia sa a motivat
despărțirea prin aceea că el înclina spre noile orientări în estetica
și critica europeană pe care Maiorescu le nega tranșant), fundând
o publicație a sa. Era ajutat de D. C. Ollănescu - și el junimist
sau fost junimist - și colaborau Duiliu Zamfirescu (motiv de
încordare în relațiile cu Maiorescu), Vlahuță, G. Dem.
Teodorescu, Coșbuc, Anghel, losif, Șt. Petică, N. Lecca, Gr.

115
Pișculescu (Gala Galaction) ș.a. Oricâte fulgere mânioase vor
îndrepta împotriva revistei lui Petrașcu redactorii Convorbirilor
(Dragomirescu, P. P. Negulescu, Evolceanu), ea a continuat să
existe. Și chiar dacă nu izbutise să fie o publicație interesantă,
dăuna Convorbirilor, luându-i colaboratorii. în sfârșit, din a
doua jumătate a acestui deceniu care încheia veacul începe să se
profileze orientarea presămănătoristă. Revistele Vieața (1893-
1896), Vatra (1894-1898), Gazeta săteanului (ne referim la anii
1897-1900 din existența mai îndelungată a publicației). Albina
(1897), Floare albastră (1898-1899) au concentrat majoritatea
tinerilor scriitori, bucurându-se - unele - și de colaborarea
scriitorilor mari ai epocii (când nu erau chiar conduse - ca Vieața
sau Vatra - de aceștia). Slavici. Vlahuță, Caragiale. Preocupate de
cele două mari probleme ale epocii (cea rurală și cea națională),
revistele presămănătoriste erau, prin program și orientare, vădit
antijunimiste, apropiate fiind - sub raport estetic - mai curând de
publicațiile socialiste1.
în acest peisaj complicat de atâtea orientări contradictorii,
îmbătrânite! reviste junimiste îi era greu să urmeze un drum
stabilit tocmai la 1867. în zadar clama Dragomirescu în 1899 că
„acest curent trăiește viu și se dezvoltă cu putere, dând la o parte
toate veleitățile de literatură superficială și nesănătoasă^2
(polemiza cu un articol din Floare albastră, asigurându-și

1 Despre publicațiile literare din această perioadă vezi: Adriana

Ihescu, Revistele literare la sfârșitul secolului al XlX-lea, Editura
Minerva 1972, Ion Vitner, Literatura în publicațiile socialiste și
muncitorești (1880-1900), E P.L., 1966, Teodor Vârgolici, Retrospective
literare, E.P.L., 1970, Comentarii literare, Editura Eminescu, 1971;
Z. Omea, Sămănătorismul, Editura Minerva, 1971. Idem, Poporanismul,
Editura Minerva, 1972 Curentul cultural de la „Contemporanul",
Editura Minerva, 1977.
2 Convorbiri literare, Revista critică, an. XXIII, 1899, nr. 5, p. 471.

116
cititorii că „puterea societății Junimea, al căreia efect social s-a
impus încetul cu încetul, e departe de a fi săvârșit^1. Junimea și
junimismul erau acum bine eclipsate. Și cum refuza să considere,
necum să accepte, înnoirile în estetica și critica modernă, șansele
junimismului de a recuceri supremația în viața literară erau nule.
Eforturi de acomodare se fac față de orientarea care după 1900 se
va numi sămănătoristă. Sunt publicați scriitorii de această
orientare, regățeni dar și destui ardeleni (Lucreția Suciu, Virgil
Onițiu, Victor Vlad Delamarina, Ion Popovici-Bănățeanu), fără
ca în planul direcției estetice să se renunțe la rigoarea
principiilor maioresciene. Numai că în condițiile de acum nici
această rigoare nu poate fi menținută în stare pură, de vreme ce
se publică din producția unor scriitori în care autonomismul
estetic nu prea avea mare prețuire. Iar după 1900 - se va vedea
-junimismul și Convorbirile vor face casă destul de bună cu
sămănătorismul. Junimismul și Convorbirile nu au izbutit să
mențină acum fermitatea principială de altădată. Dar această
slăbiciune în fața asaltului noii orientări sămănătoriste cu
pendularea oscilantă în zonele vidului median au știrbit mult din
prestigiul Convorbirilor (cât mai rămăsese) în lumea literară.
Dealtfel, Maiorescu a găsit, ca în atâtea alte rânduri, o explicație
care oferea și cheia unei direcții. Nu fără dreptate, criticul a
declarat că asistăm la o secetă literară și în consecință e normal
ca paginile Convorbirilor să fie consacrate altor domenii de
preocupare. „în curiosul ritm de urcare și coborâre - scria
criticul în 1898 - prin care se manifestă la popoare mișcarea
artistică, ca și cea religioasă, societatea română, cu unicul ei
interes literar, a ajuns astăzi mai jos de nivelul mijlociu, e in
cadențe domo, cum se zicea în astrologia medievală^. Iar mai
încolo diagnostica în termeni și mai riguroși că „dincoace de

1 Ibidem, nr. 4, p. 368.

117
Carpați par a se fi sleit puterile literare după producerea relativ
mare din anii 1870-1890Cil.
Dincolo de motivații și explicitări, dăinuia condiția precară a
Convorbirilor. Se repeta aidoma situația din preajma anului 1895.
O soluție rapidă trebuia necondiționat găsită. După tatonări și
conciliabule, s-a optat pentru modificări în Comitetul de redacție
ca și în structura Convorbirilor. „De la 1 ianuarie e vorba - îi
scria Dragomirescu lui Duiliu Zamfirescu - să mai lărgim cadrul
revistei, adăugându-i o secție istorico-filologică și una științifică,
și, în același timp, de se va putea (s.n.), întărind și partea literară.
E vorba dar să mai intre în redacție mai întâi câțiva profesori
universitari - Onciul, Bogdan, Pangratti, Philippide, Voinov,
Naum etc. - apoi câțiva tineri culți ca Volenti, Orășanu, Antipa,
Litzica și posibil (și în această privință am dori să auzim și
părerea dvs.) Caragiale care s-a săturat de peregrinagii prin locuri
streine de firea lui originară2. Cu această întărire se vor produce
negreșit și schimbări apreciabile în Convorbiri, iar noi, cei mai
vechi, vom părăsi rolul preponderent - pe care cel puțin de formă
l-am avut în acești din urmă cinci ani“3. Cum Maiorescu era decis

1 T. Maiorescu, Poetul dialectal Victor Vlad Delamarina, Critice,

ed. cit., voi. II, p. 381.
2 Intenția lui Caragiale de a intra în comitetul Convorbirilor a fost
reală. Despre ea scria, tot în acest noiembrie 1905, și P. P. Negulescu
într-o epistolă către Mehedinți. Ba chiar, cum Negulescu avea mai multă
trecere pe lângă Maiorescu, tinerii junimiști l-au convins să stăruie el pe
lângă fostul lor profesor „să-l fac să înțeleagă că e în interesul
prestigiului de critic «impersonal» să uite tot ce are de împărțit cu
Caragiale, ca om“. Dar Maiorescu a rămas neînduplecat. îl accepta pe
dramaturg la serate când avea de citit ceva. Altfel de relații nu au fost
îngăduite. Și Caragiale a trebuit să suporte, mânios, refuzul. (Cf. I. E.
Torouțiu, op. cit., voi. IX, p. 297.)
3 Al. Săndulescu, Duiliu Zamfirescu, Scrisori inedite, Editura
Academiei, 1967, p. 79.

118
să acorde capitolului știință poziții dominante în revistă, cei noi
au cerut schimbări structurale și chiar poziții de comandă. „în
adunarea pe care am ținut-o la Maiorescu (îi scria Negulescu lui
Mehedinți la 18 noiembrie 1899) cu toții, când am hotărât
compunerea noului comitet, Bogdan a luat cuvântul și a propus
nici mai mult nici mai puțin decât schimbarea titlului
Convorbiri. «Fiindcă de acum înainte istoria va avea parte
preponderentă în revistă, ar fi bine ca și titlul să arate acest
lucru: să se zică de pildă Convorbiri istorice și literare». Iacă
textual propunerea lui Bogdan. Maiorescu, șiret cum e, a început
să apere propunerea. Negruzzi a criticat-o, Dragomirescu a
sfâșiat-o ca un cățel necăjit care când apucă cu dinții de o cârpă
n-o lasă până n-o face bucăți - am zis și eu două vorbe - și
Convorbirile au rămas literare sadea. Decât, vezi cu ce dispoziții
de spirit vin membrii cei noi. Ce-o fi om vedea‘q.
Cu formula și ținuta remaniate, Convorbirile se înfățișează
publicului la începutul noului veac. Primul număr pe 1900 are
pe copertă mențiunea: „Apare sub conducerea d-lor: Gr. Antipa,
T. Antonescu, Dr. V. Babeș, N. I. Basilescu, I. Bogdan, I. A.
Bassarabescu, D. Bungețianu, M. Dragomirescu, D. Evolceanu,
I. S. Floru, C. Litzica, S. Mehedinți, P. Missir, L. Mrazec, A.
Naum, P. P. Negulescu, D. Onciul, Șt. Orășanu, E. Pangratti, I.
Paul, A. Philippide, I. A. Rădulescu, F. Robin, M. Săulescu, D.
Voinov, N. Volenti“. (Funcționau, cel puțin la început, și doi
coordonatori. Dragomirescu pentru partea literară, iar Ion Bogdan
pentru cea științifică.2) Cu acest comitet mamut, eterogen ca
orientare și preocupări, în care oamenii de știință predomină, se

1 I. E. Torouțiu, op. cit., voi. IX, p. 298.

2 Cf. scrisoarea lui M. Dragomirescu către I. A. Rădulescu-
Pogoneanu din 23 decembrie 1899, B.A.R., fond M. Dragomirescu,
Q 11465
b y .

119
mărturisea, implicit, intenția de a transforma revista într-o
publicație științifică. Propunerea lui Bogdan, amintită mai sus,
era perfect întemeiată. Numai rezistența latentă a vechilor
convorbiriști a împiedicat recunoașterea în titlu a noii stări de
fapt. Noua formație conducătoare nici nu mai era integral
devotată junimismului și spiritului său. (A fost acceptat, de
pildă, socialistul D. Voinov sau liberalul Gr. Antipa.) Fie și
numai această concesie - altădată de neimaginat - dovedește
dificultatea în care se afla vechea revistă a Junimii. Numerele
pe 1901 și 1902 legalizează modificarea intervenită. Dominau,
prin masivitate, studiile de istorie (un studiu al lui N. lorga. Cum
se predă istoria în școalele noastre, ocupă trei numere la rând
câte treizeci de pagini) și știință. Se disting, prin proporții și
frecvență, studiile lui lorga, Bogdan, Giurescu, Ilie Bărbulescu,
Șeineanu, Onciul, T. Antonescu, Mehedinți (cu studii geografice),
Voinov (Teoria fagocitozei). Se publică și literatură (losif,
Bassarabescu, Duiliu Zamfirescu - Lyda, Furfanto - Bonifaciu
Hetrat, debutul lui Cema cu traducerea Albatrosului baudelairian,
Volenti, Naum, Becescu-Sylvan, traducerea lui Murnu ăinlliada
ș.a.), sufocată însă de corpolentele studii de specialitate. Critica
literară e o vreme cu totul exclusă (rubrica „Critică și
bibliografie44, semnată o vreme de lorga și I. Valaori, se ocupă
și ea numai de cărți științifice, cu precădere de cele de istorie).
De-abia în nr. 2 din 1901 se publică cronica lui Evolceanu (Doi
poeți dramatici: H. C. Lecca și R. D. Rosetti}, continuată și în
nr. 3, iar Gh. Bogdan-Duică - o recenzie tot kilometrică (18
pagini), la manualul lui Gh. Pop, Istoria literaturii germane.
De-abia în nr. 6 pe 1901 izbutește și Dragomirescu (a fost
complet absent până acum) să publice o cronică, Două tinere
talente: N. D. Locusteanu și Lică Brândușei (pseudonimul lui
lonescu Gion). Cronica lui Dragomirescu are proporții
rezonabile (cum rezonabilă în dimensiuni va fi și cronica la
Patriarhalele lui losif, din nr. 7, în care recomandă în autor pe

120
„poetul liric cu adevărat talent44.) în schimb, în același număr,
Șt. Orășanu, și el istoric (a murit tânăr, în noiembrie 1903,
neizbutind să se realizeze), recenzând lucrarea lui Pompiliu
Eliade Filozofia lui La Fontaine, are nevoie numai de... 31
pagini, anunțând și o continuare pentru numărul 7 care va
însuma alte 32 de pagini. Recenziile lui I. Bogdan (de pildă
aceea despre Istoria Bucureștiului de Gion) erau și ele lungi și
cu continuare. Recenzenții se iau parcă la întrecere cu autorii de
studii. Și ies victorioși. Aproape totul în revistă e corpolent,
flasc și interminabil, făcând lectura aproape imposibilă. E adesea
nu o corvoadă, ci un supliciu. Duiliu Zamfirescu, departe de
țară, tot chinuindu-se să biruiască „substanța44 revistei, constată
cu ironie amară: „Au ajuns, îi scria lui Maiorescu la 8 august
1900, Convorbirile la adânci bătrânețe cu tineretul de astăzi.
Tuberculoza d-lui Babeș, Influența lui Șeineanu și mai cu seamă
grozăviile de poezele ale lui Volenti, din nr. din urmă, sunt o
dovadă de senilitate... în asemenea vremuri grele socotesc că la
vieille garde trebuie să intervină441.
Firește că acest adevărat corpus de membri ai Comitetului
redacțional nu putea supraveghea, cu responsabilități egale,
soarta revistei. Dintre aceștia, veleități conducătoare manifestă I.
Bogdan (având, probabil, și agrementul lui Maiorescu). în 1901
(nr. 2) o notă a redacției care exprima rezerve față de un studiu
al lui Pompiliu Eliade despre - firește - Filozofia lui La
Fontaine e semnată LB. Situația se oficializează în 1902 când
pe copertă apare mențiunea „director: loan Bogdan44, ceilalți
fiind grupați sub titulatura „Comitet de redacție44. Și pentru că
tot era prea mare numărul membrilor acestui comitet, sunt
incluși încă trei, ce-i drept literați: Gh. Bogdan-Duică, G.
Murnu, A. C. Cuza (în 1904 în comitet va fi cooptat din nou și

1 E. Bucuța, op. cit., p. 235.

121
C. Rădulescu-Motru). Dar noii membri din comitet nu pot
modifica structurile, bine fixate, ale revistei. Științele, și mai
ales istoria, sunt suverane. Aceasta din urmă e atât de
importantă, încât la sumarul general anual i se rezervă o rubrică
specială.
O nouă schimbare (a câta ?) e considerată necesară spre
sfârșitul anului 1905De fapt, cel ce dorea și această modificare

1 Dealtfel, o vreme, Maiorescu pare să se fi dezinteresat de

Convorbiri. Era, prin 1902, mai mult preocupat să înființeze o „revistă
doctrinară a politicei noastre, un fel de Convorbiri politice pe lângă
Convorbiri literare^ (însemnare din 3/16 ianuarie 1902, Jurnal, B.C.S.,
nr. 22, mss. 11 390). Profesorii junimiști plus Marghiloman, Filipescu și
P. Missir trebuiau să asigure conducerea proiectatei publicații și chiar
s-o scrie. Se hotărăște ca de la 1 februarie Noua Revistă Română a lui
Rădulescu să devină publicația clubului conservator. Dar la 19 noiembrie
- „Hotărârea de a face să înceteze Revista Română din anemie“
(Ibidem). Toată atenția e acum îndreptată spre Epoca, devenită din
noiembrie 1903 organ al clubului central junimist, pusă sub directoratul
lui Al. G. Florescu. Din comitet facea parte și Maiorescu. Cum
colaboratorii Epocii se întâlneau de două ori pe săptămână pentru
discutarea materialului, Maiorescu era foarte ocupat. Practic, prin
1903-1905, Maiorescu se ocupa mai mult de Epoca, decât de
Convorbiri. O și recunoaște la 28 decembrie 1903, scriind în Jurnal'.
„Câtă nouă și inteligentă muncă s-a deșteptat prin noua Epocă.
Articolele lui Mehedinți, criticile teatrale Dragomirescu (pe care le va
dezavua în 1905, n.n.), cronicile economice Robin, cronica critică
Tzigara Samurcaș, articolele școlare Litzica și I. A. Rădulescu, satirele
politice Cyrano-Ranetti etc. ...toate acestea au răsărit timp de o lună.
Apoi articolele politice C. C. Arion, Delavrancea, Em. Antonescu, Stavri
Predescu, Krupenski, A. G. Florescu etc. Toate aceste izvoare erau, dar
se pierdeau în nisip. Acum sunt captate și se pot folosi spre însănătoșirea
spiritelor. Dar îmi ia mult timp noua formă a EpociiC (Idem, caiet 23,
B.C.S. mss. 11 393, f. I.) în 1904, datorită dificultăților financiare, Epoca
își reia, din decembrie, vechea formulă, Pisani redevenind director.

122
era Maiorescu, care mai spera în revigorarea publicației de care
își legase tinerețea și prestigiul. Ceilalți se blazaseră de mult,
considerând fie (unii) că situația e foarte bună, fie (alții) că aici
nu se mai poate spera într-o revitalizare. în noiembrie și
decembrie 1905 au avut loc câteva întâlniri ale comitetului sub
conducerea lui Maiorescu (notate scrupulos în Jurnal).
Discuțiile au fost îndelungate și controversate. Până la urmă s-a
optat pentru o formulă care, de fapt, o păstra, ușor remaniată, pe
cea de până acum. Pentru interesul ei (nu numai documentar) o
transcriem după Jurnalul lui Maiorescu: „Azi între 4 și 7 ore (la
11/24 decembrie n.n.) la mine redactorii Convorbirilor literare
pentru a continua discuția începută marțea trecută. Erau de față
în ordinea alfabetică: 1 Ion Bogdan, 2 Dragomirescu, 3
Evolceanu D., 4 Floru I. 5 Litzica Const., 6 Onciul, 7 Pangratti
Ermil, 8 Rădulescu-Motru C., 9 Rădulescu-Pogoneanu I. A., 10
Voinov D., 11 T. Maiorescu. Din întâmplare a venit, spre sfârșit,
și Teohari Antonescu de la Iași. Hotărât: I. Pe lângă Bogdan,
care rămâne director, se alătură pentru partea literară și
științifică un Comitet compus din Dragomirescu, Litzica, Motru
și Pangratti. II. Acești 5 se adună o dată pe săptămână, la
vreunul din ei și cetesc și discută toate chestiunile de redacție, se
îngrijesc de materiale de corectură, cetesc toate articolele ce sunt
a se publica și reprezenta Convorbirile față de tipograf. III. Pe
coperta Convorbirilor la pag. 1 nu se va face nici o schimbare;
la pag. 2 se adaugă printre membrii Comitetului de redacție N.
lorga, care va figura astfel în aceeași listă cu d. Dragomirescu,
având a da material istoric și punând (...cuvânt ilizibil, n.n.)
condiția ca să nu se atace în Convorbiri direcția Sămănătorului
condus de el, rămânând însă liberă critica în Convorbiri asupra
scriitorilor de la Sămănătorul. Aceste după declarările d-lor
Bogdan și Pangratti. Se va mai zice pe copertă că Convorbirile
apar „în fiecare lună“ (nu numaidecât la zi 1) în cel puțin 5 coaie

123
(nu 6 ca până acum). IV. Prima întrunire a Comitetului va fi
sâmbăta viitoare 17 decembrie 4 ore p.m. la dl. Bogdan641.
în primul număr din 1906 la locul indicat, revista (mutată din
nou de la Socec - acum takist împătimit, deci antijunimist - la
Gobl) se fac cuvenitele modificări. Firește că nu s-a modificat
nimic în ținuta Convorbirilor. Singurul fapt relevabil din această
hotărâre, notată de Maiorescu, e realitatea disensiunilor dintre
Dragomirescu și lorga, altfel zicând dintre direcția estetică
maioresciană și cea sămănătoristă. Probabil că Dragomirescu va
fi încercat în 1904-1905 să comenteze critic în Convorbiri
sămănătorismul. Dar, atent, Bogdan a jugulat orice tentativă de
acest fel. lorga, prin interpușii săi, voia să-și extindă supremația
și asupra Convorbirilor, ceea ce Dragomirescu - singurul critic
și estetician în această formație redacțională - nu putea accepta.
Dar cum putea Dragomirescu - numai el - să obstacoleze un
inamic atât de puternic, de vreme ce Maiorescu, chiar el !, era
atât de conciliant ? Iar Mehedinți, mult agreat acum de
Maiorescu, era prin predispoziție un filosămănătorist, semnând
în februarie 1905 vestitul său eseu Primăvara literară, act de
adeziune la noua mișcare literară. Simptomatică pentru poziția
de acum a Convorbirilor (acceptată de Maiorescu) este, desigur,
înțelegerea perfectată la această întrunire prezidată de Maiorescu.
Revista nu putea combate direcția sămănătoristă, având numai
libertatea de a critica opera unor scriitori sămănătoriști. în fapt,
nici această libertate îngăduită nu va fi exercitată, Dragomirescu
își va putea realiza magistratura critică, din perspectivă exclusiv
estetică, în Epoca, unde a publicat ciclul de foiletoane despre
Manasse al lui Ronetti Roman. (Opiniile sale foarte favorabile
piesei au stârnit mânia lui lorga, sfârșind prin a-1 sastisi și pe
Maiorescu.) Tocmai această atitudine a lui Dragomirescu,
revendicată din principiile estetice maioresciene de odinioară,

1 T. Maiorescu, Jurnal, caiet 25 bis, B.C.S., mss. 11 370, foaia 54.

124
i-au slăbit poziția în Comitetul de redacție al Convorbirilor (a
și fost suspendat - pedepsitor - câteva luni din anul 1905),
neputând înfrunta intransigent o direcție agreată sau numai
tolerată de maestru.
Se cuvine adăugată observația că spiritul conciliant al lui
Maiorescu nu se datorește numai unei modulări sau adaptări a
concepției estetice la orientările epocii. Interveneau - și încă în
proporții deloc minore - interesate calcule politice. N. lorga era,
prin convingeri, un conservator, colaborase la revista Epoca
(unde sperase să obțină chiar directoratul), îi ura pe liberali și le
era ostil liberalilor Tocilescu, Hasdeu, Xenopol. Argumente -
deci - prea suficiente pentru ca semnătura lui lorga la Convorbiri
să fie solicitată și proteguită prevenitor. Apoi, chiar orientarea
culturală și literară a sămănătorismului, dirijat din 1903 de N. lorga,
aducea, prin antiliberalismul manifest, destul capital politic
conservatorismului. Noua mișcare nu trebuia deci combătută, ba
dimpotrivă - cu rezerve, diplomație și prudență -, încurajată.
Dealtfel, acum se făceau tentative prin N. Filipescu pentru integrarea
lui lorga în partidul conservator. Nu a fost N. lorga unul dintre
oratorii aplaudați la marea întrunire conservatoare de la Teatrul
Liric din 19 februarie 1906 ? Iar Epoca, satisfăcută, consemnând
evenimentul, nu a notat în reportajul său despre întrunire că „adânc
cugetătorul profesor universitar N. lorga... s-a grăbit să vie între
rândurile noastre ca să lupte pentru sfintele și marile interese ale
țării și ale neamului^ 71 Că înregimentarea lui lorga nu s-a realizat
datorită unor factori imponderabili»și a pretențiilor sale exagerate,
aceasta e o altă chestiune. Deocamdată, lorga nu trebuia supărat,
ci menajat, chiar dacă Maiorescu nu-1 suferea defel pe tumultuosul
savant. Dealtfel, mai târziu, când înțelegerea politică nu s-a
putut perfecta și lorga a luat - după evenimentele din 13 martie
1906 - inițiativa organizării unui partid al său, Maiorescu s-a

1 Epoca, nr. 49, 21 februarie 1906.

125
 debarasat de grupul Bogdan din formația redacțională a
Convorbirilor. Menajamentele politice față de lorga (plecat,
dealtfel, în octombrie 1906, de la conducerea Sămănătorului, dar
continuând să domine spiritual mișcarea antisămănătoristă)
deveniseră inutile. Numai că o reacție antisămănătoristă nu mai
era în 1907 nici posibilă și, cumva, nici necesară. Sămănătorismul
depășise apogeul, cedând locul poporanismului. Dar infestarea
atât de puternică a politicului în opțiunile junimismului de după
1900 e o probă a structurii sale mai noi. Nu ar fi chiar exagerat
să se considere că din întreg junimismul de altădată mai
rămăsese validă numai dimensiunea politică, susținută pe
conceptele ideologice știute. Valențele literar-estetice păliseră cu
totul și, de fapt, puțini mai cugetau la utilitatea reanimării lor.
Oricum, o asemenea pactizare cu o mișcare literară funciarmente
antijunimistă, cum a fost sămănătorismul, din rațiuni de strictă
oportunitate politică, ar fi fost de neimaginat în anii șaptezeci ai
secolului trecut. Numai ideea de a-1 fi integrat în redacția
Convorbirilor pe, să spunem, Hasdeu sau fracționistul N.
lonescu, ba chiar să stipulezi - ca într-o oportună alianță
electorală - că în revista Junimii nu va fi criticată direcția unei
orientări adversare ar fi fost pe dată calificată ca o monstruozitate
logică și o renunțare de la sacralitatea slujirii adevărului. Dar,
știm bine, maiorescianismul din 1906 nu semăna, nici pe departe,
cu junimismul.
Teme ca și în anii trecuți, numerele din 1906 ale Convorbirilor
nu au de semnalat decât frecvența mai accentuată în sumare a
sămănătoriștilor (lorga, Sadoveanu, losif, S. Pușcariu; se
condamnă în numărul pe ianuarie articolul antisadovenian al lui
Sanielevici din Curentul nou). Singura atitudine demnă de
menționat e aceea adoptată de Dragomirescu - tot de el - în
numărul jubiliar. Pentru a patruzecea aniversare a revistei
junimiste, Dragomirescu își ia libertatea de a scrie un articol
jubiliar. Comitetul de direcție nu e însă de acord ca el să

126
semneze articolul din fruntea numărului festiv. Va apărea în
același număr (1-3/1906), dar nu în capul sumarului (aici e
plasat un fragment din Amintirile din Junimea ale lui Negruzzi),
ci undeva în zonele mediane, între un articol de economie
politică al lui Robin și o poezie de Bonifaciu Hetrat. Adică mtr-o
zonă anodină, pentru a i se anula astfel orice semnificație,
sugrumând veleități știute. Desigur, e posibil ca întregul comitet
să fi respins articolul pentru că inserarea lui în fruntea numărului
jubiliar, într-o perioadă când se pregătea - cu înverșunate lupte
de culise - schimbarea directorului, putea însemna cucerirea de
către Dragomirescu a unei ascendențe (nedorită de grupul
Mehedinți). Se pare însă că nici Maiorescu n-a fost de acord ca
articolul lui Dragomirescu să „angajeze44 Junimea. Dar e foarte
posibil ca articolul să nu fi convenit pentru că aici, deși destul de
învăluit, era respinsă direcția sămănătoristă și reafirmate
principiile estetice maioresciene, acum intrate într-o perioadă de
surdinizare acceptată.
Articolul purta semnificativul titlu Direcția noastră literară
și începea printr-un apel pentru revenirea revistei la fizionomia
de odinioară: „E momentul ca Convorbirile literare să-și
amintească de trecutul lor, să ia cunoștință de momentele lor
cele mai însemnate și, cu gândul drept și dezinteresat, să decidă
dacă temeiul lor de atunci a fost sau nu permanent44. După un
scurt excurs în istoria luptelor desfășurate de revistă, în numele
criteriului estetic în actele apreciatoare, Dragomirescu se
întreba: „...Oare principiul care le-a călăuzit totdeauna și care a
fost atât de fecund în trecut nu are el aceeași importanță și
pentru astăzi și pentru viitor ? Oare producția literară - așa de
aparent bogată de astăzi - nu e ținută ea azi, ca și atunci, ca să
nu-1 calce ? Oare el, prin natura lui, nu este superior oricărui alt
principiu conducător care s-ar încerca să-i ia rolul, pe care
totdeauna el a putut și a fost în drept să-1 îndeplinească ? Oare
astăzi, sub lauda ieftină, nu trec atâtea scrieri, care n-au alt merit

127
decât acela al unui conținut de modă ? (...) Oare predominarea
frazei împănate cu adjective - adjectivismul cerut mai mult de
spațiu decât de concepție - abuzul de descripție, lipsa de
simetrie, neîngrijirea stilului scuzată prin puritatea limbii,
entuziasmul convențional pentru anume tipuri nu sunt tot atâtea
defecte, care trebuiesc combătute cu stăruință spre realizarea
unui ideal de frumusețe, care să nu aibă a face nici cu moda, nici
cu interesele de moment ?“ Inflexibil în convingerile sale
estetice, Dragomirescu propunea o reformulare a vechiului
principiu al valorificării artistice, care să nu se depărteze - în
substanță - de vechiul înțeles, niciodată pieritor: „Poezia nu e
chestiune de conținut - ci de formă, bineînțeles în limitele unui
sentiment, totdeauna adevărat. Poetul poate alege orice materie
de inspirație; ceea ce, însă, i se cere - după ce a fost absolut
liber în alegerea materiei - este de a realiza într-însa frumosul,
adică a-i da o formă, prin care să se exprime cu claritate
sentimentul, ce se leagă în mod natural de acea materie. Țăran și
orășean, din viața de sus sau cea de jos - din mijlocul naturii —
sau din mijlocul vieții sociale - din sferele nobile ale simțirii
sau din cele vulgare - una ți se cere, poetule: să fii artist
adevărat“ (s.n.)1. Și chiar dacă acest articol care voia să fie de
directivă nu pomenea nicăieri de Sămănătorul și mișcarea sa,
fapt este că alarma era trasă tocmai împotriva acestuia,
semnalând necesitatea imperioasă de a se reveni la vechiul
principiu al separării sferelor.
în sfârșit, în 1907 se produce ultima schimbare în echipa
conducătoare a Convorbirilor. Maiorescu se arată plictisit de
grupul istoricilor și se decide să redea conducerea tinerei generații
de junimiști. Ca de obicei în pragul unor asemenea reforme,
experiența politică a lui Maiorescu, expert în tratative de culise,

1 M. Dragomirescu, Direcția noastră literară, în Critică, I, 1927,

p. 62, 68-70.

128
a intrat în acțiune. Conciliabulele au început încă din septembrie
1906. Ca mai totdeauna, profesorul avea soluția pregătită. Uzul
cerea însă discutarea ei în petite comite pentru ca decizia să
apară ca o emanație a grupului interesat. Jurnalul lui Maiorescu
din a doua jumătate a anului 1906 e aglomerat de notații despre
schimbarea preconizată în conducerea revistei. Dragomirescu -
acum neagreat nici de Maiorescu, după incidentul cu Manasse,
și nici de grupul Mehedinți - a fost sacrificat. Deși singurul care
mai putea salva ceva din prestigiul Convorbirilor, prin
experiență critică și formație estetică, era viitorul autor al
Științei literaturii. Dar Maiorescu era de altă părere1 și nu-1
găsea potrivit pe Dragomirescu pentru funcțiunea directorială

1 Transcriem câteva dintre însemnările Jurnalului în această

chestiune. „Ieri la ceai la mine Ermil Pangratti și Simion Mehedinți ca să
se sfătuiască cum să se facă de la 1 I. 1907 trecerea Convorbirilor de sub
direcția lui Ion Bogdan sub direcția lor“ (însemnarea din 1/14 noiembrie
1906). „... Vreau să asigur Convorbirile literare de la 1 ianuarie 1907
înainte, când se retrage Ion Bogdan, cu toată brașovenia, frate-său Duică,
Mușoiu (n.n.) etc. și e vorba să ia direcția Ermil Pangratti și Simion
Mehedinți, cu munca de corectură a lui Gh. Teodorescu-Kirileanu,
excelentul folclorist. Aș vrea să iese revista din mitocănie și să se
intereseze de ea Em. Miclescu, Al. G. Florescu, C. C. Arion, C. Hiott, C.
Krupenschi, Victor Miclescu (dar Guță Olănescu ?), Mișu Săulescu, Petre
Missir, Emanoil Antonescu; dar Nicu Filipescu ? Să-i invit la un ceai
literar în săptămâna viitoare^ (însemnare 20 noiembrie/3 decembrie
1906). „... Seara la masă la noi (urmează lista invitaților, n.n.)... Cu d-nii,
vorbă despre animarea socială a Conv. lit. de 1 ianuarie înainte.
Povestirea scenei de bădărănie făcută de Dragomirescu lui Mehedinți luni
seara la întrunirea lor de la Bogdan, scrisoare de scuze trimisă a doua zi
lui Mehedinți din partea lui Dragomirescu, dar, ca rezultat final,
excluderea oricărei colaborări cu Dragomirescu la Conv. lit.“ (însemnare
24 noiembrie 1906). Și, în sfârșit „... După Voinov, Carp, Jean Miclescu
vine între 11 1/2 și 12 3/4 dim. și Mih. Dragomirescu la mine, bădăran,
închipuit (suma ideilor lui originale), ura contra lui Mehedinți care ia

129
întrucât - culmea paradoxului ! - nu era suficient de conciliant,
ducând intransigența până la ultimele consecințe. Se vede bine
că ceea ce odată era considerată o mare calitate devenise o
deficiență inadmisibilă. După ce lucrurile au fost decise în
salonul din strada Mercur, a fost programată, la TI noiembrie, o
întrunire acasă la directorul încă în funcțiune, Ion Bogdan. A
fost, firește, ratificată decizia lui Maiorescu. Dragomirescu
afectat foarte, a relatat după trei decenii, cu o durere nerisipită
de vreme, în Jurnalul său, desfășurarea acestei ședințe furtunoase
care a însemnat și excluderea sa din cercul Convorbirilor
literare'. Alegerea geografului S. Mehedinți, autorul Primăverii
literare (deci sămănătorist prin simpatie), în fruntea revistei avea

Conv. lit., că și el vrea să scoată Conv. lit., că e «sentimental», datorește

«recunoștință» și mie, și lui Haret, și lui M. Vlădescu etc., că între noi e
acum «divorț», că va să zică motive politice determină alegerea lui
Mehedinți; am contestat absolut, dar el tot de capul lui bădăran../4
(însemnare din 28 noiembrie 1906, cf. Jurnal, caiet nr. 26, B.C.S., mss.
11 376, f. 41, 42, 45, 49-50.)
1 Iată pasajul din însemnările lui Dragomirescu: „Până a nu deschide
ședința, și Mehedinți și Pangratti circulau printre «conv orbiri ști»
întrebuințând formula «Cum o zice lancu așa să fie». Dar lancu habar
n-avea de gândurile lor politice. Cu gândul simplu și sincer, el ia la
începutul ședinței cuvântul și, după ce arată pe larg meritele mele în
chestiile literare, sfârșește spre stupefacția lui Mehedinți și Pangratti - cu
vorbele: «Eu propui ca director al Convorbirilor pe Dragomirescu».
Mehedinți se schimbă la față și-și scoate ceasornicul. «Eu am o treabă»,
zice el, «și trebuie să plec». «Și eu tot așa» zise Pangratti. Atunci, firește,
- eram în cauză -, m-am indignat și, îndârjit, l-am apostrofat pe
Mehedinți care se vedea a fi conducătorul intrigii, și i-am zis «Când ai
fost veridic ? Când făceai propagandă să ascultăm ce-o zice lancu ori
acum, când, auzind ce-a zis el, vrei să spargi întrunirea ?» Și am adăugat
cu glas tare: «Taler cu două fețe». A urmat o învălmășeală, care s-a
potolit repede la vorbele mele: «Spunându-i ce i-am spus v-am dat
argumentul cel mai puternic ca să treceți revista lui Mehedinți !» Și m-am

130
 să-i fie fatală. Sigur și rapid Convorbirile ies din uz și decad
total din importanță. De fapt, aceasta a fost singura consecință a
modificării directoriale din 1907. Iar cauza opțiunii lui Maiorescu
pentru geograf a fost atitudinea politică a competiționarilor.
Mehedinți era atunci una dintre speranțele grupării politice
junimiste, iar Dragomirescu un dizident care, pentru a-și rezolva
situația catedrei universitare, a făcut promisiuni de afiliere
ministrului takist Mihai Vlădescu. Politica a înfrânt - pentru a
câta oară ? - vocația, umilind-o.
Lovitura primită de Convorbiri prin instalarea în fotoliul
directorial a lui Mehedinți a fost, într-adevăr, de o duritate
așteptată. în noul peisaj literar (prin apariția în februarie 1905 a
Vieții noi, în martie 1906 a Vieții românești și, din spirit
răzbunător, în ianuarie 1907 a Convorbirilor, din 1908
Convorbiri critice ale lui M. Dragomirescu) Convorbirile literare
nu aveau nici forța, nici fermitatea principială și nici creditul
moral pentru a intra în competiție. Fără îndoială că acum nu mai
puteau fi apărate integral principiile estetice de la 1870,
Maiorescu însuși mlădiindu-și-le rezonabil, recunoscând - în
fața valorii - opera lui Goga și Sadoveanu. S-a spus că din acest
punct de vedere Dragomirescu nu era potrivit ca director al
Convorbirilor, fiind un dogmatic partizan al esteticului pur. Că

despărțit pentru totdeauna. A doua zi m-am dus la Maiorescu și i-am

imputat că a luat drumuri piezișe ca să scape de mine (vezi scena relatată
de Maiorescu în pagina precedentă, n.n.) Neavând ce să-mi impute decât
șoaptele lui Mehedinți și Pangratti că m-aș fi înscris la conservatorii puri
și de aceea am fost numit profesor de Vlădescu, îngăimă meritele lui
Mehedinți și neputința mea de a mai colabora la Convorbiri literare. Și
m-am despărțit cu lacrimi în gât zicându-i: « După o conviețuire de 16 am,
văd că nu se poate face căsătoria între mine și dumneavoastră». Și am
plecat. Cu Maiorescu, de atunci, n-am mai avut propriu-zis relații44.
(M. Dragomirescu - Jurnal de lucru, 1937, p. 99.)

131
era partizan al criteriului estetic în actele de evaluare este perfect
adevărat. Dar în ciuda dogmatismului său (mult mai târziu
relevat), în 1907 a știut să se adapteze realității vieții literare,
adunând în jurul revistei grupul de scriitori de la Făt-Frumos,
l-a publicat pe Minulescu, l-a cultivat pe bietul Dragoslav și i-a
descoperit pe Sorbul și Rebreanu. Adaptările sale nu au depășit
însă marginile posibilului și nu i-au diminuat forța combativă
antisămănătoristă și antipoporanistă. Pe când Mehedinți, chiar
când anunța în articolul său program că va respecta principiul
separării sferelor dintre estetic și politic, mai curând viza Viața
românească decât angaja, programatic, Convorbirile literare
încredințate lui. Oricât tuna Mehedinți împotriva „americanismului
literar46 al Vieții românești, acuza „decadența64 Vieții noi și vocifera
împotriva noii reviste a lui Dragomirescu, scriitorii s-au
îndreptat masiv spre publicația lui Ibrăileanu și spre cea a
profesorului de estetică și literatură din București. De o bună
primire se bucură Viața literară a lui Chendi și Gorun, care
publica scriitdri de toate orientările estetice, remunerează
colaboratorii și - important - avea, pentru acea vreme, un tiraj
foarte mare (revista apărea în formatul unei gazete cotidiene).
Apoi nu trebuie uitat că până în iunie 1910 a mai apărut, chiar
dacă într-o penibilă degringoladă, Sămănătorul, care și el capta
o parte (e drept, tot mai mică) din producția literară. Pentru a
putea dacă nu învinge, cel puțin să intre, cu șanse egale, în
competiție, Convorbirile lui Mehedinți aveau nevoie de o altă
fizionomie. Așa cum au fost concepute de geograf, academice,
scorțoase, cu sumare alcătuite din ce se nimerea și agreând cu
precădere literatura mediocră. Convorbirile decad. Cu timpul
intră în uitare, deși continuau, bățos, să apară, angajându-se
chiar în polemici cu toate celelalte reviste. Dar apusul, întrezărit
mai de mult, se profilează acum limpede și fără echivoc. Iar
Mehedinți a domnit aici 16 ani - până în 1923 -, timp berechet
să stabilizeze decăderea revistei. Publicația stimată a epocii este,

132
fără îndoială, Viața românească. Convorbirile devin o prăfuită
revistă ocolită de oamenii de litere. Interesa mai ales, când și
când, pentru a consulta temperatura politică a grupării junimiste
(se introdusese, din 1907, o cronică politică, una economică).
Maiorescu, acaparat de politică, abandonează total cârma
revistei în mâinile lui Mehedinți. Schimbările se dovediseră -
oricum și oricâte - fără de folos.
Ceea ce a urmat după 1907 iese, de fapt, din raza obiectivului
nostru. Junimismul încetează să existe, chiar și sub raport
politic, ca orientare cu statut politic independent, prin unificarea
partidului conservator sub șefia lui Petre Carp. Nu vrem să
spunem că spiritul junimist a dispărut cu totul. Va continua să
trăiască mocnit, acoperit fiind de valurile triumfătoare ale
orientărilor și curentelor timpului. Și, oricât ar părea de
paradoxal, legatarii spiritului junimist pe plan estetic nu sunt
exponenții generației în care investise Maiorescu speranțe și le
proteguise ascensiunea. Ei dovediseră zel - numai hagiografic -
atâta vreme cât Maiorescu avea puterea. Apoi l-au părăsit (nu
numai ca oameni politici), amintindu-și aproape exclusiv la
ocazii aniversare de trecutul lor junimist. în fond, între cele două
războaie, junimismul va fi reprezentat de antijunimistul Lovinescu
(în planul sociologic) și nu de contingentul discipolilor „botezați44
de Maiorescu (Mehedinți, P. P. Negulescu, I. A. Rădulescu-
Pogoneanu, D. Evolceanu). Uitat destulă vreme, hulit mereu de
orientările agresiv tradiționaliste, junimismul avea să fie invocat
și reanimat târziu, în anii grei ai fascizării țării de liberalul și
liberalistul Lovinescu, ca și de marii critici raționaliști ai epocii
(Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu,
Vladimir Streinu). Cu detașare și cu rigoare critică (adică
respectând adevărul spiritului junimist), Lovinescu a făcut
pentru junimism mai mult decât toată „literatura44 omagial-
admirativă a foștilor discipoli maiorescieni (dintre care destui
și-au trădat legatul). în 1940, la aniversarea centenarului nașterii

133
lui Maiorescu, când extrema dreaptă s-a năpustit agresiv
împotriva statuii care oricum nu putea fi dărâmată, iar lorga a
găsit cu cale, din păcate, să-și ia revanșa împotriva celui ce nu-1
agrease în anii tinereții, Lovinescu - antijunimistul - a ridicat
steagul maiorescianismului. A utilizat, inteligent și oportun,
principiile autonomiei esteticului împotriva tendințelor dreptei
de a-1 sugruma prin arborarea factorilor alogeni. Separarea
sferelor de activitate proclamată de Maiorescu în 1867 a devenit
un principiu util în 1940. Folosit în 1867 împotriva tradiției
pașoptiste în literatură, și-a dovedit utilitatea în 1937-1940
împotriva celor mai întunecate tendințe care năzuiau să
instaureze în literatură o feroce intoleranță.
Paradoxul a însoțit adesea destinul junimismului. S-a situat,
prin ceea ce a reprezentat, mereu la dreapta spiritului public,
datorită viziunii sale conservatoare. Dar vocația toleranței i-a
îmblânzit conservatorismul funciar chiar dacă nu i-a anulat
rigoarea în problemele esențiale - sociale și politice - privind
evoluția structurilor românești. Așa se face că junimismul, care
a debutat prin a blama intoleranța și xenofobia fracționiștilor
ieșeni, avea să fie utilizat, de spirite liberal-democratice, în
1937-1940, împotriva intoleranței extremei drepte. E o simetrie
legitimă, care merită să fie relevată. Se demonstra încă o dată că
nu linearitatea simplificată i-a fost proprie junimismului, ci
camplexitatea contradictorie.
 CAPITOLUL 2

IDEOLOGIA JUNIMISTĂ
 Nu puțini comentatori sunt ispitiți să reducă junimismul la
ideologia sa. Procedeul e, firește, o exagerație, confundându-se o
componentă cu întregul. Chiar dacă această componentă e adesea
esențială pentru descifrarea semnificațiilor curentului, ea nu
epuizează ansamblul, mult mai diversificat decât se crede. Chiar
dacă am îngloba în sfera acestei componente și ideologia literară
(ceea ce - nu numai metodologic - nu este tocmai indicat) și încă
nu am putea reduce junimismul la ideologia sa. Firește că
ideologia este în ansamblul junimismului (ca, dealtfel, și în cazul
altor curente) un element pivot, nutrind și configurând structura
celorlalte compartimente. O încercare de a studia doctrina politică
junimistă, acțiunea politică propriu-zisă, estetica sa (sau ideologia
sa literară), literatura sau marile înfruntări polemice fără
clarificarea prealabilă a ideologiei s-ar solda, cu siguranță, cu un
eșec. Dar, repetăm, calitatea de factor pivot (sau de placă turnantă)
a ideologiei nu o poate transforma în ipostaza de mamut
atotcuprinzător. Fiecare dintre compartimentele (componentele)
junimismului are o bine precizată autonomie relativă, putându-se
chiar evidenția raporturi opozite cu determinanta ideologică.
Tocmai de aceea nu credem că rezistă nici acele opinii care reduc
ideologia junimistă la doctrina politică a grupării ieșene. Și
aceasta nu numai pentru că junimismul ideologic s-a constituit cu
câțiva ani buni (șase-șapte ani) înaintea angajării fruntașilor
junimiști în activitatea politică militantă. Dar și pentru că, ulterior,
rațiuni tactice și strategice au determinat abateri (uneori nu tocmai
minore) de la directivele principiilor ideologice. Nu vrem să

137
spunem (și cu aceasta ne propunem să încheiem ceea ce pare a fi
aici o clarificare anticipativă) că ideologia junimistă a fost
rigidă, perfect consecventă cu sine și atât de solid construită din
capul locului încât dezvoltările ulterioare - mereu ortodoxe - nu
au mai adus nimic nou. Că lucrurile nu stau astfel o va
demonstra - sperăm - exegeza noastră.

1. S-a spus adesea că junimismul n-a formulat în planul

ideologiei sale puncte de vedere originale. Incontestabil,
aprecierea se verifică. Surprinzător e însă faptul că adevărul
acestei observații a căpătat nu o dată un caracter acuzator, deși
nici unul dintre exponenții junimismului nu a revendicat calitatea
deplinei originalități. Ca în mai toate compartimentele sale,
junimismul a reluat, a prelucrat și a adaptat puncte de vedere de
largă circulație filozofică europeană la realitățile românești,
încât distincția originalității, de nu poate fi „brevetată^ în istoria
filozofiei sociale europene, poate fi, cu siguranță, considerată ca
atare în istoria mișcării de idei din România. Chiar dacă unele
dintre principiile ideologiei junimiste pot fi detectate in nuce la
antecesori, sigur e că pentru prima oară junimismul le prezintă și
le impune în ansamblul unor structuri închegate. Meritul e, deci,
din acest punct de vedere, aproape integral al junimismului.
încă din etapele pretimpurii, indecise și tulburi ale
junimismului, unii contemporani - evident mai întâi adversarii -
au intuit că grupul tinerilor intelectuali, în frunte cu Maiorescu
și Carp, și-a propus să impună o nouă orientare în spiritul public,
deosebită și contrară celei sau celor existente. într-o țară în care
toate zonele culturii și științei erau filogalice, cultura franceză
bucurându-se de stimă unanimă, orientarea germană a Junimii a
surprins și a nemulțumit. într-adevăr, printre altele, poate că
primul element din noua orientare propusă de Junimea care a
șocat opinia publică a fost filogermanismul. Și nu era vorba de
o opțiune individuală, ci de aceea a unei întregi grupări. Ba chiar

138
 această nouă direcție nu se limita să dezvolte pledoarii în
favoarea punctului său de vedere, ci se înverșuna, în polemici
cu mare ecou, împotriva curentelor de idei de formație franceză.
Schimbarea de mentalitate ideologică pe care își propuneau s-o
impună tinerii intelectuali constituiți în Junimea este deplin
explicabilă. își făcuseră mai toți studiile în Germania, într-o
perioadă dominată de spiritul net antirevoluționar în filozofie
reprezentat de Schopenhauer și adepții săi. La bătrânețe, în
1906, Maiorescu, într-o scrisoare către elevul său I. Petrovici,
dădea indicații semnificative pentru atmosfera spirituală în care
s-a format: „Curentul filozofic în timpul studierii mele la Berlin
(...) era, pe de o parte, combaterea hegelianismului prin
profesorul chemat pentru aceasta și influent la guvern, A.
Trendelenburg; alături de acesta, un rest de hegelianism expiind
prin bunul orator Karl Werder (...) și prin superficialul frazeolog
Michelet, profesor extraordinar. La plecarea mea din Berlin
pentru a veni în țară, în 1861, însuși profesorul Werder m-a
sfătuit să mă ocup de Schopenhauer, pentru a ajunge prin el la
Kant, Critica rațiunii pure, ca un izvor ce va trebui din nou
desfundat/41
Pe lângă mărturisirile acestea foarte prețioase privind
ambianța filozofică a studenției lui Maiorescu, din care e de
reținut în mod special faptul că viitorul întemeietor al
junimismului fusese sfătuit să se ocupe de Schopenhauer, pentru
ca, prin intermediul acestuia, să ajungă „înapoi la Kant44, trebuie
luate în considerare și direcțiile social-politice specifice
Germaniei din acea vreme. Sociologia germană de acum nu
depășește limitele apologeticii directe a ordinii existente.
Formați sub raport spiritual în acest cadru, viitorii junimiști se
vor strădui să imprime culturii românești direcția socotită de ei

1 I. E. Torouțiu, Studii și documente literare, voi. V, p. 27.

139
 drept cea mai potrivită pentru România: anume, descătușarea de
sub influența ideologico-politică a Franței și apropierea de aceea
a Germaniei. Țara revoluției din 1789, de mare prestigiu la noi,
era socotită un ferment periculos și un exemplu cu totul
dăunător, demonstrându-se superioritatea culturii germane, mai
pe potriva „necesității46 noastre. Th. Rosetti declarase deschis
acest lucru când spunea că „dintre toate țările culte, Franța era
pe la mijlocul veacului nostru aceea al cărei contact era poate
mai primejdios pentru dezvoltarea noastră intelectuală și
socială44. Și aceasta pentru că era „ieșită de curând din
zvârcolirile revoluției celei mari441. în această acțiune dirijată de
revizuire a orientării de până acum, junimiștii au avut de
întâmpinat, cum spuneam, rezistența lumii culturale românești,
crescută în spiritul valorilor franceze, chiar dacă depreciate la
noi și diluate prin principii liberale. Pentru triumful cauzei,
junimismul a pornit o ofensivă pe un front larg, care a cuprins
toate aspectele culturii românești. S-a popularizat cu insistență
cultura germană: filozofia, literatura, sociologia, estetica,
lingvistica, dreptul, economia politică, fără a neglija problemele
de ordin strict politic. Valorile culturii naționale erau supuse
unei operații de revizuire structurală, opiniile critice afirmate
ducând deschis la concluzia că singurul drum pe care trebuie să
evolueze cultura românească este cel indicat de mișcarea de idei
din Germania. B. Kanner, în monografia despre Junimea,
publicată la Paris în 1906, observa câteva lucruri adevărate
despre ideologia junimistă. Ar trebui menționată în primul rând
observația potrivit căreia anumite cercuri românești „vedeau cu
plăcere în această tendință de urmare a civilizației germane un
fel de reacțiune contra ideilor marii Revoluții franceze...
întorcându-și privirea spre Germania, considerată atunci ca țara

1 Th. Rosetti, Mișcarea socială la noi, în Antologia scriitorilor

ocazionali, p. 41.

140
 evoluției lente, spre deosebire de Franța, patria revohițiilor‘q.
Ibrăileanu sublimase și el acest fapt, insistând asupra cauzelor
sociale care au determinat acțiunea de blamare și compromitere
a spiritului și influenței franceze la noi. într-o formulă cu
intenție de definire, Ibrăileanu spunea că Junimismul (...) este
neîncrederea în utilitatea transformării țării într-o țară cu
caracter curat european (...) și mai ales după asemănarea Franței,
care, ea, a zguduit din temelie așezările politice și sociale din
Europa^. Dezvoltându-și ideea, Ibrăileanu preciza și mai clar
intenția junimiștilor, subliniind că „lor nu le-a plăcut ca de
aceste achiziții (ale Revoluției franceze, n.n.) să se folosească
masa cea mare a poporului român“2. Observație îndreptățită,
care cuprindea una din principalele determinări sociale ale
junimismului.
Cu aceasta pătrundem într-unul din capitolele de bază ale
ideologiei junimiste - pe care îl vom comenta mai încolo cel
privitor la antinomia dintre fond și formele de civilizație
importate de aiurea. Vom spune deocamdată că teza aceasta era
statuată pe norme și principii ale curentului istorisjnului organic,
de importanță fundamentală în concepția despre lume și societate
a junimismului. Originea acestei convingeri evoluționiste, pe
baza căreia se făcea asprul rechizitoriu al stării de lucruri din
România acelei vremi și se indicau soluții de redresare pe
drumul „mersului firescj trebuie căutată în teoriile istoriste
specifice filozofiei romantice germane, la care ulterior s-a adăugat
evoluționismul de tip spencerian. Cum se știe, întreaga ideologie
junimistă era clădită pe principii evoluționiste, demonstrându-se
mereu că tot răul constatat pe tărâm social-economic, politic-

1 Benedict Kanner, La societe litteraire Junimea, Paris, 1906, p. 55.

2 G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, 1909, p. 97-98.

141
cultural-științific de care suferă România se datora tocmai
încălcării brutale a principiului dezvoltării organice.
Principiile istorismului prezintă un destin aparent paradoxal.
Au fost mai totdeauna invocate pentru a demonstra necesitatea
progresului social, ilegitimitatea menținerii ordinii anacronice în
organizarea vieții social-politice, constituind argumentul filozofic,
ideologic și sociologic al militantismului generos al celor ce
năzuiau să înlăture sau numai să amelioreze structurile revolute.
Dar tot aceleași principii ale istorismului și evoluționismului
organic a nutrit și orientarea net opusă, aceea a restaurației
postrevoluționare. Opera lui Hegel e un exemplu mereu la
îndemână. Se poate negreșit constata, la un examen avizat, că în
spațiul junimismului aflăm bine cristalizate aceste amândouă
concepții ale utilizării principiilor istoriste. Pentru că, e un fapt
incontestabil, credo-ul junimist despre evoluție provine din
romantismul filozofic german în atmosfera căruia s-au format
viitorii fondatori ai societății ieșene.
E notoriu că ideologia restaurației a apărut în Europa ca o
reacție împotriva Revoluției franceze din 1789 și a doctrinarilor
care au precedat-o. Ea s-a constituit mai întâi în Franța ca o
încercare de a argumenta teoretic revenirea la privilegiile
vechiului regim, contestând iritat filozofia materialistă și atee a
secolului al XVIII-lea. Transfugii de la Koblenz, loseph de
Maistre și Louis de Bonald1, ideologi en titre ai restaurației, au
prezentat revoluția în general și cea franceză în particular ca un
fenomen distrugător, negând pentru aceasta întreaga filozofie a
secolului al XVIII-lea. S-a căutat insistent un principiu pozitiv,

1 E probabil că junimiștii de frunte citiseră opera celor doi ideologi

francezi ai restaurației în studiul lui I. Pătrășcoiu, M. Eminescus
pessimistische Weltanschauung mit besonderer Bezieung auf den
Pesssimismus Schopenhauers (Tg. Jiu, 1905), se demonstrează, de
pildă, că și Eminescu îi citise pe cei doi ideologi francezi.

142
constructiv, capabil să refacă o societate altădată puternică.
Filozofia secolului luminilor nu a fost numai combătută, dar i
s-a contestat și caracterul istoric determinat, ignorându-se cu
totul condiționarea socială a unei concepții filozofice reclamate
de epocă. Raționalismul secolului al XVIII-lea era prezentat
drept o reacție arbitrară, de proveniență pur intelectuală, care a
întrerupt .nefiresc linia evolutivă în gândirea filozofică și
socio-politică. (Să notăm de pe acum că această înțelegere
filozofică o regăsim în criticismul cultural junimist.)
S-a opinat că filozofia restaurației în Germania își datorește
impulsurile modeștilor gânditori ai grupului de exilați de la
Koblenz. Alți comentatori contestă acest izvor, optând pentru
calea pur germanică a constituirii acestei orientări. Dar indiferent
de modalitatea constituirii, rămâne faptul că în Germania se
configurează în prima jumătate a secolului XIX un puternic curent
retrograd romantic, în care și-au găsit reflectarea deopotrivă
interesele iunkerimii ca și ale burgheziei. Dincolo de aspectele
pozitive ale chiar aripei retrograde a romantismului german
(Tieck, Schlegel, Schleiermacher, Novalis), acesta a servit ca
instrument util prin idealizarea evului mediu și a formelor
revolute ca un climat ideal pentru viața spirituală.
Repetăm, fondatorii Junimii s-au format spiritual în Germania
sau Austria acelei perioade (deceniile cinci-șase) (Th. Rosetti a
urmat liceul și universitatea la Viena). Singurul care a studiat în
Franța a fost V. Pogor. Dar și el - semnificativ - nu într-un liceu
francez, ci într-un pension german din Franța, după cum Carp a
fost înscris la „Franzosisches GymnasiunT' din Berlin, pentru a
deveni apoi student la Bonn. Vor asimila de acolo principiile
ideologice ale restaurației care erau, fără îndoială, dominante.
Se făceau auzite, firește, și sonurile unor idealuri progresiste.
Dar acestea aveau o arie de circulație restrânsă. Atotputernice
erau tendințele acestea reactive care urmăreau fundamentarea
teoretică a Restaurației și răfuiala cu o filozofie care generase

143
spiritul revoluționar. Să mai spunem că această adevărată
ofensivă antirevoluționară se nutrea în Germania cu o înțelegere
evoluționistă a mersului societății. E adevărat că, la un moment
dat, ideea de revoluție fusese elogiată de marii filozofi germani
(Fichte, Schelling, mai înainte Kant), Hegel văzând în Revoluția
franceză „un minunat răsărit de soare44, apreciind că „toate
ființele raționale au serbat această epocă. O emoție sublimă a
domnit în acel timp, un entuziasm al spiritului a cutremurat
lumea/41 Dar, treptat, ba chiar destul de repede curentul de
opinie antirevoluționar cucerește teren, devenind dominant. A
contribuit la aceasta și particularitatea socială a Germaniei, cu
o burghezie anemică și o iunkerime agrară atotputernică (să nu
uităm că industrializarea masivă a Germaniei se va produce abia
după 1870) și că dezamăgirea produsă de ceea ce se considera a
fi eșecul Revoluției franceze, dar și tradiția școlii istorice a
dreptului, extrem de influentă în spiritul public ca și în cercurile
oficiale politice și filozofice. Așa se face că și în opera lui Hegel
(și el - orice s-ar spune - filozof oficial) se statuează ideea că
dezvoltarea istorică a Germaniei (și nu numai a ei!) trebuie să
parcurgă un drum lent „abia vizibil44, de la inferior la superior,
revoluția fiind calificată „o formă inferioară44 a spiritului
subiectiv.
Adevărul este că în viața spirituală a Germaniei se bucura de
mare trecere așa-numita școală istorică a dreptului. Apăruse la
sfârșitul secolului al XVIII-lea, tot ca o reacție împotriva
ideologiei iluminismului francez. Era legată de romantismul
filozofic și literar german (firește, de direcția retrogradă a
romantismului), contesta ideea burgheză, iluministă, a dreptului
ca expresie a „drepturilor naturale44 ale omului și stăruia asupra
specificității principiilor de drept la fiecare popor, determinată

1 Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, Editura Academiei, 1968,

p. 413.

144
de procesul organic al evoluției sale istorice. Ideile dreptului
natural al ființei umane și al raționalității organizării sociale,
proclamate de filozofii luminilor, au fost combătute cu o
vehemență partizană. Gustav Hugo, dar mai ales Friedrich Karl
von Savigny au fost promotorii școlii istorice a dreptului, cu un
ecou, repetăm, extraordinar care, de fapt, legitima - prin apel la
tradiție, istoricitate, sentiment național - statu-quo-ul în
Germania secolului la XlX-lea. Cartea lui Savigny Despre
vocația epocii noastre pentru legislație și jurisprudență
(Heidelberg, 1814) s-a bucurat de un imens succes în cercurile
filistine, fiind și azi considerată de specialiști ca fundamentală
pentru școala romantică germană.1 Un reputat cunoscător al
mișcării politice și ideologice germane din secolul al XlX-lea
apreciază că datorită lui Savigny „revoluția desăvârșită în
concepția despre istorie constituie fără îndoială principalul aport
al romantismului la științele umane.“2 Să adăugăm că Savigny
nu era numai un profesor-teoretician, ci și un legislator activ, om
politic cu știute opinii retrograde care a fost numit (tocmai de
aceea!) în 1842 ca ministru al departamentului nou creat, pentru
revizuirea legislației. Școala istorică a dreptului a dominat
efectiv decenii de-a rândul universitățile germane și opinia
publică, întreținând cultul pentru spiritul evolutiv și blamul
antirevoluționar, pentru cale specifică, .organică a definirii
structurilor politico-legislative ale fiecărui popor3, împotriva

1 Vezi și Jamna lanoși, Optimism și pesimism istoric, Editura

Științifică, 1972.
2 Jacques Droz, Le romantisme allemand et l’etat, Ed. Payot, 1966,
p. 35.
3 „Dreptul - spunea Savigny - nu este un produs al arbitrarului, ci
unul al întregului trecut al națiunii; el nu se formează într-un mod
întâmplător, ci într-unul natural. Dreptul trebuie să fie astfel precum este
și nu altfel; el este adică rezultatul necesar al organizării interne a națiunii

145
tendințelor cercurilor progresiste care cereau universalizarea
(altfel spus transplantarea și în Germania) a principiilor de drept
și organizare social-politică statuate de filozofii francezi ai
secolului luminilor. Până la urmă și Hegel, care elogiase
iluminismul secolului XVIII, Revoluția franceză, nu va pregeta
să se alinieze, postulând și el în spiritul școlii istorice a
dreptului, deși divergent în unele importante chestiuni cu
Savigny. Respingând, de pildă, interdicția acestuia privind
dreptul la o codificare cu valoare universală, se va supune
spiritului pe care îl oficializase juristul și - mai ales - școala sa.
„întrucât spiritul - va declara Hegel - este în realitate ceea ce el
se cunoaște a fi, și întrucât statul, ca spirit al unui popor, este
legea care pătrunde suma tuturor relațiilor sale de viață,
moralitatea și conștiința indivizilor care îl compun, urmează că
constituția unui popor anumit atârnă de particularitățile și
formația conștiinței sale de sine. în aceasta stă libertatea sa
subiectivă și o dată cu ea realitatea conștiinței sale. Apoi să dai
apriori unui popor o constituție care, prin conținutul ei, ar putea
fi mai mult sau mai puțin rațională înseamnă a trece cu vederea
tocmai momentul prin care o constituție este ceva mai mult decât
un simplu obiect al cugetării. Orice popor are, deci, constituția
care i se potrivește și care îi aparține/41
Mai e necesar să stăruim asupra influenței exercitate de acest
climat spiritual filozofico-politico-juridic asupra studenților
români din Germania sau Austria acelei perioade, în care
ecourile școlii hegeliene și ale celei istorice a dreptului nu se
stinseseră defel ? Și, amănunt semnificativ, mai toți tinerii români

și al istoriei sale. Fiecare epocă are îndatorirea să-și desfășoare activitatea

sa specială întru cuprinderea, întinerirea și reînsuflețirea acestei materii
date.“ Ap ud Tudor Vianu, Influența lui Hegel în cultura română, în
Opere, voi. III, Editura Minerva, 1973, p. 385-386.
1 Hegel, Filozofia dreptului; p. 236.

146
 care vor fonda Junimea erau studenți la drept, unde spiritul școlii
istorice era atotputernic. Principiile filozofiei restaurației, cu
clasicile postulate antirevoluționare, cu sublinierea ideii tradiției
istorice, a specificității în organizarea legislativ-constituțională,
cu elogierea căii evolutiv graduale în dezvoltarea socială le vom
regăsi - acomodate - în ideologia junimistă. Tudor Vianu avea
de aceea dreptate să considere: „Se poate spune că gândirea
socială a lui Maiorescu este un moment al restaurației europene,
ajunsă pe tărâmurile noastre după ce își îndeplinise rolul său în
Occident/41 Am adăuga la această dreaptă caracterizare a unui
cunoscător de statura intelectuală a lui Vianu câteva precizări.
Mai întâi că nu e vorba de o ideologie a restaurației ă outrance,
junimismul - cum vom vedea - modulând-o și acomodând-o
până la o îmblânzire oportună. Era, de fapt, un liberalism de tip
prusac, reprezentând nu interesele unei societăți noi împotriva
uneia vechi, ci interese înnoite în cadrul unei societăți învechite.
Sau, altfel spus, junimismul va opune legatului revoluționar
pașoptist (acum abandonat tacit și de exponenții liberalismului)
o înțelegere evolutivă a progresului social, de temperare a
elanului reformator, apelând pentru aceasta la corpul de idei al
ideologilor restaurației. Apoi se cuvine menționat faptul că
posibilitatea asimilării ideologiei restaurației de către ctitorii
junimiști și posibilitatea afirmării ei în țara noastră se datorește
faptului că - schimbând ceea ce e de schimbat - realitățile
social-economice și politice din Germania deceniului al cincilea
al secolului trecut se asemănau binișor cu cele din România.
Fără această asemănare de climat nu numai că transplantul
ideologic nu ar fi fost posibil, dar junimismul așa cum s-a făcut
cunoscut nu s-ar fi putut constitui și impune. în sfârșit, nu
trebuie ignorat faptul că principiile școlii istorice germane a

1 T. Vianu, Influența lui Hegel în cultura română, 1933, p. 37.

147
 dreptului, cele ale filozofiei hegeliene nu vor fi afirmate în țara
noastră pentru prima oară de junimiști. Ele vor pătrunde mai
înainte datorită unor intelectuali ardeleni (mai toți de formație
germană) și chiar lui Kogălniceanu care l-a evocat pe Savigny
ca dascăl venerat1. La locul cuvenit vom releva, prin examen
comparat, circulația unor motive ideologice de la predecesori la
junimiști. Aici am vrut numai să notăm că junimismul a impus o
ideologie care avea precedente. Ce-i drept, timide și lipsite de
capacitate de iradiere sistematică. Dar, oricum, au preexistat.
Pe acest fond al romantismului retrograd se înscrie în
Germania apariția fenomenului schopenhauerismului care - se
știe - a exercitat și el o influență colosală asupra junimismului.
Sfatul primit în 1861 de Maiorescu - după mărturisirea lui din
scrisoarea către I. Petrovici, citată mai sus - de a-1 studia pe
Schopenhauer2 pentru a ajunge pe această cale „înapoi la Kant“,
reflecta o stare de fapt în Germania de după 1848. întreaga
atmosferă politico-socială, evocată sumar mai înainte, determina
pe plan filozofic răfuiala necruțătoare cu hegelianismul, care -
prin elementele sale iluminist-raționaliste - amintea de suflul
generos al filozofiei franceze a secolului al XVIII-lea.
Schopenhauer, care-și elaborase principalele lucrări în primele
decenii ale veacului, fără a izbuti să recolteze un succes, doar
o minimă atenție, a ajuns deodată, după 1848, în mare vogă,
citit, citat și prețuit. înfrângerea revoluției burgheze crease o
stare de deznădejde generală printre cei ce așteptaseră triumful

1 Vezi serioasa monografie a lui Al. Zub, Kogălniceanu-istoric, Ed.

Junimea, 1974, p. 103-108.
2 De altfel, în așa-numita „biografie intelectuală44 din 1900, Maiorescu
amintea printre cărțile care au exercitat cea mai mare influență asupra sa
lucrarea lui Schopenhauer Welt drept Kantianism și Estetică (Jurnal nr.
21, B.C.S. mss. 11382). Vezi și prefața lui N. Tertulian la voi. A.
Schopenhauer. Studii de estetică, Editura Științifică, 1974.

148
ei, de pesimism accentuat, favorabil răspândirii concepției
despre viață a lui Schopenhauer. Autorul neluatei în seamă, la
vremea apariției, a Lumii ca voință și reprezentare (prima ediție a
fost vândută ca hârtie de împachetat), devine peste noapte unul
dintre conducătorii spirituali ai națiunii, dar nu prin operele sale
reprezentative, ci prin culegerile de dizertații populare (Parerga și
ParalipomenâL amuzante și spirituale, un fel de agreabilă filozofie
diluată. La aceasta contribuise și sciziunea intervenită, cam în
aceeași vreme, în școala hegeliană și, de asemenea, strălucirea
stilistică a lucrărilor lui Schopenhauer, opusă cu totul abstractului,
ermeticului, pedantului limbaj filozofic, specific filozofiei clasice
germane și unora dintre bătrânii și tinerii hegelieni. Și, nu în
ultimul rând, popularitatea schopenhauerismului se datorează
acelei fronde antifilistine și anticonformiste pe care o afirma
filozoful german, dezvăluirea fără reticențe a mecanismului
forțelor existente, spiritul laic și anticreștin, biciuirea falsei
idealizări a relațiilor umane în lumea burgheză, prezentate fără
fard ca determinate de omniprezentul și omnipotentul egoism.
Un comentator recent al operei lui Schopenhauer - N.
Tertulian1 - evocă opinia școlii de la Frankfurt (Max Horkheimer,
F. Adomo) despre opera celebrului filozof care relevă efortul
acestuia de a desacraliza lumea, de a o demistifica, de a critica
interesele egoiste și tendința filozofilor de a explica inegalitatea
socială prin intervenția unor factori suprareali (ideea absolută,
Dumnezeu). în acest fel, opera lui Schopenhauer ar dezvălui,
prin aceste motive ideologice antifilistine, și anume relații de
continuitate cu tradiția criticii iluminismului. Pentru destui
intelectuali scârbiți de spectacolul lumii burgheze, opera lui
Schopenhauer apărea ca o expresie a nonconformismului într-un
fel mai radicală decât filozofia oficială (Schelling, Fichte,

1 Ibidem.

149
Hegel) care sfârșise prin a elogia raționalitatea statului prusac.
Doctrina lui Schopenhauer, accesibilă prin modalitatea expunerii
unui cerc larg de lectori, apărea ca o adevărată salvare, singura
filozofie potrivită și acceptabilă.
Nu e locul aici și nici nu e necesară o detaliată prezentare a
filozofiei lui Schopenhauer, care se considera adevăratul moștenitor
al lui Kant, prin rezolvarea contradicțiilor kantianismului. Fapt este
că în modalitatea rezolvării problemei existenței, Schopenhauer
se așază pe terenul romantismului. El va continua opoziția
romantică împotriva raționalismului, a iluminismului. Se
întâlnește, de pildă, cu romantismul în căutarea spiritului oriental
- medievalizant - care ar fi pesimist în raport cu optimismul
occidental. Dar ceea ce este definitoriu pentru doctrina
schopenhaueriană e pesimismul de structură - ontologic - fundat
pe nete principii antiraționaliste. Așa se explică și înverșunarea
lui Schopenhauer împotriva filozofiei clasice germane. Pentru
că ura la adresa „șarlatanului44 (cum îl numea el) Hegel, a lui
Fichte și Schelling nu e pornită numai din resentimente
personale (eșecul didactic al lui Schopenhauer se datorase,
printre altele, marii popularități și prestigiului lui Hegel și
Fichte, studenții refuzând efectiv să-i frecventeze cursurile,
organizând chiar demonstrații potrivnice filozofului durerii
universale), ci mai ales din motivații ideologice și filozofice
principiale. Ura aceasta neîmpăcată era și expresia împotrivirii
față de tendințele cu adevărat iluministe din filozofia acestor
gânditori, a accentelor antifeudale, favorabile Revoluției franceze
din perioadele când „împăcarea44 cu statul prusac nu se realizase
încă. Nimic nu a detestat mai mult Schopenhauer decât idealurile
revoluției de la 1848, îmbrățișate de popor. Iar interpretările
unor comentatori ai filozofului, după care antipașoptismul
schopenhauerian s-ar datora faptului că tendințele acestui spirit
subversiv apăreau în lucrările unora dintre tinerii hegelieni, nu

150
rezistă analizei la obiect1. O astfel de interpretare a fenomenului
mută discuția pe terenul neconcludent al disputelor personale,
care - în ultimă analiză - au și ele în fond o deteminare
principială, de natură socială. Schopenhauer, teoreticianul opiniei
după care „răul44 - „voința oarbă44 de a trăi - fiind de natură strict
metafizică, e anistoric, a combătut cu nedezmințită consecvență
liberalismul, democrația, a demonstrat necesitatea unei structuri
aristocratice a societății și guvernarea ei monarhică, iar averea a
lăsat-o prin testament, nu fără semnificație, celor care au
înăbușit revoluția din 1848 la Frankfurt pe Main.
Ceea ce au preluat viitorii junimiști de la Schopenhauer nu e
numai sistemul său filozofic spiritualist, fronda antipedantă,
discreditarea didacticismului pretențios, ci și tendința pe care o
degajă acel Weltanschauung particular al filozofului german,
antirevoluționarismul, acel evoluționism cu o apăsată tentă
pesimistă asupra vieții, disprețul pentru vulg și democrație. Altfel
spus, îndeosebi concepția social-politică a filozofului iraționalist.
(Nici Maiorescu și nici ceilalți mentori ai junimismului nu au
împărtășit vederi filozofice antiraționaliste.) La aceasta trebuie
adăugat crezul estetic schopenhauerian - de certă importanță în
arhitectonica sistemului său filozofic - pe care Maiorescu și alți
junimiști l-au îmbrățișat și popularizat la noi, ridicându-1 la
rangul de școală estetică aproape unică, de valoare absolută.
Adus în România prin canalele junimismului, schopenhauerismul
s-a bucurat de un adevărat cult. Opera de bază a filozofului nu a
fost tradusă în românește, ci - la îndemnul stăruitor al lui
Maiorescu - în franceză, de către J. Cantacuzino-Zizin la o
editură din Lipsea de către un editor german și românul Socec,
aceasta fiind de fapt prima traducere a lucrării lui Schopenhauer

1 Vezi, de pildă, ampla monografie a lui A. Fauconnet, L’estetique

de Schopenhauer, și lucrarea lui Harald Hoffding, Histoire de la
philosophie moderne.

151
în limba franceză1. în România au apărut - în traducerea lui
Maiorescu - lucrările de vulgarizare: Aforismele asupra
înțelepciunii în viață, Viața, amorul și moartea etc., accesibile
tuturor. Cultul pentru opera lui Schopenhauer, implantat cu
metodă de către primii junimiști și de generațiile postjunimiste,
însemna de fapt popularizarea - pe această cale - a unora dintre
principiile directoare ale ideologiei sociale de tip germanic.
*
Este știut că unul dintre principiile esențiale pe care s-a clădit
filozofia socială paseist romantică, asimilată de viitorii junimiști,
a fost ideea evoluționismului istoric. Iluminismul, altfel spus,
romantismul revoluționar, de tip francez (nu și iluminismul de
nuanță iozefinistă), s-a ridicat împotriva feudalismului agrar, cu
întreaga sa suprastructură istoric constituită, urmărind (și în
numeroase țări a izbutit) să înalțe, în locul lumii vechi, o alta
nouă, dedusă din rigorile principiilor rațiunii. în replică,
romantismul paseist dezvolta ideea potrivit căreia revoluția (cea
franceză în mod special) reprezintă un act arbitrar care curmă
nefiresc mersul lin al istoriei după formule ideologice abstracte,
construite rațional, dar fără a ține seama de determinările
organismului natural al istoriei. Fr. Schlegel avea să spună că
, revoluțiile simt... mișcări anorganice44, care întrerup brutal
evoluția graduală a istoriei unui fenomen social cu legi proprii,
organice, care nu suportă intervenția din afară a unor convulsii
impuse de preceptele unei doctrine artificiale. în planul
suprastucturii, instituțiile sociale - demonstrau exponenții
romantismului conservator - nu pot fi creații ideologice, ci, ca și

1 Vezi Le monde comrne volonte et comme representation, Traduit

pour la premiere fois en frangais par J. A. Cantacuzene, Leipzig, f. a.,
voi. I-II.

152
în istoria naturală, produsul unei dezvoltări îndelungate. în
societate, ca și în natură, acționează conceptul de devenire, nu
cel de creare. Istoria nu suportă brutalizări.
Romantismul conservator se va erija astfel în apărătorul
istoriei lăsate - pretindeau exponenții acestui curent - să-și
urmeze evoluția de nimic și de nimeni abătută. Un autor englez,
lordul Acton, într-un studiu asupra istorismului, avea să
numească romantismul, cu o formulă fericită, „o răzvrătire a
istoriei maltratate^. Istorismul evoluționist a fost formulat mai
întâi în Anglia. Se citează curent ca reprezentativă lucrarea lui
Burke din 1790 Reflections on the Revolution in France,
întemeiată, așadar, - și ea - pe reflecții sugerate de fenomenul
Revoluției franceze. Ideile evoluționiste au pătruns în Germania
sau au fost enunțate simultan și independent și aici, primind,
cum spuneam, o sistematizare doctrinală. Ar trebui adăugat
faptul cu totul semnificativ că în Germania ideea de organism a
fost extrapolată din sfera filozofiei culturii (Herder, Goethe) în
teoriile sociologice despre stat. Ideea despre opera de artă ca
organism autonom a fost extinsă asupra vieții naturale și sociale
(Schelling), postulându-se teza despre stat ca organism autonom,
viu, un întreg ce se dezvoltă treptat, în faze succesive, după legi
proprii. Meditând asupra problemelor specifice romantismului
conservator german, filozoful și sociologul Ștefan Zeletin a
observat cu dreptate, într-un studiu remarcabil, că „ideea de
organism și evoluție organică este măduva romantismului
german. De fapt, gândirea romantică germană nu e decât
generalizarea acestei idei care a făcut în acest chip o carieră
triumfală în toate ținuturile științei^1. Zeletin se referă la
conceptul de devenire, de istorie, descoperire pozitivă,

1 Șt. Zeletin, Romantismul german și cultura critică română, în

„Minerva44, an. II, 1929, nr. 3, p. 72.

153
incontestabilă a filozofiei romantice germane, trecând de la Kant
și îndeosebi Schelling la Hegel și de la Hegel la Marx.
Acestui fond filozofico-sociologic al evoluționismului istorist
i s-au adăugat mai târziu teoriile evoluționiste spenceriene.
Cercetări recente despre Spencer subliniază că filozofia acestuia
a îndeplinit - ca mai toate concepțiile evoluționismului istoric -
în epocă o funcție contradictorie. în timp ce în țările anglo-
saxone și pe continentul Europei occidentale ea a fost stindardul
teoriilor contrarevoluționare, antidialectice, în țările care au pășit
de-abia la sfârșitul secolului al XlX-lea pe calea dezvoltării
capitaliste, doctrina lui Spencer a servit, pe de o parte, ca mijloc
de luptă pentru apărarea științei, pentru afirmarea evoluției în
natură și societate, iar pe de altă parte, ca argument teoretic
împotriva oricăror idei și mișcări cu caracter progresist.
Caracterul acesta contradictoriu al spencerianismului se vădește
și în influențele exercitate în țara noastră, de pildă, asupra
Junimii și a curentului de idei din jurul revistei Contemporanul.
Delimitările se datoresc, în primul rând și hotărâtor, pozițiilor
radical diferite ale celor două grupări și curente ideologice. La
Junimea, opera filozofului englez servea, pe de o parte, ca
fundament teoretic în afirmarea unei concepții scientiste despre
natură și pentru demonstrarea necesității evoluției organice; pe
de altă parte, însă, ea servea împotriva progresului social. La
Contemporanul, atât în perioada 1881-1885, cât și după aceea,
Spencer a fost de asemenea folosit pentru promovarea noilor
teorii științifice despre natură, respingându-se însă în întregime
sociologia sa retrogradă.
Privind faptele din acest unghi de vedere, evoluționismul
spencerian folosit de junimiști îndeplinea, pe de o parte, o
funcție pozitivă, mai ales pe linia popularizării științei, ca
argument în sprijinul convingerilor liber-cugetătoare, a
recunoașterii existenței unei legități în natură. Aceasta contribuia
la cucerirea tineretului intelectual, conferind societății ieșene

154
prestigiul unui organism la curent cu ultimele cuceriri ale științei,
care-și fundamenta punctele de vedere pe aceste solide adevăruri
științifice. Pe de altă parte, nu e mai puțin adevărat că, luând
cunoștință de concepțiile evoluționiste engleze prin surse
occidentale, mai ales prelucrători germani, junimiștii au reținut,
sub raport sociologic, foarte mult din ceea ce e retrograd în
concepția acestuia. în lupta împotriva socialismului pe care a dus-o
junimismul, Spencer a fost pe larg utilizat, Maiorescu traducând
chiar expres o lucrare a acestuia, cu obiect precis antisocialist (în
contra socialismului). Junimismul a selectat din spencerianism
ideea despre progresul treptat, despre „evoluționismul lin“, despre
noțiunea de evoluție înțeleasă antidialectic. Din această cauză,
deși în comparație cu punctul de vedere al conservatorilor „puri“
junimiștii erau superiori, recunoscând necesitatea evoluției
sociale, ei apărau și promovau opinii ostile progresului efectiv,
atâta vreme cât îl concepeau ca o continuitate la nesfârșit,
nicăieri supusă unui moment de transformare.
Pe linia aceasta a cultivării evoluționismului se încadrează și
îmbrățișarea concepției sociologului englez Henry Thomas
Buckle. în principala sa operă, Istoria civilizației în Anglia,
scrisă de pe pozițiile geografismului în sociologie, Buckle
considera toate fenomenele sociale și economice drept rezultatul
exclusiv al condițiilor geografice (climă, sol și alți asemenea
factori naturali). Totodată, Th. Buckle explica însușirile psihicului
omenesc ca fiind determinate de mediul geografic și că acesta
dintâi ar genera formele economice corespunzătoare. într-un
cuvânt, după el, dezvoltarea și caracterul întregii civilizații sunt
rezultatul factorilor naturali. Pe parcursul demonstrației, unele
dintre concluziile lui capătă însă formulări spiritualiste,
progresul politic și moral, bunăoară, fiind considerat ca datorat
exclusiv inteligenței. Nu trebuie ignorat însă faptul că Buckle a
recunoscut caracterul obiectiv necesar al progresului istoric.

155
Altfel spus, el a recunoscut necesitatea evoluției istorice, dar n-a
izbutit să indice cauzele care o determină.
Datorită tendințelor spiritului evoluționist, lucrarea lui
Buckle, aceea a lui Draper {Istoria dezvoltării intelectuale în
Europa), cele ale lui John Stuart Mill erau mult citite și prețuite
de cercurile intelectuale liberale ale tineretului din Europa.
Mărturii edificatoare în acest sens aflăm de pildă în Amintirile
lui Kropotkin. Cercurile progresiste erau deci adepte ale
evoluționismului. Evoluționiști și ei, junimiștii apăreau în această
ipostază atrăgătoare, cucerind simpatia, îndreptățită, a tineretului
studios. Se întâmplă însă că evoluționismul lor era cu deosebire
aplicat în științele naturii (erau darwiniști), demonstrând eroarea
anacronică a punctelor de vedere imobiliste în planul legilor
naturii. Nu s-ar putea spune că în viața socială junimismul pleda
pentru imobilism sau pentru o reîntoarcere în timpurile revolute.
Dar, oricum, nici progresia prescrisă de legile istoriei modeme nu
o agreau. Sau nu o înțelegeau. Junimismul transformase
evoluționismul social într-o pârghie menită să corecteze cadențele
accelerate. Dintr-un factor motor, evoluționismul a devenit, astfel,
o frână temporizatoare. Situația paradoxală a evoluționismului își
dezvăluia încă o dată fizionomia contradictorie.
Junimiștii au ținut la mare cinste celebra lucrare a lui Buckle,
acceptând unele dintre punctele sale de vedere. Memorialiștii
Junimii au evocat interesul membrilor societății pentru Buckle.
lacob Negruzzi își amintea că „așa, pe la început, ne
procurasem toți Istoria civilizației în Inglitera a lui H. Th.
Buckle și o ceteam cu mare hărnicie441. Iar Gh. Panu, mai
explicit, precizează că „cel care răspândise gustul citirei
uvrajelor lui Buckle fu d. Maiorescu. D-sa, nu numai că a făcut
prelegeri populare pe tema învățatului englez, dar a făcut chiar
un curs la Universitate asupra lucrărilor lui Buckle, deși era

1 Negruzzi, Amintiri din Junimea, ed. cit., p. 151.

156
 profesor de logică și psihologie. Cursul, cu oarecare bunăvoință,
intra în istoria filozofiei4'1. Citită de toți junimiștii mai cultivați,
cartea lui Buckle a fost discutată și în Convorbiri literare. Mai
întâi o recenzase V. Pogor elogios, declarându-se de acord cu
tezele autorului. în 1869, discuția asupra Istoriei civilizației
în Anglia e reluată, și Xenopol publică de-a lungul câtorva
numere ampla recenzie - de fapt un studiu de mare adâncime
analitică - în care, printre altele, respinge unele dintre tezele
principale ale lui Buckle. Există și o mărturisire a lui Maiorescu
despre influența nu numai a lui Buckle, dar și a lui J. St. Mill
(pomenit în amintita „autobiografie intelectuală4' din 1900) și
Schopenhauer asupra Junimii. Ba chiar se poate spune că din
mărturisirea lui Maiorescu (ca și din aceea, reprodusă mai sus, a
lui Negruzzi) reiese funcția ideologică formativă a acestor
gânditori. „După ce în anii precedenți citiserăm și criticaserăm
împreună - își va aminti Maiorescu în 1895 - o mare parte a
literaturii române, tocmai în acel an 1871 (când junimiștii au
fost invitați să se înregimenteze în politica militantă, n.n.) erau
din întâmplare la ordinea zilei studii istorice și sociale. Istoria
civilizațiunei de Buckle, în legătură cu cercetări asupra vechilor
culturi indice (Budhaismul) și egiptene, părerea lui Schopenhauer
asupra istoriei, noua carte a lui John Stuart Mill în contra
subjugării femeilor, erau mult comentate în Junimea. Discuțiile,
totdeauna vesele în formă și adeseori serioase în fond, ajungeau,
de regulă, la o înțelegere asupra principiilor după care să se
judece materia literară și istorică și deprindeau pe toți la un fel
de privire mai sistematică a chestiilor dezbătute.4'2
Evident că evoluționismul Junimii era o expresie a unui
Weltanschauung raționalist niciodată dezmințit. Fondatorii, ca și
cei din grosul Junimii, erau liber-cugetători, afirmau postulatele

1 Gh. Panu, Amintiri de la Junimea din Iași, voi. II, p. 147.

2 T. Maiorescu, Istoria contimporană a României, 1925, p. 40.

157
științei, se declarau adepții darwinismului (pe care îl popularizau
în scris, la catedră sau în prelecțiuni), apelau frecvent - ca la
izvoare de referință - la Lamarck, Haeckel, John Stuart Mill,
Spencer, Feuerbach, nu repudiau pozitivismul ca disciplină de
gândire și, unii, chiar ca metodologie epistemologică. Firește că
în spațiul acestor opinii comune nu au lipsit punctele de vedere
deosebitoare. Raționalist, evoluționist, darwinist, ateist (Maiorescu
îl citise pe Feuerbach, iar Junimea s-a angajat în 1872 să
cotizeze pentru constituirea unui fond de ajutorare .,în favoarea
nenorocitului filozof Feuerbach") și chiar scientist, conducătorul
Junimii este totuși în filozofie un filokantian și în prelungire -
schopenhauerian, iar în estetică îmbrățișează opinii eclectice din
fondul comun al epocii în care se recunosc idei și teze ale unor
gânditori ca Herbart, Schiller, Kant, Hegel, Schopenhauer.
Așadar, în ordinea generală a problemelor metafizicii, Maiorescu
împărtășește concepții care (oricâte spaime ar produce asemenea
aprecieri la unii comentatori nepreveniți) îl relevă ca un partizan
al unor sisteme filozofice deopotrivă ale idealismului obiectiv ca și
ale celui subiectiv.1 Dar aceste puncte de vedere nu au devitalizat
- repetăm - vigoarea concepției sale raționalist-evoluționiste. după
cum nu au dus la repudierea unor opinii filozofice pozitiviste sau
curat materialiste profesate chiar de unii membri ai Junimii.
E știut că în ambianța unui Weltanschauung general comun,
Junimea a îngăduit - cu toleranța-i caracteristică - puncte de
vedere filozofice de orice fel. Deși scientistul Maiorescu
considera că pozitivismul nu e filozofie, Gh. Panu, un pozitivist
integral, l-a susținut în Junimea, aplicându-1 chiar - cu rezultate
hilare - m estetică (vezi judecățile sale despre Sărmanul Dionis).
Apoi Xenopol se formează din anii când frecventa Junimea ca

1 Vezi și capitolul despre Maiorescu datorat lui Simion Ghiță în

Istoria filozofiei românești, voi. I, Editura Academiei, 1973 și lucrarea
Titu Maiorescu, Editura Științifică, 1974.

158
un gânditor care în destule probleme va da soluții materialiste,
iar Vasile Conta se afirmă deschis ca materialist, al cărui sistem
filozofic îl apropie de Buchner. Ce-i drept, Maiorescu nu agrea
materialismul lui Buchner (îl considera - întemeiat - prea limitat)
și nici Eminescu nu era, se știe bine, adept al materialismului.
Aceasta nu l-a împiedicat pe Conta să citească în Junimea
fragmente din lucrările sale filozofice, iar factorii de decizie ai
societății (printre care Maiorescu în primul rând) să admită
publicarea lor integrală în Convorbiri. După cum dezaprobarea
materialismului de către Eminescu nu l-a împiedicat să
recomande, în 1877, cititorilor Teoria fataiisinului.1 De altminteri,
posibilitatea expunerii în Junimea a lucrărilor lui Conta, ginii ce
le-a fost acordat de societate prin publicarea lor în revistă nu
este un fenomen inexplicabil și nici nu vine tocmai în
contradicție cu atmosfera ideologico-filozofică a grupării
ieșene. Raționalismul, darwinismul, evoluționismul în general,
libera-cugetare și scientismul, predominatoare în Junimea, au
creat un mediu favorabil receptării și „tolerării" filozofiei lui
Conta. Se poate, așadar, spune că oricâte divergențe de principiu
s-au stabilit între lucrările lui Conta și opiniile unor junimiști de
frunte, filozofia materialistului român nu e chiar atât de străină
de credo-ul general al Junimii. Incontestabil, junimismul
dezvolta convingeri înaintate, cucerind lumea intelectuală
dornică de a purifica atmosfera impregnată de teorii și concepte
vetuste. Junimea și junimismul erau până la 1881, la apariția

1 „Poate să fie cineva pentru sau contra teoriilor materialiste, aceasta

nu împiedică însă ca să recunoaștem meritul personal al autorului de a
fi spus sincer și fără încungiur părerile pe care le crede adevărat?44. (Un
materialist român, Curierul de Iași, nr. 47 (4 mai) 1877. Apud.
Eminescu, Articole și traduceri (ediție de Aurelia Rusu, introducere de
Aurel Martin, Editura Minerva, 1974, p. 52).

159
Contemporanului, un factor de propagare a teoriilor științifice
modeme.
*
Izvoarele ideologico-filozofice ale junimismului își adună
substanța și din motive comune ale filozofiei culturii. Sau. mai
bine, dintr-o zonă a ei particulară, dar cu largi rezonanțe și
implicații. E vorba de raportul dintre conceptele cultură și
civilizație, așezate - în ecuație - opozit sau chiar în ireductibilă
antinomie. Filozofia culturii, ca și sociologia culturii, ca ramură
cu statut autonom, s-a constituit destul de târziu, spre sfârșitul
veacului XIX - începutul secolului nostru. Dar, surprinzător,
despre conceptele cultură și civilizație și raporturile lor de
contrarietate sau antinomice se discuta în filozofia modernă cu
multă vreme înainte, încă în secolul al XVIII-lea. Termenul de
civilizație, chiar în accepția lui actuală, îl vom găsi la raționaliștii
secolului al XVIII-lea (într-un fel, a fost creat de acești gânditori).
Să spunem, însă, că la raționaliștii care au preparat climatul
necesar mișcării revoluționare din preajma anului 1789,
termenul de civilizație, cu o coloratură apăsat iluministă, desemna
un stadiu pe scara evoluției sociale, opus funciarmente
feudalismului. Termenul de civilizație era, așadar, așezat tot
într-o ecuație antitetică, numai că acum nu era opus stării
culturale, iar semnificația raportului opozit era profund
progresistă. La Rousseau găsim, de asemenea, mult folosit,
conceptul de civilizație. Dar, spre deosebire de Voltaire și ceilalți
enciclopediști, la Rousseau termenul de civilizație este însoțit de
un dens și variat efort criticist. Partizan al stării naturale, spre care
și-a îndreptat cu stăruință elogiile, Rousseau avea să privească în
mod critic alcătuirile sociale de tip contractual, convențional,
adică întreaga societate-apărută nu ca o consecință a unui proces
istoric natural, ci pe cale conștientă. Pentru ca lucrurile să se
limpezească, ar trebui adăugat că Rousseau nu a fost un adversar

160
neîmpăcat al civilizației, năzuind la întoarcerea în vremurile
stării naturale. El a relevat doar neajunsurile mutilante ale
civilizației pentru personalitatea umană, așezată sub însemnele -
fatale - ale inegalității. Idealul său năzuia spre un egalitarism
total, evidențiind, deopotrivă, silniciile, nedreptățile unei ierarhii
care era fie a „nașteriT, fie a banului. (Critica civilizației de tip
rousseauist, ca și elogiul stării naturale, le vom regăsi mai târziu
la noi în opera lui Eminescu - capitol special în ideologia
junimistă.)
Termenul de cultură, în înțelesul său modem, a apărut mai
târziu, la începutul secolului XIX. Istoricii filozofiei și specialiștii
în filozofia culturii semnalează la Fichte utilizarea acestui
termen atunci când relevă divorțul, în Franța, între viață și
cultură. S-a apreciat că, pus astfel, raportul acesta era exprimarea,
într-o ipostază primară, a antinomiei de mai târziu dintre cultură
și civilizație. în literatura filozofică și sociologică germană,
termenul apare apoi destul de frecvent, fără a avea o determinare
semantică foarte precizată, adesea confundându-se, în fapt, cu
civilizația (la Schiller, de pildă). Evident, va căpăta valoare
subliniată o dată cu opera lui Herder, la care preocupările de
filozofia culturii ocupă un spațiu însemnat. Herder a utilizat,
deci, frecvent, conceptul de cultură (die Kultur), prin care
înțelegea însă deopotrivă progresul intelectual, ca și cel de ordin
material. De o antinomie între cele două ipostaze ale culturii,
sau de o înțelegere polară a culturii și a civilizației (în sens de
cultură materială) nu se poate încă vorbi. Fenomenul avea să se
producă o dată cu romantismul (nu numai în filozofie), îndeosebi
în cel german, care opunea deschis cultura - civilizației, exaltând-o
pe cea dintâi și blamând-o încruntat și cumva disprețuitor pe cea
de a doua.
Treptat, devenise aproape un loc comun faptul că civilizația
în care sunt implicate știința, progresul tehnic, mașinismul e,
prin natura ei, reflexivă, artificială, mecanică, imitativă și fatal

161
supusă, periodic, degradării și uzurii morale, pe când cultura ar
exprima fondul originar al disponibilităților creatoare spirituale,
realizându-se istoric prin acumulări intelective, ce reflectă
specificitatea sufletească a unui popor, valorile sale. în sfera
culturii, imitațiile și împrumuturile de orice fel nu sunt necesare și
nici posibile, orice transplant mai însemnat de acest fel
primejduindu-i grav structurile originare, prin definiție ireductibile.
E necesar să adăugăm că, încă din capul locului, problema
aceasta a antinomiei cultură-civilizație a căpătat o semnificație
explicit socială. Gânditorii de orientare romantică aveau privirile
îndreptate spre epocile revolute, cu modalitățile lor anacronice
de organizare socio-politică. Iar în optica acestor gânditori
cultura sau starea culturală exprima epocile revolute, cu tot ceea
ce statornicise un trecut de tradiții și habitudini, civilizația fiind
un produs recent, neavenit și necesar de înlăturat ca o excrescență
neorganică. Romantismul german, cel de orientare retrogradă,
refractar progresului înregistrat o dată cu triumful idealurilor
revoluționare ale raționalismului francez, s-a distins în epocă
prin frecvența tânguirilor elegiace despre dezastrul vremurilor
noi, prin afirmarea stăruitoare a dezideratelor privind necesitatea
reîntoarcerii la „puritatea44 trecutului liniștit și patriarhal.
întreaga filozofie a Restaurației s-a ridicat împotriva
„legitimității44 înnoirilor social-economice, pe care le reducea
arbitrar la prefaceri de natură suprastructurală, ignorând
cauzalitatea materială care le-a determinat. Caracterizarea de mai
sus, despre spiritul medievalizant paseist al restaurației se referă
la acele opinii care au servit ca argumente utile iunkerimii prin
idealizarea feudalității, prin îndemnul la întoarcerea spre trecut,
conceput ca un climat ideal pentru viața spirituală. Acest climat
ideologic, continuat mai târziu de Schopenhauer, prezintă
neîndoielnice înrudiri de structură cu concepțiile sociologico-
filozofice pe care le vor afirma un Tonnies, un Chamberlam, un
A. Weber, O. Spengler etc. Un bun cunoscător al filozofiei și

162
sociologiei germane modeme, M. Tazerout, traducătorul francez al
lui Oswald Spengler, observa, în prefața lucrării pe care o tălmăcise,
faptul că „orice speculație germană după marea revoluție din 1789
este închisă în aceste două antiteze, care nu au putut fi depășite;
Orient-Occident, cultură și civilizație*'1. Dealtfel, mai toți romanticii
germani (chiar cei de „orientare progresistă) exaltau conceptul de
Kultur, socotit un atribut al națiunii și al statului ca expresie a
sufletului comunității, opus conceptului de Zivilisation, care implica
știință, progres tehnic, mașinism. A sublinia superioritatea
conceptului de Kultur față de cel de Zivilisation semnifica
recunoașterea superiorității națiunii și a misiunii sale, deosebitoare,
în ordinea culturii.2 Nu e aici locul unei analize detaliate a
exponenților sociologiei germane (Fr. Tonnies, A. Weber,
Chamberlain, Spengler) cărora li se datorează, de fapt, - printre
altele - constituirea mai închegată a acestei ramuri din filozofia
culturii3.
Ar trebui însă menționat că această concepție asupra culturii și
civilizației modeme era retrogradă și ostilă spiritului revoluționar,
în special Revoluției franceze din secolul XVIII, considerată ca o
expresie a trecerii de la starea de cultură la cea de civilizație, a
triumfului orașului asupra satului. Aceste puncte de vedere,
considerate ca extremiste, au fost mereu contestate. în realitate,
civilizația nu poate fi disociată arbitrar de ansamblul culturii, în
sfera căreia intră deopotrivă elemente ale civilizației (tehnica etc.),
după cum cultura trebuie considerată ca o componentă a unui
anumit tip de formațiune socio-economică. Cultura spirituală

1 Oswald Spengler, Le Declin de l’Occident, prefață de M. Tazerout,

Ed. Galhmard, p. 9.
2 Vezi și Al. Tănase, Introducere în filozofia culturii, Editura
Științifică, 1968, p. 149-150.
3 Vezi studiul nostru Cultură fi civilizație în curentele de idei de
orientare tradiționalistă. în voi. Studii și cercetări, Editura Eminescu,
1971, p. 13-43.

163
(cultura), ca și cea materială (civilizația), sunt determinate istoric
de gradul de dezvoltare a societății. Antinomia dintre cele două
concepte e artificială. S-a observat adeseori că între civilizație și
cultură există o deosebire, dar niciodată o antinomie. Orice cultură
ar fi luată ca exemplu, se va constata lesne că ea se sprijină
totdeauna pe o anumită treaptă de civilizație. Civilizația nu poate
fi de aceea nici apogeul, dar nici declinul culturii, ci întotdeauna
baza ei materială. Tudor Vianu avea dreptate să afirme în lucrarea
sa Filozofia culturii: „Mărturisesc că nu înțeleg destul de bine
atitudinea polemică față de civilizație, pe care o afișază uniidintre
gânditorii care se disting între cultură și civilizație. Civilizația nu
este o entitate care s-ar opune culturii, este numai unul din
aspectele ei. Nu trebuie să dorim distrugerea civilizației pentru a
obține cultura, trebuie cel mult să dorim completarea ei/4
Ecourile acestei direcții din sociologia germană modernă -
evidențiate aici, cum spuneam, succint - s-au prelungit sensibil
în filozofia și sociologia românească. Un examen atent dezvăluie
cu claritate existența unei orientări bine conturate în filozofia
românească, în care blamul la adresa orașului industrializat și
apologia idealizantă a satului patriarhal sunt fundate pe vădite
împrumuturi din fondul comun al sociologiei germane, cu
distincția când expres mărturisită, când implicită, între comunitate
și societate, între cultură și civilizație. Aplecarea spre paseism
și formele tradiționaliste poate fi detectată în istoria filozofiei
românești de la junimism până la gândirism și naeionescianism,
motivele, în esență aceleași, circulând cu o frecvență precisă
de-a lungul unui întreg secol. Desigur, în ideologia junimistă nu
găsim forma spengleriană a filozofiei culturii și nici aceea a
filozofilor germani ai culturii de la începutul veacului. Dar
principiile elementare ale concepției după care între cultură și

1 Tudor Vianu, Filozofia culturii, Ed. „Pubhcom“, București, 1945,

p. 29.

164
formele civilizației sălășluiește o prăpastie și că evoluția celei
de a doua se realizează întotdeauna prin împrumuturi din afară,
minează fondul primar, statornic și conservator al culturii, le
găsim - destul de bine instalate - în ansamblul junimismului.
Dealtfel, faptul va deveni și mai limpede, apropierile și mai
clare, o dată cu apariția - târzie - a lucrării lui C. Rădulescu-
Motru, Cultura română și politicianismul (1904).
Ideea laitmotiv a formelor fără conținut corespunzător, care
nu ar fi fost chemate la existență de evoluția organică a fondului,
nu a nutrit substanța celebrei teze a formelor fără fond? Și nu a
fost această teză de o însemnătate cardinală în ideologia
junimistă?
Am spune că filozofia schopenhaueriană, atât de prețuită de
junimiști, a contribuit apreciabil la configurarea acestui punct de
vedere. Faptul a fost evidențiat de Ion Petrovici, în cunoscutul
lui studiu despre Schopenhauer. Se arăta acolo, de pildă, că
Maiorescu ar fi aflat, în predilecția filozofiei schopenhaueriene
pentru factorul irațional și al valorii afectelor, un sprijin de
prestigiu pentru tendințele sale conservatoare. De vreme ce
fundamentale sunt elementele instinctuale, spontane, vii și
afective, era firesc să se respingă posibilitatea unei reformări
sociale după criteriile rațiunii, care ar fi ignorat fatal tradiții și
datini, adică tot ceea ce alcătuiește viața organică și inconștientă
a unui popor.1 Să adăugăm, la această observație a lui Ion
Petrovici, destul de exagerată (Maiorescu a fost totuși un
raționalist !), că descendența schopenhaueriană nu e, în cazul
filozofiei sociale a lui Maiorescu, exclusivă. Ideea e, cum
spuneam, comună unei întregi familii de gânditori germani sau
englezi. I-am putea cita pe Hegel, dar și pe H. Th. Buckle sau
pe Spencer.

1 Ion Petrovici, Schopenhauer, B.P.T., f. a., p. 233.

165
 2. Cu o astfel de zestre filozofică și ideologică pe care viitorii
junimiști nu numai că au cercetat-o ca niște veritabili studioși ce
erau, ci au și împărtășit-o, era de așteptat să se declare adepții
integrali ai evoluționismului istoric, militând pentru calea
evolutivă în dezvoltarea structurilor românești spre o civilizație
modernă. Ideea de revoluție, de depășire bruscată, convulsivă,
de la o etapă la alta, li se părea nerecomandabilă în principiu și
nepracticabilă, în particular, pentru țara noastră. „Vorbă lămurită
- scria Maiorescu într-un articol din 1887, atunci mult comentat
- noi junimiștii nu suntem revoluționari. Nu doară că revoluția
nu ar fi una din căile pe care, în general vorbind, s-a văzut
uneori silită Istoria popoarelor a merge spre progres. Dar pentru
țara noastră, o țară mică, intercalată între două mari puteri și
cotropitoare, o revoluție este întotdeauna o calamitate. Cine
începe știe pentru ce o începe, dar nu știe niciodată în a cui folos
o sfârșește/41 Soluțiile radicale de orice fel trebuie, de aceea,
respinse ca neîngăduite și intolerabile orideunde (și oricum) ar fi
venit. Când Panu a preconizat idealurile sale radicale, Maiorescu
a replicat de la tribuna parlamentului: „Dar ceea ce știu și de ce
sunt convins este că pentru starea noastră de astăzi și în
timpurile apreciabile ale activității noastre politice, acest
radicalism democratic trebuiește combătut ca ceva periculos și
în orice caz prematur; și nu este mai mare greșeală în politica
practică decât ignorarea fazelor treptate, prin care trebuie să
treacă evoluțiunea unui popor “.2 (s.n.) Carp preciza și el, cu un
deceniu mai înainte, tot într-o cuvântare parlamentară, același
punct de vedere: „La noi revoluțiunea socială (prin acest termen
liderul grupului politic junimist înțelegea procesul de înnoire

1 T. Maiorescu, Asupra discursului parlamentar al d-lui Alex.

Djuvara, România liberă, nr. 3079 (3 decembrie 1887)
2 Idem, Discurs parlamentar rostit la 13 febr. în Discursuri
par lamentare, voi. IV, 1904. p 525.

166
constituțională statuat la 1866. n.n.) s-a făcut fără sânge, fără
zguduiri, pentru că noi, ca oameni cu minte, am voit o transformare
treptată... Nouă revoluțiunile radicale nu ne sunt permise.;iî
(s.n.) într-un ciclu de articole - de un interes doctrinar
excepțional - publicat în 1889 în ziarul junimist Constituționalul,
cu semnătura abreviată M. (noi credem că ar putea aparține lui
Maiorescu, dar, oricum, reprezintă punctul de vedere al grupării
politice junimiste), punându-se din nou problema capitală a căii
mai potrivite pentru România de a înainta pe drumul civilizației
modeme, se spunea tot atât de limpede și de apăsat: „Ce trebuie
să facem pentru a ne apropia mai mult de calea progresului ? Să
ne preocupăm de a lărgi libertățile constituționale și drepturile
politice, ori de a înmulți și întări condițiunile de vitalitate ale
societăței, dând activităței sale toate înlesnirile materiale și
morale ce-i pot fi de folos ? Noi nu suntem în situațiunea
națiunilor mari cari pot suporta orice experiență. Noi avem tot
interesul de a vedea țara cârmuită pe drumul ce duce mai repede
și mai sigur spre progres... Știința de azi (e vorba, evident,
despre doctrinele evoluționismului istorist. n.n.) ne învață în mod
categoric că revoluțiunea este un mijloc primitiv de îndreptare
necesar societăților care nu sunt complect organizate politicește
spre a respecta drepturile tuturora și a sub veni nevoile lor
comune... îndată ce societatea are mijloacele ei normale spre
a-și regenera organismul după nevoile curente, dispare
necesitatea revoluțiunei și progresul se realizează pe calea
evoluției f2 Pogor și-a spus și el cuvântul în această chestiune
cardinală pentru ideologia junimistă în recenzia sa la cartea lui
Buckle. Nu-1 vom transforma, firește, pe Pogor într-un doctrinar

1 P P. Discurs parlamentar rostit la 14 martie 1882, în voi I, 1907,

p. 302
2 M (aiorescu?), Reflecțiuni asupra vieții noastre politice, IV,
Constituționalul, an. I, nr. 24 (13/25 iulie 1889).

167
și nici nu vom acorda recenziei sale valoarea unui text ideologic.
Ni se pare însă că aici se exprimă opinii simptomatice pentru
fondul comun de opțiuni ideologice junimiste: „Tendința
legislației modeme este de a aduce toate lucrurile pe calea lor
naturală, cale de la care ele au fost abătute prin ignoranța
legislației precedente. Din aceasta rezultă că dacă oamenii
politici nu s-ar fi amestecat spre a împiedica șirul natural al
lucrurilor, progresul ar fi urmat cu o mai mare repeziciune../4
Plasat irevocabil în spațiul doctrinar și politic al
conservatorismului, junimismul va profesa de la începuturi
(vrem să spunem cu mult înainte de „a intra1' în politică) și până
târziu, când gruparea politică junimistă se va risipi în cadrele
amorfe ale partidului conservator, aceleași convingeri. Le putem
oricând detecta, aceleași, în nucleul lor esențial, indiferent de
tacticile oportune (alianțe, dizidențe, pactizări) adoptate într-o
activitate politică de aproape jumătate de secol. Teza ideologică
de substanță conservatoare era consecvent opusă celor liberale,
socotite revoluționare, afirmate de grupul liberal C. A. Rosetti
sau, în prelungirea acestora, de gruparea radicală a lui Gh. Panu.
(Atitudinea ostilă față de socialism va fi motivată cu aceleași
argumente, hotărât favorabile ideii de evoluție lentă.) Sub raport
ideologic, junimismul nu s-a abătut niciodată de la principiile
conservatoare, slujite rectiliniu. „Ideea conservatoare - spunea
Carp în 1892 - pretutindeni e că nici un progres, nici un lucru
bun sub punctul de vedere liberal nu dă roade decât atunci când
primește consacrarea timpului... Istoria ne arată că acele țări care
n-au știut să se lecuiască singure de această boală a reformelor
care se succed prea repede una după alta, au fost lecuite de alții,
dar odată cu lecuirea au pierdut individualitatea lor, au dispărut

1 Convorbiri literare, I, 15 mai 1867 Apud Antologia ideologiei

junimiste (Ediție de E. Lovinescu), p. 110.

168
ca națiuni libere^.1 Dealtfel, Carp se va ridica vehement polemic
împotriva exponenților ideilor revoluționare încă de la
începuturile activității sale parlamentare, condamnându-i pe acei
„oameni cari, neputând face propria lor fericire, se cred apți a
face fericirea unui popor întreg și vor veni cu utopii, cu idei vagi
și generale, să aplice în numele libertății, egalității și fraternității
idei răsturnătoare de orice dezvoltate națională.4'2 Epoca,
publicație apropiată junimismului, afirma în numele doctrinei pe
care o servea credincios: „...Noi, conservatorii, vom susține că
progresul trebuie realizat în mod treptat, ținându-se seamă de
experiență... Partidul conservator crede că pentru urmărirea
acelei ținte, statul trebuie să se dezvolte treptat și potrivit firei și
tradițiunilor sale443. Eminescu, adept și el - cum se știe - al
doctrinei conservatoare, a stăruit, nu o dată, asupra ideii de
progres lent și evolutiv, prezentată ca unică modalitate a
înaintării structurilor românești. „Căci cine zice progres - scria
el în 1880 într-un articol apărut a doua zi după publicarea
programului partidului conservator - nu-1 poate admite decât cu
legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în
mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a
avea grădina gata în două ceasuri, nu e progres, ci devastare.
Precum creșterea unui organism se face încet prin superpunerea
continuă și perpetuă de noue materii organice, precum
inteligența nu crește și nu se întărește decât prin asimilarea lentă
a muncii intelectuale din secolii trecuți și prin întărirea
principiului înnăscut al judecății, precum orice moment al

1 P P. Carp, Discurs în Senat rostit la 10 martie 1892, Constituționalul,

an III, nr 795 (13 martie), 1892
2 Idem, Discurs rostit la 5 februarie 1876, Discursuri, 1907, voi. I,
p. 99.
3 Doctrina conservatoare (nesemnat), Epoca, an. III, nr. 829, (31
august), 1888.

169
creșterii e o conservare a celor câștigate în trecut și o adăugire a
elementelor, cucerite din nou, astfel adevăratul progres nu se
poate opera decât conservând pe de o parte, adăogind pe de alta:
o vie legătură între prezent și viitor, nu însă o serie de sărituri
fără rânduială. Deci progresul adevărat, fiind o legătură naturală
între trecut și viitor, se inspiră din tradițiunile trecutului, înlătură
însă inovațiunile și aventurile hazardoase.*'1
Declarându-se partizan al căii eminamente evolutive,
junimismul nu s-a limitat să afirme punctul său de vedere la o
scăzută și sobră temperatură doctorală. Ca în mai toate
compartimentele, și în cel ideologic fondul polemic era
fundamental. Nu - se știe - implicit, ci explicit. Ostilitățile erau
duse cu exponenții punctului de vedere adversar, reprezentat de
anumite cercuri liberale încât se poate spune că, de fapt, cu
câteva excepții, mai toate considerațiile junimiste în jurul
acestor chestiuni au fost exprimate în toiul înfruntărilor
polemice, procedându-se prin delimitare. Iar delimitarea privea
întreg procesul creării României moderne. Aprecierile sunt, din
perspectiva amintită, nete, având mereu alura de rechizitoriu. Și,
să precizăm de pe acum, nu era vorba numai de rechizitoriul
liberalismului postpașoptist. de după 1870. S-a procedat cu o
anume sistemă, aducându-se la bară însăși principiile de bază ale
programului pașoptist, ale ideologiei sale de sorginte
revoluționară. Pe lângă contestarea căii revoluționare în dinamica
socială, a fost adusă în discuție - și, firește, negată - teza
statului contractual, pe care se sprijinea, cum se știe, întreaga
filozofie socială raționalistă a secolului XVIII. în articolul lui
Maiorescu din 1889 la care ne-am referit mai sus se preciza că
ideea de revoluție ar putea fi acceptată „ca un drept social numai
în ipoteza că societatea în origine și în orice formă ulterioară

1 M. Eminescu, Studii asupra situației. I (articolul apărut nesemnat),

Timpul, an. V, nr 38 (17 februarie) 1880.

170
este produsul unei învoieli comune între oameni, așa încât
revoluția ar reprezenta dreptul societăței față cu acei ce nu se țin de
contract. Dar când însăși ipoteza aceasta a contractului social se
dovedește că este o imaginație puerilă, nu mai poate fi vorba de un
asemenea drept/4 Tezei statului contractual, decretată o abstracție
stabilită artificial pe cale raționalistă, i se opunea, firește, aceea a
statului ca organism natural. într-un discurs din 1872 Maiorescu
elogia statul vecin, Serbia, pentru că „s-a dezvoltat natural, și o
spun cu invidie, mai natural decât noi, fiindcă s-au scos
instituțiunile din inima și înțelegerea poporului său și nu s-au
improvizat, ca la noi, din idei și din compromise teoretice/62 Vom
comenta la locul potrivit opinia junimistă a civilizației importate, cu
importanța ei primordială în arhitectonica întregii construcții
ideologice. Deocamdată, am menționa, la acest capitol al distincției
antinomice - pe care o evidenția junimismul - între statul
contractual și cel natural, că și Th. Rosetti, într-una din cele trei
intervenții publicistice ale sale, a ținut să-și spună opinia. „Product
natural, ca și societatea, al istoriei și al vieței, menirea statului e
de a fi păzitorul, scutul, atât al societății, cât și al individului...
Așezat nu pe bazele șubrede ale unei concepțiuni abstracte, ci pe o
temelie largă și adâncă a vieții unui întreg popor, statul cuprinde
nu numai interesele momentane și parțiale ale membrilor unei
societăți actuale, ci și interesele unui șir îndelungat de generațiuni
viitoare; în el se întrupează individualitatea istorică a acelui popor.
Ființă organică, ca și societatea din care s-a născut, el are un
organism distins de acel social6'3. Cu un deceniu și mai bine

1 M.(aiorescu?), Reflecțiuni asupra vieții noastre politice, IV,

Constituționalul, an. I, nr. 24 (13/25 iulie) 1889.
2 T Maiorescu, Discurs la 12 martie 1872, Discursuri parlamentare,
voi. 1, 1897, p. 145.
3 Th. Rosetti, Mișcarea socială la noi, 7, Epoca, an. III, nr. 798 (22
iulie) 1888. (Se reproduce în Epoca după textul studiului - ușor
modificat - apărut în Convorbiri literare din noiembrie 1885.)

171
înainte, în 1874, același Th. Rosetti, destul de familiarizat în
problemele teoriei statului și dreptului, expedia, în primul său
studiu din Convorbiri, o filipică directă împotriva tezelor
statului contractual: „Teoria contractului social e o teorie
învechită și a voi astăzi a explica societatea prin acel contract
sinalagmatic ar fi o erezie științifică tot așa de mare, ca de a
admite că lumea fizică se compune numai din patru elemente/41
Nu e, desigur, necesar să insistăm pentru a descifra semnificația
respingerii ideii statului contractual și elogiul adus principiului
statului ca organism natural. Să notăm numai că întreaga
demonstrație se păstra în cadrele școlii istorice a dreptului și a
evoluționismului istorist. Dacă ideea statului contractual era
infirmată ca o „ipoteză puerilă44, se contesta, implicit, și
posibilitatea adaptării unui model socio-politic propus de
gânditorii sociali care au pregătit revoluția de la 1789. Iar
modelul social-politic preconizat de acești gânditori propunea
necesitatea eliminării pe cale revoluționară a structurilor feudale
și crearea unei noi organizații statale bazate pe principiile triadei
proclamate la 1789. în locul acestui model se proclamau, firește,
valoarea și legitimitatea absolută a instituțiilor trecutului, deduse
din evoluția istoriei specifice a poporului. Altfel spus, statul -
creație naturală (cel contractual era considerat artificial pentru
că a fost o deducție rațională), organism crescut din tradiții și
care - firește - trebuie menținut pe fundamentele ei.
Partizan al ideii statului natural a fost - se știe2 - și Eminescu.
Numeroase articole din Timpul au fost special consacrate
acestei chestiuni. Desigur, concepția lui Eminescu despre statul
natural, la care ne vom referi mai jos - e mult apropiată celei

1 Idem, Despre direcțiunea progresidui nostru, în Antologia

ideologiei junimistei^ de E. Lovinescu), Casa Școalelor, 1943, p. 120.
2 Vezi și G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu (2), în ediția
Opere (îngrijită de Andrei Rusu), voi. 13, Editura Minerva, 1970.

172
junimiste. Pe anume incidente se integrează chiar în sfera
ideologiei junimiste. Se cuvine semnalată o disociere a cărei
însemnătate este în afara oricărei discuții. Ca în întreaga sa
concepție socio-politică (G. Călinescu a denumit-o „filozofia
practică^), Eminescu a exprimat, și în această chestiune, după o
preciziune inteligentă propusă în 1908 de Ibrăileanu, năzuințele
răzeșimii și nu ale marilor proprietari. Fapt este că până târziu în
capitalism interesele clasei moșierești și ale păturilor mijlocii
din lumea satului au coincis pe anumite fragmente ale
dispozitivului social. Se considerau amenințate - deși din motive
distincte - de evoluția capitalismului care eroda, fatal, vechile
structuri agrare. Moșierimea voia să-și mențină privilegiile de
natură feudală, iar micul agricultor spera, romantic, că-și va
putea conserva mica sa proprietate, trainică și stabilă. Că legile
sociale, cu dinamica lor necesară, au determinat abolirea (ce-i
drept, la noi destul de târziu !) privilegiilor feudale, diminuarea
atotputerniciei proprietății moșierești, iar mica proprietate,
supusă presiunii relațiilor capitaliste, nu a putut prospera, astăzi
o știm. Dar, repetăm, decenii (dacă nu secole!) de-a rândul
interesele moșierimii și ale păturii micii proprietăți rurale au
coincis, parțial, în înfruntarea cu relațiile capitaliste. Eminescu,
deși a vorbit expres - și nu o dată - în numele răzeșimii, nu a
făcut deloc disocierile necesare, lăsând deschisă calea
interpretărilor potrivit cărora s-ar fi situat, fără nici o rezervă,
pe pozițiile conservatorismului. Fenomenul se verifică și în
cazul opiniilor despre statul natural, deși o lectură atentă și
avizată a articolelor eminesciene ce comentează această
chestiune poate semnala distincții și delimitări. Doctrinarismul
conservator se revendica exclusiv din fiziocratismul lui
Quesnay, pe când Eminescu îl invoca pe Montesquieu, dar și pe
Quesnay cu ale sale teorii despre starea naturală denaturată de
instituțiile civilizației. Iar întreaga concepție sociologică (sau de
filozofie socială) este o expresie a dezideratelor păturilor

173
mijlocii. Dar deși atât de diferită - față de conservatorismul
moșierilor - în motivație socială și chiar în finalitate, concepția
lui Eminescu despre stat a fost afirmată în organul partidului
conservator, ca un punct de vedere doctrinar oficial, și nimeni
în epocă nu făcea deosebirea (totuși atât de necesară !) pe care
azi o putem lesne stabili. „în zadar - scria poetul în 1879 - ar
încerca cineva să dovedească că statul e un rezultat al
convențiunii și al punerii la cale prin teorii; el este și rămâne un
product al naturii, un organ al societății și precum omul nu-i
liber de a-și schimba inima, sau creierul sau plămânii după plac,
asemenea nici societatea, într-o stare anumită de lucruri
economice și de cultură, nu poate să schimbe după plac forma
și funcțiunile statului../'1 Sau în același an: „... Pentru noi statul
e un obiect al naturii care trebuie studiat în mod individual, cu
istoria, cu obiceiurile, cu rasa, cu natura teritoriului său, toate
acestea deosebite și neatâmând câtuși de puțin de liberul arbitru
al indivizilor din cari, într-un moment dat, se compune
societatea..." 2 Exemple de acest fel ar mai putea fi (destul de
multe!) citate. Ele nu ar contribui decât la confirmarea acestui
punct de vedere în convingerea căruia Eminescu a rămas
statornic, ca o rocă granitică.
Am evitat cu bună-știință în citațiile de mai sus imprecațiile
sau numai referirile critice la adresa liberalismului legatar al
pașoptismului, adevăratul creator al României moderne. Dar ele
se află peste tot (nu numai în violentele articole eminesciene),
liberalii și liberalismul fiind stigmatizați de a fi comis sacrilegiul
sacrificării statului natural în favoarea artificialei și interesatei
înjghebări a civilizației statale de sorginte raționalistă. Deși
aceste luări de atitudine critică sunt târzii (firește, toate, după

1 Timpul, an. IV, nr. 23 (30 ianuarie), 1879.

2 Idem, nr. 180 (17 august) 1879.

174
 1870 !), rechizitoriul nu se limita la fenomenul atunci în curs. I
se căuta geneza. ȘL fatal, se ajungea la începuturile procesului
de trecere a țării spre epoca modernă. Generația pașoptistă cu
programul ei revoluționar de reformare era invocată, judecată și
- se putea altfel ? - acuzată.
înainte de a comenta opiniile criticiste ale junimismului față
de gestul (teoretic și practic) al pașoptismului se cuvine să
evidențiem aproprierile, chiar filiațiile dintre cele două curente.
Firește, nu vom forța interpretările în acest succint examen
comparatist pentru a nu eșua în eroarea ridicolă de a considera
junimismul drept continuator, dacă nu chiar legatar al
pașoptismului. Eroarea, din păcate, s-a făcut în ultimul deceniu
cu rezultate atât de exagerate, încât - ca în atâtea cazuri similare
- s-au autoanulat. Fără îndoială, se poate vorbi de reluarea de
către junimism a unor principii din legatul pașoptist. Problema e
însă din ce zonă a acestui legat ? Sunt cunoscute unele deosebiri
dintre pașoptismul moldovean și cel muntean. Privite lucrurile
astfel se poate spune că programul pașoptist se prezintă cu o
sferă atât de cuprinzătoare încât o mișcare de idei favorabilă
unei evoluții moderatoare (cum a fost junimismul) putea afla
acolo unele principii și motive din care să se revendice. Să mai
invocăm și să dezvoltăm argumente pentru a demonstra că
apropierile (uneori se poate spune chiar filiație) între junimism
și mișcarea de la 1848 privesc programul pașoptiștilor
moldoveni ?
Lucrurile se prezintă atât de clar încât e lesne de înțeles că
singurul factor de legătură între junimism și predecesori îl
constituie unele prevederi (și mai ales terminologia sub care erau
înfățișate) ale programului reformator elaborat de Kogălniceanu
și prietenii săi. Doar Kogălniceanu a fost și el student al lui
Savigny, despre care a vorbit cu venerație, a împărtășit destule
din opiniile comune ale școlii istorice a dreptului ! Nu a semnat
Kogălniceanu în 1852 acest text edificator pentru convingerile

175
sale ideologice: „țara noastră nu prin grabnice și zgomotoase
schimbări se poate ridica. Reformele blânde și graduale,
îmbunătățirile serioase, răspândirea instrucției publice, egala
îndrituire a tuturor claselor națiunii, îndreptarea moravurilor în
familie, întărirea, statornicirea și respectarea puterii ocârmuitoare,
ca organ al legii, acestea sunt singurele elemente de regenerație
pentru noi. Orice schimbare silnică, orice prefacere năprasnică
nu pot să ne fie decât fatale. Când revoluțiile încep, civilizația
încetează../'?1 Iar în acel lucid document politic din august 1848
care este Dorințele partidei naționale din Moldova, combătând -
cu dreptate - Regulamentul organic, a menționat că „o lege
fundamentală a țării trebuie însă să fie o plantă indigenă,
expresia năravurilor și a nevoințelor nației", precizând
programatic: „vroim a ne întoarce la acele instituții a cărora
origine este din pământul nostru, care în timp de cinci veacuri
le-am avut, și pe care nu mai voim a le adopta după luminile și
trebuințele epocii."2 Să nu se creadă de aici, ne grăbim să
adăugăm, că Kogălnicenu voia o reîntoarcere la trecut. Textul
din urmă este reprodus, cum spuneam, din chiar programul
reformator al revoluționarilor moldoveni și ar fi de neimaginat
ca tocmai în spațiul acestuia să se reclame reîntoarcerea la
vechile rânduieli. Dreptate, credem, are Lovinescu3, care
observase că, de fapt, propunerile reformatoare ale lui
Kogălniceanu erau tot atât de ferme ca cele ale colegilor din
Muntenia. Deosebirea e că fruntașul moldovean învăluia
cerințele sale reformatoare în cuvinte cu iz tradițional.

1 M Kogălniceanu, Prefață la Letopisețele Țării Moldovei, în Opere

alese (ediția G Drăgan), Ed. Georgescu-Delafras, f.a., p. 179.
2 Idem, Dorințele partidei naționale din Moldova, în Opere alese,
ed. cit., p. 94-95.
3 E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne (ediție de
Z. Omea), Editura Științifică, 1972, p 130.

176
invocând trecutul și istoria, iar muntenii uzau de o terminologie
revoluționară, de proveniență franceză. Dealtfel, în același
document Kogălniceanu prevenea că propunerile sale sunt
reformatoare, menite să creeze un cadru instituțional modem,
„ele au oareșicare asemănări cu constituțiile altor popoare, să nu
socoată cineva că sunt imitații și împrumuturi... Să nu se iee
după formă și după termini. Instituțiile ce le vroim sunt curate
ale țării noastre, în cea mai mare parte și aceasta o dovedesc
istoria și actele publice ale românilor/41. Iar cele 34 de „dorințe44
înscrise în program erau profund înnoitoare, rezumând aproape
cele 22 de puncte ale programului de la Izlaz.
Dar, fără îndoială, limbajul tradiționalist, apelul la ideologia
evoluționistă și la conceptele istorismului pot constitui o punte
de legătură între pașoptismul moldovean și junimism. Apoi
junimismul nu exprima o ideologie a restaurației extremiste, nu
predica reîntoarcerea la tradiții voievodale. Accepta faptul
împlinit al înnoirilor înfăptuite, chiar dacă demonstra polemic
că drumul parcurs nu a fost cel indicat, transformarea - prea
forțată, iar eficiența actului reformator - neînsemnată. Liberalul
democrat Kogălniceanu putea fi invocat de moderații liberali
care au fost, de fapt, junimiștii. Apoi, destule revendicări din
programul Daciei literare au fost reluate de junimism: în
problemele limbii, ale cultivării literaturii populare, ale creației
culte și - în planul ideologiei literare - ideea specificului
național. Altfel spus, aproape tot ce considerăm a fi stratul
romantic al esteticii junimiste poate fi invocat ca deschizând din
idealurile culturale pașoptiste. Dealtfel, junimiștii, în activitatea
lor politică, au concedat, din motive tactice, să exprime opinii
favorabile despre generația luptătorilor de la 1848. E drept că
întotdeauna aceste aprecieri pozitive erau oportune, urmărind să

1 M. Kogălniceanu, op. cit., în ed. cit., p. 98-99.

177
înfățișeze degradarea liberalilor de după 1870 în comparație cu
ipostaza luminoasă a vechii generații de la 1848. Dar. oricum,
se pot semnala asemenea aprecieri favorabile actelor celor ce
s-au distins la 1848. „Consimțim cu toții a zice - declara
Maiorescu în 1879 - că este ceva în acei oameni de la 48, este
un foc, dacă-mi permiteți expresia, candid, care îi face să fie
admirați de mulți dintre noi, este o vigoare juvenilă, cu care
merg înainte și au mers totdeauna înainte, este o bărbăție care la
mulți dintre cei mai tineri dintre noi le lipsește. Aceasta o
mărturisim liber. însă, domnilor, toată opera lor de la 48 nu
poate sta decât sub o condiție, ca să se continue în generațiile
care vin după ei; și o nefericire ar fi...‘q (urma obișnuita
comparație cu fizionomia bicisnică a descendenților). Altă dată,
în eseul despre Neologisme, referindu-se la rolul pozitiv și
necesar al fenomenului introducerii, în perioada 1848-1857, a
neologismelor, Maiorescu constata: „Așa de puternică a fost raza
de lumină ce s-a revărsat atunci asupra țăMlor române, încât nu
a existat un singur om din clasele de sus care să nu se fi
deșteptat la atingerea ei. Cu focul tinereței s-au aruncat cu toții
pe calea cea nou deschisă, și mai ales de la sora noastră franceză
am primit, împreună cu impulsul mișcării politice, și o întreagă
comoară de cuvinte latine, și deodată ne-am deprins cu toții să
vorbim de libertate, să ne gândim la constituțiune, să sperăm în
viitor, să ne credem capabili de orice reforme. Cu inima deschisă
tinerimea a primit cuvintele cele nouă din gura conducătorilor
naționali, și toată societatea română cea cultă a fost pe atunci ca
o singură școală de învățământ mutual pentru limba neolatină,
în această mișcare vedem noi ca element esențial emoțiunea
puternică lățită într-o parte întinsă a poporului român... Acest
izvor de viață însă, întrucât curgea din revoluțiunea socială și

1 T. Maiorescu, Discurs rostit la 11 decembrie 1879, Discursuri

parlamentare, voi. II, 1897, p. 411.

178
politică de la 1848 până după 1857, a secat astăzi de mult,
entuziasmul s-a răcit, și s-a răcit așa de tare, încât o mare parte
a societății noastre este cuprinsă de un fel de lăncezime sceptică
pentru tot ce se mai numește reformă politică și socială/'1 în
aceeași manieră comparatistă, cu luminile și umbrele deliberat
distribuite, a creionat și Carp silueta pașoptiștilor: „Generațiunea
de la 1848, cu idealurile ei de libertate înlăuntru și de neatârnare
în afară, ea, care a prezidat la renașterea națională a acestei țări,
a împlinit misiunea ei și nu noi îi vom târgui sincera noastră
admirație. După munca glorioasă a creării, vine însă munca mai
modestă a consolidării/'2
Dar dincolo de apropierile semnalate și oportunele aprecieri
favorabile, între pașoptism și junimism nu se pot stabili raporturi
de filiație. Dimpotrivă, demarcația se deschide larg, fără putință de
conciliere. Nu e vorba numai de o nepotrivire temperamentală
dintre o orientare entuziast-mesianică, îndrăgostită de fraze mari,
generoasă până la uitare de sine în idealuri, și una lucidă,
sceptică, disprețuind vorba umflată, având despre idealurile
sociale sau naționale alte convingeri, chiar dacă tot atât de
înalte. Divergența era înainte de toate principială. Iar principiile
acestea divergente erau de natură ideologică și filozofică (de
filozofie socială). Era, într-adevăr, greu de practicat o punte
durabilă între ideologia revoluționară și cea a restaurației.
Repetăm, junimismul nu era expresia, la noi, a ideologiei
extremist-restauratoare, nu preconiza pironirea țării în trecutele
alcătuiri și nu era ostil progresului, după cum pașoptismul nu
preconiza nici el o ideologie revoluționară rigidă, neîmblânzită
de oportunitatea concesiei. Dar, dincolo de aceste mlădieri
reciproce se înfruntau două înțelegeri distincte în opoziția lor

1 T. Maiorescu, Neologismele, în Critice, voi. II (ed. cit ), p. 150.

2 P P. Carp, Discurs rostit la 9 mai 1891 la deschiderea Clubului
constituțional. Apud. Const. Gane, P. P. Carp .., voi. II, 1936, p. 18

179
 privind calea evoluției țării spre progres și civilizație modernă.
Disputa era mai veche în țara noastră. Cam de la începutul
veacului XIX spiritele erau neliniștite, înfruntându-se încrâncenat
în jurul ideii: pe ce cale evoluăm. Periodic, dar cu o constanță
obsesivă, câte un cugetător izolat, exponentul unui curent, un
gazetar sau om politic, revenea, ca Th. Rosetti în 1886, cu
întrebarea: „unde mergem și ce voim ?“ Ce alta, la urma urmei,
au reprezentat apoi sămănătorismul sau poporanismul, decât
întrebări pe aceeași temă, indicându-se și soluțiile rezolvării
dificultăților, mereu acute ? ( Paradoxal e faptul că târziu, între
cele două războaie mondiale, când apele păreau a se fi așezat și
făgașul țării îndreptat pe firul evoluției capitaliste, disputa nu se
stinsese. Dimpotrivă au izbucnit și mai înverșunat curentele
tradiționaliste - brusc învigorate - cerând zgomotos (gândirismul,
naeionescianismul, neosămănătorismul) redeschiderea dosarului
și refacerea căii de evoluție. De parcă legile sociologice puteau
fi suspendate, amânate sau negate ! în această înfruntare în jurul
unui motiv ideologic cu adevărat obsesiv, pașoptismul și
junimismul se instalau, fiecare, în altă tabără și pe o altă,
diferită, direcție. Pașoptismul continua și încununa, printr-un act
decis și o ideologie corespunzătoare, concepția și militarismul
spiritelor înaintate care descindeau din ecoul „nesupunerii
franțozeștf'. iar junimismul se instala în prelungirea convingerilor,
dacă nu declarat retrograde, oricum ponderatoare. într-o parte
se utilizau principiile mișcării ideologice-politice de la 1789 și
cele comune tuturor revoluționarilor europeni de la mijlocul
veacului trecut, de cealaltă parte tezele școlii istorice a
dreptului, evoluționismul istoric. La aceste deosebiri de vederi
s-au adăugat inevitabilele conflicte politice dintre două partide
în care unul se revendica continuatorul pașoptismului, iar
celălalt din tradiția rolului istoric al marii boierimi. De o parte
se vorbea (și cât de înfierbântat !) de reforme, revoluție,
burghezie, industrie, „suvrage“ universal, libertatea presei, iar

180
de cealaltă parte de tradiție, funcția culturală și politică a
boierimii, dreptul ginților, aristocrația spiritului, iar Carp (nu și
T. Maiorescu) afișa, sfidător, un dispreț suveran pentru vulg și
agitația străzii.
Așa stând lucrurile, era normal ca Maiorescu, atunci când
avea să examineze retrospectiv (în 1895) rolul și caracterul
mișcării de la 18481, să întocmească acel cunoscut rechizitoriu
aspru care a făcut epocă. „în ce direcție - scria el - era
îndreptată România de conducătorii ei cei mai luminați ? De
când și unde începea acea îndreptare ? Puteam noi merge spre
republică ? Cu modul de judecată istorică ce predomnea între
noi (junimiștii, n.n.), mai mult englezește evoluționar, decât
franțuzește revoluționar, așa-numita regenerare de la 1848 nu ne
părea să aibă gradul de importanță ce i-1 atribuiau liberalii din
Muntenia. Fără îndoială, mișcarea de la 1848 avusese însemnătatea
ei, întrucât manifestase, cu oarecare răsunet în Europa,
deșteptarea conștiinței naționale în românii din Principate și
voința lor de a se dezvolta în conexitate cu civilizația
occidentală. Dar ca organizare politică, înlăuntrul acestei
tendențe generale, oamenii de la 48 nu au lăsat și nu au avut nici
o concepție reală. Constituțiunea din 15 iunie 1848 de pe
«câmpul libertății» de la Filaret, cu cele 22 articole ale ei, era o
operă de fantasie, fără valoare practică...; (se înșirau, cu scurte

1 Opinia aceasta a lui Maiorescu despre 1848 a fost o convingere mai

veche, stratificată din anii tinereții. La 17 ani, într-o scrisoare de la 18
noiembrie 1857 către sora sa Emilia, comentând critic fenomenul
pregătirii Unirii, Maiorescu vorbea de „smintiții de la 1848“ și,
referindu-se la cerințele partidului unionist pe care le socotea necugetate,
îi blama din nou pe pașoptiști ca inițiatori: „a fost - credea tânărul
Maiorescu - o blestemat de iscusită indulgență din partea Porții de a lăsa
să revină în țară capetele de copil de la «48»“ (Epistolarium, Caiet 9.
Traducere de Georgeta Rădulescu-Dulgheru).

181
comentarii critice, câteva dintre articolele principale ale
Proclamației de la Izlaz, n.n.)... toate aceste erau numai naivă
așternere pe hârtie a unui amalgam de idei nebuloase, cum
mișuiau pe atunci în broșurele frazeologilor din alte țări. Și în
contra frazeologiei era mare dispreț în Junimea... Nu, aici nu
putea fi izvorul politicei române...4'1 P. P. Carp, mai pragmatic,
nu reexamina, dintr-o perspectivă ideologică, programul
revoluției de la 1848. El îi contesta valoarea practică, ținând să
documenteze că nu poate constitui un program din ale cărui
indicații constituționale să se stabilească norme utile de
guvernământ. „Nu se mai poate guverna pe baza principiilor
liberale de la 1848. Aceste au fost îmbrățișate și aplicate de toate
statele moderne... De aceea zic, oamenii de la 1848 nu mai au
absolut nici o valoare, poate o valoare istorică, dar o valoare
pentru luptele politice de astăzi, nici una.“2
Junimismul, căruia îi repugnau cu o sinceritate profundă
spiritul și practica ideologiei revoluționare3, contesta valoarea
programului de la 1848. Propunea, în schimb, valoarea de

1 T. Maiorescu, Istoria contimporană a României, 1925, p. 40 - 41.

După Maiorescu și ceilalți junimiști, spiritul revoluționar era, firește,
sinonim cu anarhia. într-un articol publicat în Timpul din 24 ianuarie,
pe vremea când Maiorescu era directorul ziarului (nu e exclus ca
articolul să-i aparțină lui Maiorescu), se scria: „Anarhia are deosebite
gânduri. Adevărata ei școală e nenorocita Franciă, unde d-nii Rosetti,
Brătianu și adepții lor, ca d. Stătescu, au supt binefăcătorul lapte ce
devarsă astăzi asupra fericitei Românie. Acolo anarhia a lăsat niște
urme uriașe pe care d-lor pot să le admire în toată odihna, dar la
suvenirul cărora omenirea întreagă se cutremură: 93, iuniu 1848,
Comuna din 1871, în o țară unde ea a putut săpa temeliele societăței și
a le înlocui prin revoltă, prin ghilotină și prin incendii44. {Unde începe
anarhia, loc. cit.)
2 Constituționalul, I, nr. 140 (15 decembrie), 1889.
3 T. Maiorescu, Discurs parlamentar rostit la 3 dec. 1881.

182
îndrumar a hotărârilor programatice ale Divanurilor ad-hoc de la
1857. „Adevăratul îndreptar al dezvoltărei interne și externe, în
direcția căruia începuse regenerarea noastră și care trebuia acum
urmat până la sfârșit, erau cele 5 puncte fundamentale, formulate
de Diavnurile ad-hoc din Iași și București la 7 și 9 octombrie
1857: respectarea capitulațiunilor, unirea, dinastia hereditară
dintr-o familie suverană a Europei, neutralitatea garantată de
Puteri și sistemul constituțional. Aici era expresia reală a
cerințelor țării, conform cu faza vremelnică a evoluțiunii sale
istorice, programul izvorât din toată experiența trecutului și care
trebuia păstrat cu sfințenie până la deplina lui înfăptuire, după
care venea apoi timpul unei noi hotărâri și formulări pentru
regularea mersului în viitor.’4 Observația o găsim - mai laconic
exprimată - și într-un discurs din decembrie 1881. ..Dacă
mișcarea de la 1848 a fost impulsiune patriotică mai mult
instinctivă decât o afirmare precisă de idei, mișcarea națională
de la 1857 a fost o impulsiune patriotică cu un program foarte
precis.441
Preferința junimismului pentru programul Divanurilor ad-hoc
are, desigur, rațiunea ei. Printre cele cinci puncte esențiale ale
programului din 1857 nu figurează, de pildă, nici o cerință privind
calea de soluționare a problemei țărănești. Or, cum se știe,
articolul 13 din programul revoluționar muntean2, atât de blamat
de junimism, cerea emanciparea clăcașilor și împroprietărirea lor
prin despăgubire. Iar Bălcescu nu a scris mai târziu că „revoluția
din 1848 se cuprinde pe de-a întregul în acest articol al 13-lea44 ?
Dealtfel, și în documentul (program) al revoluției moldovene
redactat de Kogălniceanu {Dorințele partidei naționale} se cerea

1 T Maiorescu, Istoria contimporană a României, 1925, p. 42

Timpul, an. VI, nr. 266 (5 decembrie) 1881.
2 Vezi studiul lui Paul Cornea: Titu Maiorescu și pașoptismul, în voi.
De la Alexandreseu la Eminescu, E.P.L., 1966, p. 325-368.

183
rezolvarea problemei țărănești prin desființarea boierescului și
împroprietărirea țăranilor prin răscumpărare. (E drept că. în
programul de la Brașov din mai 1848, mai radicalul Prințipiile
noastre pentru reformarea patriei, se cerea împroprietărirea fără
răscumpărare.) Divanurile ad-hoc au renunțat la problema
țărănească, deși delegații țăranilor au cerut imperios măsuri
radicale pentru îmbunătățirea condiției lor de viață. Dar opoziția
moșierimii a fost atât de înverșunată, încât foștii revoluționari
de la 1848 (reîntorși din exil) au acceptat să redacteze un
document în care să fie prevăzute numai revendicări politice,
cele sociale fiind ocolite. Se argumenta că în acest fel se salva
ideea Unirii, altfel în primejdie datorită împotrivirii marilor
proprietari. Documentul Divanurilor prevedea, într-adevăr, vitale
cerințe de ordin politic (intern și extern), exprimând opinia țării
întregi înaintea marilor puteri europene. Dar interesele țărănimii,
fără de care nu se putea asigura evoluția reală a structurilor
sociale și politice românești, au fost sacrificate. Era prima probă
elocventă a involuției liberalismului muntean care se plia
pragmatic la conjunctură. (La una din ședințele Divanului
ad-hoc muntean I. C. Brătianu a cerut delegaților țărani să
renunțe la cererile lor, dând „pildă de dezinteresare4', jertfind
„păsurile lor personale pentru ale țării44.) E adevărat că în joc era
destinul politic național al țării. Dar acesta nu trebuia apărat prin
abandonarea totală a dezideratelor sociale. Unii dintre fruntașii
liberali, moldoveni și munteni, foști participanți la mișcarea din
1848, au acceptat această temporară punere între paranteze a
principalului deziderat social, socotind că după Unire se vor
putea întreprinde măsurile necesare pentru readucerea chestiunii
pe tapet. Kogălniceanu și unii liberali munteni au acceptat
această stratagemă, pentru ca la 2 mai 1864 să înfăptuiască, în
condițiile știute și în forma ciuntită cunoscută, reforma agrară.
în ordinea temei noastre, semnificativ e faptul că junimismul
nu a considerat necesar să comenteze în vreun fel absența

184
problemelor sociale din programul Divanurilor din 1857. După
cum nu e o întâmplare faptul că în comentariul lui Maiorescu
despre proclamația Constituției din 1848 a omis orice referire la
articolul 13, deși a calificat-o „o operă de fantasie44. în realitate,
deși blamată și apreciată atât de tranșant negativ. Constituția din
1848 nu era deloc ,.aștemere pe hârtie a unui amalgam de idei
nebuloasei Era, dimpotrivă, expresia necesară a reformării
tuturor structurilor românești pentru a o impune în circuitul
modern al evoluției capitaliste. Lovinescu avea dreptate să
aprecieze, combătând opinia lui Maiorescu transcrisă mai sus:
..... Cu tot caracterul ei teoretic și imitativ. Constituția din 9
iunie 1848 rămâne adevăratul punct de plecare al unei noi
orientări a poporului nostru; ea reprezintă gestul simbolic prin
care axa vieții noastre politice și culturale s-a schimbat din
Răsărit în Apus; de ea se leagă viitoarea formație revoluționară a
civilizației românești - dealtfel, sociologic, singura cu putință/41
Acuzați de a nu fi avut simț istoric, din care cauză s-au lăsat
seduși de formulele politice la modă în Franța revoluționară,
încercând să le aplice otova la gurile Dunării, de fapt pașoptiștii
au demonstrat că au înțeles dinamica procesului istoric. Gestul,
acțiunea și concepția lor despre societate și evoluția ei o
demonstrează elocvent. Iar strădania lor militantă nu e deloc o
arbitrară transplantare a unor formule culese de ici, colo și mult
mai mult decât - cum credea Lovinescu - un gest simbolic.
Țările românești, cu toată lentoarea în dezvoltare, cunoșteau, la
1848, un stadiu incontestabil în evoluția spre capitalism. încât
eliminarea atotputerniciei feudalității în plan social și politic -
năzuită de pașoptiști - era un act sociologic necesar, reclamat
imperios de realitatea socio-economică. Gherea a ridiculizat, cu
temei, acele opmii (exprimate și de junimism) care reduceau pueril

1 E. Lovinescu, Istoria civilizației, ed. cit , p 144.

185
întreaga mișcare pașoptistă la ipostaza adolescentină a unui grup
de tineri intelectuali fermecați de formule cuceritoare adunate de
aiurea. în realitate, a demonstrat sociologul Gherea, „tinerimea
liberală de la 48 a fost numai exprimătoarea și mijlocitoarea
acestor forțe... sociale care au impus transformarea.441

3. Nu ne oprim acum să comentăm opiniile junimiste despre

Constituția de la 1866 și, în general, despre întreg sistemul
legislativ creat rapid (poate prea rapid) pentru configurarea
cadrului suprastructural al României moderne. O vom face mai
încolo. Mai întâi se cuvine să comentăm teza formelor fără fond
care, se știe, ocupă un loc cardinal în ideologia junimistă. O teză
care, beneficiind de o formulare fericit găsită, a făcut o
extraordinară carieră în toate zonele culturii și, de aici, poate prin
puterea de sugestie a literaturii, în politică, sociologie, ideologie
și chiar în anumite despărțăminte ale filozofiei. O întrebare i se
pune din capul locului cercetătorului care examinează acest
esențial compartiment al ideologiei junimiste. Care este sfera și
obiectul celor două concepte (formă și fond) sau (mai bine ?)
cei doi termeni ai acestei relații antinomice ? Operația nu e
impusă numai de rațiuni logice (precizarea termenilor e totuși
de rigoare în orice examen analitic !). Pentru că examinând
chestiunea mai atent constatăm, nu fără surprindere, că termenii
nu au deloc o sferă și un obiect bine precizate. Și e de mirare ca
un logician de valoarea lui Maiorescu să fi lăsat în obscuritate
tocmai acești doi termeni, vehiculați atât de mult ! într-adevăr,
ne întrebăm din nou, care să fie sfera categorială a celor doi
termeni ? Obișnuiți cu rigoarea terminologică de azi și cu
încărcătura semantică pe care au câștigat-o cele două concepte

1 C Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, ediția a H-a, 1920, Editura

„Viața românească44, p. 34 - 35.

186
de-a lungul unui secol de istorie culturală, cercetătorul actual e
ispitit să confere preciziune unor concepte lăsate de fondatori
neclarificate. Astfel unii cercetători au asimilat dualitatea fond-
formă bazei și suprastructurii, înțelegând prin fond structura socio-
economică și prin formă palierele suprastructurale (cultură, cadrul
politic instituțional, legislație, arte, știință, morală, moravuri
etc.). Firește că anumite corespondențe verifică această asimilare
poate prea temerară (încercată și de noi în cartea despre junimism
din 1966). Dar nu o epuizează defel. Tudor Vianu emitea ipoteza
că în înțelesul maiorescian fondul semnifica, de fapt, numai
„cultura interioară*', iar forma, „regimul constituțional*4 liberal în
vigoare după 1866. Dar tot Vianu, clarificând sensul categorial
al fondului, propunea o explicitare care ne apropie de ipoteza
sociologică întrevăzută de unii cercetători. „Acest fond, scria T.
Vianu, îl întrevede Maiorescu în spiritul unei burghezii naționale
productive, în stare a fi determinat pe calea orientării tineretului
către profesiuni dependente de învățământul științific.**1
Călinescu atribuia categoriei fond o semnificație culturală,
subsumată și aceasta ponderii sufletești. „Ce înseamnă - se
interoghează criticul - în general fond sub raportul manifestărilor
culturale ? Evidența unei mari tensiuni a spiritului sub întreită
înfățișare: intelectuală, pasională și politică. Fond vrea să zică
proces, i se opune placiditatea: incuriozitatea, apatia, inerția,
întrebarea firească este dacă oamenii de la 1848 pe care îi
ironizează Maiorescu sunt lipsiți de acest fond care i-ar face, în
sens filozofic, aculturali. Ei, dimpotrivă, au un exces de fond.
Maiorescu confundă fondul sufletesc cu depozitul obiectiv al
cunoștințelor, cu instrucția.4*2 Lovinescu a optat și el pentru

1 Vezi T. Vianu, Influența lui Hegel în cultura română, în ed. cit.,

p. 400.
2 G. Călinescu, Domina bona, în Principii de estetică (ed. Geo
Șerban și Andrei Rusu), E.P.L., 1968, p. 253.

187
semnificația culturală a antinomiei dintre cele două concepte (în
Istoria civilizației, ca și în T. Maiorescu), fără a ignora sensul
sociologic mai general al implicației criticismului ideologic
conținut în teoria formelor fără fond. Gherea s-a referit adesea la
teoria formelor fără fond. Ba chiar a și acceptat-o, conferindu-i
însă o altă perspectivă și prescriindu-i alte soluții de rezolvare.
Evident că, sociolog prin formație, Gherea a conferit celor două
concepte un înțeles sociologic, mai precis de sociologie economică
și politologică. Fondul era, în general, considerat a fi baza socio-
economico-politică (exprimată prin formula „condițiile obiective
și cele subiective pentru întocmirea politico-socială a capitalismu­
lui44), iar forma, o suprastructură („instituțiile occidentale ce am
introdus46, „instituțiile caracteristice capitalismului44, „întocmirea
politico-socială burgheză44).
Oprim aici incursiunea noastră pentru a conchide că fiecare
dintre aceste ipoteze conține, fără îndoială, un element de
veracitate. Semnificația celor două concepte trebuie stabilită
(sau restabilită) printr-o operație de contopire, într-un ansamblu
teoretic funcțional al opiniilor din ipotezele menționate. Și am
adăuga că această retopire nu e deloc convențională. Celebra
formulă junimistă a fost un instrument polemic antiliberalist. Cei
ce s-au oprit cu precădere la accepția culturală a celor două
concepte au avut, în felul lor, incontestabil, dreptate. Actul de
naștere al teoriei formelor fără fond s-a consumat în spațiul
vestitului eseu maiorescian din 1868 în contra direcției de astăzi
în cultura română. Și aici se abordau, în mod special, probleme de
filozofia culturii și de politică a culturii. Dar înțelesul teoretic al
teoriei formelor fără fond era mult mai general. Sfera culturii era
utilizată numai ca element cadru, cu funcțiune exemplificatoare.
Prin acest intermediar - mai bine sesizabil de orice lector cât de
cât informat - se țintea însă departe, spre sfera largă a întregului
organism al structurilor românești din deceniul al șaptelea. Și
apoi chiar conceptul de cultură avea, atunci, pentru junimism un

188
înțeles diferit de cel utilizat azi în filozofia culturii. Era și mai
cuprinzător dar și (nu e nici un paradox) mai limitativ. Uneori se
contopea cu civilizația, pentru ca altundeva (adesea pe aceeași
pagină) să se opună ei; aici se confunda cu întreaga suprastructură,
pentru ca în altă parte să rețină din sfera acesteia numai anumite
compartimente. Revenind la cele două concepte antinomice de
bază, vom spune că forma are totuși la junimism înțelesul de
cadru exterior al civilizației importate, fondul cuprinzând în sfera
sa moravurile, conținutul sufletesc și starea social-economică. Și,
se știe, sfera acestei alte denominații pentru conceptul de formă
„civilizație importată44 sau „noua civilizație44 era atât de largă,
încât cuprindea, de fapt, totul: legislație și sistem legislativ -
inclusiv Constituția - sistemul politic, artele și cultura, instituțiile
de învățământ. Cu o terminologie din filozofia culturii, forma
semnifică, de fapt, civilizația, posibilă de împrumutat oricând și
de oriunde, pentru că se oprește la straturile exterioare. Fondul
era, potrivit aceleiași terminologii, cultura sufletească, straturile
profunde ale psihologiei unui popor, trăsăturile sale caracteristice
ancestrale, moravurile și caracterologia configurate lent în secole
și milenii de evoluție. Adoptarea unor norme civilizatoare din
sfera formelor nu putea rodi decât dacă erau o expresie a fondului
milenar stratificat sau dacă era reclamat necesar de acesta.
Principiu care, constata - cum vom arăta - alarmat junimismul, a
fost brutal încălcat de la 1840 la 1870, anulându-se (scandal !) și
ideea absolută a necesității evoluției de la inferior la superior, de
la bază la straturile de sus.
Am adăuga că în ideologia junimistă nu numai cele două
concepte au fost așezate polar în ecuație. Contradicția era
semnalată și în sfera categorială a formei, de vreme ce s-a
denunțat faptul că formele adoptate prin import arbitrar nu au,
ele însele, fondul corespunzător (academii fără oameni de știință,
universități fără profesori, teatre fără dramaturgie și actori, sistem
legislativ și politic modem implantat pe o conștiință politică

189
arhaică etc., etc.). Tocmai din această cauză unii comentatori ai
fenomenului junimist s-au oprit aproape exclusiv la semnificația
culturală a celebrei teorii criticiste. Dar textul de bază al acestei
teorii (în contra direcției de astăzi...), ca și multe altele semnate
de Carp, Rosetti, Eminescu, oferă destule indicii pentru a afirma că,
de fapt, conceptul fondului înglobează în sfera sa și elemente din
structurile mai generale, ale complexului socio-economic. Nu s-au
referit Maiorescu și Carp, în nenumărate rânduri, la păturile
mijlocii (ei le spuneau, firește, clase), care erau singurele chemate
să reclame însușirile adoptate și a căror inexistență ar fi conferit
artificialitate întregului proces civilizator ? Așa stând lucrurile,
credem că se verifică acele ipoteze care lărgesc obiectul
categorial al fondului, incluzând aici și elemente din sfera mai
generală a cadrului socio-economic.
S-a contestat adesea junimismului paternitatea teoriei
formelor fără fond, citându-se elocvente opinii ale unor
antecesori. Lovinescu i-a amintit pe Gh. Asachi, Ion Ghica, I.
Eliade-Rădulescu, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu. înainte de a
ne referi la opiniile celor citați de Lovinescu (pe unii dintre ei
i-a pomenit și Ibrăileanu în 1908, deci cu mult înaintea lui
Lovinescu), am aminti că formula junimistă care poartă,
indiscutabil, pecetea maioresciană, are ca înaintemergător pe
nimeni altul decât părintele lui... Titu Maiorescu. într-o scrisoare
trimisă din Craiova lui G. Bariț la TI august 1838, examinând
critic moravurile din Țara Românească, opina: „la noi toate sunt
de-a-ndărătelea. Slăbiciunile la care au venit alte neamuri, mai la
urmă, din îmbielșugare, noi le avem la început, în cea mai mare
sărăcie. Unde o să iasă asta, nu știu. Mie-mi(i) e teamă. De la
generația ce este acum în mâinile noastre nu știu ce o să
așteptăm. Eu însă nu poci aștepta bine, din cele ce sunt până
acum. Fălească-se cui îi place în civilizația noastră, laude
înaintările în literatură, pe mine, căruia îm(i) place a cerceta
lucrul mai la rădăcină și a privi în viitor, nu mă va înșela forma

190
din afară niciodată/4 Mai încolo vorbea de „silințele ce se văd
aici țintite tot la lucruri ușoare, despre urmatul acelor silințe,
care este o spoitură din afară... Apucăm lucrurile de vârf,
neîngrijind de rădăcină/'1 Cum se vede, și profesorul Ion
Maiorescu, om de cultură germanică, trăit o vreme la Viena,
dorea o evoluție temeinică de la inferior la superior, sau, cum se
exprima el, de la rădăcină spre vârf, nelăsându-se înșelat de ceea
ce constata a fi „forma din afară". După cum era firesc ca omul
politic Gh. Asachi, oscilând între moderație și spirit retrograd (a
îndeplinit funcțiuni importante în Comisia de redactare a
Regulamentului organic, a fost potrivnic mișcării politice
revoluționare de la 1848 și chiar anti-unionist) să fi scris această
propoziție cu fond sociologic implicit ce premerge tezei
junimiste: „cultura și fericirea unui popor nu stă în schimbarea
portului, în mania de a se lepăda în vechime și de a lua orice
lucru străin și nou, ci în respectul aducerii aminte a strămoșilor."2
Eliade Rădulescu scria, desigur în Echilibru între antiteze: „Cu
legi și doctrine eterogene aduse sau imitate din afară se pierde
România, pentru că ridicându-i-se elementele ei vitale i se
impun altele ce nu le pot respira plămânii ei. Se îneacă animalul
de uscat în fundul apelor; moare peștele scos și ținut a răsufla
aerul. Dă românului legi române, legi biblice și creștinești, lasă-i
datinele străbune, dacă vrei să trăiască ca nație." Costache
Negruzzi îi scria la 1859 lui Ion lonescu de la Brad: „Precum
vezi, de la fiecare am luat câte ceva; atâta că n-am hiat ceva bun.
Ce ne pasă ! Ni se pare că prin asta intrăm busna în civilizație..."
Cât privește apropierile dintre opiniile evoluționist-istorice ale
lui Kogălniceanu și junimism, ne-am ocupat de ele mai înainte

1 George Bariț și contemporanii săi (ediție coordonată de I. Pervain

și St Pascu), voi. I, Editura Minerva, 1973, p. 218.
2 Albina românească, 1843.

191
încât nu mai e necesar să revenim. Le amintim însă în acest
dosar al predecesorilor.
Incontestabil că unul sau altul dintre acești cugetători au
formulat opinii care premerg teza junimistă. Adevărul este însă
că ele nu au anunțat junimismul și ideologia grupării ieșene nu a
preluat, fraudulos, o moștenire fără să o mărturisească. Negreșit,
elemente din articulațiile de bază ale ideologiei junimiste
pluteau în atmosfera românească a epocii, saturând mediile
conservatoare. Dar junimismul are meritul de a le fi coagulat
sistematic, a le fi dat osatură doctrinală, trimițându-le în lume
sub o înfățișare izbutită, care a cucerit adeziune în unele cercuri,
interes (chiar dacă polemic) în altele. Se poate deci spune fără
greș că originalitatea junimismului, în formularea acestei teze
ideologice, rămâne astfel integrală. Chiar detectarea cugetărilor
prejunimiste se datorește junimismului. Junimismul, impunându-se
ca o orientare ideologică de mare autoritate, a determinat efortul
dc a căuta antecesori. Și, paradoxal, fără existența junimismului
opiniile „precursorilor" s-ar fi pierdut cu totul sau nu ar fi
căpătat valoarea ce li s-a atribuit. Junimismul nu numai că nu
i-a frustrat pe predecesori, dar a valorizat opiniile care nu erau,
de fapt, cum precizase și Lovinescu, decât „simple observații
fără consistență ale unor stări de fapt pornite dintr-un spirit critic
la îndemâna oricui/'1 De altfel, același lucru se poate spune
despre destinul articolului în care teza formelor fără fond a fost
pentru prima oară formulată. Dacă nu ar fi existat decât eseul
maiorescian din 1868 (în contra direcției de astăzi...) și nu i s-ar
fi adăugat celelalte studii ale profesorului, cele ale lui Rosetti,
Panu, Xenopol, Burlă, discursurile lui Carp și Maiorescu,
activitatea politică a grupului junimist, gazetele grupării,
Convorbirile literare și autoritatea lor excepțională, expresia
ideologică junimistă în literatura unor străluciți membri ai

1 E Lovinescu, op. cit., p 197.

cenaclului atunci, cu siguranță, s-ar fi risipit și importanța
intervenției maioresciene din 1868.
*
Cu o decizie izvorâtă dintr-o convingere clădită temeinic, în
anii formației intelectuale, junimismul a inițiat, așadar, un adevărat
rechizitoriu de contestare a procesului civilizației românești. Nu
era vorba, am mai spus-o, de contestarea fenomenului civilizatoriu,
ci de modalitatea înfăptuirii sale. S-ar fi comis o gravă eroare.
O dată cu abrogarea (prin tratatul de la Adrianopole) a monopolului
turcesc asupra comerțului românesc și intrarea noastră în
circuitul economic european, cele două principate ar fi deschis
prea larg porțile înnoirilor. în câteva decenii, adepții înnoirilor
cu orice preț au adoptat și au împrumutat fără rigoare, măsură și
spirit selectiv. S-ar fi ignorat esențialul: nu s-au adoptat doar
acele forme care s-ar fi potrivit specificului local și nici nu s-a
controlat ritmul acestui proces înnoitor. Să trecem (pentru că
vom reveni mai încolo asupra chestiunii) peste acuzația privind
lipsa spiritului selectiv în procesul acesta necesar de reformare.
Important e că, după un atent tur de orizont, ideologii Junimii
au ajuns la concluzia că tot ceea ce s-a construit în câteva
decenii e fals și fragil. împotriva acestei realități îngrijorătoare,
cu care conștiința publică s-a obișnuit, trebuie inițiat un atac
concentrat și dur pentru a produce o radicală mutație de
mentalitate. „Această rătăcire totală a judecăței“ - scria
Maiorescu în eseul din 1868 - este fenomenul cel mai însemnat
în situațiunea noastră intelectuală, un fenomen așa de grav, încât
ne pare că este datoria fiecărei inteligenți oneste de a-1 studia,
de a-1 urmări de la prima sa arătare în cultura română și a-1
denunța pretutindenea spiritelor mai june, pentru ca acestea să
înțeleagă și să primească sarcina de a-1 combate și nimici fără
nici o cruțare../4 Viciul cel mare constă în aceea că România

193
și-a adăugat, în contact cu formele civilizației apusene, numai un
„lustru din afară44, lipsit de bază și de fond propriu. Și aceasta
pentru că „nepregătiți precum erau și sunt tinerii noștri, uimiți de
fenomenele mărețe ale culturei modeme, ei se pătrunseră numai
de efecte, dar nu pătrunseră până la cauze, văzură numai formele
de deasupra ale civilizațiunii, dar nu întrevăzuseră fundamentele
istorice mai adânci care au produs cu necesitate acele forme și
fără a căror preexistență ele nici nu ar fi putut exista.441 în marele
său discurs, rostit în parlament la 28 martie 1879 în problema
articolului 7 din Constituție, Carp spunea cam același lucru:
„Când România, cam virgină de orice cultură, s-a găsit deodată
față cu civilizația occidentală, era firesc să nu se înțeleagă întregul
mecanism și întregul mers al acestei civilizațiuni; era firesc (să
reținem, pentru clarificări ulterioare, acest justificativ «era
firesc», n.n.) ca de multe ori să confunde cauza cu efectul și să
creadă că imitând în mod superficial efectele, luând pur și simplu
formele cari le-a luat civilizațiunea occidentului, noi aveam să
ajungem la același rezultat la care a ajuns Europa, și a uitat că
ceea ce ne impune nouă în străinătate... nu era decât rezultatul
unei munci anterioare pe care noi nu am făcut-o și fără care, cu
toată imitațiunea noastră servilă, nu putem ajunge la nici o
înflorire.442 Nu astfel cugeta și Theodor Rosetti în studiul din 1886,
la care ne-am mai referit, când afirmă: „...Voind a ne asimila, cu
o singură lovitură și fără muncă, cu popoarele a căror cultură e
rezultatul unei lupte și unei munci seculare, am izbutit numai a
produce caricatura unei civilizațiuni. Aceasta o simțim cu toții și
de aceea adânca nemulțumire care ne cuprinde.443 Sau în studiul

1 T. Maiorescu, In contra direcției de astăzi în cultura română, ed.

cit., p. 148 - 149.
2 P P. Carp, Discursuri, voi I, 1907, p. 201 - 202.
3 Th. Rosetti, Mișcarea socială la noi, Epoca, an. III, nr. 792,
(14 iulie) 1886

194
din 1874, constatând alarmat că s-a făcut tabula rasa din
sistemul vechilor întocmiri, socotea că vina o poartă „formele
de cultură străină transplantate fără spiritul care le-a creat și pe
care la noi aceste forme nici nu-1 pot avea/'1
Așadar, prin aceste brutale și necugetate acțiuni de import
civilizatoriu s-a produs o alcătuire hibridă caracterizată, pe scurt
spus, prin crearea unor forme lipsite de fondul lor propriu. Nu
vom relua discuția de mai înainte despre impreciziunea celor
două concepte în terminologia ideologiei junimiste. Ne limităm
să le consemnăm așa cum au fost exprimate, cu speranța că
preciziunile noastre de mai sus au introdus în analiză un
oarecare spor de clarificare. „Vițiul radical... în toată direcția de
astăzi a culturei noastre - considera Maiorescu în 1868, este
neadevărul, pentru a nu întrebuința un cuvânt mai colorat,
neadevăr în aspirări, neadevăr în poezie, neadevăr până în
gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului
public". Și mai departe: „Forma fără fond nu numai că nu aduce
nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește
un mijloc puternic de cultură..."2 Și Carp declara în discursul din
1879, din care am mai citat: „Când am venit noi și am luat
organizațiunea întreagă a popoarelor culte, fără să avem noi
elementele necesarii, am trebuit să ne zicem că nu facem decât a
pune bazele unei clădiri pe nisip care trebuie să se prăbușească
la cea întâi furtună."3 Junimismul constata deci acuzator „lipsa
de orice fundament solid pentru formele din afară ce le tot
primim."
Acest adevăr, cu valoare de axiomă, a fost elementul pivot al
ideologiei junimiste. Și el avea prin excelență un caracter
rechizitorial, detectat fiind în toate compartimentele organismului

1 Idem. Despre direcțiunea progresului nostru, ed. cit., p. 126.

2 T. Maiorescu, art. cit., ed. cit., p. 147, 152.
3P. P Carp, Discursuri, voi. I, 1907, p. 202.

195
 românesc. Ne grăbim să adăugăm că defecțiunea atât de gravă
era limitată la ceea ce noi obișnuim azi să numim palierele
suprastructurii. O întrebare (sugerată de comentariul nostru de
mai sus) ni se pune azi când examinăm acest încărcat dosar de
culpe și acuze. Ce anume se urmărea ? Sau, mai bine, ce rost
avea ? Se judeca doar o realitate înfăptuită, cu stagiu recunoscut
de trei-patru decenii, care, oricâte rechizitorii s-ar fi rostit, nu
mai putea fi abolită. Maiorescu știa prea bine că tot ceea ce e
real este rațional, altfel spus, necesar. Iar necesitatea este cumva
în afara aprecierii acuzatoare, critica exercitându-se, de obicei,
în sfera de acțiune a liberului arbitru. Dacă n-am ști că
junimismul avea programul său constructiv, tot acest rechizitoriu
aspru și pamfletar ni s-ar părea fără sens. Dar el era un moment
necesar presupus cu obligativitate pentru a se propune programul
reformator junimist. Era, parafrazând raționamentul hegelian,
momentul negației, căruia îi va urma cel afirmativ. Dar dincolo
de această dispunere hegeliană a momentelor cheie din planul
ideologiei junimiste (care nu e deloc o presupoziție a noastră),
rămânând tot în planul acestei terminologii filozofice, important
e de precizat că Maiorescu și prietenii săi nici nu considerau
înnoirile produse drept un fenomen real. Din perspectiva
aceleiași înțelegeri hegeliene nu recunoșteau ca reală noua
întocmire pentru că nu ar fi produsul unei evoluții normale.
Artificialul, creația socială anorganică, prin voință impusă,
spiritul imitator și autoritatea de stat, nu se pot nicicând întrupa
în real. Că modernizarea civilizației românești era o necesitate,
junimismul o știa și o recunoștea. Dar, repetăm, trebuiau - se
postula - descifrate indicațiile tezaurizate în specificitatea locală
și acestea - care anume ? - supuse (cum ?) unui lent proces de
adaptare și reformare.
Eroarea principală a modalității de înfăptuire a procesului de
modernizare trebuie deci căutată în faptul că a fost desconsiderat
nu numai ritmul unei „dezvoltări reorganizatoare normale^, dar

196
 s-a și anulat principiul esențial al însăși legii evoluției după care
„orice progres să fie făcut de jos în șus“, de la inferior la
superior, de la simplu la complex. Nu este aceasta semnificația
teribilului tablou din 1868 prin care Maiorescu înfățișa, în tonuri
crude, caricatura civilizației românești de atunci ? „înainte de a
avea partid politic care să simță trebuința unui organ, și public
iubitor de știință, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat
jurnale politice și reviste literare și am falsificat și disprețuit
jurnalistica. înainte de a avea învățători sătești, am făcut școli
prin sate, și înainte de a avea o cultură curentă peste marginile
școalelor, am făcut atenee române și asociațiuni de cultură și am
desprețiat spiritul de societăți literare. înainte de a avea o umbră
măcar de activitate științifică originală, am făcut Societatea
academică română, cu secțiunea filologică, cu secțiunea
istorico-arheologică și cu secțiunea științelor naturale, și am
falsificat ideea academiei. înainte de a avea artiștii trebuincioși,
am făcut conservatorul de muzică; înainte de a avea un singur
pictor de valoare, am făcut școala de bele-arte; înainte de a avea
o singură piesă dramatică de merit, am fundat teatrul național -
și am deprețiat și falsificat toate aceste forme de cultură. în
aparență, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi
aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință,
avem jurnale și academii, avem teatru, avem chiar o
constituțiune. Dar, în realitate, toate aceste sunt producțiuni
moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără
adevăr și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă
și fără valoare../41 în 1875 inteligența sobră și scorțoasă a lui Th.
Rosetti a tălmăcit - cum să spunem ? - atât de fidel ideile
maioresciene încât e greu să eviți cuvântul plagiat.2 Nu e mai

1 T. Maiorescu, art. cit., ed. cit., p. 150-151.

2 „Pe când în școlile noastre de mijloc și superioare, limba națională
nici nu mai formează obiectul vreunui curs, o academie compusă din

197
puțin adevărat că tezele expuse de Maiorescu în 1868 (sau în
deceniile următoare) s-au cristalizat în urma unor discuții
îndelungate și aceste precedate sau verificate cu lectura atentă a
acelorași gânditori autorizați pentru sfera de preocupări
interesate, încât Carp, Rosetti sau alții, exprimându-le, utilizau
un bun comun. Junimismul pornea de la o teză ideală pe care
regreta că nu o poate înfăptui. Ar fi dorit să se găsească pe un
teren virgin, unde totul putea fi înălțat de la început, pe cale
evolutivă, după un bine cugetat program. Din păcate, starea
aceasta ideală nu o putea obține. Se arăta iritat însă, cu o
sinceritate ce nu i-o putem contesta, că principiile teoretice ale
evoluționismului social, la îndemână în orice lucrare respectabilă
de specialitate, era nesocotit. „Faceți mai întâi - scria Maiorescu
în același an 1868 - pe poporul român mai cult și mai activ,
dați-i prin școli bune și prin o bună dezvoltare economică
lumina și independența de caracter a adevăratului cetățean, și
apoi forma juridică, după care își va întocmi el relațiunile sale
publice și private, va veni de la sine și va fi acomodată stării sale
de cultură. Dar nu începeți cu regulamentarea administrativă și

somitățile literare se silește, printr-un dicționar al limbii, a consemna pentru

generațiile viitoare faptul straniu, dar interesant că românii pe la sfârșitul
secolului al 19-lea nu știau românește. Pe când întreținem cu grele sarcini
numeroase cadre de literatură, izvorul poeziei naționale, care acum 30 de
ani începuse a curge atât de viu, a secat aproape cu desăvârșire. Pe când
avem o școală de bele-arte și o artă rațională de stat ale cărei producții
le-am văzut la expoziția din Viena (din norocire ascunse după clăile de
grâu), puținele monumente istorice, care au o însemnătate estetică oarecare,
cad în ruină. Pe când avem catedre de logică, până și bunul simț, această
calitate tradițională a poporului român, începe a dispare... Creând catedre
pentru care nu avem profesori și academii pentru care nu avem învățați, el
(statul, n.n.) a discreditat știința și a făcut ceea ce e menit pentru aflarea
absolută și necondiționată a adevărului, un simbol al minciunii. Tolerând ca
învățătorii poporului să considere posturile lor ca un fel de sinecură a...
etc. etc. etc.“ {Despre direcțiunea progresului nostru, ed. cit., p. 153-154.)

198
cu constituție, căci de când lumea nu s-a regenerat nici un popor
prin legi și guverne, ci legile și guvernele au fost numai expresia
incidentală, rezultatul extern al culturii interioare a unui popor,
și a aștepta cultura de la jurisprudență și de la un guvern vrea să
zică a răsturna ordinea naturală/41 Deci, din nou se invoca
încălcarea „ordinii naturale44, altfel spus a evoluției organice care
numai ea ar fi putut asigura țării o propășire normală.
Acesta e deci viciul care a guvernat - după junimism -
procesul de adaptare necesară a organismului românesc la
registrul civilizației europene. Să admitem că este cel adevărat și
că tabloul zugrăvit de Maiorescu este veridic. Nu ne mai
întrebăm, din nou, dacă rechizitoriul junimist are sens într-un
domeniu al necesității sociale pentru că se impune a fi formulată
o altă întrebare. Și ea privește însăși legitimitatea adaptării unui
model socio-politic-cultural o dată constituit. Sau, altfel exprimat,
valoarea universală a modelării în planul social. Mai toți
sociologii sunt de acord că în sfera categorială a formei e fatal
procesul de adoptare (de adaptare) a unor modele (principii și
norme legislative, cadre și sisteme culturale sau de învățământ,
instituții etc.) din afară, verificate peste tot. Și aceasta pentru
simplul motiv că alcătuirile normative suprastructurale ale unui
tip de societate simt - în linii mari - peste tot aceleași și e absurd
să inventezi altele decât cele unanim practicate. Sistemul de
drept roman a fost, la vremea lui, adoptat în toată Europa de
apus și de centru, constituționalismul englez a influențat multe
țări, iar Codul napoleonean (care își trage rădăcinile din
principiile revoluționare ale drepturilor omului) a cucerit țările
europene. Adoptarea lor nu a primejduit nimic din etnicitatea
popoarelor care au acceptat modelele respective pentru bunul
motiv că procesul de „imitație44 era expresia unei necesități

1 T. Maiorescu, Contra școalei Bărnuțiu, ed. cit., voi. II, p 204.

199
sociologice inexorabile. Țările care au pășit într-o cadență
normală spre capitalism, de pildă, au trebuit să accepte legislația
burgheză (exprimată în Codul napoleonean) pentru că, fatal, nu
mai puteau funcționa, juridic și instituțional, după norme, legi
și instituții cu caracter feudal. Ce să mai spunem de cadrul
cultural propriu-zis în care circulația motivelor, a modelelor,
într-un cuvânt al influențelor, e un fenomen fără de care cultura
nici nu poate fi înțeleasă. Care culturi naționale, chiar cele cu
tradiție îndelungată, nu-și datoresc dezvoltarea, într-un anume
moment al ciclului evolutiv, impulsului primit din contactul cu o
cultură apropiată sau mai îndepărtată, pentru ca apoi să
influențeze fericit ascendența altora. Fără acest contact permanent,
orice cultură, oricât de mare, ar sfârși prin a se scleroza,
stingându-se lent și chinuitor. Cât privește învățământul, toate
țările europene au adoptat, cu diferențe știute, același sistem
modern, străduindu-se să-i asigure condiții de dezvoltare și
eficiență. Și fenomenul s-a produs aproximativ în același timp,
determinat de evoluția spre capitalism. Iar evoluția spre
capitalism a fost un proces cu valabilitate universală spre care
s-au îndreptat toate țările (chiar cele care un timp au ales datorită
forței economice, multă vreme menținută, a claselor legate de
relațiile de tip feudal) antrenate, tot fatal, în circuitul economic
internațional capitalist. Chiar țările Europei de răsărit sau unele
țări din Europa centrală în care forțe interesate au propus
ocolirea realității capitaliste, încercând practicarea unor soluții
deosebitoare au sfârșit prin a se supune, inevitabil, presiunii
fenomenului capitalist. Iar realitatea fenomenului capitalist,
indiferent de stadiul atins de o țară sau alta în acest proces, nu
putea funcționa fără adoptarea modelului politic suprastructural
burghez.
Nostim e că târziu, în 1895, Petre Carp, acum despovărat de
mai vechile preconcepte ideologice, apărându-și în parlament
legea minelor de el propusă spre legiferare, polemizând cu D.

200
Sturdza, făcea declarații pe care la 1868 le-ar fi.dezavuat. „...Ia să
aruncăm noi o ochire retrospectivă asupra mersului civilizației și
v-aș ruga să-mi arătați în care parte din istorie ați văzut dvs. că
un popor a ajuns să fie tare, a ajuns a fi cult, rămânând redus
numai la propriile lui forțe ? Nicăieri nu veți găsi un asemenea
popor... Toate celelalte civilizațiuni au început cu înrâuriri
străine. Cine a educat pe greci dacă nu egiptenii, asirienii,
fenicienii ? Cine a educat pe romani, dacă nu grecii ? Cine pe
italieni, după luarea Bizanțului, dacă nu fanarioții aceia urâți de
dvs. ? Cine a produs explozia cea frumoasă a renașterii franceze ?
A produs-o Italia. Dacă este așa. dvs. vroiți că ceea ce nici o
națiune din lume nu a făcut, să facem noi ?... Popor nou, suntem
în perioada de asimilare. Și până nu se va termina acest proces
de asimilare al științei, al experienței altora, de la noi și prin noi
nu va ieși nimic serios... Odată ce am intrat în conceptul
european, în vârtejul de cultură modernă, ori avem să ne punem
cât de iute la nivelul acestei culturi, ori avem să dispărem.Cil E
adevărat că această declarație de principiu e foarte tardivă și că
era determinată de oportune interese politice. Dar însuși faptul că
P. P. Carp a găsit cu cale să argumenteze utilitatea legii sale cu
asemenea pledoarii e simptomatic pentru destinul și durabilitatea
conceptelor ideologice junimiste în chiar forul interior al celor
care le elaborează. Dar nu uităm să precizăm că indiferent de
aceste retractări târzii, ideologia junimistă exista, se impusese
cu autoritate - și încă definitiv - în istoria mișcării de idei. Ea
trebuie deci analizată ca un fapt ideologic cu statutul său istoric
de stabilitate și autoritate.
Criticismul junimist se exercita pe registrul unor litanii
vehemente, fără a propune mare lucru. Se constata alarmant că

1 P P. Carp, Discurs parlamentar rostit la 7 februarie 1895. Apud C.

Gane, P. P. Carp și rolul său în istoria politică a țării, voi. II,
p. 124-126, 129.

201
tradițiile noastre legislative, cadrele autohtone ale articulațiilor
statale, sistemul reprezentării constituționale ar fi fost brutal
nesocotite. Incontestabil, constatarea era adevărată. Problema e
însă dacă România, care pășea spre capitalism, mai putea
funcționa după aceste vechi, foarte vechi obiceiuri ale pământului,
toate de sorginte feudală. Unii ideologi junimiști hrăneau iluzia
că aceste anacronice norme și instituții puteau fi într-un fel
menținute, supuse fiind numai unui proces de modernizare. Iată
opinia în acest sens elocventă a lui Th. Rosetti. „în dorul
nemărginit și nesocotit de a ne însuși formele civilizației înaintate,
de a introduce în viața noastră publică instituțiile popoarelor celor
mai culte, ni s-a rupt cu o mână sacrilejă toate tradițiile vechi, tot
șirul dezvoltării istorice. în loc de a dezvolta în sens modern
datinile și instituțiile strămoșești, în loc de a căuta și găsi
formele sub care ideea modernă a statului s-ar fi putut introduce
în conștiința poporului, noi am găsit mai lesne de a împlânta «en
bloc» și fără cea mai mică cugetare critică formele prelucrate de
alte ginți, care oricât de perfecte ar putea fi, nu corespund nici
trebuințelor, nici trecutului, nici simțimintelor intime ale
poporului nostru/4 Mirare produce faptul că un bun cunoscător
al problemei legislative, cum a fost Th Rosetti, s-a limitat la
enunțarea acestor jelanii criticiste, fără a preciza, în vreun fel
oarecare, măsuri și căi de urmat. Pentru că, într-adevăr, care erau
acele „datini și instituții strămoșești" ce ar fi suportat un proces
de modernizare, devenind - în noua înfățișare -, și practicabile,
și eficiente ?
în noiembrie 1885, reluându-și ideea într-un alt studiu,
explicita, cumva sociologic, cauzele fenomenului de modernizare.
Dar nici de astă dată, după formularea imprecațiilor criticiste de
rigoare, nu propunea nimic. Socotea doar că, pe lângă vechile
instituții care trebuiau, fatal, înlăturate, ar mai fi existat altele

1 Th. Rosetti, Despre direcțiunea progresului nostru, ed. cit., p. 132.

202
care „erau de căutat, de îngrijit4'. Care anume erau aceste, cum le
numea Rosetti, „odrasle" ce puteau fi revitalizate, nu spunea,
lăsând deschisă poarta presupunerilor de tot felul. Deloc mai precis
s-a dovedit a fi Maiorescu într-un discurs ținut încă în 1876:
„Ca om care judecă asupra lucrurilor petrecute în țara sa, vă spun
sincer că eu regret că s-a făcut schimbarea Regulamentului organic
așa de grăbită, așa de bruscă, și nu s-au modificat numai acele
principii vătămătoare, care nu puteau să existe alăturea cu
cerințele unui stat modern, dar lăsând țărei obiceiurile ei,
lăsându-i-se beneficiul schimbărilor treptate și timpul de a se
deprinde cu libertatea." Care erau acele obiceiuri ce trebuiau
păstrate și supuse unei modificări treptate nu spunea nici
Maiorescu. Iar preciziunea (dacă așa poate fi numită !) că prin
schimbarea grăbită „ne-am dezbrăcat de vestmântul public de
mai înainte... și ca să nu rămânem goi, am luat alta de împrumut,
vestmântul constituțional" nu clarifică deloc chestiunea. 1 Ceva
mai aplicat la obiect a fost A. D. Xenopol. Student la Berlin,
exprimând într-o scrisoare către I. Negruzzi din 1868, devenită
azi celebră, opinia sa net divergentă față de criticismul
maiorescian din în contra direcției de astăzi..., tânărul gânditor
accepta din rechizitoriul fostului profesor ideea formelor fără
fond. într-o scrisoare către Negruzzi din 31 mai 1871 scria:
„Cauza de căpetenie a relelor ce ne bântuie este că introducerea
așezămintelor străine s-a făcut în mod năprasnic, fără o cugetare
înceată și serioasă, fără o conștiință a stărei noastre și a
necesităților ce aveam". Dar cum îi parvenise, prin gazete, știrea
că junimiștii ar fi acceptat reformatoarea „Petiție de la Iași",
inițiată de grupul local conservator, se grăbea să-i atragă atenția
lui Negruzzi ca nu cumva să se repete eroarea: „Oare nu va fi
tot astfel și cu reforma acestor așezăminte ?... Oare nu va fi și

1 T. Maiorescu, Discurs parlamentar rostit la 21 ianuarie 1876,

Discursuri parlamentare,No\. I, 1895, p. 413.

203
modificarea ce se va propune ceva pripit... ?“ Apoi se explică:
„...De se va începe prin reformarea unor așezăminte speciale d.e.
legea electorală, sistemul de două camere și juriul pentru a
merge apoi așa mai departe în fiecare an reformând câte ceva
amăsurat cu lucrurile răspândite acelui lucru prin studii
științifice, de se va începe astfel, va fi spre bine. Dacă însă se
vor mărgini la alungarea unor principii prea liberale proclamate
la noi, nu se va face pentru mersul lucrurilor nici cel mai mic
pas. Vom avea numai o altă teorie a așezămintelor noastre;
practica va fi aceeași../41
în același an 1871, în cel de-al treilea capitol din ciclul Studii
asupra stării noastre actuale, relua ideea (cu unele elemente în
plus) din scrisoarea de mai sus. Deci: „Greșeala fundamentală a
vieții noastre politice, păcatul de moarte a oamenilor noștri de
stat a fost că nu au introdus numai spiritul așezămintelor străine,
ci însăși așezămintele în toate amănunțimile lor, astfel precum
ele erau întocmite pentru starea de cultură politică și socială a
popoarelor cu care ne-am atins mai de aproape. Nu s-a introdus
numai sistemul constituțional, adică principiul general că trebuie
să participeze la legiuirea țării și să privegheze ocârmuirea ei, ci
s-a introdus și legile străine care orânduiesc modul cum are să se
proceadă pentru a se căpăta o reprezentațiune a țării, între altele
legile electorale. Pasul întâi a fost un bine, al doilea un rău. Răul
deci stă în împrumutarea legilor speciale și nu în acea a
principiilor generale de viață publică... scăparea noastră de el
(de răul ce s-a instaurat, n.n.) nu trebuie căutată în o mișcare
înapoi, în o reacțiune... în reforma legilor noastre, după starea
noastră, păstrându-se neatinse principiile generale proclamate la
noi, stă îndreptarea mersului lucrurilor.44 Din păcate, tânărul
Xenopol nu intra nici de astă dată în detalii (pentru aceasta, se
scuza, „trebuie studii speciale44), ci se limita să facă propuneri

1 în I. E. Torouțiu, op. cit., voi. II, p. 110-112.

204
despre modificarea instituției juraților, prin reformarea
mecanismului alegerii acestora și restrângerea sferei lor de
competențe1. Ce-i drept, după o relatare de Jurnal a lui
Maiorescu din martie 1870, Th. Rosetti avea un plan al său de
reformă totală: „Eu pricep să dai peste cap, în felul lui Theodor
Rosetti, întreaga constituție și să încerci a guverna o țară așa de
necultivată, cum e a noastră, după metoda absolutistă, strâns, cu
echitate și cinstit/42 Dar Rosetti nu a găsit cu cale să împărtășească
public aceste proiecte absolutist-bismarckiene (nu a făcut-o nici
în studiul din 1874 din care am tot citat), rămase cunoscute
numai cercului restrâns de prieteni politici. E posibil ca
vehemența criticistă a lui Maiorescu din 1868 să fie o expresie a
acestor convingeri ideologice comune ale cercului junimist.
Alte propuneri la obiect, privind reformarea instituțiilor
existente nu s-au auzit3. (Cât privește propunerile retrograd

1 A. D. Xenopol, Studii asupra stării noastre actuale, III, Convorbiri

literare, an. V, (15 iunie) 1871, p. 120, 122, 127.
2T Maiorescu, însemnări zilnice, voi. I, p. 131.
3 Să adăugăm aici că penuria aceasta nu a fost specifică numai
junimismului. O constatăm la toate curentele tradiționaliste, de la
sămănătorism la gândirism. Dincolo de fraze generale, imprecații și jelanii
criticiste nu s-a trecut. Carența a fost atât de generală la acest capitol -
totuși fundamental pentru orientările tradiționaliste - încât Lovinescu, în
al treilea volum din Istoria civilizației, constatând-o și el, reclama sastisit:
„Așteptăm deci de la toți cunoscătorii trecutului nostru să ne dea un
adevărat corpus al vechei culturi românești îmbrățișate sub toate formele.
Nu ne mai mulțumim cu învinuirea că opera veacului al XlX-lea n-a ținut
seamă de elaborația lentă a veacurilor revolute; voim să cunoaștem
denominativ elementele viabile, de care nu s-a ținut seamă în construcția
nouei organizări; într-un cuvânt, voim fapte precise și nu critice
sentimentale sau pasionale, care susțin că în constituția de la 1866 nu s-a
ținut seamă de experiența noastră constituțională (Op. cit, p 158.) Dar
nici de la 1926 încolo acest corpus reclamat de Lovinescu nu a fost
constituit, totul plutind în continuare în vagul lamentațiilor prea generale.

205
reformatoare formulate în 1871 în așa-numita „Petiție de la Iași“
ele nu trebuie să intre aici în discuție pentru că - vom
documenta în capitolul următor - ele nu sunt o emanație
junimistă, ci a clubului conservator ieșean, în care junimiștii,
proaspăt intrați în politică, nu aveau cuvânt și ascultare.) Și nu
s-au auzit pentru bunul motiv că nu au fost vreodată formulate
de junimiști. Cu excepția inițiativelor de reorganizare a
învățământului datorate - se știe - lui Maiorescu, junimismul nu
a făcut cunoscut, până în 1881, alte propuneri reformatoare. Se
pare că a existat - potrivit unei scrisori a lui Maiorescu adresată
lui Carp în 1872 (o vom cita în capitolul următor), bine
conceput, un întreg plan junimist de reformare a organismelor
suprastucturale. Dar el a fost conceput în epoca de junețe, când
gruparea ieșeană se angajase în politică. O dată intrați în vârtej,
după lecția usturătoare primită cu prilejul „Petiției de la Iași“,
junimiștii, care urmăreau prevăzător cucerirea unor posturi de
comandă în partidul conservator, și-au supravegheat atent
declarațiile publice. Mai ales că gruparea junimistă ținea să-și
păstreze, consolidându-1, statutul de conservatori luminați, altfel
spus, de aripă stângă a partidului conservator. Ideologia junimistă
a reflectat această opțiune, sau mai potrivit ar fi să spunem că
poziția politică a exprimat directivele ideologice mai de mult
fixate. De fapt, junimismul nici nu năzuia, retrograd, la o abolire a
alcătuirilor modeme pentru a le revitaliza pe cele revolute. Dorea
doar statu-quo-ul, curățat de ceea ce considera a fi exagerație.
Dar la început imprecația junimistă a fost în firea lucrurilor,
de vreme ce noua grupare voia să se impună ca o nouă orientare
în spiritul public. Tonusul, chiar dacă mult domolit, avea să se
mențină pentru că avea de înfruntat tendințele mereu favorabile
reformărilor (de la stânga) afirmate de gruparea radicală
rosettistă din partidul liberal. Teza formelor fără fond își păstra,
așadar, mereu învigorată, viabilitatea, utilizată continuu și nu
numai din rațiuni oportune. Reflecta o realitate, bine surprinsă

206
 și magistral exprimată de junimism. Contrastul dintre formă și
fond se impunea oricărui cercetător. Contrast între structura
social-economică, marcată de puternice lesturi feudale, și
suprastructura burgheză; contrast între formele suprastructurale
și vidul lor interior; contrast între formele culturii și lipsa lor de
fundament real. Ceea ce a refuzat să se întrebe cu seriozitate
junimismul este dacă acest contrast, prea evident, putea fi evitat.
Singurul răspuns e că fenomenul era de domeniul necesității
sociologice. Introducerea formelor suprastructurale a fost
necesar reclamată de evoluția relațiilor capitaliste și era
imposibil să se fi stabilit un echilibru mereu egal cu fondul (de
orice natură ar fi fost). Aceasta nu numai în etapele de început.
Dezechilibrul dintre cei doi termeni se menține continuu și e
lesne detectabil în orice țară, indiferent de stadiul în evoluție.
Cu atât mai abitir era inevitabil în România, la câțiva ani după
introducerea Constituției din 1866 și înzestrarea țării cu acel
corp necesar de legiuiri și instituții noi.
Privite lucrurile din această perspectivă, criticismul junimist
(inclusiv cel exprimat în pamfletele pasionale ale lui Eminescu
din Timpul) era fără obiect și eficiență. Un sociolog de valoarea
lui Ștefan Zeletin a văzut de aceea cu dreptate în criticismul
junimist un paradox sociologic, socotind că „reacțiunea Junimii
s-a format pe alăturea de cercetarea faptelor. Ea se dezvăluie la
lumina analizei ca un simplu gest logic, o indignare intelectuală
a unor capete abstracte care socot că evoluția socială a României
a fost îndrumată împotriva adevărului științific.441 Ibrăileanu,
care a dedicat multe pagini, în Spiritul critic, pentru a demonstra
inconsistența criticismului junimist, scria, la capătul unui șir
complicat de analize disociative: „...Iar în atacurile pătimașe
aduse reprezentanților formelor nouă, ei n-au avut dreptate

1 Șt. Zeletin, Burghezia română. Origina și rolul ei istoric, 1925,

p. 225.

207
deplină pentru că nu și-au dat seamă de fatalitatea lucrurilor44.
Or, fatalitatea faptului, altfel spus, necesitatea sociologică,
anulează critica. „Căci, dacă a fost fatal să fie cum a fost, atunci
clasa roșilor (e vorba de liberali și mai ales de aripa rosettistă
din partidul liberal, n.n.) n-a fost vinovată: relele criticate au
fost, cum s-ar zice, datorite unui caz de «forță majoră». ...Apoi,
dacă în Apus, într-o societate cultă și unde păturile populare
puteau opune o mai mare rezistență conștientă, formele nouă
dăduseră atâtea rele, de unde pretenția ca la noi aceleași forme
să dea roade mai bune decât în Apus ? Era fatal ca la noi formele
acelea să dea roade și mai rele, din atâtea pricini pe care nu e
locul să le înșirăm aici, pricini care, în mare parte, rezultă din
însăși acea lipsă de «condiții istorice» și autohtone pentru
formele nouă burgheze...441. Nu mai facem referiri ample la
opinia lui Lovinescu despre inadecvarea criticismului junimist.
E formulată de atâtea ori în Istoria civilizației... E suficient să
amintim că i-a reproșat lui Maiorescu faptul important că „a
combătut forma, fără a o înțelege ca pe o necesitate sociologică44.
Și în altă parte, după ce semnalează că junimismul a surprins în
contradicția dintre forme și fond o realitate incontestabilă,
preciza: „critica junimistă a fost justă, numai rezistența ei a fost
inutilă și potrivnică unui determinism social și unui proces de
formațiune a popoarelor tinere...442 Dar poate că înaintea acestor
opinii antijunimiste ar fi trebuit să le pomenim pe cele ale lui
Xenopol. Ele veneau din partea unui bursier al Junimii și,
surprinzător, contestau valoarea criticismului junimist din
perspectiva aceluiași principiu evoluționist. Studiul lui Maiorescu

1 G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, în Opere, voi.

I (ediție de Rodica Rotaru și Al. Piru), Editura Minerva, 1974, p.
385-386.
2 E. Lovinescu, Viața românească și Istoria civilizației, în
Sburătorul, an. IV, nr. 1, serie nouă, martie 1926, p. 11-18.

208
din 1868 l-a răscolit pe Xenopol pentru a nu mai putea să păstreze
tăcerea („Efectul ce mi-a făcut articolul lui Maiorescu a fost prea
mare pentru ca reacțiunea în contra lui să nu fie tot atât de
puternică44). Xenopol a comunicat dezaprobarea într-o scrisoare
către Negruzzi care - se știe - își făcuse o tradiție din a comunica
Junimii opiniile corespondenților, mai ales ale celor afiliați
societății. Și, oricum, avem de înregistrat aici o opinie divergentă
venită din partea unui viitor filozof al istoriei care la data emiterii
scrisorii era mult preocupat de problemele dinamicii civilizației,
„întregul articol - exclama Xenopol în scrisoarea din ianuarie
1869 - este pornit din adânca convicțiune că țara noastră este
incapabilă de progres, că progresul aparent cu care ne fălim este
neadevărat, ca unul ce nu e pornit din impulsul poporului, ci vine
de la influențe exterioare (...). Toate cele spuse sunt consecvente
logice a principiului că progresul la noi e din capul locului fals/4
Or, în realitate, demonstra viitorul istoric, lucrurile nu se
prezentau deloc astfel. România realizase de pe atunci multe în
variate domenii, numai așa explicându-se „acel progres enorm ce
l-am făcut de cincizeci de ani încoace.44 Delimitându-se de opiniile
profesorului său, Xenopol ținea să precizeze: „Nu neg că suntem
în o stare care nu e de dorit ca să rămână astfel, neg însă că o
astfel de stare ar fi efectul unui progres greșit și că, prin urmare,
ar trebui să aibă de consecvență pieirea noastră. Starea noastră
este foarte legitimă, cu toate că prezintă multe nelegitimități. Răul
care există va trece, întrucât aceasta este posibil. Ceea ce trebuie
unui popor pentru a se dezvolta, impulsul spre viață, acela
l-avem.44 Trecând la analiza argumentației folosite de conducătorul
Junimii în cuprinsul eseului din 1868, Xenopol o respingea, cu
argumente greu de infirmat: „A pretinde ca un popor din
momentul chiar când începe a se dezvolta să nu producă decât
lucruri bune, instituțiuni bune, libertate adevărată, arte cari
dovedesc un gust estetic este a transporta la început rezultatul
final al dezvoltării.44 Ceea ce este perfect întemeiat, în buna logică

209
 a însuși principiului evoluționismului istorist. „A cere - continuă
Xenopol - ca acel popor să nu aibă școli pentru că nu poate avea
decât școli rele, să nu aibă pinacoteci pentru că nu poate pune în
ele decât monumente de artă străină, a nu avea libertate pentru că
aceasta este des călcată în picioare, a nu face poezii pentru că face
poezii rele, a nu scrie istorie pentru că știința și mijloacele necesare
pentru aceasta sunt încă slabe și că, prin urmare, nu se poate ajunge
la adevăr... a ‘pretinde aceste, zic, este a ucide chiar posibilitatea
progresului, a cărui natură este de a merge de la rău la bine, de la
neștiință la știință44.1 Repetăm, Xenopol a realizat performanța de
a respinge tezele maioresciene din chiar perspectiva evoluționis­
mului, demonstrând - în 1869 ! - legitimitatea și necesitatea
procesului de adaptare a modelului modem occidental.
Critica junimistă a civilizației modeme a fost, indubitabil,
elaborată și afirmată din perspectiva ideologică a Restaurației.
Era, paradoxal, critica formelor modeme realizată de un exponent,
cum i fost Maiorescu, al spiritului european la începutul culturii
române modeme. Dar spiritul Restaurației de care e animat
junimismul e și el modificat, fără a avea intransigența celui
originar. Vianu avea dreptate să considere, repetăm, că Maiorescu
aducea la noi ecoul Restaurației după ce aceasta își îndeplinise
oficiul în Europa de apus. De aici tendința tranzacțională cu
formele noi ce avea să triumfe finalmente (pentru a deveni
caracteristică, de fapt), a criticismului junimist. Cu toate acestea,
junimismul s-a constituit ca orientarea ideologică cea mai
ascultată și cea mai autorizată a criticismului, cu un ecou și o
posteritate considerabile. Caracterizarea lui Lovinescu e în
întregime valabilă: „în fața revoluției liberale, junimismul s-a
ridicat ca singura forță organizată a reacțiunii; de n-a împiedicat

1 A. D. Xenopol, Scrisoare către I. Negruzzi, în I. E. Torouțiu, op. cit.,

voi. III, p. 18-27 și în A. D. Xenopol, Scrieri sociale și filozofice (ediție
de N. Gogoneață și Z. Omea, Editura Științifică, 1967, p. 146-156).

210
procesul grăbit al dezvoltării noastre politice și culturale, a
exercitat, totuși, o influență asupra sufletelor, felurit apreciată,
dar reală, cu care aproape se confundă istoria culturii și literaturii
noastre de după 1866.cq Influența criticismului junimist a fost
într-adevăr imensă, cucerind adeziuni și simpatii. Până târziu, în
perioada dintre cele două războaie mondiale, ecoul criticismului
junimist a întreținut polemicile de idei, dezbaterile parlamentare,
lucrările de filozofie sau sociologia culturii, pătrunzând de aici
în literatura beletristică pentru a se revărsa apoi în gazetărie ca
un potop ce nu mai putea fi controlat.
Deși vehement, la început, în declarații programatice,
junimismul avea să se adapteze cu timpul binișor la real. E
adevărat că în 1868, intratabil, Maiorescu propunea hotărât:
„...Și prin urmare vom zice: este mai bine să nu facem o școală
deloc decât să facem o școală rea, mai bine să nu facem o
pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de artă frumoasă; mai
bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii
și neonorați ai unei asociațiuni decât să le facem fără ca spiritul
propriu de asociere să se fi manifestat cu o siguranță în
persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii,
cu secțiunile lor, cu ședințele solemne, cu discursurile de
recepțiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate
aceste fără maturitatea științifică ce singură le dă rațiunea de a
fi."2 Dar destul de repede, înfruntându-se cu realitatea socială,
junimismul și-a domolit intransigența. Treptat, vehemența
inițială lasă loc concesiei. Acum nu se mai respinge total forma

1 E. Lovinescu, Istoria civilizației, ed. cit., p. 292.

2 T. Maiorescu, In contra direcției de astăzi..., ed. cit., voi. I,
p. 152-153. în aprilie 1870, întocmindu-și un plan de acțiune în vederea
unei posibile misiuni ministeriale, nota intransigent: „Să nu deschid nici
o școală primară până ce nu am învățătorul care-i trebuie44. Urmau apoi
un șir de alte măsuri restrictive. {însemnări zilnice, voi. I, p. 136.)

211
dacă e lipsită de fondul corespunzător, ci - idee nouă - se cere
consolidarea formelor pentru a le transforma în organisme
valide. „Tot ce este astăzi formă goală, concede Maiorescu în
finalul studiului său din 1871-1872 despre Direcția nouă - în
mișcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simțită,
și fiindcă am introdus un grad prea înalt din viața dinafară a
statelor europene, trebuie să înălțăm poporul nostru din toate
puterile până la înțelegerea acelui grad și a unei organizări
politice potrivită cu el/4 Ba chiar, adaugă împăcat criticul,
„fiindcă a da înapoi e cu neputință, nouă nu ne rămâne pentru
existența noastră națională altă alternativă decât de a cere de la
clasele noastre culte atâta conștiință câtă trebuie să o aibă și
atâta știință cât o pot avea/41 Și în 1875 conducătorul Junimii se
împăcase cu ideea că ostilitatea împotriva formelor noi e, acum,
inutilă. Energia militantă trebuia cheltuită pentru asanarea lor.
„Poporul român, de câteva decenii, se află inundat sub formele
nenumărate ale civilizației apusene. Pentru el este astăzi o
condiție de existență de a resorbi din această inundare tot ce
poate fi folositor spre înrodirea pământului său.4'2 Ba chiar, în
1884, într-o cuvântare parlamentară elogia cu o mândrie justificată
rezultatele contactului tinerei generații cu cultura occidentală,
proces început, în mod necesar, pe la 1830 și continuat într-un
ritm accelerat și într-o proporție masivă. Acolo, tinerii
intelectuali s-au deprins „cu ceea ce se numește civilizația
modernă și așa se explică cum am putut, spre mirarea Europei, să
ajungem în așa scurt timp la o dezvoltare așa de energică a
vieței publice în multe manifestări ale ei...443 Iar în 1885 P. P. Carp

1 T Maiorescu, Direcția nouă, ed cit., p. 212-213.

2Idem, Răspunsurile Revistei contimporane, Critice, ed. cit., voi. I,
p. 269.
3 Idem, Discurs parlamentar rostit la 5 iunie 1884, în Discursuri
parlamentare, voi. II, 1899, p. 314.

212
găsea că exagerațiile produse de fenomenul adaptării noilor
forme civilizatorii au fost normale. „Că acest fenomen a produs
în mod logic, pe ici, pe colo, oarecari rezultate exagerate, este
că s-au găsit oameni cari... Acesta a fost rezultatul logic al acelei
mișcări care ne-a împins și ne împinge, spre fericirea țărei, să
aducem din străinătate cultura pe care o avem/41 Până și Th.
Rosetti, cel cu vederi restrictive, care ar fi voit în 1870 să
anuleze pur și simplu Constituția din 1866 în favoarea unei
conduceri luminat absolutiste, ajunsese în 1885 la concluzia
resemnată că „puterea vitală a vechei societăți era sleită.
Rădăcina instituțiunilor și a datinilor strămoșești care umbriseră
țara în timpurile trecute se vestejise... Ruină a timpului, vechiul
arbore devenise inutil, ba chiar stricăcios... El trebuia dar
înlăturat pentru ca noua cultură să devie cu putință.442 Credea, în
stilul său metaforic, că pe vechiul trunchi mai rămăseseră ramuri
viabile, care, îngrijite, puteau rodi. Dar ori nu le cunoștea, ori
nu găsea că e necesar să le definească, le păstra sub pecetea
tainei. Din jeremiada lui Th. Rosetti se înălța corectă și
justificativă ideea legitimității și chiar a necesității faptului
împlinit. Ceea ce din partea lui era mult. Chiar foarte mult. Să
adăugăm că nici planurile maioresciene de reformare totală a
învățământului nu vor fi puse vreodată în aplicare. Nidi primul
său proiect de reorganizare a învățământului (1876), nici cel
de-al doilea (1891), nu ating radicalitatea (de dreapta) anunțată
în 1868 sau 1870.
De fapt, se poate spune că această poziție mai concesivă a
junimismului este cea caracteristică și nu aceea intransigentă,
retrograd criticistă. E adevărat că în mișcarea de idei s-a păstrat

1 P. P. Carp, Discurs parlamentar rostit la 8 februarie 1885,

Discursuri, voi. I, 1907, p. 360.
2 Th. Rosetti, Mișcarea socială la noi, Epoca, an. III, nr. 796,
(19 iulie) 1886.

213
mai ales această față întunecată a junimismului, negatoare și
crispat criticistă. Nu vom spune că această ipostază e falsă. Dar
e necesar să se menționeze că destui comentatori ai fenomenului
junimist, prozeliți sau negatori, au reținut mai cu seamă latura
aceasta excesiv criticistă. E ipostaza de început pe care am
denumit-o logic-abstractă sau romantic-integral contestatară,
când ideologia își era suficientă sieși, exprimându-se trufaș și
autohton, fără a ține seama de complexul realului. Când din
galaxiile logico-abstracte sau din superbia integralist-contestatară
ideologia a coborât în for și s-a confruntat cu viața politico-
socială, a renunțat la mult din tăișul intransigenței. Și-a menținut,
ce-i drept, rolul de curent criticist, opus orientării liberaliste.
Dar la un registru mai echilibrat, în care ponderea o aveau
tonurile mediane nu cele de sus. A continuat deci să se situeze la
dreapta tabloului ideologic. Dar niciodată la extrema dreaptă, ci
dacă ne e îngăduit un alt termen, în centru-dreapta. Preciziunea
ni se pare importantă și se verifică, credem, prin atitudinea
adoptată de junimism de la 1872 încoace. Ceea ce a urmărit cu o
consecvență tenace a fost, am mai spus-o, să stăvilească
tendințele mereu reformatoare (de la stânga) ale liberalismului,
pentru a îngheța statu-quo-ul la nivelul atins în 18661. Din

1 E o opinie care a fost reafirmată de Alexandru George într-un eseu

în care forța polemică se armonizează excelent cu sagacitatea științifică a
punctului de vedere- „Este drept - notează criticul - că Maiorescu avea să
revină asupra acestei chestiuni (respingerea violentă a formelor noi -
n a.), dar aceasta pentru că teoria sa a fost infirmată de timp. Revizuirea
propriei sale poziții s-a făcut cu greu și a privit în primul rând aspectul
politic, constituțional, al formelor De teama unor noi reforme, de fapt și
el și junimiștii s-au agățat de constituția de la 1866, pe care o ironizaseră
crud la vremea respectivă, și pe care Th. Rosetti voia s-a abroge. în acest
sens, radicalismul Junimii a fost obligat să se estompeze; dar nu
recunoscându-și înfrângerea de ordin principal, ci resemnându-se să
recunoască o situație de fapt.“ (In jurul unei polemici. Viața românească,
1977, nr. 6, p 25.)

214
această cauză undele reci ale criticismului junimist vor continua
să tempereze agitația înfierbântată a liberalismului. Motiv
suficient ca junimismul să fie receptat continuu ca o orientare
ideologică conservatoare.
Credem că poziția ideologică reală a junimismului e cel mai
bine precizată în atitudinea adoptată față de Constituție. Maiorescu,
care în 1868 exclama ironic, la capătul știutei imprecații pamfletare
despre formele fără fond, „avem chiar o Constituțiune44, ajunge
curând în situația de a o apăra. Ba chiar reflectează util la rolul
ei formativ și educativ. într-o însemnare de jurnal din aprilie
1870 (la care ne-am mai referit), consemna: „Dealtminteri
trebuie să concepi constituția și ca o școală de exercițiu pentru
popor. întrebare: Este ea acum nepotrivită și rea pentru noi ?
Răspuns: Da. Dar (altă) întrebare; Dar, cu toate astea, silește ea,
cu timpul, poporul să reflecteze asupra sa însuși, deoarece,
încolo, gândește așa de puțin - și îngăduie ea apoi, mai mult
decât o altă constituție, poporului devenit mai matur să se înalțe
prin propriile sale puteri ? Eu cred că tot da. Și, întru atâta e
bună. Și plebiscitul francez a apărut timp de 18 ani ca un mijloc
despotic. Acum însă s-a adeverit deodată ca un mijloc de progres.
II y a une force educatrice dans la masse.''x Aproape în aceiași
termeni se rostea și într-un articol de fond din 1877 publicat în
Timpul’. „Că noi avem instituții prea înalte pentru cultura noastră,
că nu eram destul de maturi pentru a ne da o Constituție ca cea de
la 1866 și pentru a ne folosi în bine de toate libertățile publice,
aceasta și-au dat seama toți oamenii noștri politici de orice
culoare... Dar cei mai mulți răspundeau aci că pasul, odată făcut,
trebuiește să menținem ceea ce am dobândit și că libertățile
publice au binele de a ușura și de a grăbi creșterea politică și
morală a unei societăți încă prea puțin înaintată/42 în 1879 Carp

1 T. Maiorescu, însemnări zilnice, voi. I, p. 132.

2 Timpul, an. II, nr. 66, (22 martie) 1877.

215
 spunea cam același lucru, stăruind că tendința reformării, de la
stânga, a Constituției e condamnabilă. „Noi credem... că, cu
toate defectele, Constituțiunea noastră de astăzi, ea fiind opera a
unui compromis, opera tuturor partidelor din țară cari au cules
din constituțiunile celorlalte țări mierea ce trebuie să ne
hrănească, noi credem că orice atingere astăzi nu poate să fie
decât unilaterală, și astfel nu poate decât zdruncina acel
echilibru ce a fost câștigat prin coalizarea tutulor partidelor la
1866... Și că ce zic de adversari (liberalii, n.n.) trebuie să o
recunosc și pentru mine; și precum lor nu le dau dreptul să o
modifice în sens mai liberal decât este astăzi, tot asemenea și
mie-mi lefuz dreptul să o modific în sens mai restrictiv.441 Ideea
o regăsim formulată aproape aidoma în 1881 în vestitul său
discurs pe marginea bugetului, embrionul programului junimist
cunoscut sub numele Era nouă. Carp, în numele grupului politic
junimist, ia apărarea legii fundamentale: „Constituțiunea ? Unii
au voit-o mai largă, alții mai restrânsă, dar ea este, în fine,
rezultatul unui compromis la care toți am consimțit în mod onest
și nu admit să se atingă cineva de dânsa nici ca s-o lărgească,
nici ca s-o restrângă. Ea este baza politică pe care toate partidele
trebuie să stea.442 Comentând și el această din urmă declarație de
principiu formulată de Carp, prin care fruntașul grupului politic
junimist se erija în apărătorul constituției burgheze, E. Lovinescu
nota malițios că ironia lucrurilor e mai cruntă decât ironia
oamenilor. Avea dreptate. Această ipostază sub care se înfățișa
acum junimismul era binișor ridicolă, de vreme ce aceia care
erau știuți drept critici ai formelor importate apăreau ca
apărătorii lor. Intransigența critică de altă dată se metamorfozase
până la a căpăta expresia unei pledoarii aproape zelatoare.

1 P. P. Carp, Discurs rostit la 28 februarie 1879, Discursuri, I, 1907,

p. 182.
2 Ibidem, p. 260.

216
Conservatorismul nu fusese abandonat. El continua să
funcționeze ca o frână în calea liberalismului. Numai că, adaptat,
tindea să cenzureze tendințele novatoare ale oricăror măsuri cu
caracter radical. Că așa stau lucrurile o dovedește și atitudinea
junimiștilor față de proiectul liberal din 1883-1884 privind
revizuirea constituției. Junimiștii perfectaseră, încă la sfârșitul
anului 1882, o înțelegere cu liberalii și acum li se reproșa că nu
sprijină această inițiativă reformatoare guvernamentală. La un
reproș al lui Dim. Sturdza, P. Carp i-a răspuns, într-o scrisoare la
20 martie 1884, expediată de la Viena unde Carp îndeplinea
funcția de ambasador ce i-o încredințase guvernul lui Ion
Brătianu: „Te plângi, scrie Carp, că amicii mei nu vor să
primească nimic și că unii dintr-înșii fac politică prea personală.
Presupun că cuvintele «nu primesc nimic» se referă la revizuirea
constituțiunei și în această privire nu pot decât să-i aprob, cum
m-am pronunțat totdeauna față cu amici și cu adversari în contra
revizuirii. Regele și Brătiano o știu foarte bine../6 Junimiștii nu
pot sprijini revizuirea chiar cu riscul de a încălca anumite
prevederi ale înțelegerii cu guvernul. Și aceasta din rațiuni
ideologice principale: „îmi pasă mult și iată pentru ce. Lumea
se deprinde a crede că prin modificări constituționale putem
realiza progrese sociale și auzind că noua modificare nu a produs
nici un bine ea nu are să zică că a făcut o experiență greșită și că
trebuie să avizeze la alte mijloace ci ar da... (cuvânt indescifrabil
- n.n.) că noastră (cuvânt indescifrabil - n.n.) are să vie apă la
moară oamenilor de școala lui Rosetti.“ Carp nu pregetă să-i
comunice lui Sturdza că în materie politico-ideologică e adeptul
convingerilor lui Bismarck, reafirmate într-un recent discurs.
Carp postulează deci, asemenea modelului său, cancelarul
german, că României nu îi este necesară o revizuire a
Constituției (și așa, după opinia sa, prea liberală), ci cu totul alte
reforme: „Trebuie să introducem în spirite o disciplină morală
ce astăzi nu există nicăieri la noi... Ei, bine, disciplina morală

217
nu se introduce prin concesiuni zilnice ce se fac capetelor leneșe
ce nu sunt decât prea dispuse a pune teoria abstractă mai presus
decât studiul serios a nevoilor morale și sociale ale unei țări. Cât
e de ușor a striga că legea electorală e de vină și a traduce la 10
ani odată legi străine de țară dar cât e de greu de a ști ce ai de
făcut față cu țăranul, față cu meseriașul, față cu organizațiunea
comunală, față cu neatârnarea dărilor dar nerealizarea încă a
justiției față, în fine, cu atare probleme sociale ce nu au nimic a
face cu constituțiunea pentru că sunt aceleași oricare ar fi forma
unei organizațiuni politice6'.1 O mai limpede convingere
frenatorie în calea inițiativelor reformatoare de structură era,
într-adevăr, greu de formulat. Și faptul că o aflăm exprimată
într-o scrisoare particulară nu îi diminuează semnificația. Mai
ales că (am văzut) a fost exprimată și public în luările de
atitudine ale exponenților politicii junimiste.
Să adăugăm că ideea junimistă despre funcțiunea educativă a
Constituției e valabilă și în spațiul altor compartimente suprastruc­
turale. Școlile, universitățile, academia, pinacotecile, ziarele și
publicațiile, chiar dacă la început au funcționat fără „fondul lor
propriu66, au preparat climatul necesar pentru apariția lui. S-a creat,
cu ajutorul acestor organisme, un spirit de emulație creatoare și un
public capabil să le recepteze și să le aprecieze. De s-ar fi practicat
corpul de măsuri propus inițial de junimism ar fi fost necesare
secole de evoluție înceată pentru a se ajunge la conduția dobândită
în numai câteva decenii. Faptul a fost, dealtminteri, apoi recunoscut
și de factorii autorizați ai junimismului. Măsurile preconizate la
început de junimism nu erau practicabile tocmai pentru că nu erau
realiste și, paradoxal, ignorau raportul necesar dintre formă și fond.
Forma trebuie, nu o dată, să preceadă fondului, contribuind la

S 15(7)
1 B A.R.
DCCCLVII

218
maturizarea condițiilor pentru dezvoltarea lui. Echilibrul necesar
între cele două categorii nu presupune cu obligativitate că forma
e întotdeauna o expresie a unui conținut consolidat definitiv.
Aceste raporturi sunt în viața socială mult mai complicate și
aserțiunile dogmatice ale junimismului nu ofereau deloc cheia
dezlegării problemelor. Dreptate au avut deci nu spiritualii
blasfematori ai „direcției false“ și ai „formelor deșarte^, ci acei
- poate mai puțin înzestrați, poate mai puțin școliți - care au
înțeles să transplanteze la gurile Dunării formele de cultură
occidentală necesare propășirii moderne a țării. Cu timpul s-a
dovedit că aceste forme fără fond nu numai că nu au fost
„stricăcioase“, nu numai că nu s-au discreditat în opinia publică,
nu numai că nu au ucis ideea pe care o reprezentau, dar au
contribuit hotărâtor la crearea României moderne. în lupta sa
împotriva formelor fără fond, junimismul a lăsat în planul
ideologiei testimoniul unei formule strălucitoare, cu ecou și
prestigiu în istoria luptei de idei care a nutrit rezistența
împotriva radicalismului. Dar nu a fost și o formulă practicată
și practicabilă. N-am spune că nu a prezentat o anume utilitate
reală, mai ales ca factor cenzurativ împotriva exceselor de orice
fel, propunând o măsură ordonatoare în orice inițiativă.
Utilitatea formulei ideologice junimiste - atâta cât a fost -
negatoare prin excelență, s-a exercitat deci prin pozitivarea ei
constructivă. Nu e aici nici un paradox. în măsura în care
această metamorfoză a fost posibilă (și a fost !), direcția
frenatorie a ideologiei junimiste s-a constituit în ceea ce
Ibrăileanu avea să numească spirit critic (evident, la
conducătorul Vieții românești fenomenul nu era limitat numai la
junimism), acționând - adesea - nu direct, ci prin opinia pe care
o crease inițial, ca forță selectivă în calea inițiativelor de tot
felul, aducând peste tot rigoarea echilibrului și a măsurii.
Utilitatea pozitiv-constructivă aici trebuie căutată și rolul său e
de la un punct încolo de certă necesitate în orice corp, social

219
 constituit. (A existat, desigur, și un program pozitiv de reforme
social-politice propus de junimism în celebrul discurs al lui Carp
din 1881. Cum scopul acestui program era strict pragmatic,
ideologicul fiind aici numai implicat, îl reținem pentru capitolul
următor al lucrării noastre.) Cu atât mai mult era necesar într-o
epocă de formare și început, când în toate domeniile se clădea în
sens modem - și încă repede ! - pe fundamentele, adesea destul
de șubrede, puse mai înainte. Factorii frenatori deveneau necesari,
pentru a tempera entuziasmele prea exagerate, instalând o
cumpănă fără de care dezvoltarea însăși era primejduită.
Dincolo de sorgintea și de mobilurile sociale ale ideologiei
junimiste, cu rolul și funcțiunea lor restrictivă relevată mai înainte,
criticismul grupării ieșene a îndeplinit această funcțiune pozitivă
într-un moment de renaștere și avânt. Ceea ce T. Vianu identifica în
gestul Junimii „o trezire în lumina clară a conștiinței44 e valabil nu
numai pentru literatură, ci pentru toate domeniile culturii și ale
spir tului public. Criticismul junimist a ridicat bariere necesare în
calea grandomaniei, a frazeologiei, a imposturii, a inconsistenței, a
înjghebărilor potemkiniste. Că negația a fost globală, ignorându-se
capitole importante din ceea ce era de atunci durabil în cultura
românească e prea adevărat și N. lorga sau G. Ibrăileanu au
demonstrat-o convingător, valorificând ceea ce junimismul
desconsiderase. Dar, repetăm, funcțiunea junimismului a fost
cenzurativă și criticistă. Era poate fatal ca exercitarea acestei
funcțiuni să se desfășoare sub semnul negației absolute, prescrisă,
de altfel, de rigorile principiilor Restaurației, antiliberalist. Pentru
că Maiorescu și prietenii săi întru junimism nu au fost deloc ostili
civilizației. Ei au opus doar celei create de mișcarea revoluționară
o altă imagine normativă despre structurile ei, desprinsă ideal din
principiile Restaurației și ale evoluționismului istorist. în fond
voiau și ei, dar altminteri înfăptuită, racordarea civilizației
românești la dimensiunile europenismului, pregătind condițiile
necesare stabilirii unui raport de comuniune între fond și formă.

220
 Că punctul lor de vedere ideal normativ s-a dovedit a fi
insuficient și deficitar și că dreptatea, sociologic și ideologic
demonstrată, era de partea liberalismului, este adevărat. Dar
nicicând nu se vor putea legitima acele opinii ale curentelor
tradiționaliste după care izolaționismul total, ostilitatea mohorâtă
față de înnoire și civilizația europeană (astfel spus suprastructurile
capitalismului) pe care l-au preconizat în deceniile interbelice ar
descinde pe linie directă din junimism. Că destule propoziții
ideologice junimiste pot fi - pe bună dreptate - revendicate (și
au fost !) de curentele tradiționaliste este un fapt incontestabil,
între junimism și curentele tradiționaliste se așază la antipozi
raționalismul, spiritul european, aspirația spre evoluție și
modernizare pe care Maiorescu le-a profesat cu distincție și
vocație, iar retrograzii interbelici le-au acoperit cu injurii și
oprobiu. Maiorescu era un spirit cu adevărat european, raționalist
și liber cugetător, milita pentru evoluție - chiar dacă înceată și
normativă. Tradiționaliștii erau potrivnici raționalismului,
elogiau vechile alcătuiri, urau înnoirea și modernizarea,
predicând deschis regresiunea socială. Ca în orice examen
comparatist, filiațiile și apropierile, chiar dacă sunt reale, nu
urmează o linie continuă. Linia este adesea zigzagată, pentru a se
frânge într-un punct fără putința reînnodării.

4. Se crede adesea că ideologia junimistă nu a înglobat în

rechizitoriile sale criticiste decât zonele suprastructurale,
ignorând relațiile socio-economice. Un examen atent nu verifică
în întregime această opinie. E adevărat că ponderea în structurile
ideologice ale junimismului o deținea critica negatoare a
formelor suprastructurale. Dar aspectele socio-economice nu au
fost deloc ocolite. Ele au intervenit în dezbateri nu numai pentru
a sprijini - ca argument - cutare propoziție ideologică, dar
uneori și cu vădite funcțiuni autonome. De altfel, ideologia
junimistă nu trebuie redusă la dimensiunile ei negatoare.

221
Junimismul a avut din capul locului un program de reforme
socio-polilice și culturale, precizat apoi și definitivat în 1881 în
discursul lui Carp cunoscut sub numele de „Era nouă". Or, liniile
esențiale ale acestui program de măsuri și reforme (e latura
pozitiv-constructivă a ideologiei junimiste) vizau compartimente-
cheie ale structurilor sociale, ale relațiilor economice sau
politice. Evident, totul dezvoltat din perspectiva socială și
politică a „conservatorismului luminat4'.
Oricât ar părea de ciudat celor ce s-au obișnuit cu o anume
imagine clișeu a junimismului, el a fost realmente preocupat de
ceea ce, cu o terminologie actuală, s-ar putea numi structura
socială a societății românești din secolul XIX. E adevărat că la
început, dar și mai târziu, după 1872 sau chiar 1881, preocuparea
aceasta nu e una de sociolog (în sensul că nu s-au întreprins
investigații sau studii speciale cu caracter sociologic). Era mai
curând expresia unor sondări sociologice pentru a demonstra
veracitatea unor teze ideologice. Dar indiferent de modalitatea
devenirii acestei preocupări, important e acum faptul că s-a
manifestat, semnalând încă o dată raportul liant dintre ideologie
și fondul ei social. Și poate nu e inutil să subliniem faptul, prin
el însuși semnificativ, că junimismul a socotit că e necesar să-și
probeze aserțiunile ideologice cu demonstrații sociologice, ba
chiar să formuleze programe de asanare a vieții sociale.
în concepția junimistă structura socială a societății românești
din acea vreme era formată exclusiv din două clase: moșierimea și
țărănimea. Existența celei de a treia stări, burghezia, era negată cu
o strășnicie care nu tolera replica. Adeseori teza formelor fără fond
sau, mai bine, inconsistența la noi a unor forme instituționale
adoptate de aiurea a beneficiat nu numai de o dezbatere strict
ideologico-culturală. I-a fost asociată și una de ordin sociologic.
S-a argumentat astfel că importul de forme suprastructurale a fost
impropriu nu numai pentru că venea în contradicție cu habitudinile
ancestrale și fondul sufletesc al poporului (cu „cultura sa4i, în

222
sensul atribuit de junimism acestui concept), dar și pentru că nu
corespundea structurii sociale din România timpului. Demonstrația
a fost făcută, desigur, â propos de sistemul constituțional introdus
la 1866. într-unul din discursurile ținute de Maiorescu în 1876
pentru a-și apăra, în calitatea ministeriabilă pe care o deținea, a
sa lege a învățământului, a ținut să observe că în țările apusene
regimurile constituționale modeme sunt expresia unor mutații
sociale intervenite la sfârșitul secolului XVIII - prin apariția
burgheziei - și care au reclamat modificări în structurile politice.
„La noi însă, d-lor, s-au copiat, s-au introdus reforme
constituționale în viața publică fără să se întrebe, fără să se dea
bine seama dacă la noi există un adevărat tiers etcit, care să simtă
necesitatea unei asemenea reforme și să aibe preponderența
meritată în stat. Dacă sunt unele lucruri în reformele acelor state
care s-ar putea aplica și la noi, nu e mai puțin adevărat că nouă
ne lipsește încă de tot acea clasă a comercianților avuți și
luminați, a industriașilor independenți, a fabricanților celor mari,
a căror preponderență să fie simțită în societate și a căror avere,
prudent agonisită, să fie o garanție a stabilității neapărat
trebuincioase unui stat.**1 Așadar, ficțiunea sistemului nostru
constituțional provine din aceea că îi lipsește rațiunea de a fi:
inexistența burgheziei. E drept că în propoziția reprodusă negația
nu era chiar tranșantă de vreme ce se oscila între insuficiența
cantitativă a burgheziei („nouă ne lipsește în numărul suficient*1)
și inexistența ei totală („ba în parte ne lipsește încă de tot"). Să
admitem însă că înapoia acestei oscilații de diagnostic s-ar afla
opinia că forța burgheziei românești era atât de neînsemnată
încât mutația de ordin politic a fost lipsită de acoperire. Carp a
fost poate chiar și mai vehement în judecățile sale. A negat
dreptul la existență a partidului liberal, considerai „un ce facticiu“

1 T. Maiorescu, Discurs rostit la 21 ianuarie 1876, Discursuri

parlamentare, voi. I, 1895, p. 415.

223
pentru că nu reprezintă interesele sociale ale unei clase
distincte. „Nu înțeleg partid liberal - declara ritos liderul
grupului politic junimist - decât în acele țări unde munca
poporului a avut de rezultat nașterea a noi elemente, cu noi
interese, cari cer la rândul lor locul legitim în stat. Dar nu poate
exista partid liberal acolo unde sunt numai niște fraze create în
alte țări pentru situațiuni ce nu există la noi și în numele lor se
pretinde că există un element a cărui existență reală nu se vede
nicăieri/41 Un om politic conservator, nejunimist, cu știute
disponibilități spre studiul de doctrină, C. N. Brăiloiu, decidea și
el în 1877 într-un ciclu de articole publicate, sub semnătură
(procedeu neuzitat în presa vremii), în Timpul'. „Burghezia în
starea societății noastre, nici nu poate forma o clasă și nu este o
clasă, nu este un partid politic distinct. Burghezia este la noi mai
mult un strat, o treaptă a societății, o stare de oameni../4.
Doctrinarul conservator voia să spună că burghezia la noi nu are
stabilitate, aici intrând varii categorii, de la intelectuali la
întreprinzători capitaliști. „Nu este - argumenta publicistul - o
clasă stagnantă, despărțită de restul națiunei prin drepturi și
datorii speciale, cu pozițiune civilă particolară/42
Junimiștii aveau despre structura de clasă a burgheziei o
schemă rigidă cu care operau nu mai puțin rigid. Era o schemă,
preluată de la istoricii francezi ai secolului XVIII, deloc
sociologică, în care funcțiunea economică și relațiile economice
nu prezentau nici o semnificație. Se vorbea, de altfel, rar de
burghezie, și frecvent de starea a treia sau starea mijlocie. în
discursul lui Maiorescu din care am citat se spunea chiar că
„Acest tiers etat se compune din comercianți, din mari fabricanți,

1 P P. Carp, Discurs rostit la 1 februarie 1875, Discursuri, voi. I,

p. 67.
2 C N. Brăiloiu, Ghicitori parlamentare, V, Timpul, II, nr. 51,
(4 martie) 1877.

224
manufacturieri, din industriali, din literați...44 Firește că
Maiorescu se referea la structura stării a treia în țările dezvoltate
din apusul Europei. La noi schema aceasta nu s-ar verifica defel,
întreprinzătorii capitaliști (în industrie, comerț, sistemul de
credit) ar fi minori ca însemnătate numerică și ca forță
economică. Forța în spațiul acestei categorii sociale ar deține-o
avocații și funcționarii care ar fi și beneficiarii procesului de
ruinare a averilor boierești. „Clasa cea mai favorizată a actualei
stări de lucruri - spunea Maiorescu în aceeași furtunoasă lună
ianuarie 1876 - clasa care a prosperat pe seama țărei întregi,
clasă a cărei avere a crescut într-o proporție surprinzătoare în
câțiva ani, este clasa advocaților.44 Funcțiunea economică și chiar
socială a acestei categorii este nulă. Nu numai că nu îndeplinește
roluri pozitiv-producătoare, dar este - prin parazitismul ei funciar
- dăunătoare. „Ce au făcut acești oameni... au înființat faimoasa,
iertați-mi expresia, fabrică de legi care numai în decursul unui
an de zile, de la 1864 la 1865, ne-a inundat cu codul civil, cu
procedura civilă, cu codul penal, cu procedura penală și cu o
sumă de alte legi.441 Să adăugăm că în categoria avocaților
Maiorescu îngloba toată pletora de funcționari, dăscălime și
oameni politici, cu apetituri bugetivore niciodată ostoite.
Eminescu, se știe, a scris și el - cu sincere accente pamfletare -
despre plaga acestei faune a avocățimii și a funcționărimii,
postulanți perpetuu la slujbe și chiverniseli. Eminescu a numit
această categorie pătură superpusă („pătura de paraziți de
deasupra44, „clasă de consumatori improductivi44) în care a
înglobat și „plebea de sus44 (proletarii intelectuali) și elementele
alogene. „Nefiind vrednici ca să construiască clasa de mijloc,
le-au umplut caraghioșii și haimanalele, oameni a căror muncă și
inteligență nu plătește un ban roșu, stârpiturile, plebea intelectuală

1 T. Maiorescu, Discurs rostit la 22 ianuarie 1876, Discursuri

parlamentare, voi. I, 1895, p. 434.

225
și morală, Arionii de tot soiul, oameni care riscă tot, pentru că
n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând și mai înjosit în orașele
poporului românesc../41 Printre aceștia, avocații erau cei mai
desconsiderați pentru că ar fi „inteligențele cele mai stricate din
lume44, lipsiți de convingeri cum simt, de vreme ce chiar
profesiunea îi obligă „să dovedească că negru-i alb și albu-i
negru44. Desigur că Eminescu, ca toți junimiștii de frunte, a avut
despre burghezie și rosturile ei sociale o perspectivă ideologică
conservatoare, cu ecouri din fiziocrați. Sigur că la noi
funcționărimea de tot soiul era prea numeroasă, încărcând enorm
bugetul țării. Dar utilitatea acestor funcțiuni (firește, nu atât de
inflaționist concepută, cum au creat-o liberalii) este indiscutabilă
într-un stat modem. Apoi burghezia sau clasa mijlocie nu se
reducea deloc la funcționărime, cum postulau conservatorii.
Exista, după șase-șapte decenii de evoluție spre capitalism, o
pătură distinctă de burghezie cu rațiunea ei în economia țării.
Țările românești au parcurs, într-o cadență normală, procesul de
dezvoltare de la capitalul comercial și de camătă la cel
industrial. în lucrarea sa Un veac de frământări sociale, Lucrețiu
Pătrășcanu a analizat proporțiile acestui proces (desigur
modeste, dar incontestabile). „Străin sau pământean, economisit
înlăuntrul țării sau venit de peste hotare, fapt este că după 1866
capitalul industrial este în creștere. Pentru dezvoltarea capitalistă
a României, existența și activitatea acestui fel de capital
interesează în primul rând. Din punct de vedere al rezultatelor
pe care această activitate le dă în ceea ce privește opera de
transformare a forțelor de producție, cu toate consecințele ei
economice și sociale - originea capitalului industrial este
indiferentă.442

1 M. Eminescu, Opere (ed. Ion Crețu), voi. II, p. 167.

2 Lucrețiu Pătrășcanu, Un veac de frământări sociale, Editura
Politică, 1969, p. 292.

226
 Fenomenul surprins de Pătrășcanu după 1866 are, firește,
istoria și evoluția sa. De aceea e normal să se aprecieze că
burghezia românească era - deși relativ puțin fortificată - o
realitate incontestabilă, făcând necesar și posibil procesul de
adoptare a modelului suprastructural modem. Singura apreciere
defavorabilă burgheziei românești, în examenul comparativ -
atât de uzitat de junimism - cu structurile socio-economice
apusene, privește stadiul și gradul de evoluție într-un proces de
creștere. Dar din faptul ponderii relativ mai mici a burgheziei în
raport cu preponderența relațiilor economice de tip feudal nu se
poate conchide inexistența burgheziei ca atare. Apoi trebuie să
se țină seama de realitatea pătrunderii capitalismului în
agricultură, fenomen de regulă ignorat de junimism. Apariția și
dezvoltarea arendașilor (adevărați întreprinzători capitaliști),
pătrunderea masivă a relațiilor marfă-bani, procesul de fărâmițare
a proprietăților țărănești, altfel spus, diferențierea din lumea
satului a schimbat oarecum fizionomia satului românesc care nu
mai era, deloc, cel din vechime. Iar agricultura continua să dețină
locuri prioritare în economia românească a timpului. Ideologia
junimistă, deformantă ca orice ideologie, substituia realului
social o schemă a sa, construită din preconcepte și spirit partizan.

*
Negând existența burgheziei sau reducând-o la pletora de
funcționărime a păturii suprapuse, junimismul a considerat, cum
spuneam, că singurele clase reale, cu statut și fizionomie
precizate, sunt țărănimea și moșierii. Să spunem din capul
locului că această schemă e tipic conservatoare, regăsind-o lesne
în orice lucrare doctrinară elaborată din perspectiva ideologică
conservatoristă. Ne vom referi mai încolo la opinia junimismului
despre clasa marilor proprietari. (De altfel, ea apare prin opoziția
ce se evidențiază din optica despre condiția și structura

227
țărănimii.) Firește că, pentru a înfățișa situația țărănimii,
junimiștii nu au întreprins nu știu ce docte și aride investigații
sociologice. O cunoșteau însă foarte bine, ca moșieri ce erau (cei
mai mulți). De-abia mai târziu, după 1881, proiectele de
program ale grupului politic junimist au înscris și prevederi
pentru îmbunătățirea condiției țărănești. La început însă nu
aflăm în textele junimiste de bază decât aprecieri compasive
despre soarta grea a lumii rurale. „Singura clasă reală la noi -
exclama Maiorescu în eseul din 1868 - este țăranul român și
realitatea lui este suferința, sub care suspină de fantasmagoriile
claselor superioare/6 Cam același lucru spunea și în 1882 când,
într-un discurs parlamentar, replicând unui adversar politic,
observa: „Domnilor, tot zicem: țara, țara ! Abstracția aceasta,
«țară», în realitate este compusă în cea mai mare parte din
țărani, din așa-numiții oameni de rând, din mulțime. Ce are a
face mulțimea cu discuțiile noastre publice ? Cea mai mare parte
din ei, din nenorocire, nici nu știu încă să citească și să scrie. Vă
puteți închipui dacă toată vorbăria noastră cea lungă de aci îi
atinge pe ei acolo !‘C1 (Recunoaștem aici unul dintre motivele
mult uzitate de junimism despre enormul abis dintre masa
țărănimii și treburile publice de care se dezinteresează.)
Negreșit, imaginea condiției țărănești era veridică, iar suferința
ei - o realitate tragică. A recunoaște această tristă stare de fapt
era un lucru pozitiv (alții au minimalizat-o sau au ignorat-o).
Important era însă ce anume măsuri se preconizau pentru
asanarea acestei condiții. De eficiența acestui program asanator
depindea totul, chiar și coeficientul de participare și sinceritate
a compasiunii pentru condiția țăranului.
Formulată de pe poziții conservatoare, în ideologia junimistă
țărănimea și moșierimea formau un bloc unitar. Liantul era

1 T. Maiorescu, Discurs rostit la 12 noiembrie 1882, Discursuri

parlamentare, voi. III, 1899, p. 138.

228
proprietatea. Nu intra în calcule dimensiunea proprietății deținute
de fiecare dintre cele două clase sociale. Important era că
amândouă erau legate de pământ și de proprietate, fiind de aceea
- se spunea - forțe sociale conservatoare, opuse, prin structură și
interese, oricărei înnoiri. Elementul de stabilitate și conservațiune,
de frână în calea pătrunderii schimbărilor bruscate sau
revoluționare vine din aceste zone tradiționale și tradiționaliste.
De aceea proprietatea țărănească sau cea moșierească trebuie
apărate și ferite de procesul deposedării și fărâmițării. Nu e deci
de mirare că, spre deosebire de opiniile fondatorului doctrinei
conservatoare din țara noastră, Barbu Catargi, junimiștii au elogiat
actul reformei agrare de la 2 mai 1864. „Singurul pas decisiv de la
59 încoace - scria Th. Rosetti în 1874 - a fost emanciparea
muncii locuitorilor prin legea rurală. Ridicând piedica cea mai
importantă ce se opunea la dezvoltarea economică și intelectuală
a maselor, eliberând pe agricultorul nostru de lanțurile seculare,
recunoscându-i, în sfârșit, un drept asupra unei părticele din acel
pământ, pe care numai munca sa îl făcuse să reprezinte o valoare
economică, statul părea că a înțeles toată importanța ce are pentru
dânsul organizarea pe niște baze reale a părții celei mai
numeroase a locuitorilor săi...“ Dar reforma a avut și destule
neajunsuri, dintre care unul era mai important: „Prin putința dată
noilor proprietari de a împărți în nesfârșit moșiile lor, legiuitorul
a nimicit de la început speranța constituirii unei clase numeroase
și prospere de proprietari mici, acest stâlp al oricărei țări
agricole/41 Ideea aceasta enunțată de Th. Rosetti a fost un
adevărat laitmotiv în toate considerațiile junimiste despre
țărănime. Se poate semnala chiar o preocupare reală la junimiști
pentru garantarea proprietății țărănești pe care o vreme o voiau
pironită la dimensiunile statuate prin reforma de la 1864. La 11

1 Th. Rosetti, Despre direcțiunea progresului nostru, în Antologia

ideologiei junimiste, 1943, p. 135-137.

229
decembrie 1879 Carp a prezentat, în numele unui grup junimist-
conservator, un proiect de lege privind inalienabilitatea și
indivizibilitatea pământurilor rurale mici. Expunerea de motive
semnala că micile proprietăți țărănești ar fi înghițite de la 1864
încoace nu de moșieri, ci de proprietatea mijlocie (de burghezia
satelor), lucru devenit posibil datorită legii moștenirii, stabilită
de legiuitorul din 1864. Cum fărâmițarea proprietății țărănești
era considerată un pericol de o mare gravitate, se cerea - prin
legea propusă - pironirea micii proprietăți. Să notăm că articolul
2 al proiectului de lege relevă ce înțelegea Carp prin proprietate
țărănească: „Prin pământuri țărănești se înțeleg acele proprietăți
rurale cari nu fac peste 30 pogoane în Valahia și peste 10 fălci în
Moldova și cari sunt astăzi stăpânite sau de răzeși (moșneni),
sau de foștii clăcași/4 Evident, proiectul de lege al lui Carp nu
a fost acceptat de parlamentul liberal. Important e de menționat
că în această tentativă legislativă, ca și cu alte prilejuri, Carp -
ca lider al grupului politic junimist - solicita imperios: „Un
lucru vă cer: să-mi garantați că aveți să pironiți proprietatea în
mâinile țăranului/42
Repetăm ceea ce am notat mai sus, importantă era opinia
junimistă despre modalitatea asigurării țărănimii cu pământ în
proprietate, de vreme ce procesul de deposedare a împroprietă-
riților de la 1864 avea o dinamică ireversibilă ca o consecință,
printre altele, și a pătrunderii relațiilor capitaliste în lumea
rurală. în 1881 în discursul lui Carp „Era nouă“ - la care ne-am
referit și ne vom mai referi de multe ori - se prevedeau și măsuri
pentru țărănime. „Printre țărani, eu sunt convins că noi, care ne
dăm aerul de a-i iubi atât de mult, în van venim aci cu petițiuni
ca să le dăm mereu la pământuri, în van vom căuta a ie acorda
orice soi de favoruri dacă nu vom căuta ca favorurile pe care le

1 P. P. Carp, Discursuri, 1907, p. 211.

2 Idem, p. 331.

230
acordăm să fie permanente. De nu vom face aceasta ne vom găsi
peste 30 de ani în o situațiune mai tristă decât astăzi, adică fără
clasă de țărani proprietari și fără moșii ca să procedăm la o nouă
împărțire. Voind să înlătur o asemenea adevărată nenorocire am
avut onoare de-a prezenta o lege care garantează proprietatea
mică în mâinile țăranilor. Nu mă opun de-a se face cât voiți de
mulți țărani în țara aceasta, de-a împărți toate moșiile statului la
țărani, însă cu o condițiune ca, o dată împărțite acele moșii, să
mă asigurați că ele au să rămână pentru totdeauna în mâinile
țăranilor, căci altfel nu veți fi decât niște falși umanitari și niște
risipitori ai averei statului pentru că nu veți avea în stat niciodată
o clasă țărănească în mâna căreia să fie asigurată proprietatea
cea mică/41 Se preconiza o lege a cârciumilor, o reformă a legii
comunale rurale prin crearea unui sistem adecvat de
autoadministrare și o nouă reglementare a tocmelilor agricole.
Proiectele lui Carp din 1881 aveau să devină legiuiri în 1888
când s-a constituit guvernul junimist Th. Rosetti. Printre
proiectele de legi publicate în septembrie 1888 în Monitorul
oficial, cel dintâi a fost „Legea pentru înstrăinarea unor părți din
bunurile statului și răscumpărarea embaticurilor44. Legea aceasta
corecta câteva prevederi ale celei asemănătoare adoptată înainte
de liberali, prevăzând printre altele vânzarea moșiilor din
proprietatea statului numai în loturi mici (5 și 10 ha) unor
gospodării țărănești, schimbarea unor condițiuni de plată și
posibilitatea răscumpărării bunurilor statului supuse la embatic
(arendare). O altă lege, tot pentru lumea rurală, a fost „legea
modificatoare legei pentru tocmeli de lucrări agricole.44 în
această din urmă chestiune Carp formulase opinia în 1882 când
a fost dezbătută legea liberală a învoielilor agricole. Carp cerea
atunci ca proprietarul să dispună de posibilitatea de a executa
brațul țăranului și nu averea lui în cazul nerespectării

1 Timpul, an. VI, nr. 73, (2 aprilie) 1881.

231
contractului. („Executarea brațului sau executarea averei ? Eu
sunt pentru executarea brațului/')
Să observăm că toate măsurile junimiste de îmbunătățire a
situației țărănimii (inclusiv cele din 1888) ocoleau, prudent,
ideea unei reevaluări serioase a regimului proprietății rurale,
printr-o nouă împroprietărire. Carp era foarte elocvent, chiar
patetic, când evoca pericolul excesivei diviziuni a micii proprietăți
țărănești (îi cita în sprijin pe Tocqueville, Le Play), dar măsurile
sale legislative nu treceau nici cu un milimetru de ideea
menținerii integrale a proprietății moșierești. Se admitea sporirea
proprietăților țărănești pe seama moșiilor statului. Nici un
moment nu era luată în considerare posibilitatea diminuării
proprietății moșierești, deși numai o astfel de măsură putea
soluționa chestiunea a cărei cronicitate devenise extrem de
acută. Ce rezultate putea să dea legea lui Carp din 1888 se vede
din Apelul către alegători din 4 ianuarie 1892 semnat de grupul
politic junimist. Acolo se spunea că legile din 1888, aplicate,
„vor face din 180 000 agricultori, atâția gospodari". Deci nici
două sute de mii - calcul ideal - de noi împroprietăriți. Dar în
1894 constata că, în ciuda pronosticurilor sale, fuseseră
împroprietărite 51 000 de familii și că în trei ani ar mai putea
beneficia de avantajele legii alte 80 000 gospodării. Chiar dacă
pronosticurile lui Carp s-ar fi realizat integral, câte decenii
trebuiau să treacă pentru ca problema agrară să-și poată afla o
dreaptă rezolvare ? După datele unui economist agrar, C. D.
Creangă, în 1905, din totalul gospodăriilor țărănești, 23,86 %
(300 000) nu aveau deloc pământ, 33,86 % (423 401) aveau
numai Vi - 3 ha și numai 25,5 % (321 163) aveau între 3-5 ha1.
Deci în 1905 aproape 60 % din totalul gospodăriilor țărănești nu
puteau trăi din exploatarea proprietății sale pentru că - se știe -

1 G. D. Creangă, Proprietatea rurală în România, 1907, tabeta 6

recapitulativă

232
 cu o suprafață între !4 ha și 3 ha nu se putea constitui o
gospodărie familială independentă (după 1918 economiștii
demonstrau că nici gospodăriile care dețineau între 3-5 ha nu o
puteau duce cum se cuvine, fiind nevoite să consume din
substanța exploatării, altfel spus să vândă din pământ sau vite
de muncă). Dar, poate că aceasta chiar dorea legiuitorul
conservator. Să asigure - în timp - țăranului un petic de pământ
în proprietate care să-1 lege de loc. Pentru a se putea nutri
trebuia să depindă nemijlocit de proprietatea moșierească al
cărei instrument viu de muncă era. Nimeni nu contesta, de
asemenea, sinceritatea sentimentului compasiv încercat de
Maiorescu în fața spectacolului cu adevărat dramatic al vieții
țărănimii. Dar măsurile preconizate de critic, deopotrivă cele
economice ca și cele administrative sau educative, nu puteau
soluționa drama. Numai cu o administrație cinstită, ferită de
plaga politicianismului (cerință mereu reclamată de conservatorii
junimiști), cu școli sătești (tot timpul insuficiente și nefrecventate
de majoritatea copiilor de țărani), cu măsuri pentru anihilarea
procesului de fărâmițare a proprietăților țărănești (de fapt,
imposibil de realizat), cu tocmeli agricole care oricum ar fi fost
îl lăsau pe țăran la discreția moșierului, cu posibilitatea
achiziționării unor mici loturi din moșiile statului (de care
majoritatea țăranilor nu puteau beneficia pentru că îi lipseau
fondurile necesare) nu se putea soluționa cu adevărat problema
rurală. Se prelungea, chiar dacă ușor îmbunătățită, o stare de fapt
pe care teoretic și junimismul o condamna.
Țăranul avea nevoie de pământ în proprietate și pentru asta se
impuneau fatal sacrificarea, în proporție apreciabilă, a
domeniilor moșierilor. Dar o asemenea soluție era cu indignare
exclusă de junimiști (ce-i drept, o excludeau și liberalii până prin
1900, când grupul Ionel Brătianu anunță că preconizează o
reformă agrară). în 1868, în studiul său Contra școalei Barnuțiu,
Maiorescu, demonstrând marele pericol al opiniilor bămuțiene,

233
nota: „A doua consecință a școalei Barnuțiu împărțirea
proprietății fonciare de astăzi nu este dreaptă. Românii au
dreptul să ia proprietarilor cea mai mare parte din stăpânirile lor
actuale, pentru a le împărți în mod egal între toți românii, și de
aici înainte să fie oprit fiecărui individ de a avea o mai mare
proprietate fonciară decât ceilalți din comună. Și această idee
este prea extraordinară și prea revoluționară.” Opinia bămuțiană
i se pare scandaloasă lui Maiorescu pentru că tinde „a anula
validitatea proprietăților bazate pe moștenire, pe contracte sau
pe prescripție, dacă aceste proprietăți par națiunii prea mari.4'1
Maiorescu a ținut să utilizeze „ereziile" bărnuțiene într-un
discurs polemic din 1871 îndreptat împotriva Fracțiunii libere și
independente din Iași. Era debutul parlamentar al criticului și a
căutat să administreze o lovitură adversarilor politici din urbea
pe care o reprezenta în Cameră. De fapt, discursul comenta
bugetul școalelor pe 1872, dar cum fracționiștii ieșeni erau, mai
toți, dascăli și se revendicau din școala bărnuțiană, a găsit un
prilej nimerit să reia idei din programul său ideologic. Fapt este
că în această cuvântare de debut parlamentar T. Maiorescu s-a
arătat scandalizat că fracționiștii introduc la Universitatea
ieșeană „teorii a căror tendență manifestă este surparea oricării
ordine de lucruri constituite în stat și provocarea cestiunilor
sociale într-un mod cum nu a venit încă timpul și cum poate nu
va veni niciodată a se rezolvi,44 (s.n.) Și exemplifica erezia prin
teza bămuțiană care considera că „proprietățile actuale sunt rău
împărțite, că statul român nu va face nici un pas de cultură
înainte până când nu va lua toate moșiile din mâna proprietarilor
actuali și va institui tribuni plebeian! traianenzi care să facă
împărțirea pământului între toți locuitorii; și devenind astfel
fiecare locuitor român proprietar, să fie el oprit de a transmite

1 T. Maiorescu, Contra școalei Barnuțiu, Critice, ed. cit., voi. I,

p. 164-166.

234
sau a vinde mai departe proprietatea. Vedeți, domnii mei, că
aceasta este o teorie comunistă sui-generis, pusă înainte ca o
idee de regenerare a României/'1
De fapt, junimismul aplica și în problema agrară principiul
dezvoltării încete, preconizând că mutațiile în regimul
proprietății trebuie să parcurgă o progresie lentă, „normală44,
ferită cu strășnicie de orice precipitare convulsivă. Nu spunea
Maiorescu în acest discurs parlamentar din iunie 1871 că ideile
bămuțiene sunt nocive pentru că „prejudecă într-un mod
nefericit soarta viitorului care poate niciodată sau abia peste 200
ani ne-ar aduce acolo !44 ? între „niciodată4" și termenul „200 de
ani4" să optăm pentru acesta din urmă pentru că deși prelungea
imens calvarul, îi fixa, chiar dacă erodat de scepticism, un sfârșit
posibil. Dar, nu e inutilă întrebarea: termenul „200 de ani44 nu
însemna, de fapt, poate „niciodată44 ? Junimiștii vor combate
statornic și îndărătnic teza diminuării proprietății moșierești. în
1906, când grupul tinerilor liberali agita ideea unei reforme
agrare, Carp replica: „Se crede, nedrept după mine, că singura
cauză a mizeriei este lipsa de pământ... Domnii mei, legea rurală
a lui Cuza din 1864 a dat pământ..., legea însurățeilor a lui
Brătianu a acordat pământ, legea noastră din 1888 a împroprietărit
180 000 familii țărănești. S-a îmbunătățit starea țăranului ? Nu...
Cauzele sunt deci aiurea. Cauzele sunt: starea culturală în care se
află țăranul și rezultatul lipsei de administrație pe care o avem în
țară la noi.""2 Să trecem peste sofisma pe care e construită această
apreciere (se eluda dimensiunea suprafețelor deținute de
împroprietăriți, ca și cauza socială a stării culturale înapoiate a
țărănimii) pentru a spune că nici în martie 1907, în toiul

1 T. Maiorescu, Discurs rostit la 27 iunie 1871, Discursuri

parlamentare, voi. I, 1897, p. 75, 78.
2 P. P. Carp, Discurs rostit în sala Eforie la 22 mai 1906, apud Const.
Gane, op. cit., voi. II, p. 328.

235
răscoalelor țărănești, opinia junimiștilor nu avea să se încovoaie.
Carp rămânea fixat pe poziția sa, considerând că răscoala e
rezultatul instigațiilor liberale. Proprietarul moșiei de la
Țibănești refuza orice program de schimbare a regimului agrar:
„Chestiunea de care voiesc să vorbesc, de o gravitate
excepțională, declara la 10 martie 1907, este chestiunea
proprietății celei mari. Și se pune întrebarea: Proprietatea mare
este ea un bine sau un rău ? Este ea o necesitate sau o cauză de
împilare a populațiunii de jos ? Eu cred că este un bine, eu cred
că este o necesitate nu numai pentru clasele conducătoare ale
unei țări, dar o necesitate chiar pentru pătura țărănească... Eu am
susținut și susțin că săteanul trebuie să fie puternic, pentru că el
are într-însul o vlagă tinerească, de care profită societatea, cu
condițiunea însă ca cel de jos numai încetul să se ridice, prin
muncă, și să ajungă atunci a fi clasă conducătoare (s.n.). Dacă
dvs. distrugeți clasa diriguitoare, menținând numai populațiunea
fără posibilitate de a deveni prin economii clasă conducătoare,
veți nimici progresul social/1 Sprijinea programul agrar de
durată, firește ineficace, prezentat, în numele conservatorilor, de
N. Filipescu. Cât privește vâlvătaia răscoalelor țărănești, Carp
prescria cinic soluția sa: „în așteptare, nu este decât un singur
lucru de făcut: nu este decât represiunea. Vom aviza pe urmă/11
Maiorescu a acceptat opinia carpistă în problema agrară, de
vreme ce în Jurnalul său a notat la 10/23 martie 1907: „Excelent
discurs agrar al lui Carp azi în Cameră, aplaudat de majoritate
(guvernul era condus încă de Gh. Gr. Cantacuzino, majoritatea
deputaților fiind deci conservatori, n.n.), contra măsurilor
propuse și agitărilor iscate de liberali/12

1 Idem, Discurs rostit la 10 martie 1907, apud Const. Gane, op. cit.,
voi. II, p. 340-342.
2 T. Maiorescu, Jurnal, Caiet 26, B C.S., mss. 11 376, foaia 78.

236
 Este evident că principiul evoluției încete nu putea rodi... în
agricultură, de vreme ce prelungea la infinit o stare de fapt care
reclama imperios o rezolvare grabnică și cu adevărat eficientă.
Nu vrem să spunem că de vreme ce principiul esențial al
ideologiei junimiste (evoluția înceată) se dovedise a fi un eșec în
compartimentul prmcipal (de fapt junimismul îl considera unicul
cu o existență într-adevăr reală) al economiei românești, întreaga
arhitectură era viciată și clădită pe nisip. Destule puncte de
vedere rămân - cum s-a văzut - valide, deși cele mai multe
dovedesc o incapacitate funciară de a se întrupa în real. Am
îndrăzni să spunem însă că definiția de structură a ideologiei
junimiste, relevată și în concepția sa despre destinul regimului
agrar, dezvăluie drama contradicției junimismului. Cum am mai
spus, junimismul nu era ostil evoluției României (firește, încete !)
spre o civilizație modernă, de tip occidental. Avea, ca mai târziu
poporanismul, modelul său de evoluție, preconizând o cale
socotită practicabilă. Dar considera - iluzoriu - că această
evoluție se putea realiza numai prin moralitate, organizare și
forme constituite care să ființeze datorită fondului propriu,
menținând însă aproape intacte structurile semifeudale într-un
compartiment vital pentru România. Cum se putea realiza
occidentalizarea României (incontestabil, visul îndrăgit al lui
Maiorescu, Carp, Rosetti, Pogor și alții !) prin menținerea
atotputerniciei moșierimii în agricultură și, din această cauză,
condamnarea la mizerie și analfabetism a imensei majorități
(90 %) a populației țării ? E o întrebare totuși esențială la care
junimismul nu a meditat cu seriozitate și realism, preferând să
o eludeze sau să hrănească iluzia că inversând termenii ecuației
(întâi școlaritate, apoi ridicarea stării materiale) se poate
soluționa o chestiune care solicita măsuri ferme, radicale și
repezi. Cei care arborau ca portdrapel al ideologiei teza formelor
fără fond (de ei formulată) au ignorat esența acestei contradicții,
singura cu adevărat importantă și semnificativă. Adevărata

237
contradicție a României de după Unirea din 1859 era determinată
de faptul că suprastructura capitalistă a fost creată pe fondul
neîndeplinirii îndatoririlor principale ale revoluției burgheze
(problema țărănească și intrarea cu drepturi egale, a tuturor
locuitorilor țării în viața publică). E drept că junimiștii au socotit
aceste forme drept implantări imature acceptându-le numai ca
un fapt împlinit de la care nu se mai poate reveni. Dar nici nu
și-au pus vreodată cu seriozitate problema adoptării unor măsuri
socio-politice care să desăvârșească un proces ce începuse la
1848 și trebuia totuși încheiat. Cu „modul de a vedea englezește,
evohiționar“, practicat ca principiu ideologic călăuzitor de
junimism, nu puteau fi soluționate problemele-cheie ale
României moderne.
*
Pentru ca tabloul structurilor social-economice românești în
concepția junimistă să fie complet, ar trebui să evocăm și opinia
despre statutul industriei. Pare ciudat să se vorbească de opinia
despre sectorul industrial al economiei în concepția unui curent
de idei preocupat - se credea - aproape exclusiv de chestiunile
cultural-artistice și care ar fi negat, din principiu, posibilitatea
creării unei industrii în România. Lucrurile nu stau deloc astfel,
încât schema ideologiei junimiste, așa cum ne-a lăsat-o
posteritatea, trebuie serios reevaluată și la acest capitol. în fapt,
junimismul a fost preocupat - și încă mult - de problemele
speciale ale industriei și de mijloacele creării și dezvoltării ei.
Nu numai junimiștii angajați cu roluri conducătoare în politică și
care - se presupune - trebuiau, în această calitate, să se ocupe de
dezvoltarea și organizarea unor sectoare economice. De chestiune
s-a ocupat și un critic sau estetician ca Maiorescu, literatul
Negruzzi și chiar un poet ca Eminescu.
Negând existența burgheziei românești sau reducând sfera
acesteia la funcționărimea bugetivoră sau cohorta de avocați,

238
junimismul a considerat industria (ca și comerțul) practic
inexistente. Unele opinii din chiar spațiul Junimii acceptau
realitatea unor întreprinderi industriale, dar le negau caracterul
național întrucât ar fi fost întemeiate de alogeni sau numai cu
ajutorul capitalului străin. Dar dincolo de realitatea și
dimensiunile fenomenului, fapt este că de la începuturile sale
Junimea a fost preocupată de acest lucru. Memorialiștii Junimii
au relatat despre dezbaterile încinse care se purtau în cenaclu în
jurul acestor chestiuni. Carp, Maiorescu, Rosetti, Eminescu,
Negruzzi, Xenopol, Panu aveau despre aceasta opiniile lor și
înțelegeau să le apere. Simptomatic ni se pare și faptul că Junimea
discuta nu numai despre realitatea programatică a fenomenului,
dar și despre doctrinele economice care, îmbrățișate, pot contribui
la dezvoltarea sectorului industrial. Altfel spus, se discuta în
jurul unor chestiuni de doctrină și politică economică,
manifestându-se, nu tocmai liniștit, opțiuni. Negruzzi își
amintește că „în timpurile dintâi ideile de liber schimb erau cele
predominatoare, pe când după lungi dezbateri, la urmă mai toți
junimiștii au devenit protecționiști.4'1 Așadar, la început Junimea
accepta doctrina liber-schimbistă (Say, Roși, Chevallier, Bastiat
etc.) care cerea libera circulare a produselor, pledoarie în fapt
pentru pătrunderea nestingherită a producției industriale a unor
țări dezvoltate dincolo de granițele altora în curs de dezvoltare,
în opoziție cu aceste opinii, în țările (Germania, Statele Unite
ale Americii) aflate pe treptele dintâi ale dezvoltării industriale,
se constituie doctrina protecționistă care reclama statului
adoptarea unor ferme măsuri de încurajare a producției industriale
și practicarea unor severe taxe prohibitive în calea pătrunderii
fabricatelor străine. Doctrina economică protecționistă apărută în
Germania la sfârșitul primei jumătăți a veacului XIX prin
lucrarea lui Friedrich List, Sistemul național (opiniile sale vor

1 I. Negruzzi, Amintiri din Junimea, ed. cit., voi. I, p. 151.

239
fi apoi reluate de doctrinarul american Carey) urmărea să apere
industria germană născândă de concurența puternicelor industrii
ale Franței și Angliei.
Junimismul va opta deci, după înfruntări și dispute interne,
pentru protecționism. deși - s-o spunem de pe acum - cu destulă
inconsecvență. Pe lângă alte considerente de ordin principial sau
sociologic, junimismul nu putea să joace cartea liber-
schimbismului deoarece în acest fel se recunoștea tributar
culturii franceze (liberul schimb era atunci considerat o doctrină
franceză). Mai toți fracționiștii ieșeni se considerau adepți ai
„școlii france65, iar liberalii, deopotrivă cei moldoveni ca și cei
munteni, care își făcuseră studiile în Franța (unde adepții școlii
economice liberaliste dominau universitățile), erau partizanii
acestei doctrine, de care făceau mare caz. Or junimiștii își
făcuseră studiile în Germania, unde doctrina lui List era la mare
cinste (ca și a lui Carey, popularizat asiduu de profesorul Eugen
Duhring) și vocile autorizate în materie se ridicau împotriva
liber-schimbismului franco-englez, elogiind importanța „școlii
economiei naționale54. Universitățile germane și cele austriece
erau dominate de protecționismul școlii economice naționale.
Fondatorii, ca și junimiștii mai tineri (Xenopol, Eminescu) s-au
format în această atmosferă. întorși în țară, împărtășeau alte
opinii decât cele îndeobște. Unii, intrați în politică, își vor
mlădia opiniile. Alții (Eminescu, Xenopol) le vor păstra integral,
propagându-le cu o neascunsă participare pasională. într-un
articol din Timpul în 1881 Eminescu îl numea pe List „cel mai
genial dintre economiștii germani551, iar Xenopol în 1870 omagia
pe List și Carey, „două raari genii economice care au deschis o
perspectivă în această știință552. Oricum junimismul, care se

1 Timpul, an. VII, nr. 10 (15 ianuarie) 1881.

2 A. D. Xenopol, recenzie la Tractat complet de economie politică
de Ion Strat, Convorbiri literare, IV, nr. 17, 1870, p. 274.

240
revendica din cultura germană, după o mică ezitare de început,
se va orienta spre antiliberalism, chiar dacă protecționismul pe
care îl afișa era uneori doar declarativ. Să adăugăm că România
se afla atunci într-o perioadă când dezvoltarea economică
impunea propensiunea spre industrie și industrialism. Și fără
măsuri prohibitive în calea produselor străine și încurajarea
întreprinzătorilor interni se putea dura serios în născândul nostru
sector industrial ?
Caracteristic pentru pendularea de opinie între liber-
schimbism și protecționism agreată de junimism ni se pare a fi
un fapt aparent minor dar - credem - nu lipsit de semnificație. în
Direcția nouă, la capitolul proză (paragraful „proza științifică44),
Maiorescu îi cita deopotrivă pe Dionisie Pop Marțian, - într-un
fel părintele protecționismului românesc - și pe Ion Strat,
profesor de economie politică, cunoscut pentru vederile sale
liber-schimbiste. „Și înaintea lor (adică imediat după Odobescu,
dar înaintea lui Slavici, Xenopol, Burlă, Strat, n.n.) pe neuitatul
Dionisie Marțian.441 Dar în 1874 la apariția primului volum din
Critice numele lui Marțian e eliminat. Strat rămâne și i se
elogiază prefața la tratatul aspru criticat (în Convorbiri} de
Xenopol tocmai pentru că „autorul se ține în sistemul său întreg de
școala anglo-franceză44 în timp ce „teoria sistemului protecționist (e)
respinsă cu totul de d-1 Strat44. De fapt, îndrăznim să credem,
opiniile protecționiste au fost introduse la Junimea de Xenopol
și Eminescu, buni cunoscători ai chestiunii, care îi citau de
regulă și admirativ pe List, Carey2, Eugen Duhring. Cursurile

1 Convorbiri literare. VI, 1872, nr. 6, p. 216.

2 Intr-o însemnare eminesciană aflăm următoarea mențiune despre
modalitatea studierii operei celor doi economiști: „...Pe Carey îl cumpăr
în ediția mare - îl leg cu hârtie intercalată. Șterg toate pasagiile
netrebnice din el, traduc justa linie tot ce e sănătos ca idee. Tot așa fac
și cu List și cu alți economiști ce-mi convin" (mss. 2264, p. 359 v.).

241
acestuia din urmă le-au audiat la universitatea din Berlin - și se
declarau în scris sau în prelegeri adepți ai „școlii modeme a
economiei politice44. Eminescu a scris despre „liber-schimbismul
superficial și ruinător care istovește puterile tuturor popoarelor
din Valea Dunării de jos441, iar Xenopol considera că „pentru noi,
românii, acest sistem și teoriile lui List, din care au pornit și
eminentele scrieri ale dlui Duhring, au o însemnătate deosebită442.
Aduse mereu în dezbaterile Junimii de acești prozeliți admirați
în cenaclu pentru erudiția lor recunoscută, teoriile protecționiste
- familiare de altfel multor junimiști -, au sfârșit prin a cuceri
adeziunea plenului, deși rezervele de ordin tactic continuau să fie
păstrate. (Să notăm, fie și în grabă, că în timp ce la Xenopol
protecționismul se armoniza perfect cu filoindustrialismul
manifest, Eminescu prezintă ciudățenia de a nu investi mari
speranțe în calea industrială, reținând din doctrina protecționistă
teoriile despre statul național, despre tendințele spoliatoare ale
țărilor dezvoltate, despre virtuțile organizării breslașilor din Evul
de mijloc etc. etc.) Nu uităm că o dată, în ciclul Icoane vechi și
icoane nouă, în al doilea articol publicat la 13 decembrie 1877,
Eminescu scria: „Neapărat că nu trebuie să rămânem popor
agricol, ci trebuie să devenim și noi nație industrială măcar
pentru trebuințele noastre; dar vezi... trebuie mai întâi să fii nație
industrială și după aceea abia să ai legile și instituțiile națiilor
industriale.443 Dar există multe, foarte multe alte texte în care
agrarianismul conservator este atât de copleșitor încât e greu să
se mai poată detecta, chiar în subtext, opinii filoindustrialiste.
Semnificativ pentru poziția oscilantă a factorilor reprezentativi
ai Junimii în chestiunea liber-schimbism-protecționism ni se pare
atitudinea adoptată față de Convenția comercială cu Austro-

1 M. Eminescu, Scrieri politice (ed. I. Scurtu), p. 230.

2 Xenopol, art. cit., loc. cit.
3 M. Eminescu, Opere, voi. II, ed. I. Crețu, p. 174.

242
Ungaria din 1875. Convenția a fost inițiată și votată sub
guvernul conservator prezidat de Lascăr Catargi - în componența
căruia au fost și Carp, Th. Rosetti, Maiorescu. Acordând
produselor austriece drept de liberă trecere în țara noastră,
Convenția a lovit puternic industria românească în dezvoltare.
Cum observa C. Băicoianu, un specialist în această chestiune,
„consecința acestei convențiuni este că România se condamnă
singură să rămână pe veci o țară agricolă, adică pe totdeauna
dependentă de străinătate în materie economică441. Guvernul a
argumentat însă că la încheierea acestei convenții au prevalat
importante rațiuni politice. Cum actul de la 1875 a constituit
obiect de acuzație, mereu repetată, la adresa grupului politic
junimist, liderii săi au replicat că importanță esențială prezenta
atunci nu aspectul economic, ci cel politic. Și acesta din urmă a
triumfat, România obținând din partea unei mari puteri europene
drept de a trata ca stat suveran, deși, formal, Turc a se pretindea
suzerana țării noastre. în 1897, în prefața la al doilea volum din
Discursuri parlamentare, Maiorescu, referindu-se la actul de la
1875, se explica: „Oricare ar fi fost valoarea economică a acestei
convenții, de altminteri limitată la 10 ani și denunțată înlăuntrul
acestui termen, valoarea ei politică a fost din cele mai
semnificative... O mare putere occidentală, sub inspirarea unui
adevărat om de stat, recunoștea în mod ostentativ emanciparea
economică a României de sub suzeranitatea Porții și prevestea
recunoașterea deplinei independențe/42 Negreșit, valoarea
argumentului produs la 1875 și mai târziu nu poate fi contestată.
Ea este reală și importantă. S-a întâmplat însă că semnificația
politică a Convenției avea să pălească destul de repede, de
vreme ce după doi ani victoria noastră în războiul din 1877 ne

1 C. Băicoianu, Istoria politicii noastre vamale și comerciale, 1904,

voi. I, p. 146-147.
2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, voi. II, 1897, p. 4.

243
 aduce independența. Ceea ce a rămas a fost deci consecința
economică a Convenției, cu adevărat ruinătoare, mai ales că nu
a putut fi denunțată decât târziu, în 1885, după ce puterile
europene au recunoscut independența țării, iar România s-a
proclamat regat. Pentru dezvoltarea industriei românești s-a
pierdut un deceniu întreg. în care vreme nu numai că eforturile
au fost sistate, dar s-au ruinat și industriile până acum existente.
Ceea ce însă ni se pare cu deosebire semnificativ este că la
adoptarea Convenției au prezidat principii liber-schimbiste. Ion
Strat (chiar profesorul de economie politică despre a cărui
lucrare a scris Xenopol), conservator și apropiat cercurilor
junimiste (Maiorescu îl trecea în 1870 pe lista persoanelor
utilizabile într-o eventuală guvernare junimistă, cu mențiunea:
„Strat-finanțeiu și îl cita, în 1872, la capitolul proză din Direcția
nouă), a fost desemnat de Camera conservatoare drept reportor
al secțiunilor ce au dezbătut Convenția. Și Strat argumenta
utilitatea Convenției prin apel la principii liber-schimbiste. în
introducerea raportului a declarat: „Pe tărâm economic,
principiul admis de marea majoritate a tuturor oamenilor de
știință și competinți în materie e că cel mai salutariu pentru
dezvoltarea comerciului și industriei, prin urmare și pentru
creșterea avuției publice a unui stat, este principiul liberului-
schimb. O consecință logică a acestui principiu este că din punct
de vedere al intereselor economice trebuie să considerăm ca un
progres orice pas făcut înainte pentru a ne apropia o stare de
libertate absolută a comerciului internațional și de o reformă a
sistemului vamal astăzi în vigoare în sensul ideilor modeme/4
Să menționăm, de asemenea, că atât Strat, cât și o circulară a
ministerului de interne (portofoliul era deținut de primul
ministru, Lascăr Catargi) către toți prefecții de județe stăruia că
încheierea Convenției este folositoare pentru „toți agricultorii

1 Monitorul oficial, 8/20 iulie 1875, p 3321.

244
noștri, toți proprietarii și arendașii, toți comercianții de gr ane."
Când, în parlament, adversarii - unii legați prin interese de
exponenții burgheziei industriale - au combătut Convenția,
invocând utilitatea pentru noi a doctrinei protecționiste, nimeni
altul decât Carp a replicat: „Să nu uităm că și sistemul
protecționist are marginile lui. Să nu credeți că prin protecțiune,
chiar mare, puteți în fiecare țară și în toate împrejurările să creați
o industrie/4 Și aceasta întrucât „capitalurile au în agricultură un
câmp de activitate și cu risc mai mic decât în industrie...44
Protecționismul - demonstra Carp - nu trebuia respins, ci limitat
la nevoile imediate. „Ceea ce trebuie protejat cu deosebire sunt
productele acelea care se află strâns legate cu starea momentană,
adică, la noi, agricultura.441 Dintre multele luări de atitudine ale
adversarilor Convenției, ne-am referi numai la opinia lui
Kogălniceanu. „Omul de la 2 mai44, după ce aprecia că semnificația
politică a Convenției e departe de a avea importanța ce i se
atribuie, considera că, prin adoptarea ei, „vom sacrifica pentru o

1 P. P. Carp, op. cit., p. 139. Același Carp peste numai 9 luni susținea
senin, tot în parlament, opinii opuse, declarându-se partizan al
protecționismului. Hotărât lucru, consecvența în această chestiune îl
interesa destul de puțin pe omul politic Petre Carp: „...Economiștii sunt
împărțiți în două: liber-schimbiști și protecționiști. Acum, d-lor, toate
aceste teorii, ca unele ce nu sunt decât rezumatul unor fapte reale, pot fi
folositoare sau vătămătoare, după starea în care ne găsim. Este evident
că Anglia, care produce, cere liberul schimb; pentru ce ? Pentru a impune
producțiunea ei celorlalte țări... Ei bine, d-lor, dacă liberul schimb e bun
pentru țările cari produc, este ucigător pentru țările cari nu produc.
Să admitem acum că avem un profesor care este liber-schimbist; să
admitem, mai departe, că avem un corp legiuitor care este compus numai
de liber-schimbiști, de școlarii acestui profesor. Ei bine, știți care are să
fie rezultatul practic ? Că acest învățământ ar condamna țara aceasta a
rămâne o țară agricolă, adică, după mine, o țară săracă/4 (Discurs rostit la
7 febr. 1876, în Discursuri, I, 1907, p. 106.)

245
concesiune de formă interesele materiale ale națiunii, adică
comerțul și industria noastră prezentă și viitoare4’, pentru că „noi
nu vom putea avea niciodată o industrie națională fără o ocrotire
serioasă a ei.441
Firește că junimismul nu a fost partizanul integral al
dezvoltării industriale. Din perspectiva socială pe care nu s-a
sfiit să spună că o reprezintă a considerat că trebuie înființate
sau dezvoltate - prin adecvate măsuri protectoare - numai acele
industrii legate de prelucrarea produselor agrare. Un articol din
România liberă (24 iulie 1885) le numea industrii primitive.
(...Să ne convingem că numai industriele mai primitive le putem
acum avea și pe acestea să căutăm în toate modurile a le
întemeia.44) Și. totuși, de numele lui P. P. Carp și al junimismului
este legată legea minelor din 1895, moment de mare importanță
în evoluția industriei românești. De fapt, prin această lege (Carp
deținea portofoliul domeniilor) s-au pus bazele industriei
extractive în țara noastră. Au trebuit învinse piedici de tot felul,
printre care opoziția dârză a proprietarilor de terenuri nu a fost
tocmai printre cele mai puțin importante. De altfel, se pare că
această împotrivire a marilor proprietari a împiedicat intrarea
sub incidența legii din 1895 a exploatării petrolului (G. Gr.
Cantacuzino. fruntaș al partidului conservator, deținea în
proprietate imense terenuri în care se aflau mine și zăcăminte
petrolifere), deși biografii lui Carp au argumentat această
„omisiune44 prin aceea că atunci, la 1895, „viitoarea însemnătate
industrială (a acestui produs, n.n.) nu putea fi prevăzută.442
Trecem peste detaliile de specialitate (utile într-o investigație de
pură istorie economică) privind procedeele stabilite de această
lege pentru exploatarea terenurilor aflate în proprietatea unor
particulari (mari sau mici) pentru a spune că în discursurile

1 Monitorul oficial, 5/17 aprilie 1875, p. 1890-1891.

2C. Gane, op. cit., voi. II, p. 119-120.

246
ținute cu acest prilej (nelipsitele polemici cu opoziția) Carp s-a
declarat favorabil dezvoltării industriale în România: „...Și când
va veni acea vreme, fericită, când legea minelor își va da toate
roadele sale..., când vom da acestei populațiuni, pe lângă
activitatea ei agricolă și activitatea ei industrială, atunci țara va
binecuvânta pe acei care au făcut legea și pe acei care au
votat-o/' Firește, capitalul străin a căpătat, prin această lege,
libertate - controlată - de acțiune, creându-i-se facilități de
pătrundere, plasament și exploatare. De altfel. Carp și ceilalți
fruntași politici junimiști nu au făcut niciodată o taină din opinia
favorabilă pătrunderii nestingherite a capitalului străin. Era -
argumentau junimiștii nu fără dreptate - o soluție lucidă și
pragmatică, determinată de inexistența capitalului autohton
suficient pentru valorificarea bogățiilor țării. „Domnilor, aud din
multe părți diatribe violente - declara Carp în martie 1904 -
contra capitalului străin... Voiți un ce imposibil... Cu toate
diatribele noastre nu vom putea face, vă afirm, nici un progres
fără capitaluri străine.661 Desigur, aceste opinii au fost combătute
de unele cercuri filoindustrialiste liberale care de pe atunci se
declarau pentru politica „prin noi înșine66. A fost o dispută de
mare importanță și semnificație a cărei evocare și analiză ies din
cadrele circumscrise ale lucrării noastre.
Interesant pentru noi a fost să evidențiem unele opinii
specifice junimismului în problema industriei și industrializării,
ca și - desigur - oscilațiile, compromisurile sau revenirile în
jurul unor puncte de vedere (motive) definitorii. Și aceasta în
limitele precizate ale ideologiei junimiste. Pentru că e fără
îndoială de mare interes să confruntăm o orientare ideologică
formulată și dezvoltată inițial din perspectiva conceptelor
Restaurației cu opiniile sale în jurul unor concepte și probleme
esențiale - desigur economice - pentru progresul României

1 Ibidem, p. 310.

247
modeme. Și cine ar putea spune că asemenea probleme ca
profilul social și de clasă al societății românești, dinamica și
structura proprietății agrare, locul industriei în ansamblul
socio-economic pot fi eliminate sau numai eludate - fără riscul
unor grave desfigurări - din ansamblul ideologiei junimiste ?
 CAPITOLUL 3

JUNIMISMUL ÎN VIAȚA POLITICĂ

 1. Societatea Junimea a debutat ca un organism ce nu agrea
defel politica. într-adevăr, dacă o îndeletnicire era privită cu
dispreț la Junimea, aceasta era, cu siguranță, activitatea politică.
Dar numai la început. Pentru că, treptat tinerii grupați în Junimea
realizează ceva din atuul puterii reprezentat de activitatea
politică. își domolesc, în consecință, intransigența, își înfrâng
sentimentele de silă și dispreț pentru a coborî din înaltele sfere
ale artei și filozofiei pe terenul vieții publice, unde zeitățile, și
ele cu o existență conjuncturală, privegheau cotidianul și
oportunitatea, fatal schimbătoare. Ba chiar, de vreme ce decizia
fusese totuși luată, au găsit și rațiunile actului angajării,
convingându-se reciproc de utilitatea activității militante. își
spuneau că înseși programul și direcția ideologică ce o
reprezentau vor avea mai multe șanse de afirmare. Și apoi -
argumentau - tezaurul de cultură, inteligență și onestitate pe care
îl dețineau ar putea infuza valori noi într-un teritoriu care până
atunci nu prea le agrea sau cultiva. A refuza cu obstinație
activitatea publică, abandonând-o total celor pe care îi
disprețuiau nu era tocmai calea perpetuării unei stări de fapt ce
o condamnau ? Dislocarea acestei mentalități, schimbarea ei nu
se puteau produce decât din interior.
De obicei, când se evocă activitatea politică a Junimii,
începuturile sunt fixate în 1871. Corectarea acestui moment de

251
debut e necesară. Nu vom muta debutul tocmai în 1865-1866
când în complotul urzit pentru detronarea lui Cuza Vodă fuseseră
implicați doi dintre fondatorii Junimii: Carp la București unde
era funcționar (ca auditor la Consiliul de Stat) și Pogor la Iași.
După detronarea lui Cuza, la 11 februarie 1866, locotenența
domnească îi încredințează lui Carp funcția de secretar intim,
primind curând și o delicată misiune diplomatică: de a sonda
opinia anturajului lui Napoleon al III-lea în legătură cu o
eventuală chemare pe tronul României a unui Hohenzollern.
Pogor a devenit, după detronarea lui Cuza, prefect de Iași.
Fatalmente, datorită angajării în complot a celor doi membri
fondatori, Junimea întreagă fu considerată - pe nedrept - ca
amestecată în conspirație, deși Maiorescu, frații Negruzzi, Gh.
Racoviță. Mandrea refuzaseră orice participare (li s-a propus),
iar Th. P.osetti era partizanul lui Cuza nu numai în calitatea sa de
cumnat al domnitorului. Nici acțiunea junimiștilor împotriva
cercurilor separatiste ieșene - în aprilie 1866 când au publicat
și o efemeră foaie politică unionistă, Vocea națională (opt
numere), nu credem că poate fi considerată ca debut al activității
politice junimiste. De îndată ce pericolul mișcării separatiste
ieșene a trecut și Carol de Hohenzollern a fost adus pe tronul
României (mai 1866), junimiștii și-au reluat preocupările
obișnuite care nu erau deloc politice. Dar un precedent - și încă
serios - se crease.
După patru ani, în aprilie 1870, Junimea este atât de cunoscută
și apreciată în anumite cercuri conservatoare încât fruntașii ei
candidează cu succes pentru importante portofolii ministeriale,
într-adevăr, Junimea devenise cunoscută datorită Convorbirilor
și a prelecțiunilor populare. Eseurile maioresciene din 1867-
1868, prelecțiunile au dezvăluit lămuritor ideologia societății.
Dar opoziția ei față de liberalism și regimul constituțional nou
creat nu erau singurele acte de recomandare înaintea cercurilor
conservatoare. Inamicul principal al Junimii la Iași era „Fracțiunea

252
liberă și independentă4', de orientare vag liberală și pe care
partidul liberal condus de Brătianu - lipsit de aderenți și
aderențe în Moldova - se străduia să și-o apropie. Junimea a fost
deci considerată de orientare conservatoare, începându-se
stăruințele pentru cooptarea ei în structurile grupării ieșene a
partidului condus de Lascăr Catargi. Exista însă o altă carte de
recomandare pentru simpatiile conservatoare ale junimiștilor:
înregimentarea în loja masonică ieșeană „l’Etoile de Roumanie44,
condusă de George Șuțu. Or, loja masonică ieșeană, înființată la
18 august 1866, a fost gândită - cum menționează Maiorescu
după o convorbire cu C. Șuțu (fratele lui George) din 7 mai 1870
- ca „o pepinieră pentru partidul conservator441.
Chiar de la înființare, au devenit membri mai toți junimiștii
importanți și chiar cei din caracudă2. Apartenența junimiștilor
de frunte la loja masonică era, repetăm, o clară recomandare
oficială și oficioasă pentru atitudinea lor filoconservatoare.
Fracționiștii ieșeni (Carp i-a numit o dată, în parlament, „acești
tauri sălbatici44) care îi dușmăneau de moarte pe junimiști,
cunoscându-le calitatea de francmasoni, le-au atribuit, pe lângă
alte epitete voit descalificante, și pe cele de „anticriști44 și, mai
ales, „cosmopoliști44. Nu e greu de presupus că unele dintre
atitudinile politice ale junimiștilor se datoresc acestei apartenențe.
Dincolo de concepția lor despre drepturile și libertățile omului,
este probabil că spiritul lor de toleranță, vehementa condamnare
a xenofobiei fracționiștilor (ca, de pildă, în evenimentele ieșene
de la 1868) să se datoreze și situației lor de membri ai filialei
lui „l’Etoile de Roumanie44.

1 T. Maiorescu, însemnări zilnice, voi. I, p. 146.

2 Arhiva Bibliotecii Naționale din Paris, F. M., Roumanie nr. 860.
Loja „l’Etoile de Roumanie“ - Iași. Informațiile au fost culese de
cercetătorul arhivist Gh. Ungureanu care a avut amabilitatea (pentru
care îi rămânem recunoscător) de a ni le pune la dispoziție.

253
 Dar să revenim la momentul 1870. în urma agitațiilor
antidinastice (conduse de liberali) prilejuite de războiul franco-
german, guvernul Al. Golescu este demis. Principele Carol
însărcinează cu formarea guvernului pe Manolache Kostaki
lepureanu care era, formal, șeful conservatorilor ieșeni. Acesta,
sfătuit de principe, a constituit un guvern omogen conservator,
format, în majoritate, cu oameni politici tineri (din această cauză
gazetele au denumit cabinetul lui Manolache Kostaki lepureanu
„cloșca cu puf'). în acest guvern au intrat pentru prima oară doi
junimiști: Carp la externe și Pogor la culte. Candidat fusese
și Maiorescu. Pentru portofoliul cultelor, Pogor trebuia să
primească, dacă acest aranjament reușea, ministerul justiției.
Până la urmă, Pogor - mereu indecis - demisionează după o lună,
fără a-și fi exercitat, de fapt, mandatul ministerial. (Maiorescu a
fost - se știe - atunci foarte afectat nu numai pentru că nu a
ajuns ministru, dar și pentru că, și-a dat seama bine, el conta ca
un personaj din a doua garnitură, numirea sa fiind posibilă inițial
numai dacă Pogor ar fi refuzat. Dar Pogon întotdeauna
extravagant, a dat răspunsuri în doi peri, barând astfel numirea
lui Maiorescu și lipsind grupul lor de un portofoliu ministerial.)
Pe lângă cele două portofolii junimiștii mai primesc prefectura
de Iași (Gane) și postul de prefect al poliției ieșene (Leon
Negruzzi). Așadar, junimiștii - cunoscuți în cercurile politice
bucureștene sub titulatura semnificativă „Juna dreaptă" - erau
încă din primăvara anului 1870 știuți ca un grup politic destul
de organizat. E drept că erau încă „independenți", adică
neînregimentați formal intr-un partid. Dar opțiunile lor politice
deveniseră de multă vreme publice și oficializarea nu era decât
o chestiune de scurtă durată. Important e că se considerau de pe
acum constituiți în grup politic, cu ambiții - chiar - de
guvernare. Maiorescu a notat în jurnalul său la 18 aprilie această
mărturisire revelatoare: „La plecarea lui la București, Carp a stat
de vorbă cu Pogor și cu mine. Carp socotește că micul nostru

254
partid trebuie să vină îndată complet la guvern (El externe,
Pogor justiție. Strat finanțe, eu culte, Blaremberg interne (?);
mai bine noi singuri, dar poate și sub prezidenția lui John
Ghicacil (subl. ns.). Iar Pogor, în perioada indeciziilor sale pentru
acceptarea portofoliului cultelor, știa și el că însuși „Principele,
vezi bine, se adresează nouă ca la o forță“ pe care - aprecia el -
minuscula lor grupare nu o deținea încă. Micul lor partid nu era
însă, cum s-ar putea crede, o înjghebare rapidă, negândită și
temporară. Cugetaseră totul în detalii și îndelung, stabilindu-și,
cu maturitate, chiar un program de reforme și guvernământ. O
știm din scrisoarea de la 29 aprilie 1870 trimisă de Maiorescu
lui Carp: „Dacă e ca Junimea să nu apară ca un neînsemnat
minister de tranziție și să nu se uzeze, ea trebuie să înfățișeze
țării acea operă unitară de reforme de care tu vorbeai mereu.
într-asta e a sa raison d’etre și anume cea mai esențială. Cum
rămâne cu asta ?c'2 (s.n.)
Așa stând lucrurile, era normal ca ministrul Costaforu (din
cabinetul lui Lascăr Catargi) să-i propună lui Maiorescu, în
aprilie 1871, ca junimiștii să intre oficial în partidul conservator.
Degeaba lasă a se înțelege Maiorescu (în prefața la voi. I din
Discursuri parlamentare) că propunerea lui Costaforu i-a
surprins pe junimiști (trezind chiar ilaritate) la ședința în care
le-a adus-o la cunoștință. Toți, de fapt, știau de episodul
guvernului „Cloșca cu pui“, când șefii societății Junimea au
optat pentru partidul conservator. Maiorescu. ce-i drept, nu
fusese ministru. Dar a fost, cu siguranță, un secret „â la
Polichinelle“ că Maiorescu trebuia să ajungă pe lista acelui
guvern și că eșecul nu se datora defel refuzului său. Dimpotrivă,
făcuse tot ceea ce-i sta în putință pentru a ajunge ministru.

1 T Maiorescu, însemnări zilnice, voi. I, p. 129.

2 Ibidem, p. 157.

255
 (Asemenea „secrete" devin întotdeauna - și încă destul de
repede - publice.) Apoi, când a devenit limpede că portofoliul
ministerial e deocamdată ratat, nu a acceptat Maiorescu în mai
1870 să candideze ca deputat (de Fălticeni sau Vaslui) pe listele
conservatoare 9 (Probabil că trebuiau să mai candideze și alți
junimiști.) Că între timp tot planul a căzut pentru că guvernul a
fost demis și alegerile nu au mai avut loc este cu totul altceva.
Dar, din nou. junimiștii de vază trebuie să fi fost la curent cu
toate aceste preparative de culise, încât propunerea lui Costaforu
nu avea de ce să-i surprindă. „Juna dreaptă^ era o grupare
politică cu un statut precizat și membrii Junimii ocupau acolo
locuri de prim plan. Și junimiștii - mai toți - știau prea bine
acest lucru.
Dacă discuțiile din Junimea, după comunicarea propunerii lui
Costaforu. au avut într-adevăr loc (nu ne îndoim că faptul -
relatat de Maiorescu - s-a petrecut astfel !) o întrebare trebuie
să fi concentrat, cu siguranță, atenția adunării. Și anume statutul
junimiștilor în partidul conservator. S-a clarificat, probabil, cu
acest prilej poziția politică particulară a junimiștilor în cadrele
unui partid cu care nu înțelegeau să se confunde cu totul.
Maiorescu, rezumând în 1897 discuțiile din 1871, se întreba
retoric' „Eram noi deodată conservatori ? Noi eram în prima
linie susțiitorii programului hărăzit de la divanul ad-hoc. Și
fiindcă politica liberalilor din primăvara anului 1871 (agitațiile
antidinastice care l-au adus pe principele Carol în pragul abdicării,
n.n.) periclita realizarea lui, iar guvernul conservatorului Lascăr
Catargi lucra în sensul acestei realizări, noi eram datori din
princip să susținem guvernul conservator. Ce avea să se întâmple
după îndeplinirea cerințelor de la 1857, rămânea o chestie
deschisă și nu avea interes pentru moment.Cil Preciziunea este

1 T. Maiorescu, Istoria contimporană a României, p. 45.

256
exactă, cu corectivul necesar că opțiunea pentru conservatorism
fusese adoptată mai înainte - și nu acum, „deodată44. Junimiștii
nu-i agreau pe ruginiții din partidul conservator care voiau pur și
simplu revizuirea sistemului constituțional din 1866, prin
anularea prevederilor mai înaintate. Clubul conservator ieșean
avea parte de un asemenea grup pe care Maiorescu, în Jurnal,
l-a blamat, caracterizându-1 drept „arhiconservator44 și stupid.
(De altfel, foarte curând aveau să fie confruntați cu acest punct
de vedere.) Hotărâți să se angajeze în politică, junimiștii nu se
puteau alătura nici fracționiștilor ieșeni și nici liberalilor
munteni. Singurul partid de care se puteau atașa era cel
conservator „ai cărui membri erau firește mai deprinși cel puțin
cu suprafața elegantă a culturei occidentale.441 Asta vrea să spună
că, mai lustruiți sub raport cultural, conservatorii - dinastici
constanți și „cumpăniți44 în cele politice - puteau fi parteneri
acceptabili. Dar și față de ei junimiștii înțelegeau să păstreze o
distanță strategică, pentru a nu fi confundați cu un aliat spre care
priveau totuși cu neascunsă superioritate. Pentru că, s-o spunem
de pe acum, junimiștii nu erau conservatori de categoria Lascăr
Catargi, Manolache Kostaki lepureanu, Gh. Gr. Cantacuzino, Al.
Lahovary, generalii Mânu sau I. Em. Florescu. Condiția lor
ideologică și politică era cu totul alta. După o expresie potrivită
a lui Vladimir Streinu junimismul ar fi reprezentat un „liberalism
moderat bătând spre conservatori și un conservatorism însuflețit
de noile vremi bătând în spre liberali, adică un centrism luminat
susținut din amândouă părțile de convingeri teoretice și nu de
interese practice.442 (s.n.) Și această condiție particulară (din care
ambițiile și interesele practice n-au lipsit totuși), fixată din capul
locului, au înțeles să și-o păstreze constant, rezistând superb la

1 Ibidem, p. 45.
2 VI. Streinu, Titu Maiorescu, în Clasicii noștri, Editura Tineretului,
1969, p. 42.

257
injuriile care au venit potop deopotrivă de la conservatori ca și
de la liberali.
Acceptând propunerea lui Costaforu, junimiștii au candidat
în alegeri. în Camera din 1871 și-au ocupat locurile de deputați,
pe băncile majorității conservatoare, junimiștii: V. Pogor, T.
Maiorescu, I. Negruzzi, N. Gane, G. Racoviță. Mai târziu (1874)
acestora li s-au alăturat P. Carp și Th. Rosetti. Era un grup
compact și, prin valoarea intelectuală, important. Până a se
reîntoarce Carp din misiunea diplomatică la Viena și Roma și a
deveni deputat, grupul junimist nu avea lider. Apoi Carp a preluat
conducerea. Nimeni nu a contestat drepturile conducătoare ale lui
Carp. Era om politic cu experiență. Fusese ministru, ambasador,
deputat și avea vocație de politician în sensul superior al
termenului. Pentru Maiorescu politica era o preocupare de ordin
secundar. Pe când la Carp era chiar sensul existenței.
*
înainte de a comenta situația parlamentarilor junimiști din
Camera din 1871-1876 se cuvine să ne întoarcem cu câteva luni
în timp pentru a evoca un moment din debutul politic al grupului
junimist. Un moment - de ce am ascunde-o ? - penibil, apoi
mereu exploatat de adversari pentru că îi așeza - nedrept - pe
luminății europenizanți care erau, incontestabil, junimiștii alături
de cei mai mărginiți și mai retrograzi dintre conservatori. E
vorba, firește, de episodul așa-numitei „Petiții de la Iași‘;. De
îndată ce au acceptat să se alăture partidului conservator și să
participe la alegeri pe listele acestuia, junimiștii au fost invitați
să frecventeze ședințele clubului ieșean. Lideri aici erau prințul
Grigore Sturdza (om cu o mentalitate obstinat feudală) și
versatilul Manolache Kostaki lepureanu. Or, beizadea Sturdza,
sprijinit de afinii săi, pregătise tocmâi atunci un proiect de
adresă pentru revizuirea Constituției în sens restrictiv pe care voiau
să-1 supună spre discuții și aprobare Camerelor conservatoare

258
alcătuite după alegerile atunci în desfășurare. Junimiștii,
debutanți în ale politicii, lipsiți și de sfatul mai experimentatului
Carp, s-au trezit - brusc - amestecați într-o afacere din care nu
au știut cum să se descurce. Proiectul de revizuire întocmit de
beizadea Gr. Sturdza cerea modificarea sistemului electoral prin
mărirea censului la toate colegiile și mărirea prerogativelor
marilor proprietari din colegiul întâi, învestirea domnitorului cu
dreptul de a numi direct 16 senatori, trecerea delictelor de presă
în competența tribunalelor ordinare, pedeapsa cu moartea pentru
criminali, creșterea rolului marilor proprietari în consiliile
comunale rurale, aducerea masivă a unor coloniști germani etc.
Dezbaterile au fost animate și contradictorii, prelungindu-se -
din cauza divergențelor de opinii - până la sfârșitul lui mai
1871.
Junimiștii (mai ales Pogor, Negruzzi, Maiorescu), nu puteau
accepta unele dintre prevederile Petiției (mai ales ideea
reintroducerii pedepsei cu moartea, colonizarea străinilor), alții
se împotriveau altor puncte de vedere. Sturdza, îndărătnic (nu
degeaba era poreclit beizadea „vițel44), cerea semnarea in
corpore a Petiției de el redactate. Atunci Maiorescu a propus o
soluție împăciuitoare (procedeul va deveni apoi o caracteristică
în activitatea sa politică). Cei ce acceptă integral stipulațiile
Petiției să o semneze ca atare. Ceilalți deputați conservatori care
nu erau de acord cu toate articolele menționate în proiectul lui
Sturdza să-și puie semnătura după mențiunea delimitatoare că se
declară numai „uniți cu tendența ei generală44, însărcinându-se
să o prezinte Camerei. Deputății junimiști au fost semnatari ai
Petiției de a doua categorie. Au acceptat deci numai tendința ei
generală. Carp, de îndată ce a luat cunoștință de conținutul
Petiției, a dezaprobat-o, mustrându-i, probabil, pe prietenii săi
pentru gafa făcută. Dar nu pentru că nu ar fi fost de acord cu
..tendența ei generală44, ci pentru că nu avea, în general,
încredere în capacitatea curativă a reformelor constituționale.

259
Dealtfel, Petiția, o dată depusă pe biroul Camerei deputaților,
nu a avut nici o urmare. Lascăr Catargi a refuzat s-o înregistreze
cu seriozitate, declarând - ca un pragmatic ce era - că lumea e
sătulă de frazeologie, de orice culoare, dorind bună gospodărire
a țării, în liniște, și nu zavistie pe teme doctrinare. Și dacă
aceasta a fost decizia șefului... Apoi Camera a fost atunci cu
totul absorbită de complicata afacere Strousberg. Nici unui
factor responsabil nu-i convenea să deschidă un nou front de
luptă. Și încă pe motive restrictiv conservatoare, cerând
revizuirea unei Constituții pe care Catargi se angajase, de îndată
ce luase puterea, că o va apăra.
Incontestabil, junimiștii nu s-au solidarizat integral cu optica
revizionistă a lui beizadea Sturdza. Dar și-au pus totuși
semnătura - după preciziunea propusă de Maiorescu - pe acest
document despre care Ion Brătianu a spus, într-un discurs din 16
mai 1878: „Apoi, domnilor, acea petițiune ne întorcea la
regulamentul organic/4 Iar semnătura junimiștilor pe acest
document a constituit decenii de-a rândul obiect de acuzații,
unele cu totul năstrușnice (s-a ajuns până acolo încât unii au
pretins că junimiștii au inițiat Petiția, redactată fiind de Carp).
Dar dincolo de bizarele exagerații, rămâne faptul că junimiștii au
fost de acord cu unele din reformele cerute în documentul lui Gr.
Sturdza și, din păcate, cu cele de certă tendință conservatoare care
urmăreau să întărească rolul marilor proprietari în viața politică.
Și aceasta o știm nu numai din lectura „Petiției" (reprodusă de
Maiorescu în prefața la voi. I din Discursuri parlamentare), ci și
din discursurile de mai târziu când s-au apărat de acuzațiile ce li
s-au adus în legătură cu acest neplăcut episod. Nu spunea
Maiorescu la 1 aprilie 1889: „între propunerile Petiției de la Iași,
concepută și scrisă de principele Gr. Sturdza, era o tendență de

1 Cf. Timpul, III, (20 mai) 1878.

260
acțiune conservatoare ce o aprobau cu toții... Principele Gr.
Sturdza cerea să se modifice legea electorală, să se modifice
legea comunală în sens conservator; eram de acord/'?1 Iar la 31
ianuarie 1874, într-un discurs în care se pronunța pentru reforma
legii comunale, Maiorescu dezvolta opinii care amintesc clar de
unele dintre prevederile Petiției lui Gr. Sturdza. Constatând
unele neajunsuri în organizarea comunelor rurale, cel ce va
deveni în aprilie 1874 ministru în cabinetul conservator opina
decis pentru „schimbarea sistemului", firește, în sens restrictiv:
„în locul voturilor mulțimii să primim o preponderență a
voturilor celuilalt element pe care ni-1 dă constituțiunea, stabilind
colegiile după cens; să primim pe proprietatea cea mare, să
sporim pentru o parte a voturilor condițiunea censului atât încât
să avem speranță că se vor îndrepta lucrurile și că vom găsi în
proprietarii mari mai multă îngrijire și inteligență decât am
găsit-o în mulțimea ignorantă". Cum în parlament, chiar cu
prilejul acestor dezbateri, s-au auzit voci care semnalau
caracterul retrograd al unor asemenea cerințe, Maiorescu a
replicat sigur - ca întotdeauna - pe opiniile sale: „Și de mi se
va zice, ceea ce s-a mai zis de unii din oratorii ce m-au precedat,
că ar fi ceva feudal de a da proprietarilor autoritate și chiar drept
de delegațiune, voi răspunde că prin orice cuvinte s-ar califica
aceasta, lucrul nu se schimbă în sine și cuvântul rămâne
indiferent; căci cu cuvintele frumoase de egalitate, democrație,
pe care le-ați aplaudat acum 10 ani, au ajuns comunele unde
sunt..."2 Pe marginea aceluiași proiect de lege conservator care
postula reformarea legii comunale din 1864 a luat cuvântul și
Carp. A sprijinit proiectul cerând, precum în 1871 „Petiția de la
Iași", ca primarii să nu fie aleși, ci numiți de guvern. E adevărat

1 T. Maiorescu, Discurs parlamentar rostit la 1 aprilie 1889,

Discursuri parlamentare, voi. IV, p. 1904, p. 291-292.
2 T Maiorescu, Discursuri parlamentare, voi. I, p. 221-227.

261
că „Petiția../4 lui Gr. Sturdza nu era un document de elaborație
junimistă și tinerii oameni politici din cenaclul ieșean au avut
prevederea, de ultimă oră, de a se delimita în vreun fel de
spiritul său totalitar. Dar admiterea ei numai în „tendența44
generală nu era un act gratuit. Credeau efectiv în posibilitatea și
necesitatea revizuirii sistemului constituțional electoral în
folosul marilor proprietari rurali, altfel spus, al „elementului
inteligent44. Iar această convingere descindea din structurile
intime ale ideologiei junimiste care blama tocmai prea rapida
adaptare a sistemului constituțional de aiurea, cu totul nepotrivit
la noi. (Carp și-a argumentat, dealtfel, punctul de vedere față de
reforma legii comunale pe clare teze junimiste despre natura și
valoarea sistemului constituțional importat.) Nu vrem, desigur,
să așezăm semnul egalității între opiniile lui Gr. Sturdza și cele
ale junimiștilor de la 1871. Deosebirile au fost mari și bine
marcate. Dar e imposibil de negat că unele puncte de vedere au
coincis. Și coincidența aceasta nu privea chestiuni tocmai
minore.
*
Grupul de deputați junimiști a adoptat din capul locului o
poziție cel puțin ambiguă. Lider era Maiorescu. Dar nu pentru
capacitatea și experiența sa politică, ci în virtutea rolului său
conducător din Junimea. Ambiguitatea (deliberată ?) provenea
din aceea că, deși deputați conservatori, nu adoptă o atitudine
docil guvernamentală. Prevăzători (din instinct sau din rațiuni
bine stabilite ?), își păstrau o ținută detașată, creându-și, prin
aceasta, un comod spațiu de manevră, oricând util. Portofoliile
ministeriale de la distribuirea cărora fuseseră deocamdată
excluși constituiau o țintă precisă care, știau de pe acum, nu
putea fi obținută numai prin supunere docilă. Mai ales că în
aprilie, când familia domnitoare a vizitat lașul, prințul Carol l-a
înconjurat pe Maiorescu cu atenții semnificative, dându-i

262
certitudinea că viitorul său politic era asigurat. Totul depindea
acum (era vorba, firește, de situația lui Maiorescu) de atitudinea
în parlament care trebuia să fixeze un prestigiu cucerit
până acum în alt plan decât cel politic. Primele intervenții
parlamentare ale lui Maiorescu (primul discurs la 27 iunie 1871)
au avut ca obiect de atac, bineînțeles, „Fracțiunea liberă și
independentă44 din Iași. Și comentau critic aspecte ale sistemului
de învățământ. A denunțat procedeele fracționiștilor de a
transforma universitatea într-un câmp al agitațiilor politice, a
cerut reducerea subvențiilor acordate unor instituții culturale (în
special Academia), mai toate dominate de liberalii munteni sau
de fracționiști, a reclamat suprimarea unor catedre (de economie
politică și de drept constituțional) ale universității din Iași
ocupate, desigur, de profesori fracționiști, s-a împotrivit sporirii
salariilor unor profesori universitari. în sfârșit, a militat pentru
dezvoltarea învățământului primar pentru restabilirea locului ce
trebuiau să-1 ocupe, în sistemul de învățământ, școlile normale.
Cum se vede, se continuau de la tribuna parlamentului bătăliile
ideologice ale Junimii. Primul discurs remarcat al lui Maiorescu
a fost cel rostit la 12 martie 1872. Era vorba de o chestiune dragă
criticului (școlile normale) și punctul său de vedere (îngrijirea,
înainte de toate, a treptelor de bază ale învățământului: școlile
primare, reale, de meserii), prezentat ca ivit din convingeri
conservatoare amenințate de măsurile ciudate ale unui ministru
conservator (Chr. Teii) care, mutând alocațiile bugetare spre
învățământul superior sau licee, acceptă tacit puncte de vedere
liberale. A fost un discurs ascultat, notează Maioresou în Jurnal,
într-o tăcere înțelegătoare, aplaudat și aprobat. Cu acest discurs,
Maiorescu nu numai că s-a impus ca o competență în materie de
învățământ (l-au felicitat miniștrii Costaforu, Mavrogheni,
Manolache Kostaki lepureanu, chiar Teii), dar l-a înfrânt ca
orator pe adversarul său, profesorul fracționist ieșean Nicolae
lonescu, considerat până atunci un maestru al elocinței

263
parlamentare. Impresia acestui discurs a fost atât de puternică
încât Maiorescu, zgârcit de obicei în autoaprecieri, crede că are
drept să se considere a fi devenit deodată „pentru câteva zile
omul popular al Bucureștilor44.1
Ținta portofoliului cultelor părea acum mult mai aproape.
Probabil că și din această cauză Maiorescu și prietenii săi i-au
făcut generalului Teii, ministrul cultelor și instrucțiunii, o
opoziție constantă. A condamnat vehement nu numai măsura
generalului de a-i demite din învățământ pe profesorii care se
deplasau la București pentru a-și exercita mandatul de deputat.
(Măsura aceasta, luată pentru a-1 îndepărta din Cameră pe
opozantul Nicolae lonescu, l-a lovit și pe Maiorescu, ținându-1 îh
afara învățământului până la 1884.) A denunțat inițiativa lui Teii
de a-i utiliza pe preoții rurali ca învățători la școlile sătești.
Chiar amintitul discurs din martie 1872 combătea diletantele
opinii despre învățământ ale ministrului Teii. Dar independența
deputaților junimiști nu se manifesta numai în departamentul
condus de Teii. în ianuarie 1873 junimiștii Maiorescu și M.
Kornea propun un amendament la proiectul de lege întocmit de
Costaforu ca ad-interim la justiție (era ministru de externe) care
îngăduia judecătorilor de instrucție de a sechestra ziarele și zațul
din tipografie - în caz de delict - și a-i aresta pe gazetarii găsiți
vinovați. Cei doi deputați junimiști găsesc că această măsură
violează libertatea presei, garantată prin Constituție („Pentru
aceste cuvinte, domnilor, conservator constituțional fiind, n-am
putut să iau asupră-mi de a mă uni cu propunerea făcută de guvern
în această privință, fiindcă o cred pernicioasă pentru oricare
guvern și, prin urmare, și pentru un guvern conservator442).
Amendamentul junimiștilor e primit de parlament, votat fiind mai

1 însemnări zilnice, voi. I, p. 188.

2 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, voi. I, 1897, p. 184.

264
ales de deputății opoziției liberale. (A fost, dealtfel, singurul
proiect elaborat de junimiști care a fost acceptat. Celelalte au
fost, toate, respinse.)
Această atitudine independentă care oscila inteligent între
lealitate față de guvern și opoziție a consolidat grupul junimist.
La prima remaniere ministerială promovarea lor în guvern era -
se spunea în cercurile informate - asigurată. O știa toată lumea.
Zvonurile ajunseseră și la Iași, în rândurile junimiștilor de rând
care rămăseseră acasă și urmăreau cu atenție interesată evoluția
evenimentelor. De la Iași profesorul junimist Gh. Roiu îi scria
la 17 decembrie 1873, într-un limbaj descusut, prietenului său
Const. Meissner aflat în străinătate: „Dl Maiorescu umblă cu
limba scoasă să se iaca Ministru (m-a rugat mult și pe mine ca să
stăruiesc - să mă gândesc...' poate...) Curierul lui Balassan
anunțase astă noutate și care din nefericire... s-au dezmințit../4
Prilejul așteptat s-a ivit curând. în ianuarie 1874 Teii
demisionează. Maiorescu primește asigurarea că îi va succeda,
în aprilie (după ce a fost neutralizată rezistența lui V. Boerescu),
Maiorescu depune jurământ ca ministru al cultelor. în 1875 intră
în guvern, la departamentul lucrărilor publice, și Th. Rosetti.
(Panu a acreditat ipoteza că numirea lui Rosetti se datora
articolului Despre direcțiunea progresului nostru, apărut în
Convorbiri în 1874.) La demisia lui Maiorescu (ianuarie 1876)
portofoliul cultelor e încredințat tot unui junimist, lui P. P. Carp.
Tot atunci a intrat în guvern și Ion Strat, om politic apropiat
cercului junimist (la finanțe în locul lui Gh. Gr. Cantacuzino).
Junimiștii au intrat în guvern spre sfârșitul teoretic al
legislaturii conservatoare. în 1875 se împlinea perioada de patru
ani când ar fi trebuit să cedeze locul liberalilor. în iulie
parlamentul a luat până în noiembrie vacanța legiuită. Maiorescu,

1 în voi Junimea și junimiștii (ediție de I. Arhip și D. Văcariu),

Editura Junimea, 1973, p. 60.

265
ca ministru, e prudent și controlat în manifestări. în parlament
nu se mai distinge decât prin tăcere în tot anul 1874. De-abia în
decembrie mai ia de două ori cuvântul pentru a-și apăra proiectul
de buget rectificat pentru desființarea internatelor școlare. Va
reveni în ianuarie 1875 pentru a-1 apăra pe colegul său de la finanțe
Petre Mavrogheni, acuzat de corupție (era o înscenare a liberalilor
care își începuseră astfel campania pentru compromiterea și
demiterea guvernului). în aceeași chestiune s-a pronunțat patetic
și Carp. Dar Mavrogheni - om de caracter - a demisionat. Cum
Lascăr Catargi a lăsat să se înțeleagă încă în toamna lui 1874 că
nu voiește să cedeze puterea, liberalii pornesc, concentric, la atac.
Guvernul se angajează într-o bătălie neîmpăcată. Alegerile din
primăvara lui 1875 - conduse autoritar de L. Catargi - aduc
guvernului, nu fără dificultăți, obișnuita majoritate. Brătianu cere
regelui demiterea guvernului. Cum propunerea sa ultimativă nu e
acceptată, Brătianu, activ, își aliază câțiva fruntași conservatori
(printre care și Manolache Kostaki lepureanu. apoi și Vasile
Boerescu) și alcătuiește ceea ce s-a numit .,coaliția de la Mazar
Pașa" (după numele proprietarului casei în care s-a perfectat
înțelegerea). Opoziția a folosit tot ceea ce îi era util în această
bătălie: afacerea Slrousberg, falsificarea alegerilor, convenția
comercială cu Austro-Ungaria, dezvoltând și fățișe atitudini
antidinastice. Guvernul rezistă, deși era limpede tuturor că nu
peste multă vreme va trebui să cedeze puterea. Maiorescu e destul
de activ în conducerea ministerului său (vezi raportul său către
domnitor din 15 noiembrie 1875), pregătind metodic proiectul de
lege pentru reorganizarea învățământului. Proiectul a fost prezentat
în ianuarie 1876 și apărat, cu argumente hotărâtoare, în două
celebre discursuri în aceeași lună. Era, în mare, întruparea
programului său în materie de învățământ pregătit încă în 18701.
întărirea și dezvoltarea învățământului primar, reînființarea și

1 Cf însemnări zilnice, voi I, p. 136-139.

266
consolidarea școlilor normale pentru învățători, crearea unor
gimnazii reale (de fapt școli’de meserii) în locul celor umanistice,
sursa pernicioasă a unor viitori pretendenți bugetivori
(funcționărime), desființarea facultății de litere și filozofie de la
universitatea ieșeană și dezvoltarea, prin compensație, a celei de
științe etc. întregul proiect e străbătut de ideea maioresciană a
reîntoarcerii la realități, pentru a se pune, metodic, bazele unui
învățământ serios, eforturile principale fiind îndreptate spre
treptele inferioare și mijlocii (învățământul elementar și
secundar) și acestea întărite și orientate spre cunoștințe practice,
capabile să ofere tinerilor elementele necesare însușirii unei
meserii utile. Proiectul său de lege a fost luat în considerare de
Cameră1. La Senat lucrurile se complică. Nici nu a apucat să
intre în discuție, când Maiorescu capătă un vot de blam datorită
încercării ministrului de a suprima unele catedre (firește de drept
și economie politică) la cele două universități. Maiorescu nu a
avut altă soluție decât demisia (la 28 ianuarie 1876) înainte de a
fi obținut ratificarea proiectului său de lege. Carp, care a preluat
portofoliul cultelor, a avut eleganța de a declara că se consideră
numai succesorul prietenului său Maiorescu. Dar legea lui
Maiorescu a rămas neratificată (cu excepția unor prevederi care
au trecut la discuția proiectului pe articole) pentru că la 3 aprilie

1 Că Maiorescu era convins de pericol, că se simțea literalmente

încolțit de opoziție și avea conștiința importanței proiectului său o
dovedește și o scrisoare a sa către Gane și Pogor care deși deputați își
tăceau, nepăsători, veacul în Iași, așteptând calmi și sceptici evoluția
unor evenimente pe care oricum nu le puteau controla: „Ganea și Pogor
să vie imediat la București ! Facem politică sau nu ? Este o solidaritate
între voi din Iași și între mine ? Trebuie să facem față în contra
atitudinei gheșeftarilor Boerescu, Aslan etc. ? Atunci trebuie să vie în
Cameră și ei, căci singura lege importantă unde, prin mine, vor să ne
atace pe toți e, în sesiunea prezentă, legea Instrucției/4 (în I. E.
Torouțiu, Documente, voi. I, p. 3.)

267
 1876 cabinetul lui Lascăr Catargi a fost silit să-și prezinte
demisia.
Cu toate realizările incontestabile ale guvernului Catargi (mai
ales asigurarea ordinii și stabilității interne), căderea sa, a avut
dreptate Maiorescu, nu s-a datorat agitațiilor coaliției de la Mazar
Pașa. Eșecul final oricum trebuia să se producă pentru că cei
patru ani „normalf' de guvernare se împliniseră în primăvara lui
1875. Dar conservatorii visau la o guvernare lungă pentru a-și
împlini programul. Cum se știe, această îndelungată stabilitate
ministerială o vor obține însă liberalii conduși de I. C. Brătianu.
Eșecul guvernării conservatoare în 1876 se datorează incapacității
de a adopta decizii ferme în complicatele probleme de politică
externă (diferendul cu Germania în chestia răscumpărării
creanțelor drumului de fier și exploziva „chestiune orientală“
care impunea României o atitudine clară în iminentul război
ruso-turc ce avea să se producă în 1877). Poziția grupului politic
junimist a ieșit însă cu adevărat întărită din această guvernare.
Deși au intrat în guvern în a doua sa perioadă, când undele ciclice
începeau să coboare binișor spre apus, junimiștii s-au demonstrat
personalități cu reală capacitate conducătoare. Ba se poate spune
că în acest guvern alcătuit din oameni politici cu nume
rezonante, sau spirite pragmatice (ca șeful cabinetului însuși),
junimiștii au adus, pe lângă reală competență în departamentele
încredințate, necesarul aport doctrinar. în discursurile lor. Carp
și Maiorescu au adus clarificări ideologice și sociologice care
nu numai că justificau teoretic cutare inițiativă guvernamentală,
dar au așezat întregul program pe bazele (ce-i drept cam a
posteriori create) unei înțelegeri doctrinare conservatoare. Fără
îndoială, conservatorismul luminat pe care îl propuneau și îl
afirmau junimiștii era destul de departe de vederile
rigid-gospodărești ale moșierului de la Golășei (Catargi), ale
generalilor Mânu, Florescu, nababului Cantacuzino sau chiar Al.
Lahovari. Dar cum din altă parte nu veneau asemenea elaborări

268
doctrinare, ele au fost primite cu îngăduință. Așa se face că prin
tot ceea ce reprezentau, junimiștii au ajuns rapid, în numai câțiva
ani, în locurile de comandă ale partidului conservator. Prin
plecarea lui Manolache Kostaki lepureanu, a lui Vasile Boerescu și
a lui Christian Teii, prin impusa retragere a lui Petre Mavrogheni,
junimiștii au devenit cu adevărat personalitățile fruntașe în partidul
conservator. Generalii Mânu și Florescu și. mai ales, Lascăr
Catargi erau personalități cu renume ale căror vanități și
susceptibilități trebuiau menajate (dm păcate, junimiștii nu s-au
priceput la acest concesiv joc diplomatic). Dar forțe și
competențe politice nu reprezentau. Singurul rival serios pentru
junimiști era Alex. Lahovari, personalitate politică proeminentă,
căruia îi urma Gh. Gr. Cantacuzino, a cărui forță nu stătea în
capacitate sau inteligență, cât în averea cu adevărat de nabab.
Dincolo de aceste complicate strategii de culise (pe care
junimiștii, lipsiți de suplețe, nu vor ști să le stăpânească), grupul
politic junimist a ieșit din guvernarea care s-a încheiat în aprilie
1876 cu oarecare prestigiu și forță câștigate. Lipsită de partid și
de aderenți numeroși (ce să mai spunem de simpatizanți !),
gruparea politică junimistă a devenit totuși. în numai doi-trei
ani, un nucleu de personalități. De personalități apreciate,
disputate, urâte, dar necontestate.

2. După demisia guvernului Catargi urmează o scurtă

perioadă de interimat conservator (guvernul I Em. Florescu ce
avea la finanțe pe inamicul lui Maiorescu, generalul Teii, iar la
culte pe prof. Șt. Orăscu care revocă multe dintre legiuirile
obținute de Maiorescu), iar legea, vestita lege a instrucțiunii,
elaborată de Maiorescu, e retrasă din dezbaterea Camerei. Pentru
scurtă vreme i-a succedat un guvern unitar al opoziției în frunte
cu Manolache Kostaki lepureanu în care I. Brătianu deținea
numai portofoliul finanțelor. în sfârșit, la 24 iulie 1876, liberalii,
după alegerile din iunie care le-au adus o majoritate zdrobitoare,

269
obțin guvernul, Ion C. Brătianu devenind premier. Liberalii,
porniți pe răfuială, hotărăsc darea în judecată a foștilor miniștri
conservatori, incident lung și penibil care spunea destule despre
viața politică a epocii. (Maiorescu, care acceptase la 31 mai
demnitatea de ambasador al României la Berlin, își dă demisia,
la aflarea veștii despre darea sa în judecată.)
Conservatorii se pregătesc pentru lupta în opoziție. Ceea ce
nu era tocmai lesne pentru că, la început, fruntașii partidului nici
nu izbutiseră să intre în parlament. De-abia în alegerile din
aprilie 1877 „se aleg"' L. Catargi, P. Carp, Gh. Cantacuzino, V.
Boerescu (reintrat în rândurile conservatorilor), iar în ianuarie
1878 Titu Maiorescu și generalul I. Em. Florescu (acesta din
urmă e însă invalidat de Cameră). Așadar de la începutul anului
1878 (când încetează și acțiunea cu darea în judecată a foștilor
miniștri conservatori), cei doi fruntași ai grupului junimist (Th.
Rosetti n-a candidat pentru că încă la 31 martie 1876 devenise
consilier la Curtea de Casație) sunt din nou deputați, căpătând
un câmp de acțiune mai larg. Dar dificultatea campaniei de
opoziție a conservatorilor e o vreme întreruptă (poate nici
organizată) datorită marelui eveniment politic care a fost
războiul de independență. Importanța actului ce se pregătea a fi
desăvârșit era prea mare pentru ca opoziția să-și îngăduie
puternice campanii ostile. Mai ales că principele Carol luase o
decizie și a o blama însemna pierderea pentru multă vreme a
bunăvoinței factorului constituțional de care depindea,
întotdeauna hotărâtor, orice guvernare. Ce-i drept, atât unii
liberali (Kogălniceanu, D. A. Sturdza, Ion Ghica), cât și unii
conservatori (mai ales, vehement. Petre Carp) erau pentru
menținerea neutralității țării noastre în criza orientală. (Această
atitudine a lui Carp avea să-i aducă, pentru destulă vreme,
antipatia principelui Carol.) Dar deciziile finale au fost cele
știute și sacrificiul de sânge al ostașilor români victorioși în
lupte memorabile a adus țării realizarea unui vis secular:

270
independența. în asemenea clipe de răscruce conservatorii au
înțeles să suspende orice campanii antiguvernamentale.1
Disputele cu guvernul au fost reluate după februarie 1878,
când victoria în război era o realitate triumfătoare și au urmat
complicatele tratative de pace (nouă defavorabile). Firește că în
aceste noi împrejurări au fost abil utilizate toate punctele
nevralgice ale situației externe a țării (de unele, firește, guvernul
lui Brătianu nu era răspunzător, fiind nevoit să se supună unor
decizii dictate de marile puteri europene la congresul de la
Berlin din iulie 1878). Timpul, mai ales prin verbul incandescent
al lui Eminescu, a desfășurat adevărate bătălii împotriva
guvernului Brătianu și a fruntașilor partidului liberal. Campania
a durat mult, tocmai până în martie 1881, datorită unor articole
ale tratatului de la Berlin. Evident, obiectul multor acuzații îl
constituia prevederea tratatului de la Berlin, potrivit căreia ni se
recunoștea independența sub condiția revizuirii articolului 7 din
Constituția adoptată la 1866 (modalitatea împământenirii
rezidenților străini în România). Chestiunea articolului 7 din
Constituție a constituit tema absorbantă timp de peste trei ani,
determinând campanii de presă și parlamentare neobișnuit de
violente, provocând disensiuni, regrupări și reevaluări de poziție
în mai toate grupurile politice. Conservatorii au cunoscut și ei
astfel de frământări interne, după cum ele s-au manifestat și în
cercul mai restrâns al grupării politice junimiste. Oricum,
Maiorescu și Carp au fost partizanii revizuirii articolului 7 (spre
1881 Maiorescu a renunțat din rațiuni politice la intransigența

1 Un comunicat al partidului, publicat în Timpul din 26 aprilie 1877,

preciza: „în fața acestor fapte împlinite, în fața unor împregiuiri de la
care poate atârna viitorul statului nostru, noi, conservatorii, credem că
ar fi și nepatriotic și inoportun de a crea guvernului, căruia evenimentele
i-au încredințat soarta țării, dificultăți în chestiile exterioare44. (în T.
Maiorescu, Istoria contimporană a României, 1925, p. 121).

271
acestui punct de vedere, afirmând că întreaga chestiune trebuie
tratată cu un „limbagiu însuflețit de înalte idei de toleranță și de
civilizație modernă^'1).
Disensiunile de care aminteam ca fiind aproape caracteristice
tuturor formațiunilor politice s-au manifestat catastrofal în
partidul conservator. Cum am mai spus, trei dintre fruntașii
partidului (lepureanu, V. Boerescu și Chr. Teii) l-au părăsit încă
în timpul guvernării lui Catargi (Boerescu a reintrat în partid în
1876 pentru a-1 părăsi definitiv în 1879, devenind ministru de
externe în guvernul condus de I. C. Brătianu). Din păcate,
Catargi, om de modă veche, lipsit de inițiativă și suplețea tactică
fără de care un șef de partid nu-și poate exercita funcțiunile, nu
a știut să acționeze inteligent după deviza consacrată „un partid
slăbește în anii guvernării și S’e întărește în opoziție^. Rigid și
protocolar. Catargi s-a simțit jignit de decizia principelui Carol
de a-i retrage mandatul prezidențial. Jignirea a fost mult
accentuată când Camera liberală l-a pus sub acuzare (împreună
cu cei 11 miniștri din cabinetul său), socotind că afrontul acesta
putea fi evitat dacă factorul constituțional ar fi intervenit ferm
pe lângă Brătianu. Cum acțiunea punerii sub acuzare a durat
aproape doi ani, Catargi, supărat foarte, s-a hotărât pentru
atitudinea cea mai puțin eficientă. S-a retras mohorât și taciturn
pe domeniul său de la Golășei, refuzând de prin iulie 1876 orice
contact cu Palatul. La sfârșitul lui ianuarie 1878, când acuzarea
împotriva foștilor miniștri conservatori a fost retrasă, toți cei
implicați - cu excepția lui Catargi - au cerut audiență
protocolară la Palat. Catargi a refuzat să facă acest gest necesar,
trimițând în schimb o scrisoare în care se declara nemulțumit cu
simpla retragere a acuzării, cerând principelui ca acuzațiile
aduse cabinetului său să fie supuse Curții de Casație pentru ca

1 T. Maiorescu, Discurs rostit la 5 septembrie 1879, Discursuri

parlamentare, voi. II, 1897, p. 337.

272
aceasta să decidă nevinovăția împricinaților. Domnitorul nu a
putut răspunde favorabil cererii fostului său prim sfetnic
deoarece el fusese din capul locului împotriva punerii sub
acuzare. A accepta propunerea lui Catargi însemna deschiderea
procesului. Firește că acest refuz al domnitorului a mărit
supărarea lui Catargi care nu uita să-i amintească lui Carol I că,
în 1871, el a salvat tronul. în acest fel, partidul conservator nu a
putut acționa rapid și eficient pentru recâștigarea situației
pierdute chiar atunci când, temporar, sorții îi erau favorabili.
Dealtfel, de un partid conservator organizat la nivel central și în
județe nu se poate vorbi. El se va înființa în 1880. Dar și atunci
va fi vorba de dizidențe conservatoare constituite pe diverse
paliere ale structurilor. O organizare serioasă, cum avea partidul
liberal, nu s-a putut constata însă la conservatori niciodată.
Catargi socotea acest efort inutil, considerând că alegerile,
conduse „tare“ (la acest capitol era, într-adevăr, un mare
maestru) pot oricum asigura guvernului majorități comode. Iar
însărcinarea formării guvernului nu o acorda - știa bine -
electoratul sau partizanii politici, ci factorul constituțional. Totul
depindea de bunăvoința Palatului și, credea bătrânul om politic,
de existența unei echipe de competențe capabile să conducă
ministerele cheie. Aceeași convingere o avea și Petre Carp. Era
poate singura chestiune în care Carp și Catargi împărtășeau
același punct de vedere. Așa se face că, repetăm, conservatorii
nu se puteau lăuda cu un partid modern organizat (în diversele
capitale de județ existau câteva personalități locale care se
activizau în scurtele perioade preelectorale, după care reintrau...
în așteptare). în schimb, liberalii dispuneau de un organism de
partid perfect pus la punct, cu stat major și cu trupă, care acționa
prompt la deciziile centrului.
Așa stând lucrurile, conservatorii au avut surpriza de a
constata destul de repede după cedarea puterii că sunt lipsiți nu
numai de trupă, dar și de o conducere unitară, bine sudată. Un

273
grup conservator dizident în frunte cu V. Boerescu fundează la
București ziarul Presa. Cu publicația lui V. Boerescu Timpul se
află în necontenită polemică, chiar dacă tonul nu e atât de
violent ca cel utilizat în disputele cu Românul. Cadrele
conducătoare ale partidului au acționat, de fapt, - în timpul
războiului și al furtunoasei perioade a dezbaterilor din jurul
articolului 7 din Constituție -, dezmembrat. Nu ne referim numai
la plecarea în partidul liberal a unor fruntași ca N. Krețulescu sau
V. Boerescu. Dar și cei rămași credincioși partidului împărtășeau
deschis opinii deosebite, pe care le afirmau public. Dezbinarea
s-a produs chiar și în gruparea politică restrânsă a junimiștilor,
în chestiunea articolului 7 opiniile lui Carp și Maiorescu nu erau
împărtășite de Negruzzi, Gane, Burghele, Eminescu și ceilalți.
Chiar Ju limea literară se divide din această cauză. Conta,
Xenopoi și alții mai puțin reprezentativi formează o grupare
politică independentă filoliberală care acționează de conivență
cu palidul liberal. Conta intrând - la sfârșitul anului 1880 - și
în guvernul condus de I. C. Brătianu, căpătând portofoliul
cultelor. (Cum grupul din care a făcut parte V. Conta era format
din 9 intelectuali ieșeni în frunte cu profesorul Brândză,
gazetarii cu umor l-au botezat „grupul lui opt și cu al brânzei
nouă“.) De-abia la 3 februarie 1880 se încearcă o reorganizare a
partidului conservator prin constituirea la București a Clubului
conservator. După statut, comitetul acestui club bucureștean era
și comitetul conducător al întregului partid. Cum Lascăr Catargi
se autoexilase îmbufnat la Golășei (din când în când, Timpul
anunța sosirea sa în București sau reîntoarcerea la castel),
președinte al clubului conservator bucureștean a fost ales
Manolache Kostaki lepureanu. în semn de protest pentru
alegerea lui lepureanu, prințul Gr. Sturdza (chiar inițiatorul
„Petiției de la Iași“ !), care se deosebea în opinii de majoritatea
fruntașilor conservatori prin brusca sa atitudine filoțaristă,
fundează, tot la începutul anului 1880, o minusculă grupare

274
politică, pompos intitulată „Partidul național-democratic“. Acest
grupuscul la care aderase și generalul Chr. Teii avea ca organ
Democrația națională. Dar pe lepureanu nu-1 agreau defel nici
fruntașii junimiști. Nu numai pentru părăsirea temporară a
partidului și participarea sa în coaliția de la Mazar Pașa, dar și
pentru că îl considerau un exponent al vechii generații
conservatoare, depășită acum de noile realități. Maiorescu a
refuzat orice colaborare cu lepureanu și nu a frecventat deloc
clubul conservator bucureștean câtă vreme lepureanu s-a aflat la
prezidenția acestuia. Rezerve serioase față de noua organizare a
partidului aveau și Petre Carp și chiar Gh. Gr. Cantacuzino. Dar
junimistul Th. Rosetti este ales vicepreședinte al comitetului.
Timpul devine organ conservator „pus sub direcțiunea comitetului
ales de acest partid“. Apăreau acum trei ziare conservatoare.
Numai că divergența de opinii era atât de mare, încât Românul
jubila, întețind polemica între conservatori, care și așa era destul
de accentuată.
Noul comitet conservator a ținut să redacteze nu numai un
statut, dar și un program (semn voit al stabilității), pe care Timpul
l-a publicat. Din păcate, programul abundă în generalități, fără a
anunța un ansamblu de măsuri și reforme necesare noului ciclu
în care intrase România de după independență. întâlnim, desigur,
aprecieri specific conservatoare (cu care junimismul nu putea să
nu fie de acord) despre condiția modernă a suprastructurii.
Liberalii sunt acuzați că au ignorat necesitatea „conservării
individualității naționale și conformarea legilor organice cu
gradul de cultură și cu mijloacele de producțiune ale fiecărui
popor“. Se vorbește acuzator de „teoriile abstracte de
cosmopolitism importate de aiurea^ și se deploră că noile instituții
create, prea liberale, „au devenit pentru marea majoritate a
populațiunilor de o parte o armă de exploatare în mânele celor
mai abili și mai puțin scrupuloși, de alta un mijloc de ațâțări și
de discordie între proprietari și muncitori, cei doi factori

275
principali ai avuției naționalei Dar dincolo de acest verbiaj
oportun nu se propune mare lucru chiar dacă se explică pe
îndelete „ce vrea să zică a fi conservator4'. Când se ajunge la
partea afirmativă a programului („iacă acum ceea ce credem
necesar deocamdată"), lucrurile nu coboară din aburul
generalităților. Se proclamă necesitatea aplicării instrucției
obligatorii și îndreptarea ei spre o „direcțiune reală44, protejarea
„claselor de jos prin măsuri priincioase44 (nu se spune însă care
anume ar trebui să fie aceste măsuri protectoare), și restabilirea
„armoniei între proprietari și muncitorii agricoli44, să se protejeze
prin legi speciale proprietatea agricolă mică (firește că nu se
precizează nimic despre natura acestor legi speciale !), se
reclamă simplificarea aparatului administrativ și întărirea
armatei.1 Evident, toate aceste măsuri erau necesare, chiar dacă
ordinea de urgențe era vizibil încălcată. Numai că, din nou, totul
plutea în sferele generalităților. Programul acesta, apărut la cinci
zile după proclamarea Independenței, nu putea fi și un program
de guvernământ, dovadă sigură că nici noul comitet nu credea
în posibilitatea revenirii partidului în fruntea treburilor statului,
deși ciclul de patru ani se cam terminase și conservatorii ar fi
trebuit să reclame succesiunea. Maiorescu avea dreptate să vadă
în acest program un concentrat de „fraze anodine, lipsite de orice
preciziune și pe care le puteau subscrie și membrii partidului
opus4’2. Cu un asemenea program nu se putea forța succesiunea
guvernării pe care, abil, Brătianu izbutea s-o mențină (în pofida
unor știute disensiuni în organismele conducătoare ale partidului
său), operând mereu remanieri în cabinetul pe care îl conducea
(în 1880 Timpul scria despre cele 36 cabinete Brătianu). între
bătrânii conservatori și cei noi (printre care mari și legitime

1 Cf. Timpul, V, nr 37 (16 februarie), 1880

2 Istoria contimporană a României, p. 177

276
aspirații aveau junimiștii) prăpastia era mare, adâncindu-se
amenințător.
Dar președinția lui Manolache Kostaki lepureanu nu durează
mult. în septembrie 1880 moare1 și, după un scurt interregn (în
care culisele au fost cu deosebire active), Lascăr Catargi acceptă,
la 20 decembrie, să fie ales președinte al Clubului conservator.
Din noul comitet conducător al partidului conservator, așezat sub
președinția lui Catargi, fac parte generalii Mânu și Florescu, Al.
Lahovari, Th. Rosetti, T. Maiorescu, Al. Știrbei, financiarul
Menelas Ghermani, Gr. Triandafil, Gr. Păucescu și P. Teulescu
(mai târziu intră în Club și Christian Teii). Fruntași conservatori
și foști miniștri ca P. Mavrogheni sau Gh. Gr. Cantacuzino și
Petre Carp refuză să intre în Comitet, neparticipând nici la
activitatea clubului. Se credea că acest nou comitet conducător
în frunte cu Lascăr Catargi avea să relanseze lupta partidului
conservator pentru succesiune sau măcar ca o forță de opoziție
puternică și eficientă. Așteptare zadarnică. Bătrânii conservatori,
în frunte cu Catargi, aveau manierele și obiceiurile lor, bine
precizate. E drept că Timpul, sub redacția specială a lui Eminescu,
începe o nouă campanie, mai violentă (dacă se mai putea !)
împotriva guvernului Brătianu. Dar numai cu imprecații
pamfletare nu se putea recâștiga o situație pe care Brătianu și ai
lui o vegheau cu chibzuință. Alarmant era însă faptul că partidul
condus de L. Catargi nu acționa unitar, fiind și acum destul de
dezmembrat. Calitatea de membri în comitetul dirigent
conservator a lui Maiorescu, Rosetti și Ghermani nu semnifica
deloc perfecta comuniune de opinii între junimiști (cunoscuți și
acum sub titulatura de Juna dreaptăCi) și vechii conservatori.

1 Junimiștii au răsuflat ușurați. Maiorescu îi scria lui Gane la 22

septembrie 1880. „T. Rosetti pleacă deseară la Bârlad ca să țină
speechiul pentru lepureanu. Fie-i țărâna ușoară, dar bine că am scăpat
de el.“ (I. E. Torouțiu, op. cit., voi III, p. 183.)
 Petre Carp, indiscutabilul lor șef, avea programul său (expus în
liniile sale principale într-un discurs parlamentar din septembrie
1879), reflectând acum, liniștit și tăcut, la închegarea și
concretizarea lui. Aștepta, în mod vădit, momentul prielnic pentru
anunțarea acestui program. Prima fisură, ireparabilă, provocată de
junimiști în cadrele conducătoare ale conservatorilor, avea să o
provoace Maiorescu prin articolul său - vestit atunci - publicat
la 1 ianuarie 1881 în Deutsche Revue.
Articolul, redactat de Maiorescu, dar discutat și aprobat de
prietenii săi junimiști, pleda, în spiritul cunoscutelor principii
progermanice ale întregii ideologii junimiste, pentru apropierea
României, în politica externă, de Germania și puterile Europei
centrale, cerând ruperea vechilor tradiții filofranceze. Era un
gest care anunța - avant la lettre - politica Triplei Alianțe
(perfectată la 1883). Maiorescu, ca și ceilalți junimiști, știa bine
că o asemenea politică nu putea fi decât agreabilă regelui Carol.
Dar articolul lui Maiorescu a stârnit o mare rumoare, ridicând
protestul furibund nu numai al Românului sau al filoțaristei
Democrația națională a beizadelei Gr. M. Sturdza, dar și al
colegilor din comitetul dirigent conservator. Militarii partidului,
generalii Mânu și Florescu, ca și Al. Lahovari (care se voia
succesor al lui Catargi) îi reproșează lui Maiorescu nu numai
publicarea articolului fără autorizarea prealabilă a comitetului, dar
și opiniile exprimate acolo. Junimiștii sunt gata să demisioneze
din comitet, pentru a se alătura, disciplinați, autorității lui Petre
Carp, șeful lor recunoscut. Decizia aceasta, cunoscută în
cercurile politice bucureștene, tocmai când era pe cale de a fi
pusă în fapt a fost, temporar, amânată datorită unui eveniment
neașteptat. Vodă Carol voia ca proclamarea regatului, acum
posibilă și necesară, să fie opera unui guvern de concentrare. în
acest scop, Brătianu (la indicația Palatului) l-a convocat pe Carp,
propunându-i intrarea a trei-patru conservatori într-un guvern
condus de el (erau vizați Carp, Al. Lahovari, generalul Mânu și

278
Gh. Gr. Cantacuzino). Carp, ca unul ce nu făcea parte din
comitetul dirigent, a adus la cunoștință această propunere
câtorva membri ai comitetului, special invitați: Maiorescu, Th.
Rosetti, Al. Lahovari, Gr. Păucescu și - suplimentar - N. Gane.
Aceștia, la rândul lor, o comunică lui Catargi care se arată
profund jignit că Palatul sau Brătianu nu i s-au adresat direct lui
ca șef oficial al partidului conservator. Propunerea, fiind supusă
discuției comitetului, întrunește adeziunea majorității (s-au
împotrivit generalii Mânu și Florescu, Al. Lahovari, Gr.
Păucescu). Oficial i s-a comunicat lui Brătianu o decizie ce
părea dilatorie („Propunerea lui Carp se poate pune în discuție,
când se va adresa întregului partid conservator, așa cum este
reprezentat prin comitetul său44), dar care a fost de toți
interpretată ca un refuz. A doua intervenție a lui Brătianu pe
lângă Carp (la 26 februarie) primește următorul răspuns: „Lascăr
Catargi e gata să ceară o audiență la palat, dacă Domnitorul își
va manifesta dorința44. Carp aduce la cunoștința principelui
hotărârea, dar acesta se ferește de un răspuns rezolut, declarând
numai că se va consulta cu președintele guvernului. Dat fiind
refuzul conservatorilor, proclamarea regatului (14 martie 1881)
a fost o solemnitate patronată numai de liberali. Junimiștii erau
furioși, considerând decizia bătrânilor o gafă de neiertat care,
crede Maiorescu, a consolidat poziția liberalilor, menținuți la
putere încă șapte ani.
Despărțirea dintre junimiști și bătrânii conservatori nu mai
era decât o chestiune de timp. Toți oamenii politici știau că este
iminentă. Junimiștii cereau un nou program „de idei practice și
de acțiune44 imposibil de formulat în cadrele osificatului partid
conservator, dominat de politicieni cu deprinderi învechite. în
consecință, junimiștii pregătesc, numai ei, noul program pe
scheletul principiilor formulate de Carp la 1879. Carp și-a
definitivat programul care - precizase Maiorescu în 1899 în
prefața la cel de al treilea volum din Discursuri parlamentare -

279
„în cercul mai restrâns al junimiștilor fusese de multe ori
dezbătut, nu numai ca teorie, ci și cu privire la amănuntele
aplicării". în vara și toamna lui 1881 acest program junimist a
fost din nou pus pe tapet, și în mai multe întruniri, ținute la
autorul scrierii de față, între Carp, general Mânu, Al. Lahovari,
Theodor Rosetti, prințul Al. Știrbei, Gr. Păucescu și Gr.
Triandafir1. Cum se vede, junimiștii vor mai întâi să-i convingă
pe unii dintre colegii lor conservatori să accepte programul
elaborat de Carp. Ba chiar să convină împreună că în noile
condiții e necesar nu numai un nou program, dar și o altă echipă
conducătoare capabilă să se adapteze, suplu, noilor realități și
noilor directive programatice. Junimiștii, după 12 ani de
activitate politică, credeau că au dreptul să aspire la supremație
în partidul lor, cerând - mai pe față, mai indirect - locul de
președinte după moartea lui lepureanu. Evident, liderul trebuia
să fie Petre Carp. Jignit de această pretenție, Catargi uzează de
o stratagemă abilă. Demisionează și se retrage în sihăstria de la
Golășei, oferind partidului posibilitatea alegerii unui nou lider.
Cel desemnat nu e, firește, Carp, ci prințul Al. Știrbei. Dar foarte
curând majoritatea membrilor comitetului respinge demisia lui
Lascăr Cartagi și o ședință a comitetului, special convocată la
sfârșitul lui noiembrie 1881, îl reinstalează pe solitarul de la
Golășei în fruntea partidului conservator, iar Păucescu devine
(ie la 1 ianuarie 1882) directorul Timpului. Ruptura e acum
inevitabilă. Maiorescu și Th. Rosetti demisionează din comitet
și, o dată cu ei, ies din clubul conservator ieșean toți junimiștii.
Conservatorii primesc în cadrele lor grupul liberal dizident Gh.
Vernescu, iar junimiștii se constituie în gruparea politică
conservator-constituțională.
Așadar, la începutul anului 1882 junimiștii constituiți într-o
grupare autonomă trăiesc febra organizării. Mare lucru însă la

1 Op. cit, p. 14, 16

280
acest capitol nu aveau de făcut pentru că le lipsea un grup
compact de aderenți și simpatizant!, iar Carp nici nu concepea
ideea unor asemenea operații masive de recrutare, dealtminteri
fără șanse de realizare. Lucid, a acceptat situația dată, conștient
că el conduce un grup de personalități politice, importante prin
competența și poziția ce o reprezentau. Junimiștii țin să-și facă
publică noua lor situație autonomă. Cum dispuneau de patru
locuri în parlament. Carp ia cuvântul la discuțiile pe marginea
mesajului regal (3 decembrie 1881) și propune un contra-proiect
de adresă (al lor) în care schițează liniile principale ale
programului junimist .,Era nouă4‘. în aceeași ședință Maiorescu
se alătură programului anunțat de Carp, îl comentează și îl
sprijină. Noua grupare politică are deci un program, și încă
destul de bine articulat. Rămânea însă deschisă o întrebare în
felul ei esențială: modalitatea aplicării acestui program. Plecați
din cadrele unui parlid de guvernământ, junimiștii, ca grupare
independenta, nu prea aveau șansa obținerii rapide a unei
guvernări pentru a-și înfăptui programul. A intervenit însă
complicatul joc al luptelor politice, ostilitatea pe de o parte
dintre conservatori și liberali, pe de altă parte disensiunile dintre
grupările liberale dizidente și cea a lui Brătianu, toate acestea
confruntate de acute litigii interne și externe. Prin manevre abile,
junimiștii puteau demonstra utilitatea grupului lor politic
potențând la maximum o forță care altminteri era destul de
modestă. Iar orientarea lor filogermană, devenită publică după
articolul lui Maiorescu din Deutsche Revue. atunci destul de
singulară, era un atu deloc neglijabil nu numai pentru rațiuni de
politică internațională, dar și pentru că venea în întâmpinarea
dezideratelor regale care pregăteau, în taină, apropierea
României de puterile Europei centrale. Șansele junimiștilor,
firește nu de a guverna imediat, dar de a se impune ca un grup
politic important, nu erau, așadar, minore. Mai ales că tocmai
atunci era pendinte complicata chestiune a Dunării, care a

281
 înrăutățit agravant relațiile noastre cu Austria. Pentru a restabili
lucrurile era necesar ca guvernul să apeleze la personalități
cunoscute pentru orientarea lor progermanică. O apropiere de
liberali devenea imperioasă.
Oricât ar părea de ciudat, o asemenea tentativă de apropiere
a junimiștilor de liberali nu presupunea nici o abjurare de
principii din partea ambelor tabere. Ba chiar, cel care urmărea
mai abitir apropierea era I. C. Brătianu. Mereu încolțit de dificile
probleme interne și externe, devenit un pragmatic acum vizibil
stânjenit de mai vechile principii liberaliste (de care îi amintea
mereu grupul radical al lui C. A. Rosetti), Brătianu, oriental spre
tineret, dorea să coopteze grupul junei drepte. Cele două
tentative ale lui Brătianu din 1881 nu vizau (Catargi a înțeles
bine lucrurile) întregul partid conservator, ci numai grupul
junimist. Peste tot era notoriu, încă înainte de ieșirea junimiștilor
din partidul conservator, că tratează cu liberalii.1 Dealtfel,
junimiștii își pregătiseră din vreme platforma de principii pentru
asemenea iminente colaborări, susținând că după proclamarea
independenței și a regatului cerințele din 1857 ale Divanurilor
ad-hoc au fost înfăptuite și, în consecință, vechile deosebiri
programatice dintre conservatori și liberali s-au risipit. Nu scria
Maiorescu la 21 martie 1881 în articolul din Timpul această
propoziție cu totul semnificativă: „O întrebare rămâne acum de
dezlegat: care mai este deosebirea de principii între partidul

1 La 18 august 1881 Maiorescu îi scrie lui Negruzzi: „în urma

înroșirii (trecerea la liberali, n.n.) lui Mavrogheni era plin Bucureștii de
numirea mea la Berlin sau la Ministerul Cultelor etc... Nu este și nu
poate fi vorba de intrarea mea izolată în vreo relațiune mai deaproape
cu guvernul (s.n.). Dar grupul nostru al celor mai tineri cred că trebuie
să ia o altă poziție în urma pierderii lui Mavrogheni și a căderii în
alegerile din Iași. Ce poziție, aceasta o vom hotărî cu toții “ (I. E.
Torouțiu, op. cit., voi. I, p. 14).

282
numit liberal, astăzi la guvern, și partidul numit conservator,
astăzi în opoziție ?44 Iar Carp, în aceeași lună martie 1881, în
discursul său pe marginea bugetului liberal (când a expus din
nou programul „Erei noi44), a declarat opinii asemănătoare:
„întrucât dar partidele de astăzi înainte trebuie să se reformeze,
constituindu-se din nou pe tărâmul ideilor organizatoare,
numească-se ele Stângă sau Dreaptă, eu voi fi alăturea cu acei
ce vor procede la reorganizarea noastră socială, în sensul în care
am avut onoarea a vorbi.£<1 Apoi junimiștii s-au considerat
totdeauna aripa stângă a conservatorilor, apropiați, prin tot ceea
ce năzuiau politic și ideologic, de aripa moderată a liberalilor.
Dacă liberalii ar fi renunțat la „excesele44 radicale, colaborarea ar
fi fost cu adevărat posibilă. Or acum, în 1882-1883, Brătianu,
devenit tot mai conservator în politica sa liberală, jugula ferm
ieșirile radicale ale grupului rosettist. Legile lui Brătianu din
1881-1882 (tocmelile agricole mai ales) veneau, destul de mult,
în întâmpinarea vederilor lui Carp din programul „Era nouă44.
(Carp le va apăra de aceea în parlament.)
Colaborarea era deci perfect posibilă. Prilejul s-a ivit curând,
determinat de litigiul cu Austria în amintita problemă a Dunării.
Brătianu, care a ținut tot anul 1882 legături apropiate cu
junimiștii, îi propune lui Carp, în octombrie, să accepte
demnitatea de ambasador la Viena. Carp a fost de acord (îi ceruse
în schimb lui Brătianu prefectura de Iași pentru un junimist; șeful
liberal, scuzându-se, i-a explicat că nu poate accepta). După o
consultare cu ceilalți fruntași junimiști2. Carp comunică acceptul
și în noiembrie depune scrisorile de acreditare. Brătianu obținuse
acum colaborarea câtorva personalități conservatoare: Krețulescu
ambasador la Petersburg, Mavrogheni la Constantinopol, Carp la
Viena. Th. Rosetti, care căpătase, încă în 1876, postul de

1 P. P. Carp, Discursuri, 1907, p. 267.

2 Cf. T. Maiorescu, însemnări zilnice, voi. II, p. 128.

283
consilier la Curtea de Casație, și-1 menține, iar lui Maiorescu i se
fac propuneri pe care nu le acceptă. I se par mai potrivite (și mai
profitabile !) procesele în care e angajat ca un fel de avocat al
statului (a reprezentat în 1882-1883 ministerul Domeniilor în
procesul cu legatul bucovinean, un altul - în 1883-1884 -
încredințat de Eugen Carada, în care a reprezentat Banca
Națională; tot în 1882 Sturdza1 îi vorbea de recăpătarea catedrei
universitare etc. etc.) Timpul lui Păucescu (Eminescu a
demisionat oficial de la Timpul la 16 februarie 1883. Dar nu-și
mai exercita acolo funcțiile redacționale de la instalarea lui
Păucescu) se întreba indignat la începutul anului 1883: „Ce
caută în partidul lor (al liberalilor, n.n.) Mavrogheni, Carp,
Boerescu, Theodor Rosetti ?“2 Iar peste câteva zile revenea,
spunând că Maiorescu a fost nevoit să dezmintă în parlament
zvonuri1^ potrivit cărora „sirena de la Florica l-a atras deja în
brațele sale“.3 Peste tot lumea politică era motivat încredințată
că junimiștii colaborează cu Brătianu și unii credeau a ști că se
tratează chiar intrarea grupului junimist în partidul liberal. Ceea
ce nu era adevărat. Dealtfel, nici Brătianu nu își putea îngădui
o asemenea pactizare politică, nedorită de cercuri știute din
propriul său partid (Fleva, V.A. Urechia, A. Stolojan etc.). Șeful
liberalilor înțelegea să-și întărească partidul (și grupul său din
partid) prin cooptarea junimiștilor. Dar nu înțelegea, firește, ca
prin această combinație (care ar fi lovit - ce-i drept - și în
partidul conservator) să primejduiască poziția sa și a partidului
pe care îl conducea (s-ar fi creat dizidențe noi). Destui fruntași
liberali, repetăm, nu vedeau cu ochi buni apropierea junimiștilor,
virtuali concurenți primejdioși în echipe guvernamentale sau în
diferite posturi înalte. Și această împotrivire îl obliga pe

1 Cf. T. Maiorescu, op. cit., p. 131.

2 Timpul, VIII, nr. 4 (6 ianuarie), 1883.
3 Ibidem, nr. 7 (12 ianuarie), 1883.

284
Brătianu la prudență. Deocamdată amândouă părțile erau mai
curând interesate să-și mențină autonomia, asigurându-și însă
sprijinul reciproc. Mai ales acum, când conservatorii lui Lascăr
Catargi pactizează cu dizidenții liberali Gh. Vernescu și N.
Blaremberg creând așa-numita „opoziție unită“ (devenită apoi
partidul conservator-liberal), iar în partidul liberal Brătianu avea
de înfruntat împotrivirea organizată a grupului Dim. Brătianu,
Kogălniceanu și, chiar, nu peste multă vreme, a lui C. A. Rosetti.
Despre posibilitatea unei fuziuni sau cel puțin de intrarea
junimiștilor în guvernul I.C. Brătianu va fi totuși vorba. Dar mai
târziu, în 1884. Acum urgențele erau altele și pentru înfruntarea
lor colaborarea trebuia să se păstreze într-o altă ipostază, aceea
a independenței formale.
La sfârșitul anului 1882 problema care preocupa întreaga
opinie publică era aceea a revizuirii Constituției. Rosetti voia
să- și realizeze programul său de reforme democratice (desființarea
celor patru colegii electorale și crearea unui colegiu unic,
eligibilitatea în magistratură pentru a o scoate de sub autoritatea
guvernului, libertatea presei și reorganizarea administrației prin
diminuarea atotputerniciei subprefecților - zapciii ! - care ar fi
trebuit să fie, pentru a fi numiți, titrați etc., etc.). Sistemul
electoral în vigoare, potrivit Constituției din 1866, era
într-adevăr o adevărată calamitate. Primul colegiu era al marilor
moșieri (venit funciar de la 300 galbeni în sus), al doilea al
proprietarilor mijlocii (venit funciar de la 100 la 300 galbeni),
al treilea colegiu era al orașelor (comercianți, industriași care
plăteau statului o dare anuală de 80 lei). Profesiunile libere,
ofițerii în retragere, profesorii și pensionarii de stat votau în cele
trei colegii, fiind scutiți de cens. în sfârșit, al patrulea colegiu
era format din cei ce plăteau statului o dare cât de mică (aici
vota și mica intelectualitate rurală, dacă nu se încadra în vreuna
din primele trei categorii). Acesta era mai ales colegiul satelor,
unde 50 de alegători desemnau un delegat care se deplasa în

285
capitala județului pentru a vota. Pentru Senat funcționau numai
două colegii în care erau repartizați alegătorii cu venituri între
100 și 300 galbeni anual. înțelege oricine că acest sistem
electoral discriminatoriu nu avea nimic democratic, deși
conservatorii nu oboseau să tot spună că România dispune de
cea mai liberală constituție din Europa. Alegerile nu exprimau
și nu puteau exprima voința țării în primul rând pentru că
numărul alegătorilor era infim în raport cu procentul populației
mature. Țărănimea, în imensa ei majoritate, era practic exclusă
de la vot, neștiind nici carte și neavând nici cuantumul de venit
minimal necesar. Cât privește delegații țărani aduși la vot, ei
nu-și puteau exprima liber opțiunile fiind, de regulă, fondul de
rezervă al guvernului. Cu excepția marilor moșieri din colegiul
I, baza electoratului îl formau păturile orășenești mijlocii și
mari. Edificator e faptul că mai mult de trei sferturi din numărul
deputaților erau aleși numai de cca 20 000 alegători. Din cele
cinci milioane de locuitori existenți, colegiul I dispunea de 3 388
alegători, colegiul al II-lea de 4 814 alegători, colegiul al III-1 ea
de 15 382 alegători pentru ca cel de al IV-lea să dispună de
370 000 alegători (din care vota 1 alegător din 50). Primele trei
colegii trimiteau în Cameră 118 deputați, iar cel de-al patrulea
numai 30 de deputați. Apoi censul era extrem de ridicat (chiar
mai ridicat decât în Anglia)1.
în 1889 Maiorescu spunea că electoratul acesta „se compune
din acei zece sau douăzeci de mii de oameni, de prin orașe, care
fac în statul nostru ceea ce se numește politică. Ei duc lupta
electorală, ei sunt adevărații alegători și tot din ei se compun și
aleșii care vin apoi aici în parlament ca reprezentanți ai țării...“2

1 Vezi Matei Dogan, Analiza statistică a „democrațieiparlamentare “

din România, 1946, p. 9.
2 T. Maiorescu, Discurs rostit la 19 mai 1889, Discursuri
parlamentare, voi. IV, 1904, p. 300.

286
Iar Timpul, în 1878. referindu-se la aceeași situație, o fixa critic
într-un tablou care era întristător de adevărat: „Sunt o mulțime
de oameni în țara aceasta cari n-au nici o meserie certă, nici o
avere și nici o știință, cari așteaptă îndreptarea sorții lor de la
schimbarea guvernului. Acești oameni, cari fac să semene
orașele noastre cu Roma din vremea lui Pompei, sunt asemenea
alegători și candidați la alegeri, ba ei sunt aceia care-și fac din
politică o meserie pentru ca să se ridice deasupra tuturor prin
mizerie comună pe care se laudă c-o vor îndrepta/'1 Ion Brătianu
spunea și el în parlamentul din 1881 că nu mai poate suporta și
administra „acele cerșetorii ale acelor cari sunt aleși prin
cerșetori?'.
într-adevăr, orașele erau, electoral vorbind, stăpânite de o
masă de postulanți în funcție sau pretendenți care își negociau
hrăpăreț voturile, constituind baza de manevre a unui clientelat
electoral lipsit de scrupule. Maiorescu a fost informat în 1871
că în România existau 64 000 funcționari ai stalului (consumând
din buget 32 milioane franci), de care guvernanții nu se puteau
atinge pentru că riscau să-i transforme în adversari la alegeri.
Dimpotrivă, aceștia se bucurau de un adevărat sistem de
protecție și masa lor era în continuă creștere. Se spunea că, de
fapt existau două armate de amploiați ai statului: cei în funcțiune
și cei în așteptare. Ba chiar, alții adăugau și o a treia categorie,
cei concediați și care aspirau la bugetul statului (Maiorescu a
denumit o dată cele trei categorii de funcționari astfel: efectivi,
candidați și pretendenți). Orice guvern de îndată ce se instala și
obținea revocarea parlamentului (adică noi alegeri) proceda la
înlocuirea sistematică a tuturor funcționarilor de la ierarhiile
superioare până la cele mai umile, plasându-și peste tot oamenii
săi. Dar niciodată nu putea satisface întreaga clientelă, destui
pretendenți rămânând fără slujbele promise. în aceste condiții

1 Timpul, III, nr. 251 (15 noiembrie), 1878.

287
nu se putea vorbi (cu excepția, poate, a primului colegiu) de un
electorat constant. Alegerile le decideau ministerul de interne și
prefecții de județ. Numai o situație extraordinară putea să ducă
la înfrângerea candidatului guvernamental. Unanimitățile
guvernului erau înfricoșătoare realități. Liberalii, dispunând de o
excelentă organizare a partidului, decideau discreționar soarta
alegerilor, prin satrapii județelor. Nici o opoziție nu era
îngăduită. C.A. Rosetti, care a fost și ministru de interne în
guvernele liberale, a relatat la 2 mai 1884 în parlament că de
obicei, în preajma alegerilor, candidații mai puțin siguri de
situația lor veneau la ministru și-i cereau „domnule ministru, te
rog scrie-i prefectului să nu mă susțină, nici să mă combată44.
Satrapul local (prefectul, președintele sau un membru al
comitetului electoral permanent) putea să-și îndeplinească destul
de lesne misiunea pentru ca numărul alegătorilor unui colegiu
(mai ales la colegiile unu și doi) era foarte mic (mai puțin de una
sută sau, cel mult, până la două sute). Potențatul local știa bine
ceea ce dorește fiecare alegător, îi cunoștea slăbiciunile,
defectele, nevoile. Apoi existau cele trei categorii de funcționari
(după clasificarea lui Maiorescu mai sus citată) și suplinitorii
din învățământ, mai toți cu drept de vot. S-a arătat nu o dată că
dificultățile aproape deliberat create la examenele de definitivare
acestor oameni (suplinitorii constituiau și ei masa de manevră a
guvernului) urmăreau menținerea lor în situația de dependenți ai
guvernului. Un senator se alegea cu 50-70 de voturi (în 1890, la
niște alegeri parțiale, D. Sturdza s-a ales senator la Tecuci -
colegiul I - cu 49 de voturi), iar un deputat cu două-trei sute de
voturi. Și astfel deveneau „aleșii națiunii44.
Junimiștii s-au adaptat binișor acestor moravuri. în 1883, de
pildă, Maiorescu e numit, după înțelegeri stabilite cu liberalii1,

1 înțelegerea cu liberalii e un fapt cert, lesne verificabil nu numai

din lapidarele însemnări de jurnal ale lui Maiorescu sau din colportările

288
candidat la Colegiul I de Vaslui (contra lui Dim. G. Rosetti,
fratele lui Theodor Rosetti). Vizitează o dată Vasluiul cu care
ocazie se întreține cu unii alegători. Apoi, reîntors la București,
tipărește o „Scrisoare către alegătorii din...44 pe care o trimite lui
Th. Rosetti (vasluian). în totul expediază „40 exemplare, de
împărțit la toți alegătorii44 (s.n.), cantitate socotită arhisuficientă.
Calculul era realist. A fost ales cu 23 voturi. La alegeri nu a fost
prezent. Rezultatul i-a fost comunicat telegrafic la București.
Dar iată și un episod care amintește scena cu care se deschide
actul al doilea din O scrisoare pierdută. La 8 aprilie 1891
Maiorescu, în vizită electorală la Tg. Jiu unde era candidat la
deputăție, se întâlnește cu „Comitetul meu electoral44. După
conciliabule și pertractări, pentru mai multă siguranță „discutat
nume cu nume pe lista electorală, hotărât vizitele etc.442 Apoi Carp

gazetarilor vremii. Faptul e confirmat de corespondența intimă

dintre Petre Carp și Dimitrie Sturdza pe care am descoperit-o la
Biblioteca Academiei. Din Viena, unde își îndeplinea funcțiunea de
ambasador, P. Carp îi scria - la 7 aprilie 1 883 - lui Dimitrie Sturdza,
cerându-i să ia măsuri pentru reușita lui Maiorescu în alegeri: „T.
Rosetti care a fost la Vaslui - îl anunța Carp, liderul junimist pe
cumnatul său, D. Sturdza (al doilea personaj ca importanță în ierarhia
liberală) - zice că alegerea lui Maiorescu întâmpină greutăți; nu știu
întrucât aceasta corespunde cu fapta sau numai cu natura pesimistă a
lui Teodor, dar fiindcă Lupașcu este la București te rog vorbește cu
dânsul și vezi ce qui en cet. Eu am scris lui Lupașcu acum vreo două
săptămâni dar nu am primit nici un răspuns.44 Ba chiar, în aceeași
scrisoare intervenea și pentru alți candidați junimiști care trebuiau aleși
cu sprijinul liberalilor: „Ștefan Mihăilescu (România liberă) își pune
candidatura la Focșani și e sprijinit de comitetul Voinov. Dacă ai prilejul
de-a pune un cuvânt pentru dânsul, cred că ar ieși în interesul tuturor44
(Cf. B.A.R. S DCCCLXVII )
2 T. Maiorescu, însemnări zilnice, voi. III p. 302.

289
și Maiorescu au cerut ani îndelungați o lege a inamovibilității în
magistratură și o lege a admisibilității în funcțiunile administrației
de stat printre altele pentru a le asigura acestor funcționari
independența în atitudine și a desființa sistemul prin care întreaga
administrație de stat era un imens aparat electoral. Aceasta însă
când erau în opoziție și puteau denunța liberalii ca inițiatorii
acestui nociv procedeu. La guvern însă Carp era de părere că
funcționarii publici trebuie să voteze întotdeauna cu guvernul
„căci ei sunt în afară de politică... au cariera lor și trebuie să
servească interesele permanente ale statului, iar nu interesele
trecătoare ale politicei... Impiegatul care vrea să facă politică,
n-are decât să binevoiască să părăsească serviciul statului. Dar
să nu am eu impiegați supuși ordinelor mele 1 ară să am încredere
în ei ? Care este ministrul acela care ar tolera să încredințeze o
parte din puterea publică a cărei răspundere o are, știind că acel
om are să facă ceva înadins, care ar putea să compromită
răspunderea ministrului față de parlament.
Situația aceasta a instituției electorale, definitorie pentru
condiția democrației românești din acea vreme, voia Rosetti să o
modifice. Ideea de la care pornea era, cum spuneam, desființarea
colegiilor existente pentru a se crea un colegiu unic. Brătianu nu
putea accepta această cerință socotită prea radicală. Dar o
reformare a sistemului electoral în vigoare i se părea și lui
necesară (dar din motive apreciabil diferite). Reformele lui C. A.
Rosetti din 1882 (mai ales legea tocmelilor agricole, sprijinită,
cum am relevat, de junimiști) au stârnit împotrivirea marilor
proprietari, deveniți acum potrivnici liberalilor. în aceste condiții
colegiul I se transformase într-un teritoriu pierdut pentru liberali.
Soluția întrevăzută de Brătianu a fost înecarea acestui colegiu în

1 P. Carp, Discurs rostit la 16 martie 1893, Apud C. Gane, op. cit.,

voi. II, p. 64.

290
masa alegătorilor colegiului al doilea.1 Cu acest corectiv
important (care nu modifica mare lucru din structura
nedemocratică a sistemului electoral în vigoare), Brătianu a
admis necesitatea revizuirii Constituției. Discuțiile despre
revizuirea Constituției au început în parlament încă din octombrie
1882 (Rosetti demisionase din guvern și din parlament pentru că
majoritatea partidului, orientat spre dreapta, nu accepta spiritul
integral democratic al reformelor preconizate). Se decide, la
sfârșitul anului 1882, organizarea unor noi alegeri pentru
revizuirea Constituției. Junimiștii resping ideea revizuirii, dar
opoziția pe care înțeleg s-o facă guvernului e destul de blândă2
în comparație cu atitudinea decis potrivnică adoptată de
„opoziția unitară^ Catargi-Vemescu (din care făceau parte și M.
Kogălniceanu, Gh. Mârzescu, grupul fracționiștilor ieșeni). Când
Carp a perfectat cu Brătianu plecarea sa în misiunea diplomatică
la Viena, s-a stabilit și regimul de care se vor bucura junimiștii
în alegerile din 1883. „Nouă - nota Maiorescu ceea ce îi relatase
Carp - însă nu ne va face în alegeri nici o opoziție. Eu am spus
însă lui Carp că noi în nici un caz nu trebuie să devenim
candidați ai guvernului. Firește, așa și este înțeles lucrul, mi-a

1 Vezi Const. Bacalbașa, Bucureștii de altădată, voi. I, 1927, p. 288.

2 în scrisoarea lui Carp către D. Sturdza din 20 martie 1884, din care
am mai citat, se spunea că opoziția moderată pe care o făceau junimiștii
proiectului de revizuire a Constituției servește de fapt șefului partidului
liberal. „Am crezut și cred încă că Brătiano e singurul dintre bătrâni
care înțelege lucrul și că odată revizuirea făcută, el are să caute a
organiza și a administra serios.“ Atunci când va începe munca de
organizare și construcție efectivă, liderul liberal va intra în conflict fatal
cu parlamentarii de profesie, inclusiv partizanii săi politici. „Brătiano
va avea atunci nevoie nu de mine, dar de oameni cari gândesc ca mine
și este bine să-i păstreze așa intacți pentru momentul oportun44. (B.A.R.
q____ 15 (7) „■
DCCCLXVII }

291
spus el/4 Junimiștii duc tratative cu guvernul pentru a obține
locuri de deputați în Camerele de revizuire. Lupta în alegeri
(aprilie 1883; acestea sunt alegerile fixate în O scrisoare
pierdută), este de o violență neobișnuită (conservatorii știau bine
că dispariția colegiului I va da o grea lovitură marilor proprietari
și implicit partidului conservator). Parlamentul revizionist se
întrunește la 10 mai 1883. Opoziția, cu toată furibunda agitație,
nu izbutește să aducă în parlament mai mult de 12 deputați.
Junimiștii obțin patru locuri de deputați, printre care se alege și
Maiorescu (cum relatam mai sus, la Vaslui cu... 23 voturi). în
comparație cu numărul de deputați îngăduit întregii opoziții
unite, cel acordat junimiștilor este realmente mare. Zadarnic
încerca Maiorescu să explice - scuzându-se - bunăvoința
guvernului („Era și greu guvernului să combată pe toți junimiștii
în momentul în care Carp îl reprezenta la Viena44), precizând că
a fost vorba numai de o „indirectă susținere a guvernului
liberal4*2 acordată junimiștilor. Toată lumea politică știa de
înțelegerea dintre Brătianu și junimiști. Faptul devine și mai
evident la deschiderea parlamentului când deputății opoziției
unite demisionează în semn de protest (incorectitudinea
alegerilor) iar junimiștii rămân. Timpul lui Gr. Păucescu nu s-a
sfiit să califice atitudinea junimiștilor ca fiind „prostituție4*, iar
Al. Lahovari a propus o denumire, deloc rău găsită pentru
comportamentul junimiștilor: „opoziția miluită4* (o expresie,
aprecia Maiorescu, „pe cât de literaricește fericită, pe atât de
politicește neîntemeiată44). Grupul junimist, deși își păstrează
vechile puncte de vedere, acordă guvernului sprijin. Dealtminteri,
simpla sa prezență la lucrările parlamentului e un sprijin tacit
pentru că, în condițiile retragerii deputaților „opoziției unite44,
opoziția în Cameră era reprezentată de junimiști. Or, fără

1 T. Maiorescu, însemnări zilnice, voi. II, p. 128.

2 Idem, Discursuri parlamentare, voi. III, 1899, p. 46.

292
opoziție Camerele nu prea puteau funcționa. Dezbaterile
parlamentului au fost îndelungate, până la 8 iunie 1884 (trebuiau
modificate 25 articole din Constituție), iar în sânul liberalilor
divergențele de opinii dintre brătieni și rosettiști erau prea mari
pentru a se putea ajunge lesne la o conciliere. Finalmente,
rosettiștii au fost parțial înfrânți, iar brătienii au făcut unele
concesii. în locul celor patru colegii au apărut... trei, sistemul
electoral nedemocratic rămânând în vigoare.
Junimiștii au o situație politică privilegiată. Se bucură de
protecția guvernului, iar conservatorii depun stăruințe pentru a-i
smulge din pactizarea cu Brătianu. Urmăreau înfrângerea
guvernului Brătianu m favoarea unui guvern conserv ator-junimist.
Maiorescu (care a tratat cu Al. Lahovari această propunere) a
răspuns dilatoriu știind că, de fapt, Brătianu e de neclintit. în
septembrie 1883, la Gastein, Brătianu a perfectat cu Bismarck
aderarea României la Tripla Alianță (tratatul s-a parafat în
octombrie 1883). Acordul acesta, păstrat în mare taină, era
cunoscut oficial numai de primul ministru Brătianu, D.A.
Sturdza (ministru de externe), Carp (ambasador la Viena) și Al.
Beldiman (ambasador la Berlin). Carp i-a comunicat taina și lui
Maiorescu (de-abia la 22 martie 1884), precizându-i că în noile
condiții regele Carol nu-1 va demite sub nici un motiv pe actualul
său prim-ministru1. Junimiștii se bucurau de încrederea oficialității,
cunoscută fiind (și din partea regelui) constanta lor orientare
progermanică. Brătianu, părăsit de gruparea lui C.A. Rosetti,
de cea a lui Dimitrie Brătianu, de fracționiștii ieșeni, de
Kogălniceanu, voia să și-i apropie total pe junimiști, propunându-le
intrarea în guvern2. Propuneri similare îi făcea lui Maiorescu și Al.

1 La 1 ianuarie 1884 Maiorescu nota în Jurnal: „Convorbire cu Carp.

Brătianu de neînlocuit din cauza Gastein-ului (de care înțelegere mai știu
2-3, Sturdza, Carp).“ Cf. însemnări zilnice, voi. II, p. 226-227.
2 Pnma propunere i-a fost făcută lui Maiorescu de Dim. Sturdza. La

293
Lahovori în numele partidului conservator-liberal (nou creat) de
sub conducerea lui L. Catargi-Gh. Vernescu. Grupul junimist
ajunsese un fel de arbitru al situației, înclinând sprijinul - deschis
- spre guvernul lui I. C. Brătianu.1 Faptul a fost prea evident cu

26 februarie 1884 aflăm următoarea însemnare: „De la 12 până

aproape de 3 convorbire cu Dimitrie Sturdza la mine... Mi-a dat să înțeleg
(că mi s-ar oferi) ministerul (instrucțiunii publice și al) cultelor deoarece
Aurelian (a devenit) imposibil. I-am răspuns că eu văd utilitatea mea în
aducerea elementelor conservatoare moderate, Dimitrie Rosetti,
Constantin Șuțu, Pogor, prințul Știrbei, Ghermani, Triandafil, chiar
Lahovari și general Mânu la o mărturisire pe față pentru politica
occidentală a lui Sturdza, chiar subt conducerea lui Brătianu și că singur
nu pot intra în minister. A rămas până la întoarcerea lui Carp de la Viena,
îndată după revizuirea (Constituției.) Dar Sturdza vădit dezamăgit/4
(însemnări zilnice, voi. II, p. 233-234.) De fapt, lui Maiorescu i se
propusese și în toamna lui 1883 intrarea în guvern ca ministru al cultelor
și instrucțiunii. O știm din scrisoarea sa către Emilia Humpel la 4
octombrie 1883: „Din umbra proiectată a figurii mele politice observ că
am crescut mai mult decât bănuiam. Ar trebui să fiu prea naiv ca să
primesc portofoliul ce mi se oferă. în prezent pentru acest minister sunt
prea bun, de aceea refuz, și din calcul. Sunt însă și multe împrejurări
potrivnice... Căci însemnătatea pe care ei mi-o dau astăzi este într-adevăr
comică. De ce tocmai acum să fiu ministru al Instrucției și Cultelor ?
Pentru că acum se înclină și ei spre alianța austro-germană pe care am
prezis-o totdeauna ?... Dacă însemn într-adevăr ceva, trebuie să și fim
utilizați în spiritul întregii noastre direcții. Și atunci nu intru în haita
roșiilor ca o ațâțătoare între tauri, ci trebuie să dispun în consiliul de
miniștri de o majoritate de prieteni ca să am o influență imediat sensibilă
în întreaga atmosferă administrativă a țării. Dacă nu se poate, renunț. Pot
aștepta cu atât mai mult cu cât politica nu mă interesează prea tare.44 (I. E.
Torouțiu, op. cit., voi. IV, p. 42-44.)
1 Junimiștii știau bine cât de divizat e partidul liberal și nevoia
liderului de cadre pentru funcțiunile înalte. De aceea înțelegeau să
conducă jocul alianțelor cu guvernul în așa fel încât să obțină maximum

294
ocazia discutării în parlament a proiectului guvernamental pentru
dotația domeniilor Coroanei, când - cu excepția deputaților
credincioși guvernului - toți ceilalți s-au împotrivit cu o violență
extraordinară, la care s-a asociat mișcarea maselor populare,
manifestând public. Discursul lui Maiorescu, favorabil
proiectului de lege, rostit la 4 iunie 1884, a fost considerat de toți
drept salvator pentru guvern. (Legea a fost votată cu 77 de voturi
contra 76.) Brătianu l-a sărutat pe Maiorescu, asigurându-1 că „aș
fi salvat chestiunea44. Maiorescu, după acest discurs, a știut că
situația sa și a grupului său politic e acum la zenit („am avut
sentimentul precis: acum vine ceva important politicește44).
Intuiția lui Maiorescu - dealtminteri previzibilă - se verifică de
îndată. La 14 iunie, în camera lui Carp de la hotelul Broft, a avut
loc consfătuirea dintre I. C. Brătianu, Carp și Maiorescu (relatată
de Maiorescu pe larg în Jurnal și, succint, în prefața la voi. III
din Discursuri parlamentare). S-a pertractat intrarea junimiștilor
în guvernul Brătianu dorită și de regele Carol. Junimiștii, prea
siguri de forța și prestigiul dobândite, au pus condiții grele
(stârpirea agio-ului, desființarea satrapiilor liberale județene,
înlăturarea unor înalți funcționari brătieniști prea compromiși,
depline puteri miniștrilor junimiști care ar fi intrat în guvern,
acordul junimiștilor la numirea miniștrilor liberali din noul

de avantaje posibil. Și nu făceau din această convingere o taină, de

vreme ce Carp i-a comunicat franc lui D. Sturdza în martie 1884:
„Maiorescu crede și cu drept cuvânt - scria Carp de la Viena lui Sturdza
- că cu vremea Brătianu și cu tine nu veți putea merge singuri și că are
să vă trebuiască oameni capabili - căci cu Voinov, Dabija, Aureliano,
Cămpineano, Kițu, nu se guvernează â la longue. Când vă veți convinge
de acest adevăr, și trebuie să vă convingeți dacă vă este dragă țara
noastră, aveți să vă adresați la dânsul sau la alții ca dânsul și poate că
17 (3)
atuncia să recunoști cât de nedrept ai fost“ (BAR S vvh )

295
guvern, transformarea lașilor într-un fief junimist prin numirea
ca prefect a lui Leon Negruzzi sau N. Gane, intrarea în guvern a
trei junimiști: Carp, Maiorescu, Th. Rosetti etc.) Tratativele au
continuat câteva zile, fără a se ajunge la o înțelegere rezolută.
Brătianu ar fi răspuns că nu poate primi atâtea condiții prealabile
și, mai ales, cea a desființării agio-ului.
Maiorescu nu a divulgat (nici în Jurnal și, mai ales, nici în
prefața voi. III din Discursuri) totul. De fapt, junimiștii nu se
mulțumeau cu cele trei ministere promise (externe, interne și
război sau cel al finanțelor dorit de Carp). Ei ar fi voit
acapararea partidului liberal, pe când Brătianu nu urmărea decât
întărirea guvernului său cu personalități piestigioase și
competente, satisfăcând astfel și dorința regelui. în nici un caz
nu putea accepta să cedeze partidul și guvernul în mâna
junimiștilor, chiar dacă acum, după revizuirea constituției, nu
mai existau deosebiri de principii (teoretice sau pragmatice)
între partidul condus de el și junimiști. Când și-a dat seama de
intențiile junimiștilor, a renunțat la coaliție. Nepotul influentului
Eugen Carada (M. Theodorian Carada, fratele prozatorului Caton
Theodorian) a relatat în amintirile sale un „amănunt44 care vrea
să explice eșecul fuziunii. „De cum s-au rupt în 1884 tratativele
pentru formarea unui cabinet liberal-junimist, știu de la
unchiu-meu că Brătianu le încheiase. Rămâneau în guvern patru
liberali și intrau trei junimiști. Cabinetul, astfel remaniat, avea
să depună jurământ a doua zi. Seara a venit însă Sturdza la
Brătianu și a mărturisit cum că fusese la el Carp (Sturdza și
Carp erau cumnați, căsătoriți fiind cu două surori Cantacuzino,
n.n.) și-i zisese că s-a mulțumit cu trei portofolii pentru că se
bizuie pe cumnatul său să se unească cu ei, să facă majoritatea
ca să răstoarne pe Brătianu și să-1 înlocuiască în fruntea
guvernului. Dacă a auzit așa, Brătianu n-a mai făcut nici o
remaniere și colaborarea cu junimiștii a căzut baltă. Acest
incident și nimic altceva a împiedicat intrarea junimiștilor în

296
cabinetul Brătianu441 (Desigur, informațiile lui Carada Theodorian
trebuiesc luate sub beneficiu de inventar. Le menționăm, deci,
numai ca o ipoteză posibilă.) Vor fi intervenit și destule alte
intrigi de culise (intimii lui Brătianu nu puteau tolera
ascensiunea grupului Carp în propriul lor partid și în simpatiile
seniorului de la Florica) care au influențat hotărâtor eșecul
tratativelor. Rămâne însă faptul esențial că programatic
colaborarea dintre junimiști și liberalii lui I. C. Brătianu era
atunci o realitate. Și chiar dacă nu s-a perfectat intrarea
junimiștilor în guvern, colaborarea a continuat câțiva ani buni,
junimiștii obținând câteva avantaje nu tocmai de neglijat. Printre
altele, atunci - în tratativele din camera hotelului Broft și la
întâlnirile din 1 și 10 octombrie cu Brătianu pentru perfectarea
condițiilor de participare în alegeri - s-a decis reintegrarea lui
Maiorescu în învățământ2, mutarea lui Negruzzi la Universitatea
din București la prima ocazie favorabilă (mutarea se va produce
în 1885, la moartea lui Vasile Boerescu), menținerea lui Th.
Rosetti la președinția Curții de Casație, asigurarea pentru noile
alegeri, din noiembrie 1884, a unui important lot de deputați

1 M. Theodorian Carada, Efemeride, 1930, p. 90.

2 în 1897 Maiorescu oferea o explicație lui favorabilă și cu totul
nevinovată a reintegrării sale în învățământ: „...în octombrie 1884
ministrul cultelor de atunci, d. G. Chițu, găsind în dosarele ministerului
acela o deciziune a generalului Teii (din 1871, n.n.), a revocat-o ca
nelegală și a rechemat și totodată transferat pe vechiul profesor de
filosofîe din Iași la Universitatea din Bucureștii (Discursuri..., voi. I,
p. 123.) Aceeași versiune trandafirie o prezintă și Soveja (S. Mehedinți)
în biografia sa despre Maiorescu care e, de fapt, o autobiografie a
criticului, lăsată să apară însă, din rațiuni tactice, sub semnătura
geografului. (Am demonstrat aceasta în voi. I din cartea noastră Viața
lui Titu Maiorescu, voi. 2, 1987). Ciudat - nu ? - că ministrul Gh.
Chițu a găsit tocmai acum, în 1884, vechea hotărâre de suspendare din
1871 și a revocat-o ca nelegală !

297
junimiști1 ș.a. Cartelul electoral a dat rezultate. în noul
parlament junimiștii dispun de nouă locuri în Cameră (Carp.
Maiorescu, I. Negruzzi, Pogor, D. A. Laurian, I. Melik, I. lanov.

1 Un document, descoperit de noi atestă în termeni clari realitatea

acestei înțelegeri electorale. O scrisoare a lui P. Carp către D. Sturdza
expediată din Iași la 2 septembrie 1884 (Carp își luase pentru aceasta
o scurtă vacanță din misiunea sa ministerială la Viena) formula
pretențiile junimiste pentru Moldova: „Dragă Miticus, Ieri am sosit și
am început a studia terenul pe care l-am găsit favorabil ideilor noastre.
Chiar Pogor, care se dase cu opozițiunea întrunită, s-a săturat de
partidele lor și ar merge cu noi (liberalii și junimiștii coalizați n.n.)...
Deocamdată cred de interes să-ți comunic cine din amicii mei și mine
pun candidaturile:
Iași - deputați: B. Pogor, J. Negruzzi, I. lanov, G. Crupensky, I.
Melik; senator L. Negruzzi
Vaslui - P. Carp, T. Maiorescu
Roman - A. Naum
Dorohoi - Bossy (ginerele lui Catargi)
Folticeni - N. Gane și Georg. Racoviță
Huși - C. Negruzzi și Culiano
Galați — Ghiță
Piatra - Vârgolici
Bârlad - doi candidați care încă nu sunt hotărâți, așteptând
răspunsuri.
Cum vezi pentru Moldova un total de 19 care să nu poate (ajunge ?
text indescifrabil n.n.) la 21 sau 22. Pentru Valahia vor ti ^-8 dar nu știu
cine până ce nu voi vorbi cu Maioresco. Eu cred că toți sus-numiții au
șanse pentru localitățile lor44. (BAR S )
Apoi, la 1 noiembrie, când evenimentele electorale se precipitaseră,
Carp îi comunica lui Sturdza obstacolele întâmpinate de unii dintre
candidații junimiști conveni ți, cerând imperios măsuri care să asigure
victoria lor în alegeri. Era vorba, e limpede, de termenii unui cartel
electoral în limitele căruia „înaltele părți contractante44 aveau drept să
ceară îndeplinirea lor scrupuloasă.

298
Th. Nica, Vasile Bossy) și trei locuri în Senat (D. G. Rosetti,
Leon Negruzzi, I. Diamandi). Acestor 12 parlamentari li se vor
alătura doi noi aderenți: AL Marghiloman și Toma Cămărășescu.
Maiorescu a fost ales la Huși ca „independent44 cu voturile
electoratului liberal și, practic, pe lista liberală. Pogor, Negruzzi,
lanov, Melik au fost aleși la Iași. La începutul campaniei
electorale figurau chiar pe lista național-liberală. La insistența
lui Pogor au fost retrași de pe listă, fiind aleși de liberali ca
„independenți4’. Lui Carp, care a candidat la Vaslui, i s-a propus
să intre în comitetul electoral național-liberal. A refuzat și a fost
ales, firește, ca „independent44. Tot în situația de „independent44
s-a ales și Al. Marghiloman. Situația miluită a deputaților
junimiști era atât de cunoscută tuturor încât l’Independance
Roumaine - filoliberal - îi numea, de câte ori le pomenea
numele, „depute collectiviste44. Cu un grup compact de 14
parlamentari, junimiștii erau acum o formațiune politică importantă.
Chiar cea mai importantă grupare din opoziție, de vreme ce
„opoziția unită44 s-a abținut de la alegeri, motivând că revizuirea
Constituției a fost ilegală, anulând „pactul fundamental44 dintre
națiune și Coroană.
Junimiștii (care dispuneau de la 16 ianuarie 1885 și de un
organ de presă. România liberă sub direcția lui Dim. A. Laurian)
acționează în parlament ca o grupare independentă, făcând
guvernului „opoziție leală44, stârnind furia injurioasă a
conservatorilor care din „miluiți44 nu-i mai scoteau. Carp a
motivat, în noiembrie 1884, poziția grupării sale în parlament:
„Aparțin unui grup de oameni cari cred că distincțiunea de partid
de până acuma nu mai are absolut nici o rațiune de a fi. Cred că
principiile cari le-au avut și unii, și alții, sau nu mai sunt
posibile, sau au fost realizate și că, prin urmare, pe bazele
trecutului nu mai poate fi luptă de principii, ci numai o luptă
pentru putere, luptă cu atât mai înverșunată, cu cât natura,
neadmițând golul, pretutindeni unde au lipsit ideile, s-au pus în

299
 locul lor apetituri personale. Vechea stângă și vechea dreaptă
și-au făcut vremea lor. Să căutăm dacă în organizarea acestei țări
nu găsim un tărâm nu atât de luptă, cât de emulațiune pentru
binele țării... în această privință neapărat că vor trebui să se
nască deosebiri de idei... dar aceste deosebiri n-au să aibă
rădăcinile lor în trecut../'1 România liberă, organ junimist,
declara și ea într-un articol de fond semnificativ: „Destul
cu luptele constituționale. Pactul nostru constituțional, cu
principiile cuprinse într-însul, poate servi ca bază pentru munca
mai multor generațiuni"2, pentru ca în aprilie să se precizeze că
„din punct de vedere constituțional nu știm unde ar fi linia de
deosebiie între liberali și conservatori../'3. De fapt, junimiștii au
așteptat după alegeri să fie integrați în guvernul lui Brătianu
primind trei portofolii (sau două și Th. Rosetti guvernator al
Băncii Naționale) și renunțând la cerința schimbării unor
prefecți. Dar Brătianu a format ministerul fără a-i coopta pe
junimiști. Maiorescu a fost profund afectat (sentiment încercat
de mai toți junimiștii fruntași). Aveau convingerea că, în ciuda
tuturor concesiilor făcute, au fost înșelați. Notația de la 25
noiembrie 1884 din Jurnal, deși eliptică, este destul de
lămuritoare în acest sens: „Una din cele mai triste zile, nimic nu
mi-a izbutit... Istoria de la Craiova, lăsarea pe dinafară în
politică a grupei noastre din partea lui Br.țătianu] la formarea de
azi a Cabinetului/'4
Deziluzia a fost, se pare, egală în amândouă taberele.
Junimiștii și-au constituit repede grupul lor independent, hotărâți
să adopte o atitudine cu adevărat opoziționistă activă. Atacul a

1 P. P. Carp, Discurs rostit la 29 noiembrie 1884, Discursuri, voi. I,

1907, p. 316.
2 România liberă, IX, nr. 2259 (5 ianuarie), 1885
3 Idem, nr. 2321 (13 aprilie), 1885.
4 T. Maiorescu, însemnări zilnice, voi. II, p. 277.

300
fost deschis destul de târziu, tocmai la un an de la data
alegerilor. Probabil că până atunci se aștepta o retranșare a lui
Brătianu pe pozițiile mai vechilor înțelegeri. Când junimiștii au
înțeles că totul e pierdut și soarta guvernului pecetluită, Carp și
Maiorescu au pornit ostilitățile. La 19 noiembrie 1885 grupul
politic junimist se întrunește la Maiorescu și, se pare, pune la
punct un adevărat plan de bătaie. Maiorescu publică în România
liberă ciclul de articole Precedentele constituționale create de
ministerial Brătianu. La 27 noiembrie Maiorescu își rostește
obișnuitul discurs la adresă în care atacă deschis guvernul. Cere
legiferarea inamovibilității magistraturii amânată de un guvern
care a instaurat în magistratură, din interese politicianiste,
favoritismul, lichidarea corupției, denunțând sistemul „încurajării
influențelor personale nelegitime în mai toată sfera intereselor
publice și private46. Și încheia patetic: „...Ne credem datori a
aduce la cunoștința Coroanei că nemulțumirile în țară au crescut,
nemulțumirile în țară cresc, și a venit momentul să ne întrebăm:
până unde vor crește ? Am zis.44 1 Eug. Stătescu a reacționat
violent. I-a răspuns printr-o scrisoare deschisă publicată în
Voința națională. Ceea ce l-a determinat pe Maiorescu să-1
provoace la duel. Chiar a doua zi, la 28 noiembrie, intervine și
Carp care acuză guvernul că tolerează în jurul său corupția,
(„...ceea ce se lățește este corupțiunea. Nu voiește d. Brătianu
de corupțiune, dar corupțiunea vrea de d-sa și cu brațe nevăzute,
dar numeroase, ca brațele unui imens polip, îl strânge și-l va
strânge până îl va năbuși.442) Liberalii i-au răspuns iritat
(„cuvântul meu, a revenit Carp în chestiune personală, a avut
nenorocirea de a deștepta o adevărată furtună în această
Adunare44) cu injurii, altminteri destul de obișnuite în parlament.
Nimic nu a fost cruțat, utilizându-se limbajul curent în asemenea

1 Idem, Discursuri, p. 391.

2 P. P. Carp, op. cit. p. 388.

301
dispute: „ființe bugetare64, „oameni fără principii care merg cu
cine e mai tare44, „șoareci care părăsesc corabia amenințată de
naufragiu44. Carp s-a apărat, în replică, tot atât de dur, respingând
- argumentat - acuzațiile ce i-au fost aduse lui și prietenilor săi
politici. Maiorescu, în aceeași zi de 28 noiembrie 1885, numea
într-un articol din ciclul notat mai sus (semnat „Un craiovean44)
guvernarea liberală de atunci „absolutism deghizat sub formă
constituțională441, acuzându-1 pe Brătianu că procedează ca în
vremurile anteconstituționale, dictând autocratic mersul
treburilor statului. Dulcea perioadă de coabitare între liberali și
junimiști e o realitate apusă. Venise, fără întoarcere, vremea
înfruntărilor și a polemicilor neîmpăcate.

*
înainte de a le surprinde traiectoria, o chestiune ar trebui mai
întâi clarificată. Au fost junimiștii, într-adevăr, în toți acești șase
ani un grup de ariviști urmărind să se rostuiască și să acapareze
puterea indiferent de modalitatea cuceririi ei ? Sau, altfel spus,
au avut dreptate adversarii conservatori sau cei liberali care au
pretins că junimiștii s-au aliat, după un barometru de ei descifrat,
mereu cu cei mai puternici pentru a se instala, privilegiat, în
fruntea ierarhiei politice ? Sau, în sfârșit, au sacrificat junimiștii
principiile anunțate cu atâta sobrietate, în folosul avantajelor
oportune ? Toate aceste întrebări (care se reduc, de fapt, la una
singură), examinate atent, nu pot primi un răspuns integral
pozitiv sau negativ. Fără îndoială, au utilizat recuzita de rigoare,
nesfiindu-se să practice elemente (adesea esențiale) ale jocului
politicianist, cu intriga de culise, răspunsul dilatoriu, alianța
oportună cu politicieni pe care îi disprețuiau, nesocotirea unor

1 Precedentele constituționale create de ministeriul Brătianu (II),

România liberă, IX, nr 2502 (28 noiembrie), 1885.

302
angajamente anterioare și câte altele ale acestei îndeletniciri. Dar
și la acest capitol al imundei recuzite politicianiste junimiștii
s-au distins în acești ani ca și în cei următori printr-un efort de
corectitudine și respingere a tentativelor de a folosi situația
politică drept mijloc de înavuțire. Principiile pe care le enunța,
cu înaltă și responsabilă pedagogie. Maiorescu în octombrie
1875, într-o scrisoare către junimistul St. Vârgolici, au fost
aplicate1. Că situația sa politică i-a folosit destul de mult pentru
bănoasa avocatură este adevărat. (Nu numai pentru procesele în
care pleda ca un fel de avocat al statului, dar și în cele private în

1 Reproșându-i că are prea multe catedre în școlile ieșene,

Maiorescu întreba retoric: „Oare nu se apropie prea mult de interesele
materiale și — cel puțin — nu se depărtează prea midt de la acea lucrare
mai ideală, care este meritul Junimii și singurul titlu de onoare ce ni
se cuvine a contribui la regenerarea morală a României ? D-ta știi că,
din parte-mi, sunt un adevărat și sincer inimic al frazelor celor mari, și
dacă totuși vorbesc de neapărata trebuință a idealismului, este din
convingerea înrădăcinată că altfel nu ne putem susține și nu merităm a
ne susține în lupta pentru existență - luptă, tot așa de energică în lumea
morală, ca în cea materială. D-ta ești tânăr și pentru tinerețea d-tale ai
câștigat destul și câștigi destul... Prin ce ne deosebim noi de belferi ?
Care e rațiunea, temelia existenței noastre ? Jertfa ideală, și nimic alta.
Este vederat că jertfa ideală nu poate să meargă până a nimici cu totul
substratul material fără care nu poate trăi nimic într-un stat. Dar est
modus in rebus. Jertfa trebuie să fie totuși o jertfa, și trebuie să se simtă
din viața, din toată activitatea cuiva că ceea ce aduce pe altarul patriei
este o emanație curată a sufletului său. A lucra numai pe bani, aceasta
știe și dr. Fătu cu 2800 franci de la grădina botanică, cu tot atâta de la
Societatea Academiei, cu mult mai mult de la Sf. Spiridon etc. și apoi
cu titlu de mare patriot. A lucra degeaba, uneori chiar cu o pierdere
materială este lucrul care înalță inima și se simte în popor. Căci degeaba
e numai material, dar moral este mult. Și măsura mărimei fiecăruia din
noi este suma de sacrificii ce a adus și ce este gata a mai aduce. (I. E.
Torouțiu, op. cit., voi. V, p. 2-3.)

303
care era nu o dată solicitat pentru că toată lumea știa că este
„omul guvernului64.) Dar nu și-a creat beneficii materiale din
multele privilegii la îndemâna unui ministru sau a unui protejat
al guvernului. Ce să mai spunem de Petre P. Carp a cărui deviză
după care politică nu poate face în România timpului său decât
cel ce are un venit anual de 40 000 lei asigurat ? Junimiștii au
refuzat să uzeze de procedeul „chivemiselei confraților44, unanim
practicat, și cu ajutorul căruia ar fi izbutit să-și recruteze
simpatizant! și clientelă electorală. (Așa se și explică, în bună
măsură, de ce nu a putut deveni grupul junimist un partid politic
puternic numericește.) Aceleași scrupule morale pot fi detectate
și în comportamentul junimiștilor din anii colaborării cu
liberalii. Au fost, fără îndoială, destule calcule și interese. Dar
cele mai multe urmăreau nu atât scopuri meschin personale cât
dezideratul consolidării grupării într-o formațiune politică destul
de considerată și fortificată pentru a-și putea înfăptui programul.
Pentru că, într-adevăr, junimiștii au avut din 1879-1880 un
program al lor politico-social cu care credeau că se putea asigura
dezvoltarea României. Nu interesează aici eficiența și motivația
de clasă a acestui program denumit al „Erei noi44 (comentat în
capitolul precedent). Important e faptul că a existat realmente
un asemenea program. Cum își știau gruparea lipsită de șansele
unei guvernări independente, au înțeles să pactizeze cu orice
partid care le accepta programul și se angaja să-1 aplice. Dacă
conservatorii le-ar fi acceptat programul și s-ar fi supus
consiliilor lui Carp (negreșit, una dintre capacitățile politice ale
conservatorilor din acea vreme), junimiștii nu ar fi părăsit
cadrele organizate ale partidului conservator. Dar rutinați și
închistați cum erau, conservatorii au refuzat să considere cu
seriozitate programul „Era nouă44 în care nu au văzut decât un
instrument al lui Carp și ai săi pentru a acapara puterea în partid.
Dimpotrivă, I. C. Brătianu a fost mai înțelegător, acceptând
destule dintre punctele programatice expuse de Carp (deopotrivă

304
 în politica internă ca și în cea externă) pe care le-a socotit utile
și rezonabile. Cum avea și puterea, pe care a știut s-o mențină,
de ce ar fi refuzat junimiștii o colaborare de principii cu
guvernul lui ion C. Brătianu ? Nu vom spune ca un biograf
(foarte informat, dar excesiv hagiografic) al lui Petre Carp1 care
a afirmat că, de fapt, Brătianu nu a făcut de prin 1880 încolo
decât să aplice, pas cu pas, programul elaborat de șeful grupării
junimiste. Dar fără îndoială că în destule chestiuni între opiniile
lui Brătianu (care într-un moment de sinceritate a exclamat în
parlament, de pe banca ministerială: „și eu sunt conservator66) și
cele ale fruntașilor junimiști a existat o consonanță reală,
exprimată în legiuiri reciproc apărate. Când această consonanță
s-a subțiat (de prin 1885 încolo) și când procedeele autocrate ale
viziratului au devenit prea șocante, ruptura avea să se producă
ireparabil. S-ar putea replica faptul că această ruptură a urmat
prea rapid momentului eșuării, în 1884, a tratativelor dintre
Brătianu și junimiști, încât nu principiile au prevalat în
înfruntarea din 1885 încolo, ci tactica oportunismului politic.
Incontestabil, eșuarea tratativelor din 1884 a fost un motiv
important al declanșării acestor ostilități. Dar de vreme ce nu
mai exista, din 1885, presupunerea că guvernul Brătianu avea să
realizeze măcar unele din prevederile programatice ale
junimiștilor, de ce să-i mai fi acordat sprijin ? Logica elementară
a comportamentului politic dicta detașarea fermă de vechile
alianțe (iar detașarea nu presupune polemică ?) pentru a căuta
alte soluții convenabile. Că la adoptarea deciziei din 1885 au
contribuit și calculele politicianiste (printre care convingerea că
guvernarea lui Brătianu nu mai poate dura multă vreme), că au
practicat și ei recuzita politicianistă a vremii, cine ar putea să
nege ? Dar aceasta nu diminuează registrul etic al oamenilor

1 Este vorba de Const. Gane, autorul lucrării în două volume P. P.

Carp și locul său în istoria politică a țării, 1937, 1938.

305
politici junimiști, incontestabil superiori - sub raport moral -
multor politicieni burghezi sau moșieri din acea vreme1.
*
Revenind la ostilitățile desfășurate de gruparea politică
dirijată de Petre Carp, să observăm că în 1886 în lumea politică
era notorie înfruntarea deschisă dintre guvern și gruparea
junimistă. Cu toate acestea, junimiștii au tactul politic necesar
de a nu pactiza cu „opoziția unită“, deși în martie Al. Lahovari
(ca emisar al partidului conservator-liberal) îi făcuse formal lui
Maiorescu propunerea (reînnoită și în toamnă). Junimiștii
înțelegeau să reziste singuri pe frontul deschis de ei, notând
atent toate simptomele inevitabilei degringolade a guvernului și
atacându-1 decis ori de câte ori aveau prilejul. Și prilejuri au
fost, din păcate, prea multe. Toate determinate de tendințele tot
mai dictatoriale adoptate de I. C. Brătianu care numea și revoca
miniștri după bunul său plac, refuza să participe la ședințele
parlamentului, desconsiderând fără menajamente opoziția,
adopta măsuri insuficient cugetate pe care la protestul opoziției
era silit să le retragă (convenția consulară cu Germania din mai
1886), tolera (când nu încuraja direct) atacul redacțiilor unor
ziare ale adversarilor de către grupe de bătăuși supranumiți în
deriziune „cetățenii indignați^. Carp a denunțat, la TI noiembrie
1886, partidul guvernamental pentru „acel absolutism care nu

1 Dealtfel, aceasta a fost și opinia lui Gherea, care a constatat - cu

obiectivitate - în 1910. „P. P. Carp e o excepție printre oamenii noștri
politici. Om cult, inteligent, minte corectă, căreia îi repugnă minciuna și
demagogia sub orice formă, d. Carp e și un om de stat în adevărata
accepție a cuvântului, adică un om care, mai presus de interesele
momentane proprii, de rudenie sau chiar de clasă, urmărește interesele
permanente ale clasei dominante și, deci, și ale organizării statului care în
mare parte reprezintă tocmai acele interese../4 (Neoiobăgia, 1920, p. 141).

306
mai bagă nimic în seamă66. Două zile mai târziu Carp înfierează,
din nou, „omnipotența absolută cu toate relele sale consecințe61,
prevestind că „vine o vreme când omnipotența aduce în cădere
pe cel ce o întrebuințează, dar e trist de a gândi că relele
consecințe cad nu numai asupra celui vinovat, dar și asupra țării,
care nu este vinovată661. Maiorescu evidenția și el critic în iunie
1886 procedeele primului ministru care „are o mare, o foarte
mare, după părerea mea o prea mare autoritate, prea mare atât
pentru binele său cât și pentru o bună dezvoltare a sistemului
parlamentar662. Iar la 2 decembrie 1887 vorbea de omul „cu
apucături vizirale66 care „vrea să reducă sistemul constituțional la
absurd și mascat sub o formă străină de convingerea lui și de
inteligența multora din țară, profită de mecanismul constituțional
ca să-și puie voința sa în locul voinței tuturor, să facă să atârne
toate de la bunul plac al său, fără să se simtă dator să dea seamă
țării despre actele sale publice66. Și conchidea ca o sentință fără
drept de apel: „Adevărul pentru mine este acesta: numărul
aderenților domnului Brătianu descrește, nemulțumirea în țară
crește663.
în 1887 junimiștii devin, mai abitir decât în 1886, nerăbdători
să-1 vadă plecat pe Brătianu cu guvernul său. în ianuarie
România liberă publică un ciclu de articole bilanț pe anul 1886
în care se face pomelnicul greșelilor guvernului, prevestind
convins debarcarea: „Un guvern de espeduirea lucrărilor, obosit
și fără prestigiu, căutând câteodată, printr-o iritație isterică, a
dovedi că voiește ceva... O răsturnare violentă, cu toate urmările
ei, are să aștepte colectivitatea. Noi am spus bătrânului de la
guvern că cine nu știe să părăsească de voie puterea se expune a
fi rostogolit cu violența și copleșit de toate excesele răzbunării.

1 P.P. Carp, Discursuri, p. 426.

2 T. Maiorescu, op. cit., voi. III, p. 417.
3 Ibidem, p. 435, 448.

307
într-un asemenea moment suntem ajunși. Stăpânirea lor (a
„colectiviștilor*4, n.n.) trebuie să înceteze pentru a putea spera
începutul unei ere noi. Altfel, avem luptă și luptă violentă care
într-un moment se poate dezlănțui cu o vijelie înfricoșată441.
Același ton, niciodată domolit, va folosi organul de presă al
junimiștilor și în comentarea episodului devastării unor redacții
de ziare adversare de către bande năimite de guvern
(„zvârcolirile furibunde ale colectiviștilor al căror venin le va
mistui singur ultimele posibilități ale unei acțiuni inteligente442).
Greul campaniei împotriva guvernului îl ducea, de fapt, opoziția
unită în afara parlamentului, organizând manifestații și mișcări
de stradă de o rară violență. La toate invitațiile - mereu
reînnoite - făcute junimiștilor de a se asocia acestor mișcări de
stradă, Carp și Maiorescu răspundeau cu un refuz categoric,
înțelegeau - replicau ei - să se păstreze în legalitate, utilizând
exclusiv tribuna parlamentului la care „opoziția unită44,
abținându-se de la alegerile din 1883, nu avea acces. Au
preferat, în 1887, o alianță temporară cu grupul lui Nicolae
Fleva („tribunul Fleva44) cu care au constituit așa-numita
„opoziție unită din parlament44. Dar la sfârșitul anului,
pregătindu-se noile alegeri, Fleva îi părăsește alăturându-se
opoziției imite care, de astă dată, a înțeles că e momentul să ia
parte pentru a-și trimite exponenții în parlament. Dar în toamna
anului 1887 în grupul politic junimist se produce o gravă
defecțiune. Nu toți deputății junimiști acceptă tactica adoptată
de liderii lor, cerând alăturarea la „opoziția unită44. Din toamnă
(septembrie-octombrie) un grup de deputați junimiști ieșeni
(Pogor, Leon și lacob Negruzzi, Dim. G. Rosetti, I. Diamandi)
trece peste consemnul lui Carp și se alătură opoziției unite. (Să
amintim că, în 1885, din grupul de deputați junimiști aleși la

1 România liberă, XI, nr. 2820 (9 ianuarie), 1887.

2 Idem, nr. 2825 (15 ianuarie), 1887.

308
 alegerile din 1884 Gane și Bossy trecuseră la liberali.) Cum șefii
opoziției unite fac presiuni asupra lui Carp să li se alăture în
eforturile de a-1 debarca pe Brătianu, acesta își reînnoiește
refuzul și la 17 noiembrie declară în parlament, cu franchețea sa
obișnuită, că în condițiile date, când unii dintre parlamentarii
junimiști au dezavuat tactica și strategia de el adoptată, nu se
mai consideră șef de grupare politică. în jurul său rămân
credincioși Maiorescu, Laurian, Stroici, Nica și Al. Marghiloman
(în martie 1888 și acest din urmă deputat se va alătura opoziției
unite)1.
Tactica lui Carp și Maiorescu s-a dovedit a fi mai lucidă și
mai potrivită scopurilor urmărite. „Opoziția unită, iritată de
încrederea regelui - excesiv prelungită - acordată lui Ion
Brătianu, adoptă o amenințătoare atitudine antidinastică. La
banchetul ziarului Epoca din 23 noiembrie 1887 cineva,
parafrazându-1 pe Gambetta, îl previne ultimativ pe Carol I „să
se plece (voinței opoziției, n.n.) sau să plece“. Iar în manifestul
semnat de șefii opoziției unite la 15 noiembrie (răspândit pe
străzile Bucureștiului în timp ce regele citea în parlament
mesajul pentru redeschiderea Camerelor în ultima lor sesiune a
acelei legislaturi) folosește, de asemenea, somația ultimativă
(„EZ este în drept și dator să înlăture...„El știe, trebuie să știe
că...“ etc.). O asemenea atitudine amenințătoare, la care se

1 Asupra evenimentelor a căror iminență era de toți bănuită,

junimiștii au vădit puncte de vedere deosebite. Jurnalul lui Maiorescu
notează la 24 noiembrie 1887 un pariu. Pogor și I. Negruzzi opinează că
la căderea guvernului va urma un cabinet al opoziției unite la remorca
căruia vor fi îngăduiți câțiva junimiști. Maiorescu socoate că,
dimpotrivă, va fi instalat un guvern junimist (Th. Rosetti sau P. Carp) la
remorca căruia vor fi acceptați câțiva conservatori din opoziția unită,
în martie 1888 Maiorescu consemnează satisfăcut: „am câștigat pariul44.
(însemnări zilnice, voi. III, p. 60-61.)

309
adaugă și decizia opoziției unite că după câștigarea succesiunii
vor anula Constituția revizuită în 1883 și vor desființa dotația
Coroanei votată în 1884 nu putea conveni lui Carol I, de voința
căruia depindea decizia succesiunii. Carp consilia grupul său că,
dimpotrivă, o comportare strict dinastică, de opoziție leală, putea
câștiga bunăvoința Palatului. Apoi Carp știa bine că regele nu
agrea decât existența a două mari partide de guvernământ care
trebuiau să se roteze în fruntea treburilor statului. După această
lungă (prea lungă !) guvernare liberală trebuia să urmeze una
conservatoare. însă partidul conservator era, acum, în 1887-1888
nu numai divizat, dar ramura sa cea mai puternică (în frunte cu
șeful fostului guvern conservator L. Catargi) se afla în alianță
cu dezidenții liberali, formând acea neviabilă struțo-cămilă:
partidul conservator-liberal. Unei asemenea hibride formațiuni
politice, vădit lipsită de stabilitate, regele nu-i putea acorda
succesiunea. Și, în plus, intervenea secretul Triplei Alianțe al
cărei tratat, semnat în august 1883, trebuia - potrivit clauzelor
stabilite - reînnoit după cinci ani, deci în august 1888. Regele
Carol care își făcuse din acest tratat ax director al politicii sale
externe nu putea încredința succesiunea guvernării decât unui
cabinet în care avea deplina încredere că nu va face greutăți
politicii sale. O opoziție turbulentă, antidinastică și fragilă sub
raportul stabilității politice nu prezenta suficiente garanții.
Situația dilematică în care se afla vodă Carol nu putea fi
soluționată decât ori prin menținerea lui Brătianu, ori prin
constituirea unui guvern conservator sigur, în componența căruia
cuvântul lui Carp (ca un inițiat ce era în secretul Triplicei) să se
bucure de autoritate deplină. Dacă grupul parlamentar junimist
nu ar fi suferit defecțiunile amintite, ba chiar ar fi izbutit să
racoleze câțiva conservatori din opoziția unită, poate că regele
ar fi acordat conservatorilor (astfel alcătuiți) succesiunea. în
condițiile existente însă riscul concedierii bătrânului Ion
Brătianu i se părea mult prea periculos.

310
 Așa se face că în pofida agitațiilor opoziției turbulente
(junimiștii continuau să-și mențină statutul de opoziție „leală44),
la sfârșitul legislaturii de patru ani a actualului parlament, regele
îl menține pe LC. Brătianu, încredințându-i organizarea noilor
alegeri (ianuarie 1888). Cu toată strășnicia ministrului de interne
(Radu Mihail), liberalii nu pot obține obișnuita majoritate
confortabilă (electoratul liberal era și el scindat). „Opoziția
unită44 izbutește să obțină 49 de mandate (față de 121 ale
liberalilor), iar independenții (printre care junimiștii) 9 mandate.
Opoziția unită își continua agitația și mai furios, în stradă și în
parlament. Căderea guvernului era inevitabilă. România liberă
scria în februarie 1888: „Asistăm la agonia guvernului I.
Brătianu. Și-a dus viața acest guvern, o viață necumpătată și
plină de greșeli și acum își așteaptă moartea. Nenorocirea este
că această agonie ține prea mult.441 O propunere a liberalilor (din
21 februarie) de a forma un guvern împreună cu junimiștii cade
datorită intransigenței lui Carp care condiționează acordul său
de reformarea Băncii Naționale și rezolvarea problemei
agio-ului. Eșuează apoi și o altă încercare, din care lipseau
junimiștii. în sfârșit, în urma manifestărilor sângeroase din 13
martie 1888 dezordinea se mută în Camera deputaților (la 15
martie) unde armata, adusă de guvern, arestează doi fruntași ai
opoziției unite (N. Fleva și N. Filipescu) acuzați că ar fi tras în
ușierul parlamentului.
Soarta guvernului e pecetluită. La 22 martie 1888 Th. Rosetti
- împreună cu guvernul său junimist - depune jurământul2. O
etapă se încheiase după 12 ani. O perioadă în care, dincolo de
marile erori și de excesele din ultimii ani, guvernul I. C.
Brătianu (tocmai pentru că a beneficiat de o atât de îndelungată

1 România liberă, XII, nr 3138(18 februarie), 1888.

2 Membri ai guvernului erau: P. P. Carp, T. Maiorescu, Menelas
Ghermani, general Const. Barozzi, Al. B. Știrbei, Al. Marghiloman.

311
guvernare) a contribuit hotărâtor la constituirea României
modeme.

3. Noul guvern (în care Carp, deținând portofoliul afacerilor

străine, asigura continuitatea politicii externe a regelui, iar
Menelas Ghermani, specialist în finanțe, deținând portofoliul de
resort, garanta rezolvarea problemei agio-ului) era considerat un
guvern de tranziție. Avea misiunea - spuneau toți factorii
interesați - să organizeze noi alegeri, după care se va constitui
un guvern de stabilitate prin reconstituirea întregului partid
conservator, eliminându-se elementele provenite din alianțele
pasagere. Pentru aceasta indicat nu era un Petre Carp (deși el era
șeful recunoscut al grupului junimist și, indiscutabil, factorul
conducător în noul guvern), ci Th. Rosetti, membru la Curtea de
Casație, o vreme chiar președintele acestui cel mai înalt for al
magistraturii. Formal, Rosetti era o personalitate neangajată în
ostilitățile politice, având deci calitatea morală pentru a tempera
încinsă viață publică și a garanta legalitatea alegerilor.
Deocamdată, în aprilie, guvernul obține de la această Cameră cu
majoritate liberală votarea bugetului pentru exercițiul în curs
fără de care activitatea întregii administrații ar fi fost paralizată.
La 4 aprilie parlamentul își închide sesiunea, anunțându-se că
alegerile vor avea loc târziu, în toamnă. Deocamdată, guvernul
avea de înfruntat mișcările țărănești izbucnite încă la mijlocul
lunii martie în satele din jurul Bucureștiului și extinse imediat
în județele Ialomița și Prahova. Interpelat în Senat, Maiorescu
(era nu numai ministru al cultelor, ci și - până în iunie -
ad-interim la domenii) declară că „guvernul va proceda cu toată
prudența, dar, în același timp cu toată severitatea necesară^. în
Cameră președintele guvernului declară și el: „Datoria
guvernului e de a reprima cât de curând orice mișcare ce tinde la
anarhie. Mișcarea în multe părți a fost potolită grație energiei ce

312
s-a arătat și în celelalte părți unde continuă revolta, azi trupele se
află față în față și cred că ordinea va fi învingătoare. 441
Paralel cu reprimarea răscoalelor țărănești (realizată fără
menajamente), guvernul procedează rapid la îmbunătățirea
administrației publice. Deși în opoziție junimiștii s-au ridicat nu
o dată împotriva practicii demisiei forțate a funcționarilor
publici o dată cu schimbarea guvernului, acum, ajunși la putere,
procedează la fel. Au fost schimbați nu numai un număr de mari
și mai mici funcționari publici și judecătorești, dar chiar și
directori de liceu. E drept că junimiștii justificau măsura lor prin
necesitatea eliminării corupției din administrația așezată de
liberali. Dar nu puteau utiliza același argument și adversarii ? Și
cine garanta că noii funcționari nu vor fi și ei, după un timp mai
scurt sau mai îndelungat, „victime44 ale corupției ? Politica,
indiferent cine o dirija din fruntea guvernului - (chiar dacă liderii
junimiști erau perfect onești și repudiau ferm corupția) - avea
legile sale, egale pentru toți. E drept însă că junimiștii au avut grijă
să păstreze unii funcționari, cunoscuți prin pricepere și onestitate,
ai fostului regim liberal, trezind protestele conservatorilor lui
Lascăr Catargi-Vemescu.
Deși era formal un „guvern de tranziție44 (sau, cum îl numeau
conservatorii lui Catargi, supărați că succesiunea nu le-a revenit
lor, un „guvern personal44 format din „curtezani ai Coroanei44),
junimiștii se gândeau să consolideze tranziția până la a o
permanentiza. Parlamentul a fost dizolvat tocmai în septembrie
(rechemat în sesiune o zi pentru a fi dizolvat), alegerile fiind
hotărâte pentru 2-18 octombrie. Până în septembrie guvernul și-a
pregătit noile proiecte legislative ce avea să le propună
parlamentului. Era vorba, de fapt, de corpul de măsuri anunțat de
Carp încă în 1881 în programul „Era nouă44 la care se adăugau alte
două măsuri: descentralizarea administrativă și împroprietărirea

1 România liberă, XII, nr. 3177 (5 aprilie), 1888.

313
 țăranilor din moșiile statului. întregul program a fost publicat
înaintea alegerilor (inovație în viața politică românească
introdusă acum de junimiști) într-un Apel către alegători, și,
simultan, în Monitorul Oficial din 3 septembrie 1888. (în 14
septembrie Monitorul Oficial publică integral și proiectele de
legi care trebuiau să materializeze programul „Erei noi" devenit,
în sfârșit, program de guvernământ.) Alegerile au loc la 14
octombrie. Au fost considerate de guvern ca fiind „mai libere și
mai curate“ (fără ca ingerințele să fi lipsit). în componența
noului parlament au intrat 40 de liberali (dintre care a lipsit însă
Ion C. Brătianu, înfrânt, datorită înverșunării primarului Capitalei,
Pake Protopopescu, în favoarea bancherului Zerlendi), o mare
majoritate conservatoare (printre care și - fatalitate ? - destui
vernescani). în pregătirea și desfășurarea alegerilor Th. Rosetti
(în calitatea sa dublă de prim-ministru și ministru de interne) a
colaborat, în înțelegere, cu Lascăr Catargi, știindu-se că după
alegeri trebuie constituit un guvern de concentrare conservatoare.
Cu toate acestea, noul guvern (ca și conducerile corpurilor
legiuitoare) se alcătuiește foarte greu, după multe tratative
chinuitoare (junimiștii au fost la un pas de demisie, salvată de
rege1, care a propus o nouă rundă de tratative cu fruntașii
conservatori). în sfârșit, la 12 noiembrie noul guvern se formează.
E vechea sa structură (Th. Rosetti numai prim-ministru, cedând
internele lui Al. Știrbei) la care se adaugă câțiva conservatori
(Lahovari la domenii, general Mânu la război, Gh. Vemescu la
justiție). L. Catargi se mulțumește cu președinția Camerei, iar
generalul I. Em. Florescu cu președinția Senatului. în fața
regelui, Catargi declară - la o întrebare anume formulată - că
noul guvern are asentimentul său, fiind expresia majorității
conservatoare a parlamentului. înțelegerea se va dovedi fragilă
pentru că L. Catargi nu concepea să obțină fotoliul onorific de

1 Cf. T. Maiorescu, însemnări zilnice, voi. III, p. 118-119.

314
președinte al Camerei, ci pe acela activ de prim-ministru. își va
da demisia foarte curând, la 19 ianuarie 1889. în urma respingerii
de către parlament a propunerii sale de a se declara porto-franco
pe 10 ani orașele Brăila și Galați. Atacul împotriva guvernului e
reluat la 31 ianuarie când un grup de conservatori (în frunte cu
N. Blarernberg, și la care se asociase Gh. Panu ș.a.) propune - la
indicația lui L. Catargi - darea în judecată a fostului minister I.
Brătianu, știind bine că junimiștii nu vor accepta - din principiu
- reeditarea penibilelor incidente din 1876. Disputele din
Cameră în jurul acestei chestiuni dovedesc că deputății sunt
divizați în opinii, că nici miniștrii nu se înțeleg între ei
(Vernescu a sprijinit propunerea lui Blaremberg. având un
schimb violent de replici cu Maiorescu) și că junimiștii dețin un
procent neînsemnat de partizani (41), deși în noiembrie credeau
că pot conta pe 100 de voturi. Căderea guvernului se profila
destul de clar la orizont. La sfârșitul lunii martie, datorită unei
altercații cu Gh. Vernescu, Th. Rosetti își prezintă demisia. Se
formează la 29 martie guvernul L. Catargi în care Vernescu
primește finanțele, iar amicul său, obscurul N. Gherassi, justiția.
în această foarte scurtă guvernare (de după remanierea
cabinetului Th. Rosetti) junimiștii au izbutit să treacă prin
parlament numai câteva dintre legiuirile anunțate în programul
electoral: legea izlazurilor comunale și a împroprietăririi
țăranilor prin scoaterea la vânzare a moșiilor statului (ministerul
domeniilor începuse operațiunile de constituire și vânzare a
loturilor). De asemenea, au fost restabilite finanțele prin
eliminarea agio-ului, trecându-se de la sistemul bimetalist la
monometalismul aurului, curmându-se practica de prin 1867 -
profitabilă pentru acționarii liberali ai Băncii Naționale - de a
încasa câștiguri provenite din diferența dintre valoarea argintului
și a aurului. Nu au izbutit să legifereze legea inamovibilității în
magistratură, legea meseriilor, a reformei administrative (unele
dintre aceste legiuiri vor fi readuse în parlament și votate în

315
timpul celor două guvernări general Mânu și în aceea a lui Carp
din 1900-1901). A fost o guvernare într-adevăr scurtă (un an de
zile, dacă luăm ca moment inițial instalarea lui Rosetti în fruntea
guvernului, după demisia lui I. Brătianu), dar fructuoasă,
demonstrând - credeau liderii grupării - opiniei publice și
Palatului capacitatea junimiștilor de a conduce treburile publice.
Era o încercare, într-adevăr necesară unei grupări politice modeste
numericește, ai cărei lideri nu mai acționaseră independent în
responsabilități guvernamentale și despre care adversarii spuneau
că simt teoreticieni, handicapați grav înaintea pragmaticii
curente. Iar programul junimist de guvernământ, publicat în
septembrie, a fost, într-adevăr, un program organic conceput cu
măsuri bine gândite (cu excepția, poate, a fantezistului proiect de
reorganizare administrativă) din perspectiva unei grupări politice
conservatoare. Dar vechii conservatori au minat din interior
(misiunea aceasta a avut-o în guvern fostul liberal convertit prea
superficial la conservatorism, Gh. Vemescu) cabinetul junimist
Th. Rosetti - P. Carp, iar liderul junimiștilor nu a avut niciodată
suplețea și tactul combinativ necesare în viața politică, cu
deosebire în momentele de criză. Junimiștii reintră în opoziție
unde, din experiența pe care o aveau, jocul de alianțe le izbutea
mult mai bine.
Cu răsturnarea guvernului Th. Rosetti partidul conservator
intră într-o gravă și ireparabilă criză, disoluția devenind o
realitate cronică. Dacă în anii lungii guvernări a lui Brătianu se
mai putea spera că relațiile de colaborare dintre junimiști și
liberali sunt numai temporare și că instalarea unui guvern
conservator va duce la unificarea partidului, acum, după
evenimentele din primăvara anului 1889, speranța aceasta era o
iluzie în care mai credeau puțini. Lascăr Catargi era om bătrân
(acum, în 1889, avea 66 de ani), niciodată nu a excelat prin
cultură, fiind pe deasupra închistat în metode și principii prea
învechite. în preajma lui se aflau sau fuseseră personalități acum

316
deplin formate, cu vocație sau numai cu aspirații spre șefie (Al.
Lahovari, Gh. Gr. Cantacuzino, Petre Carp, fără a mai vorbi de
ambițioșii generali Mânu și Florescu). Din urmă veneau
puternic, cu tot atâtea aspirații legitime, N. Filipescu, Take
lonescu și Al. Marghiloman. Dacă trio-ul acesta juvenil nu ridică
încă pretenții de șefie, scopul lor fiind să se plaseze convenabil
pentru succesiuni viitoare, cei mai înainte citați nu mai aveau
răbdare, socotind că bătrânul Catargi, omul altei epoci și altei
generații, trebuie să predea ștafeta. Dintre aceștia, Lahovari și -
parțial - Cantacuzino, se aflau în preajma lui Catargi, deciși
fiind să-1 tolereze formal ca lider, dar asumându-și ei rolurile
conducătoare. Petre Carp nu acceptă însă tranzacția. Avea 52 de
ani, o mare experiență politică, o grupare a sa, minoră numeric
dar cu mare suprafață în spiritul public și, în plus, își concepuse
un program de guvernare alcătuit din reforme gândite organic.
Erau toate acestea (și mai ales programul „Erei noi“) un
ascendent serios - credea Carp - față de toate celelalte grupări
din structurile partidului conservator care îl plasau în fruntea
tuturor pretendenților la succesiunea lui Lascăr Catargi. Dar pe
lângă aceste inimiciții și competiții (până la un punct aproape
normale în orice partid), situația conservatorilor era acum mult
mai complicată. Epoca „opoziției unite“ adusese în partid pe Gh.
Vernescu (cu gruparea sa ce reprezenta interesele marilor
moșieri din partidul liberal) care și-a înveninat atât de rău
raporturile cu liberalii încât, nemaiputându-se întoarce la matcă,
înțelegea să se instaleze confortabil și autoritar în conducerea
partidului conservator. Iar bătrânul Lascăr Catargi era prea slab
pentru a se debarasa de acest politician veros, tolerându-i
mașinațiunile lipsite de scrupule. Or, junimiștii (mai ales Carp,
Maiorescu și Rosetti) înțelegeau ca unificarea partidului să se
facă prin eliminarea elementelor alogene (printre aceștia era și
radicalul Gh. Panu devenit conservator mult agreat de Catargi) și
acceptarea programului „Era nouă“ ca program de guvernământ

317
 al întregului partid. Pretențiile lui Carp - inflexibile ca toate
deciziile sale - păreau greu de acceptat, toate și în întregime, de
ceilalți conducători conservatori. Ruptura care s-a produs se
anunța, în consecință, de lungă durată. Ea va fi, în 1889-1890,
de două ori anulată (în timpul celor două guverne general Mânu)
și temporizată pentru alți patru ani (din noiembrie 1891 până în
octombrie 1895) în perioada guvernului Catargi-Carp. Apoi
ruptura se deschide din nou pentru câțiva ani buni.
Imediat după demisia guvernului Th. Rosetti, junimiștii
convocați într-un salon la Hotelul Broft (unde locuia Carp când
se afla în București până a se muta, în 1890, cu totul în Capitală)
constituie „Clubul constituțional4' sub președinția lui Carp. Erau
prezenți 56 de deputați care se considerau fideli junimiștilor
(evident, foarte curând numărul acestora va descrește). în
parlament Carp și Maiorescu atacă guvernul, îl critică personal
pe Catargi și demonstrează inadecvarea lui Vemescu în cadrele
conservatorismului („întotdeauna m-am întrebat - clama Carp la
12 decembrie 1889 - oare elementele conservatoare trebuie să
fie prezentate acestei țări de d. Vernescu ?... Nu se poate ca
conservatorii să guverneze decât atunci când au lângă dânșii un
liberal ? Această situațiune nu o primesc și cred că nu trebuie
s-o primească un partid mândru de trecutul său44). Carp uita că în
1884 această simbioză i se părea posibilă (dar în politică uitarea
este de rigoare !). Carp nu cerea în decembrie - din motive
tactice ? - reconstituirea partidului conservator. De fapt, ceea ce
dorea acum era eliminarea lui Gh. Vemescu. Constituționalul,
noul organ de presă al junimiștilor apărut în 15/27 iunie prin
contopirea României libere și a Epocei. ducea o campanie
vitriolantă împotriva lui „Gună44 (apelativul lui Vernescu). Să
mai spunem că titulatura sub care se înfățișa acum junimismul
în viața politică nu era tocmai potrivită (în decembrie, când,
într-un discurs parlamentar, Maiorescu a precizat că grupul lor
nu se numește junimist, ci constituțional, M. Kogălniceanu din

318
bancă a observat cu umor: „Ce-i aia ? Constituționali suntem
toți44, lăsându-1 pe orator fără replică). Dar fruntașii junimiști
alegându-și denominația (o aleseseră încă în noiembrie 1888
când izbucnise criza cu prilejul remanierii guvernului Th.
Rosetti), voiau să sublinieze că dintre toți conservatorii ei sunt
singurii dinastici consecvenți și fideli Constituției, chiar în
forma ei revizuită în 1883. (Asta pentru că L. Catargi și ai lui în
timpul „opoziției unite44 avuseseră nete ieșiri antidinastice și
declaraseră că nu recunosc actul revizuirii Constituției.) Și cum
legalismul constituțional și dinasticismul riguros - altfel spus
păstrarea instituțiilor existente - sunt elemente definitorii ale
conservatorismului, junimiștii voiau să sublinieze că ei sunt
singurii reprezentanți adevărați ai ideii conservatoare. în cinci
articole din Constituționalul (semnătura M. poate să-1 semnaleze
pe Maiorescu; dar nu e exclus să-i aparțină lui M. Racoviță-
Sphynx) se explică rostul și dezideratele grupării, delimitarea de
Catargi și partizanii săi: „Grupul care vrea să guverneze țara în
numele unui program de principii de stat nu se putea numi altfel
decât constituțional^.
Evident, cabinetul Catargi nu putea avea stabilitate, dintre
deputății conservatori destui neagreându-1 pe Vcmescu. Catargi,
chiar dacă, finalmente, s-ar fi învoit să se debaraseze de acest
aliat de ocazie, nu o mai putea face în condițiile date. Catargi
știa bine că singura soluție lui convenabilă ar fi fost dizolvarea
parlamentului și organizarea unor alegeri „tari44 (era. la acest
capitol, un adevărat maestru !) care să-i aducă în Cameră
deputății „lui44. Dar regele nu era de acord cu soluția propusă
insistent de primul său ministru. A urmat, firește, demisia,
generalul Mânu fiind însărcinat să formeze un guvern
conservator „concentrat41, exprimând fizionomia parlamentului

1 M.[aiorescu ?], Reflecțiuni asupra vieții noastre politice.

Constituționalul, I, nr. 21 (9/21 iulie), 1889.

319
ales în octombrie 1888. Prin „concentrare"4, generalul Mânu
(Maiorescu îl ortografia adeseori Mano) înțelegea reunirea
conservatorilor puri cu junimiștii sub președinția sa (dealtfel,
propuneri de revenire la matcă au fost făcute junimiștilor de
Catargi - prin intermediul lui AL Lahovari - și în octombrie. Au
fost respinse pentru că L. Catargi nu voia - sau nu putea - să se
debaraseze de Vemescu). La 5 noiembrie se formează guvernul
general Gh. Mânu având în componență trei junimiști: Th.
Rosetti (justiție). Marghiloman (lucrări publice) și Menelas
Ghermani (finanțe). Maiorescu, invitat stăruitor să intre în
combinație, a refuzat, motivând că ministeriatul i-ar dăuna în
interesele financiare, avocatura sa bănoasă suferind de obicei în
perioadele de înaltă responsabilitate publică. Noul guvern - prea
eterogen - n-a putut dăinui multă vreme. Avea vrăjmășia
puternicului grup Catargi-Vemescu (dispunând de un mare lot
de deputați) și a generalului I. Em. Florescu care, în semn de
protest, a demisionat din funcția de președinte al Senatului.
Mânu s-a angajat în fața junimiștilor să continue programul
lor anunțat în septembrie 1888 și să împiedice darea în judecată
a fostului guvern I. C. Brătianu (dorită tenace de grupul Catargi-
Vemescu). Cea de a doua condiție este integral respectată. Cât
privește aplicarea programului junimist, acesta se înfăptuiește
parțial h departamentele conduse de Ghermani (chestiunea
agioului) și Th. Rosetti (legea pentru organizarea magistraturii).
La 16 noiembrie 1890 (a doua zi după deschiderea celei de a treia
sesiuni a parlamentului) guvernul se remaniază. Th. Rosetti își dă
demisia, înlocuit fiind - la justiție - de G. Triandafil. Maiorescu ia
cultele (și ad-interim la lucrări publice, în locul lui Păucescu,
eliminat la stăruința lui Carp), Marghiloman primește portofoliul
domeniilor, iar Ghermani își continuă funcțiunile la finanțe. Noul
guvern general Mânu nu trăiește decât până la 20 februarie 1891.
Căderea a fost provocată de legea instrucțiunii publice (o
reformă parțială a învățământului), rămasă în proiect de pe

320
vremea guvernului Rosetti-Carp și pe care Maiorescu înțelegea
să o readucă în discuția Senatului (unde se înfundase în 1889).
în Senat grupul lui Catargi-Vemescu (cel al generalului Florescu
a acționat de conivență cu liberalii Dim. Sturdza, Petru Poni,
Const. Exarcu) obține votarea unei moțiuni de suspendare a
discuției. Propunerea junimiștilor de a se dizolva Senatul și de a
organiza noi alegeri nu e acceptată de ministrul președinte. în
consecință, singura soluție era demisia. Strădania lui Maiorescu
de a-și vedea legiferată a sa lege a învățământului (fie și
parțială) este din nou înfrântă1. Se formează la 21 februarie un

1 Că faptul acesta l-a afectat enorm pentru tot restul vieții o știm
dintr-un adaos amar la introducerea voi. IV din Discursuri parlamentare
(reprodus de S. Mehedinți în Istoria contimporană a României}'. „...Deși
în decursul evenimentelor a făcut și el (Maiorescu vorbește despre sine la
persoana a treia, n.n) parte din câteva guverne ca ministru al instrucției
publice, nu a rămas de pe urma sa nici o reformă legislativă; încercările
sale s-au izbit de rezistența unor majorități variabile. Ideile, de care a fost
inspirat le-a crezut și le crede drepte; unele din ele s-au realizat prin legile
altora, căci ideile nu erau personale, ci culese și adoptate din tezaurul
comun al culturei europene; altele se vor realiza poate într-un viitor mai
îndepărtat, în care putința participării sale personale va fi încetat de mult.
Puținul ce l-a putut face în acest departament ministerial (aducerea
documentelor Hurmuzaki, restaurarea bisericei de la Curtea de Argeș,
introducerea studiului limbei române în licee și alte câteva măsuri) l-a
făcut pe cale administrativă, iar nu legislativă. Astfel autorul scrierii de
față, cu respectul ce-1 are pentru realitățile date și cu recunoașterea
dreptului majorităților de a fi cum sunt, a renunțat la orice gând la
legiferare în materie de școli și așteaptă aici progresul de la îndreptarea
metodelor și a personalului profesoral, fără nici o privire la vicisitudinile
parlamentare. .“ (Istoria contimporană a României, 1925, p. 286-287).
Să adăugăm că ultima ocazie a lui Maiorescu de a-și legifera proiectele de
organizare școlară a fost ratată prin necooptarea sa în marele guvern
Catargi-Carp. Portofoliul cultelor, care i se cuvenea lui, i-a fost
încredințat lui Take lonescu, om politic de mare talent și vocație, dar

321
guvern I. Em. Florescu, cu grupul Catargi-Vernescu (Catargi
avea internele). Junimiștii refuză, evident, orice combinație cu
această echipă a vechilor conservatori, în care vemescanii dețin
trei portofolii. Cum parlamentul dă un vot de blam chiar a doua
zi după învestitura noului guvern, acesta îl dizolvă, firește cu
acordul Palatului. Noile alegeri, conduse autoritar de Lascăr
Catargi, aduc - la 9 aprilie 1900 - obișnuita majoritate
prestabilită. Liberalilor li se acceptă 18 locuri de deputați, în
schimb junimiștilor, cu dușmănie răzbunătoare combătuți, nu li
se îngăduie mai mult de cinci mandate (se aleg Carp, și
Ghermani. Maiorescu e înfrânt la Tg. Jiu - chiar și la balotaj ! -,
unde, întovărășit de soție, suportase umilitoarea procesiune a
vizitării prealabile a alegătorilor).
Junimiștii își reconstituie „clubul conservator4' (cu adaosul
important că acest club e organul central al atunci creatului
Partid constituțional) tot sub președinția lui Carp și se pregătește
pentru bătălia din opoziție. De menționat că junimiștii obținuseră
în cei trei ani de când se constituise guvernul Th. Rosetti
cucerirea treptată a grupului N. Filipescu de la Epoca. A fost o
racolare nelipsită de rezerve prudente din partea lui Filipescu
(fidel, cât se putea în politică, al lui Catargi), cu retranșări și
apropieri, în funcție de oscilațiile conjuncturii, care a preparat
terenul viitoarei aderări, mai statornice, a furtunosului tânăr om

avocat și fără nici o aplicare specială pentru problemele de învățământ.

Catargi îl antipatiza pe Maiorescu, iar Carp, indiferent cum era, nu a găsit
cu cale să insiste în favoarea prietenului său care, pentru a salva situația,
nu a făcut din ministeriatul său o problemă de principiu, acceptându-1 pe
Take lonescu, atunci „omul lui Catargi44. Ba a dat dovadă de obiectivitate
resemnată, sprijinind legiuirile școlare ale lui Take lonescu (legea
organizării învățământului primar din mai 1892) și recunoscând că tânărul
ministru, deși neofit în problemele departamentului său, „ajunge să
stăpânească resortul ce-i este încredințat44 (Ibidem, p. 290).

322
politic la gruparea junimistă. Junimiștii, deși teoretic înfrânți, se
consideră acum (și aveau de ce) mult fortificați pentru că
dovediseră opiniei publice valoarea și eficiența programului lor.
Știau că viitorul, în partidul conservator și în viața politică în
general, este al lor. în martie Maiorescu împărtășea amicilor săi
acest punct de vedere îndreptățit. Edificatoare sunt scrisorile din
martie 1891 trimise lui N. Petrașcu și Duiliu Zamfirescu. Cităm
un pasaj elocvent din scrisoarea trimisă la 1/14 martie 1891 către
Duiliu Zamfirescu: „Eu personal sunt mulțumit de situația
noastră politică. Acum trei ani erau numai vr-o 3 junimiști
politici: Carp, Th. Rosetti și eu, trecând în lumea noastră de
teoretici-academici. Astăzi suntem vr-o 60, între cari și
Ghermani și Al. Marghiloman, și am dovedit prin reforma
minunată a agiului, prin legea vânzării bunurilor în loturi mici
la țărani, prin inamovibilitatea și prin legea pensiilor că suntem
oameni de acțiune practică și că nici nu există organizatori în
afară de noi. Peste mult 3 ani va trebui dar să ne revie apa la
moară, sub o formă sau sub alta. Direcția noastră dealtminteri
este de acum înainte spre liberali. Conservatorii au devenit
imposibili în vechea accepțiune a cuvântului/4 (Cf. Duiliu
Zamfirescu și Titu Maiorescu în scrisori, p. 325.) Aprecierile
maioresciene din finalul scrisorii se dovedesc peste măsură
exagerate.1 Cum se va vedea, n-au fost necesari trei ani pentru ca

1 Analizând complicata hartă politică internă, Partidul socialist a dat,

în 1892, o apreciere lucidă a fizionomiei de clasă a grupării junimiste în
cadrul partidului conservator, subliniind realist incapacitatea acesteia de
a guverna autonom. Referindu-se la actul instalării guvernului Th.
Rosetti, publicația Critica socială din 1892 observa - într-un articol
datorat lui Gherea - că „cu toate veleitățile de a guverna singuri
(junimiștilor, n.n.), le fu cu neputință, deoarece n-aveau nici ei baza
materială, nu reprezentau o clasă pe care să se sprijine. Imediat după
alegeri trebuie să facă loc conservatorilor și liberalilor conservatori care

323
junimiștii să revie la putere. în aceste condiții, previzibile din
toamna anului 1891, junimiștii abandonează și ideea unei noi
alianțe cu liberalii. Așteptau, siguri de ei, apropiata revenire la
guvern de a cărei necesitate se convinsese și Catargi.
într-adevăr, guvernul generalului Florescu nu a durat decât
11 luni. Destul de repede Catargi, ambițios, găsi jignitoare tutela
generalului. Cum alegerile le patronase el, ca ministru de
interne, deputății majorității conservatoare erau, cei mai mulți,
devotați lui. Cu asemenea hotărâtor instrument de manevră, lui
Catargi nu i-a venit deloc greu (după ce vernescanii fuseseră cu
totul eliminați din minister) să provoace căderea guvernului. La

reprezintă, în adevăr, o clasă puternică în țară și formară ministerul

Lahovary-Vemescu-Carp. însă îndată au trebuit să cadă și să facă loc
liberalilor conservatori^. Caracterizarea grupării politice junimiste merită
să fîe reținută pentru pregnanța observației: „Ce sunt junimiștii ? Ei sunt
tot conservatori, dar spuma partidului conservator vechi. Ei sunt poeții,
literații, avocații, economiștii, filozofii partidei conservatorilor vechi. Pe
câtă vreme ei au jucat rolul de element inteligent al partidei, ei au fost
bine primiți de întreaga clasă a conservatorilor și și-au avut partea de
onoare alăturea cu ei. Când însă au vroit a se constitui în partid aparte,
clasa pe care se reazimă conservatorii nu putea să le mai dea sprijinul.
Pentru ce ? Pentru că junimiștii au devenit în partidul conservator ceea
ce erau liberalii ideologi, utopici în partidul liberal (e vorba de gruparea
lui C. A Rosetti, n.n). Ei vroiesc a reînvia vechea domnie conservatoare,
alcătuind societatea după un plan plăsmuit în capul lor. Ei cred că, ajunși
la putere, prin un chip oarecare, prin rege, apoi prin legiferări, după un
plan făcut în cabinet, să întărească domnia conservatoare, să reînvie
vechile bresle etc... Dar precum liberalii noștri utopici n-au fost originali,
ei au copiat pe ideologii francezi, tot așa și conservatorii utopici,
junimiștii - și-au luat modelul din Germania. Dl. Carp a vrut să copieze
pe Bismarck." Și după ce evocă reintrarea în partidul conservator,
constată ironic că „marele conservator Carp, ca om mai practic se vede,
a înțeles că nu merge cu utopia4'. (I. Vasiliu, - pseudonimul lui Gherea -
Politica internă, în Critica socială, din 2 ianuarie 1892.)

324
28 noiembrie Catargi formează un guvern de tranziție care, la
sugestia regelui, avea misiunea de a perfecta înțelegerea cu
junimiștii pentru a se constitui un guvern unitar conservator.
Condiția lui Carp era ca L. Catargi să dizolve actualul parlament
pentru a se alcătui unul nou în care junimiștii să fie și ei
proporțional reprezentați (cereau 20 de locuri). Regele Carol i-a
acordat lui Catargi dizolvarea (refuzată generalilor Mânu și
Florescu) pentru că era interesat să obțină un guvern autoritar și
de prestigiu care să poată semna reînnoirea tratatului cu Tripla
Alianță. în guvernul lui Catargi junimiștii aveau majoritatea (și
ei erau favorabili Triplicei). Iar Catargi, unul dintre cei mai de
suprafață oameni politici, s-a declarat favorabil politicii externe
inițiate de rege și a semnat reînnoirea tratatului (ministru de
externe Al. Lahovari) la 25 iulie 1892. Dealtfel, s-o spunem de
pe acum, menținerea guvernului Catargi până în 1895 s-a datorat
aceleiași spinoase chestiuni a Triplicei. Liberalii, prin D.
Sturdza, s-au manifestat ca adversari zgomotoși ai Austro-
Ungariei, nereprezentând pentru rege garanțiile necesare
încredințării secretului tratatului (singurii - dintre fruntașii
liberali - la curent cu acest secret erau D. Sturdza și I. C.
Brătianu). Or acesta din urmă decedase în 1891. Dacă ar fi trăit,
guvernarea conservatoare nu ar fi durat șapte ani.
Noile alegeri au avut loc în februarie 1892. Dar mai înainte,
la 18 decembrie 1891, Catargi formează, cum a notat Maiorescu,
„adevăratul și definitivul minister conservator" în componența
căruia au intrat și Carp (domenii), M. Ghermani (finanțe). Al.
Marghiloman (justiție). în noul guvern în care frații Al. și lacob
Lahovari dețineau externele și, respectiv, războiul, a debutat ca
ministru Take lonescu (la culte). Concentrarea conservatoare era
cu adevărat necesară pentru că liberalii, după moartea - la 4 mai
1891 - a lui I. C. Brătianu (apoi a lui Kogălniceanu, la 20 iunie
1891) au făcut efortul de unificare sub conducerea provizorie a
lui Dimitrie Brătianu (se știa că adevăratul succesor al lui I. C.

325
 Brătianu va fi Dimitrie Sturdza). și se pregăteau pentru o luptă în
opoziție bine organizată. Vremea alianțelor pasagere trecuse și,
în fața forței organizate a liberalilor în opoziție, conservatorii
trebuiau să alinieze un guvern solid, cu un program bine gândit
și cu personalități politice competente care să-1 poată înfăptui.
Acesta este, cum a rămas cunoscut în analele istoriografiei
politice, „marele guvern Catargi-Carp44 care era, în fond, un abia
mascat guvern junimist. Carp avea conducerea efectivă, Catargi,
lăsat șef și ministru de interne, acceptând programul „Era nouă44
(minus ideea descentralizării administrative și „majoratul la
țărani44) proclamat tacit în Apelul către alegători publicat și
semnat de membrii guvernului la 4 ianuarie 1892. (Chiar și acest
procedeu, reeditând pe cel din 1888 al guvernului junimist Th.
Rosetti, vorbește elocvent despre ascendența junimiștilor în
cabinetul condus de Lascăr Catargi.) Cu toată mândria sa
nemăsurată și a nemărturisitei desconsiderați! pentru Catargi,
șeful grupului junimist i-a păstrat recunoștință bătrânului om
politic. în ianuarie 1897, la un banchet politic la Botoșani, Carp
a toastat în cinstea lui Catargi, declarând: „Beau în sănătatea
celui care, prin activitatea și experiența lui, a permis ideii
junimiste să devie ideea conservatoare441. Lascăr Catargi, abil,
știe să-și ascundă antipatiile, și se apropie de junimiști (a
acceptat chiar să-1 viziteze pe Maiorescu la 15 noiembrie 1892,
cu prilejul unei întâlniri de lucru a Comitetului conservator.
Criticul nota în Jurnal, satisfăcut de biruința obținută asupra
șefului partidului, „de 11 ani nu-mi mai călcase în casă442).
Alegerile din februarie 1892 s-au desfășurat mai (cum să
spunem ?) relaxat decât de obicei. Opoziției i s-au îngăduit (!) la
început 35 de deputați, pentru ca în martie, cu prilejul unor
alegeri suplimentare, numărul să se ridice la 50. Evident, aceasta

1 Cf. Prutul, 16 ianuarie 1897.

2 Jurnal, Caiet 15, B.A.R., Mss. 3656, foaia 12 verso.

326
 n-a primejduit guvernului „legiuita4' sa majoritate. Dar
guvernanții se puteau lăuda cu „alegeri libere" care ar fi adus țării
liniștea de mult așteptată. Președinția Camerei e acordată
generalului Mânu (pentru a nu-1 înrăi), iar cea a Senatului lui Gh.
Gr. Cantacuzino (N. Filipescu deține primarul Bucureștilor).
Guvernul imprimă parlamentului un ritm alert de activitate și în
prima sa sesiune (din februarie până în iulie) face să se voteze o
seamă de legiuiri de importanță reală pentru activitatea
economică sau administrativă a țării. Pentru toamnă Carp (care
era - se știa - sufletul și organizatorul cabinetului) anunță - prin
obișnuitul mesaj regal - alte legiuiri, mai ales de natură
financiară și fiscală, apoi cele pentru reforma judiciară, școlară
etc. Aceeași activitate, socotită rodnică, se depune și în 1893 (de
amintit legea pentru organizarea școlilor profesionale și de
meserii, comerciale, de agricultură și silvicultură). Mare
încrâncenare (în parlament și în afara sa) a produs așa-numita
„lege a maximului" din aprilie 1893 prin care întreprinderile cu
caracter industrial - mari sau mici - din comune urmau să fie
supuse unor taxe sporite de consum, veniturile rezultate
constituindu-se drept fondurile necesare diverselor cheltuieli ale
comunelor, printre care și cele necesitate de întreținerea
jandarmeriei. (în acest fel Carp voia să asigure autonomia
comunelor care nu ar mai fi dispus de bugetul central.) Firește că
acest spor al taxelor de consum ar fi fost suportat de contribuabili
și, mai ales, de țărănime, care forma grosul contribuabililor.
Opoziția liberală (șeful partidului liberal devenise în noiembrie
1892 Dimitrie Sturdza, în urma morții - la 8 iunie 1892 - a lui
Dim. Brătianu) a găsit prilejul organizării unor mari agitații de
stradă împotriva guvernului. La 5 aprilie 1893 mii de oameni
(negustori, măcelari, căruțași etc.) ocupau străzile din preajma
dealului Mitropoliei, barând căile de acces spre parlament1.

1 Vezi C. Bacalbașa, Bucureștii de altădată, voi. II, p. 150-151.

327
Deputății și miniștrii au fost huiduiți și molestați de mulțime.
Mișcarea socialistă, delimitându-se de agitațiile interesate
organizate de partidul liberal, a luat poziție față de practicile
conservatorilor de a arunca sarcina poverii fiscale pe umerii
contribuabililor (țărani și pături orășenești), evidențiind
caracterul de clasă al acestor legiuiri.
Firește că legea era impopulară (a declanșat, printre altele,
răscoalele țărănești în 1894 în câteva județe din Moldova de
mijloc, reprimate - și acestea - cu sălbăticie), dar Carp o
considera utilă și majoritatea de care dispunea în parlament i-a
asigurat votarea. Legea cea mai importantă, poate, a „marei
guvernări conservatoare44 a fost cea a învoielilor agricole supusă
dezbaterilor și votată în cele două Camere în lunile ianuarie-mai
1893. în fond această lege a lui Carp (repetăm. Carp era
ministrul domeniilor) nu făcea decât să aducă modificări legii
liberale cu același nume din 1882 care - cum am arătat la locul
potrivit - a fost integral sprijinită de liderul grupării junimiste.
Legea lui Carp, anunțată în 1888, era de-abia acum, după patru
ani, adusă în discuția parlamentului, deși în precedentele
guvernări junimiste (trei la număr) ar fi trebuit să se găsească
modalitatea și răgazul pentru a o legifera, de vreme ce se
considerau cei mai preocupați pentru îmbunătățirea situației
economice a țărănimii. Nu vom relua aici ceea ce am comentat
despre această chestiune în precedentul capitol al lucrării
noastre. Adăugăm numai că îmbunătățirile de ordin economic
aduse de legiuirea lui Carp celei a lui Brătianu din 1882 nu
numai că nu se ridicau la importanța pretinsă, dar erau, în bună
măsură, talonate (când nu de-a dreptul anulate) de stipulațiile de
ordin administrativ. Iar legea însăși menținea în continuare
tocmelile agricole.
Oricum, preocupările junimiștilor pentru situația țărănimii
trădează îngrijorarea moșierimii față de continuele agitații din
lumea satului, exprimate violent în 1888. Mai lucizi și cu vederi

328
mai înaintate decât restul conservatorilor, junimiști au înțeles
necesitatea reformelor, le-au legiferat fără însă a prejudicia
interesele fundamentale ale marilor proprietari și, evident, fără a
izbuti să soluționeze cu adevărat problema țărănească1. Gherea,
apreciind lucid întreaga politică agrară a liderului politic
junimist, scria în Neoiobăgicr. „Este evident că întreaga viață și
întreaga luptă a d-lui Carp sunt pătrunse de un element utopic și
de o profundă contrazicere. D-sa a voit să dezvolte categorii
economice ieșite sub și din regimul capitalisto-burghez (în
agricultură ca și în industrie - vezi legea minelor, n.n.), a voit
să le dezvolte într-o țară cu regim semifeudal neoiobag - și asta
nu numai fără a înlătura acest regim, dar silindu-se încă să-1
consolideze. Asta e adevărat.. D. Carp nu numai că n-a văzut
piedicile din drumul său și deci n-a căutat să le înlăture, dar le-a
și înmulțit...“2
Indiscutabil, semnificativă pentru doctrina politică și
ideologică a junimismului a fost și legea minelor din februarie-
aprilie 1895. Cum am comentat-o în capitolul precedent, vom
evita, și de astă dată, să reluăm discuția, menționând numai că
această lege, rămasă în vigoare timp de trei decenii, a fost
realmente una dintre cele mai importante din cariera politică a
lui Carp și destul de edificatoare pentru programul constructiv
al junimismului. Semnificativă a fost opinia și poziția partidului
socialist față de această lege. Despre ea s-au pronunțat în Lumea
nouă din 1895 Gherea, I. Nădejde, A. Bacalbașa ș.a., subliniind
necesitatea adaptării ei, dar relevându-i totodată aspectele
retrograde. într-un articol semnat De la Olt, Gherea observa că
„această lege e cu desăvârșire capitalistă^ pentru că favorizează
dezvoltarea industrială a țării. Se considera pozitivă ideea

1 Vezi și Traian Lungu, fâața politică în România la sfârșitul

secolului alXlX-lea, ed. cit., p. 110-122.
2 C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, ed. cit., p. 216.

329
exproprierii marilor proprietari deținători ai unor terenuri bogate
în produse minerale, dar nu se accepta extinderea acestui
principiu și asupra marilor proprietăți țărănești. De fapt, preciza
Gherea, „soluția unică satisfăcătoare ar fi fost monopolizarea
minelor de către staC\ iar legea să statueze „marele principiu al
dreptului națiunii asupra subsolului4'1.
Soarta guvernului, acum, în aprilie 1895, era însă pecetluită.
Opoziția liberală era de mult nerăbdătoare să parvină la putere.
Cei patru ani „normali44 de așteptare în opoziție se terminaseră
prin noiembrie 1892, și încă de prin 1891 liberalii au început
acțiuni pentru a-1 avertiza pe rege că le venise rândul la
succesiune. Dar, deocamdată, acțiunile liberalilor au mai curând
un caracter de rutină, sunt domoale și fără vlagă combativă.
Tocmai lichidaseră dizidentele și aveau de aplanat destule
conflicte interne fără de care nu puteau declanșa o hotărâtă
ofensivă pentru obținerea guvernării. De aceea, protestele lor în
parlamentul nou ales din februarie 1895 au fost tot rutiniere. Dar
din noiembrie 1892 Dimitrie Sturdza fusese ales șef al partidului
liberal (au fost învinși N. Fleva, candiatul acestuia, beizadea
Mitică - D. Ghica -, N. Bibescu și, se pare, Eug. Stătcscu, care
a renunțat din capul locului, ieșind singur din cursă) și acesta
consideră că ofensiva trebuie necesar declanșată pentru a dovedi
partidului capacitatea sa politică. Cu siguranță, marea lovitură a
opoziției în tot cortegiul de agitații antiguvernamentale a fost
chestiunea transilvană din care Sturdza, versat, a știut să-și facă
un prețios capital politic.
Nu se poate da crezare afirmațiilor lui Maiorescu din care ar
reieși că întreaga chestiune transilvană a fost montată de
Sturdza2. Problema era complicată, cu rădăcini istorice într-un

1 Cf. Lumea nouă, din 13 și 20 ianuarie 1895

2 Cf. T. Maiorescu, Istoria contimporană a României, 1925,
p. 307-309.

330
trecut de luptă de trei ori secular, ajunsă acum într-un moment
crucial. Sturdza a utilizat-o pentru interesele sale politicianiste,
dar - încă o dată - nu a creat-o. Lupta politică a populației
românești din Transilvania pentru eliberarea socială și națională
a ajuns în 1892 într-un moment important prin alcătuirea - de
către conducerea Partidului Național Român - a celebrului
memorandum. Respingerea memoraudum-ului de către curtea
din Viena, procesul ce a urmat și întemnițarea fruntașilor P.N.R.
au produs vii emoții și reacții firești dincoace de munți. De
altfel, în România preocuparea activă pentru lupta politică a
„fraților de dincolo^ avea tradiție. Și această preocupare a fost
coordonată, mai ales, de cercurile radicale rosettiste din partidul
liberal. în ianuarie 1891 se întemeiază la București „Liga pentru
unitatea culturală a tuturor românilor“ (cu filiale în toate orașele
mai importante ale țării) în conducerea căreia se aflau
personalități prestigioase ale vieții culturale și politice. în
activitatea „Ligii culturale^ tineretul universitar, în general
tânăra intelectualitate, are un cuvânt greu de spus1. Când s-a
declanșat episodul memorandum-ului, acțiunile de solidarizare
cu lupta politică a populației românești din Transilvania au
cuprins toată țara. Congrese, adunări demonstrative, publicații
speciale întrețin în țară vie ideea dreptății luptei pentru unitatea
politică a românilor. Importante stipendii materiale, pe lângă
cele morale, sunt acordate unor organisme politice sau culturale
din Transilvania. Toată această înfruntare încleștată în jurul unei
probleme de vital interes național a dominat efectiv viața
politică românească din anii 1890-1910. Din păcate, această
chestiune, care reclama slujire rectilinie și neconcesivă, a fost
abil folosită de cele două partide pentru rezolvarea unor înguste
interese de grup. S-ar putea chiar spune că jocul celor două

1 Vezi lucrarea noastră Sămănătorismul, Editura Minerva, 1971,

p. 21-22.

331
partide în jurul problemei transilvănene, cu tot cortegiul de
incidente (parlamentare, publice, de presă), a mărit, adesea
deliberat, tensiunea creată de lupta ce se desfășura în Ardeal. în
speță, problema transilvăneană a devenit - cum spuneam - un
mijloc pentru liberali pentru a forța dobândirea guvernării1.
Guvernul conservator (ca, dealtfel, și cel liberal de sub
președinția, din 1895, a lui Dim. Sturdza) dovedește o prezență
prudentă față de lupta românilor transilvăneni, întrucât orice
adeziune publică putea complica situația politică a țării,
primejduind atașamentul știut al României la pactul Triplei
Alianțe. Și cum regel Carol I ținea mult la liniile programatice
ale Triplicei orice act care ar fi lezat aceste interese ducea
inevitabil la retragerea protecției Curții și, automat, la pierderea
guvernării. Conservatorii, ca, dealtfel, și liberalii, nu-și puteau
îngădui, la guvernare fiind, o asemenea gafă fatală. Lascăr
Catargi, Petre Carp, N. Filipescu, Al. Lahovari și Take lonescu
au fixat în discursuri notorii atitudinea conservatorilor în
problema transilvăneană, care se reducea, în esență, la o politică
de neamestec în treburile interne ale unui stat străin. Aceasta, în
1893, adică în timp ce se desfășura tulburătorul proces al
memorandiștilor, dar și mai târziu2. Sturdza pornește ostilitățile

1 Un tablou concludent al acestei perioade, cu toate detaliile ei

semnificative, în valoroasa lucrare monografică a lui Traian Lungu,
Viața politică în România la sfârșitul secolului al XlX-lea, ed. cit.
2 Iată opinia liderului junimist așa cum a fost fixată în discursul de
la 13 decembrie 1894 rostit la Senat: „...Prin urmare, lăsați chestiunea
aceasta națională, lăsați-o în afara unei lupte care documentează în toate
zilele unitatea de simțire, de limbă, de gândire între noi și între toți
românii oriunde ar fi ei - și mulțumiți-vă deocamdată cu atât, căci a
cere mai mult ar fi a jertfi un prezent care se anunță frumos, pentru o
nălucă despre care nimeni, dar absolut nimeni, nu poate să zică de pe
acum ce formă reală va avea în viitor.44

332
împotriva conservatorilor, denunțând public „criminala44
atitudine rezervată față de lupta fraților de peste Carpați. O
vreme, în 1893, se afirmă ca partizan al unei acțiuni ferme față
de guvernul de la Budapesta, pentru ca în 1894 să publice
(pentru captarea, probabil, a bunăvoinței regelui Carol). în ziarul
Pester Loyd din Budapesta, o scrisoare, foarte comentată, prin
care dezavua fără echivoc lupta de eliberare a românilor
transilvăneni, pledând pentru necesitatea menținerii, în cadrele
constituite, a imperiului austro-ungar. Și tot în același an 1894,
în septembrie, nestăpânitul D. Sturdza (de astă dată pentru a
cuceri, probabil, bunăvoința puterilor centrale, atât de influente
la Palatul regal din București, de care depindea guvernarea)
divulgă, într-un discurs, stipendiile secrete pe care guvernul
român, prin ministrul Instrucțiunii, Take lonescu (se pare fără
știrea lui Lascăr Catargi), le acorda mișcării de eliberare din
Transilvania. Era un act de delațiune, prin care se sacrifica,
pentru discutabile arivisme, o cauză de înalt interes național.
Scârbit și scandalizat, fruntașul memorandist loan Rațiu observă
cu o mâhnire netăinuită: „Cei de dincolo se folosesc de cauza
noastră, unii ca să se susțină la putere, alții și mai vârtos, ca să
ajungă la putere441. Când în 1895 Carol I promite liberalilor
succesiunea, Sturdza încetează brusc orice agiiație în jurul
problemei transilvane.
După alte câteva campanii pentru a forța escaladarea
guvernării, în octombrie Sturdza devine premier. Cum s-a
dezvăluit apoi, regele Carol I i-a acordat învestitura lui Sturdza
(deși atunci nu-1 agrea deloc) tocmai pentru a se reteza orice
posibilă reluare a agitațiilor liberale în chestiunea transilvană
(sugestia venea, se pare, chiar din partea primului-ininistru al

1 Ap ud Miron Constantinescu și G. Penelea, însemnările din

închisoarea de la Seghedin ale doctorului loan Rațiu, în Studii, 1965,
nr. 2, p. 357.

333
Ungariei). Instalat în fruntea guvernului, Sturdza (beneficiind și
de situația grațierii, în septembrie, a memorandiștilor), nu
pregetă să retracteze, într-un rușinos, mult comentat, discurs,
ținut la o întrunire în Iași, tot ce afirmase în opoziție, predicând
imperturbabil „necesitatea eliminării oricărui amestec al
României în treburile interne ale monarhiei vecine4', altfel spus,
retragerea oricărui sprijin mișcării de eliberare a românilor
transilvăneni. Sturdza nu s-a limitat însă la aceste programatice
declarații publice de politică externă. Cu o consecvență care s-ar
fi cerut demonstrată altundeva, Sturdza a dispus înfăptuirea
directivelor sale. Au fost suspendate stipendiile acordate școlilor
române din Transilvania (în acest fel se lovea puternic în lupta
culturală a mișcării românești) și încurajați sistematic partizanii
pasivismului în lupta politică a românilor de peste Carpați. S-a
produs astfel o gravă sciziune în cadrul P.N.R., cu consecințe
extrem de dăunătoare pentru evoluția luptei întregii mișcări de
eliberare națională. Ar trebui adăugat că apoi Sturdza a fost
acuzat de întreținerea unor legături secrete cu contele Banffy,
fost prim-ministru al Ungariei. Agitațiile de stradă organizate de
dizidența drapelistă din cadrul partidului liberal, obstrucții
parlamentare ale conservatorilor, o bine condusă campanie de
presă aveau să decidă în martie 1899 demisia lui Sturdza (din a
doua sa guvernare; după „paranteza44 liberală RS. Aurelian).
Ironie a istoriei ! Fruntașul liberal a fost lovit chiar cu armele
de el inventate.
Dar, revenid la guvernarea din ultimele luni a guvernului
Catargi-Carp, trebuie spus că ea era oricum ajunsă la liman.
Disensiunile din partidul conservator, câțiva ani domolite, au
izbucnit deschis în primăvara lui 1895. Gh. Gr. Cantacuzino,
președintele Senatului și viitorul șef al partidului, și-a exprimat
deschis dezacordul față de legea minelor și dacă R Carp nu ar fi
operat câteva modificări în textul ei, cerute imperios de
Cantacuzino, guvernul ar fi trebuit să demisioneze încă în aprilie

334
 fără ca legea fruntașului junimist să apuce a fi votată. Dealtfel,
neînțelegerile - acum mai accentuate - s-au făcut simțite și între
Catargi și Carp, șeful guvernului nemaiputând suporta tutela
liderului junimist, inflexibilitatea sa care risca să producă o nouă
disensiune în cadrele conservatorilor. Atitudini opozante au
manifestat și generalul Mânu în calitatea sa de președinte al
Camerei deputaților, N. Filipescu, primarul Capitalei. Lunga
guvernare a uzat, ca de obicei, partidul conservator, neînțelegerile
și conflictele se iveau mereu și destui dintre miniștri opinau
pentru retragere, cu atât mai mult cu cât în noiembrie 1895 se
împlineau, au calculat unii, cei patru ani de funcțiune a
parlamentului conservator. Oricum, junimiștii erau pentru
demisie. Cum spunea Maiorescu, „vor fi fost desigur mulți
conservatori cari niciodată n-ar fi voit să părăsească puterea de
bună voie, dar unii din miniștri stăruiesc pentru retragerea
spontană a Cabinetului, punând astfel interesul general deasupra
satisfacțiilor personale/41 Majoritatea legiuirilor din programul
„Era nouă44 au fost adoptate, iar celelalte pe care guvernul ar fi voit
să le aducă în dezbatere (organizarea meseriilor, descentralizarea
comunală, extinderea inamovibilității magistraturii, consolidarea
situației financiare a țării etc.) nu mai puteau găsi audiență într-o
majoritate parlamentară acum divizată și, deci, nedisciplinată.
Singura soluție era demisia dorită acum și de rege, care-i
promisese lui Sturdza succesiunea în schimbul domolirii sale în
problema transilvană. La 3 octombrie 1895 L. Catargi a
demisionat, după ce mai înainte au demisionat cei trei miniștri
junimiști (Carp, Marghiloman, Ghermani), lăsându-i lui Dim.
Sturdza deschisă calea jubilațiilor ministeriale. A doua zi, la 4
octombrie 1895, Dimitrie Sturdza devine premier.

1 T. Maiorescu, Istoria contimporană..., p. 325.

335
 4 După această lungă guvernare (patru ani în guvernul
Catargi și aproape doi ani în guvernările din 1888-1889 și 1891),
junimiștii intrau în opoziție destul de bine consolidați, cu o
grupare mărită, cu câteva personalități tinere remarcate și
competențe recunoscute pentru departamente cheie. Credeau -
ba Carp era sigur - că pot oricând revendica un guvern
eminamente junimist sau unul condus de ei în care să admită,
concesiv, și elemente ale conservatorilor puri. Pentru că, oricât
ar părea de ciudat, deși timp de patru ani, în perioada marelui
guvern conservator Catargi-Carp, junimiștii au colaborat destul
de armonios cu șeful partidului și au știut să evite conflictele
deschise (sau să le aplaneze repede) cu ceilalți fruntași
conservatori, continuau să-și mențină gruparea lor separată, chiar
dacă acum nu mai era - oficial - dizidentă. Lupta în opoziție
avea legile ei și fiecare fruntaș politic, mai ales o grupare cu
statut special, trebuia să-și mențină o relativă autonomie dacă nu
voia să-și diminueze autoritatea și importanța. Mai ales că în
partidul conservator condus de un lider care avea 72 de ani lupta
pentru șefie rămăsese deschisă. în noul parlament ales în
noiembrie 1895 junimiștii erau reprezentați numai cu trei
parlamentari (Maiorescu, Ghermani, Marghiloman). Dar asta nu
avea nici o semnificație. Sturdza i-a lăsat mână liberă ministrului
său de interne N. Fleva și „tribunul poporului44 le-a dirijat atât
de strâns încât conservatorii au izbutit să trimită în parlament
numai trei senatori și patru deputați (au căzut în alegeri și fostul
premier L. Catargi și conducătorul efectiv al fostului guvern.
Petre Carp). De-abia peste un an, în alegerile parțiale ce au avut
loc în vremea guvernului P.S. Aurelian, conservatorii mai
izbutesc să aducă în Cameră alți trei parlamentari (Catargi, Carp
și Take lonescu), încât grupul constituțional (apelativul
junimiștilor se menținuse și el) avea acum șeful reprezentat în
Camerele legiuitoare.

336
 Dimitrie Sturdza nu a debutat cu dreptul ca premier. Mai întâi
a retractat rușinos - cum spuneam mai înainte - opinia sa din
opoziție în chestiunea transilvană (în discursul ținut la Iași în 13
octombrie 1895 a declarat: „în chestia națională situațiunea
noastră este clară și netedă. Avem să ne abținem cu toții de la
orice act de agitație în afacerile interne ale statelor vecine și în
special ale monarhiei austro-ungare...441). Apoi a îngăduit
intrarea în guvern a unor elemente ca N. Fleva și G. Pallade,
neagreate de grupul rămas credincios aripii brătieniste dominată
de puternica ocultă, fapt care avea să ducă - rapid - la un
inevitabil conflict între premier și fleviști. Apoi, prin fapte
nechibzuite avea să declanșeze vestita atunci afacere a demiterii
mitropolitului primat Ghenadie Petrescu care, bine utilizată de
dizidența liberală a lui P.S. Aurelian, avea să provoace căderea
guvernului Dim. Sturdza la 11 noiembrie 1896. Guvernarea sa
nu a durat decât ceva mai mult de un an de zile. Și a fost un an
agitat, extrem de convulsionat, care nu a prea demonstrat
capacitatea de lider a lui Sturdza.
Inflamabila afacere Ghenadie a determinat și prima disociere
de atitudine dintre conservatorii puri, conduși de L. Catargi, și
constituționalii junimiști. Dizidența drapelistă liberală (P.S.
Aurelian, N. Fleva, V. Lascăr, Em. Porumbaru), ca și Delavrancea,
Petre Grădișteanu, P. Poni, Emil Costinescu, desfășoară în afara
parlamentului întruniri publice și pelerinaje la Căldărușani (unde
era depus demisul Ghenadie). Lascăr Catargi, cu experiența și
deprinderile sale în asemenea acțiuni (vezi participarea sa în anii
coaliției de la Mazar Pașa și în cea a „opoziției unite44) a
considerat că partidul conservator trebuie să se folosească de
incident și să preia conducerea ostilităților antiguvernamentale,
mai ales că mitropolitul Ghenadie a apelat la protecția și ajutorul
fostului premier conservator. De aceeași opinie erau și N.

1 Cf. Voința națională, XII, nr. 2363 (19 octombrie), 1895.

337
 Filipescu, Take lonescu și Gh. Gr. Cantacuzino care s-au angajat
cu știuta lor energie pasională în dispută. Firesc, L. Catargi i-a
chemat și pe junimiști să i se alăture. Dar liderii junimiști au fost
întotdeauna, din principiu, împotriva manifestațiilor de stradă,
înțelegeau deci să-și păstreze consecvența principială și cu acest
prilej. Propunerea lui Catargi e, în consecință, supusă discuției
Clubului conservator din București la 26 mai 1896 și Carp - venit
anume de la Țibănești - propune menținerea în rezervă. Decizia
lui Carp e acceptată și disocierea junimiștilor de majoritatea
fruntașilor conservatori (astfel reînnoită după aproape cinci ani
de colaborare) devine publică. Poziția junimiștilor revine la
situația lor echivocă din anii viziratului, de grupare independentă
între liberali și conservatori. Era situația - se vede bine - cea mai
convenabilă grupării junimiste care avea să fie menținută - cu
intermitențele știute - până târziu, în 1907. Cum era singura
grupare conservatoare neimplicată în dispută, gazetarii vorbeau
curent (anume ?) de o reapropiere a junimiștilor de liberali.
Zvonurile erau însă false, chiar dacă Sturdza - după ce căzuse de
la guvern - a trimis emisari sau s-a deplasat personal la
Maiorescu și Marghiloman pentru a le propune alianțe. Pur și
simplu junimiștilor le convenea situația de arbitru în momente de
criză, condiția lor politică moderată îngăduindu-le să concilieze
taberele în ostilitate. Ba aveau chiar grijă să facă publicitate în
jurul acțiunilor de conciliere pe care - spuneau - erau invitați să
le coordoneze. Asta le aducea ascendență în structurile partidului
conservator spre șefia cărora ambiționau, cu îndreptățire, să
ajungă. în noiembrie 1896 Maiorescu nota în Jurnalul său:
„Intenția mea era să se audă la conservatori (s.n.) că noi suntem
acum îmbulziți de apropierea multor liberali și că rezistăm,
pentru ca conservatorii să se lase mai jos când va veni vorba de
formarea guvernului Lascăr Catargi441 (se zvonea atunci că după

1 T. Maiorescu, Jurnal, Caiet 17, Mss. B.A.R., 3658, f. 83 verso.

338
căderea guvernului Sturdza va fi rechemat L. Catargi. Dar
Catargi ar fi refuzat guvernul, precizând regelui că liberalii care
au declanșat scandalul Ghenadie trebuie să-1 soluționeze tot ei.
Atunci regele a menținut la putere pe liberali, încredințând
formarea ministerului lui P. S. Aurelian).
Lucrurile au evoluat astfel până în primăvara lui 1897 când,
în martie, Sturdza e reinstalat premier. Dar tot în martie 1897 se
produce un eveniment semnificativ și în tabăra conservatoare.
La începutul lunii moare la Paris, de un atac de cord, Al.
Lahovari, fostul ministru de externe în guvernele conservatoare,
apreciat de L. Catargi și considerat, pentru multele sale calități,
succesorul actualului lider la conducerea partidului (succesiunea
aceasta era - se știa - agreată și de castelanul de la Golășei).
Eliminarea din cursa spre șefie a lui Al. Lahovari este, firește,
favorabilă lui Carp. Maiorescu a notat în Jurnal, ca și în prefața
la voi. V. din Discursuri parlamentare, că la 20 martie emisari ai
șefului partidului conservator i-au făcut propunerea fuzionării
celor două cluburi sub președinția lui Catargi, Carp fiind
recunoscut succesorul oficial. Chemat de la Țibănești și informat
asupra propunerii, Carp - lovitură de teatru ! - refuză.
Răspunsul lui Carp e, într-adevăr, surprinzător și greu de
explicat. Să fi fost numai ambiția într-adevăr nemăsurată a lui
Carp, care voia - ce ? Șefia de pe atunci a partidului prin
debarcarea, încă în viață, a lui Catargi ? Greu de răspuns.
Oricum, refuzul lui Carp (judecat apoi - cum vom vedea - cu
asprime de Maiorescu) a anulat posibilitatea unificării partidului
conservator până tocmai în 1907. Singura explicație a acestei
decizii stranii a oferit-o Const. Bacalbașa care socotea că
primirea de către Catargi în partid a fostei grupări radicale a lui
Gh. Panu l-ar fi jignit pe Carp ca unul ce se afla în raporturi
proaste cu fostul junimist. (Tot Bacalbașa - care, ca fost radical
și apropiat al lui Panu, avea informații din sursă directă - afirmă
însă că Panu ar fi fost solicitat și de junimiști, dar fostul director

339
al Luptei a optat pentru gruparea mai puternică a lui Catargi.
provocând dușmănia lui Carp și a amicilor săi.) Oricum -
apelăm din nou la Bacalbașa - după intrarea în partidul
conservator, unde e cooptat chiar în comitetul de conducere,
Junimiștii încetară colaborarea cu vechii conservatori sub
cuvânt că partidul acestora a abdicat de la ideile conservatoare,
de vreme ce s-au putut coaliza cu radicalii lui Panii6'1. Dar e tot
atât de posibil - poate că e singura explicație rezonabilă - că
refuzul lui Carp se datora opiniei sale despre structura dorită a
partidului. El nu voia o simplă fuziune pasageră, ci o unificare
pe baza unei platforme de principii unanim acceptată. Or, în
condițiile date, când cu câteva luni în urmă se evidențiaseră
puternic divergențele de opinii între majoritatea fruntașilor
conservatori și junimiști (și încă numai într-o chestiune de
tactică politică conjuncturală ca aceea prilejuită de afacerea
mitropolitului Ghenadie), nu putea fi vorba de o unificare
viabilă, iar succesiunea sa, acceptată formal, nu urmărea, când
mai existau câțiva pretendenți care pândeau „clipa atacului64,
decât neutralizarea grupării junimiste.
în toamna lui 1897 agitațiile politice reizbucnesc cu o
violență parcă mai accentuată decât în 1896. Motivul imediat a
fost gafa lui Dim. Sturdza care, cu prilejul unei vizite oficiale a
regelui Carol la Budapesta, a lăsat (dintr-o eroare) să figureze
pe lista protocolară de decorații - întocmită, potrivit uzanțelor,
de guvernul ungar, dar pe care le acorda suveranul României,
numele lui Jezsensky Sandor. Acesta s-a dovedit a fi fost
procurorul în procesul memorandiștilor. Pe dată dizidenții
drapeliști au pornit campania împotriva lui Sturdza despre care
se spunea că ar fi știut cine e Jezsensky și a contrasemnat -
tocmai la 12 octombrie - decretul de decorare (Sturdza cumula

1 C. Bacalbașa, op. cit., voi. II, 1928, p. 223.

340
funcțiunile de premier și cea de ministru de externe), pentru a
câștiga simpatiile guvernului maghiar. Opoziției drapeliste i s-a
alăturat și cea conservatoare. întreținând, prin mijloacele clasice,
indignarea opiniei publice, care a fost sinceră. Colac peste
pupăză, la mijlocul lui noiembrie izbucnesc mișcări antisemite
în urma unui decret nechibzuit al ministrului de război care
interzicea evreilor pământeni dreptul și datoria de a-și satisface
stagiul militar. Vehement în protest a fost organul socialist
Lumea nouă care a denunțat încăierările provocate de studenții
bătăuși - năimiți de guvern. Se organizează noi mitinguri, se fac
manifestații, cu care prilej se produce o încăierare pe culoarele
universității. Guvernul, care a tolerat și chiar a instigat aceste
mișcări antisemite, voia să contrabalanseze ecourile afacerii
Jezsensky demonstrând - astfel - naționalismul. Titu Maiorescu,
care era rector, demisionează, protestând astfel împotriva
guvernului care își făcuse obiceiul de a utiliza unele cercuri
studențești (bineînțeles contra plată !) pentru agitațiile de stradă.
Junimiștii, consecvenți conduitei lor, nu s-au alăturat opoziției
în mișcările de stradă, iar cu prilejul agitațiilor antisemite din
noiembrie au protestat în parlament (au făcut interpelări P. Carp
și Al. Marghiloman). Ca de obicei, se vorbea de căderea
guvernului de care și regele era acum vădit nemulțumit.
Marghiloman și Maiorescu au fost primiți, în audiențe
protocolare, la rege. Culisele acreditau venirea la putere a
conservatorilor și junimiștii ?e îngrijeau să obțină o poziție bună
în eventuala nouă guvernare. La 29 noiembrie 1897, după
audiența la Palat, Maiorescu i-a relatat convorbirea lui Carp.
„Carp, - notează Maiorescu în jurnal - vizibil dezolat de
rezultatul întrevederii mele cu regele. Ce aștepta ? Ca regele
să-mi spuie că Carp trebuie să fie chemat la guvern fără Catargi ?
Sau ca eu să sugerez aceasta regelui ? Eu nu o puteam face
fiindcă în momentul de față cred lucrul primejdios. S-ar forma
îndată o formidabilă dușmănie a conservatorilor contra lui, și

341
poate coalizarea lor cu liberalii căzuți de la guvern. Și atunci
confuzia politică și mai mare. Trebuie așteptată îmblânzirea
firească a raporturilor lui Carp cu conservatorii, înlesnită acum
după duelul lui Nicu Filipescu și năbușirea acestuia pentru câtva
timp/'1 (Filipescu îl provocase la duel, rănindu-1 mortal pe G.
Em. Lahovari pentru un articol socotit injurios publicat în
l Independance Roumaine. A fost condamnat la șase luni
închisoare și pentru puțină vreme a intrat într-o inevitabilă
eclipsă).
Această însemnare maioresciană fixează poziția junimiștilor
în 1898. Se mențineau independenți, având mereu grijă să-și
păstreze o poziție bună pentru un viitor guvern conservator care
- se știa încă din vremea scandalului Ghenadie - va fi condus
tot de L. Catargi. Toată energia politică a junimiștilor era
consumată pentru a-1 face pe Catargi să înțeleagă faptul că,
indiferent de atitudinea lor dizidentă în opoziție, nici un cabinet
conservator nu va fi viabil dacă nu i-ar cuprinde - și încă bine
reprezentați - pe junimiști. Evenimentele s-au precipitat. în
aprilie patriotismul lui Sturdza este din nou pus la îndoială în
urma unui discurs al lui Take lonescu în parlament în care
dezvăluie că guvernul, de conivență cu autoritățile maghiare, a
întrerupt subvențiile acordate școlilor românești din Brașov. A
fost o emoție generală, acuzatoare pentru guvern. Conservatorii
n-au pornit atunci (și nici drapeliștii) obișnuitele manifestații
publice. Au acceptat soluția lui Maibrescu care a consiliat pentru
un proces pe care parohia Sf. Nicolae din Brașov să-1 intenteze
statului român. în acest fel s-a legalizat subvenția. Junimiștii au
acționat în această chestiune de comun acord cu conservatorii.
La alegerile comunale din noiembrie junimiștii au colaborat cu
conservatorii puri, Carp rostind chiar - lucru rar ! - două
discursuri în întruniri electorale la București și la Iași. în iulie,

1 T. Maiorescu, Jurnal, Caiet 18, Mss. B.A.R. 3659, f. 46.

342
într-o scrisoare către redactorul Al. Canano de la foaia junimistă
botoșăneanăPrutul, Maiorescu scria „...după toate probabilitățile
tot cu conservatorii vom lucra împreună la guvern. Nu pentru
alta (căci la dreptul vorbind, noi junimiștii suntem liberali, deși
nu radicali), dar printre conservatori sunt mai mulți oameni de
cultură și de onestitate față de bugetul statului și al comunelor/'1
Regele, gândindu-se la alternanța guvernării, propunea frecvent
fruntașilor conservatori să fuzioneze cu clubul constituțional al
lui Petre Carp. în audiențe acordate - în noiembrie 1898 - lui
Catargi și Carp regele le cere să se înțeleagă pentru a forma un
puternic partid conservator. Carp și Catargi se întâlnesc și
pertractează fuziunea. Programul de guvernământ al lui Carp e
acceptat de Catargi. Neînțelegerea se ivește pe chestiuni de...
persoane și... reprezentare. Catargi îi cere lui Carp să-1 accepte
într-un viitor guvern pe G. Panu intrat în primăvara acelui an la
conservatori, adăugând că pentru aceasta insistă în mod deosebit
și N. Filipescu, cel ce l-a „recrutat", cu această promisiune, pe
fostul șef al radicalilor. Evident, Carp a respins această pretenție.
La rândul său Catargi i-a făcut greutăți lui Carp în chestiunea
reprezentării junimiștilor în viitorul guvern. Tentativa de fuziune
a eșuat și a fost comunicată în acești termeni Palatului2. Dar o
înțelegere de principiu se stabilise și fuziunea putea fi realizată
- știau preopinenții principali - oricând oportunitatea o va cere,
Carp devenind astfel succesorul oficial al lui Catargi.
Viitorul guvern conservator nu își poate stabili de pe acum
fizionomia. Și evenimentele se precipitau. în martie chestiunea
transilvăneană și condamnabila atitudine duplicitară a lui
Sturdza în această problemă e din nou readusă pe tapet deoarece
ea fusese dezvăluită într-o broșură a unui publicist maghiar

1 Apud Const. Gane, op. cit., voi. II, p. 210.

2 Cf. T. Maiorescu, Istoria contimporană a României, p. 392.

343
 apărută la Budapesta. Toată opoziția era în ofensivă. După
întrunirile publice de rigoare, șefii opoziției cer audiență la rege
(de astă dată și Petre Carp) căruia îi aduc „la cunoștință starea
spiritelor și necesitatea de a degaja Coroana de faptele lui
Sturdza^.1 Apoi, la 15 martie, șefii opoziției, întruniți la
Maiorescu, decid - la propunerea lui Carp ! - să se publice o
declarație formală prin care se anunță obstrucția parlamentară
față de guvern. Lucrările celor două Camere sunt practic
întrerupte de avalanșa de interpelări, interminabile discursuri, la
care se adaugă întrunirile publice, manifestații de stradă,
campanie de presă. în acest ultim efort de debarcare a guvernului
„s-au găsit uniți toți membrii opoziției, în frunte cu Lascăr
Catargi, care, deși grav bolnav, îmbărbăta partidul său în această
direcție^.2 După alte confruntări între opoziție și guvern, la 30
martie 1899 Sturdza își prezintă demisia care, oricum, nu mai
putea fi amânată.
Dar, fatalitate, în aceeași zi, tocmai când palatul îl invita pe
Lascăr Catargi pentru a i se încredința formarea noului guvern,
bătrânul om politic decedează. Această moarte intempestivă
complică enorm lucrurile. Cu L. Catargi șeful junimiștilor ar fi
sfârșit prin a se înțelege, formându-se un minister, poate asemenea
celui din 1891-1895, în care Carp ar fi fost conducătorul efectiv.
Dar fără Catargi, în condițiile când succesiunea la șefia partidului
nu fusese oficial clarificată, situația conservatorilor se complică.
Conservatorii puri găsesc acum prilejul să administreze
junimiștilor o bine calculată lovitură. Deși colaboraseră - pentru
prima oară în opoziție - cu junimiștii la înfrângerea lui Sturdza
și era limpede tuturor că viitorul guvern va reedita, ca formulă,
pe cel din 1891-1895, acum conservatorii - eliberați de voința

1 T. Maiorescu, op. cit., p. 400.

2 T. Maiorescu, op. cit., p. 402.

344
lui Catargi - se gândesc să acapareze puterea. Două ore după
moartea lui Catargi. fără a se consulta în prealabil cu junimiștii,
conservatorii convoacă în grabă comitetul lor executiv (care nici
nu era în complet) și-1 proclamă pe Gh. Gr. Cantacuzino șeful
partidului conservator. Se pare că cel care a manevrat urgenta
desemnare a lui Cantacuzino a fost Take lonescu, urmărind să
scape de șefia lui Carp. Pentru că actuala șefie a lui Carp
însemna cea viitoare a lui Marghiloman („Nu de ramolitul de
Carp mi-e teamă, ci de Marghiloman44, ar fi spus ambițiosul fost
ministru de culte). Or. Take lonescu se voia el viitorul șef de
partid. Cu siguranță că N. Filipescu, care urmărea și el șefia
viitoare a partidului, a manevrat pentru înscăunarea lui
Cantacuzino pentru că astfel era eliminată candidatura in spe a
lui Marghiloman. Panu și generalul Mânu - prezenți la ședința
comitetului executiv -, inamici ai lui Carp (nu i-ar fi acceptat -
se știa - în nici o formație guvernamentală conservatoare) - au
stăruit pentru desemnarea lui Cantacuzino. Cu atâtea vrăjmășii și
calcule secrete, grăbita instalare a lui Cantacuzino era inevitabilă.
Lovitura era dură, privându-1 pe Carp de dreptul său la
succesiunea șefiei conservatoare, aruncând partidul conservator
în discordie tocmai în ziua când îi era încredințată formarea
guvernului. Junimiștii, luați prin surprindere, erau furioși foarte.
Exista, se știa, o înțelegere „secretă44 între Carp și Catargi,
perfectată în ianuarie-februarie 1899, că în viitorul guvern șeful
conservatorilor va fi președinte fără nici un portofoliu (Carp se
gândea să încredințeze internele lui Marghiloman), iar
conducerea efectivă s-o aibă șeful junimiștilor liber să-și
alcătuiască, cum va socoti, cabinetul. De aceea tocmai colaborase
Carp cu conservatorii pentru înfrângerea lui Sturdza. Or acum
Carp era frustrat și înșelat în promisiunile primite. La 1 aprilie
regele îi primește împreună pe Carp și Cantacuzino, invitându-i
la conciliere pentru a forma un puternic guvern conservator.

345
 Conservatorii puri, acum, după ce rezolvaseră, cum doreau
ei, șefia partidului, depuneau stăruințe pe lângă Carp să cedeze,
acceptându-1 pe Cantacuzino ca lider și mulțumindu-se cu câteva
portofolii în noul guvern. Dar nu era orgoliosul Carp omul care
putea accepta această formulă umilitoare. Bacalbașa relatează
că. sfătuit de un conservator pur să-i cedeze lui Cantacuzino, P.
Carp ar fi replicat: „Să-i cedez lui Cantacuzino ? Dar pentru ce
să-i cedez ? Fiindcă are barbete lungi Carp îl disprețuia pe
Cantacuzino în a cărui capacitate nu avea - se pare cu drept -
nici o încredere. Sigur pe sine, considera că fără junimiști (el.
Maiorescu, Th. Rosetti, Menelas Ghennani, Marghiloman) nu se
poate forma un guvern conservator serios care să se bucure de
agrementul regelui. Acesta, credea Carp, era atuul său puternic
față de conservatori, cu care le va învinge cerbicia. Dar aceștia
nu înțelegeau să renunțe la ceea ce au obținut, iar regele, în
condițiile unei crize deosebite de guvern (liberalii erau grav
compromiși, iar dizidența drapehstă nu putea fi chemată singură
la guvern), nu avea timp să aștepte până se forma un cabinet
„serios^. Cum a doua zi, la 2 aprilie. Carp comunică regelui că
nu s-a putut concilia cu Cantacuzino, regele îi aduce la
cunoștință decizia, neașteptată, că îl va însărcina pe acesta din
urmă cu formarea guvernului (era, totuși, oficial, șeful
partidului !). Maiorescu relatează că Petre Carp i-ar fi răspuns
amar regelui: „Que votre Majeste essaie d’abord toutes Ies
mediocrites, mon tour viendra apres, si je ne meurs pas avanf‘.
Au urmat câteva zile de interregn. Regele, pentru a forța o
înțelegere conservatoare, amenința că încearcă soluția unui
guvern de concentrare liberală (a și fost însărcinat D. Giani cu
formarea unui asemenea cabinet). Dar, zadarnic. Carp nu a voit
să cedeze, iar conservatorii puri erau deciși să nu renunțe, deși.

1 C. Bacalbașa, op. cit., voi. II, p. 262

346
notează Marghiloman, atât Take lonescu cât și N. Filipescu
cereau ca liderul junimiștilor să-1 recunoască șef al partidului pe
Cantacuzino, în schimb Carp să formeze guvernul cum va voi,
sau, altfel spus, Nababul să aibă puterea nominală iar Carp
puterea realăx. Dar lui Carp care abia a concedat să primească o
asemenea formulă, în 1891-1895, în persoana lui Catargi, i se
părea o enormitate să o reediteze față de mediocrul bogătaș
Cantacuzino. în consecință, la 11 aprilie 1899 s-a format
guvernul Gh. Gr. Cantacuzino (în care figurau Gh. Mânu,
inamicul lui Carp, Take lonescu, frații Ion și lacob Lahovari și
abia racolatul conservator, „tribunul44 N. Fleva). De fapt Take
lonescu era adevăratul șef al guvernului.
Cum era de așteptat, guvernul lui Cantacuzino s-a dovedit
incapabil, într-o perioadă când țara se afla în pragul unei grave
crize economico-financiare. în condițiile date se cerea prezența
la departamentul finanțelor a lui Ghermani, singurul finanțist
competent (așa a apreciat și regele. Dar Ghermani în guvern
presupunea prezența masivă a junimiștilor. Ceea ce conservatorii
puri respingeau iritați). Generalul Mânu în fruntea finanțelor -
de rosturile cărora era total străin - și Fleva la domenii însemnau
o catastrofă previzibilă. Nici soluția din decembrie, când Take
lonescu a luat finanțele (cultele trecând lui C. Istrati) nu s-a
dovedit o soluție mai fericită. Junimiștii așteptau, deloc calmi,
să le vină rândul. Din păcate, la sfârșitul anului moare și
Menelas Ghermani. Junimiștii au primit de la „doamna cu
coasa44 a doua mare lovitură în timp de un an. Pentru că, aprecia
Maiorescu lucid, cu moartea lui Ghermani, „noi, junimiștii, ca
valoare politică actuală am scăzut la jumătate44.2 Evident, la noile
alegeri, din mai-iunie, cei combătuți cu dușmănie nu sunt
liberalii, ci junimiștii. Dar, deși cu un parlament „sigur44,

1 Al. Marghiloman, Note politice, voi. I, p. 16-17.

2 T. Maiorescu, Jurnal, Caiet 21, .B.C.S., Mss. 11 389.

347
guvernul nu poate stăpâni situația. Dificultatea principală venea
de la grava criză financiară pe care n-o putea birui. Apoi
guvernul dă senine de oboseală. Premierul pleacă la sfârșitul
anului în străinătate pentru motive de sănătate, lăsând ad-interim
pe generalul Mânu. Acesta nu avea însă nici autoritatea și nici
priceperea necesară, fiind depășit de Take lonescu, omnipotent
în guvern și în județe, stârnind dezaprobarea colegilor și, mai
ales, a lui Nicolae Filipescu, de pe acum rivalul lui Take lonescu
(nu numai al lui Al. Marghiloman !). în mai 1900 Filipescu îi
cerea lui Maiorescu să-1 înduplece pe Carp pentru intrarea
junimiștilor în guvern1. Dar tot în luna mai junimiștii primesc
din partea liberalilor propunerea de a se alcătui un „guvern tare
Sturdza-Carpts. Tratativele le-au dus Marghiloman și Ionel
Brătianu7. Evident, nu s-a perfectat nimic. Dar junimiștii au lăsat
să se audă că sunt asaltați de liberali și că guvernul e, astfel, în
pericol de a fi înlocuit. Voiau să se știe că sunt nu numai
prețioși, dar că fără ei nu există o soluție ministerială eficientă.
Știrile au ajuns, destul de repede, unde trebuia și la mijlocul
lunii iunie Cantacuzino, revenit în țară, a avut o întrevedere cu
Carp pentru o reîntregire a partidului și constituirea unui guvern
conservator junimist. Cantacuzino ar fi dorit să rămână măcar
pro forma președinte. Carp se arăta intratabil și emisarul său,
Marghiloman, știa să-1 reprezinte la tratative (cu N. Filipescu,
Take lonescu, Al. Catargi etc.) cum cerea șeful. Tratativele -
istovitoare - se termină în iulie. La 7 iulie 1900 se constituie
guvernul P. P. Carp (președinte și ministru de finanțe) în care
intră alți doi junimiști (Maiorescu - justiție, Al. Marghiloman -
externe). Celelalte portofolii sunt ale conservatorilor puri, dar
de nuanță moderată. Internele - portofoliu cheie - râvnit de
ambele tabere e, finalmente, acordat unui neutral (C. Olănescu).

1 Ibidem.
2 Al. Marghiloman, op. cit., p. 27-28.

348
N. Filipescu a intrat în minister (renunța la primăria Capitalei),
neutralizându-se unul din „ulii** conservatorilor puri. Gh.
Cantacuzino devine președintele Camerei (și, evident, președintele
partidului), iar C. Boerescu - președintele Senatului. Junimiștii
desființează clubul lor constituțional și, intrând în cel al
„bătrânilor*' conservatori, declară - prin glasul autorizat al
Nababului - că partidul a fuzionat sub președinția sa.
Toate se anunțau roz și dulce. Primejdia rămăsese însă
întreagă în interiorul parlamentului. Mai întâi Take lonescu (cel
care a manevrat alegerile din 1899) a rămas în afara ministerului,
supărat și că tratativele au fost duse peste capul său (ceea ce
însemna că poziția sa e diminuată) și că Petre Carp a refuzat,
până la urmă, să-i acorde internele (de unde ar fi dominat, cu
siguranță, cabinetul, talonându-1 pe primul ministru). Ba Take
lonescu a crezut că refuzul său de a intra în minister va duce la
eșuarea întregii combinații și atunci regele va apela la serviciile
sale, încred in țându-i misiunea de premier. Dar regele, intuindu-i
strategia, i-a comunicat că nu-i venise încă rândul la președinție.
Take lonescu i-a trimis răspuns că-1 va sili să o facă1. Apoi a fost
cu totul neglijat generalul Mânu care se vedea coborât, brusc,
din înaltele sale funcțiuni ministeriale și cvasi-prezidențiale. Ura
sa împotriva lui Carp - și așa mare - a luat proporții paranoice.
Iar cei doi mari supărați aveau numeroși partizani în parlament,
ca unii (mai ales Take lonescu) care dirijaseră alegerile. Acești
doi mari supărați au știut să concentreze repede într-o ascunsă
opoziție nu numai masa de manevră a parlamentarilor, dar și
destui fruntași „conservatori puri**. Cu o cantitate de dinamită atât
de considerabilă și mânuită de „artificieri** cu mare experiență
era de așteptat ca explozia să izbucnească la momentul ales.

1 C. Bacalbașa, op. cit., voi. II, p. 291-292.

349
 Târziu, în 1916-1917, când Maiorescu și-a scris prefața la
ceea ce trebuia să devină al șaselea volum din Discursuri
parlamentare (nu a mai apărut), în mare dușmănie acum cu Petre
Carp, criticul l-a judecat foarte sever1 pe fostul său prieten
pentru concesia făcută acceptând să conducă un asemenea
minister. Concesia îi apărea (acum, în 1916-1917) lui Maiorescu
cu atât mai inexplicabilă cu cât în 1899 la moartea lui Catargi i
s-ar fi propus lui Carp o soluție asemănătoare: Cantacuzino șef
al partidului, iar Carp să conducă un minister concentrat format
din patru junimiști și patru conservatori. Și atunci Carp ar fi
respins formula pentru că nu i se acordau unui om al său internele
cu ajutorul căruia să controleze alegerile. Și acum - nemotivat -
acceptă să conducă un guvern în care nu numai că nu avea
internele, dar (într-adevăr, imensă eroare !) păstra intact actualul
parlament pe care nu avea cum să-1 controleze. Practic, în câteva
luni s-a demonstrat că majoritatea conservatoare a parlamentului
se constituise în opoziție față de guvernul... conservator. Poate
că judecățile aspre ale lui Maiorescu simt adevărate. Numai că
ele sunt formulate post factum și beneficiază de posibilitatea
evaluării unei experiențe consumate. Pentru că atunci, în vara
lui 1900, Maiorescu, care a participat la tratative, nu a opus
veto-ul său (care ar fi putut pune capăt tentativei de conciliere),
acceptând o dată cu P. Carp (uneori chiar în numele său) formula
de guvernare (inclusiv menținerea parlamentului și cedarea
internelor) stabilită, intrând chiar în guvern. Eroarea lui Carp e
deci în egală măsură și a lui Maiorescu. Dar dacă cei doi lideri
junimiști au comis o eroare de calcul dinamic, aceasta se
datorează convingerii lor că în condițiile date, de gravă criză
economico-financiară, rolul lor de competențe financiare este
indispensabil. Și în aceste condiții de forță majoră, când orice
eșec putea să ducă la pierderea guvernării în favoarea liberalilor

1 T. Maiorescu, Istoria contimporană a României, 1925, p. 437-438.

350
(regele - se știa - îl regreta pe Sturdza și a fost nevoit să renunțe
la serviciile sale de premier numai pentru că era compromis ca
„trădător" în ochii opiniei publice), conservatorii, inclusiv
dizidenții, nu vor face greutăți guvernului. Dimpotrivă, îl vor
sprijini leal pentru a scoate situația din impas, mărind astfel
prestigiul conservatorilor, acum - orice s-ar spune - fuzionați.
Calculul mental - sau de pe hârtie - s-a demonstrat a fi
eronat. Criza era prea acută iar Carp s-a dovedit a nu fi la
înălțimea situației. El era un bun finanțist în perioade normale.
Dar nu avea pregătirea necesară pentru a face față unei situații
excepționale în care seceta, recolta proastă se complicaseră cu
o dificultate financiară europeană - de fapt o criză economică -
îngreuiată de războiul anglo-bur. Deficitul financiar al țării era -
după unele calcule - de patruzeci milioane lei. Dar pentru a
acoperi împrumuturile contractate și alte necesități presante era
nevoie de o sumă enormă: peste două sute milioane lei. Acum
ar fi fost util Ghermani, deși - cine știe ? - dacă și el putea
soluționa o dificultate complexă, agravată și de împrumuturile
hazardate și dezavantajoase contractate la bănci europene de
diletanți ca general Mânu sau I. Kalinderu. Se impuneau măsuri
financiare care să fie suportate de „clasele conducătoare44, silite
să-și micșoreze, cel puțin în perioade extrem de grave, veniturile.
Dar nu era Petre Carp (cum nu era nici un om politic liberal sau
conservator) finanțistul capabil de asemenea decizii „vexatorii44.
El avea planul său: vânzarea acțiunilor Băncii Naționale aflate
încă în proprietatea statului, cedarea către un consorțiu de bănci
a venitului hârtiei de țigări, modificarea legii impozitului pe
băuturi alcoolice (vestita „lege a țuicii44), concesiunea unor
exploatări petrolifere în curs de perfectare, concesionarea unor
păduri ale statului, reducerea aparatului funcționăresc și a
salariilor, legea patentelor etc. Adică mai ales măsuri - cum
relevau publicațiile socialiste - care porneau de la principiul

351
 aruncării poverii crizei pe spinarea masei contribuabililor și așa
nevoiași.
Deși instalat în fruntea guvernului, atât de sigur de sine. Carp
e vizibil depășit de o realitate pe care nu o putea stăpâni. Era și
greu. Criza economică, izbucnită în 1899, a atins toate sectoarele
economice (agricultură, industrie, credit, comerț), seceta a
compromis recolta de grâu și porumb, reducând exportul la
jumătate. Totul era în declin și în depreciere. Nu a fost, deci, -
cum s-a spus atunci - vorba numai de consecințele unui an
cumplit de secetos. A fost o adevărată criză cu caracter capitalist,
agravată de existența fenomenului crizei în mai toată Europa. în
aceste condiții competențele financiare, chiar ele, puteau face
puțin. Cel mult să obțină împrumuturi în condiții onorabile pe
piețele financiare europene. Dar aceste împrumuturi au fost
contractate - cum spuneam - înainte de instalarea lui Carp de
generalul Mânu și trimisul său, I. Kalinderu, în condiții
imposibile. Așadar, nu stătea în puterile lui Carp să anuleze
criza. Ar fi putut să-i domolească însă efectele dacă nu prevala
interesul de clasă și de partid și dacă bosa lui financiară ar fi fost
a unui specialist. Și - cum s-a demonstrat - nu a fost. Dar poate
că dacă dispunea de un parlament supus lui putea să-și voteze -
nu fără mari dificultăți create de opoziția liberală - legile sale,
chiar dacă ele nu ar fi soluționat chestiunea. însă parlamentul,
repede mobilizat de Take lonescu, i-a făcut opoziție. Ostilitățile
le-a declanșat Take lonescu încă în ședințele extraordinare din 25
septembrie (sesiunea parlamentului fusese închisă la începutul
verii și în septembrie a fost convocată în chip special, pentru
câteva zile, la cererea noului guvern) cu prilejul discutării legii
asupra augmentării impozitului asupra țuicii. Legea a fost votată.
Dar Take lonescu și-a coalizat opoziția liberală, organizând
adevărate răzmerițe în unele județe în lunile septembrie-
octombrie-noiembrie. Ceea ce a îngrijorat guvernul, parlamentul
și pe liderii conservatorilor puri. Brusc, „geniul financiar4* al lui

352
Carp a fost pus la îndoială. Chiar Maiorescu nota alarmat în
jurnalul său despre aceste răzmerițe din județe împotriva cărora
s-a ordonat trimiterea armatei. „Aceasta - comenta stânjenit
Maiorescu la 28 octombrie 1900 - distruge prestigiul lui Carp...
N-a fost bine studiată legea, și n-a fost bine instruită, nici
explicată prefecților/4 Și mai încolo, după ce diagnostica în
situația creată „o criză morală, dacă nu încă efectiv politică44, nu
pregeta să afirme că deocamdată „...Carp n-a luat încă destul de
în serios ministerul. Mai da până acum o săptămână în toate
diminețile câte 1 oră lecții de latinește copilului său Grigorie.
Apoi guvernul nu e Kindergarten441. La 1/14 noiembrie vorbea
din nou, poate mai apăsat și de pe acum concluziv, că
„insuficiența lui Carp ca ministru-prezident și ministru de
finanțe slăbește resorturile oricărei activități44. Și, în sfârșit, la
16 noiembrie, după ce îl vizitase pe Carol I: „Regele vizibil fără
încredere în capacitatea finanțiară a lui Carp. Nu e de mirare, și
eu am pierdut credința în Carp. Cam penibilă situație a fiecărui
ministru individual, deși poate eu personal am ieșit mai bine
decât alții. Dar tot junimismul «carpist» e o mare decepțiune.442
Dacă Maiorescu, prietenul de o viață, își formase asemenea
aprecieri, nu e greu de înțeles ce vor fi gândit miniștrii
cantacuziniști. Iar parlamentul, bine orchestrat de Take lonescu
și generalul Gh. Mânu, îi pregătea vanitosului prim-ministru o
debarcare de răsunet. Lucrurile s-au precipitat neașteptat de
repede și tuturor le era limpede că guvernul e pe ducă. Nici Gh.
Cantacuzino, care se angajase formal că va sprijini guvernul, nu
se mai sfia să-și arate dezaprobarea. într-un fel, sub raport
moral, era „acoperit44. El se angajase să sprijine un guvern care
declarase că are la îndemână mijloacele pentru asanarea gravei
situații. Dar dacă guvernul nu-și respecta promisiunea,

1 T Maiorescu, Jurnal, Caiet nr. 22, B.C.S., Mss. 11 390.

2 T. Maiorescu, Jurnal, Caiet nr. 22, B.C.S., Mss. 11 390.

353
Cantacuzino considera că e liber să acționeze în consecință. La
sfârșitul lui decembrie Cantacuzino era câștigat de partea
opoziției... conservatoare. Și ca totul să se încununeze cum se
cuvine, Carp își atrage antipatia - puternică și de lungă durată -
a regelui în urma vizitei efectuate la Berlin, unde, în audiență la
împăratul Wilhelm, și-a îngăduit aprecieri nu tocmai favorabile
despre suveranul său. Evident, regele Carol a aflat și dizgrația a
venit neîntârziat, asociată de o creștere a antipatiei față de Carp
care l-a urmărit tot restul vieții. Reîntors în țară, Carp și-a dat
seama că nu mai poate guverna. Și-a dat demisia la 26 ianuarie,
dar, rugat de rege care nu avea încă pregătită formația
succesoare, a revenit asupra deciziei. însă la 12 februarie 1901,
după o ședință revelatoare a guvernului anume convocată de
primul ministru la Palat, Carp, dându-și seama că are împotriva
sa și pe rege, și pe Cantacuzino, primește în parlament un vot de
blam. Carp a decis ca miniștrii să se abțină de la vot. Moțiunea
de neîncredere a fost votată cu 75 de voturi față de 74 favorabile
guvernului. Dacă votau și cei opt miniștri, moțiunea cădea. Dar
Carp știa bine. Ar fi urmat o altă mașinație care, nu peste multă
vreme, ducea la același final previzibil. La 13 februarie 1901
Carp și-a prezentat demisia. înfrângerea lui Carp - hilară
compensație ! - nu avea să fie însă și triumful adversarilor. Nu
a fost chemat să formeze guvernul nici Take lonescu, nici Gh.
Gr. Cantacuzino, nici generalul Gh. Mânu. De fapt, parlamentul
conservator a înfrânt propria sa guvernare cu aproape doi ani
înainte de sfârșitul uzualei legislaturi. Dezlegat de angajamentele
față de conservatori, regele l-a rechemat la guvern, cu vădită
satisfacție, pe compromisul de mai ieri Dimitrie Sturdza. Șeful
liberalilor era un sfetnic prea plecat, până la slugărnicie
(introdusese obiceiul de a-i săruta mâna lui vodă și acestuia
gestul îi plăcea foarte), nu-și îngăduia inițiative, executând
metodic și cu energie (era, se știa, un om foarte harnic) înaltele

354
dispoziții. Un asemenea prim-ministru era întotdeauna agreat de
regele Carol I.
Noul guvern dizolvă parlamentul, organizează noi alegeri
unde nu izbutește să intre nici unul dintre fruntașii conservatori
(Take lonescu, Cantacuzino, Gh. Mânu), dar Carp și Maiorescu
ajung în Cameră datorită unui cartel cu liberalii. Conservatorii
sunt în derută și furioși. Disensiunea era totală și concilierea
greu de obținut. Hazliu e faptul că fiecare dintre cele două
grupări o considera pe cealaltă dizidentă, invitând-o să revină în
partid. Miniștrii ultimului guvern (cu excepția generalului lacob
Lahovari), solidari cu Carp, considerau că ei formează
majoritatea partidului, somându-i pe „recalcitranți64 să revină,
supuși, „sub drapel44. De-abia în septembrie, într-un discurs
pronunțat la Iași, a denunțat Gh. Gr. Cantacuzino fuziunea din
iulie 1900. Junimiștii erau dezamăgiți și iritați. E drept că li se
vor alătura unele personalități care înainte aparțineau grupului
conservator. Printre acestea, cea mai notabilă cucerire era N.
Filipescu. Apoi Delavrancea. în plus Maiorescu își aduce în
luptele politice noua generație de convorbiriști, de el selectată
și pregătită (S. Mehedinți, P. P. Negulescu, Ion Bogdan, Ermil
Pangratti. C. Rădulescu-Motru). Dar în 1901 Maiorescu era atât
de deprimat și îndurerat încât cugeta cu seriozitate să lase totul
baltă, să se retragă de peste tot, mutându-se în străinătate1. Când
a căzut guvernul a fost atât de afectat și furios încât vorbea de
„năruirea idealului meu politic carpo-junimist44 și se întreba
debusolat: „Voi mai simți oare un crâmpei de ideal fără de care

1 La 5/18 martie 1901 nota în jurnal: „De ce voim să vindem casa și

să ne strămutăm în străinătate, după ce am pierdut iluziile despre Carp ?
1) Higienic e mai sănătos; la București intoxicație palustră. 2)
Economic. Locuim prea scump; a sta în casa noastră e și prea scump ca
menaj al servitorilor. 3) Mai ales pentru Anicuța.“ (Alte câteva rânduri
sunt șterse.) Jurnal, Caiet nr. 22, B.C.S., Mss. 11 390.

355
eu unul nu pot lucra ?“ Iar la 16/29 martie, după ce căzuse și la
alegerile de senator din partea universității bucureștene (a avut
împotrivă o coaliție liberal-conservatoare și în locul său a fost
ales, cu două voturi în plus, dr. Nicolae Kalinderu, fratele lui I.
Kalinderu de la domeniile regale) deprimarea a luat proporții:
„Eu foarte melancolic, cu impresia unui sfârșit trist al vieții
politice. De 30 de ani m-am lăsat cu întreaga convingere și fără
cârtire â la remorque de Carp; am căzut în 1891 cu legea
instrucției cu dragă inimă, aducând cu mulțumire sacrificiul unei
asemenea căderi; am venit la justiție și pentru grele 7 luni am
renunțat la advocatură (după cum, la 1871, sub generalul Teii
am pierdut profesura pe 13 ani !); acum destul sacrifiiciile
sufletești ! Zică Carp ce va voi, de acum înainte zic eii ce
vreau/41 Această deprimare, atât de profundă, pare inexplicabilă
la un om cu o activitate politică de aproape trei decenii, trecut
prin multe și felurite încercări și care nu era - totuși - la prima
cădere de guvern !
Sentimentele încercate de Maiorescu sunt cu toate acestea
legitime. De astă dată nu era vorba de o simplă cădere de la
putere. Era infinit mai mult. A crezut în mitul vocației politice a
prietenului său Carp. Și acum mitul s-a prăbușit cu tot ceea ce
însoțise aceste certitudini. Certitudinile s-au demonstrat a fi
iluzii deșarte. S-a năruit, astfel, în numai șapte luni, întreg
„idealul politic carpo-junimist“. Trebuia tăiată o nouă cale, iar
vechile idealuri în întregime regenerate. Și, în deprimarea sa, nu
știa dacă acum, la 61 de ani, mai avea resurse sufletești pentru o
asemenea regenerare. Sigur că decepția a fost mare și adâncă
(începuturile, bine marcate, ale emancipării lui Maiorescu de
prietenul său Carp, devenită publică în 1912, acum s-au decis),
dar nu e mai puțin adevărat că judecățile lui Maiorescu erau prea
vehemente, având ceva din intransigența rechizitoriilor din

1 Ibidem.

356
 1867-1868. De fapt, dacă Petre Carp era lăsat de „ai lui44 să
guverneze, finalmente, în doi-trei ani izbutea să redreseze
finanțele și economia țării. La urma urmei, D. Sturdza a obținut
acest rezultat, în același spațiu de timp, cu măsurile preconizate
de Carp (plus un împrumut de 15 milioane lei de la instituția
liberală care era B.N.R. și câțiva ani de recoltă foarte bună).
Ceea ce i se putea reproșa integral lui Carp era duritatea
caracterologică, ambiția nemăsurată, altfel spus carența
necesarei capacități tranzacționale și a supleței, a spiritului
conciliator fără de care nu putea dobândi armonia între atâtea
vanități explozive. Firește că aceste trăsături temperamentale
erau tot atâtea grave „insuficiențe44 pentru un om politic. Și din
acest punct de vedere (adesea, ce-i drept, hotărâtor în luptele
politice). Carp (nu ascultase de învățul lui Lascăr Catargi: „Când
te amesteci printre lupi, apăi trebuie să urli !44) era o decepție,
demonstrând, de fapt, imposibilitatea de a fi șef de grupare
politică.
Maiorescu (nemaivorbind de ceilalți junimiști) și-a revenit
moral în câteva luni petrecute într-un lung voiaj în străinătate și
a reintrat în activitatea politică. Carp era decis să-și învingă
adversarii, iar tinerele energii junimiste, mai vechi sau mai noi
(aici trebuiesc pomeniți mai ales Al. Marghiloman și N.
Filipescu) nu înțelegeau să renunțe, ca unii ce ambiționau spre
șefia viitoare a partidului conservator. (Un pericol real, credeau,
era numai Take lonescu. Cantacuzino și Gh. Mânu erau bătrâni
și, oricum, „se pregăteau44 să iasă din competiție.) în toamnă,
reîntors în țară, Maiorescu s-a încadrat destul de activ în
ostilitățile politice, chiar dacă păstra, bine ascuns, un hotărât
arriere pensee împotriva lui Carp. Au avut loc consfătuiri,
întruniri publice (în cinci mari orașe) în care grupul junimist
(destul de puternic) revendica pentru sine calitatea de veritabilă
grupare conservatoare. (Situația era puțintel comică pentru că și
gruparea condusă de Cantacuzino-Take lonescu formula pretenții

357
similare.). în iunie 1902 a avut loc așa-numitul Congres de la
Liric (de fapt o mare întrunire cu participarea și a unor delegați
din provincie) în care fruntașii grupării și tinerii universitari
junimiști deveniți oameni politici au rostit discursuri. Maiorescu
era încântat. în Jurnal a notat că congresul a fost „izbutit peste
așteptare*4 și că „pe neașteptate congresul devenise un fel de
apoteozare a mea44. Iar în scrisoarea din iulie către lacob
Negruzzi1 a descris pe larg, închipuind - din tușe repezi -
portretul celor 13 vorbitori. Profesorul și-a revenit atât de bine,
încât vechile certitudini și-au regăsit făgașul și „lecuirea
decepțiunei și incertitudinei politico-morale 44 era un fapt
verificat („acum știu că mai pot lucra și la universitate și în
politică44). Simptomatică pentru revenirea lui Maiorescu din
decepția lui moralo-politică este opinia de acum despre P. Carp,
exprimată tot în aceeași scrisoare către lacob Negruzzi: „în ziua
a doua, iarăși ca al 7-lea și cel din urmă, și la aceeași oră a vorbit
Carp. Fără îndoială cel mai însemnat din cele 14 discursuri, cel
mai aclamat și cel mai pătrunzător. Nu numai înalt ca idee, dar
și foarte abil ca mod de exprimare față de rege și față de țară.
S-a simțit în auditor că, în sfârșit, după 21 de ani de trudă, e
pricepută politica junimistă, inaugurată prin contra-adresa de la
1881 și concepută de Carp. De astă dată la toate vorbele lui
răspundea un răsunet din publicul auditor, și congresul s-a
transformat în apoteoza lui Carp (în Jurnal apoteoza și-o
rezervase totuși sieși, n.n.). De acum omul poate zice că n-a trăit
în zadar.442 Schimbare de umoare de 180° în ceva mai mult de
un an !
Congresul de la Liric, cu tot triumful său, nu a făcut decât să
releve că gruparea junimistă dispune de un lot important de
personalități (ceea ce se cam știa mai dinainte !) și că programul

1 Cf. I. E. Torouțiu, op. cit., voi. I, p. 31-32.

2 Ibidem, p. 33.

358
 său nu aduce elemente revelatoare (corectitudine în politică,
principiul inamovibilității funcționarilor publici, impozit pe
venit etc.). Dar cu asemenea principii nu se putea deloc cuceri
electoratul. Faptul s-a văzut la alegerile comunale din noiembrie
1903 unde, la București, cele două liste conservatoare obțin mai
multe voturi decât guvernul, ajungându-se la balotaj. Dar din
cele două liste conservatoare cea cantacuzinistă avea un număr
dublu de voturi decât al junimiștilor (1260 fată de 660). Ceea ce
era simptomatic. Take lonescu era un elector fără prejudecăți (la
Iași îl avea pe celebrul Al. Bădărău) și în fața publicului
„principiile44 sale versatile cucereau în dauna rigorii morale
carpiste. Singura concesie acceptată de Carp (ba chiar inițiată de
el) era cartelarea în alegeri cu liberalii sturdziști împotriva
cantacuziniștilor conservatori (sau, cum li se spunea, „februariștii44,
pentru izbânda lor din februarie 1901 împotriva guvernului
Carp), pe care îi ura și a căror diminuare politică o dorea. La
alegerile parțiale din ianuarie 1903 sistemul cartelării a fost
aplicat, spre nemulțumirea lui Maiorescu. Dar strădania a fost
zadarnică. Cantacuzino și Take lonescu s-au ales în parlament.
Faptul se va repeta în alegerile din 1905, când, la guvern fiind
Cantacuzino, junimiștii s-au cartelat, acolo unde a fost necesar,
cu liberalii (liberalii au adoptat această hotărâre la congresul din
1904). Maiorescu a fost înștiințat de Ion Bianu că însuși
Comitetul executiv liberal a hotărât să-i susțină candidatura de
senator al universității bucureștene, în schimb universitarii
junimiști ieșeni trebuiau să-și dea voturile pentru candidatura lui
Petre Poni. E drept că nici Maiorescu, nici Poni nu au izbândit în
alegeri. înțelegerea fusese însă perfectată1. La București
junimiștii din colegiul I au votat candidații opoziției cartelate,
iar în câteva județe candidații opoziției au învins chiar listele
guvernului.

1 Cf. T. Maiorescu, Jurnal, Caiet 25, B.C.S., Mss. 11 374, f. 3.

359
 Guvernul Sturdza ajunsese în 1904 în situație falimentară. în
partid erau mari disensiuni care își aveau, firesc, reflexul în
guvern. Sturdza era bătrân și problema succesiunii sale preocupa
cercurile interesate. Candidau Vasile Lascar și Emil Costinescu
(regele l-ar fi voit pe Costinescu). Dar puternica ocultă, condusă
de Eugeniu Carada, pregătea candidatura lui Ionel Brătianu, în
jurul căruia militau „generoși?* veniți în 1899 din partidul
socialist (V. G. Morțun, Const. Stere, G. Diamandy, Al. Radovici
etc.). Și voința ocultei era atotputernică. Deocamdată cereau
demisia lui Vasile Lascar din capul ministerului de interne unde
își demontrase capacitatea. Internele pe mâna lui însemna
treptata dominare asupra electoratului și a partidului. Dar
Sturdza nu voia să-1 demită. Lucrurile au ajuns atât de departe
încât parlamentul nu mai ținea ședințe, deputății rămânând pe
culoare și refuzând să intre în incintă. Firește, până la urmă V.
Lascăr a demisionat. Dar ostilitățile erau pornite. Și-au dat
demisia alți patru miniștri (E. Costinescu, Ionel Brătianu, C.
Stoicescu, M. Pherekide), fără de care guvernul nu se mai putea
reconstitui. Până la urmă, Sturdza a trebuit să-și prezinte demisia
în decembrie, regele urmărind să-i lase pe liberali divizați în
opoziție pentru ca, între timp, șeful partidului și succesorul său,
agreat de Palat, să se învigoreze. De formă regele l-a chemat la
20 decembrie pentru consultări pe Th. Rosetti (și nu pe Carp mai
întâi) pe care l-a... sfătuit să se înțeleagă cu Gh. Cantacuzino.
Apoi, spre seară, l-a invitat și pe Carp. Dar tot de ochii lumii.
(Marghiloman a numit convocarea lui Carp la Palat „ipocrita
consultație44.) Toată lumea știa că Gh. Cantacuzino fusese deja
însărcinat cu formarea guvernului. Cercurile liberale și junimiștii
erau indignate de procedeul autocratic al regelui. Junimiștii ar fi
preferat continuarea guvernării liberale - venirii cantacuziniștilor.
însă însărcinarea dată lui Cantacuzino de a forma guvernul era,
în condițiile date, unica soluție posibilă. O știau - chiar dacă o
judecau cu asprime - și junimiștii. Toate alegerile precedente

360
(parțiale sau cele comunale) demonstraseră că numărul e de
partea cantacuziniștilor unde Take lonescu. Al. Bădărău și atâția
alții asemeni știau să mânuiască electoratul. Carp nu a făcut
decât să-1 amenințe pe rege (în timpul audienței) că de acum
încolo va accepta sfatul amicilor săi politici de a proceda
întocmai precum Take lonescu, utilizând „strada“ (citește
mulțimea) în activitatea publică1. Take lonescu, deși nu deținea
portofoliul internelor, ci al justiției (internele au rămas, teoretic,
în mâna lui Cantacuzino), a dominat guvernul (mai obținuse
pentru ai lui două portofolii: Al. Bădărău la justiție și M.
Vlădescu la instrucție). Alegerile el le-a condus, alcătuindu-și
un parlament takist. P. Carp a izbutit să redevină deputat abia în
ianuarie 1906 la o alegere parțială în Buzău, fieful electoral al
lui Marghiloman, unde acesta, lăsându-i-se mână liberă, a
utilizat toată instrumentația obișnuită pentru „a-și alege“ șeful.
Politica presupune însă mereu schimbarea conjuncturilor. în
mai puțin de un an între cantacuziniști și takiști intervenise o
știută neînțelegere datorită opiniilor diferite ale celor doi șefi în
problema concesiunilor petroliere. Junimiștii încep - între ei
deocamdată - consultări pentru o înțelegere cu Cantacuzino sub
condiția expresă a eliminării din guvern a takiștilor. Era, se
spunea, și dorința regelui care îi considera pe junimiști diminuați
politicește, sfătuindu-i să intre, cuminți, în partidul conservator
sub dubla șefie a lui Gh. Cantacuzino (în partid și în guvern).
Altfel, amenința regele, îi va concedia pe conservatori și-1 va
rechema pe Sturdza. Aceasta era și opinia lui Maiorescu (din
nou decepționat de eșecul său electoral la universitate și la
Bârlad), care nota în 1905, parcă ultimativ, la 21 noiembrie/10
decembrie în Jurnalul său că, eliminându-se takismul, concilierea
devine posibilă și necesară. Chiar cu prețul sacrificării lui Carp:
„Pe acest temei se poate reconstitui partidul conservator. în fața

1 Cf. Al. Marghiloman, op. cit., voi. I, p. 45.

361
însemnătății generale a acestui fapt nu poate fi vorba de ambiții
personale; sub orice șef de guvern conservator se va face așa
ceva lucrul trebuie primit de noi, fie sub Cantacuzino, fie sub
generalul Mânu, fie sub Carp, fie sub Th. Rosetti; altfel toată
lupta noastră politică devine o caricatură a ambiției personale a
lui Carp și aceasta ar fi înjosirea lui și a noastră. Eu am părăsit
pe Lascăr Catargi la 1881 fiindcă avea o atitudine personală în
contra Domnitorului, n-am să-mi sfârșesc viața politică pentru a
susține o atitudine personală a lui Carp în contra intereselor
partidului/4 La 4/17 decembrie vorbea de „reaua situație politică
în care ne-a vârât smintelile exclusiv personale - ambițioase ale
lui Carp441. Ba chiar în 14/27 ianuarie 1906 se mărturisea că
„situația politică mă apasă și mă dezgustă, mai ales Carp, și mă
stăpânesc ca să nu o rup cu acest bun teoretic și zmintit șef
vanitos și rebarbativ, exclusiv personal442. (Aceasta după ce Carp
a rostit, la 13 ianuarie 1906, un lung discurs în Cameră unde a
invectivat tot guvernul - luând miniștrii pe rând -, lăsând să se
înțeleagă că singurul îndreptățit la șefia partidului conservator
este... Petre Carp.) Dar Cantacuzino se lăsa și el greu angajat în
tratative. A trebuit multă vreme până a fost convins (au
contribuit la aceasta și fiii săi, care se gândeau și ei la...
succesiune) că takiștii îi sapă autoritatea și domină peste tot.
Acum se îndreptau spre junimiști și takiștii (pentru a-i elimina
pe cantacuzinești), și cantacuzineștii (firește, pentru eliminarea
takiștilor). Aparent, Carp devenise, din nou, omul situației. Dar
nu era deloc așa pentru că regele nu-1 agrea. Iar Carp refuza (în
această chestiune avea de partea sa toată gruparea junimistă)
orice colaborare cu Take lonescu în ale cărui procedee
politicianiste vedea o alarmantă alienare a conservatorismului.

1 T. Maiorescu, op. cit., Caiet 25 bis, B.C.S., mss, 11 375, f. 51, 52.
2 Ibidem, Caiet 26, B.C.S., mss, 11 376, f. 1 verso.

362
 Târziu, tocmai în noiembrie 1906, au început tratativele dintre
junimiști și Gh. Cantacuzino purtate însă prin T. Maiorescu șiN.
Filipescu (Maiorescu le-a notat, cu detalii, în Jurnalul său).
Inițial Cantacuzino a cerut excluderea lui Carp ca unul care,
ambițios, urmărește să obțină șefia partidului și a guvernului.
Maiorescu a acceptat, sub rezerva de a-și asocia la această
soluție și pe ceilalți fruntași junimiști. Apoi, în decembrie, Carp
s-a declarat gata să intre într-un minister Cantacuzino împreună
cu Maiorescu. Au urmat, bineînțeles, cuvenitele dispute în
legătură cu repartizarea portofoliilor, între cele două grupări ce...
fuzionau (cuiul lui Pepelea a fost, evident, ministerul internelor).
Dar în noiembrie tratativele s-au întrerupt. Cantacuzino renunță
la junimiști, remaniind guvernul tot cu takiștii. După opinia lui
Const. Gane, în decembrie Carp ar fi început personal tratativele
cu Gh. Cantacuzino și s-ar fi perfectat fuziunea prin decizia ca
P. Carp să fie desemnat șef de partid, parlamentul să fie dizolvat,
să se organizeze noi alegeri sub un nou guvern, condus de noul
șef de partid.1 Apoi însă vacanțele de Crăciun și unele
neînțelegeri ivite între „înaltele părți contractante^ prin
ianuarie-februarie 1907 ar fi întârziat anunțarea publică a
fuziunii. în Jurnalul lui Maiorescu nu se pomenește despre
această prea rozalie fuziune, iar Marghiloman nu are însemnări
pentru lunile noiembrie 1906 - martie 1907. Fapt este că fuziunea
nu a fost anunțată (pentru că nu a fost perfectată ?) și la
izbucnirea răscoalelor țărănești Maiorescu semnalează în Jurnal
la 28 februarie/13 martie 1907, cu năduf și indignare: „Toate se
destramă sub incapacitatea lui Gh. Cantacuzino și hoția
takiștilor“. Deși miniștrii, în derută, agită ideea unui cabinet de
concentrare (atât Cantacuzino, cât și generalul Mânu și Take
lonescu i-au comunicat regelui că sunt gata să formeze un
guvern cu P. Carp), guvernul va fi practic demis, succedându-i

1 C. Gane, op. cit., voi. II, p. 330-331.

363
un guvern liberal condus de Dim. Sturdza. în martie, după
demiterea guvernului, întâmplată în ziua de 12 („rușinos sfârșit
al cantacuzinismuhii44, observa Maiorescu), fostul șef de guvern
propune, acum mai hotărât, lui Carp fuziunea sub șefia, în sfârșit,
a liderului junimiștilor. în calea unificării mai stătea, totuși, și
acum, puternicul Take lonescu (regele i-ar fi spus lui
Marghiloman: „trebuie făcută reconstituirea partidului conservator,
și făcută cu dl. Take lonescu/41 Și dacă așa voia regele...). în
consecință, Carp a admis să aibă în aprilie o convorbire cu Take
lonescu, comentată astfel de Maiorescu: „Carp o întrevedere cu
Take lonescu la Marghiloman. Triumf pentru T. lonescu, călcare
pe inimă la Carp, scuzabilă în ochii lui prin grava situație agrară
a țării, în fapt prin neputința de a ajunge șef fără Take442. Dar din
această convorbire nu s-a ajuns la nici o concluzie rezolută.
Totuși la 3 aprilie fuziunea a fost proclamată (Cantacuzino și-a
dat seama că vremea lui a trecut) și se anunță oficial că Petre
Carp este șeful partidului conservator. La alegerile din mai,
făcute de liberali (Ionel Brătianu fiind ministru de interne) au
intrat în cele două corpuri legiuitoare 24 de conservatori.

5. Târziu, târziu de tot a ajuns Petre Carp șeful partidului

conservator. Avea 70 de ani și parvenea la această înaltă
demnitate într-un moment greu, de mari încercări sociale și
politice, când era evident că succesiunea la guvernare îi va fi
acordată după alți ani de așteptare. Până una-alta, Carp se
declarase de acord cu reprimarea sângeroasă a răscoalei,
articulând încă la 10 martie 1907 cinica propoziție: „în așteptare,
nu este decât un singur lucru de făcut, nu este decât represiunea.
Vom aviza pe urmă !44 Apoi, la discutarea tuturor proiectelor de
reformă propuse de liberali s-a opus cu înverșunare (Casa rurală.

1 Al. Marghiloman, op. cit., p. 61.

2 T. Maiorescu, op. cit., Caiet 26, B.C.S., mss. 11 376, f. 84.

364
legea învoielilor agricole, legea obștiilor de arendare, legea
pentru mărginirea dreptului de a ține moșii în arendă, legea
pentru arendarea moșiilor statului și a altor instituții și societăți
neparticulare, modificarea legii băncilor populare ș.a.) în numele
partidului conservator. Aceeași atitudine negativă va adopta și
pentru reformele liberale anunțate în 1913-1914 (Colegiul unic
în materie electorală, o minimală reformă agrară). Reformelor
din 1907-1908 Carp le opune „complexul de legi" al partidului
conservator care cuprindea: tocmelile agricole, crearea de fânețe
artificiale, organizarea administrativă, legea asupra băuturilor
spirtoase, cea despre notariatul rural. în acest complex de legi
cea mai importantă i se părea a fi legea administrativă întrucât,
afirma el într-un discurs rostit la 14 decembrie 1907: „Putem
afirma că sătenii suferă mai mult de împilarea administrațiunei
decât de pretinsele abuzuri ale proprietarilor/' Dealtfel, cum
spuneam în capitolul precedent, încă în decembrie 1906 Carp se
declarase împotriva unei serioase reforme agrare. („Se crede, pe
nedrept după mine, că singura cauză a mizeriei țăranului este
lipsa de pământ... Cauzele sunt deci aiurea. Cauzele sunt: starea
culturală în care se află țăranul și rezultatul lipsei de
administrație pe care o avem în țară la noi/') Iar toată ostilitatea
lui Carp, acum șef al partidului reprezentând interesele
moșierimii mari, față de ideea de reformă agrară o aflăm în
discursul său din parlament rostit la 13 martie 1907: „în țara
aceasta n-avem numai săteni, în țara aceasta avem proprietari...
Dacă avem guvern, este ca să ne apere, și dacă plătim impozite,
le plătim cât să fim siguri că munca noastră este asigurată/*
Aceasta, a diagnosticat Gherea, „ar însemna întoarcerea înapoi la
o organizație politico-socială franc feudală, ceea ce ar fi în
adevăr o soluție, - pe dos; dar ea e nerealizabiiă, e o himeră și o-
utopie reacționară**1.

1 C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, ed. cit., p. 145.

365
 Să recunoaștem că există o consecvență de principii și
atitudine în opiniile politice junimiste, așa cum le exprimau Carp
sau Maiorescu de la 1881 până târziu în 1913-1914.
Administrație onestă, prin inamovibilitatea funcționarilor și
selectarea lor după criteriile competenței, asanarea sistemului
financiar, prin bugete echilibrate și mărirea impozitelor,
orientarea școlii spre învățământ real, tocmeli agricole și mărirea
proprietăților țărănești prin achiziționarea unor pământuri din
moșiile statului, legea minelor, a meseriilor etc. etc. Negreșit,
măsuri utile și necesare. Dar, evident, toate izvorâte din ideea de
a fixa, prin legiuiri asanatoare, structurile existente1. Problema
reformării mai profunde a acestor structuri și a creării condițiilor
necesare evoluției lor nu apărea niciunde în programele politice
junimiste. Iar atunci când le formulau adversarii lor (C.A.
Rosetti în 1883, socialiștii din 1886 încolo, poporaniștii în
1907-1908 sau în 1913-1914) erau combătute cu o violență
neîmpăcată. De fapt, toate reformele socio-politice junimiste
porneau, paradoxal, de la ignorarea principiului, în alte domenii
respectat, „de la inferior la superior46. Nu se putea clădi nimic
durabil, în orice compartiment al vieții sociale și publice, atâta
vreme cât fundamentele, straturile de jos, erau precare și profund

1 Cum aprecia Gherea: „Pentru d. Carp aplicarea legilor și

administrația bună însemnează crearea unor norme legale în toate
raporturile sociale din viața satelor, pentru consolidarea statului nostru
așa cum este el acum, ceea ce ar fi în primul rând în interesul permanent
al claselor dominante și îndeosebi al clasei agrariene. în intenția d-lui
Carp aplicarea legilor și administrația corectă au, deci, un sens
eminamente conservator... Așa fiind în intenția lor (a moșierilor, n.n.)
aplicarea legilor și administrația bună a d-lui Carp ar însemna
consolidarea ilegalismului, legalizarea destrăbălării administrative, însă
în așa fel ca de aici să rezulte toate foloasele cele vechi, neajunsurile și
chiar primejdiile pe cari uneori le implică o asemenea stare de lucruri“...
(Neoiobăgia, 1910, p. 146-147).

366
suferinde. Imensa majoritate a populației țării (aproape 90 %),
țărănimea, era lipsită de pământ (altfel spus, de mijloace de trai)
și de drept la expresie politică, iar păturile nevoiașe de la orașe
nu o duceau mult mai bine. Dacă ar fi fost consecvenți cu
propriile principii ideologice afirmate cu atâta parapon și
intransigență polemică, se cuvenea ca valoarea lor metodologică
să se aplice și fenomenelor infrastructurii. E de neînțeles de ce
„pretențiile fără fundament46 și „iluziile fără trup44 erau căutate
exclusiv în zonele suprastructurii și cu deosebire în cele ale
culturalului, când, jos, „singura clasă reală44 era lipsită de
drepturi sociale și politice elementare. Ceea ce îi trebuia acestei
clase reale nu era, din păcate, ceea ce solicita compensatoriu
Maiorescu în 1868: „...o lucrare care să-i înalțe inima și să-1 facă
să uite pentru moment mizeria de toate zilele.44 îi trebuia ceva
mult mai material: pământ și drept la expresie politică. Altfel
spus, condiții pentru a ajunge să poată citi această „lucrare care
să-i înalțe inima44.
Să admitem că aceste reforme de interes fundamental nu
puteau fi înfăptuite la 1871 când junimiștii au intrat în viața
politică. Dar junimiștii nu au înscris aceste cerințe, totuși
esențiale, nici în programul lor din 1881, le-au combătut pătimaș
în 1883-1884, în 1907 și în 1914. Adică oricând le-au întâlnit
afirmate de alte formațiuni politice. Această flagrantă
contradicție dintre unele directive ideologico-filozofice și cele
politice dezvăluie condiția socială a grupării politice junimiste.
Oricât de luminat a fost conservatismul junimist, a ținut să se
mențină în cadrele stricte ale apărării intereselor marii moșierimi,
din „drepturile44 căreia a înțeles să nu ciuntească nimic. „în țara
aceasta - clama indignat Carp în 1907 - nu avem numai săteni,
în țara aceasta avem proprietari44, închipuind un fel de echilibru
între doi parteneri egali. De fapt, - cine nu știe ? - dezechilibrul
era total. După o apreciere aproximativă a lui E. Costinescu,
menționată într-un discurs parlamentar din martie 1907,

367
comentată polemic de P. Carp (tocmai de aceea o cităm),
proporția în structura proprietății agrare de atunci era
următoarea: 5 milioane de locuitori (țărani) aveau în proprietate
3 732 000 ha, iar 7 500 locuitori (moșieri) dețineau peste trei
milioane de ha. Acesta era „echilibrul44 - recunoscut de
oficialități politice - între cei doi parteneri din lumea rurală. Sau
după datele mai exacte ale lui Radu Rosetti: 1 563 de proprietari
cu o suprafață de peste 500 ha dețineau 3 000 147 ha,
reprezentând 37,68 % din totalul suprafeței arabile, iar
proprietățile țărănești până la 10 ha dețineau 41,65 % din
suprafață, numărul proprietăților fiind de 1 015 302L Iar
Enciclopedia României a precizat (ca să apelăm tot la surse
oficiale) că „din cei peste un milion de țărani capi de familie
numai un sfert stăpâneau parcele mai mari de 2 ha442. Singura
soluție de rezolvare dreaptă și eficientă a chestiunii era
împroprietărirea țăranilor prin desființarea latifundiilor
moșierești și universalizarea dreptului la vot. Dar, bineînțeles,
aceste soluții radicale erau ocolite de conservatorii junimiști care
nu osteneau în a demonstra funcția utilă, eficientă a marii
proprietăți latifundiare.
Cum spuneam, există o consecvență de principii între opiniile
lui Carp din 1907 și cele din 1881 sau de mai înainte. Această
preciziune e importantă pentru că e firesc să ne întrebăm dacă,
acum, din 1907 încolo, când sub raport politic fosta grupare
fundată la Iași în 1871 se confundă cu partidul conservator în
totalitatea sa, mai poate fi vorba de un junimism politic. Oricâte
evoluții și involuții a suierit junimismul politic, ființa și spiritul
său continuau să existe. Nu numai pentru că principalii săi
exponenți de altă dată (Carp, Maiorescu, Th. Rosetti, lacob
Negruzzi) continuau să trăiască (s-au bucurat toți de o invidiată

1 Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat țaranii, 1907, p. 493.

2 Enciclopedia României, voi. III, 1940, p. 300.

368
longevitate). Ci și pentru că spiritul politic junimist aplicat
asupra vieții publice continua să fie menținut aproape la aceeași
temperatură ideologică. Carp sau Maiorescu afirmau cu aceeași
energie mai vechile (foarte vechile ?) principii diriguitoare care
au intrat în plămada junimismului: adevăr, cinste, sinceritate,
echilibru între forme și fondul lor propriu, dinasticism, cultură și
știință variat distribuită după mediul căruia le este destinată,
moralitate în viața politică, toleranță, conservarea structurilor
socio-politice constituite, împotrivire conservatoare față de orice
încercare reformatoare „bruscată44. Aceleași principii directoare
încercau să le insufle mai tinerilor oameni politici care se
alăturaseră grupării junimiste. Din păcate, Maiorescu nu găsise
în cadrele de el pregătite pentru a prelua rolurile diriguitoare în
toate compartimentele junimismului personalități de egală
energie și vocație. Iar cum în partidul conservator exista oricum
o mare competiție pentru succesiune și funcțiuni conducătoare,
Maiorescu a trebuit să se mulțumească cu personalitățile
exclusiv specializate pentru politică: Marghiloman sau N.
Filipescu. Și aceștia din urmă nu aveau prea multe elemente
comune din legatul „de aur44 al junimismului. Dar „bătrânii44 erau
încă în viață, se țineau dârz și câtă vreme se aflau în fruntea
grupării sau a partidului ceva din ființa spirituală a junimismului
politic continua să trăiască. Aceasta chiar dacă, din păcate, de
acum încolo junimismul - prin personalitățile sale conducătoare
- va continua să viețuiască numai în planul spiritului public. De
o grupare literară junimistă nu se mai putea vorbi de mult, de o
direcție literar-culturală junimistă nu se putea de asemenea
vorbi, acum, când sămănătorismul și poporanismul dominau
viața literar-culturală, iar Convorbirile literare, îmbătrânite și
epuizate, încăpuseră pe mâna geografului sămănătorist S.
Mehedinți.
Partidul conservator este preocupat în 1907 de problema
răscoalelor țărănești. La început de reprimarea lor, când cerând

369
fermitate, când denunțând atrocitățile. Apoi de corpul de legiuiri
agrare prezentate de liberali pe care, bineînțeles, le-au combătut.
Au elaborat contraproiectele lor, le-au dezbătut și le-au prezentat
parlamentului. Au organizat Comitetul de rezistență al marilor
proprietari pe lângă Societatea agrară și au dus tratative de culise
cu liberalii pentru a se ajunge la o înțelegere de nebeligeranță în
problema legiuirilor agrare. Tratativele le-au purtat o vreme
lacob Lahovari și Take-lonescu din partea conservatorilor și
Ionel Brătianu din partea liberalilor1. în interior se pregătea
răfuiala cu gruparea lui Take lonescu care, deși a stabilit în
declarații publice fuziunea, o considera funestă datorită, evident,
înscăunării lui Carp în fruntea partidului. Dealtfel, și în
dezbaterile din parlament, când s-au discutat reformele liberale,
el a adoptat o atitudine deosebită de a conservatorilor. Punctul
său de vedere va fi afirmat mai târziu, în decembrie 1908, când a
declarat în parlament că, după opinia sa, „singurul mijloc de a
ușurr învoielile agricole și, prin urmare, de a se așeza mai bine
viața economică a țăranului, e ca proporțiunea dintre proprietatea
mică și proprietatea mare să se schimbe în folosul proprietății
mici". Dar acum Take lonescu părăsise partidul conservator,
întemeind al său partid conservator-democrat. Ruptura s-a
produs în ianuarie 1908, când - în lipsa lui Take lonescu din
țară - junimiștii și cantacuziniștii decid într-o adunare generală
a partidului alegerea unui nou comitet din care îi exclud pe
takiști, organizând aproape în aceeași paritate și comitetul
electoral conservator din București. Alertat de ai săi, Take
lonescu se reîntoarce urgent în țară, încearcă o conciliere cu P.
Carp, dar neobținând nici un rezultat, anunță - printr-un
manifest datat 19 ianuarie 1908 - retragerea din partid. O
propagandă foarte iscusit condusă în toată țara și un program

1 Cf. T. Maiorescu, Jurnal, Caiet 27, B.A.R., mss. 3661, f. 24, 27;
Al. Marghiloman, op. cit., p. 63-64.

370
atrăgător pentru păturile mijlocii recoltează ecou și simpatie,
într-o perioadă când opinia publică era profund dezamăgită de
activitatea celor două partide istorice. Take lonescu încerca o
demult necesară revitalizare a conservatorismului, adaptat noilor
realități socio-economico-politice. Multora li se părea că a
apărut, în sfârșit, un partid radical care va fi altceva decât cele
două partide. Și într-o oarecare măsură noul partid oferea o
alternativă. Destui intelectuali de bună credință, cu convingeri
democratice, s-au lăsat cuceriți de sloganurile noului partid,
alăturându-i-se (A. D. Xenopol, C. Rădulescu-Motru, Ovid
Densusianu, N. Titulescu, N. Xenopol, I. L. Caragiale1, M.
Dragomirescu ș.a.). De fapt, noul partid - cum spunea Arghezi -
era o asociere hămesită a tuturor nemulțumiților din partidele
existente. Curând s-a demonstrat că a înșelat toate iluziile
investite în acest nou și fără scrupule partid politic.
„Partidul lui Take"’ devine repede puternic, îngrijorând
efeeth pe conservatori ca și pe liberali. Mai ales că în primele
luni de la constituirea noului partid, la niște alegeri parțiale,
candidații takiști ieșiseră învingători. Dacă la începutul
organizării noului partid liberalii i-au încurajat, sperând că vor
slăbi numai partidul conservator, succesele eclatante ale
takiștilor îi descumpănesc și pornesc ostilitățile. își unesc
eforturile cu conservatorii, apelează la regele Carol care,

1 La 26 ianuarie/18 februarie 1908 Caragiale îi scria entuziast lui

Dragomirescu (dramaturgul era atunci ostil junimiștilor și exulta pentru
lovitura pe care le-o administra Take lonescu): „în momentul când
expediez aceste rânduri primesc Ordinea (nr. 50 din 25 ianuarie), cu
notița despre aderarea ta la partidul conservator-democrat. Te felicit.
Acolo este locul nostru al tuturor, cari iubim ordinea și progresul pentru
că niciodată aceste amândouă n-au fost mai dușmănite ca astăzi de către
11(22>
mici și mari secături". (B.A.R., mss. rom. S —y—

371
neacceptând decât două mari partide, asigură pe „istorici^ că
șansele de guvernare ale lui Take lonescu sunt nule. „Augusta
persoană^ îl sfătuiește pe noul șef de partid - personal și prin
emisari - să reintre la conservatori unde, pe bază de înțelegere,
să obțină locul privilegiat ce i se cuvine. Soarta noului partid era
astfel, practic, pecetluită.
Dar până ca acest lucru să devină tuturor limpede, partidul
conservator-democrat adună aderenți mulți, compromițând
electoratul conservator (ca, dealtfel, și cel liberal). Fruntașii
conservatori, în cap cu Petre Carp, se angajează și ei în
obositoare turnee de conferințe în provincie pentru a recâștiga
din popularitatea pierdută. Zadarnic. La orice alegeri parțiale
takiștii dominau autoritar la colegiul II și III (și colegiul II era,
prin tradiție, guvernamental). Iritat, Carp merge până acolo încât
dă mână liberă lui Marghiloman și conservatorilor tineri să-i
învingă pe takiști cu propriile lor arme. în alegerile parțiale din
iama 1909, la Iași, de pildă, junimiștii îi concurează pe takiști,
utilizând aceleași mijloace venale1. Dar nimic nu-i putea
înfrânge pe takiști încât regele îi exprima lui Marghiloman
îngrijorarea sa privind situația electorală a conservatorilor
într-un moment în care, inevitabil, venise vremea să-i cheme la

1 Ibrăileanu îi scria lui Brătescu-Voinești, la sfârșitul anului 1909:

„Cu alegerile ai văzut ce-am pățit, stăm prost, pentru că, între alte
cauze, noi ne purtăm englezește, iar adversarii, vai !, nici nu-ți poți face
idee ! Bădărău cumpără, amenință cu pârjolul când va veni la putere
făgăduiește totul: legi favorabile pensionarilor, profesorilor - tuturor
oamenilor, e ceva grozav ! Iar junimiștii, «asanatorii», au cheltuit zeci
de mii de franci, au dat câte 500 franci pe un vot. Un om al lui
Marghiloman s-a adresat tatălui unui colaborator al revistei noastre ca
să-1 cumpere cu bani pentru a câștiga votul colaboratorului nostru... Ce
subiecte de tragedie poate crea Marghiloman cu milioanele lui •“ (în
Scrisori către Ibrăileanu, voi. III, Editura Minerva, 1973, p. 456.)

372
guvern. Marghiloman l-a liniștit pe rege: „Am răspuns că nimic
nu se prezintă tragic. Dacă nu reușim, va fi evident că trebuie să
ne împăcăm cu Take lonescu și să ne reconstituim partidul. Dar
acest al doilea act nu are de ce să fie jucat înainte/41 Carp însă
nu punea mare preț pe popularitate, electorat și electori (turneele
de conferințe din 1908 le-a întreprins numai pentru a le face pe
plac amicilor săi politici). El știa că cel ce oferă guvernul este
regele. „Numărul (adică masa alegătorilor, n.n.) - spunea el și
acum - vine pe urmă.44 Deci cerea regelui succesiunea. Mai ales
că liberalii, după ce îl debarcaseră pe D. Sturdza și îl
înscăunaseră pe Ionel Brătianu (după o luptă epuizantă pe care
am schițat-o într-o altă lucrare a noastră)2, aveau nevoie de o
perioadă de refacere în opoziție. Iar cei patru ani ai rotativei
guvernării se apropiau de sfârșit. încă în iunie făcea să se audă
amenințarea că se retrage din viața politică dacă în toamnă
regele nu-i încredințează guvernul. Regele voia însă un guvern
concentrat în care Take lonescu să fie reprezentat după ce
gruparea sa (așa o numea regele) va reintra în partid. Se încep
deci tratative în octombrie. Dar ele eșuează pentru că Petre Carp
refuza unele dintre condițiile lui Take lonescu (redesemnarea
unui succesor la conducerea partidului, revizuirea Constituției
pentru a se contopi colegiul I și colegiul II). La un moment dat,
prin septembrie, N. Filipescu i-a propus lui Maiorescu3 să
perfecteze el înțelegerea cu Take lonescu, preluând funcțiunile
conducătoare în partid și în guvern în cazul... retragerii lui Carp.

1 Al. Marghiloman, op. cit., p. 68.

2 Vezi detalii în lucrarea noastră Poporanismul, Editura Minerva,
1972, p. 284-309.
3 Filipescu va deveni în acești ani „omul lui Maiorescu44, după cum
Marghiloman era „omul lui Carp44. Fiecare din acești „oameni44 doreau
să asigure patronului lor o poziție prioritară în partid pentru că astfel
își adjudecau avantaje pentru iminenta succesiune la șefia partidului.

373
Pentru că șeful conservatorilor își reînnoise amenințarea cu
retragerea în viața privată dacă nu i se încredințează guvernul.
O amânase doar din septembrie pentru 15 decembrie. La
sfârșitul lui decembrie regele îl însărcinează pe Carp cu
formarea guvernului, precizându-i în prealabil două condiții: „Să
nu se atingă de legiuirile agrare ale lui Brătianu44 și să încerce o
înțelegere cu Take lonescu pentru a forma „un guvern de
concentrare64. Carp știa bine că prima condiție e obligatorie iar
cea de a doua e facultativă. Dar voința regelui trebuia respectată.
L-a vizitat deci pe Take lonescu acasă1 și a comunicat regelui
eșecul... tratativelor. Take lonescu a fost indignat de cinismul
procedeului carpist și de parțialitatea regelui care ignora
indicațiile electoratului, acordându-i guvernul lui Carp, ca șef al
conservatorilor, și nu lui ca lider al, atunci, celui mai popular
partid. A jurat răzbunare. Vindicta n-o putea, evident, exercita
asupra regelui. O va îndrepta deci asupra lui Carp, utilizând
toate armele pentru a-1 debarca. Și va izbuti.

6. La 29 decembrie 1910 Petre Carp e pentru a doua oară în

viața lui prim-ministru. Din guvernul său făceau parte: Maiorescu
(externe), Marghiloman (interne), Filipescu (război), Delavrancea
(lucrări publice), I. Lahovari (agricultură și domenii), C. C. Arion
(culte și instrucție), D. Nenițescu (industrie și comerț) și M. G.
Cantacuzino, fiul Nababului (la justiție). Alegerile au avut loc
în februarie 1911, guvernul având de înfruntat o opoziție
coalizată. (Chiar la 31 decembrie Take lonescu a perfectat

1 Biograful lui Take lonescu a relatat că întâlnirea a fost cu totul

formală: „Am venit, Take, trimis de rege. El vrea să mă înțeleg cu tine
pentru guvernare. Tu știi însă că noi doi nu suntem făcuți să ne
înțelegem. Să vorbim dar de altceva mai interesant/4 A urmat o
convorbire convențională după care s-au despărțit... ca doi oameni de
lume (C. Xeni, Take lonescu, 1932, p. 243).

374
 cartelul electoral cu Ionel Brătianu. Maiorescu a observat în
Jurnalul său: „Take lonescu a devenit Take Ionel ?44)
Marghiloman a intuit pericolul, într-adevăr foarte mare, și a
condus alegerile într-o manieră indescriptibilă. Contemporanii
au relatat că lumea era pur și simplu îngrozită. Opoziția abia a
putut obține 42 de mandate în parlament. (Marghiloman oferise,
la început, 55 de locuri. Dar cum a fost refuzat... i-a învățat
minte !) Programul de guvernământ al lui Carp, destul de atent
alcătuit, dar cu elemente socotite de opoziție drept demagogice
e, potrivit uzanței junimiștilor din 1888, publicat mai înainte și
proiectele de legi pregătite minuțios. Dar toate legiuirile propuse
de guvern trecură curând pe locuri secundare, totul fiind eclipsat
de furtunoasa afacere a tramvaielor. Creație a liberalilor,
societatea tramvaielor electrice din București a fost alcătuită în
1908 (primar era Vintilă Brătianu iar prim ministru Ionel
Brătianu) cu capitalul unor bănci lezate prin interese de P.N.L. și
a unor acționari bine plasați în ierarhiile partidului sau ale
prietenilor acestora. Marghiloman, sesizat de noul primar,
Matache Dobrescu, îi dezvăluie lui Carp panamaua și acesta
decide declanșarea ostilităților împotriva partidului liberal încă
din februarie 1911. Dar Take lonescu a intuit - în embrion -
proporțiile scandalului și s-a alăturat pe dată liberalilor,
conjugându-și eforturile pentru... distrugerea lui Carp. Ostilitățile,
neînchipuit de dure și desfășurate în parlament, în presă, în
justiție, în cabinetele Palatului regal și „în stradă44, au luat sfârșit
în aprilie 1912 prin înfrângerea lui Carp.
Regele a propus în tot anul 1911 abandonarea afacerii
tramvaielor și împăcarea cu Take lonescu prin cooptarea acestuia
în guvern, acordându-i-se trei portofolii. Dar condițiile lui Take
lonescu, fortificat, erau - considera Carp - inacceptabile (voia
dizolvarea parlamentului, reviziunea Constituției etc.). în
chestiunea tramvaielor Carp era intransigent. Spunea regelui și
colegilor de guvern că societatea liberală a tramvaielor e o

375
expresie tipică „de brigandagiu politic44 și că a o accepta înseamnă
recunoașterea dreptului familiei Brătianu la monopolizarea vieții
economice a țării. Atunci, în noiembrie 1911, Carp a rostit vestitul
discurs din Cameră în care a amenințat partidul liberal că îi va
aplica,/ierul roșu44 pentru că „să fii bogat ca rezultat al exploatării
statului, aceasta nu o admit44. Și cel din Senat în care punea sub
semnul îndoielii integritatea morală a lui I. I. C. Brătianu
(„Domnule Brătianu, autoritatea morală a unui om politic nu se
judecă decât după două lucruri și nu se câștigă decât printr-un
singur mijloc. în viața ta privată să fii totdeauna corect, în viața ta
publică să fii totdeauna dezinteresat.44). Carp avea, negreșit,
dreptate. Dar ignora că valabilitatea principiului său imanent nu
a fost niciodată acceptată în viața politică. Regele nu mai putea
tolera acest război intern. Cerea acum concilierea cu liberalii
(secretarul său particular, Basset, achiziționase și el un important
stoc de acțiuni ale societății tramvaielor și exercita presiuni pe
lângă „patronul44 său în favoarea liberalilor) și fuziunea cu takiștii
(aceștia, pe lângă mai vechile lor condiții puneau una nouă: șeful
guvernului să-i ceară scuze publice lui Ionel Brătianu). Au urmat
câteva luni de umilitoare și enervante pertractări. Carp nu putea
accepta condițiile regelui și ale lui Take lonescu. Apropiații lui
Maiorescu îi propuneau, încă din ianuarie 1912, să preia președinția
mui guvern concentrat. Carp cerea retragerea întregului guvern sau,
eventual, un guvern de tranziție. îi propunea președinția lui
Maiorescu. Dar spera că Maiorescu, loial, va refuza propunerea
sau dacă o acceptă să declare că tranziția va dura numai până ce
soluționează problema tramvaielor și concentrarea cu Take
lonescu, redându-i apoi lui Carp prim-ministeriatul1. Maiorescu

1 însemnări semnificative în Jurnalul lui Maiorescu. La 8/21 martie

1912: „Anicuța și cu mine foarte intensiv examen de conștiință să nu
facem nimic în contra unei scrupuloase fidelități către Carp, către
partid, către rege“. (Caiet 30, B.A.R., mss. rom. 3664, f. 37 verso.)

376
acceptă această ultimă propunere a lui Carp (reînnoită la 14/27
martie) deși știa clar că regele nu voia readucerea președintelui
partidului în fruntea guvernului concentrat. Și apoi, în pofida
propunerilor sale către Maiorescu, Carp considera că cea mai
bună soluție este retragerea întregului guvern pentru a lupta, în
opoziție, împotriva... banditismului politic dovedit de liberali.
Dar Maiorescu s-a făcut că nu înțelege gândurile lui Carp1 și,
bazat pe propunerile formale ale prietenului său, acceptă
sugestia regelui și preia, la 28 martie 1912, conducerea
guvernului. Carp era indignat de... perfidia lui Maiorescu și
considera, încă de pe atunci, amiciția lor stinsă pentru totdeauna.
Și fusese o prietenie de aproape jumătate de veac. Decizia lui
Maiorescu din 1901 („zică Carp ce va voi, de acum înainte zic
eu ce vreau“) a fost înfăptuită târziu, după un deceniu și mai
bine. Carp nu a iertat până la sfârșitul vieții gestul lui Maiorescu,
care putea fi într-adevăr interpretat ca o lovitură nu tocmai
bărbătește aplicată. Degeaba încredința Maiorescu în martie
jurnalului mărturia „intensivului examen de conștiință pentru a
nu comite o infidelitate față de Carp, partid și rege/' Dilema (sau
trilema) pe care o descria era insolubilă. Știa doar prea bine că
regele nu-1 dorea premier pe Carp, iar Carp nu înțelegea să se
supună umilit voinței regale. A rămâne fidel ambelor tabere era
o imposibilitate logică și etică. Se impunea o opțiune. Dacă
Maiorescu ar fi voit să rămână, cu adevărat, fidel amiciției de o
jumătate de veac, ar fi respins propunerea regelui. Degeaba
mima - fără să-și dea seama ? - sfâșierea între imperative
polare: amiciție și datorie. Nici o datorie nu-1 obliga să-și
renege, la 72 de ani, un prieten de o viață. Se condamna astfel

1 Carp i-a mărturisit lui Marghiloman la 2 aprilie „Vei vedea că

Maiorescu caută să facă el concentrarea în afară de mine. Eu atunci mă
voi retrage în viața privată. La urma urmelor dacă este să se dea partidul
pe mâna lui Take, să se facă aceasta fără mine44. (Op. cit., p. 112.)

377
partidul conservator scoțându-1 din guvernare ? Sau, și mai grav,
se primejduia astfel însăși ființa partidului conservator ? Greu
de răspuns în puține cuvinte. Oricum, partidul conservator era
amenințat cu disoluția încă din 1890 din cauza competiției
pentru șefie. Și fenomenul era de nestăvilit, ducând inevitabil la
pulverizare. Iar apariția lui Take lonescu, cu pretențiile sale
ambițioase la șefie, constituia cea din urmă și cea mai dură
lovitură aplicată organismului politic conservator. Din această
perspectivă privind lucrurile poate că dacă Petre Carp ar fi fost
sprijinit fără rezerve de întregul partid (ceea ce însemna ca
Maiorescu să refuze propunerea regală), precizându-se că
succesiunea va fi rezolvată mai târziu prin crearea unui
triumvirat Marghiloman, Filipescu, I. Lahovari, atunci partidul
conservator ar fi evitat sau numai ar fi amânat disoluția. Iar Take
lonescu - care oricum era dușmănit de Palat -, ar fi sfârșit, în
pofida popularității câștigate, să-și piardă din importanță,
supunându-se el voinței conducerii partidului (id est Petre Carp).
Dar Maiorescu devenise tot atât de ambițios ca Petre Carp.
Examenul de conștiință la care s-a supus în martie 1912 urmărea
nu atât să soluționeze o dilemă... insolubilă, cât să-și creeze un
alibi moral pentru o atitudine destul de condamnabilă. De fapt,
decizia lui Maiorescu, materializată în 1912, fusese luată cu
multă vreme înainte, când - după deliberări interioare - ajunsese
la concluzia că politica personală a lui Carp (în dublul sens al
expresiei) e un eșec și o primejdie. Simptomatică în acest sens ni
se pare a fi o însemnare de jurnal din februarie 1905, când
căderea de la alegerile de senator al universității bucureștene i-a
reeditat lui Maiorescu accentele rechizitoriale din 1901
(menționate mai sus): „De vreo 2 zile și eu sufletește deprimat în
urma căderii la alegerea de senator universitar și a falimentului
politicei de reformă conservatoare a lui P. Carp. Lui nu i-a păsat
de partidul conservator, ci numai - sub acest pretext - de ambiția
lui personală de a fi șef de guvern. Nu trebuia să încerce

378
decapitarea lui Lascăr Catargi la 1888, trebuia să intre în partidul
lui Lascăr Catargi el - Carp - la oct. 1895, trebuia să primească
prezidenția ministerului la aprilie 1899 cu George Gr.
Cantacuzino ca șef nominal de partid. A primit în iulie 1900,
prea târziu. Camera era a lui Take lonescu; atunci cel puțin
trebuia să introducă pe Take lonescu în minister, dar a mancat
momentul de Crăciun 1900 pentru a se duce de vanitate la
împăratul Wilhelm II și Franz losef (portret și mare decorație).
La 12 februarie a zis miniștrilor să nu voteze (pierzând astfel
prostește majoritatea), a fost criminal de nepriceput la facerea și
aprecierea legii țuicei (răscoală de țărani) și apoi în opoziție, la
congresul nostru din 1902 a atacat personal pe Take lonescu în
advocatura lui, probabil împins și «beme» de Mitiță Sturdza...441
Cum se vede, rechizitoriul întreprinde o veritabilă incursiune
în istoria erorilor lui Carp - adresând o explicită condamnare.
Pe scurt spus, Maiorescu era convins să trebuie să-și joace cartea
sa politică, socotind ambițiile lui Carp dinamitarde pentru partid.
Atunci de ce „examenul de conștiință44 din 1912 când decizia
fusese luată încă în 1901 sau 1905 ? Realitatea este însă că
Maiorescu vedea bine, că, acum, în 1912 poziția lui Carp nu era
deficitară și nu primejduia partidul, oricum amenințat de Take
lonescu, adevărat cal troian pentru conservatori. Decizia din
1901 și 1905 avea nevoie de un plus de motivație, pentru a
învinge ultimele scrupule morale. „Intensivul examen de
conștiință44 din 1912 urmărea așadar să-i creeze o justificare
morală pentru o opțiune (ba chiar decizie) adoptată cu un
deceniu înainte. Nu uităm, și ne grăbim să cităm aici, aforismul
maiorescian: „Nu există prieteni în politică, există numai
prieteni politici44. Și cine ar fi putut crede între 1870-1900 că T.
Maiorescu și Petre Carp sunt numai prieteni politici care se vor

1 Op. cit., Caiet nr. 25, B.C.S., mss. rom. 11 374, f. 11.

379
despărți, într-un hotărâtor moment dilematic, pentru a se
dușmăni până la sfârșitul vieții ?
Cartea lui Maiorescu fusese jucată. Dar tratativele cu Take
lonescu se tergiversau, acesta cerând portofoliul internelor, alte
câteva portofolii, un partaj al prefecturilor și primăriilor,
respingând și șefia lui Carp. Maiorescu (pe care Carp îl considera
acum a fi exclusiv „omul regelui**) trebuia să adopte o hotărâre
grea, optând între președinția guvernului concentrat (propusă lui
de rege) și amiciția pentru Carp. în august nu se hotărâse, de
vreme ce îi scria lui Carp la Țibănești: „dorința mea rămâne ca
tu să formezi ministerul unificat și la aceasta lucrez**1. Dar în
calea soluționării cu bine a chestiunii se punea o dificultate
insurmontabilă. Brătianu cerea o retractare publică a insultei și
Carp refuză2. Or fără această canosă Take lonescu (angajat față
de Brătianu) nu-1 admitea pe Carp premierul unui guvern
unificat. Iar instalarea lui Carp ca premier, fără cuvenita
retractare, amenința Brătianu, ar fi considerată de partidul liberal
ca o efectivă declarație de război civil. De fapt, opoziția față de

1 Op. cit., Caiet 31, B.A.R., mss. rom. 3663, f. 124 verso.
2 Iată, după relatarea lui Marghiloman, încercarea de ultimă oră a
lui Carp - la 27 septembrie - pentru a obține ceea ce considera că i se
cuvine: „Carp revine din Sinaia. Anunțat regelui că este gata să facă
concentrarea, că poate da Internele, dar că voiește lămuriri asupra
condițiunii ce i se pune ca partidul liberal să ia parte la alegeri, «flerul
roșu» nu este o insultă; a citit regelui discursul cu pricina; este gata însă
să declare lui Brătianu în prezența regelui că nu a vizat onorabilitatea
lui personală și să-i întindă mâna. Regele: nu știe de se va mulțumi
Brătianu și el nu se poate expune la un eșec. Carp: Neapărat, și lucrul
nu se poate face decât dacă s-a negociat și acceptat. Față de partidul
liberal nu are nimic de retractat sau de declarat; ar fi să cumpere puterea
cu părăsirea unei idei fundamentale de politică. Carp crede că toată
afacerea este un clenci pentru a fi înlăturat. Acceptă să facă oricine
concentrarea, dar el se va retrage din viața politică^, op. cit., p. 123.

380
Carp o făcea regele inventând mereu dificultăți de nedepășit,
înaintea evenimentelor internaționale ce se anunțau (războiul
balcanic) regele voia un guvern împăcat și supus (acesta nu
putea fi condus de un Petre Carp care avea, în orice chestiune,
soluția sa, neacceptând-o sau amânând-o pe a regelui) și o
opoziție liniștită. Maiorescu face jocul regelui. Dacă s-ar fi opus
regelui care nu voia un guvern condus de Take lonescu și nici
Brătianu nu accepta un guvern de concentrare cu șeful partidului
conservator-democrat pentru că dorea ca afacerea tramvaielor să
fie soluționată de conservatori și nu de un minister în care să fie
reprezentați și liberalii - poate că conservatorii conduși de P.
Carp rămâneau la guvern. Cum nu a ținut seama de aceste calcule
la îndemâna oricărui cunoscător al culiselor (și el le cunoștea ca
nimeni altul), criticul formează guvernul sacrificându-1, de astă
dată definitiv, pe Carp. Era a doua lovitură, și mai dură, pe care
o administra prietenului său în exact 7 luni. Oricâte argumente
înalte ar fi produs Maiorescu, Carp avea dreptate să vadă în
gestul - acum - fostului său prieten o felonie. Și feloniile Carp
nu le ierta. Mai ales dacă veneau din partea unui prieten bun. La
28 octombrie noul guvern Maiorescu depune jurământul. în
componența sa patru conservatori (Maiorescu [care și-a rezervat
și externele], Marghiloman, Filipescu și M. Cantacuzino), patru
takiști (Take lonescu, Bădărău, Disescu, N. Xenopol) și un
neutru (general N. Hîrjeu) la război. în plus prefecturile au fost
împărțite ca un legat de preț între cele două tabere. Fuziunea
partidului nu a fost însă realizată deoarece Take lonescu voia
adjudecată pentru el șefia. Carp își dă demisia din conducerea
partidului. Dar demisia sa nu este acceptată. Alegerile din
noiembrie se desfășoară în liniște, liberalilor asigurându-li-se
numărul de mandate promis. Carp a refuzat să i se pună
candidatura. Era șef de partid fără a fi deputat. Și, mai ales, șeful
partidului de guvernământ. O situație neobișnuită. Dar cum totul
era acum neobișnuit la conservatori, se acceptă și această

381
 ciudățenie. Carp a mai încercat să revină la putere în primăvara
lui 1913, așezându-și campania de relansare pe incompetența
guvernului în problema conflictului balcanic. în aprilie convoacă
chiar un congres al partidului fără acordul prealabil al membrilor
guvernului și al comitetului executiv. Congresul e un fiasco. O
ultimă încercare, în mai, când convoacă (sprijinit de apropiații
săi de acum, Filipescu - demisionat din guvern -, C. Olănescu;
Maiorescu îi numea „smintiți?" de Carp, Filipescu, Olănescu)
parlamentarii conservatori la o ședință, somându-i să semneze
într-un registru - pe care-1 va prezenta regelui - că sunt de acord
cu opiniile șefului (deși nu mai era) în problemele de politică
externă. Cum e refuzat, demisionează din șefia partidului
printr-o scrisoare către Ion Lahovari, președinte al clubului
conservator din București. (Maiorescu a notat sec, dar vădit
satisfăcut: „Caraghioslâc e sfârșitul campaniei Filipescu-Carp-
Olănescu."') La 29 mai demisia lui Carp e primită, fără a se
desemna un succesor. Cei patru miniștri conservatori se
constituie în membri delegați pentru a reprezenta conducerea
partidului conservator. Carp devenise un particular... încă destul
de temut iar fostul lui prieten, Maiorescu (nu-și mai vorbeau),
jubila ca ministeriabil de platformă europeană. După încheierea
cu succes a războiului din iunie-iulie 1913, conferința de pace
de la București, prezidată cu tact și pricepere de Maiorescu, i-a
adus un mare succes moral și politic. E încântat de opinia
elogioasă a regelui despre capacitatea sa diplomatică și de om
de stat. (A ținut să transcrie în Jurnal o apreciere a regelui făcută
lui Marghiloman că s-a dovedit a fi al doilea mare om de stat al
țării, după Kogălniceanu. „Va să zică nu Sturdza^, preciza
satisfăcut președintele de consiliu.) După semnarea păcii,
retragerea guvernului devenise iminentă. Era, de altfel, hotărâtă
revenirea liberalilor la putere. Maiorescu, într-un gest de
reparație tardivă, îi propune în august regelui să admită „de a
aduce pe Carp din nou ca șef al partidului conservator în

382
opoziție, fiindcă liberalii vor pune chestia agrară pe tapet și Carp
are aici autoritate în țară. După 3 ani în opoziție Carp va fi de
80 de ani - prin urmare «hors de cause», iar în opoziție nu e
periculos. Regele a admis fără greutate/' Carp a făcut, probabil,
greutăți, neputând accepta să se mulțumească cu „resturile" ce i
se zvârleau. La 14 noiembrie 1913 Maiorescu „se alege4' șef al
partidului conservator (din 23 de membri prezenți doar Virgil
Arion, apropiat lui Carp, s-a opus la început. Apoi a votat și el
favorabil). Era astfel lovit, din nou (pentru a treia oară) Petre
Carp. Dar i se administra o lovitură dureroasă lui Take lonescu
care și-a văzut spulberat visul de a deveni președinte de guvern
pentru ca, la nici doi ani, să i se risipească și cel de a fi șef al
partidului conservator integrat. La 31 decembrie 1913 Maiorescu
prezintă demisia guvernului iar la 4 ianuarie 1914 Ionel Brătianu
formează cabinetul liberal1. Conservatorii ies din scenă,
Maiorescu fiind de mult hotărât să se retragă din politica activă,
încredințând succesiunea șefiei (de aceea tocmai o primise în
noiembrie 1913) lui Al. Marghiloman. La 6 februarie/11 martie
1914 de la Abazzia, unde își petrecea vacanța, îi trimite lui
Marghiloman demisia din șefia partidului conservator. Demisia
e desigur primită, la 4 iunie, de comitetul executiv. Maiorescu
părăsea viața publică obosit, îngrijorat, dar în apoteoză. Carp,
marele înfrânt, mai zăbovea o clipă. Avea, la 77 de ani, planuri
de viitor. Spera, încă, în posibilitatea revanșei. Dar, indiferent
de situația celor doi lideri, junimismul politic își încheiase rolul
și funcțiunile.
Finalul, ca în marile drame, e tragic. Politica a sfârșit prin a
învrăjbi doi buni prieteni din energia, inteligența și cultura
cărora - conjugate fericit - s-a ivit una dintre marile orientări în

1 Despre situația partidului conservator în această perioadă vezi și

informata lucrare a lui Anastasie lordache, Viața politică în România.
1910-1914, Editura Științifică, 1974.

383
spiritul public din România. Nume care timp de cincizeci de ani
se asociau aproape reflex erau instalate, acum, la antipozi.
Prezicerea de la 1871 că politica va introduce dihonia printre
junimiști s-a adeverit și în cazul celor doi lideri. Ce-i drept, din
fericire, târziu de tot. Dar tocmai pentru că s-a produs atât de
târziu regretul e cu atât mai mare. Mai ales că dușmănia, după ce
actele care o pricinuiseră s-au consumat, se dovedea a fi inutilă
și gratuită. Vană ambiție politică, vicioasă ca orice patimă. La
ce a folosit, într-adevăr, gestul lui Maiorescu, din martie și
noiembrie 1912 ? Și-a motivat adeseori atitudinea, în declarații
publice sau în intime pagini de jurnal, prin necesitatea de a se
supune voinței regale pentru a salva partidul conservator. Dar l-a
salvat ? Fuziunea cu partidul lui Take lonescu nu a izbutit defel
s-o realizeze, fiind - și-a dat finalmente seama - o tentativă
sortită eșecului. O ultimă încercare din mai 1913, când i se
promitea șefia „dacă primește să se curețe de Bădărău-
Păltineamf4, eșuează lamentabil. A contopi cele două partide sub
președinția lui Take lonescu însemna a renunța la tot ceea ce
semnificase junimismul în materie politică timp de cinci decenii.
A izbutit doar să prelungească cu ceva mai puțin de doi ani
guvernarea conservatoare. Merita acest răgaz (dacă eliminăm din
discuție vanitatea de a fi premier) sacrificarea unei amiciții de o
viață ? Mai ales că, repetăm, partidul conservator a rămas în
1914 mai învrăjbit decât în 1912. Acum dispăruse și Carp cu
grupusculul său, iar competiția pentru șefie, lăsată vraiște, a
căpătat aspectul sălbaticei înfruntări între adversari egal de
îndreptățiți. Dacă rămânea Carp liderul partidului, competiția
pentru șefie era temporizată încă pentru câțiva ani buni. Tot
sacrificiul lui Maiorescu (dacă sacrificiu poate fi numit) se
dovedește a fi de o neașteptată inutilitate.
Cât privește gestul de intransigență probat de nu mai puțin
ambițiosul Petre Carp el este, examinat lucid, atins - vai - de
gratuitate. O gratuitate tragică. Carp se voia un apostol al cinstei

384
și al civismului dezinteresat. Credea că, la adânci bătrânețe, spre
sfârșitul carierei va putea oferi o pildă, arzând cu „fierul roșu“
afacerismul înveșmântat în fraze tremolate. Ciudată, foarte
ciudată această izbucnire tardivă de donchijotism a lui Petre
Carp. Să nu fi observat el timp de cincizeci de ani că partidul
liberal a monopolizat viața economică a țării, îngăduindu-și cele
mai abuzive panamale ? Cum de nu a denunțat Petre Carp aceste
uriașe matrapazlâcuri în cei aproape zece ani de cordială
colaborare cu partidul liberal din anii viziratului bătrânului Ion
Brătianu ? Cum de nu s-a încordat până la revoltă fibra morală a
lui Petre Carp atâtea decenii pentru a izbucni ultimativ, brusc,
tocmai în 1910 ? Doar* afacerea tramvaielor, fără îndoială
revoltătoare, avea precedente. Și încă multe. E drept că Petre
Carp a fost întotdeauna cunoscut ca un om politic de o onestitate
ireproșabilă, disprețuind moravurile veroase, afacerismul
clientelar, înfruptarea oficializată din avuția națională. Dar le-a
cunoscut - ca spectator - îndeaproape, știind prea bine că sunt
atât de adânc pătrunse în viața politică, încât se confundă cu ea.
O eradicare a plăgii era - nu se poate să nu fi știut - imposibilă
Cu experiența sa politică e imposibil de crezut că a sperat în
izbândă atunci când a declanșat campania împotriva societății
liberale a tramvaielor electrice. Și totuși a făcut-o ! Gestul poate
fi sublim. Dar perfect gratuit, aducând partidului conservator, a
cărui responsabilitate conducătoare de-abia o căpătase, grave
prejudicii... morale. Am crede mai curând că intransigența sa era
dictată de ambiție. Ambiționa să-și uluiască contemporanii și să
lase posterității o pildă. Firește, a fost înfrânt. Dacă măcar acum,
când purta pe umeri responsabilitatea șefiei spre care năzuise o
viață, ar fi izbutit să-și îmblânzească ambițiile coborând în real,
așa maculat cum era ar fi adus, poate, partidului său servicii
importante. Dar tocmai acum Carp găsise că e nimerit să
pornească bătălia decisivă cu corupția de parcă nu ar fi știut că
e o componentă inextricabilă a vieții politice. Dar ambiția

385
(Maiorescu a calificat-o o dată ca fiind criminală) și trufia au fost
elementele caracteristice ale personalității politice a lui Carp.
Privite lucrurile astfel, s-ar putea explica gestul lui Maiorescu
de a curma răul repunând în drepturi echilibrul acolo de unde
ambiția îl izgonise. Dar explicitare nu înseamnă și justificare.
Pentru că așa gratuit cum apare gestul lui Carp, el se dovedește
a fi legatarul principiilor junimiste care făcuseră epocă
odinioară. Ca un june contestatar de la 1868 Carp continua să
apere valoarea moralității, a adevărului, a sincerității și
onestității. Maiorescu, cel care semnase teribilele rechizitorii din
1867-1868, se pliase pe real, uzând de diplomație și spirit
tranzacțional. Maiorescu îmbătrânise și devenise... înțelegător,
adică concesiv. în Carp palpitau acordurile juneței și zvâcnetul
nonconformismului se redeșteptase întreg. (întinerise sau, vorba
lui Take lonescu, se ramolise ?) împreună, cei doi prieteni s-ar fi
complinit, echilibrând - cine știe ? - termenii unei relații prin
definiție antinomică. Dar acum prietenii de odinioară erau ei
înșiși ipostazele umane ale termenilor amintiți. Ireconciliabili.
I-a fost dat junimismului să-și încheie ciclul în singurul plan în
care mai exista, în cel politic, printr-o reeditare a intransigenței
contestatare din anii șaizeci. Era, de altfel, și pe acest plan unica
trăsătură, pe neașteptate reanimată, din junimismul de odinioară,
în rest conservatorismul luminat de altădată se întunecase
compact. Prin poziția adoptată față de problemele cheie ale
reformării structurilor existente (cea agrară și a lărgirii dreptului
la vot) din junimismul de altădată rămăsese, îngroșat, numai
conservatorismul cel mai închistat, Maiorescu vorbea sarcastic
despre „proiectele socialist-antiproprietare“ ale liberalilor, iar
Ionel Brătianu era denunțat ca „susținătorul socialiștilor în
guvern “ Iar Carp, în discursuri notorii, la care ne-am referit, a
combătut, cu vehemența-i obișnuită, proiectele reformatoare.
Oricât de paradoxal ar părea, ipostaza conservatorismului
luminat o reprezentau acum Take lonescu și gruparea sa.

386
 *
Dacă nu ar fi intervenit războiul mondial din 1914, perioada
neutralității României și apoi a beligeranței, cele „două coloane44
ale junimismului de altădată (expresia e a lui Ibrăileanu), Carp și
Maiorescu, s-ar fi retras, cu siguranță, unul mai târziu, celălalt
mai devreme, din viața politică. Dar noile desfășurări, cu
interesul lor politic, de dimensiune cu adevărat națională, le
readuce în for. Nu vor mai ocupa poziții de prim plan pentru că,
oficial, nu mai reprezentau organisme politice. Dar se
reprezentau pe ei înșiși. Ceea ce, prin ce însemnau, era enorm. în
noile condiții se regăsesc - oare cu mirare ? - pe aceeași poziție.
Carp încă la Consiliul de Coroană din iulie 1914 cere intrarea
imediată a României în război alături de puterile centrale
(„Război imediat. Trebuie ajutat germ?hiismul... Avem un tratat,
România trebuie să-și ție angajamentele44). Maiorescu nu se afla
în țară. O asista în Germania pe soția sa al cărei cancer,
recidivat, avea să o răpună. Se reîntoarce toamna, în octombrie,
zdrobit sufletește, el însuși bolnav de inimă. Vinde casa (vestita,
legendara casă din str. Mercur...), donează - la 24 octombrie -
biblioteca sa Fundației universitare („minus - spunea - unele
volume de inimă4'), și se mută în pensiune în locuința nepoatei
sale M. Racottă. Față de evenimentele în curs are aproape
aceeași opinie cu a lui Carp: respectarea tratatelor încheiate,
altfel spus alăturarea de puterile centrale. Cu un corectiv
hotărâtor. Nu imediat. Adică se ralia opiniei exprimate de
Marghiloman în amintitul Consiliu de Coroană: neutralitate...
favorabilă puterilor centrale.
Carp este, în limitele prerogativelor sale de acum, foarte
activ, militând pentru înfăptuirea punctului său de vedere.
Maiorescu este un retras, bolnav fiind și - repetăm - pustiit
sufletește. Se mulțumește să-1 consilieze pe Marghiloman (și în
februarie 1915 îi scria lui Marghiloman: „Impresia mea este

387
identică cu a dumitale44), cerând mereu ca acțiunile României să
fie călăuzite de ideea amiciției cu Germania. Pleda și în martie -
pe lângă rege și Marghiloman - pentru... „neutralitate
prelungită44. Marghiloman vedea și el în atitudinea lui Maiorescu
„triumful politicii mele proprii441 Apoi, în a doua jumătate a lui
1915, Maiorescu e parcă mai prezent decât Carp. Dar activismul
lui Maiorescu este dictat strict de disensiunile din partidul
conservator, în care N. Filipescu izbutise să creeze o puternică
dizidență, blamată de bătrânul critic, ocrotitor al lui
Marghiloman. Printre conservatori se produsese, după moartea
regelui Carol, o reevaluare de opinii. Filipescu, Delavrancea,
Take lonescu cereau imediata intrare în război alături de
Antanta. Marghiloman și un grup al său destul de neînsemnat își
înclinase neutralitatea spre o alianță cu puterile centrale. Partidul
conservator era practic dizolvat între cele trei grupări existente.
Era denunțat ca „germanofil44. Cei doi foști stâlpi ai Junimii,
Carp și Maiorescu (cărora li se asocia și Th. Rosetti) își păstrau
opiniile favorabile puterilor centrale cu unele deosebiri care se
vor menține. Și când Take lonescu a ținut, în decembrie 1915,
un patetic discurs, clamând vibrant pentru intrarea în război
(„Generația aceasta a fost ursită de soartă să îndeplinească fapta
cea mare. Ea va fi sau groapa muncii de veacuri, sau zămislitoarea
unei vremi așa de frumoase, încât vedenia ei mă smerește.44). Carp
a intervenit a doua zi, blamând schimbarea la față a lui Take
lonescu - de la neutralitate la beligeranță - adresându-i cuvinte
care au căpătat semnificația unui diagnostic moral: „Dar să-mi
permiteți să amintesc că baletul nu justifică toate încamațiunile,
precum frumusețea nu justifică toate prostituțiunile44. Era ultimul
său discurs parlamentar. Dar nici acesta n-a fost o apoteoză.
Maiorescu nu a ținut nici un discurs. Dar credea în ianuarie și
chiar în martie, după victoriile Germaniei în Serbia, pe frontul

1 Al. Marghiloman, op. cit., p. 415, 422, 465.

388
francez că „Brătianu e pe ducă" și ar trebui alcătuit un guvern
Marghiloman în care ar accepta să fie... ministru de externe1. în
timp ce Carp, în iunie, făcea să se audă că ar accepta să reintre
în gruparea lui Marghiloman pentru a forma „un partid mare"
care ar putea alcătui guvernul. Și cine altul putea fi premier
decât însuși Petre Carp ? Dar alții susțineau că Maiorescu îl
obstacolează din nou pe Carp întrucât dorea președinția
guvernului pentru sine ! Aceste zvonuri din iunie 1916, care
trebuie să fi fost verosimile, nu își găsesc confirmare în Jurnalul
lui Maiorescu. Dimpotrivă, la 6/19 decembrie 1915 scria:
„Hotărăsc (a sa, n.n.). Dacă regele cere guvern de război contra
Rusiei să-1 cheme pe Carp. Eu voi susținea acest minister ca
senator, ca scriitor în gazete, dar în nici un caz ca ministru. Ca
ministru nu pot susținea decât o neutralitate în toate privirele.
Folosul țării ar fi deschiderea întregului export, liniștirea
cugetelor celor nepoliticiani și poate promisiunea unei întinderi
de hotare la viitorul congres de pace, dacă - precum sper -
Germania va fi biruitoare. în orice caz se poate obține așa o mai
bună tratare a românilor în Ungaria. Ceea ce mă face să fiu
contra unui război al nostru contra ruso-francezilor în situația de
astăzi este și grija de siguranța tronului. Noul rege cu greu se
poate pune contra simțimântului, fie și rătăcit, al majorității
păturii politice din țară"2. Cu Carp continuă să nu vorbească (din
octombrie 1912) și nici unul dintre cei doi foști prieteni nu făcea
gestul de conciliere. Mai ales că, acum, și în chestiunea politică
esențială, atitudinea față de război, se găseau, din nou, pe poziții
diferite. Carp cerea imediata intrare în război alături de
Germania și Austro-Ungaria (Tripla Alianță nu mai exista de
când, în 1915, Italia intrase în război de partea Antantei, iar

1 Ibidem, voi. II, p. 18.

2 T. Maiorescu, op. cit., Caiet 39, B.C.S., mss. rom. 11 398, f. 23-24.

389
Maiorescu sfătuia pentru o „cinstită neutralitate... însă mai
binevoitoare pentru puterile centrale4'). Ruptura între ei era atât
de mare încât sfârșitul lui iulie 1916 când Marghiloman trata, în
numele fostului premier, o conciliere cu Carp, acesta din urmă
i-a replicat scurt și dur: „Niciodată nimica cu Maiorescu44. Iar în
august, chiar în preajma decisivului Consiliu de Coroană,
Maiorescu mai credea (ca și Marghiloman) că a sosit momentul
să-și ia „răspunderea situației44 și numai audiența la rege, în
aceeași zi de 13 august, îl trezește la realitate, conchizând,
înfrânt „totul este pierdut... Regele s-a hotărât44. Apoi, a doua zi,
la 14 august 1916 în Consiliul de Coroană, Maiorescu și Carp
s-au găsit... aproape alături1. Maiorescu s-a declarat împotriva
intrării în război, cerând - din nou - neutralitate... favorabilă
puterilor centrale (același lucru a cerut și Th. Rosetti), Carp,
evident, s-a opus alăturării la Antanta, cerând, dimpotrivă,
imediata angajare în frontul puterilor centrale. Maiorescu și-a
susținut cu demnitate, sincer îngrijorat pentru destinul țării,
punctul de vedere. Pe când vanitosul Carp, văzându-și infirmat
punctul de vedere, în fața deciziei majorității Consiliului de
Coroană, a ajuns să exclame: „Doresc să fiți bătuți căci istoria
voastră ar fi pieirea țării44 (am redat cinica propoziție după
transcripția lui Maiorescu).
în anii războiului atitudinea celor doi foarte bătrâni oameni
politici a fost net deosebită. Carp, greu încercat prin pierderea,
în război, a unuia dintre fiii săi, se afla îndurerat la Țibănești. A
fost adus la București, la stăruința prietenilor (mai ales Lupu
Kostaki) lăsați de guvern să administreze capitala părăsită, în
octombrie. Maiorescu nu s-a refugiat, rămânând în capitală

1 Maiorescu a notat mâhnit că l-a întâlnit pe Carp „pe care nu l-am

mai văzut de la 16 octombrie 1912 și care nici la grozava îmbolnăvire a
neveste-mi, nici la moartea ei n-a dat semn de viață. Salut pe toți din cap
dar nu mă apropiu de el“. (Caiet 40, B.C.S., mss. 11 400, f. 43 verso.)

390
(Marghiloman a rămas și el la București, însărcinat de rege să
reprezinte Crucea Roșie). Fiică-sa, Livia Dymsa, îl invita la
Petersburg (unde locuia ea) pentru ca de acolo să se stabilească,
împreună, la Stockholm. Maiorescu, mișcat, i-a răspuns dârz:
„Dar eu nu părăsesc țara, nici Capitala (și astăzi bombardată) la
primejdie*4. Amândoi primesc cu durere și umilință intrarea la
23 noiembrie a trupelor germane în București sub comanda
mareșalului Mackensen. Foarte grăbit, șase zile mai târziu,
Mackensen îi comunică lui Marghiloman, prin Tzigara-Samurcaș,
că este însărcinat de împăratul Wilhelm al II-lea să discute o
pace separată cu România. Interlocutorii doriți de împărat: Carp,
Marghiloman, Maiorescu. Carp, încunoștințat de Tzigara-
Sarmurcaș, răspunde în stilul lui: „Aceasta nu mă interesează;
este o prostie, căci în acest moment ar fi o slăbiciune**,
încunoștințat și Maiorescu, acesta îi cerea lui Marghiloman o
întrevedere în trei cu R Carp. Dar acesta din urmă răspunde cu
nespusă iritare: „Cât voi mai trăi, cu Maiorescu n-o să mai am
vreo conversație politică**2. Carp și ai lui se declară antidinastici
și cred că salvarea țării ar sta în detronarea (sau abdicarea)
regelui Ferdinand, demisia guvernului Brătianu și tratative
pentru o pace - nu imediată - cu puterile centrale. Până și Th.
Rosetti devenise un potrivnic al regelui. Lui Maiorescu și lui
Marghiloman acest punct de vedere li se părea inacceptabil. Ba
chiar Maiorescu refuza orice întrevedere, oficială, cu inamicul.
Jurnalul lui Maiorescu păstrează această însemnare (din 21
decembrie/3 ianuarie 1917) de o demnitate emoționantă. O
transcriem în întregime: „Pe la 5 seara colonel Brociner la mine
din partea mareșalului Mackensen care ar vrea să aibă cu mine
(o întrevedere, n.n., textul e indescifrabil) despre care știe că
regele Carol avea mare încredere în mine. Ar vrea să se

1 T. Maiorescu, op. cit., Caiet 41, B.C.S., mss. 11 401, f. 29.

2 Al. Marghiloman, op. cit., p. 339-340.

391
întâlnească și cu Carp și Marghiloman (care e însă bolnav în pat
de pleurezie). I-am răspuns că eu șed strada Lustrului 7 și
mareșalul n-are decât să depuie o cartă de vizită la mine și eu
mă voi crede obligat să-i răspund vizita și atunci putem vorbi.
A plecat Brociner (care a părut foarte puțin îndemânatic) și a
venit peste o oră cu răspunsul că Mackensen nu e hotărât și că va
vedea el în sus, mâine, dacă poate primi acest mod de intrare în
relații. I-am răspuns că altfel nu primesc eu. Eu sunt supusul
credincios al regelui nostru Ferdinand, câtă vreme este rege, și
nu pot merge la altă autoritate parcă ar fi ea stăpâna de drept a
țării. Mackensen trebuie să păzească cu mine regulele sociale nu
autoritative... El mă poate aresta, dar nu mă poate schimba în
credința mea de cetățean român/41 în februarie 1917 Mackensen
reînnoiește invitația de întrevedere. A găsit prilejul cu ocazia
deschiderii stagiunii Teatrului Național. Autoritățile germane îi
invită pe Maiorescu, Carp și Marghiloman la premieră (se juca,
în limba germană, Ifigenia in Tauri da a doua seară urmând să
se reprezinte Fântâna Blanduziei). în antract, Mackensen ar fi
voit să aibă o convorbire cu cei trei oameni politici. Maiorescu
refuză invitația, pe motive de boală. „Astfel refuzul meu,
precizează în Jurnal, de a asista la această serbare teatrală
instituită de germani are un adevărat motiv (era într-adevăr
bolnav, n.n.), nu numai un pretext.442 Carp a declinat și el
invitația invocând doliul. Marghiloman a avut, la 16 ianuarie,
întrevederea cu Mackensen. Dar Carp, deși în noiembrie
refuzase propunerile lui Mackensen, apoi în ianuarie s-a întâlnit
cu mareșalul, îl dirija pe Lupu Kostaki, care se credea mai mult
decât un ministru, în teritoriul ocupat. („Dealtmintrelea cine
merge la ministerul de Interne, între orele 11 și 12 - scria
Marghiloman la 29 ianuarie 1917 - găsește acolo pe Carp care

1 T. Maiorescu, op. cit., Caiet 41, B.C.S., mss. 11 401, f. 86.

2 T. Maiorescu, op. cit., Caiet 41, B.C.S., mss. 11 401, f. 86.

392
dă directive*4.) Carp inițiase în ianuarie o reformă administrativă
a teritoriului ocupat, după un plan al lui anterior. Maiorescu
condamna proiectul: „Căci altceva este să provoci tu răsturnarea
legilor tale, altceva să te supui unei impuneri... Rău atunci de cei
ce vor rătăci pe căile antidinastice, rău de cei ce vor fi pus la cale
o răsturnare a legilor noastre, care nu vor sta un minut în picioare
după ce se vor fi retras germanii. Șeful partidului a avut dreptate
să degajeze răspunderea lui.4*1 Apoi Carp se dezice de aceste
proiecte și își consiliază „oamenii44 să nu devină exponenți ai
autorității civile patronată de ocupanți. Iar, prin Lupu Kostaki,
Carp iniția (încă în martie) tratative de pace separată cu
Germania, împotriva voinței autorităților oficiale stabilite la Iași.
Stere a făcut o călătorie în acest scop la Berlin și Viena,
Maiorescu crezând că „Stere e trimis de Carp, care cu atât mai
mult va nega faptul44.
Dușmănia dintre cei doi foști lideri junimiști atinsese din
nou, în 1917, cote paroxistice. Nu vrem să spunem că atitudinea
lui Carp a fost a unui colaboraționist. Dar a acceptat să
întâlnească pe Mackensen de câteva ori și convorbirile nu au
ocolit chestiunile politice. Pe când Maiorescu a respins orice
contact cu ocupanții. Oricine venea la el pentru intervenții pe
lângă oficialitățile de ocupație căpăta, invariabil, același răspuns:
„N-am și nu vreau să am relații cu germanii câtă vreme suntem
în război44. Destinul țării îl îngrijora și, bolnav fiind de o boală
cardiacă fără leac, era mâhnit că e silit să-și trăiască zilele din
urmă în umilința unei țări temporar îngenuncheate. „N-am ieșit
toată ziua din casă, nota la 25 ianuarie/7 februarie 1917. Mă lupt
cât pot în contra deprimării. Greu de prevăzut, dacă și cum va
scăpa țara.44 La a 77-a aniversare a zilei de naștere nota scurt dar
revelator: „Sufletește, aștept cu răbdare pacea.44 Hotărât lucru,
destinul a fost crunt cu omul și patriotul Maiorescu. Merita un

1 Al. Marghiloman, op. cit., p. 400.

393
sfârșit mai senin. A făcut și el proiecte în prima jumătate a
anului 1917, a participat la conciliabule și convorbiri. Dar
totdeauna cu ai săi, refuzând tratativele cu ocupanții și veghind
mereu să apere demnitatea țării și a civismului său neprofanate.
Cu Carp nu s-a mai împăcat. A murit singur și în durere
sufletească fără a fi apucat să vadă înfăptuit actul istoric de la 1
decembrie 1918. Ar fi avut, cu siguranță, tăria morală de a se
recunoaște învins, și s-ar fi bucurat de împlinirea unui vis secular.
Când la 1 iulie 1917 i s-a anunțat sfârșitul fostului său prieten
Carp a replicat concis: „Pentru mine Maiorescu era mort de 5
ani44, iar celui ce a venit a doua zi să-1 invite la înmormântare i-a
servit această butadă pe care n-o putem numi altfel decât tot
cinism: „De ce aș face lui Maiorescu o politeță pe care el nu va
putea să mi-o întoarcă". Era, de fapt, altfel exprimată decizia sa
de mai anul trecut: „Cu Maiorescu nimica niciodată44. Din păcate
înțelegea să-și păstreze hotărârea și în fața mormântului deschis.
Carp i-a supraviețuit lui Maiorescu aproape doi ani. Lucruri
deosebite, pentru Carp, nu s-au mai petrecut în această perioadă,
în preajma protocolului de la Buftea și a păcii de la București,
martie și mai 1918, Carp voind să păstreze cât mai mult din
teritoriul țării a ținut morțiș la ideea sa: detronarea regelui
Ferdinand și un alt guvern (evident, prezidat de el) care să ducă
tratativele de pace. Era intransigent în pertractările sale cu
Mackensen, aproape neținând seama că, totuși, mareșalul
reprezenta armata care, vremelnic, ieșise victorioasă. Nu a
acceptat pacea de la București, socotind că dacă regele
Ferdinand ar fi fost detronat se putea obține mai mult decât
puținul obținut și s-a retras mohorât la Țibănești. Și el credea că
pacea generală de după sfârșitul războiului va trebui să
reevalueze fundamental provizoratul stipulat, totuși, într-un
tratat în mai 1918. Că nu a crezut în dezlegările fericite pentru
România care s-au materializat în tratatul de la Versailles, este
adevărat. Dar câți din oamenii politici de atunci au putut

394
prevedea aceste dezlegări fericite ? Destul de puțini. Că Petre
Carp, ca dealtfel și ceilalți conservatori din partidul condus
de Marghiloman, s-a compromis prin filo-germanismul lui
inflexibil este iarăși adevărat. Dar să recunoaștem că împlinirea
marelui deziderat istoric al poporului român nu s-a datorat -
cum s-a acreditat - alianței cu puterile Antantei. La aceasta au
contribuit în primul rând în chip esențial lupta și sacrificiul de
sânge al poporului care, pe fondul marilor evenimente (prăbușirea
Imperiului Austro-ungar și a celui țarist) a știut să-și impună
voința și puterea. Această nouă configurare a Europei de răsărit
și de centru a creat condițiile ca lupta și sacrificiile poporului
român pentru unificarea statală să se poată realiza. în vechile
structuri e sigur că nici una dintre cele două mari tabere
victorioase - Antanta sau puterile centrale - nu ar fi recunoscut
(deși Antanta se angajase oficial prin tratatul de alianță din
august 1916) dreptul României la unificare statală. Ipoteza unei
Antante victorioase, cu Rusia rămasă în cadrele ei vechi, cu
aceleași tendințe și scopuri anexioniste, nu ar fi sancționat, cu
siguranță, împlinirea marilor deziderate istorice ale poporului
român. (Tocmai această ipoteză, socotită de Carp periculoasă,
l-a îndemnat spre politica sa filo-germană.) Iar o victorie a
puterilor centrale - mai e necesar s-o spunem ? - nu ar fi
contribuit, desigur, la realizarea actului de la 1 decembrie 1918.
Dar destinul a vrut altfel și istoria ne-a fost fastă.
Carp, cu umorul său negru, ar fi spus atunci: „România are
atâta noroc încât nu-i trebuie oameni de stat". Era o formulă
spirituală, ca atâtea altele ale lui Carp, îndeplinind de astă dată
oficiul de replică finală. De final tragic. Cu acest „mot" sarcastic
Carp părăsește, de fapt definitiv, scena politică românească,
retrăgându-se undeva, departe, dincolo de culise. Se retrage la
Țibănești unde în 18 iunie 1919 moare, nu fără a fi fost vizitat -
în mai - de un comisar regal pentru a-i solicita informații despre
comportarea sa și - mai ales - a unor oameni politici

395
colaboraționiști în anii războiului. Moartea a venit la vreme.
Retragerea în lumea umbrelor devenise de câtva timp un
imperativ și Carp a găsit, încă în 1918, spirituala butadă
justificativă. Nu vrem să absolvim prin aceasta eroarea fatală a
filo-germanismului probat de Carp, Maiorescu și ceilalți
conservatori rămași credincioși lui Marghiloman. Vrem numai
să observăm că nici planurile adversarilor lor politici nu au
constituit factorii care au asigurat marea împlinire de la sfârșitul
războiului. Și aceasta pentru că din octombrie 1917 încolo au avut
loc evenimente esențiale pe care nimeni (poate, cu excepția
parțială, a lui Const. Stere) nu le-a putut prevedea. Repetăm,
aceasta nu diminuează cu nimic din marea eroare a germanofililor
conservatori, agravată de atitudinea lor (cu excepția lui
Maiorescu) în anii 1917-mai 1918 când au tratat cu ocupanții (la
început fără însărcinări oficiale), transmițând Curții regale de la
Iași note ultimative în care cereau admiterea imperativelor de ei
ideate. La Carp, dincolo de principii, vor fi îndeplinit un rol,
probabil nu tocmai minor, tendințele sale vindicative. în 1917
credea, ca foarte mulți alții (de pildă, Ibrăileanu) că eșecul
militar este opera improvizațiilor triumviratului I.LC.
Brătianu-Take lonescu-N. Filipescu și a slăbiciunii regelui
Ferdinand. Se vedea ajuns - în împrejurări tragice pe care nu
le-ar fi voit, dar le prevăzuse - omul situației. Și în această
calitate credea că e de datoria sa să-i înlăture pe cei responsabili
de dezastru și să obțină, până la o conferință de pace generală,
condiții cât mai „avantajoase** pentru țară la pacea separată.
Eroarea gravă a conservatorilor - în frunte cu P. Carp, Al.
Marghiloman și, parțial, T. Maiorescu - din anii războiului a fost,
pentru ei, dezastruoasă. în decembrie 1919, Al. Marghiloman a
încercat să se salveze prin adoptarea unei noi titulaturi. Și-a
împrumutat numele de Partidul Conservator Progresist. Dar nimic
nu mai putea salva existența conservatorilor. în 1924 dispare pur
și simplu din viața politică românească. Reformele socio-politice

396
postbelice (reforma agrară și votul universal), pe care au
continuat să le combată, alături de calificativul infamant de
„trădători64 (deloc îndreptățit) i-a eliminat cu justificare din viața
politică. Dar soarta partidului conservator postbelic nu mai are
nici o legătură cu junimismul și junimiștii. Junimismul politic
își încheiase ciclul existențial mult înainte.
 SUMAR

Preliminarii...............................................................................................V

CAPITOLUL 1 - ISTORIC

1. Anul înființării Junimii - obiect de controversă. între statute

și program. Prelecțiunile publice. Tipografia. Fizionomia Junimii
în epoca de glorie: ambianța, tradiții, uzanțe, structuri. Factorii
constitutivi ai fizionomiei societății........................................... 13

2. întemeierea Convorbirilor literare. Sumarul primului număr

și compoziția revistei în primul ei an de activitate. Impunerea
spectaculoasă a Convorbirilor în conștiința publică. Revista
Junimii, o publicație complexă (literar-culturală, științele
umane). Incursiune în evoluția Convorbirilor până în 1885
(principalele ei compartimente: poezia, proza, dramaturgia,
științele umane și rubricile de informație. .......................... 42

3. Momente cheie în evoluția junimismului: dezbaterile în jurul

problemelor ortografiei, ale poeziei românești la 1867, ale
ideologiei socio-politice (studiile maioresciene: Contra Școlii
Bărnuțiu., In contra direcției de astăzi în cultura română).
Constituirea și afirmarea direcției junimiste în ideologia literară,
ca și în cea social-politică. Spiritul ideologiei junimiste și
rațiunile militantismului politic în cadrele partidului conservator.
Direcția nouă sau momentul constructiv (afirmativ) al

399
 junimismului. Junimea și junimismul în viața politică:
disensiuni și disoluții................................................................. 70

4. Junimea bucureșteană organizată de Maiorescu la 1876. Evoluție

și ambianță. între mondenitate de salon și eterogenitate. încercarea
- eșuată - a lui Negruzzi (1885) de a reinstaura atmosfera din
vechea Junime. Junimea din Iași sub patronatul lui Gane și N.
Volenti. Un sfârșit prelungit și penibil. Prestigiul Junimii în al
nouălea deceniu. Recunoașterea rolului ei național .................. 87

5. Sfârșitul vechii Junimi și strădania lui Maiorescu pentru

întemeierea unei noi grupări literare. Reintrarea în învățământ și
preocuparea pentru selectarea dintre studenții înzestrați a unui nou
cerc literar. Constituirea cercului tinerilor junimiști (1891-1892) și
efortul modelator-formativ exercitat de Maiorescu. Situația
precară a Convorbirilor. Asocierea noii generații maioresciene la
conducerea revistei (ianuarie 1893). Rolul tinerilor în polemica
dintre direcția maioresciană și cea gheristă (1893-1895). lacob
Negruzzi părăsește Convorbiri literare și noul Comitet redacțional
(1895). Disensiuni, abandonări și dezertări. Condiția revistei între
violență agresivă și platitudine. Junimismul și Convorbirile în
peisajul modificat al vieții literare prin impunerea noilor orientări
(cea socialistă, presămănătorismul, Literatură și artă română').
Succesivele schimbări ale formulei redacționale (1900, 1902,
1906) și menținerea Convorbirilor ca o prăfuită publicație de
istorie și știință în care literatura e abia tolerată. Acomodarea cu
orientarea sămănătoristă. S. Mehedinți, director al Convorbirilor
(1907) și excluderea lui Dragomirescu. Apusul Convorbirilor^
care nu pot intra în competiție cu Viața românească și Convorbiri
(critice). Destinul complex al junimismului între conservatorism
și spiritul toleranței civice........................................................102

CAPITOLUL 2 - IDEOLOGIA JUNIMISTĂ

1. Ideologia junimistă între împrumut și originalitate. Noua

direcție ideologică - de tip germanic - inaugurată la noi de

400
junimism. Climatul spiritual din Germania deceniilor patru și
cinci ale secolului XIX. Evoluționism și istorism - principii
ideologice fundamentale pentru junimism. Ideologia Restaurației,
o reacție împotriva filozofiei luminilor și a Revoluției franceze
de la 1789. Germania primelor decenii ale secolului XIX și
constituirea direcției romantice retrograde. Școala istorică a
dreptului (Gustav Hugo și Fr. K. Savigny) și accentul pus pe
tradiție, evoluție înceată, specificitate în legislație, spirit revolut.
Hegel și școala istorică a dreptului. Schopenhauer și romantismul
filozofic. Evoluționismul spencerian. H. Th. Buckle și
evoluționismul istorist. Junimea - exponentă a teoriilor științifice
modeme. Raționalism și pozitivism. Junimismul și conceptele -
înțelese în raporturi opozite - cultură și civilizație. Influențe și
afinități ...................................................................................... 138

2. Respingerea soluțiilor revoluționare în dinamica socială și

prescrierea căii lent-evolutive ca unica posibilă și necesară.
Critica teoriei statului contractual și elogierea statului natural.
Eminescu și teoria statului natural. Pașoptism și Junimism.
Apropieri, filiații cu ramura moldoveană a generației pașoptiste.
Kogălniceanu și evoluția graduală. Critica pașoptismului.
Maiorescu și Carp despre pașoptismul muntean. Contestarea
valorii teoretice și programatice a Proclamației de la Islaz.
Preferința pentru stipulațiile Divanurilor ad-hoc din 1857.
Motivații. Marea importanță politică a Constituției de la 1848 și
netemeinicia criticii j unimiste................................................. 166

3. Sfera și obiectul conceptelor formă și fond. Ipoteze, dispute și

confruntări. „Precursori44 ai teoriei formelor fără fond. Erorile -
după junimism - ale procesului de modernizare a civilizației
românești. Imitația arbitrară și încălcarea principiului evoluției
de la inferior la superior a dus la crearea formelor fără fond.
Necesitatea adoptării modelului politic burghez și gratuitatea
criticismului junimist. Tendința concesivă și acceptarea faptului
împlinit. De la intransigență criticistă la pledoaria pentru
menținerea reformelor înfăptuite. Junimismul despre înghețarea

401
 stătu-quo-ului. Liderii junimiști apărători ai Constituției de la
1866. Funcția frenatorie a junimismului .............................. 186

4. Ideologia junimistă despre relațiile și structurile socio-

economice românești. Structura socială și de clasă a societății
românești în ideologia junimistă. Negarea existenței burgheziei
ca argument al artificialității sistemului constituțional adoptat la
1866. Inconsistența acestui punct de vedere. Concepția junimistă
despre țărănime și moșierime ca singurele clase reale. Caracterul
conservator al acestei teze. Carp despre pericolul fărâmițării
proprietății țărănești și măsurile preconizate pentru a o pironi la
dimensiunile stabilite la 1864. Locul problemei țărănești în
programul junimist („Era nouă“) din 1881. Legiuirile agrare
junimiste din 1888. Ocolirea prudentă a ideii reformei agrare.
Diminuarea proprietății moșierești și împroprietărirea țăranilor -
urnea modalitate de soluționare eficientă a problemei agrare.
Maiorescu despre ideea bămuțiană a teritoriului țării ca ager
publicus. Carp despre răscoalele țărănești din 1907 și condamnarea
proiectelor liberale de reformă agrară. Principiul ideologic junimist
al evoluției încete aplicat în agricultură. Ineficiența acestui punct
de vedere. Contradicțiile ideologiei junimiste între ideal și real.
Conceptul de industrie și industrializare în ideologia junimistă.
Protecționism și liber-schimbism. Eminescu și Xenopol, adepți ai
doctrinei protecționiste. Convenția comercială (1875) cu
Austro-Ungaria și poziția junimiștilor. Legea minelor din 1895
(legea lui P. Carp) și rolul ei pentru dezvoltarea industriei în
România. Locul și rațiunea unor opinii (economice) esențiale
pentru progresul României modeme în ansamblul ideologiei
junimiste................................................................................... 221

CAPITOLUL 3 - JUNIMISMUL ÎN VIAȚA POLITICĂ

1. începuturi. Junimea politică și loja masonică „l’Etoile de

Roumanie“. Momentul 1870: Carp și Pogor, miniștri în guvernul
de trei luni condus de Manolache Kostaki lepureanu („Cloșca cu
pui“). Eșecul ministeriabil al lui Maiorescu. N. Gane și L.

402
Negruzzi - notabilități politice ale lașului. Propunerea lui
Costaforu (aprilie 1871) ca junimiștii să intre în partidul
conservator, candidând în alegeri pe listele acestui partid. Locul
junimiștilor în partidul conservator. „Juna dreaptă“ în care
junimiștii dețineau poziții de prim plan a fost din capul locului
aripa stângă în partidul conservator. Grupul junimist în Camera
conservatoare (1871-1876). Episodul „Petiției de la Iași“
(aprilie-mai 1871). Primele intervenții parlamentare ale lui
Maiorescu. Discursul din mai 1872. Atitudinea independentă a
grupului junimist, oscilând inteligent între lealitate față de guvern
și opoziție loială. Maiorescu, ministru al Cultelor și instrucțiunii
publice. Ceilalți miniștri junimiști: Th. Rosetti, P. Carp, I. Strat.
Demisia lui Maiorescu. Demisia guvernului Catargi (aprilie
1876). Poziția consolidată a grupului politic junimist. Prestigiul
politic - definitiv câștigat........................................................ 251

2. Guvernele interimare din 1876. Guvernul liberal I. C. Brătianu.

Darea în judecată a foștilor miniștri conservatori din guvernul L.
Catargi. Războiul de independență și poziția grupului politic
junimist. Revizuirea articolului 7 din Constituție și atitudinea
junimiștilor. Disensiuni și divergențe de opinii în cadrul partidului
conservator și al grupării junimiste. Carp și Maiorescu despre
principiile toleranței. Modificări în conducerea partidului
conservator. Programul partidului conservator (1880) de sub
conducerea lui M. K. lepureanu. Articolul lui T. Maiorescu din
Deutsche Rewe (1881) - pledoarie pentru orientarea României
spre puterile Europei centrale. Dubla încercare a lui I. C. Brătianu
de a coopta trei junimiști în guvernul de concentrare care trebuia
să proclame regatul României. Programul „Era nouă“ și
constituirea grupării autonome junimiste (1881-1882). Apropierea
dintre junimiști și liberali. Carp, ambasador la Viena. Revizuirea
Constituției. Grupul junimist în camerele revizioniste. Caracterul
nedemocratic al sistemului electoral. „Opoziția unită“
conservator-liberală (Catargi-Vernescu). Situația privilegiată a
grupului junimist. Aderarea României (1883) la Tripla Alianță.
Tratativele (1884) pentru intrarea junimiștilor în guvernul

403
 remaniat I. C. Brătianu. Grupul junimist în parlamentul din 1884.
începutul polemicii cu guvernul Brătianu (noiembrie 1885).
Acuzațiile liberalilor. Principialitatea politicii junimiste de
colaborare cu guvernamentalii liberali nu a fost dictată exclusiv
de oportunitate. Rigoarea morală și comportamentul politicienilor
junimiști. Grupul politic junimist în anii (1885-1888) de înfruntare
încrâncenată cu guvernul Brătianu. Tactica lui P. Carp și cea a
„opoziției unite“. Câștigarea de către grupul junimist a bătăliei
pentru succesiunea guvernului Brătianu (martie 1888)......... 269

3. Cele două guverne Th. Rosetti. Apelul către alegători și

publicarea programului „Era nouă“. Eficiența guvernărilor
junimiste. Lupta pentru șefie în partidul conservator. Alianțe și
dizidențe. Constituirea dizidenței junimiste, organizate în „Clubul
constituțional“. Guvernul Catargi-Gh. Vernescu și opoziția
junimiștilor. Cele două guvernări general Gh. Mânu și
reprezentarea junimiștilor în aceste formațiuni ministeriale.
Guvernul general I. Em. Florescu-L. Catargi. Marele guvern
conservator L. Catargi-P. Carp (18 decembrie 1891 - 3 octombrie
1895). Dominarea junimiștilor în noul guvern. Acceptarea de către
Catargi a programului „Era nouă“. înfăptuirea programului prin
legiuirile adoptate. Petre Carp - omul politic al zilei. Instalarea
lui Dim. Sturdza ca șef al Partidului Liberal (1892) și campania
opoziției liberale pentru succesiunea guvernării. Chestiunea
transilvană și utilizarea ei de către Dim. Sturdza pentru a forța
guvernarea. Demisia guvernului Catargi-Carp ...................... 312

4. Intrarea junimiștilor în opoziție. Insuccesele politice ale lui

Dim. Sturdza. Inflamabila afacere a demiterii mitropolitului
Ghenadie și disocierea dintre conservatori și junimiști. Paranteza
guvernului P. S. Aureli an. Revenirea la putere a lui Dim.
Sturdza. Moartea lui Al. Lahovari și propunerea de fuziune
conservatoare respinsă de Carp (martie 1897). Revenirea
junimiștilor la poziția de independenți între conservatori și
liberali. Eșecul tratativelor pentru fuziune între Catargi și P.
Carp (1898). Demisia guvernului Dim. Sturdza șl moartea lui

404
Catargi. Guvernul conservator Gh. Gr. Cantacuzino (aprilie 1899).
Criza economico-financiară din 1900. Dificultățile guvernului
Cantacuzino. Tratative de conciliere. Carp, prim-ministru într-un
guvern de concentrare (1900). Insuficiența politicii financiare a
lui P. Carp. Take lonescu și generalul Mânu împotriva guvernului
Carp. Demisia guvernului (1901). Dezamăgirea junimiștilor.
Maiorescu îl judecă negativ pe ambițiosul Petre Carp. Deprimarea
lui Maiorescu. Noul guvern D. Sturdza. Cele „două partide
conservatoare44. Relansarea junimismului politic și Congresul de
la sala Teatrului Liric (1902). Demisia guvernului Sturdza (1904)
și noul guvern Cantacuzino-Take lonescu. Conflicte acute între
cantacuziniști și takiști. încercări de conciliere între Cantacuzino
și Carp. între temporizare și eșec. Răscoalele țărănești din 1907.
Demisia guvernului Cantacuzino. Unificarea partidului conservator
sub conducerea lui P. Carp........................................................ 336

5. Carp - șef al partidului conservator. Atitudinea conservatoare

a junimiștilor în perioada răscoalei țărănești. Consecvența de
principii și atitudine în opiniile politice junimiste de la 1881 și
1914. Antinomii ideologice între planul infrastructural și cel
suprastructural. Junimismul de după 1900 continuă să viețuiască
numai în planul spiritului public. Disensiuni interioare. Răfuiala
cu gruparea lui Take lonescu, practic exclusă din conducerea
Partidului Conservator (ianuarie 1908). Formarea Partidului
Conservator Democrat. Popularitatea noului partid. îngrijorare
în tabăra conservatorilor conduși de P. P. Carp. Opinia regelui
despre partidul lui Take lonescu. Carp, prim-ministru
(decembrie 1910). Afacerea tramvaielor. Coaliția dintre liberali
și partidul lui Take lonescu. Demisia lui Carp și guvernul de
tranziție Titu Maiorescu. Eșecul tratativelor pentru formarea
unui guvern conservator de concentrare sub președinția lui P.
Carp. Conflictul Carp-Maiorescu. Guvernul de concentrare sub
președinția lui T. Maiorescu. Ruptura dintre cei doi prieteni.
Maiorescu între prietenie și ambiție politică. Guvernul
Maiorescu și pacea de la București. Carp părăsește Partidul
Conservator ...............................................................................364

405
6. Relațiile Carp-Maiorescu după 1912. Tentativă de examen
comparat. Inutilitatea și ineficiența gestului maiorescian din
martie-noiembrie 1912. Gratuitatea intransigenței ambițioase a
lui Carp. Revenirea - fortuită - a celor doi lideri junimiști în
viața politică, datorită izbucnirii războiului. Carp și Maiorescu în
anii neutralității. Atitudinea adoptată la Consiliul de Coroană din
august 1916. Maiorescu și Carp în timpul ocupației germane a
Bucureștilor. Demnitatea patriotică a lui Maiorescu. Opiniile
lui Carp despre Pacea de la București. Sfârșitul Partidului
Conservator ............................................................................. 374
 Redactor: RADU VLĂDUȚ
Tehnoredactor: GEORGETA CÂRSTEA
z. ornea

Pornind de ia fapte spre o semnificație

generală, Junimea și junimismul este o
carte fără parti-pris vizibil... dar o carte
temeinică, perfect informată, în care
dovedirea meticuloasă a fiecărei teze
ocupă locul central. Frica de superficialitate
și scrupulul de a fi exact, adică onestitatea
în apreciere, sunt resorturile permanente
ale scrisului lui Z. Ornea... Autorul nu e
doar un spirit analitic, dar și unul metodic.

NICOLAE MANOLESCU
 z. ornea
junimea și junimismul
Ilustrația copertei de DUMITRU VERDEȘ

Textul de față este reprodus după:

Z. ORNEA, Junimea și junimismul,
ed. a Il-a, Ed. Eminescu, București, 1978.
 z. ornea

junimea și junimismul
k &

BIBLIOTECA PENTRU TOȚI «1998

EDITURA MINERVA • BUCUREȘTI
Cartea a apărut cu sprijinul
MINISTERULUI CULTURII

ISBN 973-21-0562-3
 CAPITOLUL 4

ÎNTRE
ESTETICA „LEGISLATIVĂ"
Șl
CRITICA „JUDECĂTOREASCĂ"
 1. Incontestabil, ceea ce a adus prestigiu și a contribuit
hotărâtor la impunerea junimismului în conștiința publică a
epocii a fost directiva estetică. Luminile și clarificările acestor
directive au pregătit terenul pentru ivirea acelei epoci de aur a
literaturii române care se confundă în bună măsură cu perioada
de glorie a junimismului. Așa elementare cum au fost, principiile
estetice maioresciene au meritul pionieratului și al începutului
de școală. E adevărat că Simion Bămuțiu a predat la universitatea
ieșeană în 1858 sau în 1861 primul curs românesc de estetică (de
fapt o prelucrare după cursul esteticianului german, kantianul W.
T. Krug - în care „originalitatea 44 se reducea la propunerea
echivalențelor românești pentru terminologia estetico-filozofică),
că Radu lonescu a publicat în Revista română din 1861 de-abia
postum comentatul studiu de estetică Principiile criticei care
demonstrează lecturi asimilate din Hegel. Dar aceste precedente
s-au consumat în medii închise, nebeneficiind de ecoul meritat.
De impus nu s-au putut impune nicicum la vreme. Meritul acesta
(sau și acesta) îi revine lui Maiorescu, care este astfel, cum s-a
observat cu dreptate, creatorul esteticii filozofice în cultura
noastră. Să mai spunem din nou că acest rol a putut fi statuat
pentru că principiile estetice maioresciene au fost expuse în
vestitele sale polemici, facilitând impunerea lor în circuitul
confruntărilor de idei ?

7
 Până a primi, târziu, din 1894-1895 încolo, aportul noii
generații de junimiști, estetica Junimii are un caracter destul de
elementar. Maiorescu nu s-a sfiit s-o recunoască deschis,
conștient - cu dreptate - de marea semnificație a principiilor de
el enunțate pentru dezvoltarea literelor românești. Ba chiar era
convins de faptul că în stadiul de evoluție al culturii naționale
nici nu sunt necesare ample și detaliate studii de estetică, fiind
suficiente clarificările esențiale. Nu preciza criticul în O
cercetare critică... faptul că „nu credem oportun a se trata
(opinii estetice mai înalte, n.n.) în literatura noastră prea tânără
încă pentru o estetică mai rafinată. Pentru noi a fost prima
necesitate: a marca în mod demonstrativ linia de separare între
poezie și celelalte genuri literare pentru ca cel puțin pe această
cale să se lățească în juna generație un simțământ mai just
despre primele elemente ale artei poetice441. Chiar mult mai

1 T. Maiorescu, O cercetare critică..în Critice, 1967, ed. cit. voi I,

p. 31. Recunoaștem aici opinia maioresciană despre necesitatea renunțării
în această etapă la înaltele năzuințe creatoare, chiar atunci când erau
sprijinite pe o vocație autentică, pentru travaliul mai util al funcțiunilor
formative, didactice sau de propagare, în forme adecvate, a cunoștințelor
și a principiilor de bază. Acestei convingeri, mărturisită nu o dată
amicilor sau studenților, i se datorează, printre altele, renunțarea
profesorului la ideea de a elabora o lucrare de filozofie sau psihologie la
care se gândea în 1870 Să vedem în această decizie comoditatea omului
de lume care s-a complăcut să-și consume - adesea util - vremea între
avocatură bănoasă, politică, profesorat, publicistică și frecventarea
saloanelor simandicoase *> Sau să considerăm explicația oferită de critic
o renunțare deliberată determinată, într-adevăr, de înalte comandamente
patriotice ? Nu e exclus ca, de fapt, amândouă aceste motivații să fi
contribuit în proporții anume la adoptarea hotărârii de renunțare. Oricum,
datorită acestei renunțări, adesea împărtășită colegilor și succesorilor, s-a
creat - pentru multă vreme - un curent de opinie care diminua în
importanță travaliul creator în filozofie și disciplinele învecinate,
încurajându-se lucrările de popularizare, didactice și de prelucrare

8
târziu, în 1892, în eseul Contraziceri ?. din etapa schopenhaueriană
a esteticii maioresciene. deci după ce publicase studiile despre
Eminescu și Caragiale și mărturisea că opera cu „teoria
platonico-estetică44, criticul, referindu-se la reproșurile lui
Gherea. ținea să menționeze: „Precum se vede, acele câteva
fraze presărate în articolele noastre, scrise de altminteri în
termeni mai populari, erau numai niște semne de recunoaștere
pentru o teorie estetică completă și sistematizată; sau, dacă
într-un articol de strategie nu ni se ia în nume de rău o
comparare militară, niște soldați trimiși înainte4’. Deci și acum,
spre sfârșitul carierei, Maiorescu își considera succintele
demonstrații estetice implicate în contextura articolelor sale
„numai niște semne de recunoaștere pentru o teorie estetică
completă și sistematizată". E drept că le considera „niște soldați
trimiși înaintea44 unei armate întregi. Dar nu trebuie să se
înțeleagă de aici că armata puternică și disciplinată urma de-abia
să fie constituită din viitoarele opere maioresciene. Maiorescu
considera, și acum, în 1892, efortul inutil de vreme ce exista,
bine consolidată, o întreagă „teorie estetică completă și
sistematizată44 făurită de marii cugetători, de la Platon la
Schopenhauer.
Așa stând lucrurile, pentru nevoile locale de legislație
estetică era suficientă înainte trimiterea câtorva „semne de
recunoaștere44 care să despartă, la vreme, apele de uscat, risipind
întunericul și restabilind tabla valorilor. Și dacă această
convingere o avea în 1892, cu atât mai vârtos era valabilă în
1867-1868. Avea poate dreptate. într-o epocă de emergență și
consolidare a culturii române modeme, utile nu erau studiile
docte și corpolente de estetică, ci intervențiile publicistice la
care rigoarea și știința să facă bună casă cu limpezimea stilistică.
Iar caracterul polemic al acestei eseistici percutante nu putea
decât să înlesnească pătrunderea adevărurilor normative,
întotdeauna obligatorii în momentele de început. Pentru această

9
înaltă misiune, Maiorescu era personalitatea ideală, adusă parcă
de destin. Cu gândirea sa practică de ardelean, cu neasemuitul
bun-simț și cunoștințele estetico-filozofice bine așezate într-o
minte admirabil organizată (Pompiliu Constantinescu spunea
odată că Maiorescu a fost un „excelent gospodar al câtorva
idei de orientare44), cu remarcabilele intuiții și darurile sale
expresive, Maiorescu a putut să-și asume - cum observa Șerban
Cioculescu, în 1941 - rolul de îndrumător într-un moment de
haos cultural1. El a îndeplinit astfel la noi funcțiunea unui
Boileau didactic, lucid, urmărind nu eterate scopuri speculative,
ci limpezind, ca un pedagog virtuoz, noțiunile fundamentale. De
aceea aveau dreptate acele opinii care demonstrau că nu trebuie
închipuit un echilibru între imensul prestigiu al personalității lui
Maiorescu și doctrina sa estetică. S-a observat, dimpotrivă, că
izvorul acestui prestigiu stă în rigoarea metodologică, bine
aleasă de această minte remarcabil organizată și strălucit aplicată
în toate domeniile asupra cărora s-a exercitat2.
Așa pragmatică precum a fost, estetica lui Maiorescu a
existat3. înainte de a-i urmări etapele evoluției (care documentează
lămuritor despre fizionomia ei esențialmente pragmatică), se
cuvine să notăm și noi o precizare. Fără îndoială, Maiorescu și
ceilalți junimiști de frunte înzestrați pentru comentariul estetic
au apelat la opera unor cugetători cunoscuți pentru caracterul

1 Șerban Cioculescu, Portretul lui Titu Maiorescu, Aspecte literare

contemporane, Editura Minerva, 1972, p. 630.
2 Ovidiu Cotruș, Titu Maiorescu și cultura română (I), Familia,
1967, nr. 2, p. 12.
3 Pentru a documenta acest adevăr (de altfel evident prin sine însuși)
nu e necesar să se procedeze prin exagerări și supradimensionări.
Fenomenul e, din păcate, lesne de constatat la o relativ recentă carte,
Maiorescu de Eugen Todoran (Editura Eminescu, 1977). în ciuda
construcției baroce, lucrarea e, negreșit, învățată, informată substanțial,

10
filozofiei lor. Nume ilustre ca Platou, Kant, Schiller, Herbart,
Hegel, Schopenhauer, ca să nu-i cităm decât pe filozofii cei mai
importanți la care a apelat Maiorescu în diversele perioade,
pentru a-și susține dezvoltările sale critice cu finalitate
legislativă, ne scutesc de orice comentariu suplimentar. Doctrina
estetică maioresciană a fost, în consecință și ea înrudită, în
structurile ei interioare. Dar cum Maiorescu nu și-a construit o
estetică a sa, originală și coerentă, ci a apelat de fiecare dată (sau
în fiecare perioadă) la gânditorul care i se părea mai potrivit

demnă de stimă și interes, atunci când aglomerarea de citate - nu o

dată inutile pentru că nu duc nicăieri - și a schemelor inutilizabile
îngăduie descifrarea sensurilor. Autorul își propune să verifice
valabilitatea operei maioresciene în lumina esteticii și a filozofiei
contemporane. întreprindere, fără îndoială, utilă și necesară. Pentru
aceasta autorul a construit două capitole (dintre care unul mamut de 235
pagini) intitulate Estetica și, respectiv, Filozofia. Oricâte măsuri
prevenitoare își ia autorul, prob și scrupulos cu obiectul său de studiu,
până la urmă e greu să evite inadecvarea. Inadecvare nu numai de ton
dar și de apreciere. Pentru că, în fond, cititorul avizat nu-și poate
reprima întrebarea dacă e nimerit să acordăm atâta spațiu pentru a
exprima domenii în care Maiorescu nu s-a distins prin opere care să-1
reprezinte în mod explicit. S-ar putea răspunde, desigur cu dreptate, că
într-o exegeză important nu e cât spui ci ceea ce și cum spui. E
adevărat. Se întâmplă însă că autorul, acoperind sute de pagini, uită pe
parcurs de clarificările preliminare și vorbește despre „sinteza lui (a lui
Maiorescu n.n.) ca teorie mai generală a artei44, de „teoria estetică a lui
Maiorescu44 pentru a ajunge, spre final, în capitolul Filozofia (?!) să
afirme repede și decis: „Maiorescu a fost un critic literar care, înainte de
a vedea arta, a văzut problemele ei, într-o estetică ale căror fundamente
se prelungesc până la filozofia teoretică generală, în care se întâlnesc
disciplinele speciale, estetica, psihologia, logica, morala, sociologia44
(p. 363). O asemenea apreciere anulează practic tot efortul autorului de
a-și nuanța demersul critic și a preciza, pe parcurs, limitele reale ale
esteticii și filozofiei în opera lui Maiorescu. Supradimensionarea,
risipită până acum timid de-a lungul a sute de pagini, mereu talonată de

11
pentru argumentarea punctului de vedere, e drept să recunoaștem
că cel puțin pentru epoca dintâi și deceniul opt nici nu putea
utiliza alți filozofi-esteticieni.

paranteze sau citate relativizante, se instalează acum confortabil,

deconcertându-1 pe cititor. Că estetica lui Maiorescu are un caracter
implicit, știe orice cunoscător avizat al operei lui Maiorescu. Că autorul
juvenilei Einiges... nu a fost un filozof (în sensul că nu a scris opere de
elaborație speculativă) este iarăși un adevăr de mult câștigat pe care nici
Eugen Todoran nu-1 eludează. Pentru a repeta aceste adevăruri e inutil
să ne complicăm. Calitatea de cugetător nu i-a fost de nimeni niciodată
contestată lui Maiorescu și nici faptul că întreaga sa activitate se
călăuzea după anumite principii și norme ordonatoare. Eugen Todoran
preferă să le dea titulatura pretențioasă de „filozofie practică44, ba chiar
să afirme clar că „originalitatea lui constă tocmai în adaptarea unor idei
din sisteme filozofice diferite într-o unitate de gândire...^ (p. 366). Sunt
de preferat, în acest caz, dreptele observații ale lui G. Călinescu din
Poezia realelor în care spunea limpede și adevărat: Maiorescu „nu se
întorsese din Germania cu intenția de a-și găsi un rost oricât de modest
spre a putea să se dedice meditațiilor. Maiorescu nu era nici Descartes,
nici Spinoza, nici Kant, nevoia imperioasă de a soluționa problemele
universului este secundară la el. Formula lui Maiorescu este cea comună,
primum vivere, deinde philosophari. Asta nu vrea să zică a nega că un
spirit reflexiv poate să cugete, aproape fără să-și dea seama, în însăși
lupta pentru viață. Tot ce voim să spunem este că la Maiorescu se
constată o continuă prorogare a meditației până la rezolvarea adaptării
nateriale44 (Poezia realelor, în Universul poeziei, ediție de Al. Piru, Ed.
Minerva, 1971, p. 266). Sau aprecierea justificată, mai recentă, a prof.
Liviu Rusu: „Titu Maiorescu n-a fost un filozof în sensul autentic al
cuvântului, n-a fost constructiv, n-a avut o filozofie cu adevărat44 (Din
nou despre Titu Maiorescu, Viața românească, 1976, nr. 6, p. 35).
Ne pare rău că o lucrare atât de erudită (când nu e prea fastidioasă)
ca aceasta a lui Eugen Todoran face loc interpretărilor și aprecierilor
supradimensionate despre care au avertizat în ultima vreme, cu dreptate,
Liviu Rusu (în cele trei articole cu titlul de mai sus apărut în numerele
2, 3, 6, din Viața românească din 1976), Alexandru George (In jurul
unei polemici, Viața românească, 6, 7 din 1977) și Ion Maxim.

12
 Maiorescu își scrie eseurile în perioada pe care istoria
esteticii o numește „criza metafizici?'. Istorismul pozitivist,
scientismul și psihologismul în estetică de-abia acum se anunță
și vor câștiga audiență prin 1875-1880. Filozofia artei a lui
Taine apare în 1865-1869, Introducere în estetică de Fechner în
1876, Originile artei a lui Emst Grosse mult mai târziu,
fondatorul direcției sociologice în estetică, Guyau, își publică
Problemele esteticii contemporane în 1884, iar vestita Arta din
punct de vedere sociologic apare, postum, în 1889. Nu vom
spune că dacă această orientare nouă s-ar fi produs mai înainte
Maiorescu ar fi acceptat-o, deși a fost un partizan convins al
evoluționismului spencerian (iar filozoful englez a formulat
teorii scientiste și în estetică), a propagat teoriile darwiniste, iar
spiritul său ateu l-a admirat pe Feuerbach. Conducătorul Junimii
s-a format într-o perioadă în care posthegelianismul se înfrunta
acut cu tendințele de reîntoarcere la izvoarele kantianismului,
Herbart era filozoful său îndrăgit, iar Schopenhauer se ridica
triumfător. A asimilat ideile estetice dominante în epocă și le-a
utilizat magistral în eseurile sale cu obiect normativ. E apoi,
desigur, greu de crezut că în noua orientare a esteticii europene
(în ipoteza absurdă că ar fi acceptat-o) ar fi putut găsi puncte de
sprijin pentru nevoile sale pragmatice care urmăreau tocmai să
instaleze artele pe terenul autonomiei. în bătălia la care cu
responsabilitate se angaja socotea că e necesar să lovească
tocmai în ipostazele vulgarizatoare, primitive ale unor puncte de
vedere care apoi, cu totul altminteri înfățișate, ridicate la ținuta
unor construcții filozofice. Vor deveni o nouă școală în estetică.
Și poate că tocmai înfruntarea în anii tinereții cu aceste ipostaze
vulgarizatoare i-a creat un fel de alergie față de ceea ce apoi a
fost noua direcție în estetică și critica literară spre desperarea
unor tineri junimiști (G. Panu, N. Petrașcu, N. Xenopol) care o
agreau. Va fi atunci dovada concludentă a osificării doctrinei
estetice junimiste, incapabilă de un nou efort spre adaptare. Dar,

13
la urma urmei, de ce ar mai fi făcut efortul adaptării târzii la un
registru nefamiliar când misiunea istorică fusese îndeplinită până
spre 1880 ? Cu misiunea îndeplinită, oricum destinul mozaicatei
doctrine estetice junimiste se încheiase, lăsând locul (chiar dacă
nu fără proteste !) altora.
Caracterul mozaicat al doctrinei estetice junimiste nu se
datorează numai frecventării (sau utilizării) câtorva esteticieni
ci, în egală măsură, și apelului succesiv la opera acestora. Vrem,
firește, să spunem că se pot deosebi câteva etape ale esteticii
utilizate de Junimea. Nu trebuie să se înțeleagă de aici că se pot
detecta nu știu ce antinomii sau evoluții în structurile ei interioare.
Pur și simplu, cum am mai spus, au fost împrumutate din nevoi
oportune într-o etapă ideile unuia sau câtorva esteticieni, pentru
ca altă dată să se apeleze la alții. Contradicții flagrante nu se pot
însă deosebi. Maiorescu nu a năzuit să înalțe un sistem estetic
coerent. El nu trebuia să asambleze într-un tot armonic teze
ireconciliabile, ci numai să le utilizeze când i se părea necesar,
fără a-și pune probleme de specială dezbatere filozofică.
Mai toate lucrările (și sunt multe !) publicate până prin 1970
consacrate operei lui Maiorescu au deosebit două mari etape
(amintite înainte) în gândirea sa estetică, una hegeliană, în 1867,
și una schopenhaueriană, în 1886-1892. Dacă sorgintea curat
schopenhaueriană a tezelor vehiculate în cea de a doua etapă nu
a fost de nimeni contestată, hegelianismul primei faze a suscitat
opinii divergente. Liviu Rusu a contestat izvorul hegelian al
ideilor estetice din O cercetare..., relevând atent că sursa trebuie
căutată la Herbart1, implicit la Kant. Dealtfel, și teza
doctoratului în filozofie de la Giessen - (Relația. Studii

1 Liviu Rusu, Titu Maiorescu și Hegel, în Probleme de literatură

comparată și sociologie literară, Editura Academiei, 1970 și Preludii
la „Jurnalul" lui Maiorescu, Viața românească, nr. 12, 1974.

14
filozofice)1 a tratat tot un subiect despre filozofia lui Herbart pe
care criticul Junimii o cunoștea excelent, contribuind poate
hotărâtor în procesul devenirii sale intelectuale.2 Un cercetător al
operei filozofice maioresciene, Simion Ghiță, crede că, înainte
de a fi îmbrățișat idei hegeliene, Maiorescu ar fi fost tributar
(în lucrarea de tinerețe, 1860, Einiges Philosophisches in
gemeinfasslicher Form) esteticii lui Schiller, fără ca aceasta să
elimine și certa asimilare a unor idei hegeliene3. Dar cum
istoricii esteticii vorbesc de regulă despre legăturile dintre opera
lui Schiller și a lui Kant poate că e îndreptățit să apropiem
această ipoteză judicioasă și relevantă de aceea după care
kantianismul a fost izvorul primei faze din doctrina estetică
maioresciană. în sfârșit, un alt cercetător al operei maioresciene,
Ovidiu Cotruș, crede și el că ideile estetice din O cercetare...
trebuie considerate ca descinzând din Herbart, a cărui influență
asupra filozofiei lui Maiorescu este știut că a fost considerabilă.4
Să recunoaștem că teza (sau ipoteza !) lui Liviu Rusu, pe lângă
interesul comparatist în sine, e cu deosebire ispititoare pentru
că, dacă se validează, ar elimina numita contradicție dintre cele
două etape ale doctrinei estetice maioresciene, cunoscută fiind
ostilitatea lui Schopenhauer față de Hegel. Dar e greu, credem,

1 Vezi Domnica Filimon, Tânărul Maiorescu, Editura Albatros,

1974, p. 150-200.
2 Despre herbartianismul în concepție maioresciană. Vezi Licu Pop,
începuturile herbartiene ale lui Titu Maiorescu, 1944 și Mircea Florian,
începuturile filozofice ale lui Titu Maiorescu în Convorbiri literare,
1937, nr. 1-5.
3 Vezi capitolul T. Maiorescu din Istoria filozofiei românești, voi. I,
Editura Academiei, p. 388. De asemenea, mai ales lucrarea aceluiași
autor, Titu Maiorescu. Ed Științifică, 1974, p. 163-169, 183-200.
4 Ovidiu Cotruș, Titu Maiorescu și cultura română, IV, Familia,
1967, nr 5, pag. 13.

15
să fie acceptată integral această ipoteză, negând total ecourile
influenței hegeliene1.
Așadar, rezumând cele spuse în această sumară incursiune,
incontestabile sunt cele două faze din evoluția doctrinei estetice
vehiculate de junimism. Nu vom spune că e o operație oțioasă
determinarea comparatistă a sursei originare a tezelor din prima
etapă. Numai că efortul ni se pare lipsit de suficiente puncte de
sprijin pentru un concludent examen comparatist. Evident, noi
ne referim strict la O cercetare critică... și celelalte studii de
până în 1882. Pentru formația filozofică a lui Maiorescu și
structura concepției sale filozofice, lucrările existente oferă
suficiente temeiuri pentru investigații comparatiste. Dar pentru
estetica sa ? Cu câteva teze și idei care pluteau în atmosfera
filozofică a timpului în care kantianismul, herbartianismul sau
hegelianismul se îngemănau, chiar dacă în relații știut
antinomice, nu se pot identifica totuși riguroase criterii de
determinare. Mai ales că, repetăm ceea ce am spus la început,
tezele maioresciene nici nu urmăreau finalitatea dezbaterii direct
filozofico-estetice și nici nu porneau de la estetică pentru a
ajunge la câmpul aplicativ al literaturii. Aici, ca peste tot,
Maiorescu a pornit de la literatură și a apelat, în scopuri asanator

1 E, de altfel, și concluzia care se degajă din capitolul despre estetica

lui Maiorescu din cartea amintită a lui Eugen Todoran. Am adăuga că
aici trebuie de altminteri căutat, după opinia noastră, interesul acestui
capitol prea masiv care urmărește de la izvoare până la esteticienii,
lingviștii sau specialiștii de azi în retorică nu atât concepte definite cât
idei intenționale ale marelui critic. Stăpânind cu autoritate domeniul său
de cercetare, criticul Eugen Todoran exprima în problema controversei
Herbart-Hegel din structurile operei lui Maiorescu opinii cumpănite,
demne de toată audiența, confirmând (sau reconfirmând) puncte de
vedere și mai înainte afirmate.

16
legislative, la câteva teze estetice de circulație prestigioasă
europeană.
Viitorul critic s-a format filozofic într-o atmosferă de răscruce
în care hegelianismul în declin făcea loc decisiv puternicului
curent de negare a orientării determinate de opera celui ce
scrisese Fenomenologia spiritului. în scrisoarea lui Maiorescu
din 1906 către I. Petrovici se vorbea de antihegelianismul
profesorului său A. Trendelenburg (antihegelian fusese și
profesorul său de la Theresianum, Suttner) care domina lumea
filozofică a universității berlineze, dar și de „un rest de
hegelianism expiind44 reprezentat de profesorii Karl Werder și
Michelet. Probabil însă că și Werder, dominat de curentul
general, avea prea puțină încredere în hegelianismul în declin,
de vreme ce în 1861 l-a sfătuit pe studentul său Maiorescu să se
ocupe de Schopenhauer pentru ca, prin intermediul acestuia, să
ajungă la Kant, „un izvor ce va trebui din nou desfundat4*.
Dealtfel, Maiorescu prin lecturile sale din antihegelianul Herbart
(din care în 1857 tradusese o lucrare) era deplin format pentru
orientarea net kantiană care devenise lozinca epocii („înapoi la
Kant44). Se vede bine însă că acele „resturi de hegelianism
expiind44 nu au fost tocmai neglijabile. Viitorul critic a fost un
student eminent și tot ceea ce a avut de învățat a asimilat
temeinic. Nu îi va fi fost, de aceea, greu să apeleze în 1867 la
tezele esteticii hegeliene (de la sursă directă sau prin intermediul
unor prelucrători ca Fr. Th. Vischer) după cmp a făcut o figură
excelentă cu conferința despre Vechea tragedie franceză și
muzica lui Wagner ținută în 1861 în fața unui public de delatori
ai lui Hegel. Și în această conferință, Maiorescu, deși predispus
spre o orientare antihegeliană, a dezvoltat puncte de vedere
hegeliene. Să vedem în acestea o adaptare oportună a viitorului
profesor de filozofie (spre această ipoteză înclină Liviu Rusu)
sau expresia climatului filozofic de tranziție în care ferm
contestatul hegelianism mai exercita o anumită influență ? O

17
dovedește, printre altele, destul de lămuritor numita conferință a
lui Maiorescu despre Vechea tragedie franceză și muzica lui
Wagner repetată (după ce a fost rostită, probabil și redactată, la
cererea comitetului care colecta fonduri pentru ridicarea unui
monument în memoria lui Lessing) la societatea berlineză de studii
hegeliene „Philosophische Gesellschaff4 și la „Cercle de Socictes
savantes44 din Paris. Amândouă aceste societăți filozofice erau -
spunea Tudor Vianu - compuse din „hegelieni de strictă
observanță4'. Or, în această conferință aflăm exprimată distincția
hegeliană dintre artă și știință pe care o regăsim în eseul din 1867.
După ce începe prin a distinge - hegelian - între știință și artă,
Maiorescu definește frumosul tocmai pentru a lămuri deosebirea
dintre cele două sfere de cunoaștere. ,.«Frumosul» nu este o idee
teoretică, preciza așadar Maiorescu ci o idee învălită și
încorporată în formă sensibilă, și de aceea cuvântul poetic trebuie
să-mi reproducă această formă.44 La această definire a frumosului
autorul adaugă - în al doilea capitol al eseului - preciziunea
limitativă: „Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna
un simțământ sau o pasiune, și niciodată o cugetare exclusiv
intelectuală sau care se ține de tărâmul științific, fie îh teorie, fie în
aplicare practică/41 Tudor Vianu, care deși considera2 sorgintea
hegeliană a punctului de vedere maiorescian incontestabilă (la
aceasta adăuga concepția despre rolul cuvântului ca mijloc de
comunicare a ideii sensibilizată poetic), a observat că acesteia i
s-au alăturat puncte de vedere noi, și ele ecouri ale unor câștiguri
modeme în estetică. E vorba în speță de aluviunile psihologiste de
care criticul, din tinerețe preocupat de psihologie, s-a lăsat cucerit.
(Herbart a îndeplinit și aici roluri hotărâtoare.) Poezia, așa cum

1 T. Maiorescu, O cercetare critică..., în Critice, ed. cit, p. 13, 32.

2 Vezi T. Vianu, Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu, Titu
Maiorescu — estetician și critic literar, ca și capitolul Titu Maiorescu
din studiul Junimea, Opere, voi. 2. Editura Minerva, 1972.

18
e estetic înțeleasă de critic, apare altminteri decât în sfera pură a
conceptului hegelian (deși mențiunea opiniei potrivit căreia
conținutul este un element esențial al artei nu l-a depărtat de
structurile idealismului metafizic). Pentru Maiorescu noțiunea
„idee44 e înlocuită - psihologist - cu termenul mai modem
„sentiment44, „pasiune44. Chiar conținutul artei, asupra căruia
Maiorescu a insistat, este interpretat în sens psihologist de vreme
ce a vorbit nu o dată în acest studiu din 1867 de „identitatea între
poezie și între semnele caracteristice ale simțământului și
pasiunii4' și, din nou, că „poezia cea adevărată nu este decât un
simțământ sau o pasiune manifestată în formă estetică44. Așadar
conținutul artei e constituit de aceste idei sensibilizate sau, cum
spunea el, un simțământ sau o pasiune. Nu ne vom ocupa aici de
îngustarea sferei ideii sensibile (conținutul însuși al poeziei), din
care a exclus politicul, deși acesta presupune, prin excelență, o
stare pasională. Și nici nu vom insista asupra influenței
herbartiene în acest studiu din 1867 în care tratarea izolată a
condiției materiale și ideale a poeziei ar încălca înțelegerea
dialecticii hegeliene, după cum chiar distincția între cei doi factori
constitutivi ai operei de artă (conținut și formă), cu considerarea
conținutului ca element extraestetic, iar a formei drept element
hotărâtor („frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învălită și
încorporată în formă sensibilă...44), cu sublinierea caracterului
peren al formei și tranzitoriu al conținutului („subiectul poeziilor...
frumusețile naturei sunt aceleași de când lumea; nouă însă și
totodată variată este încorporarea lor în artă44), amintește de teze
cardinale ale esteticii herbartiene1. (Dar îndrăznim să observăm
că greutatea acestor teze ca și cele din sorgintea altui cugetător
este atât de puțin ponderoasă, atât de grăbit expusă încât - prin
comunul lor - pot fi lesne atribuite oricărui izvor, deopotrivă

1 Vezi studiile amintite ale lui Liviu Rusu, în loc. cit.

19
kantian, herbartian, hegelian sau schopenhauerian.) Vom spune
însă că destule dintre tezele maioresciene din acest eseu care a
făcut epocă și-au pierdut de mult însemnătatea, semnificația lor
având mai mult un caracter istoric. Cu deosebire teoria sa despre
calitatea sensibilă a limbii poetice - a observat Vianu încă în
1925 -, e cu totul depășită. (Observații judicioase despre aceeași
chestiune a formulat și Nicolae Manolescu într-unul din capitolele
cărții sale despre Maiorescu.1) Aceeași soartă fatală au și alte
teze. (Fatalitatea istoriei nu s-a exercitat, firește, numai asupra
tezelor estetice maioresciene.) Dar cum notam din capul locului,
marea semnificație a eseului din 1867 nu stă în „soliditatea44
unor teze estetice, ci în utilitatea lor asanatoare care i-a izbutit
criticului.
O distanță de peste două decenii desparte cele două etape ale
doctrinei estetice junimiste. Absorbit de alte preocupări, spiritul
tutelar al Junimii nu a mai apelat în chip special la estetică. Rar
de tot, în câte un articol e invocat fugitiv cutare adevăr de ordin
estetic. Dar aceasta prin 1868 (în Poezii populare române
adunate de d. V. Alecsandri} sau în 1869 (Observațiunipolemice}.
Apoi tăcere. (Dealtfel din 1874 până în 1881 Maiorescu nu a
scris mai nimic.) De-abia în 1882 studiul său despre Literatura
română și străinătatea face loc unor considerații estetice despre
romanul poporan și teoria romantică pe care azi o numim
specificul național. în sfârșit, din 1885 (cu studiul despre
Comediile d-lui 1. Caragiale} și până în 1892 estetica reintră
parcă în preocupările profesorului. Dar tot cu scopuri strict
utilitare, urmărind să creeze armătura unor considerații critice.
S-a constatat demult că această a doua etapă a doctrinei estetice
junimiste stă sub patronatul lui Schopenhauer. Ba chiar, spre
deosebire de descendența primei perioade care a iscat mereu

1 Nicolae Manolescu, Contradicția lui Maiorescu., Editura Cartea

românească, 1970, p. 207-210.

20
controverse, tutela lui Schopenhauer asupra, celei de a doua a
recoltat unanimități comode. Să observăm mai întâi că separația
dintre cele două etape nu trebuie luată strict. în realitate,
planurile s-au cam amestecat și oricine știe astăzi că în studiul
din 1867 întâlnim clare ecouri schopenhaueriene. Vestitul pasaj
din capitolul II (Condițiunea ideală a poeziei) despre arta ca
repaos al inteligenței e parcă desprins dintr-o pagină a lui
Schopenhauer. Să-1 reamintim. „Și mai întâi poezia e un product
de lux al vieței intelectuale, un noble inutilite, cum a zis așa de
bine M-me de Sfăel. Ea nu aduce mulțimii nici un folos astfel
de palpabil încât să o atragă de la sine din motivul unui interes
egoist; ea există pentru noi numai întrucât ne poate atrage și
interesa prin plăcerea estetică...** Și mai încolo: „Frumoasele arte
și poezia mai întâi sunt repaosul inteligenței. în mijlocul
fhictuațiunii perpetue, de care este mișcat acel straniu product
al formațiunilor animalice ce se numește minte omenească, arta
se stabilește ca un liman de adăpost spre a reda inteligenței
agitate o liniște salutară... Poezia în special trebuie să ne decline
spiritul de la înălțimea fără margini a nexului cauzal, să ne
manifesteze idei cu început și cu sfârșit și să dea astfel
satisfacțiune spiritului omenesc**1. Chiar și distincția operată de
Maiorescu între știință și artă și înălțarea artei deasupra
contingentului nexului cauzal, ca modalitate unică de a dobândi
contemplația senină, amintește de concepția schopenhaueriană.
Faptul e în firea lucrurilor dacă ținem seama că Maiorescu a operat
(am mai spus-o !) cu idei din estetica germană a timpului în care
hegelianismul, herbartianismul, kantianismul și tezele filozofului
durerii universale se aflau laolaltă, în doze și compoziții variate.
Că influența schopenhaueriană e mai concentrată în scrierile
critice maioresciene de după 1881 nu înseamnă că nu o putem
detecta, variabil, și mai înainte.

1 T. Maiorescu, op. cit., p. 33-35.

21
 Dar trecerea de la estetica primei perioade la cea de a doua
s-a putut realiza fără dificultăți nu numai datorită rațiunilor
pomenite mai înainte. Oricât ar părea de ciudat - deși ura lui
Schopenhauer împotriva „bandei44 lui Hegel era feroce - există
între concepțiile celor doi filozofi germani unele puncte comune
(dar la care gânditori în știută adversitate nu aflăm și elemente
comune ?). Așa, de pildă, și Hegel socotea că arta are o
funcțiune contemplativă, că ea „reprezintă mai curând odihna,
relaxarea energiei spiritului44 și că „țelul substanțial al artei,
chemarea ei constă în a atenua sălbăticia faptelor4'. Dar trecerea
s-a făcut firesc, dacă se acceptă opinia lui Liviu Rusu și cea a
lui S. Ghiță. Herbart era și el antihegelian, kantian prin formație.
De la estetica lui Herbart la cea schopenhaueriană calea este
aproape dreaptă. Opoziția între artă și viață, relevată de Kant și
Schiller, capătă la Schopenhauer forme extreme. Filozoful
Schopenhauer afirma că poezia, de pildă, dezvăluie viața
profundă, reală și ascunsă din om, voința însăși. Dacă însă apare
sub forma intelectualizată a artei cu tendință, se degradează,
devine, sub raport estetic, o mare și fundamentală eroare. Și
aceasta pentru că specific simțământului estetic este depersona­
lizarea, eliberarea de interese egoiste și dorințele practice. Arta
fiind exclusiv un mod de contemplare, independent de principiul
rațiunii, Schopenhauer nega chiar legitimitatea conceptului, a
ideii. „Dorința de a exprima (un concept, n.n.) printr-o operă de
artă înseamnă a face un ocol inutil, înseamnă a cădea în această
obișnuință pe care o bkmăm la tot pasul, de a ne juca fără nici
un scop cu resursele artei. Opera a cărei concepție e născută din
simple noțiuni clare și precise nu merită numele de artă441. De
aceea, pentru Schopenhauer, în poezie, de pildă, esențial nu este
ceea ce gândește artistul, ci cum gândește. Altfel spus, forma,

1 A Schopenhauer, Le monde comme volonte et comrne

representation, Paris, 1914, p. 219.

22
intensitatea, calitatea activității, meritele contează, materia,
obiectul asupra căruia se apleacă efortul intelectual sunt
accesorii, lipsite de interes și consecințe. Cum se știe, în filozofia
lui Schopenhauer arta ocupa un loc principal. în opoziție cu Kant,
el afirma posibilitatea cunoașterii „lucrului în sine“. Numai că
acesta se reducea în filozofia sa la așa-numita „voință de a trăi“,
oarbă și acționând fără scop, care, obiectivându-se în variate
manifestări, îngăduie cunoașterea atunci când se realizează
contopirea dintre obiect și subiect (ideea). Numai ideile posedă
individualitatea veritabilă, pentru că voința se manifestă în
totalitatea ei și de fiecare dată sub o formă diferită în fiecare din
ele. Străine de spațiu și timp, ideile nu pot fi însă obiect de
intuiție decât pentru un subiect care a depășit eul egoist,
individualitatea fenomenală. Acesta este tocmai scopul artei.
Numai ea îngăduie o veritabilă cunoaștere pură, care implică
necondiționat o momentană negare a voinței de a trăi. Și cu
exclusivitate, numai arta care operează în sfera ideilor (contopire
dintre obiect și subiect) cu ajutorul intuiției poate realiza negarea
voinței. Numai arta asigură spiritului uman posibilitatea
pătrunderii în lumea numenală. Dimpotrivă, logica (opusă
intuiției, reprezentată de artă), presupunând opoziția dintre
obiect și subiect, e condamnată la o perpetuă staționare în lumea
egoismului uman, străduindu-se să învingă ostilitatea lucrurilor
prin efortul științei care vrea să comande naturii. Pe această cale
nu se poate realiza o cunoaștere veritabilă. Ea e posibilă numai
pe planul artei.
în sistemul lui Schopenhauer, artei i se rezerva deci o funcție
de prim ordin, ea îngăduind cunoașterea veritabilă prin momentana
negare a voinței de a trăi, a acelui perpetuu egoism nativ. Evident,
cunoașterea, chiar pe planul artei, parcurge diferite trepte până la
a atinge stadiul superior al cunoașterii pure, genurile artei
înscriindu-se în funcție de aceasta într-o determinantă ierarhie
(arhitectura, artele plastice, poezia, tragedia și, pe treapta cea mai

23
de sus, muzica). Locul ocupat în această scară ierarhică de fiecare
gen al artei e bineînțeles determinat de poziția ocupată în
procesul de coeziune dintre obiect și subiect, adică de temporara
negare a voinței de a trăi, a abstragerii de la rigorile egoismului
cotidian și înălțarea în lumea contemplației ideilor pure.
Pe aceste fundamente filozofice își elaborează Maiorescu
principiile estetice în 1885. Acuzația absurdă de amoralitate a
operei lui Caragiale, adusă dramaturgului, Maiorescu o respinge
cu argumente din estetica schopenhaueriană, uneori puțin
modificate în denominația lor. „în ce constă dar moralitatea artei ?44
- întreabă criticul. Iar răspunsul amintește de îndată schema
schopenhaueriană. „Orice emoție estetică, fie deșteptată prin
sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul
stăpânit ce ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca
persoană și să se înalțe în lumea ficțiunii ideale. Dacă izvorul a
tot C3 este rău este egoismul exagerat, atunci o stare sufletească
în care egoismul este nimicit pentru moment, fiindcă interesele
individuale sunt uitate, este o combatere indirectă a răului și
astfel o înălțare morală. Și cu cât cineva va fi mai capabil prin
dispoziția sa naturală sau prin educație a avea asemenea
momente de emoțiune impersonală (în terminologia lui
Schopenhauer „contemplația ideilor44, n.n), cu atât va fi mai
întărită în el partea cea bună a naturii omenești... înălțarea
impersonală este însă o condiție așa de absolută a oricărei
impresii artistice, încât ce o împiedică și o abate este un dușman
al artei, îndeosebi al poeziei și al artei dramatice44. (Acestea din
urmă ocupă, cum am văzut, în ierarhia schopenhaueriană a
formelor de artă, cu excepția muzicii, trepte superioare.) Și, mai
departe, rezumând cele spuse mai înainte: „Esența acesteia (a
artei, n.n.) este de a fi o ficțiune, care scoate pe omul
impresionabil în afară și mai presus de interesele lumii zilnice,
oricât de mari ar fi în alte priviri44.

24
 Apoi, nu spunem nimic nou, întregul portret al lui Eminescu
a fost lucrat de critic după modelul schopenhauerienei teorii a
geniului. Componentă a filozofiei sale (în care arta reprezenta
suprema formă de cunoaștere), teoria schopenhaueriană a
geniului e acolo un element unghiular, de vreme ce geniul e altă
denominație pentru subiectul pur, sustras voinței, înzestrat cu o
clară viziune asupra lumii. Geniul e, cum s-a observat, la
Schopenhauer, deopotrivă marele artist ca și filozoful de tip
platonician. Spre deosebire de omul comun care, ființă practică,
e chinuit de dorință, artistul e un spectator senin, un subiect
cunoscător pur (nu un individ), eliberat de durere, voință și timp,
contemplând eternitatea. Mai e nevoie să probăm cu extrase din
studiul lui Maiorescu că portretul său închinat lui Eminescu
împrumută liniile teoriei geniului ?

2. Nu e un neadevăr că tezele estetice vehiculate de Maiorescu

au fost idealiste și că, sprijinit pe ele, și-a dezvoltat punctele de
vedere autonomiste. Ne grăbim să propunem chiar acestei
aprecieri de început un amendament corectiv care ni se pare cu
deosebire important. La Maiorescu, dincolo de utilitatea
finalității examenului critic, a prevalat, de fapt, antisincretismul,
altfel spus teoria autonomiei esteticului. Cum se știe, în
descendența esteticii kantiene destule puncte de vedere postulau
necesitatea diferențierii artei de celelalte valori spirituale.
Fenomenul era pozitiv și, deci, necesar pentru că propunea
considerarea artei în ceea ce are specific și diferențiat de
fenomenele inițial înrudite. Benedetto Croce avea să facă din
această teoremă chiar fundamentul concepției sale, după cum la
noi Maiorescu, apoi Vianu, s-au evidențiat ca purtători de cuvânt
ai acestui punct de vedere. Nu uităm să adăugăm că imanența
artei, ca sferă autonomă, nu anulează defel condiționarea ei
istorică, după cum nu o izolează total de celelalte valori
spirituale. Dar nu e mai puțin adevărat că înțelegerea artei ca

25
valoare autonomă îngăduie studierea ei mai aplicată, descifrarea
sensurilor ei specifice. Vrem să spunem deci că autonomia
esteticului nu trebuie confundată cu autonomismul artei sau cu
estetismul.
Nu vom relua demonstrațiile despre fizionomia literaturii
românești din a doua jumătate a deceniului șapte al secolului
trecut. Maiorescu a numit-o în studiul său „o infirmerie a
literaturi?4 cu o expresie a cărei plasticitate ni s-a transmis.
Ajunsă în ipostaza mediocră de ancilla a conjuncturalului banal,
poezia era confundată cu odele ocazionale, cu elogiul rimat al
cutărui eveniment lipsit de semnificația marelui act istoric, cu
elegiile suburbane și textele de serenadă. Că au fost și fericite
excepții, se știe. Dar că fenomenul parazitării poeziei era o tristă
realitate o demonstrau culegerea Dorul1, folosită abundent de
Maiorescu (fără însă a o cita), și antologia orădeană Versuințe
române, de asemenea utilizată de critic. Sigur că grosul
sumarelor la aceste antologii îl constituiau amatorii sau...
anonimii (unele poezele apăreau în sumar fără menționarea
autorului); erau un fel de folclor suburban. Dar, din păcate,
producția poeților de oarecare renume nu se ridica - excepțiile
sunt iarăși rare - la cote mult mai ridicate. Pașoptiștii, cu unele
- iar - excepții, nu mai scriau, iar cei care mai acordau lira,
obosiți, scoteau sunete stinse. Apoi, de ce n-am spune-o ?, în
acea epocă eroică, de efectivă renaștere, când exponenții ei se
încercau în toate, destui s-au socotit datori, adesea din fals

1 în studiul Un izvor al lui T. Maiorescupentru ,,Cercetarea critică“

de la 1867, Șt. Cazimir a demonstrat nu numai că Dorul. Culegere de
cânturi naționale și populare a fost mult citată de critic (23 de exemple
din cele 44 au fost extrase din această antologie), dar și că în ediția din
1874 librarul-editor a inclus în sumar patru noi piese luate chiar din...
studiul lui Maiorescu (erau exemplele pozitive din O cercetare...). Cf.
Limbă și literatură, 1968.

26
înțelese considerente înalte, să facă și versuri, deși lirismul era la
ei mai mult o stare temperamentală, incapabilă să se transfigureze
- pentru că harul lipsea - în materie poetică. E drept că
Maiorescu (și alții asemenea lui) negase și poezia celor
înzestrați. Dar fără îndoială că eliminând chiar exagerațiile
junimiștilor, poezia celor aleși era și ea destul de modestă ca
înfățișare. Numai că, repetăm, cei aleși erau acum ilustre nume
de poeți care depuseseră armele. în acest fel, putem oarecum
accepta diagnosticul maiorescian. Maladia liricii era o tragică
realitate, justificând denominația de „infirmerie^. încât atunci
când junimiștii și-au propus să alcătuiască sumarul proiectatei
antologii de poezie, și-au dat seama - după clarificările
mentorului lor - că riscau să o asemuiască - schimbând ceea ce
e de schimbat - cu Dorul sau cu Versuințe române. Ceea ce
tinerii constituiți în Junimea, cu gust și pricepere, nu puteau
admite, deși destui, în consens cu clasamentele epocii,
recunoșteau la început în somitățile zilei poeți de indiscutabil
talent. Meritul junimismului care apoi s-a dovedit a fi de o
covârșitoare însemnătate1 a constat tocmai în aceea că a propus
izolarea fenomenului literar de cele conjecturale, dezvăluindu-i
astfel și potențându-i specificitatea. Nu se deschide eseul lui

1 Meritul acesta imens i-a fost recunoscut conducătorului Junimii și

de Gherea care în 1887 în Asupra criticii (primul titlu al studiului,
Critica criticei) scria: „Dl. Maiorescu, om luminat, instruit - care și-a
format cunoștințele și gustul literar după geniile cele mari ale Germaniei,
după Lessing, Schiller, Goethe - cunoscător al literaturei europene, om
cu gust artistic și cu tact critic, și-a făcut datoria..., a stat de strajă
înaintea edificiului literaturei. Acest merit va face ca numele d-lui
Maiorescu să fie însemnat în dezvoltarea literaturei române. Se înțelege,
va fi fost și d-sa părtinitor, lucru firesc și de neînlăturat când critica e
critică judecătorească; dar trebuie să ținem seamă și de greutățile cu cari
a avut să lupte. E de ajuns să citim acele probe de poezii monstruoase
strânse de d-sa, pentru a vedea ce mărginiți, ce nulități, ce secături aveau

27
 Maiorescu cu această propoziție aproape simbolică: „Poezia, ca
toate artele, este chemată să exprime frumosul44 ?
Misiunea superior asanatoare în numele căreia s-a ridicat
junimismul a fost deci cu totul îndreptățită. Din păcate,
demonstrația nu e tot atât de impecabilă. Iar dificultatea,
întreagă, provine din chiar principiul dihotomiei estetice de la
care a pornit și pe care și-a sprijinit tot demersul analitic.
Argumentația maioresciană ar fi fost și azi valabilă dacă își
propunea să demonstreze că poezia pe care o comenta e o biată
producție versificată lipsită de duh și de har, utilizând pentru
aceasta considerațiile teoretice, estetico-filozofice, necesare.
Altfel spus, dacă ar fi demonstrat că ceea c,e trecea atunci drept
poezie mai târziu nu va izbuti să depășească condiția subalternă
a producției futil-conjuncturale. Din păcate, Maiorescu și-a
așezat întreaga demonstrație pe principiul incompatibilității
dintre adevăr și frumos (ca și cum arta nu ar condensa obiectivarea
unor universuri umane adevărate, recreate estetic), dintre idee și
idee sensibilă. Dificultățile nu au întârziat să se arate și o lectură
actuală avizată nu poate să nu releve multe incompatibilități în
aparatul demonstrativ. (A făcut-o excelent Paul Georgescu în
studiul despre Maiorescu, așezat în fruntea ediției din 1967 a
Criticelor, care a restabilit destule adevăruri despre opera
marelui critic.)
Mai întâi ideea, altfel spus „cugetarea exclusiv intelectuală44,
să fie într-adevăr atât de intolerabilă în câmpul artei ? („De aici
rezultă - scrie criticul - că tot ce este produs al reflecției

dorința și îndrăzneala să ceară un loc în literatura românească, și dl.

Maiorescu a avut glas destul de tare și destulă autoritate pentru a da în
lături pe acești îndrăzneți pretențioși. Pe de altă parte, d-sa a putut
cunoaște, numai în câteva poezii, un om cu adevărat talentat, pe care l-a
încurajat mult, e vorba de Eminescu. Repetăm, acesta e un merit foarte
mare al d-sale“. Studii critice, voi. I, E.P.L., 1957, p. 62-63.)

28
exclusive, politica, morala, teoriile științifice etc., nu intră în
sfera poeziei, și orice încercare pentru aceasta a fost o eroare/')
Să fie oare planurile acestea atât de zăgăzuit despărțite, iar
elementul pasional, stabilit de critic drept criteriu al legitimității
în sfera artei, să fie atât de străin cugetării ? E lesne de văzut că
planurile acestea (sau, mai bine, și acestea) se interferează și a le
concepe izolat nu e o cale practicabilă decât pentru un logician
herbartian, cum a fost Maiorescu, care nu a depășit stadiul
logicii formale. O cugetare de ordin politic sau științific nu
presupune, dacă e cu adevărat o cugetare înalt tensionată, o
acută stare pasională care, exprimată poetic, să se transmită ?
Opere ca Faust, Divina Comedie, De rerum natura, Fire de
iarbă sau Zile exemplare (de Walt Whitman) s-au exclus din
sfera marii arte, deși au tratat idei politice sau științifice 71
„Iubirea, ura, tristețea, bucuria, desperarea, mânia44 care, spunea
criticul, sunt singurele îndreptățite a fi „obiecte poetice44, nu pot
fi încercate și de un creator care transfigurează și idei de ordin
politic, etic sau științific ? „Cunoscuta dezbinare între minte și
inimă44, de care vorbea criticul, e proprie fie naturilor mediocre,

1 Lovinescu, care a contestat și el justețea argumentului maiorescian,

scria: „A spune că obiectul poeziei este sentimentul sau pasiunea nu
ajunge. Ce șentiment ? Ce pasiune ? Pasiunea nu e forță de sine
stătătoare, ce se consumă în sine; ea are un obiect, asupra căruia se
exercită... în principiu însă, orice lucru poate fi obiectul unei pasiuni și
ca atare obiectul unei pasiuni artistice; rămâne numai ca pasiunea să fie
atât de puternică spre a-1 putea transfigura și comunica. într-o epocă
dată, argumentează Maiorescu, societatea română se preocupă de
problema descentralizării... Nu interesează «descentralizarea», ci
pasiunea poetului pentru ea, precum nu interesează teoria atomistică, ci
pasiunea lui Lucrețiu pentru ea sau multe din preocupările politice și
religioase, fără universalitate în timp și spațiu, ale Divinei Comedii, ci,
pe de o parte, pasiunea lui Dante pentru ele și, pe urmă, marea lor artă.“
(E. Lovinescu, T. Maiorescu, Ed. Minerva, 1973, p. 161-162.)

29
fie abstrasului cercetător. Dar nu e specifică deloc creatorului de
artă indiferent de materia asupra căreia se exercită vocația
autentică. Dealtfel, la începutul acestui al doilea capitol al
studiului său („condiția ideală a poeziei4') Maiorescu a adăugat,
în subsol, în scopuri preventive această preciziune care, în loc
de a clarifica, mai mult complică lucrurile. „Goethe, se
menționează, în Faust vorbește mult de științe, Corneille în
Horace de fapte din istoria romană. Scribe (dacă e permis a-1
numi lângă acești doi) în Verre d’eau de politica engleză; însă
toate aceste numai pentru a arăta cu prilejul lor simțimintele și
pasiunile omenești44. Precizarea aceasta preventivă încurcă
lucrurile pentru că introduce un punct de vedere care, de fapt,
pune în pericol întreaga demonstrație. Apoi constatăm mirați că
preciziunea din subsol e total ignorată în aparatul demonstrativ,
deși semnifica o obiecțiune de principiu - chiar de autor
introdusă - care trebuia comentată și clarificată. De vreme ce se
recunoaște existența unor opere remarcabile în care cugetarea
(politică, morală, științifică) a putut rodi artistic, atunci întreaga
dihotomie, atât de ferm precizată, ca și expulzarea cugetării din
artă (e drept, numai cea „exclusiv intelectuală44) se clatină
amenințător. Pentru că: ce vrea să spună că la autorii citați în
subsol cugetarea a rodit artistic deoarece au fost evidențiate „cu
prilejul lor simțimintele și pasiunile omenești44 ? Dar fără
asemenea simțăminte, a postulat și criticul, nu există artă
adevărată ! Iar arta adevărată înseamnă transfigurare estetică,
indiferent de obiectul (să-i spunem și noi sensibil ?) asupra
căruia se exercită.
De fapt, criticul Junimii a pornit - cum spuneam - în aceste
considerații nu de la estetică la literatură, ci invers. Examinând
peisajul poeziei epocii care i s-a înfățișat a fi mult suferindă, a
crezut că virusul (sau cel mai virulent dintre viruși) s-ar afla în
„prelucrările44 pe teme politice. Diagnosticul era adevărat și se
impuneau măsuri de eradicare a molimei. Dar, din nou, tratamentul

30
prescris nu era cel mai indicat, după cum nici cauza bolii nu era
bine surprinsă. Se putea evidenția calamitatea nu interzicând
accesul cugetării (de orice fel !) în poezie, ci demonstrând că
arta lipsește cu desăvârșire în aceste prelucrări versificate.
Demonstrația s-ar fi păstrat astfel în spațiul esteticului. Cu
aceasta criticul nu s-ar fi depărtat deloc de atmosfera esteticii
timpului său1. Dar cu aprehensiunile bine sedimentate și convins
că a găsit cauza maladiei, Maiorescu se va ridica împotriva
pătrunderii politicului în sfera artei. „Este probabil, credea
criticul, că politica ne-a surpat mica temelie artistică ce o
puseseră în țara noastră poeții adevărați, Alecsandri, Bolintineanu,
Gr. Alexandrescu. Atât cel puțin este sigur că cele mai rele
aberațiuni, cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de
la un timp încoace, sunt cele ce au primit în coprinsul lor
elemente politice". Estetica va fi deci invocată spre a oferi
argumente pivot afirmării principiului separării sferelor, de
vreme ce se adăuga: „Și cauza se înțelege ușor: politica este un
product al rațiunii; poezia este și trebuie să fie un product al
fanteziei (astfel nici nu are material); una, dar, exclude pe
ceailaltă. De aceea vedem că poeziile politice, precum și cele
rele istorice au toate vițiul corespunzător: de a fi lipsite de
sensibilitatea poetică"2. Punctul de vedere se menținea intact și
în 1885 de vreme ce și în Comediile d-lui Caragiale scria: „De
aceea poeziile cu intenții politice actuale, odele la zile solemne,
compozițiile teatrale pentru glorificări dinastice sunt o simulare
a artei, dar nu artă adevărată. Chiar patriotismul, cel mai
important simțimânt pentru cetățeanul unui stat în acțiunile sale

1 Am notat această observație pentru că ne aducem aminte de

îndreptățită prevenire a lui Lovinescu: „întrucât ideile lui Maiorescu
sunt legate de estetica timpului, ar fi nedrept să le combatem pe baza
ideilor modeme ale poeziei44 (Op. cit., p. 157).
2 T. Maiorescu, Critice, ed. cit., voi. I, p. 28.

31
de cetățean, nu are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc, cătx
orice amintire reală de interes practic nimicește emoțiunea
estetică. Există în toate dramele lui Comeille un singur vers de
patriotism francez ? Este în Racine vreo declamare națională ?
Este în Moliere ? Este în Shakespeare ? Este m Goethe ?441 Și
mai înainte, în 1868, la un an după O cercetare critică, în
articolul despre poeziile populare scrisese că în spațiul acesteia
„ne aflăm apărați de acele aberațiuni intelectuale care strică
inspirarea multor poeți, chiar a celor cu talent. Politica,
declamările în contra absolutismului, reflecțiile manierate asupra
divinității, imoralității etc., etc. nu ating cuprinsul lor sentimental
și nu silesc pe cetitor a recădea din înălțimea impresiei poetice
în mijlocul preocupațiilor de toate zilele. Nu că doară poporul
ar fi nesimțitor la asemenea lucruri: dar el când face poezie nu
face politică; când inima îi saltă încetează sarcina reflecției...462.
Să observăm, în treacăt, că numele „poeților adevărați44 citați
în 1867 nu constituiau chiar din punctul său de vedere exemple
tocmai bine alese. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Bolintineanu
(chiar și opera acestuia de până la 1852) au făcut loc confortabil
preocupărilor politice în opera lor. Ei, ca și ceilalți poeți ai
generației lor, ca romantici, sunt purtători ai conștiinței
patriotice însuflețite de sentimentul istoriei, al trecutului eroic,
în care asemenea concepte precum patria, mândria națională,
libertatea și independența națională sunt adevărate motive
obsesive. Lucrurile acestea sunt atât de cunoscute încât nu
solicită un spor de documentare (fiind desigur valabile și pentru
opera lui Bolintineanu de până la 1852), pentru că ce sunt, de
fapt, legendele istorice, dacă nu pagini de cronică transpuse în
versuri ? Și pe acestea, deși discutabile ca literatură, Maiorescu

1 Ibidem, voi. II, p. 278.

2 Ibidem, voi. I, p. 76-77.

32
nu le contesta. Cât privește exemplele (iarăși exemplele !) de
mari creatori ai literaturii universale (citați, aceiași, și în 1867
și în 1885), nu îl servesc nici ele pe critic. Pentru că înalta
cugetare, chiar cea de ordin politico-patriotic, nu lipsește defel
din opera lor. Rămâne antinomia dintre reflecție (cugetare, idee)
și artă sau, îngustând cadrul, dintre politic și estetic, dintre etic
și estetic. Nu vom repeta aici ceea ce am spus mai sus. Este
incontestabil că Maiorescu, voind să izoleze fenomenul estetic
de celelalte forme ale conștiinței, potențându-i specificitatea, a
căzut în eroarea absolutizării sale. între sincretismul valorilor și
izolarea absolutizantă a uneia se află calea disocierii, fără a
elimina raporturile necesare ce le apropie dar nu le confundă.
Stricta separare a sferelor e o modalitate abstract metafizică care
nu ține seama de realitatea dialectică a raporturilor din lumea
valorilor spirituale. în ceea ce privește conceptul idee, obiectul
și sfera sa sunt în acest studiu din 1867 atât de diferit definite1
încât e greu să-i înțelegem sensul și finalitatea precisă. într-un
loc e îngăduită în sfera poeziei, pentru ca imediat să fie izgonită.
O dată e socotită neavenită de plano, pentru ca altundeva să fie
admisă numai sub forma înalt tensionată (altfel spus, „în certe
împrejurări44 sau „de a servi de prilej pentru exprimarea
simțimântului și pasiunii44).
De fapt, îndrăznim să credem că Maiorescu, în ciuda atâtor
variate accepții date conceptului de idee poetică, voia să spună că
în artă nu orice cugetare poate rodi estetic. Sigur că riguros vorbind
și acest punct de vedere e azi greu de susținut. Literatura modernă
a demonstrat că orice motiv, oricât de „ordinar44 (din sfera urâtului
chiar) poate deveni material poetic. (Nu demonstraseră aceasta,
mult mai înainte, un Rabelais sau Villon ?) Dar Maiorescu, voind

1 Invităm din nou cititorul interesat să urmărească acest complicat și

contradictoriu periplu în studiul lui Paul Georgescu, citat mai înainte.

33
să redea poeziei demnitatea, noblețea acum vădit pauperizate, a
considerat că e nimerit să opereze în lumea ideilor o dihotomie:
idei superioare, distinse, și altele ordinare, de circulație
ocazională. Undeva, în studiul din 1867, scria: ..Obiectul poeziei
este o idee care, fie prin ocaziunea, fie prin energie, se distinge
și se separă de ideile ordinare înălțându-se peste sfera lor.
Simțimântul care-i servește de fundament l-am putea avea toți:
gradul intensității lui, forma și combinațiunea sub care se
prezintă sunt originale și proprie ale poetului (s.n.)1. La această
aspirație a distincției ideii nu am putea asocia și preciziunile
criticului despre „aberațiunile intelectuale care strică inspirarea
multor poeți, chiar a celor cu talent ?44 Eliminând eroarea despre
ilegitimitatea politicului în sfera esteticului, nu am putea
conveni asupra ipotezei (care se verifică lesne) că în fond
Maiorescu a concedat până la urmă să îngăduie amintitele valori
în sfera esteticului (vezi opiniile exprimate despre placheta de
debu* a lui Goga), ridicându-se constant (vrem să spunem în
1867 ca și în 1906 sau 1909) împotriva „declam arilor4', a „odelor
ia zile solemne44, a „compozițiilor teatrale pentru glorificări
dinastice44, a „simțirilor meșteșugite44, a „extazierilor și a
desperărilor de ocazie44, într-un cuvânt a „poeziilor cu intenții
politice actuale44 ? Și ar fi hazardat să vedem în acest punct de
vedere despre compozițiile ocazionale, păstrând toate proporțiile
la locul lor, ceea ce s-a numit arta utilitară, programatică,
subordonată târâtor unor scopuri practice, imediate ?
Desigur, Maiorescu nu a probat o gândire dialectică și
dezvoltările sale demonstrative se înfundau într-un punct, fără
posibilitate (și chiar intenție) de a-1 examina în relațiile cu
zonele limitrofe. Din această cauză respingerile motivate ale
utilitarismului cotidian, ale pragmatismului ocazional, ale
interesului imediat - rostite atât de vehement - nu se însoțesc la

1 T. Maiorescu, op. cit., p. 48

34
Maiorescu cu cealaltă dimensiune, a raportului necesar dintre
contingent și general-uman. Aceasta nu ne dă însă dreptul să
ignorăm intenția lui Maiorescu de a restitui artei noblețea
genuină, vocația ei spre universalitate, spre distincția general-
umanului, chiar dacă - din păcate - a eludat determinarea ei
socio-istorică și implicarea categoriilor politicului sau a eticului
în sfera autonomă a esteticului.
Și ar fi apoi o erezie să vedem o conciliere posibilă în atât de
des pomenita contradicție maioresciană dintre separarea strictă a
sferelor pronunțată în 1867-1868 sau 1885 și acceptarea ei în
1906 când a elogiat patriotismul transfigurat estetic din poezia
lui Goga ? Nu intenționăm nici să eludăm, nici să eliminăm
această antinomie relevată de aproape toți comentatorii obiectivi
ai operei maioresciene. Am vrea numai să spunem că de vreme ce
a admis, acum, ce-i drept târziu, în 1906, că popularitatea poeziei
lui Goga „provine mai întâi (subl. ns.) din forma frumoasă în care
autorul a știut să exprime cuprinsul «patriotic» al multora din
versurile sale" și că „patriotismul este în inimile sincere, în afară
de orice tendență politică, un simțimânt adevărat și adânc, și
întrucât este astfel, poate fi, în certe împrejurări, născător de
poezie", concilierea dintre cele două sfere devine, fără îndoială,
posibilă eliminându-se zăgazul separatist dintre valorile spirituale
amintite. Știm că și în acest articol-raport academic înaintea
frazei conciliante, citată, există o alta, a cărei intransigență ne
readuce la opiniile de odinioară: „Ce e drept, patriotismul, ca
element de acțiune politică, nu este materie de artă, oricâte
abateri s-au comis și se mai comit în contra unei regule așa de
simple. Mai ales cei ce n-au destul talent literar caută să-și
acopere lipsa prin provocarea unor dispoziții sufletești foarte
importante în alte priviri, dar nu în cele estetice"1. Dar această

1 T. Maiorescu, Critice, ed. cit., voi. II, p. 458.

35
propoziție e practic anulată de cea care îi urmează (citată de noi
înaintea ei), fără a mai insista și asupra precizării că de obicei
temele politice erau frecventate de cei lipsiți de har („cei ce n-au
destul talent literar"). încercând să suplinească înzestrarea cu
vehicularea unor motive care pot cuceri simpatia publicului.
Indiferent de cauza și motivația acestei „abjurări44 din 1906,
putem constata că spre sfârșitul carierei Maiorescu a recunoscut
coabitarea unor sfere altădată socotite riguros separate, integrând
- chiar el ! - istoricul în estetic1. Nu uităm că, înainte cu două
decenii, în 1886, în pamfletul în lături !, referindu-se la Andrei
Mureșeanu, observa că, deși a scris enorm, este autorul unei
singure poezii, Deșteaptă-te române. „Această poezie44 (deși
prea lungă) arată un simțimânt patriotic adevărat, a venit în
momentul unei mari agitări a spiritelor, a fost din întâmplare
singura care a dat expresie acelei agitări în acel moment (1848)
și astfel a devenit populară și a rămas cunoscută de toată lumea
română" s.n.).2 E adevărat că ultima parte a aprecierii urmărește
scopuri relativizante. Dar important e faptul că se recunoaște
posibilitatea transfigurării poetice a unui ideal patriotic.
Aprecierea că sentimentul trebuie să fie „adevărat44 (și în 1906
vorbea de „simțimânt adevărat și adânc44) nu face decât să
sublinieze aversiunea criticului față de utilitarismul pragmatic și
elogierea numai a acelor opere care încorporează trăiri autentice.3

1 Despre aceasta, ca și în general despre înțelegerea operei

poeticului și a criticii în gândirea maioresciană, vezi capitolul dedicat
lui T. Maiorescu în remarcabila lucrare a lui Florin Mihăilescu,
Conceptul de critică literară în România, Editura Minerva, 1976, p.
75-123. De asemenea capitolul, dens în idei deși dificil de urmărit.
Estetica din cartea lui Eugen Todoran, mai înainte citată.
2 T. Maiorescu, op. cit., voi. I, p. 316.
3 Evocăm aici și aprecierile despre opera lui Alecsandri formulate
tot în acest an 1886 în Poeți și critici, unde toate judecățile de valoare,

36
Esteticește vorbind, criticul, potrivit acestor din urmă clarificări,
nu era împotriva dimensiunii istorice în artă, condamnând, în
fapt, numai demonetizarea acesteia până la a deveni un calp clișeu
de utilitate curentă. Opinia aceasta ni se pare că se întregește cu
o mențiune din referatul despre nuvelele lui Brătescu-Voinești
(în 1907) în care veștejea ceea ce i se părea a fi într-una din
nuvele, în lumea dreptății? „defectul de a fi ostensibil tendențioasă44.
Ostentația tendențioasă îi apărea drept primejdioasă în artă (și
este !), ducând la compromiterea ei prin tezism. în aceste
circumstanțe precizate a considerat Maiorescu că „unde începe
tendența încetează arta44. Desigur că e o eroare negarea caracterului
funciarmente tendențios al artei adevărate care întotdeauna
exprimă un Weltanschauung? un mesaj al aspirațiilor umane
fundamentale. Dar aici era vorba, subliniem din nou, de tendința
„ostensibilă44 care compromite vocația general-umană a artei.
(Din păcate, Ibrăileanu, precipitat, nu a înțeles lucrurile astfel,
polemizând iritat, într-o Miscelaneea din Viața românească cu
această opinie a lui Maiorescu.) Nu am putea deci conchide că
Maiorescu nu a respins din principiu dimensiunea istoricității în
artă, ci numai ipostaza ei contrafăcută ? Credem că Lovinescu
avea dreptate să noteze în cea din urmă a sa lucrare că „teoria
lui T. Maiorescu asupra incapacității «politicului», a «patrioticului»
chiar de a produce emoție estetică, cum a recunoscut-o mai

atât de favorabile, se bazează pe calități aparent extra-estetice: „în

Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, câtă
s-a putut întrupa într-o formă politică în starea relativă a poporului
nostru de astăzi... A lui liră multicordă a răsunat la orice adiere ce s-a
putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocul lui“. Dar nu
stăruim asupra acestei aprecieri pentru că atitudinea criticului față de
bard a fost mereu suspectată de părtinire, spunându-se că a urmărit -
ceea ce nu e tocmai neadevărat - cucerirea și păstrarea poetului pentru
cercul Junimii.

37
târziu el însuși, nu avea nimic absolut într-însa; ea lovea de fapt
un abuz și nu constituia un principiu exclusiv. Literatura
patriotică pe care o combătea în jurul lui 1870 n-avea nici o
valoare; satira lui M. Eminescu (e vorba de Scrisoarea III, n.n.)
era cu totul altceva, după cum cu totul altceva erau poeziile lui
Octavian Goga cu ocazia cărora și-a precizat poziția,
rectificând-o"1. Același lucru observa și Vianu în 1940 când
spunea: „Curajul și independența lui Maiorescu se afirmă la
ocazie chiar împotriva sa însuși. Astfel, criticul, care afirmase
că sentimentul patriotic nu poate deveni materie de artă din
pricina caracterului său practic-politic, revine asupra acestei
generalizări când patriotismul i se prezintă în forma adevărată
și adâncă în poeziile lui Octavian Goga"2. Și, în sfârșit, de fapt
un punct de vedere asemănător exprima în 1966 și Paul
Georgescu în studiul la care ne-am mai referit: „Așadar, deși în
opera - mai ales de început - a lui Maiorescu există câteva
condamnări ale patrioticului în poezie (iscate de o producție
retorică slabă și de pasiunea educației clasiciste), constatăm că
se manifestă destul de puternic și tendința contrară, strâns legată
de aprecierea folclorului și de teoria «specificului național» în
literatură. Deși cunoaște o evoluție lentă și sinuoasă, tendința ce
devine dominantă după 1868 este aceasta din urmă/'3
*
Era inevitabil ca în chestiunea disocierii dintre estetic și
factorii extranei criticul Junimii să se oprească și asupra
raporturilor dintre artă și morală. Nu a abordat chestiunea direct

1 E Lovinescu, T. Maiorescu și contemporanii lui, voi. II, 1943, p

79-80
2 Tudor Vianu, Titu Maiorescu estetician și critic literar, în Opere,
Editura Minerva, 1972, voi II, p 348.
3 Paul Georgescu, op. cit., în loc. cit., p. LXXI.

38
în 1867 și nici în deceniul următor (care a fost destul de sterp
pentru opera sa critică). O va face mai târziu, tocmai în 1885,
cu prilejul articolului de apărare a dramaturgiei lui Caragiale.
Comediile dramaturgului Junimii au stârnit dezaprobarea
mânioasă a cercurilor liberale (cu deosebire a fost indignat
Dimitrie Sturdza, secretar perpetuu al Academiei și viitor
prezident al partidului liberal) și un gest de apărare din partea
mentorului societății devenea necesar. Maiorescu s-a grăbit deci
să intervină. De fapt, notează criticul la început, toate obiecțiunile
aduse pieselor lui Caragiale ar trebui să primească un singur
răspuns, decurgând din natura raporturilor artă-realitate. „Există
aceste tipuri în lumea noastră ? sunt adevărate aceste situații ?
Dacă sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie să cerem numai
ca să ni le prezinte în mod artistic; iar valoarea lor morală este în
afară din chestie*'1. Dacă întreg comentariul s-ar fi fixat pe acest
teren al mimesisului aristotelian, utilizând categorii estetice ca
realism, tipic, clasicism, cu care debutează de altminteri studiul,
s-ar fi păstrat pe un teritoriu neaccidentat. Dar criticul a socotit
că la noi, lipsind „tradiții literare**, pledoaria nu se poate limita
„la acest răspuns**, valabil numai aiurea. A apelat deci, din nou,
la cunoștințele sale estetico-filozofice pentru a-și sprijini punctul
de vedere. Și cum tocmai în această perioadă îl recitise pe
Schopenhauer din a cărui Estetică tradusese (traducerile au
apărut, în 1884-1885, în Convorbiri literare și în foiletonul
României libere, constituind prelegerile predate la universitate
la rechemarea sa, în 1884, în învățământ), era firesc ca teoriile
schopenhaueriene despre artă să fie utilizate ca armătură
filozofică. Or, se știe, în procesul cunoașterii, realizat prin
intuiție, așa cum l-a imaginat Schopenhauer, contemplatorul,
eliberat de orice raporturi cu lumea contingentului, nu mai este

1 T. Maiorescu, Critice, ed. cit., voi. II, p. 276.

39
o individualitate, ci un tip, un subiect cunoscător ridicat la starea
generalității pure în care voința nu-și mai poate exercita
atotputernicia. Contemplația estetică, unica formă adevărată de
cunoaștere, constituie tocmai modalitatea ideală a desprinderii
subiectului cunoscător de cătușele voinței egoiste de a fi. Funcția
catarctică a artei se exercită tocmai prin vocația ei de a purifica
conștiința contemplatoare de egoismul vital, de meschinăria
existenței, realizând - în acest proces de cunoaștere o înălțare
în lumea ideală, dezinteresată în care voința (nexul cauzal) e
suspendată și cotidianul avid e eliminat. Maiorescu, traducătorul
în românește al esteticii lui Schopenhauer, îi aplică deci
teoremele în comentariile critice.
E drept, la o primă privire, caracterul moral al artei, altfel
spus, raportul dintre etic și estetic înțeles într-un echilibru de
reciprocă interferență, nu este negat. „Dacă ni se pune întrebare:
arta în genere, și în special arta dramatică, are sau nu are o
misiune morală ? contribuie ea la educarea și înălțarea poporului ?
Noi răspundem fără șovăire: da, arta a avut totdeauna o înaltă
misiune morală, și orice adevărată operă artistică o îndeplinește4'1,
întrebarea, ca și răspunsurile de aici, este retorică pentru că
adevăratul răspuns rezidă în conținutul însuși al categoriei
eticului față de estetic („în ce constă dar moralitatea artei").
Ne-am reîntors, deci, la punctul de pornire. Adică la înțelesul pe
care îl dă criticul, în prelungirea teoriilor schopenhaueriene
despre artă, relației dintre etic și estetic. Ceea ce spune criticul
e aproape o traducere liberă (vrem să spunem un comentariu
prelucrat, rezumare succintă) din Schopenhauer: „Orice emoție
estetică, fie deșteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin
celelalte arte îl face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este
stăpânit, să se uite pe sine ca persoană și să se înalțe în lumea
ficțiunii ideale. Dacă izvorul a tot ce este rău este egoismul și

1 Ibidem. p 276

40
egoismul exagerat, atunci o stare sufletească în care egoismul
este nimicit pentru moment, fiindcă interesele individuale sunt
uitate, este o combatere indirectă a răului, și astfel o înălțare
morală. Și cu cât cineva va fi mai capabil, prin dispoziția sa
naturală sau prin educație, a avea asemenea momente de
emoțiune impersonală, cu atât va fi mai întărită în el partea cea
bună a naturei omenești... înălțarea impersonală este însă o
condiție așa de absolută a oricărei impresii artistice, încât tot ce
o împiedică și o abate este un dușman al artei, îndeosebi al
poeziei și al artei dramatice. De aceea poeziile cu intenții
politice actuale, odele la zile solemne, compozițiile teatrale
pentru glorificări dinastice etc. sunt o simulare a artei, dar nu
artă adevărată. Esența acesteia este de a fi o ficțiune, care scoate
pe omul impresionabil în afară și mai presus de interesele hunii
zilnice, oricât de mari ar fi în alte priviri../41 Pusă chestiunea în
acest curat context schopenhauerian, era firesc ca întrebarea de
la care pornise să capete singurul răspuns adecvat. Opera
dramatică a lui Caragiale, expresie a artei adevărate, este morală
pentru că se constituie ca „o ficțiune a realității44 și pentru că ne
prilejuiește un moment de veselie, altfel spus, de înălțare „într-o
lume impersonală44, uitând, în clipa contemplării, de „noi înșine,
în interesele noastre personale44. Nu altceva va susține în
Contraziceri polemizând cu Gherea, când va și mărturisi că
operează cu „teoria platonico-estetică44 așa cum a fost reluată,
într-o formă caracteristică, de Schopenhauer în Estetica sa.
Firește că relația etic-estetic nu putea căpăta, nici la
Maiorescu, un alt cadru și o altă modalitate de rezolvare decât
cele relevate cu prilejul dezbaterii cuplului de factori înrudiți:
politic (istoric)-estetic. De altfel, cum sferele acestor categorii
(etic, istoric) înrudite se încrucișau până la a se confunda, le aflăm
alăturate. Așa se explică de ce în Comediile d-lui Caragiale,

1 Ibidem, p. 277-278

41
articol în care problema relației artă-morală se afla în centrul
dezbaterilor, nu lipsesc nici cele despre legitimitatea politicului
(a istoricului) în actul estetic. Iar modalitatea abordării
chestiunii, ca și soluțiile, erau, cum spuneam, cele afirmate încă
din 1867-1868. Negreșit, Maiorescu avea dreptate să considere
că eticismul grosier („Nici fraza de morală practică, nici
intenționata pedepsire a celui rău și răsplătire a celui bun nu se
țin de artă, ci sunt de-a dreptul contrare44), compozițiile „cu
directă tendență morală, adică punerea intenționată a unor
învățături morale în gura unei persoane spre a le propaga în
public ca învățături44, se situează în afara artei. Nimic contestabil
în aceste aprecieri pe care le poate subscrie orice estetician,
indiferent de orientare și școală. Numai că Maiorescu, potrivit
schopenhauerianismului, îngustează datele chestiunii și le
instalează exclusiv pe terenul emoției impersonale. Eticismul
otova e dăunător artei („imoral în înțelesul artei44), crede criticul,
nu pentru că dăunează transfigurării estetice, ci „fiindcă aruncă
pe spectatori din emoțiunea impersonală a ficțiunii artistice în
lumea reală, cu cerințele ei, și prin chiar aceasta îi coboară în
sfera zilnică a egoismului, unde atunci - cu toată învățătura de
pe scenă - interesele ordinare câștigă preponderență441. Dar mai
încolo schema filozofiei schopenhaueriene este parcă pentru
moment abandonată și comentariul se păstrează în marginile
relației artă - „tendență de morală practică44. Și răspunsul
criticului la această întrebare esențială este, s-o spunem din nou,
impecabil.
Din păcate, criticul Junimii proceda și în acest caz prin
absolutizare, supralicitând independența sferei esteticului.
Negreșit, procesul de diferențiere a valorilor spirituale e un
fenomen istoric necesar, asigurând obiectiv statutul de relativă

1 Ibidem, p. 213

42
autonomie a artei. Dar, e știut, nu o izolează total de valorile
înrudite, după cum nu o separă de acel hic și nune istoric care îi
este caracteristic. Tensiunea dintre viața cotidiană și artă îi asigură
durabilitate, chiar dacă, îh mod necesar, datorită specificității ei,
se ridică, salvator, deasupra practicismului obișnuinței cotidiene.
E drept, Maiorescu nu a negat finalitatea etică a artei. Ba chiar a
subliniat-o apăsat de vreme ce a ținut să releve că ea preia
îndatoririle purificatoare care reveneau odinioară religiei și ale
căror funcțiuni „utile1' dispar o dată cu sentimentul religios. Dar
întreagă această premisă pozitivă (care descindea, la urma urmei,
din caracterul etic al imperativului kantian) era așezată pe
categoria schopenhaueriană a impersonalității emoției estetice
(altfel spus, suspendarea tiranicei.voințe de a trăi și a egoismului
funciar). Și valabilitatea acestei categorii a înălțării impersonale
e extinsă deopotrivă asupra conștiinței creatoare ca și a celei
receptoare, acționând nediferențiat după tipare fixe în care
schopenhauerianismul se încrucișa cu teoriile psihologice
(Herbart) atât de dragi întotdeauna lui Maiorescu.
Ar fi pueril să se conteste în actele trăirii estetice (în
momentul creației sau în cel al receptării) momentul necesar al
desprinderii de concretul imediat, prin suspendarea rigorilor
concrete ale vieții cotidiene. Dar schema estetică, destul de
elementară (redusă la ceea ce îi era strict necesar pentru
demonstrație), înfățișată de Maiorescu, nu numai că pierdea
nuanțele (fundamentale, totuși, pentru o dezbatere estetică), dar
dezvăluia doar o latură a chestiunii, păstrând-o pe cealaltă în
umbră. Nu interesează aici dacă faptul se datorează gândirii sale
esențialmente nedialectice sau unor nevoi ale strategiei
demonstrației care îl obliga să-și desfășoare argumentele într-o
singură direcție. Poate că amândouă ipotezele sunt deopotrivă
valabile, derivând normal din comandamentele esteticii
schopenhaueriene. Așa se întâmplă că fenomenul - specific
trăirii estetice - al suspendării relative a rigorilor vieții cotidiene

43
(înălțarea impersonală în lumea ficțiunii ideale) este opus strict
și univoc producțiilor submediocre alterate artistic tocmai pentru
că aici apărea gros prezentată „fraza de morală practică4' sau
„amintirea reală de interes practic". Opozițiile acestea de
termeni considerate, dilematic, ca unicele ipostaze posibile ale
creației artistice sunt departe de a epuiza chestiunea. Nu e vorba
numai de faptul că între kitchul care dezvoltă, să spunem, „fraza
de morală practică" (altfel zicând, tendința etică apare brutal și
netransfigurat, iar intenția conceptuală distruge caracterul viu al
operei și marea artă) există trepte și grade ale desăvârșirii
estetice care anulează schema (sau o nuanțează) celor două
singure modalități ale creației estetice. Problema e că arta,
firește arta autentică, nu se poate realiza în afara dimensiunii
etice, că - așa cum s-a spus - însuși miezul conținutului trăirii
este o problemă etică. Iar obiectul categoriei etice își interferează
sfera cu cel al social-istoricului (al politicului).
Maiorescu, cât ne lasă să înțelegem cele câteva pagini din
acest eseu din 1885, reducea chestiunea la „misiunea morală a
artei", așadar la finalitatea ei etică (de suportul etic-conștiința
creatoare, altfel zicând, dacă eticul e consubstanțial esteticului
în chiar actele creatoare nu ni se spune nimic), excluzând de
aici, cu o vehemență aproape iritată, orice raport cu social-
istoricul. Cele două categorii sunt însă într-o osmoză dialectică,
eticul, el însuși, nu poate fi privit neutral și anistoric. Orice
operă autentică își nutrește marile tensiuni din acel inextricabil
raport dintre om ca individualitate istorică determinată și
omenire ca generalitate. Permanențele etice (tipologiile etice) de
care amintea Maiorescu în articolul său sunt rezultatul dinamicii
(istoriei) dezvoltării omenirii. Și ele nu pot fi recreate, surprinse
în marea artă prin negarea totală a concretului istoric, prin
înălțarea trufașă, iluzorie, deasupra cotidianului, într-un fel de
relație nemijlocită cu transcendența. E adevărat că Maiorescu
vorbea de capacitatea artei de a ne „emoționa prin o ficțiune a

44
realității \ evidențiind modalitatea tipizării (la care ne vom referi
mai încolo). Dar tot el stăruia asupra momentului esențial al
„înălțării impersonale44, într-o „lume impersonală4'. Această cale
socotită „o condiție așa de absolută a oricărei impresii artistice4',
negare a principiului mimesis-ului în artă, îi transportă pe
creator și pe receptor în afara lumii umane, într-o închipuită
realitate transcendentă. De fapt, adevărata tensiune artistică
începe și sfârșește în omul însuși (creator sau receptor),
determinând coincidența dintre om și omenire, creată deopotrivă
în opera de artă și în trăirea estetică a conștiinței receptoare.
Deși se ridică deasupra practicismului utilitar cotidian și își
realizează esențial condiția generalității universului creat, opera
de artă (esteticul) păstrează un neștirbit caracter temporal-istoric
în calitatea sa de conștiință de sine a omenirii și, prin aceasta,
își dezvăluie raporturile de convergență cu etica. Artistul nu
apare din neant, ci, om al epocii sale, e format într-un anumit
climat spiritual care îl modelează corespunzător. Nu pot fi
ignorate niciodată opțiunile ideologice ale artistului, aspirațiile
sale morale (sociale) pentru că ele se reflectă în plămada
purificată a artei sale. Forța etică, conștiință morală sunt
fundamentale pentru arta adevărată. Și e un punct de vedere la
care a ajuns, finalmente, și un teoretician al autonomismului ca
Benedetto Croce. Opera de artă e, de aceea, o viziune coerentă
asupra lumii, cu rădăcini adânci în istorie. Fără îndoială, în
anumite epoci artistul de geniu o devansează, intră în conflict cu
ea, izbutind prin independența sa de cugetare și creație, prin
anticonformism să exprime cel mai adecvat marile tensiuni ale
timpului. Dar și în acest caz categoriile aparent paraestetice
(istoric, etic) sunt cele de la care se pornește, fiind implicate în
substanța operei chiar dacă - paradoxal - prin delimitare. Pentru
că delimitarea de structurile epocii, contestarea comandamentelor
ei presupun, oricum, considerarea ei. Aceasta infuzându-se, și
în asemenea cazuri liminare, în universul operei. Astfel încât -

45
indiferent de modalitate și mijloace, de grad și intensitate -
factorii socotiți alogeni sunt de fapt consubstanțiali esteticului,
integrați în plasma operei de artă.
Fără îndoială că receptarea operei de artă provoacă în
contemplator un efect declanșator determinat de ciocnirea dintre
realitatea obiectiv oglindită estetic și subiectivitatea vieții
cotidiene. Această zguduire produsă în actul receptării e tocmai
catarsisul. Și nu e oare „înălțarea impersonală" în „lumea
impersonală4'. despre care Maiorescu vorbea ca de o condiție
obligatorie a trăirii estetice, tocmai o altă expresie pentru
catarsis ? Fără îndoială că este. Și Maiorescu avea dreptate să
considere că fără acest moment al catarsisului nu se poate
concepe actul trăirii estetice. Această funcțiune catarctică,
Maiorescu o exprima - mai puțin riguros dar în esență adecvat -
prin atât de știuta apreciere: „Orice emoție estetică... face pe
omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe
sine ca persoană și să se înalțe în lumea ficțiunii ideale44.
Catarsisul presupune o relativă suspendare temporară a tuturor
finalităților faptice ale cotidianului („face pe omul stăpânit de
ea, pe câtă vreme este stăpânit44) și criticul, adoptând - prin
Schopenhauer - conceptele estetice platoniciene, a știut să le
aplice remarcabil. Ar trebui numai observat, ceea ce vom detalia
în alt capitol, că subiectul contemplator nu trebuie socotit o
tabula rasa sufletească în momentul trăirii estetice (deci eticul
nu e deloc anulat, ci e implicat pentru că a concurat la modelarea
spiritual-sufletească a receptorului). Apoi catarsisul care, de
fapt, implică esențial o concentrație etico-estetică presupune o
atare zguduire a subiectivității receptorului încât pasiunile lui
din viață dobândesc noi conținuturi și o nouă orientare care
potențează latențele etice. Rilke, adept al catarsisului rațional,
spunea că în momentul contemplării zguduirea și influența sunt
atât de puternice încât „trebuie să-ți schimbi viața4'. A considera
că moralitatea artei se realizează - cum postula criticul Junimii

46
- exclusiv datorită depășirii contingentului cu tot ceea ce
implică interes egoist individual e o înțelegere platonician-
schopenhaueriană a catarsisului.
3. Mai toți cercetătorii operei maioresciene au evocat natura
duală a atitudinii sale estetice în care clasicismul și romantismul
s-au îngemănat inextricabil. Firește că această caracteristică o
regăsim în structurile mișcării literar-culturale pe care a inițiat-o și
a condus-o magistral. Junimismul a apărut și s-a impus - prin
gestul salvator al lui T. Maiorescu - într-o epocă dominată la noi
de romantism căruia i-a infuzat elemente clasiciste și clasicizante.
Lovinescu observase că „preferința lui Maiorescu înclina spre
clasicism44. „Arta lui este de ordin clasic, bazată pe echilibrul static
de forțe. Ea este expresia literară a însăși structurii lui psihologice
clasice.441 Iar Vianu extindea fenomenul, conside-rându-1, cu
dreptate, caracteristic Junimii în întregime: „Gustul junimiștilor
este clasic și academic. Oameni de formație universitară, stăpânind
umanitățile vechi și moderne, ei sunt înclinați a judeca după
modele și a crede în valoarea canoanelor în artă. Clasicismul se
bucură de o bună primire la Junimea. în fiecare generație apare un
poet clasicizant și academic...442 Firește, asta nu înseamnă că
romantismul nu a găsit la Junimea o bună primire. Eminescu și o
bună parte din poeții menționați în „Direcția nouă44 sunt argumente
ce fac inutile orice dovezi suplimentare, după cum știutele
izbucniri ale personalității marelui critic, cu gândurile negre despre
sinucidere sunt probe ale unui temperament în care echilibrul
clasic a fost uneori primejdios tulburat. Se poate însă, cu siguranță,
vorbi de existența, în cadrele junimismului, a unui... echilibru între
clasicism și romantism cu preeminența celui dintâi. Mai ales,
desigur, în estetica vehiculată, în demersurile critice. Și ele sunt
fundamentale.

1 E. Lovinescu, op. cit., p. 223, 630.

2 T. Vianu, „Junimea44, Opere, ed. cit., voi. 2, p 138.

47
 Incontestabil, toate tezele estetice utilizate de Maiorescu în
studiile sale de la 1867 și 1892 se sprijineau pe știute principii
de natură clasicistă. întregul demers analitic din O cercetare
critică., cu împărțirea între condiția materială și ideală a poeziei,
cu preciziunile despre structura discursului poetic, despre
calitatea și defecțiunea sa, despre limpiditate și concentrare
amintesc de artele poetice ale clasicismului. Aceleași rigori
clasiciste le vom afla în Literatura română și străinătatea.
în Comediile d-lui I. L. Caragiale, în Contraziceri ? și în
concentratele medalioane critice despre Popovici-Bănățeanul și
Victor Vlad Delamarina. Teoria despre romanul poporan, tipic,
despre seninătatea artei fundamentale în aceste analize, dezvăluie
veritabile înțelegeri clasiciste. Deși - s-o spunem de pe acum -
aici clasicismul se îngemăna cu romantismul. Preceptele
clasiciste vor orienta hotărâtor până și cele câteva recenzii
critice semnate de Petre Carp Iar modalitatea criticii practicată
și preconizată de Maiorescu în care primau directiva și
principiile generale, respingând - cu argumente - utilitatea celei
analitice ca și neagrearea romanului modern analitic descind, de
asemenea, din considerentele teoretice ale clasicismului.
Relevam și în paragraful precedent locul și rolul conceptului
despre tipic în estetica maioresciană. încă în Literatura română
și străinătatea, vorbind de personajele romanului poporan,
sublinia că esența acestora stă în generalitatea ipostazei lor
umane „...eroul tragic ca tip individual poate exista în toate țările
(Hamlet nu e specific danez, Antigona nu e numai greacă sau
Mizantropul francez)..."1 Desigur aici criticul stabilea câteva
deosebiri dintre clasicism și romantism sau, mai ales, dintre
general și particular în artă. Peste trei ani ideea tipizării revenea
de astă dată în studiul despre dramaturgia lui Caragiale. Se releva
„meritul necontestabil al comediilor autorului nostru‘\ manifestat

1 T Maiorescu, op. cit., voi. II, p 251

48
și prin aceea că realizează „scoaterea și înfățișarea plină de spirit
a tipurilor și situațiilor din chiar miezul unei părți a vieței noastre
sociale, fără imitare sau împrumutare din literaturi străine*4. în
sfârșit, peste alți șapte ani, în vestitul Contraziceri ?, conceptul
tipizării e din nou invocat, demonstrând o constantă în preocupare
care o înalță în sfera permanențelor. De fapt, într-un fel, era de
așteptat ca ideea să fie reluată pentru că, la urma urmei, acum se
apărau punctele de vedere afirmate în 1885. Or, a le apăra însemna
reluarea lor cu un spor de argumentație și apăsare. în polemică era
teoria emoției impersonale, misiunea purificator catarctică a artei:
„Dar teoria ficțiunii ideale, care idealitate dă obiectului tratat de
artist caracterul tipic (prin chiar aceasta artistul se înalță în lumea
impersonală), este teoria lui Platon**. Și mai încolo se preciza că
„obiectul (reflectat în artă, n.n.) încetează acum de a fi
individual mărginit și devine tip, se înfățișează sub specie
aeternitatis, cum zice Spinoza, este o «idee platonică»; Shylock
nu este un ovreu izolat, ci este ovreimea; Werther nu este un
amorezat individual, ci este sentimentalitatea amorului**2.
Negreșit, generalizarea estetică este ridicarea singularului la
tipic, iar tendința către tipic în orice creație artistică are un
caracter universal. Deși a utilizat cu rigoare și discernământ
teoria tipizării în artă, căreia i-a dat însă o apăsătoare notă
schopenhaueriană, Maiorescu nu a fost un clasicist de modă
veche, un clasicizant rigid. A știut să confere conceptului
suplețea necesară unui instrument de analiză estetică. Probă e
faptul că raportul dintre general (tipic) și individual e mereu
echilibrat, depărtându-se, astfel, de adepții rigizi ai clasicismului.
El a stăruit cum se cuvine asupra întruchipării individuale a
tipicității, insistența căzând nu exclusiv pe tipic, ci, deopotrivă,

1 Ibidem, p. 273.
2 Ibidem, p. 307, 309.

49
pe individualizare: „Dar odată perceperea obiectului dobândită -
preciza criticul -, manifestarea ei în o anume formă reproduce
caracterul personal al poetului, și o asemenea răsfrângere în
prisma lui proprie exprimă individualitatea lui esențială. Leiba
Zibal din Făclia de Paști a d-lui Caragiale nu este nici el un
ovreu izolat, ci este ovreimea, ca și Shylock, dar ce deosebire în
forma exprimării după deosebita individualitate a scriitorilor !
Impersonal sau tipic văzute amândouă figurile, personal sau
individual tratate de fiecare autor. Și Luceafărul lui Eminescu
nu este un individ amorezat, ci însăși sentimentalitatea amorului,
ca și Werther. Dar aceeași deosebire a manifestării, și din aceeași
cauză441. Individualitatea evocată aici nu e a obiectului reflectat,
ci a creatorului. Expresie limpede a raportului general (tipic)
individual în artă o aflăm mai sus, când se precizează că în
procesul plăsmuirii artistice „obiectul încetează acum de a fi
individual mărginit și devine tip, se înfățișează sub specie
aeternitatis
Prin reflecțiile estetice asupra tipizării în artă se ajunge, pe
cale directă, la realism. Această din urmă categorie estetică, fără
a fi denumită ca atare, a fost demonstrată magistral, cerându-se
mereu - firește pentru creațiile în proză - recrearea mediului
local și „tipuri din viața noastră socială de astăzi44. Punctul de
vedere a rămas constant în opera critică maioresciană. O aflăm
nu numai în articolele și studiile din anii optzeci-nouăzeci, dar și
mai târziu, după 1900. în 1906, de pildă, în raportul academic
la Povestirile lui Sadoveanu, comentând structura psihologică a
unor personaje, observă: „...deodată bătrâna pereche devine tipul
a mii de alte figuri asemănătoare, menite să ducă același trai în
același cadru îngust, și tocmai în îngustimea lui suportabil442.

1 Ibidem, p. 309.
2 Ibidem, p. 471.

50
 Spuneam mai sus că la Maiorescu, ca și la junimiști în
general, clasicismul se îngemănează cu romantismul, că opiniile
estetice despre tipic țin de structurile clasicismului, după cum
romantismul e lesne detectabil încă din 1867-1868, adică din
perioada de început. Specific directivelor estetice junimiste,
concepției sale despre rosturile artei e tocmai această osmoză
secretă dintre două curente și două atitudini estetice înțelese în
alte țări în înfruntare antinomică. Și această întrepătrundere bine
sudată a funcționat pe toată durata existenței junimismului.
Chiar în perioada de la 1882 încolo {Literatura română și
străinătatea), când punctele de vedere romantice par să
prevaleze, prin teoria asupra romanului poporan, clasicismul își
semnalează prezența, ocupând chiar poziții confortabile. Avea
dreptate de aceea Maiorescu să respingă acele aserțiuni care
urmăreau să instaleze Junimea și junimismul în spațiu exclusiv
romantic, împrumutând vieții literare românești dihotomia
opozită dintre clasicism și romantism. (De altfel, să notăm aici
ceea ce ar fi trebuit spus mai înainte, că Maiorescu nici nu a
utilizat în scrierile sale reprezentative termenii clasicism și
romantism. A vehiculat însă, cu știință și metodă, sensurile lor
esențiale.) în 1904 Maiorescu a comentat, tot într-un referat
academic, volumul de debut al lui H. Sanielevici, încercări
critice (1903). Cum într-un articol din acest volum se susținea
că Brătescu-Voinești „deși animat de tendințele romantice ale
Junimii, are în povestirile sale toate caracterele unui clasic**1,
Maiorescu a replicat punând lucrurile la punct: „Autorul se luptă
în zadar să adopteze diferențierea occidentală dintre clasicism și
romantism la mișcarea noastră literară și pe când vorbește de
tendințele romantice ale societății literare Junimea din Iași
atribuie d-lui Brătescu-Voinești toate caracterele unui clasic.
Amândouă aprecierile ne par ciudate.** Și mai încolo incrimina

1 H. Sanielevici, Cercetări critice și filozofice, E.P.L., 1968, p. 21.

51
încă o dată, dar parcă mai apăsat, „extravaganța încercării de a
rubrica pe toți scriitorii noștri în dihotomia francezo-germană de
romantism și clasicism1*1.
Dacă, deci, clasicismul este agreat și cultivat la Junimea,
romantismul nu este nici el mai puțin considerat. Maiorescu, ca
toți ceilalți junimiști de frunte, s-a format într-o atmosferă
europeană impregnată hotărâtor de romantism și situația aceasta
avea să lase urme adânci. Lecturile lui Maiorescu, cele din
tinerețe ca și cele din anii maturității, sunt în bună măsură
îndatorate romantismului. O dovedește elocvent acea „autobiografie
intelectuală*4 alcătuită de critic în 19032. Criticul îl citise chiar pe
Poe (în traducerea lui Baudelaire - e vorba de Filozofia
compoziției) și îl considera, în 1866, printre „preferiții mei**.

1 Analele Academiei, seria a Il-a, tom. XXVI, 1903-1904, p. 445.

2 în ianuarie 1901 (mai precis la 3/15 ianuarie), în vacanță fiind cu
soția și sora sa Emilia Humpel, citea voi. V din operele lui Moltke
(probabil Moltke ’s Gesammelte Werke) în care erau inserate răspunsurile
bătrânului feldmareșal (a murit în 1891) la o anchetă a publicației
franțuzești Revue des Revues. Erau două întrebări care urmăreau să
obțină răspunsuri lămuritoare pentru profilul spiritual al intervievatului:
1. Ce cărți au exercitat cea mai mare influență asupra Dvs ? 2. Ce cărți
recitiți cu cea mai mare plăcere ? Ideea i s-a părut lui Maiorescu cu
deosebire atrăgătoare, exclamând satisfăcut („Așa !“) ca înaintea unei
invitații căreia nu rezistă să nu-i dea curs. „Moltke - se explica
Maiorescu - mă îndeamnă din nou să-mi fac și eu acest examen de
biografie intelectuală“. Pagina caietului e imediat împărțită în două,
trecând în stânga răspunsurile la prima întrebare iar în dreapta la cea
de a doua. Ba chiar adăugase în plus preferințe și din alte domenii
ale artei, fără a uita să menționeze și pe cele ce priveau modul de trai.
Le reproducem aidoma, integral.
ÎNTREBAREA 1 ÎNTREBAREA 2
Jean Paul: Unsichtbare Loge Goethe (Schiller și Jean Paul

52
 Feuerbach: Gedanken uber acum nesuferiți); (Schiller
Tod und Unsterblichkeit îmi place iar. 1913); Walter
George Sand: Indiana Scott întotdeauna antipatic
Schopenhauer: Welt drept Shakespeare
kantianism și Estetică Carlyle
J. St. Mill: On liberty și Treitscke
Hdrigkeit der Frâu Schopenhauer Parerga
Max Muller: Vorlesungen Bismarck
iiber die Wiessenschaft der Moltke
Sprache voi. I Dickens
Fritz Reuter, Eminescu
- Din autorii moderni mi-au plăcut la cetire (nu la recitit):
Wildenbruch, Wildbrant, Paul Heyse, Labiche, Prosper Merimee, Lettre
etc.
- Nu-mi place (sic ?) Zola, d’Annunzio etc. Din felul acesta mi-a
plăcut numai Madame Bovary de Flaubert și Rouge et noire de
Stendhal. Insuportabil Balzac.
- în muzică numai Beethoven, Heydn, Schubert, Weber și felul lor;
mai puțin Mozart, dar îmi place Don Juan. Insuportabilă muzica italiană
â la Traviata, Lucia etc. Nu-mi place Wagner în toată tendința lui,
firește îmi place partea puternică a orchestrației lui.
- în arta statuară, numai antica.
- în arhitectură, antica și renașterea italiană, unele gotice.
- în pictură înțeleg prea puțin; îmi place Michelangelo și Rembrandt,
mai puțin Rafael, deloc Rubens. îmi place Velăsquez și Van Dyck.
Deloc Guido Reni. Foarte mult Leonardo da Vinci, Gerard Dou. (în
1913 îl adaugă și pe Andrea del Sarto.)
- Ca mobilare a casei și felul de viață în familie, educație de copii
etc. îmi place felul englezesc. De călătorit, călătoresc mai cu plăcere în
Svițera și în Anglia. îmi place (sic !) munții înalți și lacurile mai mult
decât marea. De trăit în oraș îmi place mai mult Viena, Dresda,
Florența, poate și Munchen.“
Acesta este textul unei atât de tardive biografii intelectuale. E bine
să se precizeze că mărturisirile acestea nu sunt deloc grăbite și însemnate

53
Unele dintre opiniile maioresciene din O cercetare critică, a
demonstrat Vladimir Streinu1, sunt tributare ideilor estetice ale
poetului american (ideile despre valoarea muzicală și sugestivă
a poeziei, raționalitatea inspirației, inerența originalității
poeților). Evident, teoria romantică despre poezie (cu relevarea
valorii ei muzicale și sugestive) dezvoltată de Maiorescu în 1867
e o dovadă deplin concludentă a faptului că stratul clasicist nu a
existat niciodată în stare pură.
Poetica romantică a acestui studiu din 1867 (în care se fac auzite
ecouri din mari cugetători romantici: Schiller, Hegel, Schopenhauer,
Herbart sau Poe), prefigurează opiniile maioresciene despre folclor.
Să spunem mai întâi că poetica din 1867 o regăsim peste un an
în analiza liricii populare. Ba chiar se subliniază că cele două
sfere sunt mult înrudite, încât poezia cultă trebuie să-și extragă
sevele din cea populară. Conceptele romantice despre arta
populară (Herder, Goethe, Tieck, Amim, Brentano) în care
iluminismul a știut să releve comorile creației poporului, să le
valorifice și să le elogieze nu au rămas fără consecințe în
conștiința junimiștilor. Aceasta a determinat cristalizarea unui
punct de vedere favorabil creației populare, Convorbirile făcând
loc masiv publicării folclorului. Cu aceasta intrăm într-un capitol

la întâmplare, așa cum i-au venit din fuga condeiului, în memorie.

Maiorescu avea atunci 51 de ani, își scrutase adeseori formația
intelectuală și știa bine ce îi place și ce nu. Apoi, în 1913 și-a revăzut
Jurnalul, a corectat (nu numai în acest text, destule aprecieri anterioare,
adăugând altele care i se impuseseră de atunci încolo. Altele au fost
șterse, cu trăsături îngroșate, nemaifiind azi lizibile, ca să nu mai
pomenim de pasajele tăiate cu foarfecă, paginile rămânând împuținate.
Mărturisirilor acestora li se poate da toată crezarea (Jurnal, Caiet nr.
21, B.C.S., mss. 11389.)
1 Vladimir Streinu, Titu Maiorescu și E. Poe, în Clasicii noștri,
Editura Tineretului, 1969. p. 85-105.

54
semnificativ pentru orientarea estetică a junimismului,
predominant romantic, cel al specificului național. Pare
surprinzător să aflăm în structurile unei orientări, cum e cea
junimistă, în care principiile autonomiei esteticului au fost
proclamate cu accente viguroase, polemice, opinii clare despre
necesitatea exprimării etnosului în artă. Curiozitatea e numai
aparentă și concilierea dintre cele două concepte (autonomia
artei și specificitatea etnosului) și-a găsit din capul locului un
echilibru fericit. Nu e aici exprimată numai confluența dintre
clasicism și romantism, ci și o proiecție necesară a ecourilor
legatului Daciei literare, altfel spus, a pașoptismului. în acest
fel junimismul continua pe plan cultural (și în cel particular al
directivelor estetice) pașoptismul în ceea ce a însemnat afirmarea
conștiinței naționale. Pe urmele pașoptismului, junimismul avea
să proclame necesitatea relevării prin artă (cultă sau populară) a
ceea ce Herder definise a fi „glasul popoarelor^. Am spune chiar
că junimismul relua la o tonalitate purificată mai vechile
comandamente ale pașoptismului, de vreme ce năzuia să
realizeze o decantare a conținutului etnic, prin eliminarea a ceea
ce e magmă netransfigurată estetic. Junimismul îndeplinea astfel
oficiul de cenzurare a concesiilor îngăduite de pașoptiști sub
oblăduirea unor înalte considerente de ordin național în sfera
artei și culturii. După un sfert de veac elanurile entuziasmelor
de la 1840, apoi alterate de excese, aveau nevoie imperioasă -
pentru fixare și evoluție - de rigoare, discernământ și purificare.
Junimismul și-a asumat această misiune, realizând-o cu ajutorul
principiilor autonomiei esteticului. Dar fără a frânge continuitatea,
ci, dimpotrivă, asigurându-i evoluția la o scară (acum devenită
posibilă) a exigenței estetice.
Comandamentele etnosului în artă și cultură sunt însușite și
afirmate de junimism de la începuturile manifestării sale în viața
publică. „Secolul XIX - preciza Maiorescu în primul său articol
reprezentativ, Despre scrierea limbei române, - se va numi în

55
istorie cu drept cuvânt secolul naționalităților. în el s-a lămurit și
se realizează ideea că popoarele sunt chemate a se întări în
cercuri etnografice, deosebindu-și fiecare misiunea istorică după
propria sa natură. Pe lângă tezaurul comun al popoarelor
civilizate, mai are fiecare tărâmul său aparte, în care își dezvoltă
în mod special individualitatea și, separându-se aci de toate
celelalte, își constituie naționalitatea sa. Astfel, se cere ca
poporul modem să aibă o formă de stat națională, și mai ales o
literatură și o limbă națională. A fost dar urmarea cea mai
dreaptă a ideilor timpului în care trăim dacă și între români s-a
deșteptat în secolul acesta conștiința naționalității lor și a
câștigat astăzi valoarea unui adevăr lățit și înrădăcinat în
popor**1. Și deși acest punct de vedere - atât de limpid exprimat,
așezat în fruntea primei lucrări maioresciene - a fost slujit cu o
rectitudine exemplară, acuza de cosmopolitism și de „antinațional**
a venit repede și de peste tot. A fost una dintre cele mai notorii
prejudecăți defăimătoare cu care junimismul a trebuit să lupte
până târziu. Adversarii Junimii, mulți și puternici, au știut să
deformeze interesat postulatele militantismului junimist.
Acțiunea de asanare a poeziei, prin deprecierea inevitabilă a
unor valori în declin a devenit, firește, în optica răsturnată a
adversarilor, o probă a negațiunii valorilor naționale. Condamnarea
îndreptățită a exceselor latinismului a căpătat, bineînțeles,
aceeași calificare, deși Maiorescu a subliniat în scrierea din 1866
că „fiecare român știe că e român și că orice va face el de acum
înainte va căuta cu necesitate să se puie în legătură, pe cât va
putea mai nemijlocită, cu tradiția latină de la care a primit viața
sa intelectuală**. Relevarea falsificării limbii, prin utilizarea
barbarismelor de tot felul în ziarele românești transilvănene a
fost, de asemenea, calificată ca antipatriotică. în general, atacarea

1 T Maiorescu, op. cit., voi. II, p. 11.

56
etimologismului ciparian, a școlii bămuțiene, a școlii istorice și
literare ardelene, a împestrițării limbii a transformat Junimea, în
ochii multor fruntași transilvăneni, într-un fel de hidră
antinațională41. Dușmăniile s-au ridicat deci repede și au
proliferat în Iași, la București ca și în centrele culturale ale
Ardealului.
Firește, orice nouă orientare care trebuie să se impună, fatal
polemic, nu poate ocoli adversitatea coalizată. Aceasta era în
firea lucrului și Junimea știa că se angajase într-o bătălie. Dar
acuza de antipatriotism era nedreaptă, relevând uzanțele
neoneste ale unor inamici care urmăreau pur și simplu scoaterea
junimismului în afara națiunii. Nu e de aceea exagerat să
spunem că poate nici una dintre prejudecățile acuzatoare cu care
a trebuit să lupte Junimea nu a fost atât de tenace și de sâcâitoare
ca aceasta, consumând energii istovitoare. Replica junimismului
nu a întârziat să vină. Era nu atât o apărare, cât o explicitare.
„Dacă sub cosmopolitism - spunea Maiorescu în 1876 - se înțelege
dezvoltarea unui popor fără înfăptuirea ideii naționalității, o
dezvoltare comună a popoarelor așa încât naționalitatea lor să
nu fie un element integrant, un substrat esențial al acestei
dezvoltări, atunci din partea mea și din partea tutulor amicilor
mei politici declar că nu am fost niciodată, că nu suntem și că
nu vom fi cosmopoliți; că nu a ieșit niciodată nici din gura, nici
din pana mea și nici din gura, nici din pana vreunuia dintre
amicii mei un singur cuvânt măcar, care să autorize pe cineva a
zice că suntem cosmopoliți; că toți, fără excepție, am fost și
suntem partizani ai ideii naționalității și oricine a susținut că noi
am fi contrari acestei idei, a susținut o inexactitate111. Și peste
cinci ani demonta aceeași acuzație, demonstrând absurditatea de
a contesta patriotismul „unei direcții în jurul căreia se grupaseră

1 T. Maiorescu, Discurs rostit la 5 februarie 1876, Discursuri

parlamentare, voi., I, 1895, p. 463-464.

57
scriitori ca Negruzzi, Gane, Eminescu, Creangă, Slavici,
Șerbănescu, Lambrior etc., fără îndoială scriitori dintre cei mai
cu limbă românească ce i-a avut vreodată literatura noastră4*1.
Dar să ocolim aceste acuzații, destul de stupide în sine,
pentru a relua chestiunea de care vrem să ne ocupăm. Relevam
mai înainte locul etnosului în structurile esteticii junimiste.
Procedând sistematic, ar trebui să încercăm definirea termenului,
așa cum apare în înțelegerea exponenților de frunte ai junimismului.
Tentativa nu e lesne de realizat pentru că junimismul nu a fost în
special preocupat - la nivel teoretic - de filozofia culturii și
unele ramuri înrudite. Excepție fericită a făcut A. D. Xenopol
care a debutat, în 1868, cu un studiu intrând în această zonă
specială de preocupări. (Dealtfel, la data aceea filozofia culturii
nici nu exista ca ramură specială, ea „funcționând*4 în cadrele,
și ele destul de înguste, ale filozofiei istoriei, din care mai târziu
s-a desprins.) Dar tânărul Xenopol care va deveni peste decenii
un reputat filozof al istoriei vădește preocupări timpurii pentru
viitoarea sa îndeletnicire teoretică. Cum îl interesa cu deosebire
atunci, în perioada studenției berlineze, și acea Vdlkerpsichologie
fundată de Lazarus și Steinthal, studiul lui Xenopol care se
intitula Cultura națională încearcă să prospecteze un teritoriu la
noi (dar nu numai la noi) nu tocmai umblat. Să precizăm că
tânărul Xenopol nu meditează la o chestiune din domeniul
teoriei formale a culturii, ci din cel al teoriei materiale a culturii,
apropiindu-se astfel de tentativa unei definiri a termenului de
specificitate etnică, deosebitoare, a unei culturi. („Scopul nostru
este de a afla elementul de cultură națională.44) într-o formulare
cu vădită intenție de definire, autorul precizează: „Elementul
culturii naționale a urui popor, va fi deci complexul de noțiuni
ce acel popor, în cercul hotărât lui de natură, va fi adunat în

1 Idem, Critice, II, p. 137.

58
sufletul său, ca tezaur propriu național4'1. Rămânea să răspundă
chestiunii esențiale: cum anume, ce cauze speciale determină
particularitatea națională a unei culturi. Bineînțeles, precocele
viitor filozof a indicat drept cauze: mediul cosmic („după
diversele regiuni ale pământului ocupat de popoare, aceste
primesc direct de la natură în sufletul lor impresiuni particulare
acelor regiuni potrivite cu aspectul naturei în ele442), structura
fiziologică a naturii umane („sufletul vine în contact cu natura
prin mijlocirea trupului; de unde rezultă o diversitate în
primirea, așezarea și legătura noțiunilor între ele în suflet, după
diversitatea constituțiunii trupului la diverse popoare4’) și, în
sfârșit, o a treia cauză, rezultată din contopirea primelor două,
denumită de el „acțiunea sufletului asupra lumei esterioare44.
Aceasta a treia cauză - ingenioasă îmbinare între constanta
cosmică și cea antropologică - căreia îi este proprie o evoluție
istorică, ar fi cea mai importantă, întrucât „prin ea mai cu seamă
se specifică și se deosebesc popoarele unele de altele4’. Nu vom
urma toate detaliile argumentației sale. E suficient să amintim
că, după tânărul cugetător, deopotrivă factorul cosmic ca și cel
antropologic contribuie la crearea unei vieți sufletești proprii
fiecărui popor sau, în cuvintele sale, impun „în sufletul unui
popor un mod particular de privire a lumii, o bază și un sistem
de linii care determină forma zidirii ce timpul ridică necontenit44.
Acest „mod particular de privire44 e Weltanschauung-vA specific
al fiecărui popor. Să mai adăugăm numai că Xenopol a indicat
drept ramuri constituente ale culturii naționale: limba, dreptul și
moravurile, literatura și tradițiile (adică fondul ancestral, bine
stratificat, exprimat prin creațiile populare), artele frumoase.

1 A. D Xenopol, Cultura națională, Scrieri sociale și filozofice, ed.

cit., p. 81.
2 Ibidem, p. 84.

59
 Nu se poate, negreșit, spune că acest studiu al lui Xenopol
(lăudabil în intenție, dar modest ca realizare) exprimă concepția
junimistă asupra etnosului, a cauzelor și a elementelor care îl
determină și îl configurează, chiar dacă o ședință a Junimii din
1868 a comentat lucrarea bursierului ei și a aprobat-o cu elogii.
Oricum, prin intermediul acestui studiu, problema a intrat în
dezbaterea societății care, în discuții, și-a precizat, poate, un
punct de vedere mai dinainte existent, chiar dacă nu fusese
exprimat, în dezvoltări speciale, de exponenții autorizați ai
grupării. Dar dacă aceste opinii nu au fost exprimate în studii
sistematice cu obiect special (Maiorescu, am văzut, nu le
considera utile în nici un domeniu), ar fi totuși inexact să se
conchidă că junimiștii de frunte au eludat complet chestiunea.
Th. Rosetti în studiul din 1874 - la care ne-am mai referit -
{Despre direcțiunea progresului nostru) nu a ocolit, nici el,
definirea caracteristicilor determinante ale unui stat. Sigur că a
predominat teoria romantică a statului natural, ca și ecourile
tezelor sociologico-ideologice ale restaurației. Dar în spațiul
acestei largi orientări în mișcarea ideologico-politologică
europeană, Theodor Rosetti și-a expus punctele de vedere
importante în chestiunea care ne interesează. „Bazat în esența sa
(a statului, n.n.) pe conformitatea de trebuinți și interese a unei
despărțiri de oameni mărginite pe un teritoriu oarecare, el are în
țară și populație elementele sale primordiale. Unitatea de ginte,
deși nu neapărată pentru existența sa, este, totuși, un postulat
care decurge deja din caracterul de personalitate al existenței
sale. De-aci tendința tuturor statelor de a reduce prin orice
mijloace populația lor de omogenitate../' în stat, adaugă autorul,
„se oglindește sigur acel substrat al individualităților deosebite,
care-l numim caracterul sau geniul unei națiuni^ (s. n.).

1 Th Rosetti, op. cit., în loc. cit., p 121-122, 123

60
 Și, ca și Xenopol cu șase ani mai înainte, Rosetti consideră că
mediul natural (tezele geografiste ale lui Buckle și-au exercitat
influența, se vede bine, și asupra lui Th. Rosetti) este acel care
hotărăște fizionomia caracteristică a etnosului: „Elementele
acestea naturale fiind date odată pentru totdeauna și numai intr-un
grad foarte mic supuse amestecului acțiunii omenești, avem a le
privi pe deoparte ca pe un moment oarecum fatal în dezvoltarea
individuală a fiecărui popor../'1 Apoi (ne-am ocupat de aceasta
într-un alt capitol), Rosetti a stăruit îndelung asupra unor categorii
ca „datinile strămoșești" care ar fi fost desconsiderate prin
bruscata și nepotrivita implantare a unor măsuri legislative
(obiceiuri) străine. Particularitățile etnice, determinate de
fatalitatea factorilor cosmici și a habitudinilor milenar
configurate creează, laolaltă, specificitatea formulei sufletești a
unui popor. „De la simțimântul de identitate care va uni
populația cu individualitatea absolută a statului va depinde pe
deoparte tăria instituțiilor acestuia, pe de alta îngrijirea sa pentru
interesele populației. Acest simț de identitate, mai mult sau mai
puțin conștient, e ceea ce, când se arată într-un individ sau în
mase, numim patriotism... De aici decurge importanța pentru stat
și popor de a nu lăsa niciodată să slăbească acel simț de
identitate instinctiv, pe care natura l-a pus în sânul omului ca o
conștiință întunecată a principalei sale condiții de viață."2 în
sfârșit, autorul cerea dezbărarea de formele goale importate și
reîntoarcerea „la izvorul primitiv și nesecat al vieții populare,
numai studiind datinile și obiceiurile, ca și limba poporului
nostru de jos".
Dacă la aceste observații ale lui Th. Rosetti le adăugăm pe
cele știute ale lui T. Maiorescu (eseurile și articolele din
1866-1872 și cele din 1881, 1882, 1889, și cele târzii de la 1906

1 Ibidem, p. 131-132.
2 Ibidem, p. 140.

61
încolo), căpătăm imaginea, destul de rotund conturată, despre
etnos și specific național așa cum o înțelegea junimismul.
De altfel, în câteva luări de poziție, criticul și-a definit unele
opinii în chestiunea aici în discuție. Astfel, în 1889 Maiorescu
își începea obișnuitul său curs de istoria filozofiei din secolul
XIX prin a defini „spiritul distinctiv al unui popor44 nu prin
categorii precum rasa, cum procedase Taine, pentru că ele sunt
„prea nehotărâte și improprii pentru caracterizarea spiritului
genera?'. ci „mai bine prin faptele precise din istorie, statistică,
viață socială etc.441 Semnificativ ni se pare apoi faptul că
Maiorescu nu a reținut factorul religiei ca element definitoriu
pentru etnic. Ca un cugetător laic, chiar ateu, ce era, criticul a
arătat că latinitatea originară a poporului român nu implică
apelul nici la creștinism și nici la varianta sa ortodoxă. „Romanii
au fost păgâni, italienii sunt catolici, francezii sunt catolici și
protestanți, sunt români imiți și neuniți. Religiunea, oricât ar fi
ea de importantă, este o notă accesorie a naționalității; sângele,
limba, aspirațiile la o cultură comună, aceasta este gintea latină44.
Ortodoxia nu ar fi specifică spiritualității poporului român „căci
noi, ortodoxi sau nu, suntem mai întâi de toate ginte latină și nu
ginte slavă44. Oricum, stăruia criticul, trebuie de deosebit între
religie și naționalitate pentru că atunci ca și mai înainte este
vorba de Raționalitatea română iar nu de ortodoxie442.
(Gândirismul interbelic care a făcut din ortodoxie factorul
definitoriu al etniei românești a condamnat asemenea opinii ca
dușmănos eretice.) în sfârșit, în decembrie 1897, Maiorescu
afirma în numele grupului politic junimist: „suntem convinși că
numai prin cea mai rodnică muncă națională, prin dezvoltarea
caracterului nostru etnic, în limbă, în literatură, în munca fizică,

1 T. Maiorescu, Jurnal, B.A.R., mss. 1520, f. 19 verso.

2 Idem, Discurs rostit la 24 februarie 1879, în Discursuri
parlamentare, voi. II, p. 283, 285, 287.

62
în costum. în istorie, în forma socială și în forma de stat trebuie
să meargă înainte țara aceasta441.
Și dacă studiile sistematice special consacrate chestiunii
lipsesc, conceptele cu care operează sunt, de fapt, se vede bine,
destul de clar configurate. Mai ales că, nu uităm, nici nu se
urmărea clarificarea din perspectiva filozofiei culturii, a acestor
concepte (sau a acestui concept), ci utilizarea lor în planul
esteticii, reluându-se, la un registru adecvat, o tradiție și un legat:
pașoptismul. Filonul romantic din estetica junimistă (afirmat încă
în 1868 în discuția despre folclor) se întregește cuprinzător de la
1882 încolo. Iar teoria specificului național a fost o componentă
extrem de importantă a constituentului romantic din estetica
junimistă Când a comentat, în 1882, antologiile de proză și
poezie apărute în limba germană care, constata criticul -
împreună cu lucrările lui Wilhelm von Kotzebue -, s-au bucurat
de o meritorie audiență, Maiorescu a socotit necesar să evidențieze
că ceea ce a stârnit interesul lectorului străin a fost „pe lângă
măsura lor estetică, originalitatea lor națională44. Și aceasta pentru
că „toți autorii aceștia, părăsind oarba imitare a concepțiunilor
străine, s-au inspirat de viața proprie a poporului lor și ne-au
înfățișat ceea ce este, ceea ce gândește și ceea ce simte românul
în partea cea mai aleasă a firei lui etnice. Acest element original
al materiei, îmbrăcat în forma estetică a artei universale, păstrând
și în această formă ca o rămășiță din pământul său primitiv, a
trebuit să încânte pe tot omul luminat și să atragă simpatica lui
luare-aminte asupra poporului nostru. Căci orice individualitate
de popor își are valoarea ei absolută și îndată ce este exprimată în
puternica formă a frumosului, întâmpină un răsunet de iubire în
restul omenirei ca o parte integrantă a ei44.2

1 Ibidem, voi. V, p. 647.

2 T. Maiorescu, Literatura română și străinătatea, Critice, ed. cit.,
voi. II, p. 249.

63
 Desigur, pare curios că un partizan declarat al autonomiei
esteticului, care a operat cu categoria tipizării în artă, a
condamnat amestecul factorului istoric, social, politic și chiar
etnic în sfera esteticului pur să afirme puncte de vedere ce
semnificau admiterea elementului istoric în estetic. Ba chiar
recunoscând că esteticul se potențează prin transfigurarea
acestor factori metaestetici. Curiozitatea e numai aparentă pentru
că (am stăruit la locul potrivit), asemenea posibile luări de
atitudine erau anunțate încă în 1867-1868. Apoi Maiorescu, prin
filonul rojnantic al concepției sale estetice, are revelația romanului
poporan, cu tematică țărănească, în care vede unica modalitate
pentru proza românească a epocii de a ridica singularul la
generalizare. Categoria clasicistă de tipic, încărcată cu valorile
istoriste, e transferată astfel în romantism. într-o țară în care
imensa majoritate a populației era țărănească, aici continuând să
ființeze nucleul stabil, milenar constituit al psihei etnice,
plăsmuirea unor personaje cu valoare tipic reprezentativă pentru
națiune nu se poate realiza decât apelând la acest mediu
statornic, cu habitudini și Weltanschauung intrate în tradiție.
Desigur, păturile orășenești, în care vechile moravuri, deprinderi
și elemente civilizatorii s-au amestecat cu altele noi, creând acel
fenomen de tranziție, bine reprezentat în mediul mahalalei, pot fi
reflectate în creații literare. E ceea ce va izbuti magistral
Caragiale, punând „pe scenă câteva tipuri din viața noastră
socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu
deprinderile, cu expresiile lor". Dar caracteristicul din aceste
creații se limitează la o pătură destul de subțire a populației
românești. Valorile sale reprezentative, socotea criticul, le aflăm
în popor, altfel spus, în lumea țărănească. Referindu-se la
nuvelele lui Slavici, Gane, Negruzzi (antologate în aceste
culegeri), criticul releva că „ele se găsesc în armonie în privința
obiectelor ce ni le înfățișează și care sunt mai ales figuri tipice
din popor". Or, această modalitate practicată de prozatorii

64
 amintiți e consonantă „cu un întreg curent al gustului estetic în
Europa, curent pe care noi îl credem foarte sănătos și în urma
căruia romanurile țărănești și descrierile tipice au ajuns să fie
cele mai prețuite produceri ale literaturii de noveliști“ 1
Pe dată, potrivit uzanțelor pragmatice ale demersurilor sale
critice, Maiorescu, „pornind de la novelele noastre populare44,
alcătuiește o mică teorie estetică despre roman. Nu e, ca de
obicei, nu știu ce dezvoltare sistematică, închipuind o teorie a
romanului. Dar pornind (repetăm, ca de obicei) de la literatură la
estetică, lectura unor proze (romane și nuvele) i-au „întărit
convingerea că se poate formula de-a dreptul un nou principiu
estetic în privința romanului modern, în deosebire de tragedie44.
Criticul nostru nu era un prețuitor al romanului de analiză,
preferând pe George Sand, Dickens, Bret Harțe, Fritz Reuter,
Paul Heyse, Creangă, Slavici, Turgheniev. Această modalitate
poporană, câmpenească, o socotea validă. Mai ales că, stăruia
criticul pe urmele lui Goethe,2 dacă în tragedie subiectele sunt
de obicei regii și eroii, „în genere un tip de o puternică
individualitate, dar fără nici o mărginire națională și afară de
orice idee tipică de clasă64, în proză lucrurile se schimbă. Aici
personajul principal i se pare că trebuie să fie pasiv, nu
stăpânește împrejurările, ci e dominat de lumea înconjurătoare.
„De aceea, susținem acum noi, subiectul propriu al romanului
este viața specific națională și persoanele principale trebuie să
fie tipurile unor clase întregi, mai ales a țăranului și a claselor de
jos. Căci o figură din popor este de la început pusă sub
stăpânirea împrejurărilor ca sub o fatalitate, ea poate fi pasivă

1 Ibidem, p. 250.
2 Tudor Vianu a demonstrat că Maiorescu a utilizat în teoria sa
asupra romanului poporan lucrarea lui Goethe Wilhelm Meisters
Lehrnjahre, cartea V, cap. 7. (Vezi Noi izvoare ale esteticii lui T.
Maiorescu, Opere, voi. II, ed. cit., p. 350-353.)

65
fără a fi slabă, fiindcă înfățișează în sine toată puterea impersonală
a tradiției de clasă și totodată exprimarea simțirilor și a
pasiunilor ei poate fi mai clară, fiind mai primitiv firească și mai
puțin meșteșugită prin nivelarea culturei înalte. De aceea și
vedem că romanul poporan se poate înălța la o culme de emoțiune
ce-1 pune alăturea cu adânca mișcare a tragediei, la care nu ajung
romanurile din societatea de cultură cosmopolită44, putând
produce în cititor „o catharsis, o înălțare și purificare a acestor
pasiuni44. în timp ce eroul din tragedie, revine criticul la ideea
sa, ca individualitate tipică poate exista în toate țările (valoarea
tipicității lor e universală), „eroul romantic este mai bine
caracterizat prin tipul său național, cu care nu poate exista decât
într-un anume popor și într-o anume țară44. în aceste limite,
fatale, evoluția eroului de roman e fixată în lupta de suferință,
în înfruntarea cu ea, ducând spre „o catastrofă în simțământ44.
Prin aceasta eroul romantic depășește cadrele timpului și ale
spați ilui determinat spre simțiri universal omenești. Criticul -
mereu cu sentimentul relativului - precizează că punctul său de
vedere nu vrea să absolutizeze o modalitate anume și deci „să
condamne romanurile moderne care nu ar fi o reprezentare a
figurilor tipice dintr-un popor dat și să recunoască exclusiv
numai romanurile claselor de jos44. Pentru că - știa bine - nici
tragedia nu s-a limitat numai la înfățișarea regilor și eroilor,
existând și tragedii burgheze (se referea la Intrigă și iubire de
Schiller și Nora de Ibsen) în care personajele sunt recrutate din
mediile obișnuite. Dar ceea ce i se pare bine stabilit e că eroul
romantic spre care înclină nu trebuie recrutat din societatea
înaltă fiindcă acesta e predispus spre convenție. Iar convenția
modelată de efemer e fatalmente tranzitorie. Acesta trebuie ales
din mediile în care eroii „trăiesc din viața veșnică a omenirii44
pentru că „însăși firea omenirii, și nu moda convențională este
obiectul artei novelistice; de aceea tipul poporan este materialul
ei, și nu figura din salon44. în consecință, proza românească.

66
fericit racordată la curentul estetic european, trebuie să
înfățișeze „emoțiuni estetice din chiar izvorul cel curat al vieței
sale populare4'1.
Cum se vede, această teorie maioresciană despre roman
cuprinde în germene elementele esențiale ale conceptului de
realism. Și ele nu își trag originea din filonul clasicist al esteticii
sale, ci din cel romantic. De fapt, ne grăbim să adăugăm, au
contribuit poate în egală măsură cele două filoane, știut fiind că
ele au coabitat statornic de la începuturi (1867) și până târziu în
1909. Oricum, o astfel de înțelegere a mimesis-ului a dus la
crearea climatului favorabil, în Junimea, pentru creațiile realiste,
prețuite și cultivate. Operele lui Slavici, Creangă, Caragiale,
Duiliu Zamfirescu, Gane, apoi cele cu totul modeste ale lui
Popovici-Bănățeanu și V. Vlad Delamarina, povestirile de debut
ale lui Sadoveanu sau nuvelele lui Brătescu-Vbinești au găsit în
Maiorescu nu numai un comentator de elită, dar și un factor
important pentru impunerea lor în conștiința publică.
Se știe câtă nedumerire a trezit teoria maioresciană a
romanului poporan. Pompiliu Constantinescu a considerat în
1936 că aceasta e singura concesie pe care a făcut-o Maiorescu
socialului în dauna esteticului. „Dar se pare că - socotea
comentatorul - e bazată mai mult pe o imperfectă concepție
despre roman. Maiorescu vede apogeul genului în «romanul
câmpenesc» al lui George Sand, fiind străin de concepția
modernă, psihologică a romanului inițiat de Balzac, Flaubert,
Zola pe care-i subvalorifică, dintr-o estetică de romantic,
neadaptată la viziunea realismului4'2. Iar Lovinescu a negat-o
integral într-o apreciere construită aproape numai din interogații
(retorice ?) care cereau - toate - răspunsuri negative: „Ce este

1 T. Maiorescu, Critice, ed. cit., voi. II, p. 250-253

2 Pompiliu Constantinescu, Estetica spiritului eroic, în Scrieri, voi.
VI, p. 141.

67
exact din această teorie privită în latura ei exclusivă, și nu
posibilă ? Aproape nimic. De unde comandamentul eroului pasiv
ca singurul acceptabil pentru roman ? De unde exclusiva
aruncată puterii ? Din lipsa de conflicte ? Dar conflictele
sufletești nu există ? «Regii» nu pot suferi, în afecțiile lor
umane, ca oricine ? După o astfel de formulare a teoriei, a
specificului național și a necesității pentru ca eroii romanelor să
fie de preferință țărani și în orice caz reprezentanți ai claselor
de jos, harta epicei universale se rezumă la nuvelele lui Slavici,
la Șanta lui N. Gane, la povestirile lui Bret Harțe, la idilele
rurale ale lui George Sand sau la câteva lucrări ale lui Paul
Heyse sau Fritz Reuter/C1
Să oprim aici comentariile negative despre teoria maioresciană
a romanului poporan. Bineînțeles, e greu de susținut astăzi
(ca, de altfel, și atunci, în 1882) valabilitatea acestei teorii
maioresciene despre roman. De altminteri, nici Maiorescu nu a
considerat-o ca având o valoare absolută. A avut grijă să-și ia
rezervele de rigoare, subliniind că, în fapt, ca orice teorie
estetică, „nu vrea să fie o formulare absolută, îndeosebi nu vrea
să condamne romanurile moderne... și să recunoască exclusiv
numai romanurile claselor de jos“. (s.n.) E însă greu de acceptat
opinia lui Lovinescu că din această teorie nu rămâne aproape
nimic. în consonanță cu întreaga concepție evoluționistă
junimistă și-a adaptat și în acest caz punctele de vedere pe
fenomenul realității literare locale. A considerat deci că, atunci,
în deceniul al nouălea, cea mai nimerită formulă estetică pentru
proză este evocarea lumii de jos, altfel spus, a mediului țărănesc.
Pentru o țară incipient evoluată în civilizația de tip industrial,
punctul de vedere, departe de a fi eronat, se dovedește a fi
perfect rezonabil. E, am spune, aici reflexul spiritului pragmatic
maiorescian care a știut să găsească o soluție lucidă unei realități

1 E. Lovinescu, op. cit, ed. cit., p. 512.

68
în formare. Putea. într-adevăr. apărea la noi romanul analitic în
anii optzeci ? Să fie oare pură întâmplare faptul că apariția
acestei modalități devine o realitate de-abia după primul război
mondial ? Eronat integral ar fi fost acest punct de vedere dacă
autorul ei l-ar fi absolutizat. Dar nu a făcut-o. Că Maiorescu nu
agrea romanul de tip analitic (a spus-o și în acest articol din
1882 și în autobiografia intelectuală din 1901) este perfect
adevărat, opțiunile sale îndreptându-se fără ocol spre romanul
cu personaje egale, pasive, poporane, cu habitudini fixate în
vegetativ. Sigur că aceste aprehensiuni au contribuit hotărâtor la
formularea teoriei sale despre roman. Dar, repetăm, nu a
absolutizat-o și a socotit-o valabilă numai pentru stadiul de
atunci al prozei românești. Evident, evoluția romanului modem
i-a infirmat punctul de vedere. Din ea rămânea însă valid
conceptul mimesis-ului, altfel spus, realismul ca formulă estetică
în creația literară, valabil deopotrivă pentru romanul „poporan'*
ca și pentru cel modem, analitic.
Nu trebuie să acceptăm ipoteza, care a fost totuși acreditată,
de a vedea în această teorie a romanului (de fapt o teorie despre
condiția prozei) o prefigurare a ideologiei literare sămănătoriste
sau poporaniste. Nu a fost și nici nu a vrut să fie. De altfel, prin
nu știu ce întâmplare negatoare nici sămănătorismul și nici
poporanismul nu au luat în considerare teoria romanescă
maioresciană, deși s-ar fi putut sprijini pe opinia unei autorități
ilustre. (Sămănătorismul, care se considera el însuși „un curent
sănătos" în literatură și spiritul public, ar fi putut să se revendice
de la teoria romanescă maioresciană, care și ea vorbea de „un
întreg curent al gustului estetic în Europa, curent pe care noi îl
credem foarte sănătos și în urma căruia romanurile țărănești și
descrierile tipice au ajuns să fie cele mai prețuite../') Dar aici a
intervenit o dificultate insurmontabilă, de ordin politic și de
strategie literară. Deopotrivă și sămănătorismul și poporanismul
erau ostile junimismului politic (ca, de altfel, conservatorismului

69
politic de după 1900 în general). Apoi, ca orice nou curent
literar-cultural și de idei, acestea apărute după 1900, pentru a se
afirma trebuiau să procedeze prin a se delimita critic de cel
precedent, negându-1 chiar - ca poporanismul - dintr-o perspectivă
ideologică radical mic-burgheză. Așa se face că teoria
romanescă maioresciană a rămas fără consecințe în istoria
esteticii și a ideologiei literare românești.
Dar dacă nu i s-a acceptat legatul, junimismul a preluat unul.
De la pașoptism. Nu e vorba, desigur, de această teorie despre
formula estetică a prozei. Ci de întreaga concepție a specificului
național din estetica junimistă în care teoria romanului e numai
o componentă. Iar cât privește această concepție a etnosului (ea
însăși o consecință a direcției romantice din estetica junimistă),
aici junimismul a demonstrat o consecvență neabătută. Au
recunoscut-o chiar cei ce au reproșat junimismului (cum a fost
Lovinescu) păcatul de a se fi abătut de la rigorile autonomiei
esteticului la eteronomia lui. Călinescu care a fost neîngăduitor
cu estetica și critica celui ce a fost conducătorul Junimii (le
găsea - pe amândouă - rudimentare) a precizat că „el este întâiul
formulator, încă timid, al «specificului național» în spiritul
filozofiei lui Schopenhauer^1. A recunoscut-o și Lovinescu drept
o coordonată constantă, intangibilă a esteticii maioresciene. Am
spune chiar că spiriius rector al Junimii a considerat că întreaga
nouă direcție, de el anunțată, a stat sub semnul specificului
național transfigurat în frumos estetic. în discursul rostit în 1894
la primirea junimistului A. Naum în Academie, Maiorescu,
pornind de la constatarea că lirica modestului poet a fost
concepută în perioada 1878-1890, stabilea o caracteristică a
acelei epoci literare. Și caracteristica aceasta e cu totul
semnificativă pentru convingerile sale estetice: „Va să zică, se
rostea criticul, ele au fost concepute tocmai în vremea când

1 G. Călinescu, Istoria literaturii..., 1941, p. 358.

70
mișcarea noastră literară era însemnată prin acea originalitate în
care scriitorii noștri de frunte, pornind de la poezia populară,
s-au inspirat din viața națională și ne-au înfățișat sub forma
frumosului o realitate etnică, adecă ceea ce este și cum simte
românul după propria sa fire. Pastelurile și Ostașii lui
Alecsandri, poveștile și Amintirile lui Creangă, poeziile lui
Eminescu - pentru a nu vorbi decât de cei încetați din viață, simt
manifestările acestei epoce de renaștere literară4'1. Nu avem
dreptate să vedem în această apreciere o indicație clară a faptului
că după opinia lui Maiorescu întreaga mișcare literară din epoca
Junimii a stat sub semnul etnosului ?
S-ar putea obiecta că aceasta e o apreciere fugară, consemnată
într-un text oportun care, deși publicat, a fost totuși gândit ca un
discurs ocazional. Obiecția nu stă în picioare, aprecierea
păstrându-și semnificația integrală. Chiar într-un discurs,
Maiorescu - la care totul era, indiferent de prilej, bine gândit și
calculat - nu-și îngăduia aprecieri care să-i contrazică opiniile
de principiu. Nu vom spune că în opera omului politic, chiar și
(mai puțin) a criticului Maiorescu au lipsit declarațiile oportune.
Dar niciodată ele nu au venit în contradicție cu direcția
principală a convingerilor sale. O demonstrează întreaga sa
operă. Aprecierea din 1894, notată mai sus, reînnoiește o opinie
fixată încă din 1867 și reluată curent după 1900. Rapoartele
academice despre volumele lui Sadoveanu și Goga2 sunt probe
cu totul elocvente. Dar în 1909, în răspunsul său la discursul de
recepție la Academie’ rostit de Duiliu Zamfirescu, nu și-a
reafirmat, cu o dârzenie neclintită, opiniile sale despre poezia
populară în particular și aceea, mai generală, a specificului
național ? Ce alta înseamnă această precizare dacă nu o
reafirmare a opiniei din 1868: „Și când acum 41 de ani - în

1 T. Maiorescu, op. cit., în loc. cit., p. 448.

2 Vezi Ion Dodu Bălan, Octavian Goga, Editura Minerva, 1971.

71
primul volum al Convorbirilor literare ~ am atras luarea-aminte
a cetitorilor asupra covârșitoarei însemnătăți a poeziilor
populare, publicate atunci de Alecsandri... și astăzi pot constata
că partea lirică a vieții poporului a fost cea mai roditoare în
dezvoltarea ulterioară a literaturii noastre culte, îndeosebi pentru
Eminescu și, prin mijlocirea lui, pentru urmașii lui/'1 ? Această
rectitudine în convingerile sale estetice este poate și mai bine
exprimată (printr-un fel de concis excurs în istoricul luărilor sale
de atitudine în problema etnosului reflectat în literatură) în
scrisoarea către noul academician- „...Toată teoria dtale literară,
afirmarea de la început, că poezia populară ca «produs estetic
nici nu există la națiunile civilizate», părerea filozofică despre
timp și spațiu, împotrivirea în contra poeziilor lui Goga și
novelelor lui Popovici-Bănățeanu etc. etc. sunt diametral opuse
nu numai convingerilor mele in petto, ci scrierilor mele de vro
40 de ani încoace, începând cu lauda lui Alecsandri pentru
adunarea poeziilor populare (1867), continuând cu aprobarea
romanului popular de felul lui Slavici (1882), cu recunoașterea
fără rezervă a lui Popovici-Bănățeanul (1895), cu relevarea
poeziei populare ca rădăcina poeziei mai înalte (articolul despre
poetul dialectal Victor Vlad, 1898) toate aceste publicate în
Convorbiri literare și încheind cu propunerea de premiere a
poeziilor lui Goga, publicată în Analele Academiei''2.
Stratul romantic al esteticii maioresciene din care descinde
și conceptul specificului național nu a anulat și nici nu a diminuat
semnificația esteticului, ca și, oricât ar părea de paradoxal,
autonomia funcțiunilor acestuia în actele valorizatoare. Opiniile
sale despre fondul etnic al artei și literaturii nu au urmărit scopuri

1 T. Maiorescu, op. cit., p. 484.

2 E. Bucuța, Duiliu Zamfirescu și Titu Maiorescu în scrisori, ed. cit.,
p. 359.

72
exclusiviste. Acesta a fost prețuit de junimism numai în măsura
în care conținea - cum s-a spus - un substrat universal. Nu era o
negare (cum avea să procedeze sămănătorismul) a raportului
necesar dintre național și universal, după cum nu a sancționat
eludarea esteticului în favoarea etnicului. Dimpotrivă, amândouă
aceste raporturi s-au bucurat de un echilibru lucid, promovând
modernitatea și spiritul modern, chiar dacă, ce-i drept, în cea de
a doua etapă în structurile esteticii junimiste au prevalat factori
care nu țineau, riguros vorbind, de conceptele mai vechiului
antisincretism al valorilor.

4. Estetica junimistă nu e, cum s-a văzut, un fenomen lipsit

de istorie. Dar e drept să-i limităm istoria la perioada ei
maioresciană? Fără a forța lucrurile, vom spune că în devenirea
ei de după 1892 estetica junimistă trăiește dacă nu o fortificare,
oricum o înnoire. O înnoire nu a postulatelor esențiale, ci o
încercare, adesea memorabilă, de a le confrunta cu ceea ce
aduseseră inedit mai recentele puncte de vedere din estetica
europeană. Aceasta nu o va face Maiorescu, ci noua generație
de tineri selectați pentru a prelua destinele Convorbirilor și ale
maiorescianismului. Dintre aceștia, cel puțin doi se disting din
capul locului ca personalități cu remarcabile disponibilități
pentru filozofie și, în spațiul acesteia, pentru estetică (pentru
estetică filozofică și nu aplicată). E vorba, desigur, de Mihail
Dragomirescu și P. P. Negulescu. Ce-i drept, la început aceștia
sunt însoțiți în tentativele lor pe teritoriul esteticii și de alți
colegi de generație: G. Bogdan-Duică, C. Rădulescu-Motru (care
și-a publicat în România jună din 1899 lecția de deschidere a
cursului său universitar, Spiritul științific în estetică, de un
antimaiorescianism abia mascat), S. Mehedinți, mai vârstnicul
Al. Philippide. Cum aceștia abandonează destul de repede,
verificându-și vocația în alte domenii sau se depărtează de matca
junimistă (exemplul lui Rădulescu-Motru - citat mai sus - e cu

73
totul semnificativ), le putem considera accidente pasagere. Cel
mult pot fi înregistrate ca fenomene care fixează dispersiunea pe
care o cunoaște junimismul în estetică în preajma și după 1900.
Semnificativă ni se pare, din nou, poziția lui C. Rădulescu-
Motru. Cel care făcuse parte din cercul de tineri apropiați lui
Maiorescu, care a participat - ce-i drept rezervat - în 1893 la
polemica cu Gherea și va fi cooptat în 1902 în comitetul de
conducere al Convorbirilor literare va exprima în 1900 în
publicația sa, atunci înfimțată (1 ianuarie 1900), Noua revistă
română, opinii care semnalează dacă nu începutul procesului de
îndepărtare de matca junimismului originar, oricum fenomenul
divergențelor clarificatoare în această tabără pe care profesorul
o voise unită. Le găsim în articolul Idealurile sociale și arta din
nr. 2 (15 ianuarie) pe anul 1900 care, pornind de la cele două
puncte de vedere afirmate în polemica Gherea-Maiorescu,
înclina balanța opțiunilor - surprinzător - spre poziția criticului
socialist. Gherea - scria directorul noii publicații -, „dintre toți
cei care au participat la discuția de odinioară4' a utilizat o
metodologie fericit aplicată fenomenului nostru literar, în timp
ce „adversarii săi... erau obișnuiți să considere ipotezele
metafizicei germane drept cheia magică44. Iar Gherea „a fost
departe de a face compoziții școlărești după precepte filosofice,
precum făceau mulți dintre adversarii săi literari44, studiile sale
critice fiind „pornite din dorința de a veni în ajutorul literaturii
române, iar nu metafizicei europene44. Sigur că Motru îl amenda
și pe Gherea socotind, ca altădată Al. Philippide, că a confundat
idealul înaintat cu idealurile socialiste, socotindu-le numai pe
acestea drept legitime, că a încercat să realizeze „asocierea între
socialism și literatură44 deși „era socialismului sincer n-a sosit
încă pentru țara românească44 și că „artistul de valoare care să
consacre în totul teoriile lui Gherea e încă așteptat44. Dar dincolo
de aceste amendamente și rezerve, Motru, vizionar, declara că
„arta noastră viitoare trebuie să fie tendențioasă... în ea, până la

74
vremuri mai bune, să-și găsească un refugiu simțul de dreptate și
onestitate al poporului nostru. Ea să îmbrățișeze gândirea celor
atrași de ideal. Satira, nuvela și romanul tendențios politic... arta
unui Gogol și a unui Scedrin - iată ce ne-ar fi de primă utilitate
în momentele de față... Voim o artă moralizatoare, o artă
propagatoare de idealuri sociale... Când atmosfera vițioasă care
ne înăbușă acum va fi împrăștiată; când arta tendențioasă își va
fi îndeplinit rolul său - atunci vine arta senină, clasică... Dar
până atunci, artistul român nu poate fi decât tendențios/' Fără
îndoială, Motru nu a fost estetician, opiniile sale sunt mai curând
de bun-simț, nu e un adept al orientărilor istoriste și confundă,
destul de simplist, vocația marii arte de a exprima conștiința
morală a epocii cu scrierile minore, practicist utilitare. Dar
opiniile sale, așa cariate de simplism cum sunt, vădesc limpede
că ideologia literară junimistă, în ipostaza închipuită de noua
generație, nu se mai prezenta ca un bloc unitar. Blocul prezintă
fisuri, primejdioase, chiar din momentul construirii. Iar acestea
se datorau deosebirilor de opinie împărtășite de cei pe care
Maiorescu îi numea „urmași ai noștri din tânăra generație".
Fenomenul la care ne referim e pilduitor demonstrat și de S.
Mehedinți. Eminentul geograf a fost, incontestabil, preferatul lui
Maiorescu, ascendent ce i-a asigurat, în 1907, și misiunea de
director al Convorbirilor literare. Tânărul Mehedinți îl venera, ce-i
drept, pe dascălul său până a-1 imita în tot. Făcea politică, ținea
discursuri elegant alcătuite, își distribuia efectele oratorice atent și
la locul potrivit, se familiarizase cu tacticile aranjamentelor de
culise, tindea să stăpânească un univers rotund de cunoștințe din
sfera umanioarelor, de la filozofie, istorie și geografie la estetică,
critică literară și chiar literatură de imaginație. Distanța dintre
model și decalc era însă imensă, poza minoră, alcătuită din
material friabil, ținând locul bronzului din statuia originală. A
fost un reputat specialist în disciplina căreia i s-a consacrat, dar
un amator fără vocație în ideologia literară, deși afișa pretenții

75
dictatoriale de mentor și legislator. La această deficiență au
contribuit nu numai cunoștințele - puține - din domeniul
esteticii sau ideea că puncte de vedere valabile la 1867 își
păstrează deplina utilitate și la 1900, dar și structura ideologică
a geografului, rurală și ruralizantă pe toate dimensiunile.
Lovinescu avea dreptate1. Mehedinți nu a fost un maiorescian,
ci un eminescian. Dar nu un descendent al poetului universal
Eminescu la care romantismul era cenzurat de aspirația spre
rigorile clasicității. Din tot ce a scris Mehedinți (vezi mai ales
culegerea Primăvara literară) respiră „micul romantism^
impregnat de tradiționalism închistat și blam față de civilizația
urbană, modernă. Acest credo social convertit în planul
ideologiei literare nu putea să capete decât fizionomia mediocră
a unui sămănătorism epigonic. Din ideologia literară maioresciană
Mehedinți reținuse numai teoria romanului poporan și cea a
specificului național. Dar și acestea prelucrate și acomodate
momentului sămănătorist de un discipol fără aplecare specială
pentru estetică. Aceasta nu înseamnă, firește, că viitorul director
al Convorbirilor literare se recomandă ca un partizan al
orientării istorist-sociologice în ideologia literară. Dimpotrivă,
se va manifesta ca un adversar neîmpăcat al acesteia, declarând-o
chiar ritos (ca în orice chestiune) „străină artef*. suspectând
polițist orice deviere asimilabilă „gherismuluf'. Paradoxal,
Mehedinți se credea totuși un maiorescian de pură descendență
și nu ostenea să se revendice din magistratura întemeietorului
Junimii ale cărui directive pretindea că le aplică.
Și totuși Mehedinți era un sămănătorist de strictă observauță
căruia îi lipseau numai darurile de apostol. Se va manifesta ca
atare nu numai la Convorbiri literare, din 1907 încolo. Dar și

1 Vezi E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, voi.

I, 1926, p 45-52 voi. II, p. 43-52 și T. Maiorescu și posteritatea lui
critică, 1943. p 43-71.
mai înainte, firesc, în publicația condusă de N. lorga. Articolul
său Primăvara literară. Către cei aleși ai tinerimii de astăzi a
apărut în nr. 8 din februarie 1905 al revistei Sămănătorul și
semnifica nu numai recunoașterea importanței dobândite de noul
curent, dar înainte de toate că ideologia literară a viitorului
director al Convorbirilor literare era sincronă cu a sămănătoris­
mului din epoca sa de glorie. Mehedinți se războiește aici cu
decadentismul, cu zolismul, asimilându-le - toate - cu „florile
răului4* ale corupției apusene pătrunse primejdios în geografia
natală. E net împotriva acestui trandafir de import care, chiar
dacă e frumos, implantat la noi ar fi dăunător1. Și aceasta pentru
că „ar fi păgubită lumea întreagă, dacă ar pieri de pe fața
pământului trandafirul sălbatic, răsura dealurilor și a munților
noștri din care cine știe ce nobilă floare va ieși cu trecerea
vremii44. Alarmant în retorica de directivă a lui Mehedinți nu e,
desigur, faptul că se elogiază cu deosebire acele „creațiuni ale
geniului tău național și ale nimănui altuia64, ci că se apreciază,
dintr-un restrictiv unghi sămănătorist, opera marilor noștri

1 Coincidență semnificativă. în aprilie 1905, la apariția plachetei lui

D. Anghel în grădină, lorga scria: „Poetul acestor îmbelșugate grădini
care e o grădină boierească, o grădină scumpă, o grădină pentru oameni
avuți, trebuie să-și amintească totdeauna că bogăția unui suflet de
scriitor poate să aibe două izvoare: sau cetire foarte întinsă., sau
coborârea, umilirea sufletului către natura întreagă și către toți oamenii,
contopirea cu întreaga făptură. D. Anghel n-are decât să .aleagă44.
{Sămănătorul din 10 aprilie 1905). Și în 1910, când despovărat de
obligațiile față de poet (în 1905 Anghel era apropiat cercului
Sămănătorul) scria despre lirica acestuia: „Când s-a ivit iarăși ca poet,
căuta în lumea florilor eroii săi, într-o vreme când ni dădeam cu toții
silința să aflăm literaturii românești alte izvoare și altă îndreptare.
Imnurile către florile scumpe de oraș mare erau o sfidare44. [N. lorga -
Scriitorul de azi: d. D. Anghel, Neamul românesc literar, II, nr. 44 (31
octombrie) 1910, p. 690.]

77
creatori (Eminescu. Goga, Coșbuc, Duiliu Zamfirescu), ba chiar
și producțiile minore care mimau asemenea însușiri. Esteticul
era deci abandonat culturalului și etnicismului. Când va prelua
conducerea revistei junimiste, Mehedinți îi va imprima aceste
comandamente care nu mai aveau practic nimic comun cu
principiile estetice maioresciene. Chiar cu cele din 1904-1906.
Mehedinți era atât de lipsit de gust și prin orientarea sa
antiestetică produsese un asemenea vid în spațiul Convorbirilor
literare încât în 1914, la șapte ani de când stăpânea conducerea
revistei, se mândrea cu acest bilanț și atunci hilar: „Pe cât ne-au
îngăduit puterile, am căutat să îngrijim și să scoatem la lumină
îndeosebi manifestările originale ale culturii românești. Lirica
sinceră a lui Cerna, icoanele din viața aromânilor de Beza;
novelele atât de caracteristice ale lui Mihail Chirițescu; operele
dramatice ale dlor I. Miclescu și Al. Florescu../*1 Era mai puțin
decât realizase M. Dragomirescu în revista sa. Cât despre distanța
care despărțea revista lui Mehedinți de Viața românească,
aceasta era astronomică. Epoca nu era, ce-i drept, deosebită în
valori. Dar cele existente se țineau departe de îmbătrânită,
prăfoasa revistă încăpută pe mâinile unui geograf învățat dar
afon în ale esteticii. Specialistul în geografie dar diletantul în
estetică realiza recordul de a se manifesta ca sămănătorist mult
după ce steaua acestuia apusese binișor. Mehedinți continua să
elogieze „direcția sănătoasă*' care aduce „o adevărată răcorire
morală" nu în 1905, când asemenea aprecieri mai puteau avea
rostul și rațiunea lor, dar și în 1915. Dacă la această obturare
compactă a gustului și a unei rudimentare, anacronice ideologii
literare sămănătoriste, adăugăm și faptul că maiorescianul
principiu al separării sferelor fusese abandonat, căpătăm
proporțiile depărtării lui Mehedinți de matca junimismului. Cel
puțin în planul conservatorismului echilibrul fusese menținut.

1 Soveja (S. Mehedinți), Primăvara literară, 1914, p. 5.

78
 Conservatorul politic Mehedinți era tot atât de conservator în
estetică și ideologie literară. Culmea e că Mehedinți credea că
are autoritatea morală de a incrimina, în fulminante articole,
încurajarea politicii în literatura publicată de (se putea ?) Viața
românească. Mihail Dragomirescu, urmărind atent „criticile" lui
Mehedinți, avea dreptate să consemneze că acesta „confundă așa
de des sfera literaturii cu a politicii". Iar verdictul său e numai o
judecată de constatare: „Toate acestea ne duc la concluziunea că
d. Mehedinți, în materie de ideologie literară, nu numai că nu e
în progres față de critica dlui Maiorescu pe care se străduiește
s-o reprezinte astăzi, dar este mult înapoi". Și aceasta pentru că
„d. Mehedinți, care altminteri poate fi gânditor în materie
geografică, gândește însă puțin și superficial în materie estetică"1.
*
Așadar, Rădulescu-Motru, ca și S. Mehedinți (cel dintâi
întemeietorul unei publicații independente și cel de al doilea
director, timp de șaptesprezece ani, chiar al revistei altădată
junimiste) s-au îndepărtat de ideologia literară maioresciană, fie
printr-o poziție divergentă, fie prin răstălmăcire și îngustare
falsificatoare. Din toată generația de noi junimiști singurii care
se apropie de cadrele ideologiei literare maioresciene sunt, de
fapt, Mihail Dragomirescu și P. P. Negulescu. Era vorba la
aceștia, s-o spunem dintru început, nu de o repetare epigonică a
esteticii junimiste, așa cum fusese statuată de întemeietori, ci de
o interpretare creatoare a mai vechilor concepte, realizată de
personalități cu independență de gândire. Sigur că devenirea
celor două personalități va fi diferită, Negulescu abandonând
estetica în favoarea filozofiei pure, iar Dragomirescu impunându-se

1 M. Dragomirescu, Ideologia „Convorbirilor literare în

Convorbiri, an I, nr. 15 (decembrie), 1907, Apud. Scrieri critice și
estetice (ed. Z. Omea și Gh. Stroia), E.P.L., 1969, p. 77, 69.

79
 ca un estetician de marcă, cunoscut - datorită sistemului său
original - în cercurile mondiale de specialitate. Dar debutul
(vrem să spunem activitatea lor de până prin 1900) a fost
deopotrivă promițător în disciplina esteticii și numai împrejurări
întâmplătoare au hotărât (ca în atâtea alte cazuri) destinul
fiecăruia, sancționând numai în Dragomirescu pe estetician.
Primele scrieri ale lui P. P. Negulescu aparțin esteticii,
dovedind finețe, aplicare și originalitate în cercetare. E drept că
sugestia elaborării acestor studii a venit din partea profesorului
său Maiorescu pentru a le utiliza drept contribuții fortifiante în
polemica cu Dobrogeanu-Gherea. (Acest aspect al contribuției
lui P. P. Negulescu îl vom examina în capitolul „Polemici"'). Dar
nu e mai puțin adevărat că indiferent de finalitatea utilă a acestor
studii, ele probau - cum spuneam - opinii estetice în prelungirea
celor ale junimismului din anii de strălucire. Cele cinci studii,
atât de corpolente încât au putut alcătui sumarul unui volum, au
fost elaborate (și, firește, publicate) în anii 1892-1897. Chiar
dacă elaborația a fost rezultatul unei sugestii venite din partea
unei persoane care trebuia ascultată, important aici e faptul că
tânărul filozof aduce elemente ale unui punct de vedere înnoitor.
El nu se depărtează de maiorescianism, dar, frecventând autoritățile
mai noi în materie de estetică (Hennequin, Guyau, Dumont,
Souriau, Proudhon, Fechner, Ribot) îi aduce un spor necesar de
acomodare și împrospătare. Pentru prima oară conceptele
junimiste esențiale sunt argumentate cu referiri și citate din
esteticienii mai noi (unii chiar de ultimă oră). Trecerea - aproape
un salt spectaculos - de la metafizicienii germani din prima
jumătate a secolului XIX la cei din ultimele decenii racorda
estetica junimistă la contemporaneitate, până acum privilegiul
exclusiv al lui Gherea. Era o deschidere de orizont cu adevărat
necesară care dacă s-ar fi consolidat temeinic ar fi conferit
esteticii junimiste o dialectică nebănuită. Oricum, din altă
perspectivă (aproape contrară) decât cea proiectată de estetica

80
lui Dragomirescu. Pentru că Negulescu se distingea de pe acum
(spre deosebire de colegul său M. Dragomirescu) prin echilibru,
măsură și tact, neagreând excesul dogmatic pe care îl va proba
încă din anii aceștia (și mai ales mai târziu) viitorul autor al
Științei literaturii.
Negreșit, Negulescu exprimă convingeri maioresciene, deși
autonomia în opinii e afirmată cu demnitate, din - probabil -
aceleași intenții de a-i aduce înnoiri. Ca și maestrul său, e
scientist și ateu. în Religiunea și arta (care purta mențiunea în
subtitlu: O introducere în studii de estetică) dezbătând o
chestiune mult abordată în ultimele decenii ale secolului trecut,
constată fenomenul ireversibilității dispariției religiei. întrebându-se
ce anume va înlocui funcțiunile religiei în dezvoltarea morală și
intelectuală a omenirii, socotea că aceste înalte funcțiuni îi revin
artei. Aceasta deoarece, epistemologic, arta și religia fac parte
din aceeași modalitate specifică de cunoaștere. „Ca și religiunea,
poezia poate deveni, prin urmare, pentru omenire o ocazie și un
îndemn de activitate ideală, de ridicare peste materialitatea
mărginită a vieții de toate zilele, într-o lume de idei mai largi,
mai generale/4 Dar, surprinzător, în același text în care preciza
că arta se aseamănă cu religia pentru că „prin dezinteresare și
impersonalitatea emoțiunilor sale, arta ne ridică, ca și religiunile,
deasupra egoismului individual44, Negulescu nu pregetă să
afirme puncte de vedere care amintesc fără echivoc de postulatul
funcției sociale a artei: „...Se poate ca arta să nu fie numai une
noble inutilite, că se poate, din contra, ca ea să cuprindă în sine
soluția unei grave chestiuni sociale. S-a considerat prea mult arta
ca o simplă distracție, ca o simplă chestie de «petrecere» și prea
puțin ca un posibil factor de progres social... Chestiunea rolului
artei are dar nu numai o simplă importanță teoretică, ci și o
imensă importanță practică.441 E lesne de recunoscut aici nu

1 P. P. Negulescu, Religiunea și arta, loc. cit., p. 722-723, 744.

81
numai proba independenței în gândire a tânărului filozof, dar și
o implicită (involuntară ?) atitudine polemică cu mai vechile
teze (nici acum abjurate) ale profesorului său. Negulescu citise,
cu siguranță, Criticile lui Maiorescu (reeditate în 1892 în trei
volume la Socec) și e imposibil să nu fi cunoscut celebrul pasaj
din O cercetare critică în care se spunea că „poezia este un
product de lux al vieței intelectuale, une noble inutilite, cum a
zis așa de bine M-me de Stael44. Dacă meditațiile lui Negulescu
nu sunt o critică directă a aserțiunii maioresciene, pot fi oricum
apreciate ca o comentare a ei cu totul independentă, instalând-o
sub reflectorul îndoielii.
Nu ar trebui să se înțeleagă de aici că Negulescu se distanța
de estetica profesorului său. Repetăm, o împărtășea în datele ei
esențiale, apărând-o chiar de atacurile adversarilor (firește,
Gherea și partizanii săi). Dar se străduia să-i confere noi
aliniamente și puncte de sprijin. Studiul din care am citat era,
cum se vede, numai introducerea la un ciclu care, din păcate, a
rămas în proiect. Cunoaștem însă proiectul în toate detaliile sale
(publicarea lui, necesară, am realizat-o într-un volum special,
care adună toată corespondența dintre profesor și „aleșii44 săi
care a apărut în 1977 la Editura Minerva) pentru că i-a fost
comunicat lui Maiorescu într-o lungă scrisoare (10 pagini). Și el
îngăduie descifrarea opiniilor estetice ale lui Negulescu care
semnificau - cum spuneam - un maiorescianism acomodat. Să
notăm mai întâi că autorul intenționa probabil să elaboreze trei
studii (planul are trei părți), în afară de introducerea publicată
(Religiunea și arta). Fiecare capitol mai mare (altfel spus,
fiecare studiu) e împărțit metodic în paragrafe analitice. (Cap. I.
„Analiza - faptelor - estetice44 - 8 paragrafe; Cap. II. „Principiile
estetice44 - 11 paragrafe; Cap. III. „Critica în artă44). O problemă
care îl preocupă mult pe Negulescu este cea a emoției estetice,
atunci mult discutată, constituind, cum se știe, la unii esteticieni,
preocuparea de căpătâi. în acest scop, de altfel, îi citise pe

82
Fechner și pe Ribot (La psihologie des sentiments). După opinia
lui Negulescu, notată la par. 5 al cap. I, „numai imagini, idei,
sentimente contemplative, lipsite de orice raport real sau posibil
cu persoana proprie a privitorului sau ascultătorului, dezinteresate,
așadar, pot face conținutul plăcerii esteticii4/ Tânărul estetician
își propunea chiar să dea o definiție a chestiunii, pe care i-o
comunică lapidar profesorului în paragraful 6. „Plăcerea estetică
neexistând independent de un conținut de imagini, idei, sentimente
și fiind produsă numai de imagini, idei, sentimente contemplative,
impersonale, dezinteresate, nu e decât coloritul particular pe care
îl iau elementele noastre psihice, când sunt contemplative,
impersonale, dezinteresate/4 Cu acest prilej, autorul relua
problema impersonalității în artă, pe care o dezvoltase în studiul
din iunie 1893 (îl vom comenta în alt capitol al lucrării noastre).
Spre deosebire de studiul trecut, aici autorul introduce o
distincție, ni se pare, importantă. Se deosebește, astfel, între
conceptele „impersonal44 și „dezinteresat44. Impersonalitatea - stăruie
autorul - implică dezinteresarea subiectului, dar nu și pe aceea a
obiectului. Dezinteresarea în acest caz presupune lipsa finalității
obiective, nu subiective. După opinia autorului, această deosebire
îngăduie nu numai, distingerea, dar și separarea plăcerii produse de o
cercetare științifică, care poate fi impersonală și subiectivă,
dezinteresată, dar nu este estetică, pentru că nu e în același timp și
obiectiv dezinteresată, întrucât plăcerea constă în scopul urmărit,
aflarea adevărului. într-adevăr, subliniază Negulescu, „o cercetare
științifică întreprinsă cu conștiința inutilității ci, adică cu conștiința
că nu va duce la nici un rezultat obiectiv, nu poate fi decât penibilă44.
Tot aici autorul anunță că-și propune să se refere critic la teoria lui
Guyau, „care identifică frumosul cu utilul și introduce astfel în
estetică emoțiunea obiectivă, dacă nu și pe cea subiectivă441. Planul

1 B.A.R., Msse. rom., Fond Maiorescu, S. •

83
scrisorii dovedește deci încă o dată că autorul, păstrându-se în
planul maiorescianismului, năzuia să-1 acomodeze cu noile
rezultate dobândite de estetica vremii.
Maiorescu trebuie să fi așteptat cu interes lucrarea lui
Negulescu. Dar, brusc, la numai două săptămâni după scrisoarea
citată mai sus, tânărul filozof, în urma cine știe căror lecturi sau
sugestii, își schimbă - temporar, credea el - firul hotărârilor și
propune un studiu despre arta socialistă pe care, de asemenea, îl
comentăm la locul potrivit. Deocamdată, autorul nu renunțase la
ideea elaborării studiilor de estetică teoretico-normativă.
Dimpotrivă, socotea că, polemic, acestea le-ar anunța în chip util
pe cele de profil pronunțat teoretic. Cum îl prevenea pe
Maiorescu în scrisoare: „aș ține să apară acest articol pe aprilie,
întâi pentru ca să vină mai la timp, și al doilea pentru că aș vrea
să încep pe mai studiile de estetică4'1.
La începutul lui aprilie 1894, Negulescu expediază la București
prima parte a noului studiu și la câteva zile restul, fiind sigur de
publicare, de vreme ce transmitea rugămintea de a nu se tipări
prima parte separat, ci necondiționat studiul în forma sa integrală.
Dar, lucrurile nu aveau să se petreacă deloc atât de lin pe cât spera
Negulescu. Citit de colectivul redacțional în cadrul unei ședințe
speciale, studiul lui Negulescu a întâmpinat neașteptat de
numeroase și serioase obiecțiuni. în consecință, studiul i se
înapoiază, laolaltă cu observațiile „cercului", comunicate de N.
Basilescu, în calitatea sa redacțională. în observațiile comunicate
de Basilescu descoperă cu uimire infiltrații puternice ale esteticii
de tip istorist care îl încercaseră și pe el. Dar rezista pentru că
înțelegea să acomodeze altfel maiorescianismul cu orientările mai
noi în estetică. Va protesta deci într-o scrisoare către Maiorescu

i Q 181111
1 Idem, S. yvt

84
care începe calm și concesiv, pentru a sfârși iritat și intransigent. O
erezie periculoasă i se părea a fi observația comunicată prin
Basilescu potrivit căreia artele egipteană și japoneză nu ar trebui
considerate drept inferioare, ele fiind în genul lor culmi de
perfecțiune și - înainte de toate - produsul unor anume civilizații,
expresia lor artistică superioară. Iritat peste măsură, Negulescu îi
scrie răspicat profesorului său, căruia, evident, îi cerea dreptate
pentru apărarea unei cauze pe care o știa comună.
După opinia îndreptățită a lui Negulescu, artele japoneză sau
egipteană sunt, fără îndoială, capodopere ale genului. Dar în sfera
globală a artei, ele se așază fatal în zone inferioare. Lucrările lui
Benvenuto Cellini, exemplifică autorul, sunt capodopere ale
orfevreriei, fără ca aceasta să împiedice situarea genului în zonele
inferioare ale artei, mult în urma picturii, sculpturii sau poeziei.
„Căci - și tonul scrisorii se schimbă brusc -, să ne înțelegem. Noi
nu facem istorie, nici arheologie, ci pe cât putem, bineînțeles -
artă. Și din punctul de vedere al artei, operile de artă sunt pur și
simplu opere de artă, de judecat ca atari dintr-un punct de vedere
comun, din punctul de vedere al emoțiunii estetice. Altfel, pentru
ca să nu le comparăm - cum zice Basilescu în numele cercului
-, fiindcă sunt genuri diferite și «expresiuni ale unor civilizații
diferite», nu ne rămâne decât să le apreciem în raport cu
civilizațiile cari le-au produs, să facem, adică, «critică științifică»
sau, în cel mai bun caz, istorie și arheologie, nu artă. Pentru
mine, însă, operele de artă sunt pur și simplu opere de artă și, ca
atari, comparabile înăuntrul genurilor lor (pictura cu pictura,
sculptura cu sculptura, muzica cu muzica etc.), din punctul de
vedere al criteriilor estetice. Aceste criterii se reduc în esență la
unul singur: adevărul - adevărul plastic în artele plastice,
adevărul psihologic și logic în poezie, roman, dramă../41.

Q 18041
i1 laem, S. 'VT .

85
 Să constatăm, o dată cu Negulescu, că inamicul se infiltrase
chiar în cetate. Pentru că, fără îndoială, a considera că un gen
artistic este expresia determinată a unei anumite civilizații
înseamnă automat a subscrie una din tezele de seamă ale
istorismului în estetică, și anume aceea privind raportul de
cauzalitate dintre mediul social-istoric și artă. Poate că această
constatare, relevată lui de observațiile transmise de Basilescu,
să fi contribuit la hotărârea de a abandona estetica. „Dacă am
insistat asupra acestei chestii - se confesa Negulescu părintelui
său spiritual - e pentru că am crezut că un cerc trebuie să aibă
un fundament comun intelectual. Un cerc literar, mai ales,
trebuie să aibă un punct de vedere comun în chestiile de artă. Și,
de aceea, vă mărturisesc, m-am simțit parcă prin obiecțiile lui
Basilescu și ale cercului înstrăinat de prietenii noștri literari. Am
eu dreptate și n-are cercul, sau are cercul dreptate și n-am eu,
asta e o chestie de mai mică importanță. Important e însă să nu
fie între noi divergențe așa de fundamentale în ceea ce face
tocmai coheziunea grupului nostru, adică în părerile literare. De
aceea, vă supun cazul, așa cum se prezintă - cel puțin ca chestie
de conștiință pentru mine/41
Tocmai peste doi ani, când Negulescu considera estetica un
domeniu pentru el definitiv abandonat, revine în for. A fost tot o
îndatorire polemică. (Ciudat, singurele studii de estetică hotărâte
din proprie inițiativă - e vorba de proiectatul ciclu din 1893 -
nu au fost realizate. Și ele puteau fi adevărate contribuții de
valoare.) De astă dată tânăra echipă junimistă trebuia să-i
răspundă lui N. Petrașcu, care polemiza acid cu Convorbirile în
revista sa (atunci înființată) Literatură și artă română. Iar
Petrașcu invectiva Convorbirile de pe pozițiile istorismului în
estetică, ce-i drept cam simplist înțeles. Cum Negulescu își
dovedise în anii trecuți competența în asemenea probleme, a

1 Ibidem.

86
fost, probabil, solicitat să se angajeze dim nou. Aceasta e
originea studiului său Lucruri vechi (an. XXXII, din dec. 1897 și
ianuarie 1898).
După ce respinge unele opinii cam stupide acreditate de
revista lui Petrașcu, Negulescu își concentrează atenția - cum
era de așteptat - asupra problemelor de estetică teoretică. în
centrul discuției era teoria, de proveniență tainiană, privind rolul
determinant al mediului (fizic și moral) asupra creatorilor și -
implicit - a operelor de artă. Metodic, filozoful începe prin a
demonstra că în problema influenței mediului chiar exponenții
acestui punct de vedere nu au fost unanimi în apreciere,
înregistrându-se numeroase îndoieli. Se citează în acest sens
chiar din Darwin, Taine, Hennequin etc. După un larg ocol
demonstrativ, autorul conclude cam didactic: „...Așadar, în
rezumat, influența mediului fizic fiind nesigură și variabilă,
uneori cu desăvârșire nulă, iar efectele ei acumulate în decursul
vieții popoarelor fiind așa de multiple și de complexe încât se
opun unei determinări precise științifice, nu poate servi la
explicarea producțiunii operelor de artă‘cl. Dar greul dezbaterilor
analitice e rezervat pentru examinarea problemei influenței
mediului moral și social asupra creatorilor și, indirect, asupra
operelor. Menționăm aici din capul locului faptul, pe care îl vom
releva - detaliat - mai încolo, că Negulescu nu a înțeles de astă
dată să respingă de plano punctul de vedere istorist. Comentariul
său, de o cumpănită distincție, impune prin nuanțarea poeziei,
aducând crezurilor estetice autonomiste contribuții noi și
importante.
Poziția sa e acum substanțial modificată în comparație cu
aceea exprimată în scrisoarea din mai 1894 către Maiorescu.
Dacă atunci nega iritat propunerea redacției Convorbirilor de a

1 P. P. Negulescu, Lucruri vechi, Convorbiri literare, an. XXXII, nr.

12, p. 1099.

87
aprecia anumite genuri artistice ca expresii ale unor civilizații,
acum Negulescu exprimă opinii vizibil corectate. Să fi contribuit
la aceasta faptul că în rândurile noii generații de junimiști
autonomismul intransigent (cu excepția lui Dragomirescu) nu era
agreat sau faptul că istorismul cucerise poziții importante, de
neeludat în estetica și în general în viața culturală românească ?
Fără îndoială, aceste împrejurări au îndeplinit anumite funcțiuni
în procesul amintit. Dar, înainte de toate, credem că hotărâtoare
în această sensibilă modificare de optică a fost evoluția
convingerilor estetice ale autorului însuși, care înțelegea să
accepte din principiile istoriste acele elemente într-adevăr,
viabile, respingând excesul. Dincolo de modalitatea devenirii,
faptul trebuie înregistrat ca atare: la sfârșitul anului 1897, poziția
lui P. P. Negulescu, fără a se depărta de albia autonomismului,
suferă o marcată mutație spre concilierea principiilor niciodată
antitetice dintre concret-istoric și general-uman.
F drept că la începutul discuției în jurul acestei probleme,
pentr i a demonstra inconsistența acelor puncte de vedere care
transformaseră într-o mecanică lege absolută raportul mediu
moral-creator, Negulescu apelează la exemplul unor cazuri
limită. Sunt cu grijă căutate exemplele unor creatori care, în
conflict ireconciliabil cu mediul moral al epocilor, s-au izolat,
durându-și opera într-o desăvârșită solitudine. E folosit cazul lui
Ingres, citat chiar de Taine, care a disprețuit formele vieții
modeme, imaginându-și o lume a sa, depărtată cu totul de
cotidianul împotriva căruia - prin operă - protesta („el locuia cu
inima și cu închipuirea în antichitate44). Cazul lui Ingres poate fi
cu ușurință multiplicat cu al altor artiști care au repudiat și ei
atmosfera morală a timpului, creându-și un climat al lor -
adeseori ireal -, în care trăiau și creau. Copemic sau Galileu au
refuzat, de pildă, să accepte direcția dominantă a vremii (spiritul
religios) împotrivindu-i-se prin operă fără ca aceasta să provoace
degenerescența vocației lor de oameni de știință sau artiști. După
această analiză a unor asemenea cazuri limită, Negulescu crede

88
că poate conclude: „Dar ce mai însemnează în acest caz
afirmarea absolută, ca o lege, că dacă atmosfera morală necesară
unor anumite talente lipsește, ele «degenerează și pier» ?
Degenerează și pier, poate, talentele inferioare, care nu au
puterea de a-și crea ele înseși atmosfera morală convenabilă
activității lor, dar cele superioare nu/*
Argumentația lui Negulescu era de astă dată fisurată. Chiar
exemplul acestor creatori protestatari care refuzau să se
acomodeze spiritului veacului, străduindu-se să-și făurească -
prin abstractizare, preciza Negulescu - o alta, potrivită elanurilor
și năzuințelor particulare, e o dovadă că realitatea timpului nu
le era străină, că i-a influențat, determinând amintitul proces de
delimitare și izolare. Opera lui Ingres, a lui Galileu sau Copemic
e astfel în egală măsură o expresie mijlocită a civilizației lor.
Nici un artist nu creează un univers abstract, izolat de vârstă și
istorie, ci întotdeauna reflectându-le. Din întreg comentariul lui
Negulescu trebuie reținut efortul său salutar de a respinge
interpretările forțate, mecanice ale tezelor tainiene, ele însele la
origine creații excesiv dogmatice, urmărind să demonstreze
peste tot facultatea dominantă și raportul mecanic dintre artă și
mediu. Din acest punct de vedere, inițiativa lui Negulescu era
binevenită, denunțând forțările interpretative ale publicației lui
Petrașcu. Astfel, de pildă, acolo se pretindea că artistul e dator
să se supună gustului publicului care-1 susține sub raport
material. Negulescu, în replică, demonstrează contrariul citând
exemple concludente (de la Spinoza la Slavici), tot atâtea probe
ale adevărului potrivit căruia marii creatori nu s-au supus
gustului public, adeseori mijloc de pervertire a autenticei
chemări: „Un artist adevărat renunță mai bine la arta sa, când nu
poate produce fiindcă nevoile traiului nu-i lasă timp liber ca să
producă, decât să se plece gustului mulțimii, care nu-i înțelege
arta, așa cum o înțelege er1.

1 P. P. Negulescu, Lucruri vechi, loc. cit., p. 33.

89
 De mare interes se dovedește a fi modul fin, nuanțat, cum
înțelege să abordeze Negulescu un alt aspect caracteristic - al
esteticii tainiene. Criticul și esteticianul francez acreditase ideea,
destul de rigidă, potrivit căreia mediul (atmosfera) moral(ă) care
influențează o operă de artă și se reflectă în substanța ei ideatică
se reduce în ultimă analiză la complexul de idei și sentimente
ale oamenilor dintr-o perioadă dată. Negulescu nu respinge
radical acest credo estetic, subliniind chiar că fenomenul e
explicabil de vreme ce nici un artist nu poate eluda actul necesar
al contemplării lumii reale în mijlocul căreia trăiește și creează,
întrebarea asupra căreia își propune Negulescu să mediteze
introduce un distinguo analitic, demonstrând capacitatea tânărului
filozof de a discerne elementele viabile de cele ce se anulau prin
exagerare în complexul unei concepții estetice. Așadar: „Ce iau
artiștii de la oamenii în mijlocul cărora trăiesc ? Ideile și
sentimentele particulare lor, care alcătuiesc, din această cauză,
atmosfera moralei particulară locului și timpului lor ? Sau, din
contră, ideile și sentimentele comune lor cu întreaga omenire
care, din această cauză, nu joacă rolul de elemente distinctive în
atmosfera morală a locului și timpului lor ? în realitate, ambele
cazuri se întâmplă... E însă întrebarea, care din aceste opere sunt
mai de valoare din punct de vedere artistic ? Care sunt
adevăratele opere de artă ? Răspunzând la această întrebare, vom
dovedi că, cu cât artistul e mai influențat de mediul moral, în
care trăiește în înțelesul de care ne ocupăm acum - cu atât e mai
inferior și, din contră, cu cât e mai puțin influențat, cu atât e mai
superior/' Normativ, autorul caută un criteriu estetic după care să
poată evalua „superioritatea sau inferioritatea relativă a operelor
de artă". Evident, nu trebuie să facă ostenitoare investigații
pentru a-1 găsi. îl formulează deci cu un vădit sentiment de
satisfacție. Singurul criteriu valoric este - notează Negulescu un
adevăr de uz comun - intensitatea și durabilitatea emoției
estetice.

90
 Aparent banală, observația lui P. P. Negulescu este extrem de
interesantă, mai ales dacă o raportăm la polemica epocii, la
opiniile de obicei rigide formulate de fiecare dintre beligeranți.
Viitorul autor al Filozofiei renașterii nu respinge nici de astă
dată în chip radical viziunea istorică asupra artei. Dimpotrivă, o
acceptă parțial, așezând-o însă pe temeliile solide ale general-
umanului. „Artiștii, precizează autorul, iau, fără îndoială, ideile
și sentimentele pe care le întrupează în operele lor din lumea în
care trăiesc. Dar operele lor nu au o valoare adevărată decât
numai întrucât iau din lumea în care trăiesc - nu ideile și
sentimentele particulare ei, în acel moment al vieții ei -, ci ideile
și sentimentele mai profunde, mai intime, mai elementare, care
îi sunt comune ei în toate timpurile și comune ei cu restul
omenirii. Căci numai acele idei și sentimente pot da durabilitatea
- și deci adevărata valoare - operelor/41 Autorul a exemplificat
cu Avarul - care întruchipează un sentiment foarte general - și
Zeflemelele de Max Rosetti și Negruzzi, exprimând un sentiment
prea particular (ridicolul unor fapte ale guvernului în anii
1886-1887), prima înfruntând veșnicia, iar cealaltă uitată la
numai un deceniu de la premieră. Negulescu condiționează,
așadar, raportul epocă-opera de artă, de capacitatea creatorului
de a exprima în lucrările sale sentimente general umane. Numai
general-umanul conferă - stăruia autorul - durabilitatea artei,
asigurând, în actele valorificării, o maximă intensitate emoției
estetice.
în dezbaterea problemei relației dintre concret-istoric și
universal-uman, Negulescu a dat deci un răspuns ponderat, la
care se impune a fi remarcat faptul că principiile autonomismului
estetic nu au dus la negarea brutală a viziunii istorice asupra
artei. Punctul său de vedere e mult superior celui rigid afirmat de
colegul său de generație Mihail Dragomirescu. Prin poziția sa

1 P. P. Negulescu, op. cit., p 33, 34, 41.

91
atât de nuanțată, în problema raportului dintre concret-istoric și
general-uman în artă, ca și în aceea din 1894 privind rolul social
al artei (vezi Religiunea și arta), Negulescu - repetăm - are
meritul de a fi oferit esteticii junimiste, într-o perioadă de
încleștată înfruntare, o orientare nouă, care era tentativa unei
acomodări cu direcțiile atunci de prestigiu în critica și estetica
europeană.
Prin punctele de vedere afirmate de Negulescu, între estetica
de orientare maioresciană și cea istorică (Gherea, Conta, Panu,
Petrașcu etc.), se creau reale punți de contact, care în epocă nu
au fost, din păcate, sesizate și fructificate. Multe erori și excese
ar fi fost - poate -, în acest fel, evitate, realizându-se un
echilibru fericit între istoric și estetic.
*
Moderația lui Negulescu în interpretarea legatului estetic
maiorescian apare cu reliefurile subliniate în comparație -
desigur - cu convingerile rigide ale lui Mihail Dragomirescu. Și
el era un maiorescian, și el credea în perenitatea principiilor
estetice ale profesorului, și el le confrunta cu noile puncte de
vedere apărute pe plan european. Numai că, spre deosebire de
Negulescu și alți colegi de generație, Dragomirescu socotea că
din acest impact al procesului de confruntare estetica
maioresciană nu poate reține nimic. Singura utilitate a confruntării
ar fi pentru estetica maioresciană un sporit efort de delimitare. O
delimitare prin fortificarea și clarificarea analitică a propriilor
postulate, evidențiindu-le valoarea imanentă în comparație cu
noile directive, considerate pasagere. Vrem să spunem că
Dragomirescu nu numai că s-a menținut rigid în limitele esteticii
metafizice (platoniciano-schopenhaueriană), dar a depus un efort
- izbutit - de a canoniza legatul pe care l-a adoptat. Dogmatismul
său sistematic a fost atât de extremist încât a trezit nemulțumirea
deopotrivă a colegilor de generație ca și a lui Maiorescu care,

92
acum, la bătrânețe, prefera mijlocia și o apropiere de noul climat
literar dominat de sămănătorism.
Dar Dragomirescu era neclintit în opțiunile sale și, convins
că este cel mai fidel interpret al esteticii maestrului, considera
că datoria de legatar legitim presupune în mod necesar să ducă
premisele până la ultimele consecințe. „Voiam cu orice preț, se
mărturisea mai târziu, să duc înainte mișcarea lui Maiorescu/'
Aceasta chiar cu prețul depășirii esenței maiorescianismului,
deformându-1 prin dogmatizare. Poate de aceea Maiorescu l-a
ocolit, neacreditându-1 - cum s-ar fi cuvenit - în funcțiunile
oficiale de succesor (la Convorbiri), cenzurându-i și blamându-i
adeseori rigiditatea. (în evocarea sa din 1937, Legăturile mele
cu „Convorbiri literare"', Dragomirescu a relatat câteva
momente conflictuale cu Maiorescu datorită „spiritului meu de
independență".)
Pare de necrezut, dar ipoteza noastră e lesne de verificat.
Dragomirescu și-a cristalizat concepția estetică nu atât prin
studierea operei profesorului său cât a celei gheriste. A debutat
în anii încinși ai polemicii cu Gherea și faptul acesta a fost
hotărâtor nu numai pentru formația sa filozofico-ideologică, dar
și pentru cristalizarea concepției estetice care, embrionar, acum
s-a constituit. A fost, firește, o influență exercitată prin nevoia
de delimitare. Dar nu mai puțin hotărâtoare. în articolul evocator
amintit, Dragomirescu mărturisea că, decis să scrie despre
Criticile lui Maiorescu (apărute în 1892 într-o nouă ediție), și-a
dat seama că nu-și poate realiza misiunea decât printr-o
prealabilă analiză critică a operei lui Gherea. „De aceea articolul
meu... se ocupa nu atât de Criticile lui Maiorescu, cât de
volumele lui Gherea." Dar dincolo de introducere n-a putut
avansa pentru că „nu eram pregătit s-o duc până la sfârșit așa
cum începusem". De aceea în călătoria de studii din 1893-1894,
făcută în străinătate, în afara frecventării muzeelor, teatrelor și
sălilor de concert, „n-am făcut altceva decât să puric - e

93
cuvântul potrivit - Studiile critice ale lui Gherea și să le găsesc
greșelile și afirmațiile pripite4'. Desigur că pentru depistarea și
verificarea acestor erori a apelat și la operele unor esteticieni sau
critici apropiați vederilor lui Gherea, autorități europene în
materie. în acest efort intensiv și-a pus bazele, fără să-și dea
seama, viitorului său sistem estetic. Critica științifică și
Eminescu. din 1894-1895, este nu numai ecoul imediat al
preocupărilor sale din 1893-1894, dar și „unul din fundamentele
Esteticei integrale, pe care am sistematizat-o în ultimul timp4'.
Dealtfel, în același articol memorialistic menționează că în 1896
în redacția Convorbirilor și-a asigurat colegii că „în zece ani
sistemul meu de estetică, ce de-abia atunci încolțea, are să fie
primit de toată lumea441.
Dacă sistemul său s-a afirmat tocmai în 1928 când apar la
Paris primele două volume din Le Science de la litterature sau
în 1938 când apare și cel de al IV-lea volum al operei, dacă
receptarea a fost sau nu unanimă, despre aceasta se pot angaja
controverse de tot felul. Sigur e faptul că atunci, în 1893-1895,
ca un rezultat al confruntării cu opera lui Gherea s-au configurat
liniile esențiale ale esteticii lui Dragomirescu. Intr-adevăr, acest
studiu de tinerețe prefigurează în contururi destul de clare nu
numai concepția sa estetică, dar și sistemul său estetic, cu
integralismul și știința literaturii, ansamblate în acea știută
;irhitectonică prea sever geometrizată. Așadar, Dragomirescu își
concentrează atacul pe un front foarte larg, adversarul fiind la
început nominalizat cu titulatura, pe care apoi o va abandona,
„critica științifică44. Prin această denumire destul de imprecisă
(ea desemna de fapt numai o modalitate în critica literară),
autorul înțelegea însă o sferă mult mai cuprinzătoare, și anume
noua orientare în estetică, pe fondul și în prelungirea căreia

1 Mihail Dragomirescu, art. cit., Convorbiri literare, an. LXX, 1937,

nr. 1-5, p. 89-90.

94
apăruse critica modernă, analitică. Adevăratul nume al adversarului
era „istorism4', reprezentând acea nouă orientare în estetică (și
critică literară) care cobora arta, în înțelesul ei înalt, din sferele
universalității, transformând-o într-un produs oarecare, rezultat
al unor accidentale și pieritoare determinări spațial-temporare
(mediu social și natural, structură psihică, etnic). Mai târziu avea
să precizeze că, după opinia sa, spre deosebire de înțelegerea
istorismului, „opera de artă trebuie cercetată în afară de
condițiile de timp, de spațiu și cauzalitate. Nu e nevoie să știm
nici cine a făcut-o, nici unde, nici când.441
în curentul istorist, dominant în estetica timpului, Dragomirescu
îngloba deci deopotrivă ramura scientist pozitivistă, reprezentată
de Taine și continuatorii săi, și cea psihologistă, opunându-i
treptat o concepție estetică și o metodologie proprie, care, pe
fondul principiilor generale ale esteticii imanente, tindea să se
structureze într-un sistem original botezat, poate, aparent ciudat:
„știință a literaturii44. în Critica științifică și Eminescu aflăm
amândouă aceste direcții ale preocupărilor estetice ale lui
Dragomirescu, bineînțeles aici deocamdată sumar schițate, dar
intuite în unele dintre trăsăturile lor de bază, care vor fi dezvoltate
metodic în lucrările sale viitoare. Astfel, scria contrariat
Dragomirescu, concepția „care se găsește la temelia tuturor
procedărilor așa-numitei critice științifice, ce caută să explice
operele literare prin întâmplătoare împrejurări externe, este
radical falsă. Căci nu operele de artă constituie partea
superficială, întâmplătoare, din om, ci tocmai ele relevă partea
lui reală, adâncă și esențială.44 Sau, în altă parte: „Așadar, noua
critică nu va mai considera ca vechea așa-numită critică
filozofică, operele de artă ca științific inexplicabile, ci le va
considera ca oricare alt produs natural susceptibil de a fi explicat
prin condițiunile și cauzele ce le-au produs, care, în ce privește

1 Idem, Critică, voi. II, p. 6-7.

95
operele de artă, se găsesc toate în personalitatea omenească a
artiștilor ce le-au creaf‘. Autorul nostru, consecvent crezurilor
sale estetice, respinge ca inadecvate punctele de vedere afirmate
de Taine, Sainte-Beuve, Brandes, Ribot, după care „prin
cercetările asupra personalității omenești ajungem să explicăm
și deci pricepem științificește personalitatea artistică cristalizată
în operele de artă‘H.
E necesar să se spună că în această lucrare de tinerețe aflăm
expusă într-o formă primară una din ideile principale ale întregii
concepții estetice a autorului. Anume că pentru înțelegerea unei
opere trebuie operată o principală disociere în personalitatea
creatorului ei, prin distingerea personalității umane de cea
artistică. Acest punct de vedere îl vom regăsi în aceeași vreme și
la P.P. Negulescu, în scrisoarea către Maiorescu în care prezenta
amintitul plan analitic privind elaborarea unui ciclu de studii
estetice. în timp ce orientările psihologiste și cele în prelungirea
lui Tame considerau că investigarea biografiei unui autor, prin
relevarea trăsăturilor temperamentale, sufletești, social-istorice,
duce la explicarea operei, Dragomirescu va stărui asupra
necesității separării riguroase a planurilor. „în cercetarea ce
urmează - scrie el în 1894 - ...voi căuta să desfac propoziția de
căpetenie a criticei «științifice» că personalitatea omenească
explică personalitatea artistică în atâtea propoziții câte feluri de
explicări am arătat că se pot da operei de artă și apoi le vom
examina temeiul lor științific rând pe rând spre a vedea cât
adevăr conțin și întrucât pot corespunde țintei finale pentru care
se studiază o operă de artă/'2

1 M Dragomirescu, Critica științifică și Eminescu, 1895, ed. I,

Socec, p. 10, 18, 19.
2 M. Dragomirescu, Critica științifică și Eminescu, ed. a IlI-a, 1925,
p. 34.

96
 Ceea ce ținea Dragomirescu să releve era faptul că - după
opinia sa - acea numită critică științifică (psihologică și
sociologică) egalizează trăsături și împrejurări accidentale
(social-istorice și psihologice) care țin de natura umană a
artistului cu cele de ordin esențial și imuabil. Or. numai acestea
din urmă pot ajuta nu explicarea, dar înțelegerea operei de artă.
Opera de artă nu reprezintă niciodată aspectele trecătoare și
superficiale ale sufletului omenesc („modul de a simți, a cugeta
și a lucra al artistului în viața sa de toate zilele, precum și
împrejurările ereditare, sociale și naturale care în chip mijlocit
au contribuit la dezvoltarea acelei vieți44), ci numai pe cele
esențiale și durabile. între aceste două aspecte nu numai că nu
se pot stabili raporturi de egalitate, dar ele se află de cele mai
multe ori în ireconciliabilă contradicție. De pildă, demonstra
Dragomirescu împotriva cunoscutei teze gheriste privind
pesimismul eminescian, „personalitatea omenească a lui Eminescu
era optimistă și numai personalitatea lui artistică în ceea ce avea
mai profund, mai în legătură cu reflecțiunea, era, când era,
pesimistă. Astfel că nici constituția particulară a personalității
sale omenești nu explică pesimismul său: el este inerent
personalității lui artistice și se datorește propriei sale dezvoltări,
independent de stările sufletești ale personalității lui omenești. E
un efect al imaginației reflexive, nu al rațiunii practice/41
Pesimismul eminescian nu ar fi dar reflexul cauzal al unor
trecătoare împrejurări social-istorice, al deziluziilor încercate de
poet în fața spectacolului social pe care îl contempla, ci al unui
adevăr fundamental la care ajung naturile superior înzestrate, al
contradicției dintre a fi și a cugeta, dintre ontologic și
gnoseologic. Personalitatea umană nu poate, așadar, explica
natura creației artistice. Dimpotrivă, îh cazul artistului, trăsăturile

1 Idem, p. 84-85.

97
sale esențiale stratificate într-un proces particular, irepetabil în
unicitatea lui, izbutesc să schimbe, să dea altă înfățișare chiar
personalității sale umane. în acest fel, în cazul unui creator atins
de aripa geniului (și Dragomirescu numai cu asemenea autori...
trata), chiar personalitatea sa umană a beneficiat de ivirea unor
noi direcții de dezvoltare, încât critica științifică operează pe un
teren care nu poate oferi indicații valabile pentru înțelegerea
operei.
Trăsăturile esențiale ale personalității artistice, ivite în
adâncurile insondabile ale structurii sale sufletești și care-i
modelează originalitatea creatoare, se reflectă în operele de artă
(în înțelesul înalt al conceptului). Iar operele de artă - ca și
trăsăturile personalității artistice pe care le întrupează - sunt, în
genialitatea lor creatoare, în afara categoriilor spațialo-temporale,
în afara storiei. Cum spunea Dragomirescu, „operele de artă ale
unui Shakespeare, Fidias, Michelangelo, Rembrandt sunt, în
ordi lea cunoștinței sintetice, tot atâtea reprezentări esențiale ale
existenței, precum legile mecanicei și astronomiei, în ordinea
cunoștinței analitice, sunt formulările unei părți din relațiunile
esențiale ce constituie aceeași existență: nici unele, nici altele
nu mai evoluează; și unele, și altele participă din acea imutabilitate,
caracteristică lucrurilor esențiale și permanente451.
Această distincție între personalitatea umană și cea artistică
și așezarea artei deasupra accidentului istoric constituie, ca să
spunem așa, cheia de boltă a concepției estetice formulate de
Dragomirescu. Opera sa capitală. Știința literaturii (1926, ca și
ediția franceză - în patru volume - din 1928-1938), va relua și
mai categoric aceste teze de cardinală însemnătate, așezându-le
- din păcate - la baza opiniilor normative privind capodopera și
modalitatea studierii ei adecvate prin operațiile vitale de
selectare, comparare și reevaluare.

1 M. Dragomirescu, op. cit., p. 30.

98
 în forma sa primară (adică până a fi fost absolutizat,
canonizat și dogmatizat), principiul acesta enunțat cu voce tare
de Dragomirescu este dovada incontestabilă a remarcabilelor
sale intuiții estetice. Disocierea dintre personalitatea umană și
cea artistică a făuritorului de frumos s-a dovedit a fi un act
preliminar absolut necesar pentru calitatea judecăților de
evaluare. Astăzi e curent acceptată ca o condiție a eliminării
aprecierilor vulgarizatoare, pentru menținerea investigațiilor
criticii în zonele esteticului. Personalitatea umană a creatorului
e legată de contingențe (sociale, politice, psihologice), care nu se
reflectă necondiționat în substanța operei. Opera poate adeseori
contrazice ansamblul contingențelor specifice personalității
umane a artistului. De aceea opera literar-artistică poate fi
cercetată detașat, ea constituindu-se, prin sine însăși, drept o
calitate obiectivă a realității. Dar aceste lucruri - azi pentru unii
locuri comune - erau, nu numai la noi, cu totul inedite la
sfârșitul veacului al XlX-lea, adică într-o epocă dominată de
istorism genetic și psihologism. Dacă Dragomirescu ar fi utilizat
acest principiu cu pondere și măsură, rezistând tentațiilor spre
dogmă și sistem absolut, opera sa estetică, și așa interesantă, ar
fi reprezentat extrem de mult în istoria universală a acestei
discipline.
încercând și noi efortul, necesar, al comparării și evaluării,
amintim că în Știința literaturii Dragomirescu scria în termenii
din 1894, numai că limpeziți acum și formulați în propoziții
excesiv categorice. Aflăm, de pildă, astfel de opinii estetice,
familiare cititorului cunoscător al lucrărilor sale anterioare:
„Materialul personalității omenești dependent de spațiu, timp și
cauzalitate nu poate să facă parte din personalitatea artistică,
decât după ce mai întâi e supusă la o întreagă serie de operațiuni
care-i schimbă cu desăvârșire natura441. Sau această respingere

1 M. Dragomirescu, Știința literaturii, 1926, p. 4.

99
analitică a metodei istorice în literatură, altfel spus, a istoriei
literare, așa cum era practicată în epocă, în care cercetarea
filiațiilor și influențelor ocupa un loc important: „Orice istorie
literară ia din operele poetice geniale partea care le leagă de
curentele istorice, de influențele cutăror altor opere, de
particularitățile vieții individuale sau sociale a poetului. Dar
partea care o leagă de curentele generale e constituită de
originalitate, de perfecta ei individualizare, de unicitatea ei.
Părțile operei geniale, în care se vădesc influențele străine, sunt
tocmai elementele fără însemnătate și subordonate altor
elemente care constituie lamura de aur ce o are esența ei.
Particularitățile care s-ar explica prin viața individuală și socială
a poetului fac parte din personalitatea lui omenească ce se
desfășoară în lumea fizică și deci e străină cu desăvârșire de
planul idealității creațiunii, de viața estetică pe care trebuie s-o
aibă orice alăturare la un curent, orice relevări de influențe, orice
legături cu viața fizică sunt de-a dreptul dăunătoare operei
literare441. De la Critica științifică și Eminescu, la Teoria poeziei,
trecând prin articolele din Convorbiri critice până la Știința
literaturii, modificările, de creștere, sunt puțin însemnate. în
afara conceptului de lume a psiho-fizicului din care se constituie
capodoperele artistice, deosebirea dintre etapele primare ale
esteticii sale și cele superioare, materializate în Știința literaturii,
este numai de ordin, să-i spunem, metodologic. Acum, în opera
sa fundamentală sau, în limbajul său, în această capodoperă a
strădaniilor sale creatoare concepția estetică, cu vădite tendințe
spre exces încă în expunerea ei inițială, se dogmatizează, silită
fiind să se organizeze într-un sistem estetic rigid, nu o dată, până
la limitele sclerozării.
Să adăugăm că opiniile estetice ale lui M. Dragomirescu
amintesc perfect pe cele platoniciene, așa cum au fost adaptate

1 M Dragomirescu, op. cit, p 22-23.

100
de Schopenhauer. în ciuda prescripțiilor lui Dragomirescu, după
care filiațiile și influențele n-ar afecta decât aspectele
necaracteristice ale personalității artistice a creatorului, opera sa
estetică, reflex al concepției sale particulare, trădează certe
influențe - ironie ! - chiar în elementele ei esențiale. Situarea
operei de artă deasupra spațiului și timpului, eliberată de
condiția istorică și a nexului cauzal, vădește asimilarea
conceptelor estetice schopenhaueriene, nu numai în spiritul, dar
și în litera lor.
Nu e aici locul analizei detaliate a sistemului estetic
dragomirescian1. Am spune numai cu titlu oarecum conclusiv că
discipolul, străduindu-se să dezvolte punctele de vedere
maioresciene, s-a depărtat mult de original încât adeseori e greu
să le mai recunoaștem în schelăria unui edificiu aritmetizat atât
de sever încât Croce spunea că Dragomirescu confundă estetica
cu zoologia. Dar destinul a vrut ca singurul sistem original de
estetică românească să descindă din zonele pure ale
maiorescianismului, sancționându-i astfel o posteritate nu tocmai
fericită.
*
Credem că adevărata întrupare a maiorescianismului nu
trebuie căutată la exponenții primei generații de junimiști.

1 Invităm cititorul interesat spre studiul nostru despre opera lui

Dragomirescu din volumul Trei esteticieni, E.P.L., 1968. p. 11-123,
lucrarea lui Titu Popescu, Mihail Dragomirescu — estetician, Editura
Minerva, 1973, eseul lui Vladimir Streinu, Un discipol maiorescian,
Luceafărul, 24 aprilie 1967, Grigore Smeu, Sensuri ale frumosului în
estetica românească (Cap. III, Frumosul psiho-fizic), Editura
Academiei, 1969 și capitolul despre M. Dragomirescu, din lucrarea lui
Florin Mihăilescu, Conceptul de critică literară în România, Editura
Minerva, 1976 și cartea lui D. Matei, Mihail Dragomirescu. Sistemul
filosofic și estetic, Editura Științifică, 1974.

101
neaflând acolo decât momente semnificative pentru devenirea
dialectică a fenomenului esteticii junimiste. Adevăratul continuator
al esteticii lui Maiorescu a fost, mai curând, Tudor Vianu. Un
continuator al esteticii maioresciene, cu o largă deschidere spre
noile cuceriri ale esteticii, adică interpretând opera maestrului
nu în litera, ci în spiritul ei. (E ceea ce ar fi realizat, cu
siguranță, un P. P. Negulescu dacă nu ar fi abandonat estetica
pentru filozofie.) Cu o mărturisită formație kantiană dar
beneficiind și de alte puncte de vedere ale filozofiei și esteticii
germane (Hegel, Herbart, Schopenhauer, Nietzsche), Vianu nu a
respins nici orientările psihologiste așa cum le recomanda opera
lui Fechner, Volkelt, Lipps, Lange, chiar pe Freud și Adler.
Fundamenta! pentru această formație în care nu trebuie văzut
eclectismul cât comprehensiunea a fost contactul apropiat cu
opera profesorului său Karl Groos. în studiul din 1958, Idei
trăite, Vianu a menționat că „profesorul de care m-am legat cu
deosebire a fost Karl Groos, care se găsea în faza a doua a
cercetării sale... Era un reprezentant al curentului simpatiei
estetice (Einfuhlung), care prin lucrările lui, ale lui Volkelt, ale
lui Lipps, domina încă cercetarea estetică a vremii. Karl Groos e
oarecum tipul filozofului psihologist. Toate problemele filozofiei
deveneau pentru el probleme ale psihologiei/41 Iar opera lui
Maiorescu (al cărei admirator și exeget constant a fost Vianu)
nu presupunea refuzul rezultatelor oferite esteticii de psihologie,
ci, dimpotrivă, o recomanda ca un act de coabitare necesară. Nu
a fost Maiorescu preocupat cu deosebire de problemele
psihologiei căreia nu i s-a putut dedica pentru că - a precizat -
la mijlocul veacului trecut, nu erau clarificate încă unele
chestiuni fundamentale de fiziologie ? Dacă Maiorescu nu s-ar fi
lăsat copleșit de alte activități (politica, avocatura, profesoratul)

1 T. Vianu, art. cit., Viața românească, 1958, nr. 4.

102
și ar fi consacrat psihologiei energiile sale creatoare, cu siguranță
că ar fi făcut loc în posibilele sale studii de estetică indicațiilor
sugerate de psihologie. Așa stând lucrurile, un continuator al
operei lui Maiorescu se demonstra a fi Vianu și nu Dragomirescu
care în Știința literaturii decidea ritos că toată strădania lui
Fechner și a școlii sale „este aproape nulă din punct de vedere
estetic. Psihologia este una și Estetica este alta.441
Cine ar putea nega că, de fapt, concepția estetică a lui Vianu
zăgăzuiește valoarea esteticului de celelalte valori ale realului
istoric? Dar a negat purismul, concepând esteticul cu valorile
sale ca o componentă în totalitatea culturii și a vorbit nu o dată
de „întinderea bazei morale pe care se ridică o operă artistică de
prim ordin442. Cum a observat un comentator avizat al operei lui
Vianu, în concepția sa „atitudinea estetică nu înlătură teoreticul
sau moralul, ci asociază feluritele valori în interiorul unei
structuri psihice, devine o modalitate de interpretare a realității443.
Vianu nu a fost un adversar al istorismului, nu a izolat estetica și
nici ceea ce a numit știința generală a artei de științele
particulare, nu a fost un purist (ci un adept al principiului
autonomiei artei în sfera mai largă a tuturor valorilor conștiinței
sociale; a respins deci ideea sincretismului valorilor), a
considerat că în opera de artă, ca unitate autotelică, „conținutul
nu este indiferent44 și că a disocia acest element de structura
formală a operei este „o adevărată degradare estetică44, a
evidențiat necesitatea normelor în estetică (ceea ce nu înseamnă
că a optat pentru o estetică simplist normativă) în sensul situării
judecăților estetice și a actului creator pe fundamentele unor

1 M. Dragomirescu, op. cit., în ed. cit., p. 475.

2 T. Vianu, Estetica, E.P.L., 1968, p. 59.
3 Ion lanoși, Studiu introductiv la Estetica lui Vianu, ed. cit, p. XXI.
Vezi, de asemenea, Ion Pascadi, Estetica lui Tudor Vianu, Editura
Științifică, 1968.

103
criterii și metodologii adecvate, a profesat un umanism și
raționalism constructiv, a știut să treacă puntea de la kantianism
la psihologism și de aici la fenomenologie, materializând - cum
s-a observat - inițiativa de a armoniza punctul de vedere al
esteticii imanente, cu cel sociologic, psihologic și fenomenologic,
într-un edificiu teoretic coerent, echilibrat și rezistent. Nimic în
concepția sa larg comprehensivă din dogmatismul exclusivist,
intolerant, al esteticii lui Dragomirescu. Dragomirescu a năzuit
- în plin secol XX - să creeze un „sistem44 estetic, după
modelele anacronice ale secolului trecut (nu uităm că toate
inițiativele lui Dragomirescu au fundamentele în secolul XIX,
iar modele îi erau Kant, Hegel, Schopenhauer). Vianu, lucid, a
năzuit să ridice edificiul unui tratat de estetică, elaborat cu
minuție științifică (utilizând pentru aceasta varii izvoare și
metodologii) pe fundamentele unei concepții originale,
constituită metodic în urma studierii atente a tot ceea ce durase
disciplina esteticii de la începuturi până în deceniile contemporane
lui. Iar efortul nu s-a oprit în 1945 (când a apărut a treia ediție a
Esteticii), ci a continuat într-o stimulativă nevoie de înnoire,
fructificând adecvat elemente ale filozofiei și esteticii marxiste.
Vianu a înțeles, ca nimeni altul dintre esteticienii români,
lecția îndrumătoare a operei lui Maiorescu. I-a utilizat direcția
în spiritul ei, practicând cu înțelegere, discernământ și un
apreciabil sentiment al relativului, punți de contact spre
orientările pe vremuri adversare. E calea - cum vom arăta - pe
care au practicat-o în aceeași vreme marii critici români ai epocii
ce se revendicau, și ei, din descendența maioresciană.

5. Tudor Vianu are, fără îndoială, dreptate. „Maiorescu este

un legiuitor. Mai multe generații au recunoscut în opera lui
pactul fundamental al culturii noastre intelectuale.441 Această

1 T. Vianu, Junimea, Opere, ed. cit., voi. II, p. 183.

104
caracteristică, fără îndoială definitorie pentru personalitatea lui
Maiorescu, se verifică și în activitatea sa de critic. Nu a fost,
vom stărui mai încolo, un critic în sensul modem, actual al
termenului. Dar, atunci, cel puțin până prin 1890, nici nu era
nevoie. Maiorescu este în critică literară, ca și în alte
compartimente ale preocupărilor sale, partizanul atitudinilor de
directivă. El indică un drum de urmat și, curățindu-1 prin decise
acte asanatoare, îl face practicabil. Chiar dacă are, în critică,
predecesori, studiul său din 1867 se constituie, cu adevărat,
drept pactul fundamental al criticii românești, cu un rol și o
eficacitate hotărâtoare. Rolul său pentru cultura și literatura
românească este al unui Boileau sau al unui Lessing care cu
gustul și vocația extraordinară a izbutit - ajutat de amintitele
principii estetice - să curețe peisajul literar, pregătind terenul
pentru ceea ce urma să vină.
Urmărind scopuri de directivă legislatoare, critica literară
junimistă reprezintă înainte de toate o reacție sociologică de
ordin cultural față de cultura timpului. Primele studii maioresciene
(ca și articolele de critică semnate de Carp) pornesc de la ideea
evidentă că literatura e o componentă importantă a culturii.
Erorile ca și deficiențele literare pe care le veștejesc atât de
riguros sunt semnalate ca datorindu-se unor neajunsuri culturale
ale epocii. „Căci dacă lipsa de orice literatură - precizează
criticul la sfârșitul studiului său - este unul din semnele de
barbarie a popoarelor, o literatură falsă și urâtă este cel dintâi
pas spre degradarea culturii începânde/'1 Și în 1869: „De la sine

1 T. Maiorescu, op. cit., ed. cit., p. 70. Nu alta era opinia lui P. P. Carp.
Constatând că Răzvan și Vidra se bucură de audiență și de succes, a
considerat necesar să protesteze. Nu atât, spunea, împotriva autorului, cât
a carenței de gust a publicului: „Să se găsească scriitori cari împinși de o
fatală boală din viața și lumina unor elucubrații ca Răzvan Vodă,
aceasta s-a văzut ades, să se găsească însă un public ce le dă o neînțeleasă

105
nu se îndreptează nimic în capetele unei generațiuni; căci orice
cultură este rezultatul unei lucrări încordate a inteligenței libere,
și datoria de a afla adevărul și de a combate eroarea se impune
fără șovăire fiecărui om care nu se mulțumește cu existența sa
privată de toate zilele, ci mai are o coardă în sine, ce răsună la
fericirea și la nefericirea națiunii din care s-a născut". Și tot
acolo, referindu-se la obiecția, care i se aducea în replică de
către adversari, că începuturile în cultură sunt întotdeauna mici
și oricum ele nu trebuie descurajate, criticul precizează: „dacă e
vorba de calitate, de valoare intensivă, atunci toate începuturile
sunt mari. Un început de cultură, în orice ram al ei s-ar întâmpla,
trebuie să cuprindă întâi ceva ce nu a fost pănă atunci în viața
publică a acelui popor, dar al doilea, totdeauna ceva ce poate
servi de fundament pentru o clădire și urmare mai departe.
Numai cu aceste două elemente este un început/'1 Și, în sfârșit,
cu un an mai înainte, în acel vestit în contra direcției de astăzi
în cultura română'. „Căci fără cultură poate încă trăi un popor
cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi și
această formă binefăcătoare a vieții omenești; dar cu o cultură

aprobare, aceasta e mai rar și mai grav. Mai rar, pentru că simțul
frumosului e un ce firesc și primordial în om, neatâmat până la un
oarecare punct de individualitatea popoarelor și de gradul civilizației la
care ele au ajuns: mai grav, pentru că o asemenea aprobațiune dovedește
nu o lipsă, ci o corupțiune de gust, ce trebuiește combătută cu cea mai
conștiincioasă energie, de nu voim să devie fatală pentru avântul literar
al țărei noastre. Ce plăcere de a produce un adevărat poet ca d.
Alecsandri, când tot acea laură așteaptă pe pseudo-poetul ? El ajunge
silit, aș zice că nu meritul, ci hazardul sau moda hotărăște și, descurajat,
el lasă să cadă brațul ce scotea din liră melodii armonioase... Pericolul
este deci iminent și lupta devine o datorie.“ (Recenzie din Convorbiri
literare, I, nr. 18 [15 noiembrie], 1867. Apud. antologia lui E.
Lovinescu, P. P. Carp, critic literar și literat, 1941, p. 49-50.)
1 Idem, Observări polemice, ed. cit., p. 139, 140.

106
falsă nu poate trăi un popor și dacă stăruiește în ea, atunci dă un
exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între
civilizarea adevărată și între o națiune rezistentă se nimicește
națiunea, dar niciodată adevărul461. E evident că cenzura literară
pe care o exercită junimismul, cu necesară responsabilitate, e o
componentă a unui program general de edificare a culturii.
Așa se întâmplă că avem de consemnat un fenomen cu
implicații vădit paradoxale. Demersul critic junimist care a
statuat necesitatea autonomiei esteticului pentru a separa, de pe
aceste postamente, complexul valorilor și-a îndeplinit programul
urmărind o neascunsă finalitate culturală. Ba chiar nu o dată
literatura, vrem să spunem esteticul, a fost integrat deliberat în
sfera mai largă a culturii. Se anula astfel din capul locului
principiul suprem al separării sferelor în favoarea unui
sincretism principal ? Da și nu. Realitatea este că Maiorescu a
procedat chiar de la început prin a integra literatura în sfera mai
largă a culturii, considerând că asanarea și ridicarea ei, pe
temelii solid construite, se pot realiza prin reconsiderarea a
însuși statutului literaturii, îndreptată spre ea însăși. Desigur,
acest comandament a fost realizat prin proclamarea și practicarea
autonomiei esteticului. Dar niciodată, și cu deosebire la început,
nu a fost ignorată finalitatea culturală, după cum nu a fost
operată o disociere între literatură și sfera culturii. Spiritul
integrator între cele două valori (sau concepte) a funcționat
exemplar, fără ca disocierea între estetic și ceilalți factori să fie
compromisă. Vianu nu greșea de aceea când spunea, în 1941, că
au avut dreptate acei care „au recunoscut în el (în Maiorescu,
n.n.) mai mult un critic al culturii decât al literaturii. Și, fără
îndoială, apropiindu-se de fenomenul literar, Maiorescu o făcea,
mai ales în primele lui studii, cu interesul pe care îl merită

1 T. Maiorescu, op. cit., ed. cit., voi. I, p. 154.

107
literatura ca o parte importantă a culturii unui popor4*1. Urmărind
deliberat asemenea scopuri, Junimea a înțeles că ele nu pot fi
realizate exclusiv pe calea literaturii. Politica spre care se va
îndrepta activ din 1870-1871 a fost considerată, în consecință,
și ca un veritabil propulsor al culturii. Se consideră că prin
activitatea politică în planul strict cultural, dar și în cel mai larg
al spiritului public, se va ajunge la idealul preconizat.
Maiorescu, preocupat de afirmarea direcției noi, se întreba: „Va
avea România un viitor ? Se mai află în poporul ei destulă
putere primitivă pentru a ridica și a purta sarcina culturei ?
(s.n.) Căci cultura e o sarcină care cere și consumă neîntrerupt
puterile vitale ale unei națiuni. Va putea să pășească în lucrare
pașnică pe aceeași cale pe care civilizația apuseană a adus atâta
bine omenirii ? O parte a răspunsului atârnă de la direcția
spiritelor din societatea de astăzi, direcție a cărei manifestare
este literatura în înțelesul cel mai larg al cuvântului.**2 Este aici
(în întrebare și în răspuns) evident mărturisită convingerea că
numai prin literatură, altfel spus, prin practicarea singulară a
criteriilor estetice, idealul urmărit nu va putea fi atins. Era - se
admitea - necesară o adecvată politică a culturii, pentru
educarea spiritului public.3 Iar politica în planul culturii era ea
însăși concepută ca o componentă a activității politice în
general.
Cine crede că între planul literar-estetic și cel cultural-politic
din structurile junimismului s-a înălțat o strictă separație
înțelege puțin din țelurile înalte ale acestei mari orientări, ale
acestui foarte important curent complex alcătuit. Pare paradoxală,

1 T. Vianu, Titu Maiorescu - estetician și critic literar, Opere, ed.

cit., voi. II, p. 345.
2 T. Maiorescu, op. cit., ed. cit., voi. I, p. 157.
3 Vezi și Vladimir Streinu, T. Maiorescu, în Clasicii noștri, ed. cit.,
p. 65.

108
dacă nu chiar incredibilă această afirmație. Dar ea se verifică
lesne pentru oricine examinează chestiunea lucid și fără
preconcepte. Pare paradoxală și incredibilă pentru că, știe
oricine, junimismul a proclamat deschis și viguros, încă de la
1867, principiul autonomizării criteriilor estetice în actele de
evaluare. Dar aceasta numai în planul strict al evaluării
fenomenului literar. Numai că literatura nu a fost înțeleasă de
factorii responsabili ai Junimii ca un domeniu autonom. A fost
firesc integrată în sfera mai largă a culturii, iar cultura -
considerată și ea ca o componentă a spiritului public. în această
viziune integratoare nu toate componentele au fost socotite egal
de importante, după cum pentru statutul și evoluția fiecăruia nu
au fost utilizate aceleași criterii și procedee. Dar niciodată
independența unei componente nu a fost ridicată dincolo de
autonomia ei relativă, iar activitatea publică, denumită, cum se
cuvine, politică, nu a fost neglijată pentru realizarea scopului
care era unitar. Principiul adevărului și al asanării, peste tot
urmărit, constituia liantul care unifica efortul junimist într-un tot
inextricabil. Cel care mai are îndoieli ar trebui să mediteze
asupra acestei propoziții maioresciene din 1886 (la care vom
reveni într-o altă ordine de idei): „Sinteza generală în atac,
izbirea unui întreg curent periculos o credem acum ștearsă de la
ordinea zilei pentru părțile esențiale în literatura proprie și în
știința teoretică. Rămâne încă la ordinea zilei în politică, dar de
aceste nu ne ocupăm aicf* (s.n.)1. Sau iat-o exprimată tot de
Maiorescu și parcă mai apăsat într-o scrisoare din mai a
aceluiași an 1886 către I. Slavici: „însă d-ta n-ai înțeles un lucru:
absolut aceeași lucrare, în același sens, pentru același adevăr
și bine pe care a făcut-o Junimea în spiritul literar, o face în
spiritul politic și este în chiar momentul de față pe calea sigură

1 T. Maiorescu, Poeți și critici, ed. cit., voi II, p 286

109
a izbândei441 (s.n.). Ideea aceasta a unității programului junimist
o întâlnim curent în presa de orientare junimistă, exprimată
limpede și fără echivoc. „Este nevoie, se scria într-un editorial al
României libere din 1885, de o nouă direcțiune în activitatea
noastră, atât individuală cât și publică. Această idee grupul
nostru a înscris-o de mult pe steagul său și s-a silit a convinge pe
cei ce gândesc despre greșita direcțiune de până acum, precum și
asupra noului drum pe care trebuie să apucăm. Lupta noastră a
izbutit în parte în liberatură; vom izbuti, credem, cu o mai
serioasă dezvoltare culturală a celor ce iau parte la viața publică
a statului și în politică.442
Citatele, vrem să spunem preciziunile de acest fel, ar putea
continua încă mult, toate articulându-se în același plan unificator.
Revitalizarea literaturii considerată ca realizabilă prin intermediul
efortului cultural și politic, după cum asanarea spiritului public
era socotită ca fiind și o rezultantă a ridicării generale a nivelului
cultural. Toate conjugându-se într-un efort general, ansamblul
fiind înțeles ca suma strădaniilor în fiecare sector, niciodată
izolat dintr-o totalitate unificată programatic. Junimismul astfel
înțeles devine expresia creatoare a spiritului național în toate
domeniile implicate: literatură, cultură, spiritul public. Un
summum de valori intercondiționate cu o relativă autonomie,
niciodată separate însă de zăgazuri izolaționiste. Autonomia
esteticului proclamată necesar în directivele criticii literare a fost
ea însăși subordonată programului general cultural și politic -
fără a i se știrbi din statutul ei independent - căpătând astfel
înfățișarea, socotită necesară, a unei reacții soci ologi co-culturale
de mare însemnătate.

11. E. Torouțiu, Studii și documente, voi. III, p. 173.

2 România liberă, IX, nr. 2297, (13 martie) 1885.

110
 *
Estetica și critica literară nu pot fi disociate, de vreme ce
aceasta din urmă este o modalitate aplicată a celei dintâi. A
vorbi de criticul Maiorescu, de critica literară practicată de
junimism deosebit de programul estetic general e, de aceea, o
imposibilitate metodologică. Noi am separat-o aici (firește
relativ !), totuși, și din rațiuni strict metodologice. Am adoptat
un model ilustru (cel al lui Vianu) care l-a analizat pe Maiorescu
estetician și critic literar, nu fără a așeza o aparentă linie
despărțitoare între cele două compartimente, înțelese totuși
unitar. I-am urmat exemplul. A-1 deosebi pe esteticianul de
criticul Maiorescu devine o imposibilitate. Propozițiile estetice îl
definesc pe critic, după cum demersul critic îl invocă mereu pe
estetician. Mai ales că Maiorescu - am mai spus-o ! - nu a fost
un estetician cu pretenție de sistemă, ci un critic ce avea chiar
și pentru această îndeletnicire opinii speciale pe care un
profesionist de azi al disciplinei nu le-ar putea accepta. Dar în
ciuda acestei opinii despre statutul disciplinei căreia nu înțelegea
să-i asigure un exercițiu permanent, cu o ritmicitate fixă pliată
strict pe comentarea fenomenului literar, Maiorescu este
neîndoielnic întemeietorul criticii românești. Știm că a avut
predecesori, dintre care unii realmente notabili. Dar rolul de
ctitor, în sensul propriu al termenului, l-a avut criticul Junimii. A
fost, e necesar să stăruim, nu un pionier, ci un ctitor, care a știut
să slujească exemplar, decenii de-a rândul, în edificiul de el
întemeiat. Și, fără îndoială, tocmai acestui har și statornicie în
activitate i se datorează în mare măsură marea școală care
a reprezentat Junimea pentru literatura noastră. Pompiliu
Constantinescu avea negreșit dreptate când spunea că nefericirea
generației de scriitori pașoptiști stă în aceea că nu a avut un
critic. Nu-1 uităm pe Kogălniceanu. Dar istoricul și marele
bărbat politic a fost un critic prin accident (câtă vreme - puțină

111
- a fost) mai mult ca un reflex necesar al vocației sale de
animator cultural. Fără acest critic, generației pașoptiste i-a lipsit
personalitatea propulsoare, cu rol de arbitru și judecător, care să
selecteze valorile, să descurajeze nechemații, să găsească
mijloacele de a metamorfoza - unde era necesar - entuziasmele
prea generoase în rigoare estetică, despărțind bărbătește diluția
verbală de verbul transfigurat. Și poate că lipsa unei personalități
critice a fost și fatalitatea acestei mari și frumoase pleiade
scriitoricești care a așezat doar temelii fără a ajunge să detașeze
excepțiile. Dar - cine știe ? - repetând astăzi banalizata propoziție
hegeliană, am putea spune că această personalitate critică nu a
apărut în epoca pașoptistă pentru că nu era încă necesară, sau nu
se maturaseră condițiile pentru ivirea ei. Sunt, știm bine, ipoteze.
Singurul lucru comentabil e faptul inexistenței unui mare critic
care să fi reprezentat generația pașoptistă. Junimea l-a avut. Și el
a fost, cum era necesar atunci, un critic de direcție care a diriguit
conștiințele, neocolind nici modalitatea criticii de susținere.
S-a spus, nu fără dreptate, că Junimea, și Maiorescu în
special, a conferit criticii un statut exclusiv cultural. Dar putea
avea critica, la 1867 și chiar mai târziu până după 1880, un alt
statut decât cultural ? Ea a avut la început misiunea nu de a
promova valori cât să descongestioneze terenul ocupat de
nechemați. Că acțiunea de curățire s-a dovedit a fi prea radicală,
cuprinzând în aria ei și câteva valori autentice este prea
adevărat. Dar radicalitatea era ea însăși o condiție esențială a
misiunii asumate de Maiorescu. Și o cumpănă în acțiuni cu
caracter radical e greu de menținut. Riscul exagerației e cumva
inevitabil, deși unele măsuri de temperanță se cereau luate. Mai
ales că junimiștii se revendicau din principiile evoluționiste. Or,
din această perspectivă, unele din valorile epocii erau, pentru
nivelul literaturii de atunci, oricum demne de considerat. Se
întâmplă însă că aceste rigori ale principiilor evoluționiste nu au
fost îngăduite și în ideologia literară junimistă. Aici au operat,

112
chiar de la început, criterii clasiciste, judecățile de apreciere
luând drept etalon modelele ilustre. Firește, nu era indicat a se
proceda prin acordarea de „rabat‘£ și examenul să ia în calcul un
procentaj de scăzământ autoimpus. Dar, oricum, a-1 judeca pe
George Sion sau Bolintineanu în funcție de modelul lui La
Fontaine sau tot pe Sion în comparație cu Lessing iar pe Hasdeu
în funcție exclusivă de definiția lui Schopenhauer asupra
tragediei,1 nu era tocmai o modalitate născătoare de rezultate
asanatoare. Dar nu uităm ceea ce am spus mai înainte, misiunea
junimismului în critica literară presupunea radicalitatea și
aceasta nu se putea exercita cu ajutorul criteriilor evoluționiste.
Critica culturală maioresciană, adaptată necesității istorice,
decurgea din poziția sociologică în literatură. Pentru că ce alta
decât o atitudine sociologică în planul literaturii este procesul
întreprins întregului peisaj al liricii timpului ? Rechizitoriile

1 „Pentru o fabulă bună - scrie P. P. Carp în recenzia la volumul lui

G Sion - însă cerințele la care un gust luminat obligă pe poet sunt atât
de mari, încât nu cunoșteam decât pe singurul La Fontaine ce le-a
satisfăcut pe toate. O scurtă cercetare critică ne va proba aceasta și
suntem convinși că dacă d. Sion și-ar fi dat seama...“ Urmează „cea mai
bună definiție a fabulei (ce) ne este dată de Lessing44 (după Disertații
despre fabulă) și mereu „Lessing ne învață44, „Lessing ne arată44,
„completând definiția lui Lessing vom observa că...44 sau „dacă d. Sion
ar fi meditat puțin pe La Fontaine care tocmai...44 Procedeul fusese
utilizat aidoma mai înainte, de același Carp, în vestita recenzie la
Răzvan și Vidra de Hasdeu. Cum comenta o dramă, cita opinia lui
Schopenhauer despre dramă, după care începea evaluarea. „Aplicând
acum aceste idei la drama d-lui Hasdeu și întrebându-ne care este
acțiunea, mărturisim în toată umilința că nu putem găsi nici un răspuns
cât de puțin satisfăcător.44 (în E. Lovinescu, P. P. Carp, critic literar și
literat, p. 66-71, 80.) Nu altul va fi procedeul lui Maiorescu, deși
criticul mânuia arta comparării și a supunerii la modele cu infinit mai
multă suplețe.

113
întreprinse în planul ideologiei erau prelungite și în cel al
literaturii. Numai că de astă dată nu în sens restrictiv - din
perspectiva ideologiei restaurației târzii - ci, dimpotrivă, în sens
modem, pentru racordarea fenomenului literar-cultural românesc
la cel european. în acest fel și pentru acest scop critica maioresciană
a supus întreaga noastră cultură modernă unui proces necesar de
reevaluare. Prin confruntarea cu nivelul culturii europene, i-a
fixat un etalon îndrăzneț sub specia eternității valorilor. E lesne
de înțeles că, supusă unor asemenea comandamente, critica
practicată de Maiorescu nu putea fi, până mult târziu, decât
culturală. Până la apariția marilor valori o critică analitică nici
nu avea obiect. De aceea maniera definită drept-judecătorească,
normativă și de directivă generală. Totul sprijinit pe principii
estetice clare, ferme și indiscutabile.
I-a fost dat, așadar, criticii literare românești să se constituie
ca disciplină sub semnul incontestabil al rigorilor estetico-
filozofice. Maiorescu și-a sprijinit opiniile (la început rechizitoriale)
pe un concept despre natura esteticului. De la acest punct inițial
au pornit toate elaborările sale critice care nu au exclus din
analiză (chiar în anii de început) raportul necesar dintre
literatură și ansamblul formelor culturale. Parafrazând clarificări
mai recente, am spune că spiritul tutelar al Junimii și-a propus să
reflecteze asupra modului cum o experiență individual istorică
poate și trebuie să dobândească în conștiința adevăratului creator
o experiență umană universală. Pare paradoxal că o critică uzând
de modalități clasiciste, postulând necesitatea evaluării în funcție
de modele ilustre ale genurilor literare (deci aparent ignorând
istoricitatea fenomenului literar) să fi urmărit în demersurile sale
raportul necesar dintre estetic și cultural. Aceasta deopotrivă în
premisă ca și în finalitatea demersului. Nu a fost, cum se știe, o
critică profesionistă, aplicată, iar Maiorescu nu a fost un
profesionist al criticii în sensul actual al disciplinei atât de
specializat foiletonistică. S-ar putea deduce de aici că acestui

114
statut al criticii preconizate de junimism i se datorește sprijinirea
pe un concept filozofic asupra naturii esteticului ? Fără îndoială
că situația specială amintită a contribuit la această configurare.
Dar e greu de presupus că Maiorescu, cu formația sa și cu
convingerile sale asupra rosturilor criticii, ar fi abandonat un
statut la crearea căruia contribuise hotărâtor. De altfel, faptul e
evident în epoca târzie, când modalitatea criticii analitice e
totuși - în ciuda unor prejudecăți tenace - practicată. Firește, nu
la modul foiletonistic, cu preocupări constante de comentare cu
o ritmicitate fixă a aparițiilor. Important e totuși faptul abordării
modalității criticii analitice. Dar, cum spuneam, și acum fără a
abandona conceptele filozofice despre natura esteticului.
Este adevărat că Maiorescu, în 1868, când a recenzat culegerea
de lirică populară datorată lui Alecsandri, se arată nemulțumit
că publicațiile s-au limitat a anunța volumul (cum au procedat
inițial și Convorbirile) fără a trece apoi la comentarii: ..însă acel
anunț al momentului nu este îndestul pentru cerințele criticei
literare''. De aici ar reieși că în toate ocaziile comentarea
analitică se impune de vreme ce, se precizează, acestea sunt
„cerințele criticei literare". Concluzia ar fi eronată. Maiorescu
socotea că asemenea operații de mărunțire nu sunt necesare în
stadiul respectiv. Din când în când câte o recenzie (precum cele,
amintite, ale lui Carp) comenta o apariție. Și mai totdeauna cu
scopuri mărturisit negatoare. Aceste recenzii desființătoare se
integrau însă și ele programului general al criticii junimiste care
pornea de la ideea că examenul trebuie să fie global, ca un
necesar efort de sinteză asupra întregului peisaj literar. E inutilă
o mărunțire a peisajului - spune limpede subtextul studiului
maiorescian din 1867 - pentru a dezvălui carențele, mereu
aceleași, la registrul fiecărui poet sau al fiecărui volum din
aceeași operă. Poate că de aceea Maiorescu nici nu a socotit utilă
profesionalizarea criticii literare și nu a scris în domeniul pe care
l-a întemeiat și l-a reprezentat cu atâta strălucire decât câteva

115
articole numărate pe degetele unei mâini. Vianu considera că la
aceasta a contribuit și formula sa artistocratică de viață care îi
impunea să slujească literatura fără să i se robească, s-o conducă
fără a i se subordona permanent. Incontestabil, observația lui
Vianu nu trebuie eludată din apreciere, ea aducând o prețioasă
apreciere de ordin psihologic. Dar chiar ținând seama de această
precizare, rămâne în picioare, credem, motivația opiniei
conducătorului Junimii despre condiția criticii de directivă. O
acțiune de îndrumare și stimulare la început pentru eradicarea
terenului, apoi promovarea valorilor autentice de el selectate.

6. Se crede curent că în exercițiul critic al Junimii se pot

deosebi două mari perioade, diferențiate nu numai temporal, dar
și ca modalitate de a aborda fenomenul. Observația nu e lipsită
de temei și mai încolo o vom comenta și noi. Deocamdată am
vrea să notăm ceea ce apare cumva ca o ciudățenie. Maiorescu,
ca un logician ce era, nu și-a definit din capul locului
modalitatea criticii pe care înțelegea s-o practice. Altfel spus, nu
și-a definit termenii cu care pornea să opereze. (Lucrul pare
oricum curios pentru un logician.) Formula criticii sale pe care
unii au numit-o generală, alții de directivă iar alții judecătorească
- și care a fost atât de mult discutată sau controversată - a fost
precizată târziu, tocmai în 1886. Adică atunci când îi anunța
sfârșitul. Ciudățenia, chiar dacă e semnalată, este poate numai
aparentă. Conducătorul Junimii nu a socotit util să-și definească
formula, considerând, probabil, că ea poate fi lesne descifrată
din chiar textele critice care o descriu. Fapt este că în 1886, în
Poeți .S7 critici, o aflăm pentru prima oară precizată. Și o făcea
aproape la un deceniu și jumătate după ce în Direcția nouă
anunțase noua mișcare literar-culturală. Rezultatele erau cu
adevărat însemnate chiar dacă meritele nu au fost integral ale
Junimii. Cum vom arăta, meritului acțiunii de eradicare întreprins
de Junimea i s-a asociat un mare noroc. Norocul apariției lui

116
Eminescu fără de care Junimea nu ar fi devenit, literar vorbind,
ceea ce a fost. Dar indiferent de motivații și împrejurări,
Maiorescu avea dreptate să semnaleze că de la Direcția nouă s-a
constituit „o întreagă mișcare ce dă ultimului deceniu un aspect
cu totul deosebit și îmbucurător^. în funcție de aceste mutații
fericite, conducătorul Junimii a precizat condiția necesară a
criticii. Nu numai a sa, dar a disciplinei însăși.
înainte de orice comentariu să cităm textul: „în proporția
creșterii acestei mișcări, scade trebuința unei critice generale.
Din momentul în care se face, mai bine, acest fapt însuși este
sprijinul cel mai puternic al direcției adevărate. Poeziile lui
Eminescu, Pastelurile și Ostașii lui Alecsandri vor curăți
atmosfera estetică vițiată de Macedonski, Aricescu, Aron
Densușianu etc. etc. Cuvintele din bătrâni ale d-lui Hasdeu sunt
de la sine lovitura de moarte a dicționarului Laurian-Massim și
a rătăcirilor «filologice» din Tâmave. Și așa mai departe. Nu e
vorbă, aprețierile critice izolate nu vor lipsi și nu vor trebui să
lipsească niciodată dintr-o mișcare intelectuală, și noi înșine am
citat mai sus articolele d-lor Onciul și Bogdan ca un semn
binevenit al timpului de îndreptare. Dar aceste sunt lucrări de
amănunte. Sinteza generală în atac, izbirea unui întreg curent
periculos o credem acum ștearsă de la ordinea zilei pentru părțile
esențiale în literatura proprie și în știința teoretică. Rămâne încă
la ordinea zilei în politică, dar de aceasta nu ne ocupăm aici.
Misiunea criticei - misiune dealtminteri totdeauna modestă, dar
nu fără importanță în modestia ei - ne pare a fi în momentul de
față mai mult de a lărgi cercul activităților individuale, de a
deștepta tinerimea încă prea amorțită de pâcla trecutului și de a
îmbărbăta spiritele spre lucrarea roditoare. Este cu mult prea
îngustă albia curentului celui nou: în dreapta și în stânga
trebuiesc desfundate alte șiroaie, care să întărească mișcarea
principală, mișcarea însăși trebuie să pătrundă mult mai afund.
Fără îndoială, rectificările, mai ales în materie de știință nu vor

117
putea lipsi uneori din o aprețiare a operelor celor mai bune; fără
îndoială, în mijlocul unei activități critice pentru răspândirea
lucrărilor sănătoase se va simți pe ici, pe colo și necesitatea unei
loviri directe în contra nulităților, care se amestecă fără nici o
chemare în ale literaturei: „un energic «în lături !» va trebui dar
din când în când să fie rostit în orice mișcare intelectuală. însă
de aci nu rezultă că ar fi bine să se piardă acum timpul cu o
tendință critică în contra acelora care au meritul de a reprezenta
astăzi însăși mișcarea cea bună în o parte esențială a ei.4'1
Acesta este textul. Pe marginea lui s-a discutat mult. S-a spus
- și de câte ori ! - că pur și simplu prin această declarație de
principii Maioreseu ar fi semnat aproape un act de deces al
criticii literare2, de vreme ce rostul ei era redus la rostirea, când
și când, a unui energic „în lături !44 împotriva nechemaților sau la
„aprețierile critice izolate4'. Ambele cazuri de tolerare a criticii
au fost considerate a fi situații limită, în spațiul cărora critica
nu-și poate exercita, cum se cuvine, sacerdoțiul. Dar nu uităm
că Maiorescu avea opinia sa despre rațiunea și statutul criticii
pe care înțelegea s-o păstreze în registrul grav al directivei, de
conștiință a literaturii fără a i se subordona total. Gherea vorbea
în articolul la care ne-am referit despre dispariția modalității
critice, denumită de el judecătorească, lăsând să se înțeleagă că
Maiorescu a fost personalitatea chemată de istorie să exercite
tocmai această misiune, în care critica nu putea fi decât astfel

1 T Maiorescu, op. cit. voi. II, ed cit., p 286-287.

2 în epocă Gherea a fost poate cel dintâi care s-a oprit la această
interpretare în articolul său din 1887, Critica criticei (devenit în volum
Asupra criticei), scria: „Eminentul nostru critic, d-1 T. Maiorescu, în
articolul său Poeți și critici exprima o părere care a trebuit să facă pe
mulți să se mire. D-sa zice că în țara românească n-are ce mai căuta
critica, deoarece la noi ea a avut un rol de îndeplinit, dar acum nu mai
are/4 (Cf. Studii critice, ESPLA, 1956, voi. I, p. 62.)

118
concepută. Noua modalitate a criticii, modernă, analitică,
Maiorescu nu o mai poate - credea Gherea - practica pentru că
opiniile sale despre condiția criticii sunt altele.
Observațiile lui Gherea cuprind, incontestabil, adevăruri, ca
și exagerați!, la care ne vom referi într-un alt capitol. Important
e aici să subliniem că ele nu-1 contestă defel (cum s-a acreditat!)
pe criticul Maiorescu. Dimpotrivă, îi reliefează extraordinarul
rol exercitat în renașterea literaturii române modeme. Aceasta
deși articolul lui Gherea avea un fond polemic nemijlocit,
înfruntându-se nu numai două personalități, ci efectiv două școli,
două direcții în cultură, estetică și ideologie. în comparație cu
aprecierile negatoare ale dizidenților junimiști de mai târziu (de
felul lui N. Petrașcu), observațiile lui Gherea apar - fără exagerație
spus - elogioase. Din observația lui Gherea pe marginea opiniei
maioresciene despre critică, exprimată în 1886, se poate reține
însă convingerea sa că o etapă a criticii se încheiase. Dacă
Maiorescu putea sau voia să utilizeze instrumentele noii
modalități critice, conținuându-și destinul de mentor al literaturii
române, e inutil să dizertăm. O etapă a criticii se încheiase
într-adevăr. Dar cu aceasta rațiunea criticii nu încetează total.
Dealtfel, aceasta lasă și Maiorescu să se înțeleagă în articolul
său.
Ce-i drept, se vede bine din citatul reprodus, Maiorescu
reducea actul critic la „critica generală44, altfel spus, la acțiunea
de direcționare și îndrumare sprijinită pe estetică. E potrivit să se
vadă aici o înțelegere pedagogică asupra misiunii critice, de
vreme ce, se spune în textul la care ne referim, literatura s-a
învigorat definitiv, a depășit stadiul infantil din 1867 încât
operațiile educative (altfel spus, critică literară de directivă)
devin inutile. Dar, din nou, în acest text Maiorescu nu vorbește
de renunțarea totală la actul critic, ci de încetarea „criticii
generale44. Și nu e oare îndreptățit să înțelegem prin acest
concept, de fapt, fundamentele estetice ale criticii literare ? Doar

119
Maiorescu în puținele sale studii de până în 1886 a confundat
critica literară cu estetica sau, mai bine, a redus critica la
fundamentele ei estetice. Cu asemenea fundamente estetice a
izbutit Maiorescu să realizeze ceea ce numea „sinteza generală
în atac44 și „izbirea unui întreg curent periculos44. Să vedem și în
aceste acțiuni alte denominații pentru actul critic ? Acestui statut
al criticii îi semna Maiorescu actul de deces în 1886.
Dar ar fi exagerat, nedrept să spunem că Maiorescu a limitat
critica exclusiv la această condiție de generalitate încrucișată cu
estetica (tot atât de generală) cu ajutorul căreia se îndruma viața
literară și se realiza „izbirea unui întreg curent periculos44 ?
Credem că o asemenea interpretare ar fi o efectivă exagerare
deformantă. Ce-i drept, Maiorescu nu a pus mare preț pe critica
literară, de vreme ce a subliniat că misiunea criticii a fost „de
altminteri totdeauna modestă, dar nu fără importanță în modestia
ei44. Importanță în... modestie e o tipică formulă de diplomație
maioresciană pentru a conferi demnitate unei situații fatal
diminuate. Dar în această condiție modestă (ba chiar mai
modestă decât în epoca trecută când exercita funcțiunea de
utilitate, totuși majoră de „izbire a unui întreg curent periculos44)
critica putea, trebuia să-și mențină statutul existențial și
funcțional. Câteva preciziuni ne îndreptățesc această afirmație.
Intr-un loc se spune că „nu e vorbă, aprețierile critice izolate nu
vor lipsi și nu vor trebui să lipsească niciodată dintr-o mișcare
intelectuală... Dar aceste sunt lucrări de amănunte...44 Mai jos se
fixează misiunea criticii la deșteptarea elanului creator al
tinerimii, pentru ca mai încolo să se spună că pentru stabilirea
și dezvoltarea direcției celei noi, vor fi necesare manifestări de
„aprețiare a operelor celor mai bune44. Iar în continuare se
vorbește chiar de o „activitate critică pentru răspândirea
lucrărilor sănătoase44 în cadrul căreia, când va fi necesar, fatalul
„în lături44 va trebui rostit cu energie. Toate aceste precizări și
completări semnalează fără putință de tăgadă că Maiorescu nu a

120
semnat în 1886 actul de deces al criticii literare. Ii socotea
misiunea în continuare necesară chiar dacă importanța ei,
modestă dintotdeauna, trebuia să coboare acum încă o treaptă.
Rămânea fixată la „aprețierile" critice izolate, la „rectificări mai
ales în materie de știință44 la „aprețiarea operelor celor mai
bune44. Dar se pomenea și de „necesitatea unei loviri directe în
contra nulităților care se amestecă fără nici o chemare în ale
literaturei44. La urma urmei, ce alta este activitatea critică
curentă, de tip foiletonistic, decât îmbinarea funcțional-utilă a
„aprețierei operelor celor mai bune44 cu „lovirea directă în contra
nulităților44 ? Sau, altfel spus, relevarea valorilor și descurajarea
vehementă a nechemaților.
Să conchidem deci că acest text din 1886 precizează criticii
statutul ei firesc, chiar modem. (Că Maiorescu nu voia sau nu
putea să-1 practice e o altă chestiune.) Dar conducătorului
Junimii acest statut al criticii, care este totuși cel real și unanim
recunoscut, i se părea prea meschin în modestia sa acum mult
diminuată. De o anume distincție superioară s-a putut bucura
disciplina criticii în trecut, atunci când a fost chemată să
înfăptuiască „sinteza generală în atac44, când s-a contopit necesar
cu postulatele esteticii filozofice, când avea de înfruntat o
întreagă mișcare literar-culturală care trebuia eliminată pentru a
crea, pe ruinele ei, o alta nouă și validă. Dar etapa aceasta se
încheiase și o critică redusă, ca misiune socială, la „aprețieri
izolate44 compuse din elogiul creațiilor împlinite și blamarea
eșecurilor i se părea lui Maiorescu o îndeletnicire prea minoră,
chiar dacă întrucâtva necesară. Că aprecierea lui Maiorescu nu se
susține este astăzi tuturor învederat. Critica nu poate avea numai
funcțiuni directoare, îndrumând pe deasupra și cumva dictatorial
fenomenul literar. Rațiunea ei de a se constitui în conștiința
literaturii, dezvăluindu-i semnificațiile, valorile estetice, într-un
cuvânt comentând-o apreciativ cu responsabilitate și obiectivitate.
Nu e greu, credem, să recunoaștem în opinia lui Maiorescu

121
despre critică („totdeauna modestă"), paradoxal, o recunoaștere
a condiției ei fatal subalterne. Critica nu e, după el, creație.
Acesta este apanajul exclusiv al operelor de ficțiune. (Că
Maiorescu nu are aici dreptate și că atributul creației se poate
adjudeca perfect legitim oricărei opere, deci și celei critice, prin
profil și obiect care întrunește condițiile noutății ei originalității
a demonstrat excelent Adrian Marino.1) Rolul criticii e „întotdeauna
modest" fie că îndrumă, direcționează și determină o mutație de
structură în mișcarea literară a unei epoci, fie că se limitează - și
mai pauper ! - la comentarea fenomenului literar care, probabil, își
urmează un drum statornicit (de cine ?). Există, cum se vede, trepte,
gradații și în condiția unei discipline subalterne. Conducătorului
Junimii, dezvăluie subtextul, destinul i-a rezervat un loc pe
treapta de sus a acestei ierarhii subalterne ca unul care, din 1867,
a declanșat și diriguit marea campanie pentru „izbirea unui
întreg curent periculos". Acum, misiunea aceasta s-a încheiat.
Scade „trebuința unei critici generale4'. Dar nici măcar critica
generală (estetico-filozofică) nu va dispărea cu totul. Scade și
ea din importanța-i modestă, o dată cu întreaga îndeletnicire
critică. Dar misiunea criticii, firește modestă totdeauna, nu-și
încetează funcțiunile.
Comentând acest faimos text maiorescian din 1886, Vladimir
Streinu (care și el a demonstrat că nu e deloc vorba de promulgarea
unei încheierei de funcțiune pentru critica literară) credea că
aceste elemente care fixează pragul despărțitor dintre cele două
etape ale condiției criticii ar fi determinate de natura actului
critic. Până spre 1880 se negase în bloc pentru a se face loc
valorilor care se ridicau. Acum, când locul acestora a fost
definitiv fixat și mișcarea literară s-a însănătoșit, acele „aprețieri
izolate" care vor deveni noua misiune a criticii „pot primi tot

1 Adrian Marino, Dicționar de idei literare, Editura Eminescu, 1973,

p. 480.

122
atât de bine, pe lângă înțelesul de critică aplicată câte o operă
anume, pe acela de comentar favorabil^1 (O opinie asemănătoare
celei a lui Vladimir Streinu a afirmat și Nicolae Manolescu.2)
Or, comentarii favorabile nu făcuse până acum mai deloc dacă
excludem din discuție recenzia la antologia de poezie populară a
lui Alecsandri. Aceasta nici nu se potrivea formulei critice
maioresciene de până acum (am putea spune formulei critice
junimiste, dacă luăm în considerare - și de ce n-am face-o ? -
și recenziile lui Carp de o feroce duritate distrugătoare),
structurate pe năruirea unui curent socotit periculos3. De-abia
acum, din 1886 încolo, amintește de necesitatea comentariilor
favorabile despre operele bune datorate exclusiv (se putea ?)
direcției noi din mișcarea literar-culturală inițiată și supravegheată
de Junimea. E evident că aici nu era numai o perceptibilă
schimbare de accent. Se deschidea ferm o cotitură care marca
linia despărțitoare dintre două etape bine desenate.
întrebarea este dacă această a doua etapă este și ea ilustrată
de Maiorescu precum o ilustrase autoritar pe cea dintâi. Sau, și
mai bine, pentru obiectul studiului nostru (care nu e totuși o
monografie despre opera criticului), dacă junimismul se va

1 Vladimir Streinu, op. cit., p 71.

2 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 204-205.
3 Că așa stau lucrurile, că Maiorescu reducea la început actul critic
numai la funcțiuni negatoare o dovedește acest text din Observări
polemice (1869)' „A critica este ușor, e greu a face mai bine. Fără
îndoială. Dar de aici nu urmează, precum par a crede cei ce ne
întâmpină cu asemenea opinii nouă, că a critica este de prisos. Ușoară
sau nu, critica a fost și va rămâne o lucrare necesară în viața publică a
unui popor. înțelegerea răului este o parte a îndreptării. Din acest punct
de vedere, înființarea unei reviste (Convorbiri literare) cu o tendință
critică mai pronunțată ne pare a împlini un gol lăsat în mica noastră
mișcare literară/4 (Op. cit., p 119.)

123
angaja pe traiectul acestei noi etape anunțate atât de decis de
Maiorescu. Am greși dacă am răspunde hotărât negativ la
amândouă aceste întrebări. Dificultatea răspunsului nu provine
din examinarea atentă și obiectivă a textelor, ci din calitatea
opiniilor exprimate în această chestiune cinci-șase decenii de
mari personalități care, mai toate, i-au negat lui Maiorescu darul,
ba chiar calitatea de critic. Lovinescu scria încă în 1915 că
Maiorescu nu a fost critic în sensul modern al disciplinei.
„Nimic - decide Lovinescu - din această critică modernă în
opera lui T. Maiorescu; în articolele despre Eminescu, Caragiale,
sau în cele câteva rapoarte academice nu găsim decât o critică
embrionară, sigură în judecata ei, măsurată și atică în formă, dar
neîndestulătoare... Posteritatea va rămâne nedumerită dinaintea
omului care, minte critică atât de limpede, a putut trăi un sfert de
veac alături de Alecsandri, fără să-i fi studiat opera, alături de
Eminescu pentru a-i închina câteva pagini literare de dreaptă
prețuire, dar străine de problemele criticei modeme, și alături
de Creangă, fără să-i fi consacrat o singură pagină; care a putut
păstra aproape 20 de ani manuscrisele lui Eminescu, fără a le fi
bănuit nu numai valoarea artistică, dar nici însemnătatea lor
culturală. Limitat la formele abstracte ale cugetării logice și la
cadrele culturii generale, Maiorescu nu s-a scoborât la critica
literară. Pregătit sufletește, prin simț artistic și cultură
universală, el și-a declarat menirea încheiată și, socotind că
prezența unei bune literaturi presupune în sine și critica
literaturei rele, a lăsat altuia marea cinste de a întemeia
adevărata critică română/'1 Nu altă opinie avea să rosteaseă
Lovinescu în 1940 în monografia închinată lui Maiorescu,
verificându-se deplin opinia despre antimaiorescianismul

1 E Lovinescu, Critice, voi. VI (ediție definitivă), Ed. Ancora, 1928,

p. 47-48.

124
consecvent al lui Lovinescu1. Și nu a spus același lucru G.
Călinescu în Istoria literaturii... ?: „Dealtminteri Titu Maiorescu
nu avea plăcerea analizei cărților. Pentru el critica este o datorie
de cetățean pe care o îndeplinește cu multă hotărâre și cu mult
talent. Luate în absolutitate, principiile lui estetice se pot
discuta, ca instrumente de îndrumare a culturii române ele și-au
atins ținta... Articolele prin urmare în care Maiorescu face critică
aplicată sunt cu totul insuficiente și cu cât vremea înaintează și
tonul didactic apare anacronic ele se vădesc și mai puerile. Critic
de analiză, de creație n-a fost Maiorescu și singura valoare a
articolelor citate este aceea care decurge din acțiunea lor, adică
acordarea autorității unor scriitori care s-au dovedit vrednici de
această onoare.“2 Opinii în esență nu mult diferite avea să afirme
și Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu,
Vladimir Streinu. Cele mai favorabile dintre acestea (mai ales
ale lui Vladimir Streinu) vor stărui asupra rolului conducătorului
Junimii în punerea fundamentelor criticii, a relevării gustului său
rar, a capacității de a selecta și impune valori autentice.
După acest ocol necesar să reluăm întrebarea de la care am
pornit. Anume dacă junimismul (Maiorescu în special) s-a
angajat în această nouă etapă din evoluția criticii românești.
Răspunsul este mult ușurat de o clarificare recentă a lui Nicolae
Manolescu. Acesta are meritul nu numai de a fi insistat asupra
vocației critice a lui Maiorescu („critica latentă, de gusf'), dar
și de a fi atras atenția asupra semnificației rapoartelor academice.3

1 Vezi pentru aceasta, Alexandru George, Maiorescianisin ?, în voi.

La sfârșitul lecturii, Ed. Cartea românească, 1973, p. 135
2 G. Călinescu, op. cit., p. 358-359.
3 „Despre existența unei critici latente, de gust, la Maiorescu, și
despre modurile ei, de la însemnarea ocazională de lectură la exercițiul
de autoritate din rapoartele academice, nimeni n-a crezut util să
vorbească până astăzi. Ea reprezintă totuși o primă formă de critică și,

125
Se poate așadar spune că în bună măsură Maiorescu - și datorită
lui junimismul - nu a considerat încheiat rostul criticii la 1880.
O dovedesc înainte de toate articolele despre Caragiale (1885)
și Eminescu (1889), cele două articole despre I. Popovici-
Bănăteanu (1895), Victor Vlad Delamarina (1898) și apoi
rapoartele academice din 1895 la volumele lui Th. Speranția, I.
N. Roman, A. Densusianu, Ollănescu-Ascanio, cel din 1903 la
volumul lui H. Sanielevici, cele foarte cunoscute din 1905-1906
despre volumele lui Goga, Sadoveanu, Brătescu-Voinești sau
discursul la recepția în Academie a lui A. Naum. Nu are rost să
reluăm și noi analiza acestor recenzii-cronică care - deși
Călinescu le găsea insuficiente, anacronice și puerile - relevă
vocația critică a autorului, strădania de a se rosti asupra operelor
reprezentative din noul peisaj literar. Vom spune însă că nu toate
aceste texte dovedesc trăsătura numită de VI. Streinu „comentariul
favorabil44. Chiar dacă se isprăvise etapa criticii uniform
negatoare, Maiorescu înțelegea să-și respecte preciziunile din
1886 privind coabitarea dintre elogiul lucrărilor bune și
energicul „în lături*4 adresat producțiilor moarte esteticește.
Pentru că nimeni nu va putea conchide că e vorba de un
comentariu favorabil după ce va citi recenziile-raport la lucrările
unor Densusianu, I. N. Roman, Th. Speranția, D. Ollănescu-

î i cazul lui Maiorescu, o formă aproape la fel de bine ilustrată ca și

critica propriu-zisă.“ Și mai încolo: „Edițiile de Critice nu reproduc
decât o mică parte din «recenziunile literare» și din «răspunsurile
academice» ale lui Maiorescu; nimeni dintre comentatori n-a dat atenție
acestor scurte analize care fac din autorul lor unul din primii noștri
recenzenți literari. Ignorarea lor nu are însă nici un temei. Nu țin
recenziile lui Maiorescu de critică ? Ele sunt o altă formă a criticii de
gust mai apropiată de critica latentă din însemnări și din
Corespondență, decât de Eminescu și poeziile lui. Dar o formă pe care
Maiorescu a cultivat-o cu mare stăruință și a cărei audiență în epocă a
fost remarcabilă^. {Op. cit., p. 190, 196.)

126
Ascanio sau H. Sanielevici. (VI. Streinu ajunsese la concluzia
amintită pentru că nu luase în considerare decât recenziile-raport
integrate de autor în edițiile din Critice.) Există, din fericire,
celelalte, din 1906-1907, în care comentariul favorabil e bine
sudat în aceste mici compoziții care, deși ocazionale, se constituie
cu conturul perfect închegat, surprinzând nota esențială,
caracteristică a unor opere care fie că anunțau un mare prozator
(Sadoveanu), fie că propuneau pe un mare poet (Goga), fie că
semnalau cu simpatie măsurată pe un prozator (Brătescu-Voinești)
care în epocă se bucura de stimă și era, incontestabil, printre
talentele generației sale. Nu am uitat nici recenziile mai ample
despre Popovici-Bănățeanul și Victor Vlad Delamarina (din
1895 și 1898) care, deși veneau în prelungirea preocupărilor din
Literatura română și străinătatea, se detașează prin orientarea,
de asemenea favorabilă, a comentariului.
Toate acestea sunt perfect adevărate. Dar, îndrăznim să
spunem, ele demonstrează că Maiorescu era un critic autentic
(ceea ce, am văzut, i s-a contestat, și nu de nume oarecare !) și
că nu și-a încheiat practic cariera de critic la 1886. Demonstrează
însă ele și că Maiorescu a practicat modalitățile criticii moderne
de tip analitic, în care instrumentele psihologiei, cele ale
biografismului să se îmbine cu cele de ordin cultural ? E greu
de răspuns pozitiv. Sigur că esențial în judecăți continua să fie
criteriul estetic, ceea ce asigura autoritate continuă magistraturii
sale critice. Dar mijloacele rămăseseră cele valabile până la
mijlocul secolului XIX. Conducătorul Junimii rămăsese fixat la
vechea sa înțelegere asupra condiției criticii, privind cu
superioritate disprețuitoare spre noua orientare a criticii literare.
O socotea o modă, trecătoare ca oricare alta, refuzând, de aceea,
nu s-o accepte, dar măcar s-o considere cu seriozitate. Acest
imobilism îi irita pe unii dintre tinerii junimiști, determinându-le
dizidența. O știm, printre altele, din mărturisirea lui Nicolae
Petrașcu care fusese totuși unul dintre intimii cercului

127
maiorescian, debutase prin 1887 ca un critic cu viitor în
Convorbiri, primise în 1893 chiar un premiu din partea lui
Maiorescu pentru studiul său închinat lui Eminescu. Și totuși, de
prin 1890, relațiile dintre profesor și tânărul critic încep să se
încordeze pentru a sfârși în inimiciție în 1896 când Petrașcu
scoate publicația sa Literatură și artă română. Călătoria
pariziană - în 1890 - a tânărului critic, până atunci mult prețuit
de Maiorescu, contactul cu literatura critică a epocii („noua
critică^ a acelei vremi !), lecturile sale sociologice i-au
modificat opiniile până atunci ortodox junimiste (unele dintre
opiniile sale sociologice le precedă pe cele lovinesciene din
Istoria civilizați ei... j1 Mai înainte, în 1878, opinii asemănătoare,
deși mai puțin coagulate va afirma și Nicolae Xenopol (tot pe

1 Iată mărturisirea lui N. Petrașcu despre cauzele îndepărtării sale

de Junimea și junimism, adoptând alte puncte de vedere: „Știam pe de
rost Direcția nouă\ frazele lui îmi păreau așa de alese. Dar de câtva
timp nu mă mai împăcăm cu principiile criticei lui. Cetisem pe scriitorii
și criticii noi, pe Sainte-Beuve, Taine, Brunetiere și alții, ca și pe unii
italieni ca De Sanctis și Zumbini; urmăream regulat revistele Mercure
de France, La Revue de Paris, Nuova Antologie care răsfrângeau în
cronici amănunțite și mișcarea literaturii germane și vedeam în ele
mersul ideilor critice care erau altele decât cele de la 1860, la care se
oprise Maiorescu. îmi dădeam seama, de pildă, că părerea lui cum că
talentul este același, fie că se naște în pădure, fie că se naște în Paris
sau Berlin, fie că el trăiește în timpul nostru, fie că a trăit în timpul
Renașterii, nu mai era o părere admisibilă. De asemenea, și încă și mai
mult, ideea că opera literară stă numai în frumusețea formei și că
fondul, adică gândirile din ea, nu au nici o importanță, fie că ele sunt
înalte sau criminale, era de asemenea o părere nedreaptă. A trece sub
tăcere astfel de lucruri și altele ca ele era ceva nepotrivit cu timpul. A
le spune îmi era teamă că voi supăra pe Maiorescu căruia îi datoram
respect și recunoștință/4 Asta se întâmpla prin 1892-1893. în mai 1893
a apărut volumul lui Petrașcu Figuri literare contemporane, care se
deschidea cu studiul despre Maiorescu. Acesta i-a replicat: „Părerea

128
vremea studenției pariziene), într-o scrisoare către lacob
Negruzzi1. Acest refuz de a lua în considerare noile modalități
ale criticii avea să fie impus mai tuturor colaboratorilor tineri ai
Convorbirilor. Tuturor le era cunoscută aprehensiunea profesorului
și, unii din obligație, alții datorită influenței devenite convingere,
se adaptează acestei situații care nu lasă loc de pătrundere
înnoirilor în paginile venerabilei reviste junimiste. Abaterile,
când se produc (de pildă, N. Petrașcu), sunt strecurate cu
diplomație și abil acoperite ca să nu fie observate de mentor.
Alteori sunt îngăduite din motive strict polemice. Ce-i drept, nu
fără inițiativa lui Maiorescu, de la 1887 încolo și cu deosebire
după 1895, Convorbirile acordă mai mult spațiu decât înainte
criticii literare. în 1887 (nr. 8, 9), N. Petrașcu (pseudonim A.
Costin) își începe ciclul de foiletoane critice. Primul, închinat
nuvelelor lui Delavrancea, e violent distructiv. Nu altfel va fi și
cronica din 1888 despre Dinu Milian al lui Const. Miile. Nici nu
semnalăm apoi colaborarea - pasageră deocamdată - a lui
Nicolae lorga cu articole de critică despre Veronica Micle și
Creangă (în 1890). De-abia din 1895, cum am menționat în
primul capitol al acestei lucrări, intervine D. Evolceanu în care
colegii de generație, ca și Maiorescu, văd pe criticul de vocație.
Cronicile sale sunt programate în ritmul menționat, până când
insuficienta vigoare critică a latinistului le întrerupe, punând
revista în impas. Dar, oricum, în tot acest deceniu care încheia
veacul și în primii ani ai noului secol e evidentă la Convorbiri
preocuparea pentru animarea sectorului de critică. La aceasta se
adaugă dirijata campanie antigheristă la care tinerii participanți

mea e că această critică, pentru care ai înclina și dta, nu poate fi decât

un curent trecător, deoarece se ocupă de chestiuni secundare, ca mediul
social^. (N. Petrașcu, Biografia mea, în I. E. Torouțiu, op. cit., voi. VI.
p. CLXXVIII-CLXXXI.)
1 Vezi în I. E. Torouțiu, op. cit., voi. III, p. 55-57.

129
utilizează instrumentele mai noi ale esteticii (psihologie, stilistică,
sociologie, filozofia culturii) pentru a se război cu un adversar
care apela și el (sau el mai întâi) la aceste modalități. Dar
maestrul, criticul de indiscutabilă autoritate, refuză să treacă
dincolo de recenzia-raport academic pentru a se angaja în studii
de amplitudine. Aceasta deși tinerii discipoli insistau pe lângă
profesor să revină în publicistică. (P. P. Negulescu l-a implorat
efectiv să revină cu un studiu în polemica cu Gherea, tânărului
filozof părându-i-se insuficientă replica din Contraziceri 71)
Apoi, în decembrie 1893, a insistat din nou să scrie, el, criticul
de autoritate, un articol, despre placheta Balade și idile a lui
Coșbuc pentru a da prestigiu apărării poetului acuzat de plagiat2.
Insistența primei generații de maiorescieni nu avea șanse de
a fi ascultată. (într-un fel, insistența, adesea prea îndrăzneață, a
acestor trieri dovedește că nu înțeleseseră formula personalității
profesorului lor și nici pe aceea a criticii sale.) Marele critic
rămânea pe pozițiile sale, fortificat pe redutele unor principii cu
ajutor il cărora fundase în țara sa însăși disciplina criticii literare.
3ra prea conștient și mândru de ceea ce realizase pentru ca acum
să-și înnoiască uneltele. înseamnă aceasta că a sa critică literară
a fost exclusiv culturală ? Un critic care a așezat ca principiu
director, în toate demersurile sale, criteriul estetic în actele
apreciatoare nu poate fi considerat un critic cultural, deși, cum
spuneam mai înainte, a considerat literatura o componentă a
culturii, și a subordonat deci automia esteticului programului
general cultural și politic inițiat de junimism. Toate aprecierile

1 P. P. Negulescu, Ceva despre Junimea, Convorbiri literare, 1937,

). 55.
2 Scrisoarea se află în fondul Maiorescu de la Biblioteca Academiei,
18(7)
• Vezi scrisoarea și în ediția noastră T. Maiorescu și prima generație
ie maiorescieni, Editura Minerva, 1978, p. 280-282.

130
sale, toate investigațiile sale s-au aplecat asupra fenomenului
estetic, avertizând asupra pericolului reprezentat de confuzia
dintre estetic și factorii extranei. Un astfel de critic nu a practicat
o critică culturală, deși după 1900, înaintea valului sămănătorist
nu a mai ridicat steagul de luptă, acceptând chiar să coabiteze
cu o orientare care, cu câteva decenii mai înainte, ar fi primit
din parte-i un vehement „în lături". Socotea, probabil, că
primejdia de odinioară trecuse, nu se mai putea reedita la
proporțiile dinainte, că „direcția sănătoasă'* a vieții literare se
instaurase definitiv. (Dar lorga își considera curentul de el
condus singura „direcție sănătoasă4' și deși era funciar ostilă
orientării estetice junimiste, conducătorul Junimii de altădată nu
reacționează defel, găzduindu-i pe sămănătoriști în Convorbiri
și trimițând Sămănătorului o parte dintre colaboratorii
Convorbirilor.) Dar această renunțare (împăcată sau oportună ?)
la luptă în numele unor principii cărora le rămăsese totuși fidel
nu înseamnă că ele nu continuau să fie slujite de unii dintre
discipoli. Renunțarea la acțiune nu poate fi totuși negată.
Peisajul vieții literare se schimbase sensibil și nu mai putea fi
controlat și îndrumat cu vechile practici de directivă generală,
sprijinite pe principiile estetice de la 1850. Se schimbase între
timp și peisajul esteticii, teoriile idealist-obiective sau subiective
lăsând loc masiv psihologismului, scientismului pozitivist,
istorismului. în deceniul al șaselea al secolului trecut și târziu
până ce opera marilor clasici se încheiase nu era absolută nevoie
de o critică analitică, la obiect. îndrumarea creatorilor, ca și a
gustului public, se putea face despicând apele prin câteva bine
cugetate aprecieri generale. Lucrurile se complicaseră între timp,
creatorii și operele lor se înmulțiseră, „orientările sănătoase44 se
înmulțiseră și ele iar un critic - și încă unul de autoritate - nu
le mai putea dirigui „de sus44. S-ar putea obiecta că despre unele
dintre cele mai importante talente ale timpului Maiorescu s-a
rostit, și încă excelent, chiar dacă a făcut-o sub forma unor

131
recenzii-raport academic, publicate totuși - unele - în
Convorbiri. Dar era suficientă, acum, această modalitate ? Se
intrase definitiv în epoca criticii foilfetonistice și „postul de
veghe“ săptămânală sau lunară devenise un imperativ. Până aici
Maiorescu nu putea coborî. De fapt, oricâtă valoare ar avea - și
au ! - comentariile din recenziile academice, ele demonstrau
numai - repetăm - marile însușiri de critic ale lui Maiorescu.
Dar nu și exercițiul critic cu o cronicitate fixă și nici acceptarea
modalităților modeme de sondare multiplană în universul operei
literare. Să adăugăm că aceasta nu a făcut Maiorescu niciodată.
La început pentru că nu era necesar, iar când îi venise vremea
nu avea încredere în valoarea și utilitatea unor asemenea
investigații pluriforme1.

1 Faptul acesta e greu de contestat și a depune noi stăruințe pentru

a-i aduce un spor de demonstrație ni se pare, de aceea, inutil. Se
întâmplă însă că în ultima vreme am avut de înregistrat un fenomen
izbitor prin ciudățenie și - de ce n-am spune-o - neașteptat. Și anume
de a crea o colectivitate compactă denumită - unificator - „critica
junimistă44. Deconcertanta inițiativă îi aparține lui Dan Mănucă și a fost
materializată în volumul Critica literară junimistă, 1864-1885 (Editura
Junimea, 1975). Autorul, incontestabil un excelent cunoscător al
fenomenului literar junimist, și-a construit cartea (cum au observat mai
toți comentatorii) pe o eroare. O eroare provenită din impreciziunea
conceptului cu care operează. Pentru că e imposibil de egalizat opinia
critică a lui Maiorescu cu cele ale unor comentatori ocazionali, chiar
dacă au fost membri ai Junimii. Și totuși Dan Mănucă topește laolaltă
aurul cu metalele neînnobilate, obținând un aliaj pestriț fără putere
circulatorie. Așa se face că în capitolele cărții sale se acordă atenție
egală pentru demonstrarea unei teoreme sau alta - opiniilor
maioresciene ca și celor semnate de comentatori improvizați ori
ocazionali ca V. Burlă, N. Quintescu, A. Naum, I. Pop Florentin, I.
Slavici, Ascanio, A. D. Xenopol, Șt. Vârgolici, Vâmav-Liteanu, Miron
Pompiliu, Al. Lambrior, M. D. Comea, C. Leonardescu, S. Bodnărescu,

132
 Aveau, vom spune deci și noi, dreptate cei ce (Ibrăileanu,
Lovinescu, Călinescu, Pompiliu Constantinescu) au văzut în
Gherea și nu în Maiorescu întemeietorul criticii românești
moderne, de tip analitic. în discuție nu intră aici calitatea
examenului analitic realizat de Gherea. Singurul fapt important
e că Dobrogeanu-Gherea a adus la noi modalitatea de analiză a
criticii modeme și că a aplicat-o operei unora dintre cei mai mari
sau mai notorii creatori de frumos din universul românesc. Lui
Gherea i se datoresc primele analize moderne despre opera lui
Eminescu, Caragiale, Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, Vlahuță. S-a
instituit astfel un model care a radiat. Aceasta nu înseamnă că
Gherea i-ar fi fost superior lui Maiorescu (ce rațiune pot avea,
dealtfel, asemenea clasamente ?) și nici că „Dobrogeanu-Gherea
a luat din mâinile lui Maiorescu torța unei critice pe care o
crezuse sfârșită odată cu dânsul4' (l-am citat pe Lovinescu).
Singura semnificație reală a acestei succesiuni e că fiecare dintre
cei doi mari critici, în momente distincte din ciclul evolutiv al
literaturii noastre, au îndeplinit misiuni diferite. Dar egal de
importante. Maiorescu a creat statutul criticii, așezând criteriul
esteticului în centrul actelor apreciatoare iar Gherea a inaugurat
modalitatea analitică în critica modernă românească, semnalând
necesitatea considerării - în judecățile de valoare - a tuturor

I. Negruzzi, Strajanu, Verussi etc. etc. Știe oricine că toate aceste

semnături reprezintă personalități stimabile sau cu totul prestigioase.
Dar, toate, lipsite, din păcate, de vocație critică. Și poate fi considerat
critic un comentator ocazional al fenomenului literar lipsit de vocație ?
Impresia la lectură e din această cauză de confuzie generalizată a
valorilor. Pentru că - știe oricine - nu cutare raport academic (semnat
de, să spunem, poetul Naum, prozatorul I. Negruzzi ori profesorul N.
Quintescu) sau o recenzie de serviciu semnată de nume fără acoperire
au dat coerență interioară, autoritate și strălucire criticii literare
junimiste, ci, până spre 1890, eseurile și studiile lui Titu Maiorescu.

133
factorilor care intră în universul particular al operei. Niciodată
însă (chiar în primii săi ani de activitate critică) neignorând
realitatea estetică a operei artistice și neconfundând analiza
estetică a frumosului cu motivația ideatică. Gherea - am văzut -
a recunoscut valoarea istorică extraordinară a criticii lui
Maiorescu. conștient fiind de rolul și funcția - tot atât de
importantă - a criticii sale. Maiorescu nu a făcut-o (olimpianismul,
probabil, nu îngăduia asemenea recunoașteri), străduindu-se să-1
strivească superior pe adversarul său. Că nu a reușit, azi o știm
prea bine. (Ultimul capitol al lucrării noastre va stărui în detaliu
asupra acestei chestiuni.)

7. Maiorescu s-a îngrijit din vreme să-i pregătească pe

continuatorii săi în critica literară. Aceștia trebuiau să continue
magistratura în spiritul prevăzut de el în articolul din 1886,
adaptat, deci, noii configurații a peisajului literar. Se întâmplă
însă că primii veniți nu prea dovedesc afinități pentru spiritul
junimismului. Gh. Bogdan (Duică) nu avea mai deloc gust,
dovedind de pe acum aplecare pentru istoriografia literară de
factură migălos documentară și pentru comparatismul înțeles
sursologic. Numai cu erudiție (care a fost, într-adevăr, colosală)
recenziile și dările de seamă, publicate de Gh. Bogdan în
Convorbiri (de prin 1890 până spre 1907) nu puteau fi decât
greoaie și anoste prezentări în care judecățile - atâtea câte sunt
- apar strivite de mania căutării izvoarelor și a comparatisticii.
Critic Gh. Bogdan nu a fost, „cronicile^ sale nu au mai nimic
nici din eleganța scriiturii maioresciene, nici din spiritul
junimist. Ceea ce a rămas din activitatea sa prodigioasă e opera
istoriografică și comparatistă, cariată și aceasta de mărunțirea
documentară în infinitul mic. N. Petrașcu, cu o reală vioiciune
stilistică, mușcător în ironie, a dovedit de la primele sale
colaborări la Convorbiri (amintitele studii despre Delavrancea,
Eminescu, Const. Miile) că nu are resursele necesare analizei

134
aplicate. Dealtfel, foarte curând, Petrașcu se depărtează de
estetica maioresciană, intrând - după 1896 - în divergență și
dușmănoase polemici cu foștii colegi de la Convorbiri literare.
Cel care promitea că se va distinge în critica propriu-zisă a
fost botoșăneanul Dimitrie Evolceanu. Cum am menționat și în
primul capitol, patru-cinci ani Evolceanu e criticul revistei,
generația tânără investind în vocația sa mari speranțe. (Era
prețuit și de Maiorescu de vreme ce acesta îl caracteriza drept
„finul Evolceanu**.) Dar curând Evolceanu, definitiv rostuit la
catedra de latină a universității bucureștene, convins mai de mult
că vâna sa critică e subțiată de anemie își anunță prietenii că se
retrage din activitate. Și o face știind bine că puțina sa cultură
filozofică și estetică, vocația analitică - exercitată aproape
exclusiv asupra scrierilor unor Ciru Oeconomu, Const. Nottara,
Haralamb Lecca, V. Prasin, Virgil Onițiu și socialiștii sau
filosocialiștii Sofia Nădejde, Gheorghe din Moldova, Artur
Stavri, Ion Bacalbașa - nu are putere să urce mai sus.
Dintre ceilalți membri ai celei dintâi generații de tineri
convorbiriști, singurul care s-a impus ca un critic de oarecare
autoritate a fost, desigur, Mihail Dragomirescu. Dar, nu e inutil
să se precizeze, Dragomirescu și-a exercitat vocația în care el
credea nu atât la Convorbiri literare, cât la Epoca lui N.
Filipescu (1903-1905) și la ale sale Convorbiri (critice), după
1907. La Convorbiri literare, de redacția căreia s-a ocupat totuși
timp de șapte-opt ani (1895-1902), s-a limitat la articole de
directivă, la altele polemice (care erau prea lungi pentru a fi și
percutante), controversata rubrică de „Corespondență** și altele
pompos intitulate „reflecții critice ' și „reflecții bibliografice**.
Vocație de critic nu a prea dovedit deci Dragomirescu în
publicația-mamă nici în perioada când a dirijat-o efectiv și nici
în cea următoare, de după 1900 când - de fapt - i s-a impus un
regim de colaborare sever restrictiv. Cronicile drmatice din
Epoca, mai ales ciclul prilejuit de spectacolul din 1905 cu

135
Manasse de Ronetti Roman, au dezvăluit pentru prima oară un
analist priceput, nuanțat în decizii, cu o opțiune categorică
pentru așezarea judecății de valoare pe fundamentele suverane
ale esteticului. Era prima reacție de răsunet a unui critic
împotriva sămănătorismului intolerant care confunda grosolan
etnicul cu esteticul. Cum cercul Convorbirilor a considerat
gestul său nu o revitalizare necesară a directivelor criticii
maioresciene, ci o „gafă44 care i-a adus sancțiunea disciplinară
de suspendare temporară a dreptului de a colabora la Convorbiri
și cum în 1907 conducerea revistei i-a fost încredințată lui
Mehedinți, criticul Dragomirescu avea dreptul să considere că
bătrâna publicație nu mai slujește crezurilor înalte pentru care
fusese întemeiată. „Cercul Convorbirilor literare - scria criticul
rememorativ în 1920 - luat de valul crescând al naționalismului
șovinist al d-lui N. lorga, uitase cu desăvârșire că noutatea și
temeinicia criticei d-lui T. Maiorescu stătuse cu 40 de ani mai
înainte, tocmai în faptul că substituise criteriului politic al
patriotismului, - criteriul adevărului/41 în sfârșit, activitatea la
publicația sa Convorbiri (din 1908 Convorbiri critice) avea toate
condițiile să-i evidențieze disponibilitățile deopotrivă în planul
criticii de directivă ca și în cel al valorizării aplicate a
productivității literare. Totul în lumina deschisă a principiilor
esteticului suveran. Nu se poate spune că... în cei patru ani de
existență a Convorbirilor critice Dragomirescu s-a abătut de la
suveranitatea rigorilor esteticului2. Din păcate, peisajul vieții
literare era structural modificat, majoritatea scriitorilor din vechea

1 M Dragomirescu, Școala nouă, Ap ud. Scrieri critice și estetice,

ed. cit., p. 82.
2 în articolul inaugural al revistei sale, Dragomirescu a declarat: „în
aprecierea operelor de artă, în vremea de față este precumpănitor
criteriul politic și cultural, nu criteriul artistic. Aceasta înseamnă că
înțelegerea operelor de artă este din capul locului falsificată, și apariția

136
și mai noua generație (cu excepția lui Caragiale și a simboliștilor
din jurul lui Macedonski sau a lui Ovid Densusianu) erau
câștigați de publicațiile sămănătoriste sau de poporanista Viața
românească. Directivele estetice ale lui Dragomirescu, viciate
de exclusivism, aveau deci puține șanse să recolteze audiență.
Ba chiar criticul a crezut că va putea să-și facă triumfătoare
punctele de vedere (negreșit cu adevărat maioresciene), impunând
o „nouă școală literară4' (așa își va boteza Dragomirescu direcția
sa) cu ajutorul unei echipe de scriitori proveniți cei mai mulți de
la sămănătoristul Făt-Frumos (Gârleanu, A. Mândru, Comeliu
Moldovanu, D. Nanu, Ana Codreanu etc.) la care s-au adăugat
Gh. Vâlsan, I. Dragoslav, Panait Cema, C. Gregorian ș.a. Școală
și direcție literară nu s-au putut deci impune.
Singurul merit important e rezistența tenace opusă sămănăto­
rismului, contribuind astfel la limpezirea climatului literar.
Critica aplicată, de structură foiletonistică, nu s-a putut impune.
Și aceasta nu numai pentru că se exercita asupra unei materii
inconsistente, iar imperativele criticii de susținere (o servitute a
oricărui conducător de revistă !) l-au silit să descopere calități
(chiar de ordinul capodoperei !) acolo unde erau total inexistente
(la Dragoslav, Mîndru, Cerna, Gregorian). Dar poate că înainte
de toate pentru că lui Dragomirescu i-a lipsit vocația criticului
autentic. Nu a fost ceea ce azi se numește un critic creator, iar
foiletoanele sale critice nu se distingeau decât rareori prin
profunzime analitică. Era, paradoxal, o critică de susținere,
utilizând modalitățile criticii universitare, cu normative
mărturisite și urmărite tenace. Critica sa estetică, ieșită din
condeiul unui spirit disciplinat și metodic, uza de un stil științific.

acestei reviste este tocmai semnul că o reacțiune în contra acestui fel

de a privi lucrurile, se impune“. Și nu uita să sublinieze că „atitudinea
criticului în concepția critică a acestei reviste n-are să fie câtuși de puțin
influențată de conținutul operei de artă“ (ed. cit., p. 35).

137
pe alocuri greoi, în care solida cultură filozofică și terminologia
specioasă creau atmosfera particulară. Nici o strălucire stilistică
nu aurește pagina lui Dragomirescu, nicăieri nu întâlnim jocul
spontan al asociațiilor neașteptate, criticul fiind un adversar
teoretic al manierei impresioniste care, credea el, ar trăda opera
și funcția de evaluare în favoarea recreării subiective a unui
organism cu o existență autonomă și deplin obiectivă. Totul se
desfășoară metodic, după o ordine prestabilită, pe puncte și
subpuncte, ca într-o bună și consistentă lecție universitară,
dinainte preparată. Și aceasta uneori chiar în articolele polemice,
când indignarea și pasiunea nu duceau decât la o ușoară
violentare a limbajului. Nici în aceste cazuri foiletonul profesorului
nu izbutește să cucerească printr-o vivacitate deosebită, chiar dacă
argumentația strânsă și justețea cauzei izbutesc să convingă. De ce
n-am spune-o ? Critica lui Dragomirescu se citește anevoie și
prezintă înainte de toate un interes istoric. N-a beneficiat de
strălucirea scrisului lovinescian, de calitățile prognozelor critice
ale celui ce avea să întemeieze Sburătorul, nu a avut vâna de
polemist încercat a lui Chendi sau Sanielevici, excelenți în
organizarea și desfășurarea unei campanii, și nici plăcerea
analizelor amănunțite, abundând în paradoxuri și asociații
scăpărătoare dovedite de Ibrăileanu sau Trivale. A stăpânit însă
o întinsă și solidă cultură filozofică, vădit superioară colegilor
de generație, care a nutrit orientarea sa judicioasă în directivele
literare ale epocii. Și nu se poate spune că pe acest plan nu a
dovedit intuiție, devansându-i pe unii dintre aceia care vor
rămâne totuși criticii vremii. Nu se poate spune - iarăși - că a
fost - atunci - total lipsit de gust și că a confundat valorile (deși
aceasta i s-a reproșat constant). Probă e că a știut să-i descopere
pe Rebreanu, pe Sorbul, pe criticul Trivale și, după război, pe
dramaturgul Camil Petrescu. Din păcate, în deceniile interbelice,
definitiv cufundat în schelăria Științei literaturii, și cu
aprehensiunile sale clasiciste a manifestat (și încă polemic !) o

138
cecitate totală față de marea poezie a timpului (Arghezi, Blaga,
Bacovia), trezind hulire și inimiciție.
*
Ca și în estetică, continuatorii maiorescianismului în critică
nu pot fi găsiți printre membrii primei generații de tineri
junimiști. Cel ce încă în primul deceniu al veacului se dovedește
a fi un interpret modem al legatului critic maiorescian va fi E.
Lovinescu, deși nu era dintre apropiații maestrului, nu figura
printre membrii Comitetelor de conducere ale Convorbirilor
literare iar colaborarea sa la revistă nici nu era agreată. (Va
colabora la Epoca, la Convorbiri critice, la Viața românească,
la Flacăra dar foarte târziu, din 1910, puțină vreme la
Convorbiri literare.) Lovinescu. ca mai târziu Vianu în estetică,
nu e însă nici el un epigon maiorescian, un hagiograf al statuii
maestrului întruchipată în operă, un continuator fidel al unor
directive și modalități valabile la 1870 dar neviabile - în litera
lor - în noul climat literar. Vrem să spunem că Lovinescu nu a
fost un exponent ci o personalitate cu adevărat creatoare care a
știut să rețină din legatul maiorescian esențialul, adaptându-1 și
înnobilându-1 prin înnoire. Acțiune călăuzită de principiul
enunțat concluziv în 1943: „A continua nu înseamnă însă a
reproduce44. Lovinescu s-a remarcat - din capul locului - ca un
critic care așeza în centrul judecăților apreciatoare criteriul
estetic, punând stavilă valului sămănătorist și oricăror altor
imixtiuni alogene. încă în necaracteristica etapă a Pașilor pe
nisip (1906) sumarul volumului al doilea înscrie două studii mai
întinse (Arta și morala și Tendințele în artă) care vădesc
independența sa în gândire de vreme ce ferm fixat în estetic nu
pregetă să recunoască adevărul că sunt opere remarcabile care
au tendințe incontestabile și că patriotismul, ca orice alt
sentiment uman, poate fi creator de frumos. Era o primă
încercare de conciliere între criteriul estetic și cel istoric fără a

139
abandona postulatele specificității artei ca valoare autonomă în
sfera valorilor spiritului. Era o deloc tăinuită tentativă de a corija
maiorescianismul, reevaluându-1 critic. Operația aceasta de
reevaluare critică și restituire va continua în 1914 (după ce și-a
încetat colaborarea la Convorbirile lui Mehedinți) prin cele patru
articole din Flacăra, care prefigurează punctele sale de vedere
față de moștenirea lui Maiorescu și a junimismului așa cum le
cunoaștem din Istoria civilizației..., Istoria literaturii române
moderne, monografia T. Maiorescu și celelalte volume din ciclul
studiilor junimiste. Ne vom referi mai încolo la ele.
Deocamdată ni se pare importantă, pentru a evidenția
independența în gândire a lui Lovinescu, să amintim că în
același articol din 1914 și-a precizat opinia despre actul critic în
concepția lui Maiorescu, pe care nu se sfiește să-1 considere
vetust și inadecvat. Comentând celebra apreciere maioresciană
din 1886 că de acum încolo critica, îndeplinindu-și misiunea
asanatoare, își va continua funcțiile, limitându-se la operații
minore („lucrări de amănunte^, le numea Maiorescu), Lovinescu
se declara împotrivă: „Lucrări de amănunte ! Noi le numim:
critică, adică una din cele mai bogate laturi a activității literare
din zilele noastre. Critica a evoluat și ea. Nu mai suntem la
critica de principii generale a lui Lessing. Problemele literare
s-au lărgit și critica și-a deschis noi orizonturi, spre care
Maiorescu n-a voit să se îndrepte. Nemărginindu-se la «aprețieri
izolate», critica a devenit o vastă literatură crescută în jurul
operelor de artă și de știință. Orice operă literară trezește în noi
felurite probleme. Nu e de ajuns s-o «judecăm»; trebuie s-o
studiem în amănunte; s-o așezăm în timp și în spațiu; s-o punem
în legătură cu spiritul vremii și cu evoluția întregei literaturi
(s.n.); s-o cercetăm în influențe, în izvoare și în elaborarea ei.
în critică se întretaie speculațiile propriei noastre cugetări cu
cele ale altora, cercetarea istorică cu cercetarea biografică,
puținele criterii sigure scoase din studiul comparativ al

140
literaturilor și tălmăcirea artistică a senzațiilor noastre dinaintea
operii asupra căreia ne oprim. Critica este prin urmare știință,
istorie și poezie441. în aceste aprecieri ale unui tânăr care se
revendica din tradiția maioresciană pare că vorbește Gherea în
studiile sale din 1886-1888. Și consecvent cu sine, Lovinescu nu
ezită să recunoască, în spațiul aceluiași articol, pe Gherea drept
întemeietorul criticii moderne de tip analitic în România. E o
opinie pe care o regăsim exprimată și în 1940, în monografia
închinată lui Maiorescu. Aceeași radicalitate în independență va
afirma și în reevaluarea ideologiei și sociologiei junimiste,
considerându-le un reflex al direcției conservatoare, potrivnică
evoluției României spre o civilizație modernă de tip industrial.
Junimismul va fi deci analizat în voi. II al Istoriei civilizației...,
adică în secțiunea consacrată „forțelor reacționare44. Iar
caracterizarea e fără echivoc: „în fața revoluției liberale,
«junimismul» s-a ridicat ca singura forță organizată a reacțiunii;
de n-a împiedicat procesul grăbit al dezvoltării noastre politice și
culturale, a exercitat, totuși, o influență asupra sufletelor, felurit
apreciată, dar reală, cu care aproape se confundă istoria culturii
și a literaturii noastre de după 188644. Obiectiv cu sine și obiectul
său de studiu, nu uită să adauge că, de fapt, criticismul
maiorescian „dacă pe terenul principiilor reprezintă o nedreptate,
pe terenul activității practice a fost totuși fecund442. Pentru că
Maiorescu și ceilalți lideri junimiști în activitatea lor ministerială
sau parlamentară nu au desființat instituțiile culturale sau cele
politice pe care le-au criticat din perspectiva principiului
evoluționist al formelor fără fond, ci le-au sprijinit consolidarea,
pentru înălțarea fondului la nivelul formelor importate.

1 E. Lovinescu, T. Maiorescu, Critice, voi IV, editura Alcalay &

Co., 1920,p. 111-112.
2E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne (ediția Z. Omea)
Editura Științifică, 1972, p. 292, 296.

141
 în critica literară, Lovinescu a îndeplinit oficiul exercitat la
timpul său de Maiorescu. S-a ridicat de la începutul carierei
împotriva orientărilor care confundau esteticul cu culturalul sau
cu etnicul, militând pentru restabilirea criteriului estetic în
disciplina căreia i s-a consacrat până la sacrificiu. După primul
război mondial a promovat valorile moderne, deschizând drum
larg înnoirilor expresive, continuându-și acțiunea militantă
împotriva sămănătorismului și a tuturor celorlalte ipostaze sub
care se înfățișa, proteic, tradiționalismul osificant. Și nu a făcut
același lucru după 1937, când intoleranța se înstăpânise din nou
prin „întețirea valului de obscurantism44 și a „confuziunilor de
elemente eterogene44 datorate apariției autoritare în viața literară
a unor „propagandiști culturali, naționaliști și ortodocși... ce
confundă etnicul, eticul sau culturalul cu esteticul441 ? întreg
acest moment excepțional în valoare care a fost epoca dintre
războaie în ciclul evolutiv al literaturii române este efectiv de
neconceput fără magistratura stimulatoare a criticii lui
Lovinescu2. Și totuși, deși fixat în estetic, actul critic nu a fost
nici acum conceput ca un apanaj al autonomismului exclusivist.
Credincios principiilor enunțate încă în 1914-1915 a operat cu
un concept al esteticului în care istoricul era implicat. E și acum
un maiorescian de o independență radicală. Mărturie ne stă
declarația de principii din prefața la voi. I (1926) din a sa Istorie

1 E. Lovinescu Istoria literaturii române contemporane (compendiu),

1937, p. 67
2 Despre opera și activitatea lui E Lovinescu vezi N. Tertulian E.
Lovinescu și antinomiile estetismului, E.PL., 1960, Ileana Vrancea, E.
Lovinescu - critic literar, E,P.L., 1965; I Negoițescu, E. Lovinescu
Editura Albatros, 1970; Eugen Simion, E. Lovinescu - Scepticul
mântuit, Ed. Cartea românească, 1971, Florin Mihăilescu, E. Lovinescu
și antinomiile criticii, Editura Minerva, 1972, Alexandru George, în
jurul lui E. Lovinescu, Ed. Cartea românească, 1975.

142
a literaturii...: „Tot ce am susținut în domeniul cultural și social
al Istoriei civilizației române își va căpăta, astfel, o aplicare
literară în Istoria literaturii române contemporane: scriitorii vor
fi judecați și din punctul de vedere al caracterului de sincronism
cu dezvoltarea vieții noastre sociale și culturale și cu multiplele
întretăieri de curente ideologice, dar și din punctul de vedere al
efortului de diferențiere față de ce a fost înainte, diferențiere de
material de inspirație, în sensul evoluției preocupărilor momentului
istoric, și de expresie în sensul capacității limbii de a se înoi prin
imagine și armonie**1. Iar în 1943, ratificându-și punctul de
vedere din 1926, ținea să adauge că „pe aceste principii de
relativism, de sincronism și de diferențiere nu și-a creat numai
un sistem ideologic teoretic, ci l-a și aplicat la studiul întregei
noastre literaturi din secolul al XX**2.
Știm că din 1937 încolo, Lovinescu - alarmat de pericolul
ascensiunii forțelor extremei drepte, cu consecințe fatale în
planul literaturii -, a apelat la opera lui Maiorescu, făcându-și
din ea un aliat și un scut în lupta pe care înțelegea s-o
desfășoare. Unii dintre comentatorii operei sale au văzut în acest
apel un act firesc, alții o eroare3 pentru că - s-a spus - Lovinescu
era el însuși o autoritate și nu avea nevoie să apeleze la una
defunctă. Controversa aceasta, interesantă în sine, iese din
cadrul preocupărilor noastre de aici. (Menționăm numai că
Lovinescu și-a justificat, aproape patetic, gestul său în capitolul
lui închinat din lucrarea sa din 1943, T. Maiorescu și
posteritatea lui critică.) Important pentru noi este să consemnăm
faptul că nici în aceste împrejurări dramatice Lovinescu nu-și

1 E. Lovinescu, op. cit., voi. I, 1926, p. 8.

2 Idem, T. Maiorescu și posteritatea lui critică, 1943, p. 284.
3 Vezi Al. George, Maiorescianism ? în La sfârșitul lecturii, Ed.
Cartea românească, 1974, p. 135. Această opinie o regăsim dezvoltată
în lucrarea în jurul lui E. Lovinescu, Ed. Cartea românească, 1975.

143
 abjură punctele de vedere din 1914 sau 1924. După imaginea de
o perfectă obiectivitate a personalității lui Maiorescu așa cum a
fost dăltuită în monografia din 1940 - în care luminile și
umbrele sunt echilibrat așezate la locul lor -, în 1943 va sublinia
(a câta oră ?): „Importanța lui T. Maiorescu nu stă în fixitatea
idealului său estetic, limitat de epocă și de formație, ci, după
cum am mai spus-o de atâtea ori, în eliberarea conceptului
estetic din simbioza altor elemente4'. Și: „A continua nu
înseamnă însă a reproduce; continuarea se face pe o linie
generală de orientare, dar nu se înscrie pas cu pas, ci evolutiv, în
etape succesive...; dar dacă T. Maiorescu nu dovedește o
evoluție organică, fiindu-i fiecăruia greu să iasă din psihologia și
formația sa, urmașii trebuie să-1 continue potrivit noilor condiții
de viață spirituală441. Și chiar dacă în 1937, ca și în 1943, a vorbit
de resurecția necesară a principiului maiorescian al „esteticului
pur4', de fapt prin aceasta înțelegea numai „disocierea esteticului
de elementele eterogene". Iar fenomenul disocierii esteticului nu
a însemnat niciodată la Lovinescu, și nu însemna nici acum,
autonomism sau estetism. Era un antisincretism principial
justificat, valabil întotdeauna și de la care se puteau revendica
deopotrivă descendenții liniei maioresciene ca și cei ai direcției
gheriste. Pentru că, în fond, conceptul esteticului cu care a
operat constant Lovinescu avea înglobat în structurile sale
istoricul și chiar - cum spunea încă în 1906 - tendința morală și
patriotică.
*
în cartea la care ne-am referit de atâtea ori (7? Maiorescu și
posteritatea lui critică), Lovinescu, - din rațiuni oportune,
strategice a ținut să așeze aproape întreaga critică românească

1 E. Lovinescu, op. cit., p. 287, 282.

144
de elită sub semnul integral al maiorescianismului. Ideea o aflăm
enunțată încă în prefața la compendiul din 1937 al Istoriei
literaturii române contemporane. Atunci scria că „unanimitatea
criticilor de azi stau pe aceeași linie a esteticei pure, care,
plecând de la T. Maiorescu../4, pentru ca în 1943 să așeze
această idee în centrul demonstrativ al unei întregi lucrări în a
cărei concluzie menționa din nou: „constatăm că pe linia lui (a
lui Maiorescu n.s.) sunt astăzi toți criticii, conduși de spiritul lui
raționalist, de logică, de principiul unei autorități tolerante, de
disociere națională, de smulgerea literaturii din vălmășagul
luptelor politice, urmând calea proprie a realizării pur estetice, iar,
împotrivă, se află generația nouă a unor tineri ce se luptă pentru
idealuri, care, oricât de nobile ar fi, nu anticipează nimic asupra
valorii de creație../41. Incontestabil, aceste caracteristici sunt
deplin valabile pentru marea pleiadă a criticii noastre interbelice
(G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Perpessicius, Pompiliu
Constantinescu, VI. Streinu, T. Vianu). întrebarea este însă dacă
aceste trăsături erau exclusiv de proveniență maioresciană. A
operat Lovinescu, ca odinioară Mihail Dragomirescu, cu un
dogmatic concept al unui estetic anistoric și nesincron cu spiritul
timpului ? Atunci de ce l-ar fi adoptat criticii din ceea ce
Lovinescu a numit „a treia generație postmaioresciană“ ? în
realitate, criticii deceniilor interbelice (în care Lovineseu stă ca
spirit exemplar alături de cei mai tineri, înainte amintiți) au
realizat o sinteză fericită din ceea ce era viabil în amândouă
marile direcții care au marcat procesul de constituire a criticii
românești. Vladimir Streinu, una dintre personalitățile acestei
generații, a și recunoscut aceasta într-un studiu din 1968: „Și
cum în istoria criticii române îl avem pe Dobrogeanu-Gherea,
nu se poate să nu stabilim un raport între el și întoarcerea

1 E. Lovinescu, T. Maiorescu și posteritatea lui critică, 1943,

p. 381-382.

145
criticului impresionist către concepția deterministă a înaintașului,
nu se poate să nu credem că Lovinescu țintea, reprezentând
direcția maioresciană, să o fuzioneze într-un chip oarecare cu
ceea ce era fuzionabil din învățătura lui Dobrogeanu-Gherea.
Această critică completă, inițiată de Lovinescu, va continua prin
toți noii critici. Generația lor orientată estetic și totodată aplicată
studiului literar, fructifică de asemenea și sugestia sintezei
maioresciene-gheriste441. Observație judicioasă și comprehensivă
care reflectă realitatea fenomenului studiat. Dealtfel, să adăugăm
că stratagema lui Lovinescu de a disocia, - cam arbitrar - între
criticii vremii, considerându-i pe cei mai străluciți exclusivi
maiorescieni, era nu numai nedreaptă, dar mai prezintă și
dezavantajul de a îngusta frontul de luptă antitotalitar pe
baricadele căruia se angajase și Lovinescu. într-adevăr, criticii
care veneau, prin Ibrăileanu, în prelungirea direcției gheriste au
operat, în actele apreciatoare, cu alte principii decât cele estetice ?
A promovat, de pildă, Mihai Ralea (și toți criticii de la Viața
românească), în cronicile literare, alte principii decât cele
estetice, deși a stăruit consecvent asupra sensului social, militant
al artei ? Și din această perspectivă ideologico-literară nu a fost
Ralea cel care a semnalat, cel dintâi cu autoritate, valoarea de
excepție a poeziei lui Arghezi, prezentându-1 drept „cel mai
mare poet al nostru de la Eminescu încoace44 ? Se pot deci stabili
disocieri utile (precum cele menționate de Lovinescu în cartea
sa) între critica lui Ralea și aceea a colegilor săi de generație ?
Dar Călinescu a fost, după 1933, codirector al Vieții românești,
acționând împreună cu Ralea, într-o perfectă înțelegere, pentru
promovarea acelorași crezuri estetice. Iar împotriva extremei
drepte, cu tot ceea ce a reprezentat ea în viața literară, nu a

1 Vladimir Streinu, Critica literară românească între 1920-1945, în

Pagini de critică literară (ediție de George Muntean), voi. III, Editura
Minerva, 1974, p. 251.

146
militat deopotrivă Mihai Ralea (și tot grupul de ia Viața
românească) cel puțin cu aceeași intransigență democratică
dovedită de criticii considerați de Lovinescu drept „singurii
apărători ai «spiritului raționalist», de logică și de principiul
disocierii noționale** ? E inoperantă desigur aici clasificarea în
clasamente dar e greu de ignorat aportul considerabil pe care l-a
reprezentat în această bătălie militantismul raționalistului Mihai
Ralea. Din orice unghi am privi lucrurile (chiar din cel al
considerațiilor strategice care au guvernat elaborarea cărții lui
Lovinescu), e imposibil de admis ipoteza criticului potrivit
căreia singurii care au promovat criteriul estetic ar fi fost criticii
în descendența „pură** a lui Maiorescu. Și aceasta pentru bunul
motiv că o asemenea pură descendență nu a existat. (După cum.
să notăm în paranteză, părtinitoare și deci neadevărată este aici
și diminuarea insistentă a lui Ibrăileanu despre care se spune că
în judecățile sale arta „are o finalitate dincolo de estetic, o
tendință socială*'). Să admitem că singura rațiune care i-a impus
lui Lovinescu această arbitrară disociere a fost împrejurarea de
excepție care amenința literatura să fie „abătută de la linia
normală a evoluției artistice**. Adevărul a fost restabilit de
Vladimir Streinu care consemna o judecată de realitate când a
vorbit de sinteza maioresciano-gheristă înfăptuită de critica
românească de la Lovinescu încoace.
 CAPITOLUL 5

JUNIMISMUL
ÎN VIAȚA LITERARĂ
 1. Popularitatea și prestigiul Junimii se datoresc covârșitor
activității sale în planul literaturii. Dealtminteri, acesta a fost
chiar scopul pentru care s-a constituit ilustra societate ieșeană.
Firește, separarea planurilor dintre literatură și politică, voită
strictă și afirmată programatic, nu s-a putut realiza deplin. Nu e
de aceea exagerat să se spună că forța politică a grupării
junimiste datorește enorm statutului de cenaclu literar al societății
ieșene, după cum autoritatea Junimii în spiritul public a fost
cucerită nu în mică măsură și datorită rolului politic îndeplinit
de corifei.
Dar până ca acele două sfere declarate separate să se
încrucișeze destul de confortabil, Junimea a funcționat ani buni
și cumva hotărâtori pentru cimentarea grupării ca organism strict
literar. Fără îndoială că și acum preocupările politice nu au
lipsit, ele fiind implicate în tendințele și vocația novator-
criticistă a Junimii. Dar oficial, până în 1871, Junimea nu
„intrase*' în politică și la protestele adversarilor (fracționiștii
ieșeni, intelectualii ardeleni sau literații bucureșteni), Maiorescu
putea replica cu știuta-i exclamație: „Ce are a face, domnule,
literatura cu politica*'. Și totuși, se știa - atunci ca și astăzi - că
legătură dintre cele două sfere era destul de strânsă. La urma
urmei (au recunoscut-o și factorii autorizați ai Junimii),
activitatea criticistă de până în 1871 avea certe implicații

151
politice. Și faptul, lesne de înțeles pentru contemporani, a fost
din capul locului descifrat, determinând cunoscutele reacții
polemice.
După cinci-șase ani de criticism negator Junimea se decide
să inaugureze, în activitatea ei, etapa afirmativă, anunțându-și
răspicat direcția. Nu e vorbă, direcția junimistă în literatură
fusese enunțată destul de limpede - ba încă atât de ascuțit
polemic ! - și până acum. Numai că era o afirmație dedusă din
negație, după cum etapa nouă, a pozitivării - vom vedea - nu
ocolea negația. Drumul era acum, teoretic, curățat prin acel efort
concentrat de „izbire a unui întreg curent periculos". Pe solul
asanat se puteau dura elementele noii direcții. Semnificativ
pentru scopul urmărit este începutul interogativ al studiului
maiorescian. „Va avea România un viitor ? Se mai află în
poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica și a purta
sarcina culturei ? Căci cultura e o sarcină care cere și consumă
neîmrerupt puterile vitale ale unei națiuni. Va putea să pășească
în lucrare pașnică pe aceeași cale pe care civilizația apuseană a
adus atâta bine omenirii ?44 Și răspunsul venea, firesc, ca o
concentrată prefață la dezvoltările ce vor urma: „O parte a
răspunsului atârnă de la direcția spiritelor din societatea de
astăzi, direcție a cărei manifestare este literatură în înțelesul cel
mai larg al cuvântului4'. Chiar în această precizare se distinge
tonul optimist al răspunsului pregătit, determinat - cum se
sublinia în câteva rânduri mai jos - de „reacția salutară a
spiritului nostru literar4' materializată „în producerile ultimilor
patru ani4'1.
Nu vom repeta aici ceea ce am mai notat în primul capitol
despre semnificația Direcției noi. Studiul reprezintă, indubitabil,
o piatră de hotar în evoluția literaturii noastre, descifrându-i

1 T. Maiorescu, Direcția nouă în poezia și proza română, în ed. cit.,

voi. I, p. 157,158.

152
 devenirea și anunțând-o curajos. S-a spus că posibilitatea
anunțării noii direcții a fost în bună măsură determinată de ivirea
lui Eminescu1 și de „cucerirea64 lui Alecsandri. Observația este
judicioasă. Dar semnificația noii direcții nu trebuie limitată la
actul impunerii unor scriitori sau chiar a unei școli. Acest studiu
din 1871-1872, cu o ținută programatică declarată, a marcat o
epocă, despărțind hotarele între două momente din ciclul
evolutiv al literaturii românești. Vrem să spunem că important
cu adevărat în acest studiu nu este faptul că a fost relevată o
nouă pleiadă de scriitori (dintre care - se știe - numai foarte
puțini s-au impus drept valori autentice). Cât fenomenul
înlăturării aproape definitive a vechii școli. Ce e drept, vechea
orientare literară ca și în viața spirituală în general fusese
obiectul constant al ofensivei junimiste de la întemeierea ei.
Numai că acum, în 1871-1872, criticismul câștigă enorm în
eficiență prin aceea că se propun, prin examen comparat, alte
valori în locul celor false și căzute. Până acum „sinteza generală
în atac44, de o duritate egală, se realizează prin apel la principii
de estetică generală, concepte de filozofia culturii, de ideologie,
judecăți sociologice sau politologice. Pentru prima oară se
propun nu numai noi valori, dar un nou model de o valoare
exemplară. Iar dacă tonul și intransigența criticistă se mențin la
aceeași temperatură, e lesne de detectat totuși o sensibilă
modificare de tactică. în O cercetare critică obiectul rechizitoriului
era opera exponenților de frunte ai poeziei timpului. De astă
dată, (considerându-se, probabil, misiunea îndeplinită) nonvaloarea
e căutată mai ales la cei care și atunci erau minori. E drept că
sunt reamintiți Hasdeu și Bolliac pentru calitatea mediocră a
liricii lor. Dar chiar Maiorescu nu uită să adauge că se referă
numai la lirica lor, grăbindu-se să precizeze pentru a echilibra

1 Vezi George Munteanu. Hyperion, voi I . Viața lui Eminescu,

Editura Minerva, 1972, p. 62-63.

153
judecata globală: „ca autori prozaici, sunt fără contestare dintre
cei mai buni“ Dar Alecsandri și chiar Bolintineanu sunt citați
elogiativ. Grosul mediocrităților care „cu o formă așa de puțin
plăcută și cu un bagaj așa de ușor de idei au îndrăznit atâția
contimporani ai noștri să se introducă în literaturăCi îl formează,
în acest studiu, exclusiv Petre Grădișteanu, Pătârlăgeanu, Ciru
Oeconomu, I. C. Drăgescu, losif Vulcan. Nu trebuie să vedem
în asta, repetăm, o renegare a opiniilor de la 1867, ci numai o
necesară modificare tactică. Numele ilustre sunt cruțate. Și
aceasta nu numai când e prezentată opera lui Alecsandri și
Eminescu, dar și atunci când sunt pomeniți poeții minori de la
Junimea.
Modificarea de tactică nu urmărea captarea simpatiei
adversarilor sau numai domolirea furioasei lor ofensive
denigratoare. Mobilul era altul, determinat fiind de nevoile
demersului analitic. Autorul, pentru a-și impune noua direcție,
a socotit nimerit să utilizeze, chiar în spațiul acestui studiu,
mijloacele analizei comparate. Deosebirea de valoare apărea
evidentă în favoarea noii direcții. Cu siguranță, de aceea i-a
ocolit pe fruntașii mai vechii epoci literare. Procedeul, acuzând
o strategie deloc complicată, stabilea așadar un punct zero al
liricii de unde începeau să se ridice vibrațiile creatoare. Firește,
apelul la acest procedeu era inutil în cazul operei lui Alecsandri
și Eminescu. Creația lor rezista - și cât de bine ! - la comparația
cu opera poeților autentici din generația lui Alecsandri. Dar
poeziile lui Șerbănescu, Matilda Cugler, Petrino, pe care chiar
Maiorescu le socotea „încercări" și le situa într-o „sferă mai
restrânsă^ ? Pentru aceștia din urmă a uzat criticul de strategia
amintită. O și spune deschis: „Plăcerea noastră - și, poate nu e
exagerat să zicem, un fel de recunoștință pentru producerile
literare ale d-rei Matilda Cugler (astăzi Poni) și ale d-lui
Șerbănescu - va fi cu atât mai ușor de explicat cu cât ne vom
aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm“ în comparație

154
cu acest mediu tulbure lirica poeților mâi modești de la
Convorbiri „arată o natură mai aleasă, simțiri simple, dar
neafectate, și produc în cititor acea impresie senină, care este
adevărata binefacere a artelor frumoase44. Comentarea acestor
producții, foarte atent cântărită, nu trecea de aprecierile notate
din capul locului.
De aceea nu au avut dreptate cei care decenii de-a rândul i-au
reproșat marelui critic că alăturarea acestor poeți modești de
lirica lui Eminescu și Alecsandri ar proba o egalizare de valori.
Maiorescu, cu gustul său sigur, a demarcat teritoriile, vorbind în
primul caz de „încercări44 și în cel de al doilea de „poeți
însemnați prin înălțimea ideilor și, în parte, prin felurimea
formelor poetice ce le-au introdus44. Cât privește rezerva din
ultima propoziție („în parte prin...44), ea se referă la Eminescu
care în 1871 era încă un debutant, chiar dacă deplin matur, și la
Samson Bodnărescu în vocația căruia Maiorescu a crezut,
așezându-1 în ierarhie în rândul al treilea, după Alecsandri și
Eminescu. Că această speranță nu s-a împlinit, cine nu știe ? Dar
asemenea judecăți, să le spunem partizane, găsim în activitatea
oricărui mare critic care a oficiat, din înalte rațiuni, ceea ce se
numește o critică de susținere. Și apoi în comparație cu
nechemații care se instalaseră totuși confortabil în Parnas,
greoaia lirică a lui Bodnărescu se detașa net. Cât privește
legitimitatea includerii lui Alecsandri, ilustru poet al generației
trecute, în noua direcție anunțată de Junimea nu vom relua și noi
o dezbatere cu stagiu și inutil de prelungit. Sigur că aici a operat
și o doză apreciabilă de calcul strategic. Dar nu e mai puțin
adevărat că Alecsandri intrase fericit într-o nouă perioadă a
creației sale, când „după o lungă tăcere, din mijlocul iemei grele
ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce
o petrecuse izolat în literatura țărei sale, poetul nostru reînviat ne
surprinse cu publicarea Pastelurilor". Or pastelurile au apărut
în Convorbiri literare iar Maiorescu se referea, în comentariul

155
său, exclusiv la ele, demonstrând că se impun ca „o podoabă a
literaturii române îndeobște4' (din păcate, cita și Rodica !). Apoi
Alecsandri a fost măgulit de atenția pe care i-au acordat-o tinerii
de la Junimea, le-a onorat unele ședințe de cenaclu, le aprecia
strădania și aproba chiar direcția pe care urmăreau să o impună,
și-a publicat cea mai mare parte a operei în Convorbiri. Putea fi
deci considerat un fel de prezident de onoare al Junimii dacă aici
statutele ar fi prescris și instituirea funcțiunilor. Maiorescu nu
greșea deci defel când spunea că Alecsandri „a dat susținerii
noastre teoretice sprijinul renumelui său literar4'1.
Nu altul, în principiu, a fost procedeul lui Maiorescu în
capitolul despre proză al studiului său. Mai întâi a ținut să
reafirme esența direcției pe care o reprezenta: „Direcția veche a
bărbaților noștri publici este mai mult îndreptată spre formele
dinafară; direcția nouă și jună caută mai întâi de toate
fundamentul dinlăuntru, și unde nu-1 are și până când nu-1 are,
desprețuiește forma dinafară ca neadevărată și nedemnă442.
(Asemenea precizări se întâlnesc peste tot, ca un laitmotiv, și în
cea de a doua parte a studiului.) Urmează, firește, prezentarea
acelor valori care anunțau direcția nouă în „literatura prozaică44.
Cum ele nu erau nici prea multe și nici deosebit de impunătoare,
s-a apelat la stratagema lărgirii sferei obiectului, făcându-se
referiri deopotrivă la proza științifică și la cea estetică („sau cel
puțin stilistică44, adăuga criticul). De fapt, ne grăbim să adăugăm,
stratagema avea o justificare perfectă, de vreme ce se urmărea
detectarea acelor autori care sunt onești cu ei înșiși și cu
profesiunea lor („cunoștința ce o au despre starea științei de azi
în privința materiei de care se ocupă și sinceritatea cu care spun
rezultatul cercetărilor lor44). La proza științifică erau citați pentru

1 Titu Maiorescu, Critice, voi. I, E.PL , 1967, p. 201.

2 Ibidem, p. 185.

156
studiile lor: Al. Odobescu (pentru Cercetări arheologice din
Revista română și studiile de folcloristică și istorie literară),
economiștii Ion Strat și Dionisie Pop Marțian, I. Slavici (pentru
Studii asupra maghiarilor), filologii Burlă și Lambrior, Xenopol
(pentru studiile de filozofia culturii), P. P. Carp (probabil, pentru
cele trei articole de critică literară), G. Panu (pentru studiile
istoriografice antihasdeiene). St. Vârgolici (pentru studiile de
literatură universală și cele de critică). Mai târziu, la publicarea
în volum (1874), a fost introdus și Th. Rosetti care în același an
a publicat în Convorbiri studiul său Direcțiunea progresului
nostru. (în schimb a fost eliminat D. P. Marțian.) La proza
literară îi cita pe Odobescu (de astă dată pentru nuvelele
istorice), pe nuveliștii N. Gane și lacob Negruzzi, în sfârșit. încă
o dată pe Lambrior și Vârgolici (pentru aceleași studii înregistrate
și în paragraful despre proza științifică). Aceștia din urmă, ca și
poeții prin opera lor, considera cu dreptate criticul, vor determina
fixarea limbii în înfățișarea ei firească. Se vede bine că dintre
toți „prozaicii estetici4' criticul nu-1 reținea cu seriozitate decât
pe Odobescu, ceilalți îndeplinind aici rolul minorilor din
capitolul poezie. Așa, credem, trebuie interpretată propoziția
următoare: „Cel mult mai putem constata că pentru epoca de
acum autorii cei mai buni și mai răspândiți ai românilor sunt
Alecsandri, Bolintineanu și Odobescu și că multe forme ale
valorii adoptate de ei au dintre toate cea mai mare probabilitate
de a rămânea, tocmai pentru că Alecsandri, Bolintineanu și
Odobescu sunt scriitori estetici și erudiți reflexivi...4' (în 1908
celor trei le adaugă pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Duiliu
Zamfirescu, I. Al. Brătescu-Voinești, M. Sadoveanu, Coșbuc.
Slavici însă - acum un indezirabil - era ignorat.)
E poate ciudat faptul că, anunțând direcția nouă a „junei
generații4', Maiorescu își sprijinea speranțele pe opera a trei
creatori din generația trecută. Erau citați (împreună cu Const.
Negruzzi) ca singurii „scriitori estetici4' în opera cărora investea

157
speranța salvatoare, chiar dacă limitată la procesul de asanare și
fixare a limbii. Nici unul dintre exponenții cu adevărat ai noii
direcții nu era invocat. Aceștia - știa criticul - erau foarte tineri
și chiar cel mai înzestrat dintre ei, Eminescu, deși „poet, poet în
toată puterea cuvântului44, era totuși încă, în 1872, „așa de puțin
format". Erau speranțe sau certitudini ale unui viitor de pe acum
întrezărit. Dar nu erau și certitudini ale prezentului imediat.
Maiorescu și-a asociat certitudinile prezentului pentru a pregăti
intrarea în lume celor viitoare. Spre deosebire de 1867, acum i se
părea posibil. Prelua un legat pe care îl încorpora în actualitate.
Mai ales că, din punctul de vedere al conducătorului noii
direcții, aveau o trăsătură comună: onestitate, profesionalitate,
sinceritate în convingeri și sentimente. Tinerii militau împotriva
ignoranței, a tuturor monstruozităților științifice sau literare,
sprijinindu-se pe valorile vechii generații. în acest fel apărea mai
clară „deosebirea între ceea ce s-a numit direcția nouă și între
direcția mai veche". Deosebirea nu era, cum s-a crezut, o negare
în bloc, ci o revitalizare a energiilor autentice spre o înnoire
necesară. Pentru că „nu e cu putință ca un popor să se bucure de
formele din afară ale unei culturi înalte și să urmeze totodată
înlăuntru apucăturile barbariei44. Direcția nouă era o garanție că
valorile trecutului nu vor fi sufocate de contrafaceri, că un drum
larg se deschide și renașterea modernă a culturii românești este
asigurată.

2. Ce a semnificat apoi noua direcție în devenirea culturii

române modeme, se știe. Nu e rostul acestei lucrări să prezinte
monografic opera exponenților noii direcții literare (corifeii și
afinii lor). Cum nu ne aflăm, din fericire, pe un teritoriu
nedesțelenit, ar însemna să replantăm grădini care au dat de mult
rod. Utilă ni se pare însă tentativa de a evidenția, printr-o
adecvată analiză la obiect, ceea ce este (și ceea ce nu este)
junimism în opera exponenților de frunte ai noii direcții.

158
 Eminescu a intrat în contact cu Junimea în martie 1870, când
a trimis cenaclului Venere și Madonă, primită aici cu elogii și
publicată în aprilie în Convorbiri. Au urmat Epigonii și celelalte.
De-abia prin septembrie 1871, după unele opinii întemeiate1, a
luat contact direct cu Junimea. Era după măgulitoarele aprecieri
maioresciene din Direcția nouă și, de îndată ce festivitățile
serbării de la Putna (15-27 august 1871) au luat sfârșit, poetul
s-a grăbit spre capitala Moldovei, unde a participat și la câteva
reuniuni săptămânale. Va reveni de-abia peste un an când, la 1
septembrie 1872, participă la reuniunea inaugurală a ședințelor
autumnale ale cenaclului pe acel an. (A citit Diorama și
Sărmanul Dionis.} Dar cunoștințele lui Eminescu despre Junimea
erau, se știe, mai vechi. Citea Convorbirile, mult discutate în
mediul studenților români din Viena. A descoperit, cu siguranță,
în criticismul maiorescian destule puncte de vedere pe care și el
le împărtășea. Hotărâtoare în această privință a fost, neîndoielnic,
formația filozofică comună. Ca și fruntașii Junimii, Eminescu
s-a format spiritual într-un mediu germanic unde Schopenhauer
și filozofia restaurației dominau autoritar viața intelectuală.
Epoca studiilor berlineze va accentua un proces care și așa era
destul de bine definit. Că au fost și note deosebitoare (pe care
le vom releva mai încolo), aceasta e foarte adevărat. E vorba
însă de deosebiri în spațiul unei ideologii esențialmente comune.
De aceea nu pot fi acceptate acele opinii care susțin că Eminescu
s-a ,junimizat“ după 1872 sau că la Timpul, ca ziarist al
partidului conservator, a fost nevoit să exprime puncte de vedere
care nu erau ale lui, ci ale grupării în numele căreia scria. Că
opiniile ideologice ale lui Eminescu izvorau din același trunchi
cu cele ale junimismului oficial o dovedește, printre altele, chiar
și ideația din Epigonii, citat de regulă drept poem care ar marca

1 Cf. I. Crețu, Mihail Eminescu, E.PL., 1968, p. 117 și George

Munteanu, op. cit., p. 77-78.

159
un moment de divergență. Sunt citate în sprijin opiniile Junimii
despre poem (comunicate autorului pe cale epistolară de lacob
Negruzzi), care reproșau excesiva prețuire a poeților minori din
vechea generație, dintre care unii fuseseră contestați violent de
Maiorescu în O cercetare critică și în Observări polemice.
Realitatea este că și în acest poem din 1870 punctele comune
erau, în ciuda aparenței, destul de însemnate. Și ele nu priveau
un mod ideologic periferic, ci unul esențial: formele fără fond.
Dincolo de valorile expresive ale poemului, Maiorescu și ai lui
vor fi fost cu siguranță încântați să descopere aici blamul la
adresa noii generații, interesat pragmatică, arivistă și achizith ă.
Acea jumătate de vers „... totu-i lustru fără bază44 e, de fapt. -
cum s-a observat - o concentrată exprimare metaforică a tezelor
maioresciene din 1868. Ba chiar și prima jumătate a acelui vers
„în noi totul e spoială44, și întregul vers următor „Voi credeați în
scrisul vostru, noi nu credem în nimic”, recheamă în memorie
diatribele maioresciene din în contra direcției de astăzi... Iar,
din nou, jumătatea de vers „totu-i lustru fără bază44 e pur și
simplu o altă denominație, poetică, a tezei formelor fără fond.
Firește, acesta nu este singurul ecou junimist din opera lirică a
lui Eminescu. Nu ne referim la celebrele diatribe din Scrisoarea III
pe care o vom comenta mai încolo. Aici discursivitatea retorică
lasă ideea aproape nudă încât semnificația se impune dur,
implantată în toga declamatorie a versului amplu. Există alte
zone ale liricii eminesciene în care aceste relații de înrudire cu
Weltanschauung-vA junimist se întrevăd într-un registru care suie
și coboară lent de sub umbre spre eclerare. Nu e chiar „un
diamant topit pe-oricare din făclii44. Dar destule facle au aceste
luciri diamantine, topite la dogoarea unei combustii filozofice
sensibil apropiată de a junimismului, pentru ca altele să-și
mențină vie și pură puterea nobilului cristal, devenind „giuvaeruri
umezite cu luminile adânci44.

160
 Nu vom spune că poetul „a aflat sâmburul luminii6‘ de-abia în
contact cu Junimea. îl aflase mai înainte. „A citit semnul întors66
mai de mult. S-a trezit la viață intelectuală, ca și spiritul tutelar
al Junimii, într-un mediu filozofic germanic (Viena și apoi
Berlin) dominat, cum am arătat, de reorientarea spre Kant, de
voga molipsitoare a operei lui Schopenhauer, de școala istorică
a dreptului și de aceea a protecționismului național în economie
(Ludwig von Stein, Eugen Duhring etc). (Aceasta nu înseamnă
că a fost străin de cultura filozofică și literară franceză. Studiul
lui I. M. Rașcu, Eminescu și cultura franceză a luminat elocvent
acest aspect al formației intelectuale eminesciene.) Preocupat de
filozofie, a frecventat aproape aceiași gânditori fundamentali pe
care îi studiase și Maiorescu, cu adaosul că poetul - pe albia
închipuită de Schopenhauer - a urcat spre cuprinderea cugetării
asiate, cu deosebire a celei indice (Rig-Veda și Mahabharata).
Pe Schopenhauer îl citise de prin 1868 (de vreme ce i-1
recomanda spre lectură lui Slavici) și poate că tot în acești ani
celebrele texte indice și alți filozofi din școala romantică
germană, la modă pe vremea aceea. La întâlnirea cu Junimea,
poetul avea bine adunată zestrea menită să condenseze „lumea
într-un singur semn66, cu misterul niciodată dezlegat. Sigur că
lecturile s-au extins și s-au aprofundat (să nu uităm că bursierul
Junimii se pregătea din 1871 încolo pentru o carieră filozofică,
deși atestatele școlare nu-i prea îngăduiau asemenea speranțe),
meditațiile metafizice au devenit absorbante, întrebările spre
„mitele cu albastre valuri66 pornind neliniștit pe un drum al
neîntoarcerii. Dar nici acest proces de creștere și adâncire a
cunoașterii filozofice nu se datorează contactului cu Junimea
(dacă facem excepție de impulsul primit pentru obținerea unei
diplome universitare), după cum e exagerat să se vadă în această
sete spre studiu o cultură sistematică după rigorile unui specialist.
Boema și-a spus și aici cuvântul, îngustând fericit aria lecturilor
la cugetătorii preferați și la operele care i se potriveau: de la

161
cărțile înțelepciunii indice, la eleații greci, romanticii germani în
ale filozofiei printre care la loc de cinste s-au aflat Fichte,
Schelling, Kant (din care a și tradus), Hegel, Schopenhauer.
Poetul era așadar un însetat de lectură filozofică, satisfăcându-și-o
din liberă plăcere, putând deci selecta după preferințe care erau
ale sale și nu ale unei programe didactice. E adevărat că dacă
viața intelectuală nu i s-ar fi curmat la 33 de ani, lecturile sale,
temeinice și până acum, amplificându-se, iar meditațiile suind
spre elaborație originală, poetul și-ar fi construit, firește, nu un
sistem, dar o lucrare coerent închegată despre o problemă de
ordin filozofic. Dar destinul a vrut altfel. Călinescu (care știa în
amănunt universul manuscriselor eminesciene) avea dreptate să
constate că opiniile filozofice ale poetului le găsim expuse
fragmentar în cutare manuscris în proză, în versuri sau în vreun
crâmpei de comentariu suscitat de lectura unei cărți. Sau, am
adăuga noi, în destule pagini ale prozei politice, veritabile
frânturi de gând ale unei sociologii posibile. Niciodată însă
într-c dezvoltare teoretică coerentă, făcând inutilă orice încercare
de a comenta sistematic compunerile filozofice eminesciene și
nici de a prezenta idei poetice de altitudine intelectuală drept
filozofie conceptuală.
Dar inexistența unui elaborat filozofic coerent nu înseamnă,
desigur, că poetul nu a avut o concepție filozofică a sa. Cum se
știe, Weltanschauung-ul poetului - complex - a fost nutrit și
modelat de lecturile și opțiunile sale filozofice. Cu un efort
presupus de lectură avizată a tuturor compartimentelor creației
eminesciene (inclusiv a celor rămase în faza de laborator) se
poate închipui chiar o hartă a motivelor filozofico-ideologice (în
care s-ar include și cele etice sau estetice) specifice convingerilor
poetului. Nu aceasta e intenția noastră, limitată - prin obiectul
acestui studiu - să evidențieze acele elemente din opțiunile sale
filozofice care sunt comune cu (sau apropiate de) ale junimismului.
De reflecția lor în opera sa socio-politică ne vom ocupa mai

162
târziu. Mai înainte ni se pare necesar să le surprindem în poezie,
adică acolo unde Eminescu și-a dat măsura geniului său.
Nu e o habitudine mecanică evocarea schopenhauerismului
ca element probatoriu al confluenței filozofico-ideologice dintre
junimism și opera lui Eminescu. Cu rezerva că acesta nu
epuizează raportul de confluență amintit, e incontestabil că în
ideația operei eminesciene schopenhauerismul se găsește instalat
pe poziții nu privilegiate ci suverane.1 Nu e inutil să constatăm
și noi situația nefericită că filozoful care a exercitat cea mai
mare influență asupra culturii și a cugetării românești de după
1860 a fost Schopenhauer și nu Kant sau Hegel. Dacă aceștia din
urmă și-ar fi prelungit - la noi - lumini determinante, poate că și
procesul devenirii culturii noastre moderne ar fi căpătat alte (sau
și alte) valențe. Ce-i drept, școala ardeleană, apoi un Simion
Bămuțiu, au încercat să implanteze filozofia kantiană sau
postkantiană după cum un Radu lonescu a propus - pentru
estetică - hegelianismul. Dar eforturile acestor cărturari au rămas
fără consecințe notabile. Enorma autoritate a junimismului a
izbutit să impună schopenhauerismul, anulând practic timidele
orientări anterioare. Negreșit, izbânda opțiunii junimiste nu
poate fi absolvită de știute explicații și determinări sociale. Dar
faptele rămân fapte. Schopenhauer a fost timp de trei-patru
decenii (1860-1890) la noi filozoful cu cea mai mare audiență.
Iar pentru Eminescu singurul filozof care i-a cucerit adeziunea
totală, constituind unghiul referențial care a alimentat critica
celorlalte sisteme filozofice (cu deosebire cel al lui Hegel, sau

1 Pentru acest izvor al operei eminesciene vezi: G. Călinescu, Opera

lui Eminescu, în Opere, voi. 12-13, Editura Minerva, 1969; Tudor
Vianu, Eminescu și etica lui Schopenhauer din voi Poezia lui
Eminescu, în Opere, voi. 2 ed. cit.; N. Tertulian, Pesimismul eminescian
și pesimismul schopenhauerian, în Eseuri, E.P.L., 1968 Liviu Rusu,
Eminescu și Schopenhauer, E.P.L, 1968.

163
Schelling și Fichte). Chiar simpatiile manifestate față de opera
altor cugetători, îndeosebi eleații greci, Platon, budhismul indic
sau parțial Kant își au izvorul în opțiunile filozofului german.
Nu e de aceea hazardat să se spună că poetul nostru a citit critic
operele filozofice, sprijinindu-se pe opiniile autorului celebrei
Lumea ca voință și reprezentare, precizându-și cu ajutorul
acestora opțiunile și antipatiile. Desigur, nu se poate afirma că
acceptarea a fost totală și - mai ales - că Eminescu a adoptat
integral lecția etică a sistemului schopenhauerian (iar etica
reprezintă - cum se știe - esența acestei filozofii). Deosebirile,
ne vom strădui să evidențiem, sunt reale și importante. Dar chiar
acest proces de disociere și delimitare dovedește câtă fascinație
a exercitat opera lui Schopenhauer asupra concepției (implicit și
a operei) marelui nostru poet.
Am stăruit într-un capitol al acestei cărți asupra cauzelor care
au determinat „selectarea44 în Germania a filozofiei schopenha­
ueriene. Fără a relua cele notate acolo, vom repeta numai că
hotărâtor în succesul lui Schopenhauer a fost deopotrivă critica
antifilistină, antipedantismul limbajului său filozofic și deziluzia
încercată de cercurile intelectuale în fața stărilor sociale ale
Germaniei de atunci. Schopenhauer a devenit filozoful îndrăgit
pentru că în opera sa lumea intelectuală a găsit o radicală
demascare a tuturor convențiilor etico-politice, demonstrația
lucidă că toată frazeologia umanitară a oficialității (și a
filozofilor ei: Hegel, Schelling, Fichte), a bisericii și a oamenilor
politici care se voiau „progresiști44 e o minciună „frumoasă44, că
singurul motor și substrat adânc al tuturor comportamentelor
interumane e voința egoistă, expresie a legii fundamentale homo
homini lupus. Cuceritoare au fost deci nu ontologia și
gnoseologia sa, ci filozofia practică, etica filozofiei sale sociale.
Opțiunea lui Maiorescu sau Eminescu pentru opera lui
Schopenhauer se datorează tocmai acestor aspecte ale operei
sale. Maiorescu ateul, darwinistul, potrivnicul prejudecăților

164
moraliste, al frazeologiei umanitare, al militantismului politic
radical-burghez a descoperit în opera lui Schopenhauer puternice
puncte de sprijin la care se asocia, desigur, calea indicată pentru
reîntoarcerea la postulatele metafizicii kantiene. Schimbând ceea
ce e de schimbat, Eminescu a găsit - independent de Maiorescu
- în opera filozofului german răspunsul motivat la întrebările și
neliniștile sale iscate de spectacolul unei lumi în care discrepanța
dintre deziderat și real era totală.
Pesimismul eticii schopenhaueriene s-a altoit, la Eminescu,
desigur, pe o structură temperamentală predispusă să-1 asimileze.
Acesta, observase încă Ibrăileanu, se grefa pe latențe ale propriei
concepții despre viață care nu era defel optimistă. Chiar
elemente ale budhismului (pe care îl va studia mai târziu), cu
etica Nirvanei germinau în concepția eminesciană înainte de
întâlnirea cu opera lui Schopenhauer. Lectura operei filozofului
german i-a activat latențele, organizându-i Weltanschauung-ul
într-o direcție și o structură precizate. Sigur că predispozițiile
temperamentale și viziunea sa asupra vieții anterioare contactului
cu Schopenhauer au îndeplinit funcțiuni importante pentru
îmbrățișarea ideației operei acestuia. Dar ele nu au fost singurele
și poate nu cele hotărâtoare. Vrem să spunem că la aceasta a
contribuit enorm și fizionomia spectacolului societății românești
pe care poetul a contemplat-o. Ceea ce descoperise în mediul
social-germanic regăsea, la o tonalitate parcă și mai acută, în
țara sa. Peste tot aceeași alterare a moravurilor, același egoism
feroce și aceeași minciună. Era epoca postpașoptistă. cu valorile
degradate, când locul idealurilor înalte îl acaparase goana după
acumulare rapidă, când frazele pompoase mascau țipător
turpitudinea, când moralitatea sforăitor recomandată ascundea
lipsa de scrupule și minciuna. Totul i s-a dezvăluit fals și ipocrit,
„lustru fără bază44, minciună convențională, egoism vorace
drapat cu fraze despre dragostea aproapelui. Și cum i se părea
că perspectiva era la fel de sumbră, deziluzia poetului a fost

165
sinceră și totală („Ce să caut ? Nu mai caut. E același cântec
vechi...“) Cheia înțelegerii i s-a relevat în propozițiile eticii
schopenhaueriene, în paginile necruțătoarei critici a moravurilor
și stărilor de fapt care erau valabile în Germania și în România.
E de aceea potrivit să vedem în acceptarea schopenhauerismului
nu numai rațiuni de ordin cognitiv, ci și puternice motivații
sociale. Gherea nu era deci cu totul departe de adevăr; în ciuda
doctoralelor amendamente ale lui Dragomirescu, când căuta
determinările sociale ale pesimismului eminescian. Din păcate,
s-a oprit numai la ele, ignorând complexitatea procesului în care
motivațiile cognitive se asociau într-o osmoză coerentă cu cele
sociale. Că interpretările criticului au fost în 1887 simpliste este
adevărat. Dar ele surprindeau, dacă nu adevărul întreg, oricum,
o câtime de adevăr peste care s-a trecut și se trece încă prea
repede. Trecută prin filtrul propriei subiectivități, etica
schopenhaueriană a căpătat în poezia sau proza eminesciană
ipostaza transfigurată a unei critici resemnate. O critică tinzând
să cuprindă totul, de la condiția general-umană până la
întruchipările politico-morale particulare, de la tipicitatea fatal
mecanică a evoluției ciclice a istoriei la comportamentul moral
cotidian. Totul sub semnul emblematic al deșertăciunii (a cărei
origine nu e numai schopenhaueriană, ci își trage sevele și din
înțelepciunea textelor biblice), al iluziei fără acoperire, al
inutilității efortului de vreme ce rolurile sunt dinainte distribuite
și schimbarea niciodată posibilă. Glossa sintetiza această
resemnată înțelepciune veche.

Vremea trece, vremea vine,

Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;

166
 De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Tot ce-a fost on o să fie

în prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate

Alte măști, aceeași piesă

Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

Poetul era un îndurerat profund și neîntrezărind niciunde o

rază de speranță nu se-putea ralia nici unei convingeri de orice
orientare sau culoare. în 1876 declara că nu crede „nici în
lehova, nici în Budha-Sakya-Muni / Nici în viață, nici în moarte, /
Nici în stingere ca unii“ pentru că „în zadar gândești, căci
gândul, / Zău, nimic în lume schimbă^.
Dar dezamăgirea și zădărnicia, imobilismul și resemnarea nu
sunt numai exprimate metaforic ca o filozofie a vieții. Poetul a
fost ispitit să le surprindă și în concretețea variilor înfățișări.
Putem lesne reface, apelând la opera literară a poetului, tabloul
deziluziilor fatale la care - credea el - e condamnată umanitatea.
E un tablou în care aflăm insolit contopite ipostaza și izvorul
nefericirii, efectul și cauza: strădania cărturarului, dragostea,
militantismul civic, condiția tragică a geniului, arta, sărăcia,
bogăția, triumful iluzoriu al stăpânitorilor ca și eșuarea în
cerșetor, comportamentul slujitorilor bisericii, scurgerea
timpului sau realitatea unică a prezentului devorator al celor
trecute și viitoare. Sunt ipostazierile fundamentale ale condiției
umane. Și toate, indiferent de înfățișarea de o clipă („măști de-o
zi pe-o lume mică“), sunt expresii ale nefericirii. Până la urmă

167
egalizarea se înstăpânește suverană, anulând rațiunea eforturilor
și a diferențierilor valabile odinioară:
Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfărâmi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de țărână se depune
Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri
Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri...

Scrisorile (dar nu numai ele !), cu acel patos discursiv care le

este propriu, cu retorismul neînfrânt, apar într-adevăr adesea
drept poetizarea destul de pedestră (cuvântul nu trebuie să
sperie !) a unor opinii filozofice de sorginte schopenhaueriană.
Amorul, care în altă parte beneficiază de puritatea distilată a
lirismului, aici sună retoric, amintind de cutare propoziție din
schopenhaueriana Viața r amorul și moartea:
Să sfințești cu mii de lacrimi un instinct atât de van
Ce le-abate și la păsări de vreo două ori pe an ?
Nu simțiți c-amorul vostru e-un amor străin ? Nebuni !
Nu simțiți că-n proaste lucruri voi vedeți numai minuni ?
Nu vedeți c-acea iubire servă-o cauză din natură ?
Că e leagăn unor viețe ce semințe sunt de ură ?

Nu se poate spune același lucru despre imaginea femeii

închipuite în Scrisoarea V ? Și o vom regăsi, purificată, în acea
culme a creației eminesciene care este Luceafărul. în sfârșit, nu
e greu de recunoscut sorgintea schopenhaueriană (care nu este
însă singulară) în imprecațiile antiliberale din Scrisoarea III.
Despre aceasta ne propunem să discutăm mai încolo. E necesar
să spunem însă și aici că poetul era dezgustat de frazeologia
liberală pe care o suspecta, nu fără motiv, de demagogie. E drept
să vedem însă în această pamfletară denunțare a frazeologiei
melioriste și o critică a falselor valori elogiate ipocrit de
burghezie.

168
 Dar accentele critice ale meliorismului marchează și momen­
tele disociative dintre etica schopenhaueriană și eul poetic
eminescian. Disociația nu privește numai comportamentul
militant al poetului care nu are nimic din ortodoxia eticii
schopenhaueriene. Ea se extinde și în planul literar. Schopenhauer
nu ostenea să conteste realitatea cauzelor sociale ale „răului
universal41; să considere drept o explicație trivială orice tentativă
de a vedea în inegalitatea socială unul dintre izvoarele suferinței
umane, proclamând - ca soluție unică - învingerea voinței prin
resemnare. Eminescu omul ca și poetul, fără a abjura preceptele
eticii schopenhaueriene, nu ocolea soluțiile militante. Adeptul
postulatelor schopenhaueriene a fost, în viața practică, un
luptător pentru asanarea condiției sociale și politice a poporului
său. Și acest activism nu a fost o preocupare pasageră. A angajat
întreaga lui sensibilitate, remarcându-se ca o constantă a
preocupărilor poetului, de un civism integral. E drept că mai
rămânea comun cu Schopenhauer antiliberalismul și antiradica-
lismul, dar divergența nu era mai puțin importantă de vreme ce
poetul se dezvăluia ca un partizan al meliorismului (de nuanță
conservatoare), deplângând starea mizeră a poporului (adică a
țărănimii) și propunând chiar soluții de îndreptare. în locul
abstragerii din lume, a resemnării înțelepte, a indiferentismului
total pe care le propovăduia filozoful german, Eminescu intra în
for ca un ardent și participa cu dăruire pasională la disputele
cetății. Nu, este adevărat, ca un om politic activ (ca să evităm
termenul de politician), ci cu pana strălucitului gazetar. A urât,
într-adevăr, politicianismul la care nu a obosit să înfiereze
cupiditatea, poltroneria și ignoranța trufașă. Dar de vreme ce a
investit încredere în ținuta morală a unor oameni politici
conservatori și în raționalitatea eficientă a programelor
conservatoare înseamnă că nu a negat de plano (asemeni
maestrului său) utilitatea și necesitatea acțiunii sociale militante.

169
 Aceeași dialectică a disociației în convergență poate fi
constatată și în opera literară. Toma Nour din Geniu pustiu
(nuvela a fost scrisă, probabil, în 1868-1869, adică atunci când
schopenhauerismul era de acum bine cunoscut) e mult preocupat
(dealtfel ca și interlocutorul său) de atmosfera socio-politică a
Bucureștilor și evocă înfiorat luptele sociale și naționale ale
românilor din Transilvania anului 1848 când abandonează
studiile, „căci în inima lui fierbea amorul cel mare al națiunei44,
și intră în cetele de oșteni ale lui Avram lancu.
Nu uităm „sufletul apostat44 din înger și Demon care și-a fixat
condiția în idealul de a întreține „în popoare a distrugerii
scânteie / Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele44. Ca un
agitator de profesie, acesta, înfășurat, „în stindardul roș44, ridica
poporul la luptă, apelând la forța ideilor îndrăznețe. Idealul său
este integral îndreptat „contra lumei, / Contra legilor ce-s scrise,
contra ordinii-mbrăcate / Cu-a lui Dumnezeu numire44. în virtutea
acestui ideal „el prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă /
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe44. E
adevărat că și în această poemă finalul e adumbrit de etica
schopenhaueriană. Dar schopenhauerismul ocupă aici poziții mai
modeste. E mai curând deziluzia revoltatului care nu și-a putut
împlini menirea, murind fără speranță pentru că nu a putut
înfrânge atotputernicia ordinii existente. E amărăciunea
neputinței celui ce nu a găsit calea revoltei eficiente, părăsind
pustiit sufletește o lume pe care voise s-o schimbe și o lăsa
neștirbită.
S-a semnalat1 apoi că până și o poezie ca Rugăciunea unui
dac, care pare o expresie integrală a viziunii schopenhaueriene,
trădează o radicală ținută vindicativă împotriva celor ce au
răsturnat valorile și au modificat sentimentele: „C-ajung pe mine

1 Cf N. Tertulian, Pesimismul eminescian și pesimismul

schopenhauerian, în Eseuri, E.P.L., 1968, p. 32-33.

170
însumi a nu mă mai cunoaște, / Că chinul și durerea simțirea
mi-a-mpietrit-o, / Că pot să-mi blestem mama, pe care am
iubit-o. / Când ura cea mai crudă mi se părea amor... / Poate-oi
uita durerea și voi putea să mof‘. Dacul invocă divinitatea
pentru ca după o existență împilată și martirizată să i se acorde
izbăvirea catharctică pentru a intra „în vecinicul repaos44 și, ca
ultimă rugare, „spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec44.
Distanța de schopenhauerism e aici evidentă. Filozoful durerii
universale condamna ideea morții ca soluție de anihilare a
chinului existențial, indicând - cum spuneam — acceptarea
resemnată, prin învingerea egoismului, a fatalei condiții. Iar
dacul, dimpotrivă, ar vrea să moară pentru a „uita durerea44
acumulată într-o viață în care a fost „gonit de toată lumea44.
Propozițiile eticii schopenhaueriene au fost minate din interior
și așezate, cu ironie secretă, în relații opozite prea transparente
pentru a nu fi receptate ca atare.
E de aceea drept să se evidențieze că personalitatea lui
Eminescu în dubla ei ipostază (umană și creatoare) nu a
interpretat schopenhauerismul ca un învățăcel epigonic. L-a
retopit și l-a reconstituit după modelul propriei viziuni,
distanțându-se și disociindu-se de rigorile rigide ale prescripțiilor
maestrului. Eminescu a fost un schopenhauerian eterodox. O
conștiință dezamăgită de realitatea pe care o dezavua și o nega,
pendulând dramatic între resemnare și revoltă. în opera sa
(deopotrivă în cea literară ca și în proza politică) aflăm mai ales
ecourile lucidei demistificări a convențiilor lumii burgheze pe
care o degajă opera filozofului german, critica radicală a falselor
valori, denunțarea virtuților amăgitoare, atitudinea constant
polemică față de istorie. Dar și aceste constante ale eticii
schopenhaueriene vor căpăta în opera poetului nostru mutații și
transfigurări particulare. Militantismul, spiritul protestatar,
nesupunerea și dăruirea pentru curmarea, prin luptă bărbătească,
a răului social, constituie elemente definitorii pentru formula

171
etică a personalității (umane și creatoare) a lui Eminescu. Poate
de aceea tinerii intelectuali socialiști români din ultimul pătrar al
secolului trecut au venerat verbul poetic eminescian, știind să
descifreze în resemnatul pesimist pe revoltat.
Dialectica procesului de apropiere și distanțare dintre opera
lui Schopenhauer și viziunea eminesciană despre viață oferă
variabile necesare aprecierii realiste a raporturilor dintre
junimism și opera poetului. Nu vom spune că Maiorescu a fost
un schopenhauerian integral. Dealtfel, chiar opțiunile sale pentru
viața publică sunt probe categorice ale unei etici practice cu totul
neschopenhaueriene. între resemnare senină, indiferentism
cosmic și învingerea egoismului prin renunțarea la voința de a
trăi plenar, Maiorescu a optat pentru lupta politică, militând -
deloc dezinteresat - pentru o poziție fruntașă în ierarhia socială.
Ce-i drept, nici Eminescu nu a fost un abstras din cotidian. Dar
nu a coborât până la angajarea efectivă în luptele politice și nici
nu a aspirat vreodată spre o poziție de oarecare însemnătate
într-un partid sau în stat. S-a mulțumit, în anii săi cei mai activi,
cu condiția fatal subalternă de gazetar care își exprima liber și
neaservit convingerile, fără a admite concesia sau abjurarea.
Apoi Eminescu, fără a fi un ascet, s-a mulțumit întotdeauna cu
puțin, mai niciodată netrecând de ceea ce era strictul necesar
unei vieți cu totul modeste. Pe când Maiorescu, și el la origine
un intelectual lipsit de avere, a preferat traiul unui om de lume,
cu salon deschis persoanelor simandicoase, cu dese călătorii în
străinătate, făcute neștirbit de trei ori pe an, mereu ocupat cu
serate, recepții și petreceri, izbutind, din 1877 încolo, să adune
o avere frumușică din avocatură, profesiunea cea mai detestată
de poet. Și la numai câțiva ani după 1876, când îndemna pe un
tânăr junimist (Șt. Vârgolici) la aspirații ideale, de jertfire
dezinteresată, potrivnice acumulării achizitive. (Vezi scrisoarea
către Șt. Vârgolici în acest volum ), Maiorescu începe să practice
o nu tocmai „curată41 avocatură mult solicitată, notând scrupulos

172
în jurnal, la încheierea fiecărui an, sumele agonisite de pe urma
acestei îndeletniciri, plasamentul banilor, dobânzile obținute și
rata creșterii averii sale care nu era deloc neînsemnată.1
Contestatarul Maiorescu din perioada tinereții s-a adaptat
deci destul de repede mediului, deși onestitatea sa în viața
publică a fost exemplară. Dar mereu din interiorul ei. Nu e
exagerat, de aceea, să se spună că imprecațiile poetului - adesea
pamfletare - împotriva convențiilor duplicitare ale lumii
burgheze le personificau deopotrivă și fruntașii politici junimiști.
Normativele eticii schopenhaueriene pe care le cunoșteau și le
popularizau deopotrivă profesorul ca și poetul au fost cu totul
deosebit asimilate, dar - mai ales - practicate.
La capitolul raporturilor de confluență dintre junimism și
opera lui Eminescu se cuvin, fără îndoială, consemnate și

1 Să transcriem, la întâmplare, câteva însemnări de acest fel. La

sfârșitul anului 1883 menționa că a avut un an financiar extrem de bun,
încasând în total 63.163 lei din avocatură (Ce sumă uriașă era, în 1883,
recolta aceasta adunată din avocatură înțelegem dacă reținem faptul că
în 1892 diurna sa lunară de rector reprezenta în total 185 franci. Și-a
plătit datoriile, izbutind să depună la bancă 15 800 lei {însemnări, II,
p. 224). La sfârșitul anului 1893 nota: „fînanțiar așa de consolidați încât
putem privi viitorul cu oarecare liniște44 (Jurnal, Caiet 15, f. 20 verso),
în 1894: „Am ajuns la cifra de 130 000 franci capitalizați din economii
și mai am și casa, după ce am plătit zestrea Liviei de 10 000 fr.44 (Idem,
Caiet 16, foaia 26). La sfârșitul aceluiaș an 1894: „Anul meu finanțiar
încheiat bine, cu ceva peste 101 000 fr. la încasări și 52 000 fr. nominal
bonuri financiare rurale la sporul capitalizării44. Idem, foaia 29). în
martie 1896: „Am mai putut pune 4000 fr. nominal la economii la
Germani; avem acum 68 000 fr. bonuri urbane 5%, peste 8000 fr. pe an
renta viageră comună de 100 000 fr. efectivi la Naționala'4. (Caiet 17, f.
8) Etc. Etc. Etc. De-abia în 1901 a renunțat 5 ani la avocatură (s-a
reînscris în barou în 1906), având asigurat un venit de 2000 fr. pe lună
la care se adăugau alte încasări, totalizând un venit de 26 000 fr. pe an,
fără a consuma din capital.

173
elementele - comune - de ideologie literară. Eminescu prețuia
și el literatura populară1 („povești și doine, ghicitori, eresuri44),
remarcându-se ca un interpret al ei remarcabil, socotind, precum
Maiorescu, că propășirea creației culte depinde nemijlocit de
frecventarea tezaurului folcloric: „Dar o adevărată literatură,
trainică, care să ne placă nouă, și să fie originală pentru alții, nu
se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu,
pe tradițiile, obiceiurile și istoria lui, pe geniul lui. Tot ce-ați
produce în afară de geniul într-adevăr național (patiotico-
politic), nu va avea valoare și trăinicie, nici pentru noi, nici
pentru străinătate442. A cerut în tinerețe, ca și în anii maturității
sale creatoare, ca scriitorul să se adape „la izvorul curat ca
lamura și mai prețios ca aurul al poeziei noastre populare, decât
să bea din izvorul de apă de zahăr cu portocale443. Sunt puncte
de vedere care amintesc perfect de cele ale lui Maiorescu din
recenzia despre antologia lui Alecsandri. Apoi, romanticul
Eminescu a împărtășit integral teoria maioresciană despre
romanul poporan, altfel spus concepția despre specificul național
reflectat în creația artistică. Opiniile eminesciene din recenzia
la Novele din popor ale lui Slavici sunt, în acest sens, deplin
concludente. Și să amintim faptul, nu lipsit de semnificație, că
recenzia lui Eminescu apare în martie 1882, adică la două luni
după ce Maiorescu publicase în Convorbiri studiul său
Literatura română și străinătatea. Consonanța de opinie, în
materie de ideologie literară, era din acest punct de vedere
totală.

1 Vezi I Rotaru, Eminescu și poezia populară, E.P.L., 1965.

2 M. Eminescu, Despre cultură și artă, p. 61
3 Cf. M. Eminescu, Opere complete, I, Literatura populară, Editura
Minerva, 1902, p. IX.

174
 *
Lectura atentă a operei eminesciene (în spațiul căreia se
integrează deopotrivă creația literară ca și proza politică) nu lasă
îndoială asupra convingerilor sale ideologice. A spune - repetăm
- că ele i-au fost inoculate în urma contactului cu Junimea, că
sunt opinii de împrumut e o insinuare care nu poate fi reținută
nici sub beneficiu de inventar. Un Eminescu în postura de
mercenar de idei e o imposibilitate logică și morală. Și e sigur că
de nu ar fi fost liantul ideologic comun, Eminescu nu ar fi
acceptat - indiferent de precara sa situație materială - condiția
de gazetar oficial al Timpului. Se pot lesne constata, în tensiunea
incendiar-pamfletară a publicisticii eminesciene, în radicalitatea
opiniilor, convingeri intime, lent și profund configurate. Deosebirile
de vedere dintre conservatorismul junimist (sau cel al grupării
,,ruginiților“) și convingerile eminesciene sunt adesea evidente.
Dar ele îl dezvăluie nu o dată, în aceste cazuri, ca un parajunimist,
depășind - prin consecvență, intransigență și exces ideologia
junimistă oficială1. Cauzele sunt multe și, printre acestea, nu
trebuie ignorată aceea propusă în 1909 de Ibrăileanu, care
considera că interesele păturilor sociale pe care le reprezintă
Eminescu (răzeșii și breslașii) se întâlnesc - în ostilitatea față
de înnoirile capitaliste - cu ale moșierimii pe care o reprezentau
conservatorii junimiști.
Această coincidență de interese ale unor pături sociale
distincte l-a apropiat pe Eminescu nu numai de junimism, dar și
de conservatorism în general. Alături de această, să-i spunem
motivație, propusă de Ibrăileanu există, desigur, și altele care țin
de formația filozofico-ideologică comună. Impactul dintre
motivația socială și cea cognitivă a creat o fizionomie
caracteristică convingerilor socio-politice eminesciene. Și totuși

1 Vezi și Aurel Martin, studiul citat, în op. cit.

175
cine citește colecțiile Curierului de Iași, sau, mai ales, ale
Timpului, întâmpină serioase dificultăți pentru a descifra - în
publicistica atribuită lui Eminescu - punctul său de vedere de
cel al gazetei sau al partidului conservator. (Dificultatea la care
ne referim e mult sporită de imposibilitatea practică de a stabili
cu exactitate apartenența reală a articolelor nesemnate1. Edițiile
din opera politică a poetului au sumarele modificate, mai fiecare
editor voind să se distingă prin noi descoperiri. Dar câte din ele
nu sunt apocrife ?) Dificultățile amintite, reale, nu creează însă
cercetătorului obstacole de netrecut. După o lectură atentă și
avizată se pot determina un grup de motive ideologice comune
cu junimismul dintre care - unele - au pătruns și în opera
literară și un altul care semnifică deosebirile.
în capitolul consacrat examinării ideologiei junimiste am
stăruit pe marginea concepției despre revoluționismul organic
care - este știut - a configurat și teoria despre statul natural. Nu
vom relua aici analiza izvoarelor filozofice care au nutrit acest
punct de vedere. Eminescu a frecventat aceleași surse filozofice,
sociologice sau juridice primare și concepția sa despre evoluția
socială, despre structura și funcția statului nu a putut fi, în
general, alta decât a fruntașilor Junimii. Se poate chiar spune că
spre deosebire de junimiștii oficiali care nu au avut prilejul să-și
expună punctul de vedere, de pildă, în problema statului natural
(cu excepția lui Th. Rosetti în două din cele trei studii ale sale),
Eminescu a avut răgazul s-o facă în abundenta sa publicistică.
Nu e vorba nici la el de desfășurări doctrinare sistematice. Dar
de o expunere a punctului de vedere, clară și răspicată, se poate,
cu siguranță, vorbi. Eminescu este, ca orice adept al conservato-

1 Obiceiul - general - e al epocii. Un articol de fond din organul

junimist România liberă scria la 29 ianuarie 1885: „Presa ce se respectă
trebuie să fie impersonală, pentru că este anonimă. Oamenii nu au
valoare și nu există pentru noi decât ca purtători de idei“.

176
rismului, împotriva statului de tip contractual, elogiind statul
natural. „Aici - scria în decembrie 1889 - vom căuta în prima
linie următoarea deosebire între două maniere de-a privi natura
statului și științele care-1 ating. Maniera întâia e cea veche
franceză din timpul enciclopediștilor, naturalistă și deductivă
care stabilește că libertatea de dispunere a individului primează
orice alt interes... A doua manieră de-a vedea, inductivă, deci
bazată numai pe experiența faptelor, privește statul ca pe un
product - nu al rațiunii sau al unui contract sinalagmatic - ci al
naturii, și caută să stabilească atât legile, după cari el se
dezvoltă, cât și elementele din care se constituie/41
Opțiunea lui Eminescu între aceste două puncte de vedere
contradictorii e limpede exprimată cu doi ani mai înainte când
demonstra - cu argumente sociologice - superioritatea statului
natural. „Scriitori, cari în privirea ideilor lor politice sunt foarte
înaintați - se pronunța în decembrie 1877 - au renunțat totuși
de-a mai crede că statul și societatea sunt lucruri convenționale,
răsărite din libera învoială reciprocă dintre cetățeni; nimeni,
afară de potaia de gazetari ignoranți, nu mai poate susține că
libertatea votului, întrunirile și parlamentele sunt temelia unui
stat. De sunt acestea sau nu simt, statul trebuie să existe și e
supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute în cruda
lor consecvență442. Potrivnic statului contractual, expresie a
structurilor capitaliste, Eminescu dezavua și toate modalitățile
legislative suprastructurale ale acestuia. Va cere, în consecință,
„legi organice44, ca în vechime, când raporturile erau afective,
apropiate și nu izvorâte din frigiditatea mecanică a unui contract
sinalagmatic. (Pentru aceasta l-a citat pe „genialul Montesquieu,
întemeietorul cercetărilor naturaliste în materie de viață
publică44.) în decembrie 1878 exprima dezideratul ca în

1 M. Eminescu, Opere, voi. III (ed. Ion Crețu), p. 241.

2 Ibidem, voi. II, p. 163.

177
Dobrogea să se păstreze vechile stări de fapt: „relațiunile de
proprietate și de posesiune, administrația comunală cum a fost
jurisdicțiunea matrimonială exercitată de cler, sentințele de pace
dictate părților prin persoane clerice, c-un cuvânt toată organizația
primitivă, însă morală și de bună credință a unui popor primitiv.
Pentru aceasta ar trebui un studiu îndelungat făcut la fața locului
asupra obiceiurilor pământului asupra acelui drept viu,
recunoscut de toți și necontestat de nimenea, care cuprinde
puterea sa coercitivă în sine însuși și în conștiința omului. Dacă
Românul se teme de veacul de mijloc să-și aducă aminte că
amândouă țările noastre dunărene n-au avut de la fondarea lor și
până în a suta a optsprezecea nici un cod scris (codicele Vasile
Lupu și Matei Basarab nu s-au aplicat niciodată) și că abia
fanarioții, stricând țara din temelie și corumpând până în
măduvă simțul de drept al românului, au fost siliți să introducă
norme scrise într-o societate în care totul era putred...441. Un stat
modem care să păstreze tradiții arhaice, organizat după legi
nescrise, altfel spus „obiceiuri ale pământului44, era un ideal de
poet abstras care confunda dezideratul cu posibilul.
Să nu se creadă însă de aici că poetul a elogiat atât de mult
vremurile definitiv revolute încât voia să le reanime, dacă nu la
dimensiunea întregii țări, cel puțin la aceea a unei provincii de
curând reintrată în corpul României. Cum vom arăta mai încolo,
Eminescu a acceptat ordinea existentă, chiar dacă cu o silă
neascunsă, cu toate ale ei legiuiri. Dar cunoscătorul de istorie
care era Eminescu, suflet de moldovean iubitor al trecutului,
tânjea după o progresie lentă, ferită de învolburări acceleratoare
care să păstreze ceva din ființa unui legat venerat. „Căci
progresul - scria în februarie 1882 - nu se improvizează prin
comoțiuni violente. El este opera înceată și înțeleaptă a

1 M. Eminescu, Opere, ed. cit., voi. II, p. 388.

178
timpuluf'1. în consecință, postula încă în 1879, „noi susținem că
e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră
românească, decât să mergem repede înainte, dezbrăcându-ne de
dânsa prin străine legi și străine obiceiuri../'2. Că dezideratul
poetului era, sociologic vorbind, o imposibilitate, este astăzi
evident.
Nu ar trebui să se înțeleagă însă de aici că Eminescu a fost
un tradiționalist ă outrance. Călinescu a subliniat că poetul era
un adept al tradiției, departe însă de ipostaza sub care l-au
revendicat tradiționaliștii interbelici. Un partizan al legii de
evoluție a culturii, avea dreptate Călinescu, nu putea fi un
tradiționalist osificat. Conceptul de tradiție așa cum îl înțelegea
Eminescu e apropiat de al lui Maiorescu. Și criticul Junimii nu a
fost un tradiționalist. Se cerea progres lent, în limitele unei
necesități organice, potrivnice însă - oricum - doctrinei liberaliste
a arderii etapelor3. Există, dealtfel, undeva, într-un articol
eminescian din decembrie 1882, o precizare care clarifică într-un
fel lucrurile destul de limpede. E drept că acest articol vorbește
parcă mai mult decât altele în numele partidului conservator,
într-o perioadă când grupul junimist se reapropiase de matca
partidului condus de Lascăr Catargi. Dar, cum spuneam mai
înainte, e în general greu de disociat riguros opinia poetului de
aceea a partidului și a gazetei la care era salariat. Să acceptăm
deci că și în acest articol regăsim adevăratul crez al poetului.
„Ni se spune bunăoară - declară articolul - că dorim întoarcerea
stării de lucruri înainte de 1700... Dar de la părerea de rău după
veacuri trecute de neatârnare, până la dorința nerealizabilă de-a
restabili trecutul e o mare deosebire. Dacă ne place uneori a cita

1 Ibidem, voi. IV, p. 385.

2 Ibidem, voi. III, p. 211.
3 G. Călinescu, Opera lui Eminescu, Editura Minerva, 1970, voi. II,
p. 152.

179
pe unii din Domnii cei vechi, nu zicem cu asta că vremea lor se
mai poate întoarce. Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins
de mult, călătorește încă în univers, încât raza ajunge ochiul
nostru într-un timp în care steaua ce-a revărsat-o nu mai există,
astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie până la
noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credința,
abnegațiunea nu mai sunt"1.
ura de aș teptat ca un membru de prestigiu al Junimii, cu
lecturi filozofice știute, devenit din 1876 gazetar, să fie
preocupat de teza formelor fără fond. Preocuparea a devenit
convingere sau - cine poate ști ? - aceasta din urmă a căpătat
forma constantă a unei atenții captivante. Fapt este că motivul
ideologic al formelor fără fond îl găsim prezent continuu în
publicistica eminesciană (ca și în proiectele literare). Nu numai
la TimpuL ci și la Curierul de Iași. Iată, într-un articol din
Curierul, în ianuarie 1878 opinia poetului despre un proces aflat
la Junimea în permanență pe rol: „Vina cea mare [e] a generației
trecute care orbită de civilizația străină a crezut că introducând
formele exterioare ale ei, i-a introdus totodată și cuprinsul. Acest
cuprins nu se realizează decât prin muncă. Nici ziare, nici legi,
nici academii, nici o organizație asemănătoare cu cele mai
înainte nu sunt în stare de a înlocui munca și o stare de lucruri
care nu se întemeiază pe ea e o fantasmagorie care va dura mai
puțin, dar se va preface în fum la suflarea recei realități."2 Sau
această apreciere din decembrie 1877: „Dar așa ne-am dezgrădit,
făcând drum larg unei civilizații pripite, unei pospăieli apusene
care în schimbul păturilor bogate ale brazdei noastre ne împle
cu trebuințele de care n-am fi avut trebuință: prin legiuiri de un
caracter cosmopolit pe cari liberalii obicinuiesc a le numi «tot

1 M. Eminescu, Opere, ed. cit , voi. IV, p. 512-513.

2 M Eminescu, Opere, ed. cit., voi. II, p. 127-128.

180
ce e românesc» am făcut din țara noastră o nouă Americă../11. Și
încă, în octombrie 1881: „Civilizația adevărată a unui popor
consistă nu în adoptarea cu deridicata de legi, forme, instituții,
etichete, haine streine. Ea consistă în dezvoltarea naturală,
organică a propriilor puteri, a propriilor facultăți ale sale. Nu
există o civilizație umană generală accesibilă tuturor oamenilor în
același grad și în același chip, ci fiecare popor își are civilizația
sa proprie, deși în ea intră o mulțime de elemente comune și altor
popoare. Dacă pe acest pământ va exista vreodată o civilizație
adevărată, va fi aceea ce va răsări din elementele civilizatorii
vechi..."2. Asemenea aprecieri abundă în publicistica eminesciană,
aproape nelipsind din nici un articol. G. Călinescu a relevat că
poetul intenționa să dezvolte motivul criticii civilizației pripit
importate și în literatură. E citat în acest sens proiectul din 1876,
de a scrie comedia Gogu Tatii (după modelul lui Alecsandri și
vestind viitoarele piese ale lui Caragiale). De asemenea se
amintește de preocuparea pentru elaborarea nuvelei Boierimea de
altădată în care erau exaltate moravurile din vechime și blamat
„pretențiosul semidoctism de azi". Aceleași intenții se vădesc în
proiectul de nuvelă Aur, mărire și amor.3
De observat că, în tratarea acestui motiv fundamental în
ideologia junimistă, Eminescu a introdus o bine desenată notă
deosebitoare. La exponenții Junimii critica formelor fără fond
se păstra în planul strict al culturalului și al instituțiilor politice.
La Eminescu apare categoria muncă drept element de bază al
evoluției civilizației de la o etapă la alta. Lecturile sale mai
aplicate din opera economiștilor vremii, reprezentând - mai toți
- curentul național (protecționist) în doctrina economică

1 Ibidem, p. 159.
2 Ibidem, voi III, p. 318-319.
3 G. Călinescu, op. cit., p. 158, 160-166, 177.

181
(E. Duhring, F. List Carrey etc.) au contribuit la configurarea
acestui punct de vedere. Poetul considera deci că la noi s-ar fi
implantat o civilizație străină fără a fi reclamată de un fond
corespunzător. Iar fondul (Eminescu prefera să-i spună
„cuprins") însemna muncă. („Acest cuprins nu se realizează
decât prin muncă".) „Am crezut - scria poetul în ianuarie 1877
încă în Curierul de la Iași - că fără o muncă echivalentă putem
introduce la noi toate formele de cultură occidentală, băgând în ele
scribi de rând, oameni Iară știință de carte sau cel mult advocați4'1.
Sau în decembrie al aceluiași an 1877, reluând ideea scria: „Deci
condiția civilizației statului este civilizația economică. A introduce
formele unei civilizații străine, fără ca să existe corelativul ei
economic, e curat muncă zadarnică. Dar așa au făcut liberalii
noștri”2. Și în iulie 1881: „Care e cauza tuturor relelor acestora ?
Declasarea, nepotrivirea organizației sociale cu starea economică
și cu stadiul de cultură a poporului"3. Așadar, o dată cu reproșul
adresat civilizatorilor că „le lipsește simțul istoric", poetul
sublinia destul de apăsat dimensiunea economică („munca")
drept factor fundamental în aprecierea raționalității stadiului
unei civilizații. Prin aceasta teza formelor fără fond capătă, ea
însăși, o nouă dimensiune. Categoria „fond" din relația antinomică
știută primea, datorită lui Eminescu, o încărcătură ideatică mai
precizată. Reieșea, în această accepție, că normele instituționale
importate, ca și cadrele culturale respective, erau nepotrivite
pentru că nu se altoiau (sau nu erau reclamate) de o stare
economică adevărată. ( „Legile noastre sunt străine; ele sunt
făcute pentru un stadiu de evoluție socială care în Franța a fost,
la noi n-a fost încă"4.)

1 M. Eminescu, Opere, ed. cit., voi. II, p. 131.

2 Ibidem, p. 203.
3 Ibidem, voi IV, p. 15 3-154.
4 M. Eminescu, Opere ed. cit., voi. II, p. 167.

182
 Junimismul primea astfel, datorită lui Eminescu, o precizare
ideologică cu adevărat necesară care mai risipea ceva din ceața
care înconjura una dintre tezele pivot ale doctrinei. Orice
societate în constituire (cum a fost de pildă România modernă)
se conduce, adoptă un model abstract. Abstract în sensul că nu a
crescut dintr-o realitate economico-spirituală locală bine
configurată, ci a fost adaptat după un model creat în altă parte,
dar necesar pentru că se urmărește înfăptuirea lui și aici,
tendințele dezvoltării sociale îndreptățind acest efort necesar.
Nota deosebitoare introdusă de Eminescu în doctrina junimistă a
formelor fără fond nu se depărta, așadar, mult de matcă. De aici
nu ar trebui să se înțeleagă (subliniem din nou) că Eminescu, ca
și junimismul în general, a pledat pentru reinstituirea cadrelor
revolute. Și aceasta nu numai pentru că „statele modeme nu se
mai dezvoltă din nefericire, în linie dreaptă, ci prin cotituri,
adesea prin concesii, renunțând la maniera lor de a fi, la signatura
existenței lor**, ci pentru că nicicând trecutul, sociologic vorbind
(și cunoștințele sociologice ale lui Eminescu îl îndreptățeau să
poată vorbi în numele acestora), nu poate fi reanimat. „Despre
refacerea unei oligarhii istorice... noi vedem foarte bine, mai
bine decât Românul poate, imposibilitatea unei asemenea
refaceri și e un act de rea-credință de-a ne atribui că voim ceea
ce noi înșine știm că este cu neputință**1. Eminescu, precum
Carp, Maiorescu sau Th. Rosetti, se înclina - nu fără regret și
silă - înaintea noii realități pripit și fragil constituite. „Așadar -
scria în ianuarie 1879 - ținem la dinastie și la constituție așa
cum sunt și fiindcă constituția e liberală, suntem și noi liberali...
Conservatorismul reprezentat prin organul nostru nu înseamnă
așadar altceva decât mănținerea constituției actuale tale quale,
adecă bună-rea cum este și împiedecarea de-a nu merge cu
dezvoltarea constituțională și mai departe, de pildă la sufragiul

1 Ibidem, voi. IV, p, 122.

183
universal, la republică, la ostracism, la despotismul mulțimii.
Constituția actuală e adecă destul de liberală și nu mai trebuie
lărgită de cum este"1.
Dar structura pasională a publicisticii eminesciene nu
îngăduia păstrarea unei atitudini egale față de un fenomen.
Revenirile, contrazicerile de opinii sunt un lucru obișnuit pe care
cercetătorul obiectiv nu-1 poate eluda. îl constatăm și în cazul
menționat mâi înainte. Cel ce în 1879 scria că trecutul nu mai
poate fi reanimat, că dispariția lui a fost inevitabilă, recunoștea
Constituția existentă, cerând numai pironirea ei în litera
promulgată, enunța în 1882, într-una din frecventele ieșiri
polemice împotriva generației pașoptiste, un punct de vedere
aproape diametral opus. „Dacă la 1848 generația de agitatori ar
fi fost C( mpusă din oameni serioși, cunoscători țării, poporului
și datinilor lui, nu bonjuriști pomădați și frizați; dacă ar fi fost
Tudyr și nu C.A. Rosetti, acesta ar fi căutat îndreptarea în
întoarcerea la trecut. Ars trebuia Regulamentul organic ș-așa, dar
trebuia ars în favorul vechilor instituții românești, nu în favorul
bagajului de idei cosmopolite și a priori ale Revoluției franceze.
Aceasta din urmă a fost o revoluție a burgheziei, deci cu toate
fibrele și rădăcinile străine de nevoile și trecutul nostru de
plugari și păstori/'2
Nu credem că exagerăm defel dacă vom spune că mai autentic
eminesciană e această din urmă opinie și nu aceea din 1879.
Eminescu a considerat că România trebuia să rămână în
structurile arhaice ale unui stat țărănesc. O asemenea fizionomie
decurgea firesc din ordinea naturală a statului organic. Și ea
elimina efortul, pretenția suprastructurii moderne, pernicioasa
maladie a păturii suprapuse, toate decurgând din adoptarea

1 Idem, voi. II, p. 414.

2 Ibidem, voi. IV, p. 395-396.

184
modelului civilizației burgheze, industriale. Junimismul oficial,
se știe, a avut un alt punct de vedere. Nu a pledat, firește, pentru
o civilizație industrială. Dar nici nu a crezut în romantica himeră
a unui stat arhaic agrar, zăvorât înaintea oricărei infiltrații
capitaliste. P.P. Carp a militat chiar pentru o agricultură modernă
de tip capitalist, realizată însă pe marile domenii ale moșierimii.
Apoi, Carp, am evidențiat la locul potrivit, nu a repudiat total
industria, a cerut libera pătrundere a capitalului străin (urât
constant de Eminescu) și a ținut mereu să declare (ca și
Maiorescu dealtfel) că acceptă Constituția de la 1866 și nu
reclamă reîntoarcerea la stipulațiile Divanurilor ad-hoc sau la
nescrisele obiceiuri ale pământului. (Cunoscuta apreciere
maioresciană despre Constituție va fi formulată de-abia în 1897,
în prefața la voi. I din Discursuri parlamentare. Dar nici acum,
în 1897, nu va exprima doleanțe revolute.)
Deosebirea de vederi dintre Eminescu și junimism, aici clară,
e perfect motivată. Junimiștii de frunte erau oameni politici ale
căror convingeri nu ignorau datele realului înfăptuit. Știau deci
să i se adapteze. A exprima public asemenea opinii revolute
însemna a intra în conflict declarat cu ordinea existentă, cu toate
instituțiile ei legale. Un om politic care se respecta și își voia
menținută condiția nu putea să formuleze un asemenea punct de
vedere. Nici un fruntaș junimist n-ar fi îndrăznit, ca Eminescu,
să-1 elogieze pe Barbu Catargi care „a murit asasinat pentru că
reprezenta tradiția în partea ei cea mai sănătoasă față cu înnoirile
descreierate*4, pentru că toți au salutat în reforma de la 1864 -
împotriva căreia se declarase B. Catargi - un act social de mare
importanță și nici unul dintre ei nu se revendica din reacționarismul
opiniilor acestuia. A-l cita în sprijin pe Barbu Catargi ar fi fost
pentru un om politic junimist o gafă de neiertat. Dar Eminescu ?

1 M. Eminescu, Opere, ed cit., voi. IV, p. 127.

185
El nu era om politic, disprețuia politicianismul și își putea
îngădui sfidarea oricăror calcule tactico-oportune. își lua de
aceea libertatea de a transforma adâncile, autenticele sale
convingeri în principii de filozofie practică pe care să le exprime
deschis pe cale publicistică. Refuza, în aceste cazuri, să țină
seama de programul oficial al partidului la gazeta căruia era
totuși angajat. Asemenea divergențe de opinii au fost destul de
frecvente și de asprimea lor s-a plâns nu o dată și Maiorescu.
Când în 1878, săptămâni de-a rândul, Eminescu se referea acid
la cazul Warszawscki1, al cărui avocat bine plătit, pe lângă
tribunalele românești, era chiar Maiorescu, criticul nu și-a putut
reprima iritarea. „Grea epocă Eminescu. Articol al lui în
chestiunea evreiască în contra mea“2 nota mai târziu Maiorescu
în Jurnal, dar cu siguranță că intemperanța lui Eminescu,
imposibil de controlat și de strunit, i-a făcut mult sânge rău.
Chiar liderului politic junimist P.P. Carp i-a reproșat că
interpretează bizar doctrina conservatoare, socotind că un partid
conservator poate reveni la putere prin „pasionarea maselor^. Cu
siguranță că, după o scurtă perioadă de început când junimiștii se
bucurau că articolele poetului dezvoltă idei ale doctrinei lor

1 Un bancher rus, evreu de origine, care s-a ocupat de aprovizionarea

trupelor rusești deplasate, în timpul războiului din 1877, în Bulgaria.
Bancherul a obținut, prin mituire, dreptul de-a cumpăra cu prețuri
modice alimente și grâne pe piața noastră și chiar de a rechiziționa în
România care cu boi cu care își transporta proviantul. O molimă a lovit
vitele de povară și oamenii, provocând țării mari daune.
2 I. Crețu a opinat că această însemnare din Jurnalul lui Maiorescu
se referă la articolul din Timpul apărut ca fond, la 27 mai 1879.
Eminescu se ridica în articol împotriva a „o samă de avocați buni cu
darul vorbirii44, care ar voi să dea o soluție nepotrivită problemei art. 7.
Cf. voi. I, p. 610 din ediția eminesciană a operei politice.

186
 ideologice („S-a recunoscut - îi scria Negruzzi lui Slavici în
decembrie 1877 - în Junimea pana lui Eminescu. Saraca
Junimea ! Cât de bine rezumă un băiet cu talent diversele
discuții...“), liderii grupării au dezavuat - când deschis, când în
tăcere - publicistica lui Eminescu. îi stânjenea vizibil. Eminescu
era egal în intransigența antiliberală chiar atunci când P.P. Carp
trata (ca în 1881-1882) cu Ion Brătianu eventuale colaborări
guvernamentale sau misiuni diplomatice care i se încredințează.
Violența antiliberală a lui Eminescu era nu un paravan pentru
colaboraționismul junimiștilor, cât un serviciu involuntar adus
grupării conservatoare nejunimiste.
Vrem să spunem că Eminescu nu era maleabil, nu admitea să
se adapteze conjuncturalului și nu concepea ideea tranzacției cu
idealul și convingerile. Oricine i-ar fi cerut-o, l-ar fi refuzat
decis. Eminescu respingea, de fapt, total - cu dispreț inflexibil -
societatea vremii sale. Dar în viitor nu vedea soluția salvatoare.
Se reîntorcea în trecut. într-un trecut aburit și aureolat de marile
înfăptuiri ale istoriei. Pe când junimiștii, ca oameni politici ce
erau, se adaptaseră perfect societății vremii lor, urmărind
chibzuit să obțină puterea. Iritarea șefilor junimiști față de
publicistica eminesciană apărea explicabilă. Cu ochi buni nu
puteau vedea vâlvătaia polemicilor eminesciene nici conducătorii
Timpului. I. A. Cantacuzino (Zizin) și Alex. Lahovari și nici
chiar Lascăr Catargi sau Manolache Kostaki lepureanu, șefii
partidului conservator. Ce să mai spunem de motivul xenocrației
(ca să nu folosim termenul, mai propriu, xenofobie), adevărata
obsesie cotidiană în articolele lui Eminescu, și care, cu
siguranță, nu putea fi agreat de șefii conservatori (inclusiv
junimiștii), fie și pentru că îi implica și pe ei în discuție.
înainte de aceasta se cuvine menționată o chestiune care
reflectă poate cel mai fidel dificultatea aprecierii univoce a
junimismului în opera lui Eminescu. E vorba de locul problemei
țărănești în opera sa ori, altfel spus, concepția sa despre condiția

187
țărănimii1. Aceasta, mărturisea poetul, este „singura cestiune în
care am scris cu toată patima de care e capabilă inima noastră44.
Ca și Maiorescu, poetul considera că țărănimea este singura
clasă pozitivă „din a cărei exploatare trebuia să trăiască toată
societatea română44. E adevărat că, după opinia sa, din sfera
categoriei sociale țărănești făceau parte toți cei ce se ocupau de
agricultură, deopotrivă țărani - mici sau mari - și moșieri. Ei
erau clasă pozitivă și productivă: „țăranul nostru, fie proprietar
mare, fie mic, e singurul producător real în această țară44.
Termenul de țăran ar putea fi deci înlocuit cu cel - mai potrivit
- de agricultor. Această categorie, mai curând profesională decât
socială, trebuia să ocupe și pe plan politic locul deținut în
activitatea productivă. „într-un popor de țărani, mari și mici, am
dori ca clasele țărănești, fie sub forma de proprietar mare, fie
sub forma de răzăș, moșnean, împroprietărit, să aibă de zis
cuvântul cel dintâi și cel de pe urmă442 în stat. Nu e o prefigurare
a teoriei statului țărănesc, cât o dreaptă cerință ca țărănimii să i se
creeze cadrul necesar participării la deciziile treburilor publice.
Să trecem peste contradicția gândirii sociologice eminesciene
care cerea condiții pentru ca țărănimea să-și poată spune
cuvântul hotărâtor în viața publică, dar era împotriva lărgirii
dreptului la vot și nu a reclamat niciodată pentru țărănime
posibilitatea de a deveni egală în drepturi în sistemul electoral.
Probabil că aceasta se datorează și neîncrederii poetului în
sistemul vieții parlamentare pe care îl disprețuia și i-ar fi salutat
dispariția. Să credem atunci că poetul socotea că altă guvernare
decât cea liberală ar putea asigura țărănimii cuvânt în viața
publică ? Putea fi acest garant partidul conservator ? Desigur că

1 Vezi și substanțialul studiu al lui M. Ciurdariu, Eminescu și

problema țărănească, Revista de filozofie, 1972, nr. 2.
2 M. Eminescu, Opere, ed. cit., voi. II, p. 233.

188
situația lui Eminescu de gazetar la foaia partidului conservator îl
îndemna la o asemenea soluție care i se părea mai potrivită.
Dar Eminescu, care contesta, în fond, în egală măsură practicile
și capacitatea asanatoare a celor două partide pentru că
amândouă poartă vina adoptării unei ordini suprastructurale
potrivnică stării reale a acestei țări de „țărani și păstori", a știut
să descifreze deosebirile sociale din categoria profesională a
agricultorilor. Sigur că în fața orașului capitalist se crea o anume
unitate de interes între toate păturile lumii rurale. Dar dincolo de
aceasta rămânea - dură - contradicția (sau contradicțiile) dintre
aceste pături sociale. Eminescu nu a negat aceste antinomii,
dimpotrivă, le-a semnalat cu un patetism cutremurător, relevând
exploatarea la care e supusă țărănimea săracă. E drept că poetul a
stăruit mai mult asupra cauzelor politico-administrative ale acestei
spoliațiuni (parlament, prefect, autoritățile locale sătești etc.). Dar
important e faptul că a denunțat anomalia și inegalitatea. O dată, -
în august 1881 - semnala că satele sunt grav amenințate de boli
și morbiditate. Cauzele erau căutate în precarul regim alimentar,
acesta la rândul lui datorat însăși condiției în care e silită să
trăiască țărănimea. „Acest regim (alimentar, n.n.) nu se poate
schimba decât prin îmbunătățirea sorței materiale a țăranului și
această îmbunătățire nu-i cu puțință decât prin o reorganizare
socială care să-i asigure în contra exploatării sale orice formă ar
veni, fie sub forma datoriilor contractate pentru a plăti birul, fie
sub aceea a prestațiunilor exagerate, fie în fine sub aceea a
datoriilor pentru băuturi/*1 Poetul era împotriva sistemului
executării muncii țărănești cu dorobanțul, mânu militari (și
reamintim că P.P. Carp optase pentru apelul la dorobanț pentru
a-1 sili pe țăran să execute contractul de muncă încheiat cu
moșierul), ca și a celei cu perceptorul. Cerea ferm și implacabil

1 M. Eminescu, Opere, ed. cit., voi. IV, p. 252.

189
să se acționeze asupra cauzelor profunde care au determinat
mizeria țărănimii. Iar aceste „cauze sunt sociale și politicei
Paginile eminesciene despre spectacolul lumii rurale sunt
critice și mereu înfiorate de tragedia pe care trebuie să o
înfățișeze. Și nu uita niciodată să menționeze necesitatea adoptării
unor măsuri adecvate eradicării fenomenului întrucât „în adevăr
esența statului [e] apărarea claselor producătoare în contra celor
consum ătoare, apărarea de exploatarea altora‘cl. A recunoscut
semnificația socială a reformei agrare din 1864 deși o socotea
prea pripit alcătuită, printre altele și pentru că, „părticelele de
pământ acordate țăranilor sub domnia lui Cuza Vodă... o
mărginesc prea de timpuriu la o cantitate oarecare, prea mică
pentru epoca de astăziCi. Suprafața aceasta ar trebui mărită și
ferită de pericolul diviziunii (cerea o lege a majoratului care să
stăvilească fărâmițarea proprietății țărănești). Și reclama măsuri
care să aducă definitiv în categoria proprietății țărănești
majoritatea populației rurale. Aceasta întrucât „când vorbim de
neatârnare economică înțelegem eliberarea continuă, prin cultură
și prin împroprietărire (s.n.), a clasei celei mai numeroase și
exclusiv productive a clasei țăranilor.“2 Era împotriva creării de
noi latifundii sau a dezvoltării CQlor existente. Proiectul său -
pentru că se poate vorbi de un proiect-program eminescian în
problema țărănească - era să se mențină prin măsuri adecvate
proprietatea țărănească existentă dinainte (inclusiv aceea creată
prin reforma din 1864), augmentându-se mereu acest sector.
Soluția împroprietăririi - am văzut - nu a fost ocolită. Cerea, de
pildă, parcelarea moșiilor statului și vinderea lor către țăranii
lipsiți de pământ. „în sine pentru stat e mult mai folositor de a
avea mici proprietari cari să-și muncească pământul singuri și
în mod intensiv, decât de a-și da moșiile pe mâinile acelei

1 Ibidem, p. 211.
2 Ibidem, voi. III, p. 131, 132.

190
nemiloase exploatări extensive care se sfârșește cu minarea
proprietăților și a populațiilor, și e asemenea mai folositor decât
crearea unei proprietăți rurale de mijloc, căci aceasta din urmă
se traduce în tirania capitalului mic asupra muncii. Capitalul mic
are totdeauna tendința de a fi uzurar și un proprietar a o sută de
pogoane e mult mai apăsător în sat decât proprietarul a mii de
pogoane/41 Ideea aceasta a împroprietăririi țăranilor lipsiți de
pământ din moșiile statului l-a preocupat mult în 1879. O aflăm
nu numai în iulie în articolul din care am citat, dar și în
decembrie când stăruia, din nou, că „singurul viitor posibil al
acestor moșii e ca ele să fie parcelate în mod sistematic și
cumpărate, fie prin anuități, fie pe prețuri de plătit înainte de
către țărani442. Paralel cu împroprietărirea, „în înlănțuirea măsurilor
organice care trebuiesc luate pentru soluțiunea definitivă a
chestiunei sociale44, se cerea instrucție adecvată, școli reale,
administrație corectă, simplificarea costisitorului aparat de stat,
desființarea cârciumilor sătești. E drept că nu a pus la îndoială
legitimitatea marii proprietăți existente (consilia doar ca să nu
fie augmentată) și nici nu s-a întrebat dacă împroprietărirea din
moșiile statului putea soluționa, cu adevărat eficient, nevoia de
pământ a țărănimii. Să nu uităm că Eminescu a scris, totuși, la
gazeta partidului conservator și că libertățile contestatare pe care
și le îngăduia nu puteau depăși o limită anumită. Dar și în aceste
condiții îngrădite, dezideratele țărănimii și ale răzeșilor (ca să-1
cităm din nou pe Ibrăileanu) s-au făcut auzite destul de puternic.
Poetul trăia o tragedie. Era o tragedie a neputinței împlinirii
într-o problemă care - am arătat - îl pasiona în mod special. A
descifrat lucid spectacolul inumanei condiții a țărănimii spoliate.
Dar proiectele sale asanatoare erau, fatalmente, minate din
interior. Poetul le-ar fi dorit radicale. Dar era nevoit să se

1 Ibidem, p. 133.
2 Ibidem, p. 245.

191
limiteze la paleative, precum cele pomenite mai sus. Așa se face
că, deși dorea pătimaș să propună soluții cu adevărat asanatoare,
se întâlnea în proiecte cu cele propuse de fruntașul junimist P.P.
Carp, care numai radicale nu erau. Exponentul intereselor țărănimii
și ale răzeșimii, neavând încredere în dinamica necesară a
evoluției sociale, era silit să se încline, neputincios, în fața
programelor țărănești închipuite de junimism. Poate că de multe
ori fără a realiza că e o supușenie (sau numai un impact), alteori
acceptând dilematic alternativa cea mai puțin dăunătoare. în
amândouă cazurile însemna însă o renunțare care trebuie să fi
fost dramatică.
*
Dar au existat în opera lui Eminescu (în cea poetică și în cea
publicistică) și motive ideologice care îl situează mult dincolo
de junimism. E motivul cu adevărat obsesiv al păturii superpuse,
al acelei pletore parazitare (de politicieni, avocați și funcționari)
care, fără a produce, huzurește din truda singurei clase pozitive,
țărănimea. Evident, și junimismul oficial închipuia o astfel de
piramidă socială. Dar critica suprastructurii nu atingea la
junimismul oficial virulența pamfletară și nici nu se învăpăia de
idei xenofoe. Pentru că la Eminescu motivul păturii superpuse
se împletește cu cel al xenofobiei. Ba chiar se poate spune că se
confundă de vreme ce - a demonstrat-o nu o dată - considera
că, de fapt, pătura superpusă e alcătuită din alogeni. „în cea mai
mare parte pătura superpusă acestui popor e neromână.
Neromână, nu cu legea civilă, nu cu dreptul public, nu cu
constituția, ci cu neamul și cu obiceiurile releCil. Firește,
superpușii erau toți liberali a căror poziție de mandatari politici
ai națiunii i se părea o blasfemie și o intolerabilă răsturnare de
valori: „într-adevăr, d. Serurie care a scris un volum de poezii

1 M Eminescu, Opere, ed. cit, voi. IV, p. 198.

192
«grecești», d. Andrunopolos care batjocorește armata noastră
punând-o să joace la circ, d-nii C. A. Rosetti, Carada, Cantacuzino,
tot nume vechi de care foiește textul cronicelor României, sunt
singurii români adevărâți; iar noi, țăranii, mici și mari, căci - la
urma urmelor tot țărani suntem, noi băștinașii din țările acestea
suntem străini cari vindem țara cui ne dă mai mult pe ea/61 Sau
poate și mai limpede în această judecată care se voia de
constatare: „Cine sunt acei ce conduc destinele țării noastre ?
Cine sunt acei ce formează majoritățile în cele două Camere ?...
Nepoții, feciorii, demnii urmași ai fanarioților, membri d-ai
comitetului bulgăresc, câțiva alți de origini deosebite și foarte
puțini români/62 Printr-un curios proces de substituție, poetul
asimila străinii pe care îi anatemiza cu muntenii. Moldovenii
erau scoși din culpă, fiind considerați de origine românească.
Muntenii, socotiți cosmopoliți, erau „muniții munteni66, moldovenii,
chiar boierii care alimentau pătura politică, conducătoare, fiind
elemente istorice, coborâtori din vremurile voievodale. Față de
„rasa Caradalelor66, considerată alogenă și pentru că a acaparat
puterea politică, se impune o fermă operație de eradicare: „Totul
trebuie dacizat oarecum de acuma înainte663.
Nu e greu de înțeles că fruntașii Junimii, ca și ceilalți
conducători ai partidului conservator, nu puteau decât dezaproba
extremismul unor articole din Timpul. E drept că aci erau
nominalizați unii fruntași liberali (Carada, Rosetti, Fleva, Giani,
Pherekide, Ion Cantacuzino etc.) și denunțați că, prin origine, se
așază în afara spiritualității naționale. Dar obiectul contestării
era în egală măsură valabil și pentru fruntașii conservatori și
chiar pentru cei ai Junimii politice. în gruparea junimistă la mare

1 Ibidem, voi. II, p. 167-168.

2 Ibidem, voi. III, p. 251.
3 Ibidem, voi. IV, p. 192.

193
preț erau Menelas Ghermani și Petre Mavrogheni. Apoi lideri ai
conservatorilor, în general, erau Lascăr Catargi, Al. Lahovari, I.
A. Cantacuzino (Zizin), Gh. Gr. Cantacuzino-Nababul. Chiar și
C. A. Rosetti, atât de atacat pentru sorgintea sa fanariotă, era
rudă apropiată cu fruntași Conservatori (cu C. N. Brăiloiu și cu
frații Rosetti din Iași a căror soră, Ana, se va mărita cu T.
Maiorescu). Cantacuzino-Nababul era văr primar cu soțiile lui
Petre Carp și Dim. Sturdza, Th. Rosetti (din altă familie Rosetti)
era fruntaș al grupului politic junimist iar Maiorescu devenise
în urma căsătoriei cu Ana văr primar, prin alianță, cu C. A.
Rosetti. Abordând această chestiune, și încă atât de pătimaș,
Eminescu pășea pe un teren minat de unde nu putea recolta decât
adversități. Și aceasta pentru că, evident, apăra, pasionat, o
cauză nedreaptă. Dându-și seama de fragilitatea punctului său
de vede:e, poetul scria o dată că, de pildă, Catargi nu e de origine
fanariotă („Catargieștii se găsesc deja ca boieri în timpul lui
Mihai Viteazul și înainte, deci acum trei sute de ani; tot astfel
Cantacuzineștii, Rosetteștii din Moldova**) iar altă dată că -
paradoxal - „chiar dacă toți conservatorii ar fi olandeji sau
persani, nu rămâne mai puțin adevărat că secta Carada, Giani,
Pherekydis, C. A. Rosetti, Fleva este alcătuită din străini
superpuși fără nici un cuvânt nației românești*4. Deși violența
pamfletarului atinge în aceste chestiuni paroxismul nu credem
că interpretăm eronat dacă spunem că aici prevala nu atât
xenofobia, cât teza păturilor superpuse. Nu vrem să spunem că
tema xenofobiei a fost de interes periferic în sociologia
eminesciană, ci numai că este subordonată celei a teoriei păturilor
superpuse. Ba poate chiar că xenofobia s-a ivit ca consecință sau
derivație a tezei păturilor superpuse în structurile cărora i se
părea a descoperi o prea mare concentrare de alogeni. Dar
oricum s-ar explica geneza acestei opinii (și mai excesivă în

1 Ibidem, p. 218.

194
problema evreiască), rămâne faptul că ea era, sociologic
vorbind, lipsită de consistență și neagreată de liderii Junimii.
Prin toată alcătuirea și semnificația sa, motivul eminescian al
xenofobiei se situa mult dincolo de junimism.
Motivul acesta, într-o inextricabilă simbioză cu antiliberalismul
știut al poetului și cu ostilitatea sa față de suprastructurile
politice arbitrar grefate pe un fond rebarbativ, nu a rămas numai
în publicistică. De aici s-a înălțat și în opera literară. Scrisoarea
III - elaborată, probabil, prin 1877-1881 -, adică în epoca
gazetăriei de la Timpul, concentrează ca într-un receptacol mai
toate motivele politico-ideologice și idiosincrasiile poetului.
Similitudinile sunt lesne detectabile și un examen atent poate
reține, din publicistica eminesciană a acestor ani, idei, expresii și
chiar metafore pe care le regăsim transfigurate în verb poetic în
Scrisoare. Vom încerca, cu titlu de exemplu, această operație de
transfer realizat în laboratorul eminescian.

Au prezentul nu ni-i mare ? N-o să-mi dea ce o să cer ?

N-o să aflu între-ai noștri vre un falnic juvaer ?:
Au la Sybaris nu suntem lângă capiștea spoielii ?
Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți
în aplauzele grele a canaliei de uliți.
Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii1.
Măști cu toate de renume din comedia minciunii ?
Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,
De ai crede că viața-i e curată ca cristalul ?

1 „Când panglicarii politici care joacă pe funii împreună cu confrații

lor din Vavilonul de Seina se vor stinge pe rudă pe sămânță de pe fața
pământului../4 {Idem, voi. II, p. 157. Pasajul e decupat din primul,
probabil, articol publicat de Eminescu în Timpul [Bălcescu și urmașii
lui] la 24 noiembrie 1877).

195
 Nici visezi că înainte-ți stă un stâlp de cafenele,
Ce își râde de-aste vorbe, îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget.
Cu privirea-mpăroșată și la falei umflat și buget,
Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,
La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Quintesență de mizerii de la creștet până-n talpă.
Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,
își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască...1
Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii !
Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei-Golii,
în cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie,
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofîe.
Patrioții ! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane șed pe locuri
Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri...
Și apoi în Sfatul țării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian !2
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajungă-a fi stăpână și pe țară și pe noi ?
Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură,

1 „Hidoasa pocitură44 e o expresie preluată de la Alecsandri și

adresată, chiar de autorul Pastelurilor, lui C. A. Rosetti. Eminescu s-a
explicat o dată: „Poetul cel mai mare al națiunii l-au înfierat cu epitetul
homeric de «hidoasa pocitură» și aceasta este și va rămâne în fișele și
actele sale44 (Opere, voi. III, p. 444).
2 „Și toată suma aceasta de oameni ignoranți, adesea necinstiți,
totdeauna comuni, nu trăiește decât din traficul ideilor de naționalitate
și libertate [...] ei pretind a fi unicii reprezentanți demni ai coloniilor
lui Traian44 (Opere, voi. III, p. 163).

196
 Tot ce-i înseninat cu pata putrejunii de natură1
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toții iloții,
Toți se scurseră aicea și o fac pe patrioții,
încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații !

La Paris în lupanare de cinismu și de lene,

Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene.
Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos ?2

Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împărți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni !3

Călinescu a reprodus în Opera lui Eminescu bruioane de

manuscris care anunță Scrisoarea III și din care e limpede că
eroul (sau eroii ?) vestitului pasaj în care liberalismul degradat și
depravat care apare personificat de insul „negru, cocoșat și

1 „Dar stăpânită de gunoaiele omenirii ? De tot ce-a fost sordid și

pehlivan, [...] de spuma pestiferă și de bubele tuturor popoarelor, de tot
ce-a fost mai înjosit în Orient și-n Occident../4 (Opere. voi. IV, p. 280).
2 „De la Seina, din Bizanțiu din lupanare și din spelunci v-ați cules
apucăturile politice și morale.“ Și: „Acest tineret, zic, a deprins ariile
teatrelor de mahala din Paris și, înarmat cu această vastă știință vine la
noi cu pretenția de a trece de-a doua zi între deputați, miniștri, profesori
de universitate, membri la societatea academică, și cum se mai cheamă
acele mii de forme goale44 (Opere, voi. III, p. 183).
3 „Noi nu-i vorbă, le-am dori naționalilor liberali..., toți români, de
cea mai veche origine, un Vlad Țepeș care i-ar lecui pentru totdeauna44
(Opere, voi. IV, p. 26). Parlamentul era, în articolele eminesciene, când
pușcărie, când o casă de nebuni. „Nu ne-am mira dacă - scria o dată -
am vedea pușcăria devenind parlament și parlamentul pușcărie.44

197
lacom“ este o simbioză dintre Pantazi Ghica și fratele acestuia,
Ion Ghica.1
Negreșit că dacă xenofobia poetului stârnea dezaprobarea
fruntașilor Junimii (ca și a conservatorismului în general),
antiliberalismul, oricât de violent ar fi fost exprimat, nu putea fi
decât agreat. Era consonant cu teza junimistă despre liberalism
ca o întruchipare perfectă a formelor goale, a arivismului și
spiritului achizitiv. a lipsei de principii și conștiință. Că
Scrisoarea III a fost din capul locului receptată ca o deschisă
satiră antiliberală, cu atacuri ad hominem, o știm ddn Amintirile
lui G. Panu care a asistat la lectura ei la „O Junime^. Ibrăileanu
a comentat pe larg semnificația antiliberalistă a Scrisorii III ca
probă irecuzabilă a acceptării tendinței în artă de către Maiorescu
și Junimea. A tendinței, preciza Ibrăileanu, care convenea
Junimii. Incontestabil e, firește, antiliberalismul eminescian din
Scrisoare, ca și din întreaga sa publicistică. Problema e însă dacă
această virulență pamfletară fixează numai moravurile liberalilor,
de vreme ce tinerii care se înregimentau la conservatori aveau,
inevitabil, aceeași sorginte, formație și comportare. Liberalismul
este ..vinovat4' de introducerea noilor moravuri, a noilor
așezăminte, a noilor rânduieli și obiceiuri. Dar o dată prefacerea
operată, i s-au adaptat perfect și tinerii conservatori care, și ei,
„numai banul îl vânează și câștigul fără muncă44, și-au făcut
studiile la Paris, neocolind, probabil, nici lăcașurile „de cinismu
și de lene‘\ depuneau eforturi să ocupe funcțiuni în sat și în
învățământ, intrând în politică și în „Sfatul țării“ unde „făceau
legi și puneau biruri‘\ Există, practic, în comportamentul
cotidian al politicianului, vreo deosebire între liberal și
conservator ? Iar portretul tânărului liberal arivist, închipuit de
Eminescu cu atâta culoare crudă, nu e deopotrivă valabil și
pentru cel ce se va îndrepta spre conservatori ? Nu se potrivește

1 G. Călinescu, op. cit., voi. II, p. 306-307.

198
această schiță de comportament generației unor Al. Marghiloman,
Take lonescu, frații Arion, Jean Miclescu, fiii lui Cantacuzino-
Nababul, și atâția alții? Conștiință pură, venerând trecutul,
Eminescu a trăit, ca nimeni altul, în suferință morală tragedia
epocii sale în care „gloriile66 se înălțau repede, peste noapte,
averile se acumulau rapid, cinic și brutal, virtutea, talentul și
valoarea erau desconsiderate, iar venalitatea se instala arogantă
și sigură pe sine, dominând totul. Poetul, repetăm, a crezut că
vina este integral a liberalilor. Și nu era. Din „doctrinarul6'
conservatorismului se desprinde acuzatorul unei epoci întregi pe
care, supremă suferință, nu știa cum să o schimbe pentru că nu
identificase mijloacele necesare prefacerii.
Eminescu, cel mai strălucit poet al geniului românilor,
verifică antinomia pe care o regăsim și la alți mari scriitori. Ne
gândim la Balzac, la Tolstoi, la Dostoievski. Ca și la aceștia,
opera literară a lui Eminescu îi contrazice adesea concepția
filozofică, politică și ideologică. Opera sa, modernă prin tot ceea
ce semnifică, reclama, prin ea însăși, o structură modernă a
întregii țări, adică reînnoirea tuturor compartimentelor ei, așa
cum le ideaseră revoluționarii pașoptiști. Cum s-a spus1,
modernitatea operei sale se putea dezvălui și impune într-o
Românie modernă, cu un sistem de cultură și învățământ modem,
cu instituții politice moderne, cu o economie integrată în
circuitul capitalist european. O Românie zăvorâtă în fruntariile
ei, patriarhală și rezistentă la sistemul modem al culturii, științei
și învățământului nu ar fi putut selecta și impune modernitatea
operei eminesciene. Fenomenul selectării și impunerii acestei
mari opere s-a putut realiza tocmai pentru că procesul înnoirii
structurilor românești s-a produs.

1 Vezi Alexandru Ivasiue, Pro domo, Editura Eminescu, 1974, p. 156.

199
 Dincolo de aceste anomalii, coincidențe sau divergențe
ideologice și temperamentale (și împreună cu ele), Eminescu a
fost una dintre marile valori selectate, propuse și impuse de
Junimea. Nu e, firește, o creație a Junimii, cum nu a fost nimeni.
Marii creatori sunt întotdeauna creația lor înșiși, expresie
obiectivată a conștiinței unei spiritualități naționale. Dar numele
lui Eminescu rămâne indiscutabil legat de Junimea, intrând
alături în eternitatea frumosului artistic românesc.

3. Fenomenul se repetă și în cazul lui Caragiale. A fost și el

membru al Junimii (ce-i drept, al celei bucureștene)1. o vreme
gazetar la Timpul și, apoi, la Constituționalul, s-a bucurat de
intervenția criticului atunci când opera dramatică i-a fost
calomniată sau contestată și-a publicat cele mai reprezentative

1 A fost adus la Junimea de Eminescu. (Tot poetul îi adusese la

Junimea, mai înainte, pe Slavici și pe Creangă.) Prima reuniune la care
a participat a avut loc la 26 mai 1878. Legăturile cu societatea, cu
corifeii ca și cu unii membri deveniți prieteni, s-au păstrat, în ciuda
unor fatale momente de tensiune, până în mai 1892 când dramaturgul a
rostit la Ateneu vestita sa conferință Gâște și gâște literare. Urmează
cunoscutul articol Două note (din 1892) de un antimaiorescianism
violent și nedrept care a făcut imposibilă orice fel de „colaborare44
(Șerban Cioculescu, comentând incidentul, observa cu dreptate că
articolul lui Caragiale e o probă evidentă a faptului că dramaturgul
suporta greu recunoștința ce i-o datora criticului). Nu numai cu Junimea
dar și cu Convorbiri literare. La sfârșitul anului 1902, în timpul
colaborării la Epoca, dramaturgul, care participa la reuniunile
săptămânale ale redacției, s-a întâlnit adeseori cu Maiorescu (Jurnalul
maiorescian consemna aceste reuniuni) și ar fi dorit o restabilire a
raporturilor. Faptul îi apărea strident lui Maiorescu de vreme ce la 24
noiembne/7 decembrie 1902 nota în Jurnal: „Caragiale lingușindu-mă
și afirmând obișnuitele sale paradări“. Punțile fuseseră însă rupte pentru
totdeauna și nici o reparație nu mai era posibilă.

200
 lucrări în Convorbiri, beneficiind, în momente grele, de întreg
cortegiul de atenții prescris de recuzita „criticii de susținere44
care putea fi acordat de un organism atât de puternic cum a fost
Junimea. Importantă, și în cazul operei sale, este evaluarea
dimensiunii și trăiniciei a ceea ce a fost numit stratul junimist.
Evaluările anterioare au oferit aprecieri mult deosebite, care
oscilau între junimism integral (ne amintim de exegezele lui
Ibrăileanu) și contestarea, tot atât de integrală, a oricăror
„influențe4' junimiste. Nu e, credem, nevoie să drămuim
imponderabilul pentru a descoperi sonurile junimiste din opera lui
Caragiale. Și aceasta pentru bunul motiv că elementele junimiste
sunt extrem de ponderoase. Să spunem, de aceea, din capul
locului că dacă se poate vorbi la vreunul dintre marii scriitori ai
Junimii de o consonanță cu motivele ideologice junimiste
esențiale acesta este, cu siguranță, Caragiale. Că temperamentul
său - lucid, ironic, nu o dată cinic - l-a ferit de intransigența
pasională a lui Eminescu, că nu a avut o „sociologie44 a sa și
convingeri socio-politice atât de adânci încât să capete ipostaza
articulată a unor principii de filozofie practică, este adevărat.
Dar, repetăm, tot atât de adevărat este că în opera sa literară
(dramaturgia și proza scurtă), ca și în o bună parte a publicisticii
politice, tezele ideologice junimiste ocupă poziții centrale. Și nu
e vorba, e necesar să se precizeze tot din capul locului, de
reflexul automatic al unor influențe conjuncturale. Stratul
junimist al operei lui Caragiale nu se datorează faptului că
dramaturgia sau unele nuvele au fost elaborate după intrarea
scriitorului în Junimea. Ca și în cazul lui Eminescu, ar fi o
impietate să se emită asemenea sentințe care l-ar transforma pe
dramaturg într-un mercenar sau, mai „onorabil44, într-un autor
care își concepe opera după teze-rețetar oferite de alții.
Consonanța de care aminteam nu e deloc conjuncturală. S-a
realizat datorită unei afinități, profunde, de convingeri și
idealuri. Idiosincrasiile - și nu numai ele - au fost aceleași. S-a

201
realizat o adevărată consonanță ideologică (nu numai în cazul
lui Eminescu și Caragiale) între Junimea și marii scriitori ai
epocii. Junimea, cum s-a observat1, părea a fi (și nu a fost cu
adevărat ?) organismul cel mai prestigios care se dedicase
operației necesare de a organiza și conduce procesul lumii lui
Venturiano și Dumitrache Titircă. Era o critică acerbă, înfăptuită
cu mijloacele demonstrației intelectuale a lui Titu Maiorescu,
care convingea și atrăgea simpatii. Spiritele lucide, contestatare
găseau la Junimea antidotul critic ideal împotriva unei realități
stăpânite de grotesc. S-au întâlnit, deci, într-o acțiune de simpatii
și antipatii comune, chiar dacă nu lipseau notele deosebitoare
prezente - cum vom vedea - și în rechizitoriile expresive ale lui
Caragiale.
Procesul de introducere a civilizației modeme în România a
avut caracterul știut. Antinomia dintre formele noi și fondul
multisecular era o realitate inevitabilă. Dar anomaliile, multe și
diferite, ale acestei antinomii erau stridente, contrariind
conștiințele. Totul apărea (sau era) calp, abisul instalându-se
între moravuri și instituții, vorbe și comportament, pretenție
afișată și realitate, declarație programatică și convingeri, lege și
faptă. Demagogia, lustrul de paradă deveniseră reguli care
stăpâneau tiranic. Și marele vinovat era, firește, liberalismul de
numele căruia era legat acest întreg proces de înnoire, născător
de atâtea anomalii. Nu chiar liberalismul pașoptist, ci cel
degradat, de după 1866. Cel de odinioară - deși naiv și grevat
de utopism - avea măcar justificarea purității în convingeri și
onestitatea în practica politică. Pe când cei ce au venit după
1866 (chiar dacă unii fuseseră și fruntași în mișcarea de la 1848)
au maculat totul, uitând de idealuri, gonind arivist după rostuire
și căpătuială. Antiliberalismul, chiar în această imagine

1 Silvian losifescu, Dimensiuni caragialiene, Editura Eminescu

1972, p. 230-231.

202
comparativă, a constituit unul dintre motivele ideologice
obsesive ale operei lui Caragiale. în Timpul din 29 martie 1878
un articol datorat viitorului dramaturg e închinat tocmai acestei
chestiuni. (Ne amintim că în primul său articol la Timpul, din
noiembrie 1877, Eminescu se ocupa de aceeași problemă,
editorii intitulându-1, de aceea, Bălcescu și urmașii lui.)
„«Liberal», scrie deci Caragiale, era odinioară un cuvânt plin de
farmec; astăzi a fi «liberal» este o virtute foarte problematică.
De la anul 1848 până în zilele noastre liberalii au izbutit a
discredita liberalismul, și acesta e meritul pentru care trebuie să
le fim recunoscători, deoarece, cu ajutorul bunului Dumnezeu,
nu mai avem nevoie decât de câțiva ani, pentru ca nimeni să nu
mai fie dispus a trece de «liberal»/41 într-un alt articol, din 8
aprilie a aceluiași an 1878, examenul comparat între cele două
ipostaze, în succesiune, ale liberalismului e și mai apăsat
înfățișat. După ce ține să afirme că vechii liberali au cerut
înnoiri în structurile românești ale epocii, justificându-le
legitimitatea dezideratelor („...și aveau tot dreptul să facă
această cerere deoarece, în adevăr, era trebuință de anumite
schimbări44), închipuie cu tușe repezi tabloul comparat amintit.
„...E dar o foarte mare deosebire între liberalii de atunci și
liberalii de acum. Alăturea cu Misail, Pătârlăgeanu, Holbau, P.
Ghica etc., Bălcescu, Câmpineanu ori Rădulescu niciodată nu
s-ar fi luptat44. Și: „liberalii de astăzi au luat însă o moștenire, la
care nu au nici un drept44. Să adăugăm precizarea că, după
Caragiale, adevărații liberali de la 1848, cei onești, ar fi devenit,
toți, dacă supraviețuiau, conservatori2. Ideea o regăsim integral
păstrată și spre sfârșitul veacului, prin 1896-1897, când devine
colaborator la conservatorul Epoca. La 15 decembrie în 1896 în

1 I. L. Caragiale, Naționali-liberali, în Opere, voi. V, ediția Șcrban

Cioculescu, Editura Fundațiilor Regale, 1938, p. 6.
2 I. L. Caragiale, Liberalii și conservatorii, în ed. cit., p. 10.

203
articolul Toxin și Toxice scria: „A ! generoși patrioti cari vă
jertfeați și pe voi și pe copiii voștri pentru viitorul neamului, voi
întemeietorii partidului liberal clasic, voi nu știați desigur în ce
mâini bune avea să cază drapelul vostru [...] Voi ați murit
ruinați; dar nu face nimica - v-ați îndeplinit o datorie sacră
pentru patrie. Mai târziu, prin patrie, copiii săraci, luați de voi pe
procopseală începând cu doi galbeni pe lună, au ajuns milionari.
Voi ați abolit privilegiile, pe care le puteați moșteni; v-ați
răsturnat boieriile voastre proprii, v-ați vândut moșiile, ați
dărâmat cetatea nobiliară. Bravi boieri democrați, bine ați făcut !
Totul s-a câștigat și nimic nu s-a pierdut ! Am obținut
îndeplinirea formelor democratice, pe de o parte; iar pe de alta,
acei ce v-au cumpărat proprietățile, cei ce au cules averile
risipite, au restatomicit privilegiile, au reclădit cetăți de trei ori
mai tari decât bietele voastre bătrâne boierii/' Și încheie cu un
Verdict sarcastic care fixează cu pastă groasă tabloul unor
moștenitori venali: „Iată urmașii voștri liberali. Iată haitele
catilinare de politicieni liberali, de diplomați de mahala, de
vânzători de slujbe și de mici gheșeftari: avocați lătrători,
samsari dibaci, toate lichelele și drojdiile sociale, tinzând să suie
sus, cât mai sus"1.
într-o asemenea lume cu valorile răsturnate, dominată de
alienare pe toate dimensiunile, goliciunea sluțită și grotescul
înfricoșător se cereau drapate. Decorul nu era din tinichea și nici
din mucava. Cu larghețe ostentativă se apela la verb. Fraze largi,
răsunătoare, găunoase și schilave erau utilizate, printr-o mecanică
scăpată de sub autoritatea logicii și a inteligenței, în scopuri de
camuflaj. Caragiale a reacționat îngrozit împotriva acestei noi
tiranii, devenită ea însăși o instituție cu puteri autonome:
dictatura vorbei; logocrația: „Iată cine ne-a stăpânit o jumătate
de veac cu ultima cruzime, vorba, vorba umflată și seacă -

1 Ibidem, p. 89-90.

204
legenda441. Reacția, socotită esențială, i s-a impus sub forma unei
decizii care era, înainte de toate, un imperativ moral: „Să
răstomi balivernele răscăcărate și apocaliptice, să combați
apucăturile lipsite de omenie, să-ți bați joc de ridicuF*2. Se
disting aici motivele (ca și motivațiile) obsesive ale operei lui
Caragiale. într-un articol din aceeași perioadă, dramaturgul își
mărturisea nu atât formația, cât atmosfera în care s-a format,
nutrindu-i abundent și necesar opera. „Din tinerețe mă-nnebuneam
după întrunirile publice și aveam de ce... în acele întruniri îmi
făceam eu, împreună cu un popor întreg, educațiunea națională.
Acolo am cules cele mai bune inspirațiuni pentru operele mele
patriotice... Acolo am făcut cunoștința iubiților mei eroi, pe cari
am căutat, cu modestele mele mijloace artistice, să-i păstrez
pentru posteritate443. Ambianța acelor întruniri, în care logica era
desconsiderată, accentul căzând pe afecte, amintește de
simptomele maladiei diagnosticate de Maiorescu sub numele
„beția de cuvinte44. „Eu sunt - declara dramaturgul în același
articol din care am citat mai înainte -, copilul școalei clasice a
opoziției liberale ! mie nu-mi trebuie logică, nu-mi trebuie
înțeles ! Pentru asta merg eu la o întrunire publică a opoziției ?
Eu caut emoțiune, excitațiune, iritațiune444. Sunt aici concentrate,
pe un spațiu restrâns, într-adevăr simptomele beției de cuvinte.
Nu enumerase și Maiorescu printre simptomele maladiei „o
cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia
vor să-i servească de îmbrăcăminte44, „întrebuințarea cuvintelor
seci44, „tonul gol al vocalelor și consoanelor44, „slăbirea manifestă
a inteligenței44, pierderea oricărui șir logic, „contrazicerea

1 I. L. Caragiale, Las car Catargiu, în loc. cit., p. 84.

2 Ibidem.
3 Idem, Liberalii și literatura, în loc. cit., p. 94.
4 Idem, Decadență, în loc. cit., p. 78.

205
gândurilor puse lângă olaltă, violența nemotivată a limbagiuluf * ?
Nu e, de aceea, cu nimic exagerat să spunem că dramaturgul
nostru a fixat tipologic în opera sa fenomenul beției de cuvinte.
Rică Venturiano, Cațavencu, Farfuridi, Caracudi o demonstrează
elocvent.
înainte de a întreprinde necesara incursiune analitică în opera
sa literară pentru a releva frecvența și intensitatea motivelor
ideologice junimiste, o întrebare ar trebui mai întâi clarificată.
Poate fi oare interpretat antiliberalismul manifest al lui Caragiale
drept element probatoriu al filoconservatorismului politic ? Sau,
altfel fomulat, a condamnat Caragiale liberalismul pentru că era
partizanul partidului conservator ? Fără îndoială, Caragiale a fost
prin temperament și predispoziție un spirit conservator, adept al
rigorii, ordinii și măsurii, neagreând prefacerile bruscate și
arderea etapelor. Aceasta nu numai în planul estetic, unde
rigoarea clasicistă e peste tot evidentă. („Sunt vechi, domnilor.44)
Dar și în planul socio-politic. însă spirit conservativ în
Weltanschauung nu înseamnă întotdeauna și adept declarat al
conservatorilor în viața politică. Negreșit, Caragiale a detestat
(și, pe bună dreptate, nu numai el !) tarele liberalismului,
stigmatizându-le fără menajamente („îi urăsc, mă !4i, s-a confesat
o dată unui prieten, referindu-se la eroii operei sale). Dar
însemna aceasta o automată înclinare a preferințelor și simpatiilor
spre partidul conservator ? E drept, în comportamentul cotidian
conservatorii erau, în general (vrem să spunem că nu totdeauna)
mai corecți decât adversarii lor liberali, sobrietatea în limbaj era
o regulă respectată, iar fruntașii partidului nu demonstrau ahtiere
după chiverniseală la adăpostul principiilor politice de vreme ce
mai toți erau oameni cu stare înfloritoare și venituri sigure.
Aceasta nu înseamnă că pe palierele mediane și cele inferioare
nu operau aceleași practici achizitive, iar recuzita politicianistă,
aceeași în ambele tabere, nu era și ea utilizată cu tot ceea ce
presupunea. Sobrietatea în limbaj și logica în dezvoltările

206
oratorice erau, într-adevăr, bine reprezentate. Dar celelalte tare
lipseau ele cu desăvârșire ? Cinismul politicianist, decalajul
enorm între principii și practică erau și aici uzanțe comune.
Carențele stigmatizate de Caragiale erau ale epocii și ale
sistemului, nefiind și neputând fi monopolul exclusiv al unui
singur partid. Elementul deosebitor era determinat de proporție.
Și, din acest punct de vedere, desigur liberalii au bătut toate
recordurile. Apoi au și dominat autoritar viața publică din anii
1866-1867 când tânărul Caragiale (avea 16-17 ani) a fost
confruntat cu problemele vieții politice. Tinerețea și-a petrecut-o
în atmosfera încărcată a agitațiilor liberale de opoziție (fie în
vremea pregătirii detronării lui Cuza, fie cu prilejul coaliției de
la Mazar-Pașa pentru debarcarea guvernului conservator Lascăr
Catargi din anii 1871-1876). Iar lunga guvernare liberală din
1876-1888 nu a putut decât să evidențieze cinismul grosier,
cupiditatea deșănțată a unor oameni politici (cei mai mulți de
strânsură !) care se revendicau legatari ai nobilelor, generoaselor,
dezinteresatelor idealuri pașoptiste. Toate acestea (și multe
altele) au compromis agravant liberalismul și pe politicienii
liberali. Beneficiind liberalii de asemenea „aluurf', era firesc ca
săgețile lui Caragiale să se îndrepte spre această tabără.
Dar, din nou, demonstrează aceasta că dramaturgul agrea cu
totul partidul conservator ? Știm bine că dramaturgul nostru nu
a fost un om politic (exegeți avizați ai vieții și operei sale -
Ibrăileanu, Șerban Cioculescu, Paul Zarifopol, Silvian losifescu
- au demonstrat-o convingător). Nu a stigmatizat deci moravurile
liberalilor de pe pozițiile partidului conservator, după cum,
poate, nu ostilitatea față de partidul lui Lascăr Catargi l-a
îndemnat să nu se înregimenteze în cadrele acestuia. Rămâne
însă faptul, oricând născător de întrebări, că prima înregimentare
politică a lui Caragiale s-a produs târziu, în 1895, și alegerea a
căzut asupra partidului radical condus de G. Panu, iar cea de a
doua, tot public anunțată, în 1908, în partidul conservator-

207
democrat întemeiat atunci de Take lonescu. E adevărat că prin
1896-1897 îl aflăm la conservatorii puri (când a colaborat și la
Epoca lui N. Filipescu). Dar acest interludiu se datorează
faptului că gruparea lui Panu fuzionează la sfârșitul anului 1895
cu partidul conservator condus de Lascăr Catargi din care
junimiștii (organizați în grupul constituționalist) nu făceau parte.
Aici a stat (fără a dezvălui zel politic), împreună cu partizanii
lui Panu, până în primăvara lui 1899. Bătrânul Lascăr Catargi și
ceilalți fruntași conservatori (Al. Lahovari, Gr. Păucescu) se
purtau deferent cu intelectualii proveniți din gruparea lui Panu,
promițându-le situații onorabile atunci când conservatorii vor
reveni la guvern. Dar, am mai menționat-o, Lascăr Catargi
moare subit, în martie 1899, chiar în ziua când regele emisese
mandatul de rechemare a sa în fruntea unui cabinet conservator.
Caragiale, ca dealtfel și G. Panu, îi părăsește pe conservatori
prin 1901. Va reveni, cum spuneam, în politică în 1908, în noul
partid condus de Take lonescu.
E incontestabil adevărat ceea ce a evidențiat Șerban
Cioculescu și anume că înregimentarea lui Caragiale în partidul
radical se datora dorinței sale după o repede promovare publică
pe care nu o putea obține nici la conservatori, nici la liberali,
prea aglomerați cu cadre.1 A rămas din 1896 la conservatori în
așteptarea aceleiași promise promovări (dar în timpul succesivelor
guverne conservatoare din 1899-1901 tot ceea ce i s-a putut
acorda a fost un post de registrator clasa I la Casa Monopolurilor)
și a sperat din partea lui Take lonescu un fotoliu de deputat.
Toate aceste motivații sunt de neignorat și, la urma urmei,
justificate la un om lipsit de avere care nu putea trăi din
profesiunea lui, având drept să pretindă o situație materială și
publică pe măsura valorii pe care o reprezenta. Semnificativ ni

1 Șerban Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale, Editura Minerva,

B.P.T., 1972, p. 222-223.

208
se pare însă că atât în 1895, cât și în 1908, Caragiale se îndreptă
spre grupări politice care reprezentau dezideratele păturilor
mijlocii. Partidul radical al lui Panu înscrisese în program
universalizarea dreptului de vot și împroprietărirea țăranilor,
adică cele mai înaintate revendicări formulate de o grupare
politică burgheză, iar Take lonescu avea și el în program cerințe
legate de interesele păturilor mijlocii de la orașe. Dacă
coroborăm această opțiune a lui Caragiale pentru grupări politice
independente cu opiniile sale din 1907 (1907 - din primăvară
până-n toamnă) în care condamna vehement ambele partide
istorice, cerea abrogarea Constituției și refacerea ei prin
sancționarea dreptului egal al tuturor cetățenilor de a-și spune
cuvântul1 în treburile publice ca și măsuri eficiente pentru
ridicarea condiției de viață a țărănimii, căpătăm imaginea
adevăratului său credo politic. A fost cu adevărat, nu e nici o
exagerare, exponentul păturilor mijlocii de interesele cărora nu
se ocupau nici liberalii, nici conservatorii. Aceasta îl apropie de
Eminescu ale cărui convingeri socio-politice exprimau aceleași
năzuințe. Antiliberalul Caragiale nu a fost un conservator. Și nici
un junimist integral, deși în opera sa aflăm, bine reprezentate,
motivele ideologice junimiste.
*
Era normal ca obiectivul dramaturgului să fie îndreptat spre
zonele extreme, acolo unde grotescul apărea cu contururile mai
ferm subliniate. Și zonele acestea erau atunci ocupate de
exponenții liberalismului extremist de sub conducerea lui C. A.

1 Cel care în O noapte furtunoasă stigmatizase tiradele demagogice

ale amploaiatului despre votul universal nu pregeta, în 1907, să-1
prezinte, purificat, ca o soluție salvatoare. „M-au ajuns, se confesa cu
umor într-o scrisoare, blestemele lui Rică Venturiano - să predic la
bătrânețe sufragiul universal/4

209
Rosetti. Grandilocvența în limbaj, agitarea unor idei extremist
liberaliste (republicanismul, denunțarea tiraniei de orice fel,
extazierea principiilor egalitariste), venerarea unor personalități
ilustre pentru tradiția antidinastică (Garibaldi, Gambetta) erau,
toate, apanajul grupării rosettiste. Firește, ele apar caricatural în
opera dramaturgului. Am spune însă că uneori transfigurarea nu
îngroașă defel liniile originalului. Limbajul unor eroi e al presei
din Românul și constelația sa (Constituțiunea, Conștiința
națională. Cugetarea, Libertatea, Sentinela română, Convențiunea,
Mama și copilul, Revista Dunării etc.) iar tiradele rostite la rampă
par decupate din cutare articol apărut în aceste publicații.
Ridicolul, nu ne îndoim, îl descifrează nu numai un cititor de
astăzi al acestor publicații. îl sesizau, cu siguranță, și contemporanii
lucizi. Mai ales că dincolo de aceste fraze țipătoare se profila
dezgolită goana după „chiverniseala confraților*'. Rică Venturiano
e un personaj tipic rosettist după ideile vehiculate și limbajul
umflat pe care îl utilizează. Articolele sale, lungi și lăbărțate,
poartă titluri pompoase (Republica și Reacțiunea sau Venitorele
și Trecutul), iar ideile sunt ale directorului Românului'. „Nu vom
putea intra pe calea veritabilului progres, până ce nu vom avea
un veritabil sufragiu universal44. Verbiajul declamator nu e o poză
de circumstanță. E o caracteristică esențială care îl definește.
Limbajul din gazetărie nu e altul decât cel din conversațiile
cotidiene. Vorbește de „silențiu lugubru44, i se adresează epistolar
femeii iubite cu declarații grandilocvente ca acestea: „Tu ești
aurora sublimă, care deschide bolta azurie într-o adorațiune
poetică infinită de suspine misterioase, pline de reverie și
inspirațiune44, „te iubesc precum iubește sclavul lumina și orbul
libertatea44, iar viitorului cumnat îi rostește dintr-o răsuflare, abia
ieșit dintr-o spaimă cumplită, următoarea tiradă încălecată:
„Domnul, Dumnezeul nostru este poporul: Vbx populi, vox dei.
Noi n-avem altă credință, altă speranță, decât poporul... Noi
n-avem altă politică decât suveranitatea poporului; de aceea în

210
lupta noastră politică, am spus-o și o mai spunem și o repetăm
necontenit tuturor cetățenilor: «Ori toți să muriți, ori toți să
scăpăm !».“ Hotărât lucru, între articolele citate de Maiorescu
în Beția de cuvinte și logoreea lui Rică Venturiano nu e mare
deosebire.
Titlul studiului său Republica și Reacțiunea... amintește de
unul dintre idealurile agitate de liberalii extremiști: republica­
nismul. Dacă idealul republican ar fi fost apărat cu consecvență
și nu maculat de interese conjuncturale, firește că un asemenea
punct de vedere (deși nu era programatic afirmat) ar fi demn de
stimă. Din păcate, antidinasticismul proclamat în anumite
cercuri liberale (în care rosettiștii erau cei mai gălăgioși) era
bine tăinuit și scos la iveală numai atunci când interesele
politicianiste o cereau. îl întâlnim arborat amenințător cu
deosebire în perioadele de opoziție și, mai ales, atunci când
rechemarea liberalilor la guvern întârzia să se producă. Atunci
regele era somat să țină seama de Constituție, i se amintea de
principiul suveranității poporului, se organizau manifestații de
stradă care se îndreptau spre Palat, punând porțile și chiar
ferestrele în pericol. Când obiectivul rechemării la guvern era
atins, totul intra în normalitate. Argumentul republican era pus
la păstrare, nu fără a i se arăta ascuțișul când și când. Nu
lipseau însă - și în aceste perioade de guvernare - declarațiile
de lealitate față de tron și dinastie. Au fost însă și două
momente în care ideea antidinastică a fost slujită un timp mai
îndelungat. Un prim moment a fost marcat de epoca
„monstruoasei coaliții44, din 1863-1866, potrivnică domniei lui
Cuza Vodă. Coalizată cu dreapta conservatoare, stânga radicală
(condusă de C. A. Rosetti și I. C. Brătianu), decisă să-1
detroneze pe Cuza, îl înfățișa drept un tiran (încă înainte de
lovitura de la 2 mai 1864) și își ascundea intențiile, deloc curate,
cu tulburi principii constituționale și chiar idei republicane,
deși, formal, se revendica un principe dintr-o dinastie

211
europeană1. Cel de al doilea moment antidinastic mai pronunțat
s-a produs în 1869-1870 când agitațiile antidinastice ale lui I. C.
Brătianu (ajutat de fratele său Dimitrie - adeptul mazzinian al
republicii universale -, și C. A. Rosetti) urmăreau să recâștige
guvernul și supremația în parlament. La începutul anului 1870,
Românul lui Rosetti este deschis antidinastic și campania e în
continuă creștere mai tot anul, alimentată de afacerea Strousberg
și de războiul franco-prusian. Atunci, în 1870 (la putere era
guvernul „Cloșca cu puf' condus de conservatorul Manolache
Kostaki lepureanu, în cabinetul căruia Carp deținea portofoliul
externelor), a pregătit grupul radical-liberal complotul pentru
detronarea lui Carol. Românul lui Rosetti (ajutat de Eugeniu
Carada) constituia centrul complotului. Dar, cum spuneam,
antidinasticismul liberalilor era de circumstanță, urmărind
guvernarea și stăvilirea penetrației capitalului străin de felul lui
Strousberg. Firește, pentru propria îmbogățire a burgheziei
naționale. („Nu voi să știu de Europa; eu știu numai de România
mea“, exclamă Cațavencu mărturisind idealul clasei sale.)
Singurul act înfăptuit în acel plan de răsturnare a lui Carol a fost
aventura republicii de la Ploiești unde Candiano Popescu, el
însuși aventurier, a pornit singur, la o dată dinainte stabilită, o
ridiculă „ridicare" de mai nimeni sprijinită. Eșecul „republicii"
ploieștene (cu care prilej unii radicali au fost arestați) nu a
stăvilit campania antidinastică a grupului liberal extremist. A
continuat și în 1871. S-a potolit de-abia după martie 1871, când
intenția principelui Carol de a abdica a fost descurajată de L.
Catargi care s-a angajat să formeze un guvern „tare". în aceste
momente „de foc" ideea antidinastică, filorepublicanismul s-au
făcut auzite mai sonor. Atunci (și cu deosebire în 1869-1871),
s-au publicat în Românul și foile înrudite cele mai tremolate

1 Vezi Constantin C Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura

științifică, 1966, p 159-165, 336-351.

212
articole iar în sălile unde se desfășurau întrunirile opoziției au
răsunat cele mai vitriolante declamații oratorice.
Despre actul laș și trădător de la 11 februarie 1866 deopotrivă
liberalii extremiști ca și conservatorii au vorbit mereu ca despre
un eveniment revoluționar. Până și P. P. Carp, atât de măsurat în
cuvinte, vorbea despre „revoluțiunea de la 11 februarie44.
Personajelor caragialiene, mai toate extrase din mediile extremei
liberale, ziua aceea de februarie li se părea a fi un moment de
răscruce istorică în care demofilia și antidinasticismul ar fi dat
măsura forței și capacității. Cu educația făcută în întrunirile
opoziției sau la lectura articolelor din publicațiile rosettiste, ele
confundau gravitatea adevăratelor ridicări populare cu
înscenările de paradă. Conu Leonida păstra bine încrustată în
memorie ziua de „11 făurar44 când Aurora democratică a apărut
cu știrea „A căzut tirania. Vivat Republica44. Cetățeanul
turmentat îl invocă și el pe 11 februarie („Mă cunoaște conul
Zaharia de la 11 februarie...44) ca un eveniment în care civismul
său militant s-a manifestat exemplar. La 11 februarie1, credeau
acești eroi de operetă, „a venit libertatea la putere44. Obișnuiți cu
climatul furtunoaselor manifestații ale opoziției, ei vedeau în
„revoluție44 o încununare apoteotică a unor asemenea „mișcări
de stradă44. De îndată ce a luat cunoștință, firește din ziar, de
triumful mișcării, Leonida, ca republican ce era, s-a îmbrăcat în
haine de duminică și, împreună cu consoarta, „hai și noi pe la
revuluție44. Iar revoluția, o altă expresie pentru furia poporului

1 Scriitorul a cunoscut reverberațiile „revoluțiunii“ din 1866 în

orașul natal și, mai târziu, în halucinantul tablou al reminiscenței acute
care este Grand Hotel „ Victoria romană “ scria evocator: „Parcă văz
încă maidanul plin de popor înghesuindu-se la o masă, pe care o
săptămână a stat zi și noapte o condică enormă deschisă. Era după 11
februarie. De câte ori ieșeam de la școală, iscăleam toți da și fiecare de
mai multe ori... De mici aveam sentimente civice în orașul meu natal/4

213
(„să te ferească Dumnezeu de furia poporului66), i se înfățișa în
această imagine de chermeză aglomerată: „steaguri, muzici,
chiote, tămbălău lucru mare, și lume, lume... de-ți venea
amețeala nu altceva66. Această „furie a poporului66 a ținut nu mai
puțin de trei săptămâni. Era inevitabil ca aici să apară și alte
clișee de uz comun în recuzita de rigoare a oratoriei liberale:
rolul de avangardă europeană1 al mișcărilor populare românești
sau prețuirea de care se bucură ele în ochii unor mari
personalități politice de peste hotare. Conu Leonida nu poate
uita prețuirea și admirația lui Garibaldi pentru revoluția de la 11
februarie. „Chiar Galibardi, de-acolo, de unde este el, a scris
atunci o scrisoare către națiunea română66 pentru că „i-a plăcut și
lui cum am adus noi lucrul cu sul subțire ca să dăm exemplu
Evropii, și s-a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca
să ne firitisească...66 în mintea puțină și confuză a conului
Leonida ideea de revoluție se asociază inextricabil cu aceea de
republică, deși actul de la 11 februarie nu a abolit monarhia, ci
a pregătit numai terenul pentru aducerea unui domnitor dintr-o

1 A rămas de pomină în acest sens proclamația lui Dim. Brătianu,

primarul Bucureștilor, la urcarea pe tron a lui Carol I, piesă de mare
rezistență în „Dosarul44 Junimii: „Români ! în mai puțin de două luni
ați trăit mai mult de doi secoli. Voi, născuți de ieri la viața libertății, ați
devenit învățătorii lumii civilizate. De sute de ani bătrâna Europă se
frământa ca să găsească măsura libertății ce se cuvine popoarelor; și voi
acum i-ați arătat că numai libertatea deplină, întreagă, poate da ordinea,
tăria și fecunditatea unui popor. Frumoasa voastră revoluțiune (e vorba
firește, de înscenarea trădătoare de la 11 februarie 1866, n.n.) a forțat
admirațiunea lumii. Europa, uimită de înțelepciunea, patriotismul
vostru, a suspans cursul lucrărilor sale, și așteaptă tot de la voi, de la
voi singuri, astăzi poporul Mesia al întregei omeniri gemânde de durere
și palpitânde de speranță. Români ! Toată Europa are încredere
nemărginită în ursita voastră...44 {Românul, 3 martie 1866. Apud. I.
Negruzzi, Amintiri din Junimea, ed. cit., p. 131.)

214
dinastie străină. Dar în memorie i-au rămas nu faptele ca atare,
ci ecourile zgomotoase ale discursurilor și articolelor din acea
perioadă, când totul era tulbure și diversiunea cerea să se
utilizeze cu deosebire sloganurile libertare și republicane. De
aceea Garibaldi în telegrama sa de felicitare, pe care o reproduce
Leonida („patru vorbe, numai patru, da’ vorbe, ce-i drept !")
saluta instaurarea republicii („Bravos națiune ! Halal să-ți fie ?
Să trăiască Republica. Vivat Prințipatele Unite/') care... nu s-a
instaurat. Ideea de republică e visul îndrăgit al lui Leonida.
Firește că nu-i cunoaște nici semnificația, nici sensul. Ca un
bugetivor ce fusese, el nu reținuse din toată tevatura politică
decât posibilitatea de a „trage un ce profit" din orice împrejurare.
Republica nu este, de aceea, pentru el, decât o ordine politică
făurită pentru huzurul funcționarilor care primesc deopotrivă
leafă („toți într-o egalitate"), pensie, sunt scutiți de impozite și
mai beneficiază, bașca, de moratoriul datoriilor dinainte
contractate („legea de murături..."). Nimeni nu cutează să
atenteze la aceste drepturi sacre ale cetățenilor. „...Mai ales când
e republică, dreptul e sfânt, republica este garanțiunea tuturor
drepturilor." E o tipică mentalitate de profitor hrăpăreț, format în
climatul dominat de lozincile: „îmbogățiți-vă !" și „Voiește și
vei putea !" Numai că micului burghez de statura puțină a
Conului Leonida nu i-a fost dat să se înfrupte abundent. A fost
nevoit să se mulțumească, în anii de guvernământ ai partidului
pentru care vota, cu o leafă modică și, la vremea legiuită, cu o
pensie.
Se putea să lipsească din acest tablou al antidinasticismului
de operetă caricatura vestitei republici... de la Ploiești ? în D-ale
Carnavalului Mița Baston își revendică temperamentul furtunos
din tradiția evenimentelor din urbea Ploieștilor. „Ai uitat că sunt
republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11
fevruarie, ai uitat că sunt ploeșteancă -, da ploeșteancă ! -
Năică, și am să-ți torn o revoluție, da o revoluție... să mă

215
pomenești !..." în momente de decizie înaltă Mița ia drept
mărturie legatul de tradiții din care se revendică: „Jur pe tot ce
mi-a rămas mai scump, jur pe statua Libertății de la Ploești". Pe
scara înțelegerii și a moralității Mița Baston e instalată pe un
palier inferior celui în care e situat, de pildă, Conu Leonida. De
aceea, fie și apelarea la testimoniul unei tradiții revoluționare e o
implicită caricatură. Deopotrivă a testimoniului și a personajului.
Paul Zarifopol observă că republicanismul Miței Baston e o
falsificare a imaginii prin sporuri parazitare, împrumutând figurii
detalii străine caracterului ei autentic. Dar tot criticul a justificat
procedeul ca fiind propriu artei caricaturistului care, precizase,
nu reproduce pur și simplu realitatea, ci o supune unui proces
de maximă stilizare, potențând verosimilul. Lumea aceasta,
rudimentară și superficială chiar în manifestările ei violente,
impune 4 caricatura care, ce-i drept, se potrivea perfect, cum s-a
observat, temperamentului meridional al scriitorului. Apoi
momentul republicii de la Ploiești nu era pentru Caragiale o
întâmplare relatată de un participant sau culeasă dintr-un
reportaj de epocă. L-a trăit în tinerețe (avea 17 ani) și se pare că
a îndeplinit și oarecari misiuni civice. („Am asistat la mărirea și
decadența ei, și nu în calitate de gură-cască, ci în calitate
oficială/') Reminiscențele memorialistice vor fi mai târziu
filtrate critic și totul a căpătat culoarea prescrisă de legea sa
estetică: „simt enorm și văz monstruos". Schița Boborul (din
noiembrie 1896, adică din perioada colaborării la conservatoarea
Epoca) e un tablou evocator decupat dintr-o frescă a juveneței,
având ca obiect răzmerița ploieșteană. Ironia e din capul locului
instalată la locul ei, colorând apoi, cu aceeași pastă groasă,
evenimentul și oamenii. Tonul relatării sobre de evocare
istoriografică „obiectivă", cu care debutează schița, accentuează
registrul ironiei. „în secolul nostru s-a născut și s-a sfârșit un
stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric
conștiincios să-1 piarză din vedere. Voi să vorbesc despre

216
Republica de la Ploiești, un stat care deși a durat numai vreo
cincisprezece ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria
contemporană. Născută din, prin și pentru popor, pe la două
ceasuri în dimineața zilei de 8 august 1870, tânăra republică a
fost sugrumată în aceeași zi pe la ceasurile patru după-amiază.
Nu face nimica ! mărirea și importanța statelor nu se judecă
după extensiunea și durata lor, ci după rolul mai mult sau mai
puțin strălucit pe care l-au jucat în complexul universal'*. Apoi
tonul „contribuției istoriografice e înlocuit repede cu un altul,
întreaga relatare a episodului „veselei republici podgorene“,
„cea mai eroică pagină a liberalismului român'* realizându-se cu
cele mai ascuțite instrumente ale caricaturistului.
*
S-a spus în câteva rânduri că grupările politice „comentate4'
în Scrisoarea pierdută simbolizează cele două aripi din partidul
liberal (cea rosettistă și cealaltă oficială condusă de I. C.
Brătianu). (Menționăm în mod special, în acest sens, opinia lui
Paul Zarifopol care se întreba „și de unde-i sigur că partidul
cucoanei Joițichii nu-i conservator ?“) Negreșit, acest punct de
vedere care, subliniem, nu a rămas singular, poate și trebuie
considerat cu seriozitate. Am spune însă că semnificația sa a
apărut mult mai târziu; după ce contemplarea senină a operei
devenise posibilă și detașarea de eveniment îngăduită. în epocă
însă adresa antiliberală era limpede, deși moravurile (să ne
limităm la cele parlamentare) erau deopotrivă valabile pentru
practica electorală a ambelor partide. Mai întâi că acțiunea se
petrece „în anul de grație 1883“ și înfruntarea electorală care se
consumă pe scenă evocă, fără nici o îndoială, alegerile pentru
Camerele revizioniste din 1883 („Știți care este opinia mea în
privința revizuirii ?“). Cele două grupări rivale sunt facțiunile
pe atunci existente în partidul liberal: Brătieniștii și rosettiștii,
iar adunarea electorală e comună pentru că, în fond, sunt, toți,

217
membri ai aceluiași partid. (Dacă ar fi reprezentat partide
diferite și-ar fi organizat fiecare propria sa întrunire.) Partidul
coanei Joițichii (Trahanache, Tipătescu, Farfuridi, Brânzovenescu,
adică „noi și ai noștri64) nu simbolizează partidul conservator, ci
puternica aripă brătienistă din partidul liberal, acum cumințită
și deci moderată, prin prudența tacticii adoptate, mult apropiată
de conservatori. Grupul lui Cațavencu reprezintă aripa rosettistă,
mereu turbulentă, predispusă spre permanente reformări și
înnoiri. La brătieniști, gruparea majoritară, cu poziții de
comandă în guvern și în partid, se adunaseră - compact - cei cu
situații câștigate, așezați temeinic în posturi și ierarhii
consolidate. Renunțaseră la vechile idealuri și sloganuri, nu mai
erau „căuzași4\ nici „zavragii44 și nici „vagabonți de pe uliți44
(termeni care îi defineau, tustrei, deopotrivă pe revoluționarii
din deceniul al cincilea ca și pe agitatorii de acum, rosettiștii).
Erau acum „stâlpii puterii44 și „proprietari44, conducătorii efectivi
ai tuturor Comitetelor și organismelor executive și decorative.
Prin stare socială, mentalitate și habitudini deveniseră, de fapt,
conservatori, care postulau că „progresul fără conservațiune44 nu
este posibil. Ticul verbal al lui Trahanache („Ai puțintică
răbdare44), fixațiile lui Farfuridi, convingerea sa că nu vrea „să
cază la extremitate44, apelul la „moderație44, oroarea de
„exagerațiuni44, de „zguduiri44, de „idei subversive44, dorința de
conservare a stărilor existente chiar dacă se operează formale
revizuiri sunt trăsături care îi definesc și îi caracterizează
tipologic. Din clișeele propagandistice de odinioară mai
rămăsese latent unul, cel cu exemplul mobilizator oferit surorilor
noastre de ginte latină. Dar și acesta căpătase valori răsturnate.
Odinioară se oferea Europei, credeau personajele caragialiene,
exemple de atitudine revoluționară. Acum vremurile se schimbaseră
atât de mult încât, fatalmente, și această ținută exemplară
suferise o mutație radicală. Acum valoarea supremă devenise
moderația, „proba de tact44 (cităm după tălmăcirea lui Popescu -

218
mai coerentă - a discursului rostit de Farfuridi) pentru ca să nu
„dăm exemplu rău surorilor noastre de ginte latină/' Cât îl
privește pe Tipătescu, autotputernicul prefect care conduce și
controlează totul peste tot prin oamenii săi (executori zeloși ai
dispozițiunilor superioare), el e imaginea micșorată local a
primului ministru. Fricțiunile cu colegii de partid Brânzovenescu
și Farfuridi, suspectările reciproce, pânda și neliniștea sunt și ele
copia mult redusă a disputelor intestine dintre șeful partidului și
diversele grupuscule dizidente.
Gruparea rosettistă, alcătuită din intelectuali cu vederi
extremiste, e reprezentată de dăscălime și, firește, de un avocat
director de gazetă (care se numește, desigur. Răcnetul
Carpaților, altfel spus, cu câteva octave mai sus decât Vocea
patriotului naționale', acum, pentru ca vocea acestei grupări
minoritare să fie auzită în partid, trebuia să capete tonalitatea
unui răcnet), fondator de societate enciclopedico-cooperativă (cu
denumirea Aurora Economică Română, care amintește de ziarul
preferat al Conului Leonida, Aurora democratică: dealtfel titlul
acestui ziar apare mereu în schițe și momente). Aceștia sunt,
așadar, nu numai lipsiți de putere, dar și de avere. E condiția
predestinată a oricărei opoziții turbulente, agravată, în acest caz,
de situația, aparent paradoxală, de opoziție în organismul
propriului partid. Cațavencu și ai lui sunt, de aceea, „dăscălimea
și mofluzii'', iar gruparea adversară știe bine că prin ceea ce
agită și proferează cei ce își spun „grupul tânăr inteligent și
independent" sunt, de fapt, niște „nifiliști". Cațavencu (ca și toți
partizanii săi) e mândru de faima dobândită de a fi „prea",
„foarte", „ultraprogresist". El nu cugetă la mijloace. Vrea
„progresul cu orice preț" și se prevalează de „legea progresului",
care, pretinde el, îi guvernează toată strădania. Fără îndoială,
Nae Cațavencu e imaginea caricată a rosettismului și a
fracționiștilor ieșeni (după cum caricată e și imaginea moderației
brătieniste în gruparea adversă), pentru că tiradele pompoase și

219
 vorbăria ultraprogresistă nu urmăresc decât „chiverniseala
confraților44.
Deasupra celor două facțiuni, eliberat de prejudecățile și
intențiile lor, este numai Agamemnon Dandanache. Și el, cu
familia lui, luptă de la „patruzsopt4'. Dar, cu trecerea timpului,
ieșise din uz și acum, i se spunea, nu mai era marcant. Imputarea,
care se transformase într-o veritabilă condamnare, i se părea
profund nedreaptă („auzi, eu să nu fiu marcant../4) pentru că, de
fapt, toată vina lui se reduce la aceea că nu se amestecase în
disputele intestine și rămăsese „ca rumânul imparțial", deputat
eligibil în „toate Camerele, cu toate partidele44 (citește grupările
din partidul liberal). Indiferent dacă odinioară practicase șantajul
politic pe lângă diverși lideri de grupuscule din interiorul
partidului, dacă se consumase (sau nu) în veninoasele intrigi de
culise pentru a se menține la suprafață, cel se fusese mereu,
probabil, tolerat ca pensionar al unui uitat (nu de el !) act din
junețe, se vede deodată zvârlit ca inutil. Și cum nimeni nu-1 mai
lua în seamă, va apela, în consecință, la ultimul soi de șantaj ce-i
mai stă la îndemână. E cel mai ordinar pe scara șantajului (nu
se știe de ce șantajul politic de altă natură era mai tolerabil !):
utilizarea unor intime documente compromițătoare. Fostul
pașoptist Dandanache și venalul demagog actual Cațavencu se
întâlnesc pe aceeași scară a abjecției morale, utilizând aceleași
instrumente de șantaj. Zaharisit și ramolit cu totul, Dandanache
se considera totuși adevăratul exponent al partidului liberal de
la patruzeci și opt tocmai pentru că s-a ținut deoparte de luptele
fratricide și, imparțial, a știut că dincolo de disputele conjuncturale
(mereu altele) rămân „enteresele partidului44 și obligația morală a
acestuia, ca organism, pentru familiile fondatoare, azi veterane.
Și tocmai pentru că a avut „înțelepciunea44 involuntară de a fi
imparțial, tocmai pentru că a fost și este oricând gata să
colaboreze cu orice facțiune, indiferent de culoare și mobiluri,
trebuia să cumuleze venalitatea, mișelia, cupiditatea, prostia

220
fanfaronă, practica abuzivă și demagogia nerușinată simbolizate
de exponenții ambelor tabere. Geniul lui Caragiale a găsit
această magistrală soluție de a întruni, prin încununare, în
același personaj, vițiile celor doi eroi. Dandanache, învingătorul
intempestiv al taberelor în inimiciție, nu e o struțo-cămilă pentru
că e făurit, de fapt, din aceeași plămadă care i-a zămislit și pe
candidații în dispută. El e un fel de monstru moral cu două
capete, cum spune dramaturgul, „mai prost decât Farfuridi și mai
canalie decât Cațavencu44.
*
Ibrăileanu credea (în Spiritul critic...) că opera lui Caragiale
poate fi împărțită în trei mari perioade: cea a comediilor, cea a
Năpastei, a nuvelelor Făclie de paști și Păcat, apoi, în sfârșit,
cea a momentelor. Criteriul împărțirii era ideologic. Liantul care
unește prima și a treia perioadă ar fi critica liberalismului dintr-o
perspectivă ideologică mult apropiată de a junimismului: în
comedii s-ar satiriza excesele liberalismului, iar în momente,
efectele acestuia, surprinse în straturile sociale mediane, adică
acolo unde tranziția de la o etapă a civilizației la alta a fixat
tipologic procesul anomaliei dintre formă și fond. Zarifopol,
care a respins nu o dată - cu dreptate - unele aprecieri ale lui
Ibrăileanu, a observat însă și el că la Caragiale, ca odinioară în
Copiile de pe natură ale lui Negruzzi, „micii burghezi sunt
văzuți cu optica boierească4'. Poate că și această din urmă
apreciere, absolutizată, e greu de acceptat în întregime. Am
menționat-o numai pentru că o aflăm exprimată de un critic care
s-a străduit, în comentariile sale, să dezideologizeze finalitatea
operei lui Caragiale, punând accent numai pe valențele general-
umane.
Poate că diviziunea lui Ibrăileanu e prea rigidă, poate că și
aprecierea lui Zarifopol e prea exagerată. Incontestabil e însă

221
faptul că în momente, în foiletoane și schițe, adică mai peste tot
în proza de mică întindere putem lesne detecta motive junimiste
de circulație curentă. Lumea fixată sub ocular e aceea pripit și,
deci, fragil alcătuită. E lumea orășenească compusă, de regulă,
din mici amploaiați, avocați, profesori de condiție modestă și
înavuțiți de dată recentă. E o lume pestriță în care vechile
moravuri și habitudini nu s-au pierdut cu totul, dar sunt apăsate
disprețuitor de noile reguli de comportament ce nu au apucat să
intre în deprinderi. E în tot o lume de mijloc, de trecere, care, se
vede bine, nu poate să rămână staționară pentru că din
înfruntarea antinomiilor unul dintre elemente va izbândi. Va
apărea, atunci, un alt univers uman, cu alte deprinderi și o altă
fizionomie nu numai socială, dar poate că în primul rând
culturală și sufletească. Până ce această prefacere se va fi
înfăptuit (dacă se va înfăptui vreodată !), Caragiale a contemplat
un univers socotit al mahalalei. Dar o mahala, cum observase
Ibrăileanu, sufletească, detectabilă nu numai în mediul moașelor,
al popilor cu parohii sărace (ca în Articolul 214), ci și în „lumea
bună“. Contradicția dintre aparență și esență, altfel spus dintre
formă și fond, e legea care guvernează dinamica acestor
existențe inutil aferate. (De unde și inepuizabilul filon al
comicului, dacă ne gândim la celebra definiție formulată de
Bergson.)
Dincolo de aparența lustrului monden, de hipercivilizație și
cultură, apare sfidător grobienia, semidoctismul și neacomodarea
cu cultura sufletească. Similicultura nu privește numai volumul
subțire de cunoștințe asimilate, dar și Weltanschauung-vA.
Doamna Măndița Piscopesco are joi five o ’clock jour fixe
anunțat, ca să se știe, în rindependance roumaine. Totul se
petrece, în aparență, cum se cuvine. Un fecior în frac și mănuși
albe veghează în hol și-i introduce pe oaspeți într-un salon
grațios mobilat „în cel mai pur stil Louis XV“ Acolo oficiază
amfitrioana, asistată de sora ei, Tincuța Popesco. Vraja se

222
destramă instantaneu pentru că doamnele cu jour fixe se
comportă, în salonul Louis XV, ca două obișnuite precupețe:
„Taci, tu ! Las’ să-1 întreb eu44, „Vii tocma la pont44, „Apăi
lasă-mă și pe mine44. Apoi bârfa groasă, curiozitatea trivială,
brutalitatea de mojic cu care sunt tratate slugile, ceremonialul
servirii ceaiului („Ce faci cu ceaiul ăla ? - E gata, coniță. - Apăi
de ce dracu nu-1 aduci odată ? - E gata în salon. - Atunci de ce
nu spui, proasto !44), încăierarea dintre amfitrioane și o în
invitată fixează temperatura morală, intelectuală și sufletească a
acestor personaje din „beau monde44. Nu alta e atmosfera în
High-life ale căror personaje le regăsim în Telegrame (Atenaisa
Perjoiu, devenită Gregoreschco, Râul Grigorașcu etc.). între Zița,
doamna Piscopesco, Atenaisa Perjoiu-Gregoreschco, madam
Panaiatopolu (din Cadou), doamna Mandache (din Diplomație)
nu e practic nici o deosebire de esență. Sunt variații neînsemnate
ale aceleiași tipologii cu sorgintea în anomalia descrisă de
Caragiale a fi „extravaganta deosebire între realitate și aparență,
între ființă și mască44.
Poate că nimic nu a detestat Caragiale mai mult decât
demagagia patriotardă, zelul naționalist, xenofobia de cafenea.
Era o convingere adânc stratificată pe care o aflăm peste tot în
scrisul său, în opera literară, în publicistică sau în corespondență.
Se întâlneau aici într-o comuniune elevată propriile convingeri
cu unele motive ideologice junimiste. Teama de xenocrație care
l-a stăpânit pe Eminescu nu a găsit ecou în conștiința civică a
dramaturgului. Caragiale - cu firea sa de meridional lucid,
înzestrat cu umor inegalabil -, disprețuia fanatismul de orice fel,
și gravitatea, când era prea de tot solemnă, i se părea, irecuzabil,
suspectă de falsitate. Exemplarele umane posedate de o singură
idee, fixă până la monomanie, i se păreau vidate de autenticitate.
Neverosimile cum i se conturau în imagine, construite pe o
singură dimensiune, erau fie alungite nefiresc, fie lăbărțate până
la dezumanizare. în opera sa apar deci, invariabil, în ipostaze

223
compuse, cu nesinceritatea în convingeri stridentă, cu afectare în
ton și în frazare, rostind discursuri sforăitoare sau imaginând
proiecte mirobolante. Orice gest, fiecare atitudine sunt marcate
de simulare, artificiul ivindu-se gros din fiecare cută a
comportamentului. Iar simulația, nesinceritatea și afectarea nu
erau doar tare caracterologice. Erau conștient utilizate din interes
și se dezvăluiau a fi, toate, „măști din comedia minciunii64, la care
se apela avid pentru o repede parvenire în ierarhia politică sau
socială. Era o altă ipostază a venalității, monstruoasă ca atâtea
altele. Unica modalitate de a o înfățișa a fost satira. O satiră
acidă, neiertătoare până la cruzime, dezumflând fixațiile și
simularea prin râs hohotitor pentru că „nimic - spunea - nu arde
pe ticăloși mai mult ca râsul4'. Principiul călăuzitor al patriotardului
este cel înscris în statutele societății „Românii verzi4'. „A iubi
neamul său este peste putință din partea aceluia care nu urăște
celelalte neamuri. (...) Prin urmare, un neam trebuie să aibă
veșnic groază de celelalte, deoarece existența unuia n-are altă
condiție decât compromiterea completă a altuia. De aci,
necesitatea imperioasă a exclusivismului rațional celui mai
extrem.44 Ipostazele umane ale fenomenului sunt românul și
românca verde, ca și savantul dc aceeași orientare și culoare. Nu
sunt ipostaze exprimate cu mijloacele artei. Vrem să spunem că
general-umanul nu se ipostaziază în concretețe particulară sau,
mai bine, nu capătă întruchiparea individuală a unor tipuri.
Românismului verde i se relevă doar trăsăturile generale
caracteristice. Dar nu sunt coborâte în real, prin individualitatea
figurii. Sunt pagini de foileton publicistic și nu de artă literară.
Din fericire, ipostaza tipică a acestei categorii nu lipsește din
opera lui Caragiale. E Cațavencu. Poza sa patriotardă, tiradele
sale demagogice („tirade distilate44, le definea Tipătescu) denunță
țipător „invențiunile antipatriotice44. El cultivă diversionist
naționalismul, îl afișează strident pentru a forța ascensiunea
politică. Predică un izolaționism ferecat („Nu voi, stimabile,

224
să știu de Europa d-tale, eu voi să știu de România mea și numai
de România../'), extaziază valori inexistente („Noi aclamăm
munca, travaliul, care nu se face deloc în țara noastră !44,
„Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar
lipsește cu desăvârșire4') și reclamă, rizibil, o redresare în
domenii inutile. Ridicolul cariază nu numai „modelul44 său
economic („Scopul societății este ca România să fie bine și tot
românul să prospere !4i), dar și planul de acțiune imediată
îndreptat, printr-un revelator raționament răsturnat, spre
ridicarea procentajului de făliți români. Este singura consecință
benefică a programului său a cărui realizare o reclamă imperios:
„Până când să n-avem și noi faliții noștri ?... Anglia-și are faliții
săi, Franța-și are faliții săi, până și chiar Austria-și are faliții săi,
în fiecare națiune, oricare popor, oricare țară își are faliții săi
{îngrașă vorbele)... Numai noi să n-avem faliții noștri !... Cum
zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate
dura !...44
Miticii lui Caragiale sunt personaje joviale, bonome, lejere
în gândire și comportament. Solemnitatea nu le prinde și
monomaniile fanatice sunt aici de neînchipuit. Un Mitică
naționalist extatic e o contradicție în termeni, de vreme ce
formula sa de viață e acomodarea, adaptarea la situație. De aceea
momentele scriitorului nu surprind poza stridentă a patriotardului
fanatizat. Coriolan Drăgănescu, patriot de circumstanță, cel care
conduce manifestațiile studențești din fața statuii lui Mihai
Bravul, suferind pentru „civismul44 său de opozant bastonadele
„bandiților polițiști44, va sfârși prin a se dedica, firește, carierei
de comisar al poliției, însărcinat - se putea ? - cu înăbușirea
manifestațiilor studențești. Miticii evoluează aproape invariabil
pe o traiectorie cu circuit închis, cu o linie rotativă. Când e
obsedat de o idee devine, ca personajul din Situațiune, în lumea
lui, ridicul. El e preocupat - firește la berărie și de aici k
simigerie - de gravele probleme ale zilei, prezentul ca și viitoruî

225
proiectându-i-se sumbru. Iar amicul căruia i se confesează el îl
readuce, consolator și înțelept, la linia mediană a acomodării
posibile. „Lasă, Nae, că se mai și exagerează44 și „Bine, Nae, nu
trebuie să fie omul așa de pesimist. Lucrurile or să se îndrepte44
sunt norme de viață care debutonează orice gravitate reală sau
simulată. Când consolarea nu relaxează tensiunea, intervin
zeflemeaua și persiflarea, adesea candide. Un „C’eșt’ copil ?“,
„Ei, aș !44 „Lasă, Lache44, sau ,A se slăbi, Mitică44 înmoaie gravitatea,
, einstalând m drepturi bonomia și comprehensiunea. Comediograful
Caragiale râde de cazurile limită, trecând peste ele cu naturalețe
înțeleaptă. Personajul cu adevărat caragialian e prea înțelept
pentru a frecventa „Societatea protectoare a Muzelor Daco-
Romane44, după cum va suporta, în grele suplicii, anostele,
stupidele conferințe despre „importantisimul44 subiect sociologico-
istoriograHco-estetic: „Femeia în istoria și în poezia poporană a
românilcr în trecut, în prezent și-n viitor44. Factorii de inițiativă ai
unor asemenea asociații sau creatorii unor studii cu asemenea
subiecte pompoase sunt contemplați cu haz compătimitor.
Solemnitatea, și încă artificială sau interesată, a fost dezumflată
prin râs, amintind de procedeele Junimii atunci când era
confruntată cu poncife sau tirada pompoasă. Cu siguranță că,
printre altele, aceleași tare au fost relevate în maniile, nu numai
verbale, ale pedagogului de școală nouă, Marius Chicoș Rostogan.
Aici satirizarea falsului patriotism s-a întâlnit cu denunțarea
latinismului antifonetist. Teme și preocupări din sfera junimismului
pe care Caragiale le-a îmbrățișat și le-a apărat constant.
Stratul junimist al operei lui Caragiale este, cum se vede,
lestul de temeinic constituit. Nu vom spune, desigur, că opera
lui Caragiale este o integrală expresie artistică a junimismului.
Dar nici nu se poate contesta adevărul că autorul Scrisorii
oierdute este, cu siguranță, în opera sa. cel mai junimist dintre
marii scriitori ai Junimii. Mai junimist chiar decât Eminescu,
prin convingeri și stare de spirit. Nu e vorba, repetăm, de un

226
junimism datorat frecventării Junimii și nici - vezi bine -
angajării scriitorului în gruparea politică condusă de Carp. Pur și
simplu convingerile lui Caragiale, starea sa de spirit erau mult
înrudite cu ale Junimii. Disocierile, pe care le sesizăm mai bine
astăzi, sunt relevate - paradoxal - de acele elemente care în
epocă păreau a fi tocmai întrupări artistice ale ideologiei
junimiste. Vrem să spunem că întruchiparea unor motive
ideologice care erau comune cu ale Junimii a avut bătaia mult
mai întinsă. Nu ne referim numai la situații în care Junimea, ca
grupare politică, era încă în epocă direct implicată. Astfel, scena
I din actul II al Scrisorii pierdute în care fruntașii partidului
condus de Trahanache numără, în prealabil, voturile, știind cu
precizie care le sunt alegătorii favorabili și cei adversari, e un
fenomen general al practicii electorale de atunci. L-au practicat
deopotrivă liberalii de toate orientările ca și conservatorii.
Maiorescu însuși (vezi episodul descris de noi în capitolul III)
l-a trăit ca erou, notând scrupulos detaliile în Jurnal. Și faptele
menționate în 1891 s-au repetat, cu siguranță, aidoma la toate
alegerile în care candidau și junimiștii, interpretând, în chip
necesar și cu naturalețe, pe scena vieții, rolurile lui Trahanache,
Farfuridi și Brânzovenescu. Iar pertractări, chiar perfectate prin
înțelegeri, ca cele dintre Tipătescu și Cațavencu (firește, mobilul
era mai înalt, iar mijloacele utilizate nu erau venale) au purtat
junimiștii, de regulă, într-o activitate politică întinsă pe cinci
decenii. De câte ori nu au tratat și pactizat Carp și Maiorescu cu
liberalii sau (mai apropiat de condiția de adversari contemporani
ai eroilor din O scrisoare pierdută) cu diversele grupări, mereu
dizidente, din partidul conservator, față de care junimiștii erau
în necontenită, aproape, opoziție ! (Și, totuși, Maiorescu a ținut
să sublinieze semnificația numai antiliberală a piesei P) Așadar,

1 „E caracteristic - scrie criticul - că tocmai în toamna acelui an

cu revizuirea constituției apare pe scena Teatrului Național Scrisoarea

227
oricât ar părea de curios, cei ce trebuiau să se recunoască în
piesele lui Caragiale nu erau numai liberalii. Tarele liberalismului
din 1866-1885, surprinse de Caragiale, au devenit de aceea, cu
vremea, ale întregii burghezii și chiar ale moșierimii antrenată
în relații capitaliste. Sau, mai bine, au devenit fenomene
caracteristice politicianismului de toate culorile. Timpul a erodat
stratul junimist, generalizând semnificațiile. E privilegiul marii
arte, care învinge conjuncturalul, fără a anula implicația istorică,
înfrățirea și împăcarea din Telegrame (unde eroii erau deopotrivă
recoltați din cele două mari partide) și-au extins simbolul.
Dealtfel, și scriitorul a înțeles după 1900 că fenomenul surprins
cu două-trei decenii în urmă își lărgise mult sfera, amestecând
ape care păreau odinioară ferm demarcate. Titircă Sotirescu &
C-ie, care n-a apucat să treacă de faza-proiect, fixa evoluția unui
proces real. Chiristigiii au ajuns capitaliști și senatori cu opțiuni
conservatoare în ciuda vechilor „convingeri^ liberale. Iar
practica politică a junimiștilor, deveniți acum conducătorii
efectivi ai partidului conservator, i s-a dezvăluit a fi, în 1907,
tot atât de dăunătoare ca și cea a liberalilor1. Proiecția junimistă
a operei lui Caragiale și-a estompat granițele, generalizându-se

pierdută a d-lui Caragiale, jucată pentru prima oară la 13 noiembrie

1884. Adică nu e caracteristic că apare, ci este caracteristic că este
îndată primită cu cea mai mare favoare și își păstrează succesul
pretutindeni în țară pe unde se reprezintă Discursul lui Cațavencu la
întrunirea electorală din actul al 3-lea seamănă aidoma cu discursurile
celebrităților din prima epocă a elocvenței noastre politice, de care se
vede că publicul este acum saturat și începe să râdă. (Oratori, retori și
limbuți, Critice, voi. II, p. 412.)
1 Să nu uităm textul în chestiune din 1907: „Cele două așa-numite
partide istorice care alternează la putere, nu sunt, în realitate, decât două
mari facțiuni, având fiecare nu partizani, ci clientelă. Capii facțiunilor
sunt mai mult sau mai puțin ambițioși politiciani.“

228
policrom. Și dacă e adevărat ceea ce a spus Ibrăileanu că I. L.
Caragiale „a fost marele istoric al unei perioade din istoria
contemporană44 a țării1, atunci e necesar să se adauge: a fost -
adesea în pofida intenției - un istoric imparțial.

4. Mai toți comentatorii operei lui Caragiale și Creangă le-au

evidențiat importante trăsături comune. Acestea, s-a spus, sunt
de ordin estetic și ele se referă la caracterul dialogic al scrierilor
celor doi mari creatori, la structura esențialmente subiectivă a
acestor opere, la realismul lor. Ele au. fixat estetic tabloul a două
lumi. Creangă a celei țărănești, Caragiale a celei suburbane și
urbane. Două lumi care reprezintă, de fapt, două trepte caracteristice
și două modele socio-politice în evoluția structurilor românești
care, atunci, în a doua jumătate a veacului trecut, se înfruntau
într-un proces ce avea să se demonstreze mai târziu ca fiind
decisiv. Așadar, de o parte milenar arhaica iunie rurală, cu
moravuri și rânduieli bine stratificate, și pe de altă parte fragila,
noua și pripit întocmită civilizație urbană (inclusiv cea
suburbană) în care nimic nu e așezat, totul e adaptat repede și
fără măsură, fatal tranzitoriu până la o posibilă statornicire.
Esteticul ascunde, cum se vede, la o examinare mai aprofundată,
un revelator strat ideologic. Și, astfel, comunității estetice (dacă
exprimarea e cea mai potrivită) a operei celor doi mari creatori
trebuie să i se adauge și una - mai puțin sau deloc sesizată până

1 Un comentator recent al operei lui Caragiale releva, de asemenea,

fresca istorică închipuită de scriitor: „Restabilind reperele cronologice
ale inspirației lui Caragiale, răsfoim parcă un album de epocă în care
orice stampă conservă un fragment autentic revolut'4 (Șt Cazimir,
Caragiale, Universul comic, E.P.L., 1967, p. 181-182). O substanțială
analiză a operei scriitorului vezi în Opera literară a lui I. L. Caragiale,
voi. I de Mircea Tomuș, Editura Minerva, 1977.

229
acum - ideologică, integrabilă perfect așa-numitului strat
junimist.
Ion Creangă a devenit membru activ al Junimii într-o
perioadă când societatea ieșeană își impusese de mult programul
complex iar junimismul era o orientare cu știută autoritate. Data
intrării lui Creangă la Junimea mai constituie și azi obiect de
controversă pentru istoria literară, oscilându-se între anii 1871
și 1875. Nu e, se va vedea imediat, o pedantă dispută
istoriografică încurcătura pornește chiar de la Maiorescu care,
în 1897, în prefața la primul volum al Discursurilor parlamentare,
referindu-se la momentul 1871 când Costaforu a propus Junimii
să se angajeze în activitatea politică, citând pe cei ce erau atunci
membri ai societății, l-a pomenit și pe Creangă. Ba chiar, cu o
pagină mai încolo, oferea și un detaliu de atmosferă a ședinței
cu pricina în care era implicat Creangă. Propunerea lui
Costaforu, comunicată în ședință de Maiorescu, ar fi fost primită
la Junimea cu râsete homerice și în climatul boem al reuniunilor,
s-ar fi intonat un cântec al cărui refren solo l-a susținut, ca de
obicei, Pogor, iar Creangă, întrerupând discuția pentru o
anecdotă, ar fi relatat o istorioară despre profesorul fracționist
Suciu care a respins, la o întrunire electorală, instituirea taxei
asupra „burlăcăritului^1. Din această relatare a lui Maiorescu
reiese că la 1871 Creangă era junimist, ba chiar cu state vechi
de activitate de vreme ce își îngăduia să întrerupă dezbaterile
pentru a plasa o anecdotă și nu stătea, ca un neofit, cuminte și
tăcut, în spațiul rezervat caracudei. în capitolul al doilea al cărții
noastre ne-am mai exprimat rezerva asupra veridicității acestei
relatări a lui Maiorescu. A fost notată la peste un sfert de veac de
la petrecerea evenimentului (când apa memoriei se tulburase
destul pentru ca toate numele și detaliile să se fi păstrat la locul
lor), iar autorul urmărea să demonstreze surpriza totală încercată

1 T. Maiorescu, op. cit, p. 43-45.

230
de societate când i s-a făcut cunoscută propunerea lui Costaforu.
De aici nevoia de a introduce detalii de culoare care să fixeze
climatul acelei ședințe. A folosit pentru aceasta elemente din
recuzita boemei care domnea la reuniunile Junimii. Pogor, cu
corul și refrenele sale, ca și Creangă cu anecdotele de pe
amândouă ulițele, nu puteau lipsi. Ele aveau misiunea de a
conferi autenticitate unei scene care, credem, e creată de
Maiorescu din nevoi compoziționale nu tocmai dezinteresate.
Creangă nu era și nici nu putea fi membru al Junimii la 1871.
La vremea aceea era fracționist. Negruzzi povestea, de pildă, că
l-a cunoscut pe Creangă mult înainte de a fi început să
frecventeze Junimea. Și anume, la o întrunire electorală pe
vremea când își pusese pentru prima oară candidatura la
deputăție și Creangă l-a înfruntat ca adversa'r politic1. (Figura lui
Creangă va fi apoi evocată, sub numele de popa Smântână, în
„copia de pe natură“. Electorale.) „Eu - scria Negruzzi - am
vorbit cu Creangă pentru întâia oară la o alegere în sala
Primăriei de Iași. Eram cadidat la deputăție și...“ Or cea dintâi
alegere la care candidase directorul Convorbirilor a fost aceea
din mai 1871, când Creangă nu numai că nu era membru al
Junimii, dar nici nu-1 cunoștea pe Negruzzi, de vreme ce l-a
înfruntat ca adversar înverșunat. Putea fi, deci, el membru al
Junimii, și încă cu „drept“ la întreruperi, în aprilie 1871 ?
Evident, nu2. Apoi, procesele-verbale ale Junimii pe 1871
redactate de Xenopol nu-1 pomenesc deloc pe Creangă printre
participanții la ședințe. E adevărat că procesele-verbale pe 1871
nu consemnează decât reuniunile din octombrie-decembrie. Dar,

1 I. Negruzzi, Amintiri din Junimea, ed. cit., p. 170.

2 Singurul comentator care a dat crezare acestei ipoteze a lui
Maiorescu a fost Vladimir Streinu (vezi Ion Creangă, Editura Albatros,
1971, p. 41-42). întreaga demonstrație a acestui punct de vedere e, din
păcate, construită pe o premisă falsă, insuficient verificată.

231
din fericire, s-au păstrat și procesele-verbale pe anul 1872 și
parțial (doar două ședințe) pe 1873. Nici în acești doi ani numele
lui Creangă nu e menționat printre participanți. Sigur că
procesele-verbale întocmite de Xenopol sunt - cum se știe -
destul de lacunare și deci numele lui Creangă putea fi omis. Dar
putea fi el omis trei ani la rând de la toate ședințele ?
Aproape toți cei ce s-au ocupat de raporturile lui Creangă cu
Junimea au indicat ca dată a intrării sale în societatea ieșeană
anul 18751. Iar cel care l-a adus acolo, o confirmă aceleași surse
autorizate de informare, a fost Eminescu. O știm din Amintirile
lui Negruzzi și Panu, iar relatarea lor poate fi lesne verificată
deopotrivă pe cale inductivă, ca și pe cea deductivă. Majoritatea
biografilor2 povestitorului au reținut data de 1875, iar pe
Eminescu drept naș al său întru ale scrisului.
De fapt, semnificația - cel puțin pentru noi - a întregii
acestei controverse despre data intrării lui Creangă în Junimea
este esențialmente legată de numele lui Eminescu. Dacă am
admite ca dată a „înscrierii44 în Junimea anul 1871 înseamnă că
nu Eminescu e cel ce l-a adus aici. Ceea ce e fals. Creangă a
debutat la reuniunile Junimii în septembrie 1875 (adică la
reluarea, după vacanțe, a ședințelor), unde a citit Soacra cu trei
nurori, apărută în primul număr, pe octombrie, a aceluiași an.
Cel care l-a adus printre junimiști, după ce îl îmboldise stăruitor

1 Acest punct de vedere, singurul logic demonstrabil, îl susține

polemic și George Munteanu în Introducere în opera lui Ion Creangă,
Editura Minerva, 1976, p 29-34.
2 Invităm cititorul interesat spre cunoscute lucrări: G Călinescu, Ion
Creangă, E P.L , 1964 (în Opere, voi. 14, Editura Minerva, 1972); Zoe
Dumitrescu-Bușulenga, Ion Creangă, E.P.L., 1963, Savin Bratu, Ion
Creangă, Editura Albatros, 1970. De asemenea notele la ediția critică
Opere de Ion Creangă, datorate acad. lorgu Iordan și Elisabetei Brâncuș
(Editura Minerva, 1970, voi. II, p 323-324).

232
să scrie, a fost poetul1. Cei doi s-au cunoscut în vara lui 1875.
Eminescu devenise din iulie revizor școlar, pentru județele Iași și
Vaslui. Chiar în august a organizat la Iași niște conferințe
metodologice cu învățătorii din acest județ. Una din prelegeri a
fost prezentată de Creangă și remarcată de noul revizor. Pe vară
s-au întâlnit și s-au împrietenit foarte. Eminescu a fost cucerit
de talentul noului său prieten, care, la un pahar de vin, istorisea,
cu o naturalețe și un farmec inegalabile, povești, snoave sau
zicători, după cum Creangă a rămas impresionat de cultura
uluitoare a poetului, ce știa să fie - cu toate acestea - modest și
foarte „popular^. S-a ivit, astfel, una dintre marile prietenii ale
vieții literare din acea vreme, din plămada căreia s-a revelat
geniul lui Creangă.
Cum se știe. Creangă îl cunoștea pe Maiorescu din ianuarie
1864 când se înscrisese la Institutul pedagogic din Iași. Institutul,
o școală pentru pregătirea învățătorilor („Școala preparandală“),
era condus de Maiorescu, care a predat aici discipline pedagogice
și un curs de gramatică română elementară cu caracter aplicativ.
Aici Creangă s-a distins ca cel mai bun elev. Directorul l-a
remarcat, de vreme ce l-a numit încă în timpul școlii ca învățător
suplinitor, iar după absolvire (iunie 1865), fiind primul din
promoție, a fost numit institutor cl. I la aceeași școală. Stima a
fost reciprocă între director și elevul preparând. Creangă, trecut
prin câteva școli (inclusiv cea de catiheți de la Fălticeni) și

1 Aceasta relevă, încă o dată, rolul imens exercitat de Eminescu la

Junimea ca descoperitor de talente Are de aceea poate dreptate George
Munteanu să afirme, reflectând pe marginea acestei stări de fapt: „Fără
Eminescu, și în absența sa, fără ceilalți mari emuli atrași de el în
cenaclu, Junimea s-ar fi redus în esență la Maiorescu, așa cum, în
epocă, s-a redus Literatorul la Macedonski și Contemporanul la Gherea,
adică la structuri ce n-au atins plenitudinea44 (George Munteanu,
Hyperion, voi. I, p 62-63).

233
 îngrozit de metodica predării abecedarului care-1 chinuise și pe
el cumplit, a avut revelația efectivei revoluții înfăptuite de
Maiorescu în acest domeniu. învățarea alfabetului o dată cu
scrisul, altfel spus conceperea scrisului și a cititului ca laturi ale
unui proces unitar, de învățământ, - o metodă novatoare - era o
adevărată revoluție în materie. Și Creangă s-a declarat îndată
partizanul acestei metodici pe care nu numai că o aplică cu
vocație în practica sa pedagogică, dar se și angajează să o
înfăptuiască teoretic într-un abecedar, la care începe să lucreze
(împreună cu un colectiv de alți colegi) de prin 1864-1865. în
1868 apare Abecedarul (se intitula, firește. Metodă nouă de
scriere și cetire pentru uzul clasei I primară) și era o expresie
materializată a metodei inaugurate de Maiorescu. în 1871,
împreună cu V. Răceanu, face să apară învățătorul copiilor.
Manualele lui Creangă s-au bucurat de o bună primire în lumea
școlii, cunoscând numeroase ediții. Maiorescu le-a cunoscut și
le-a apreciat (Abecedarul ar fi trebuit să apară chiar la tipografia
Junimii), văzând, cu siguranță, în ele bunele rezultate ale
ostenelilor sale pedagogice. în 1876, la sugestia lui Maiorescu,
acum ministru al instrucțiunii. Creangă, devenit între timp și
membru al Junimii (fusese reintegrat și în învățământ în 1874
de către noul ministru), a alcătuit o altă lucrare, de astă dată cu
profil deschis metodologic, Povățuitoriu la cetire prin scriere
după sistema fonetică. Din păcate, ministerul Catargi căzând,
lucrarea lui Creangă a rămas nedifuzată.
Nu credem că forțăm deloc lucrurile dacă spunem că prin
îmbrățișarea, atât de entuziastă și de fecundă, a metodicii
pedagogice maioresciene. Creangă se apropie de junimism
înainte de a fi devenit junimist. Nu era vorba de o acceptare
conștientă a militantismului doctrinar-ideologic sau politic-
junimist, de vreme ce Creangă era și prin 1871-1874 un fracționist
activ, văzând în Junimea un organism de orientare cosmopolită.
Dar adoptarea pedagogiei maioresciene îl apropia, paradoxal, de

234
una din componentele ideologice junimiste. E vorba, firește, de
critica pedantismului în sistema de învățământ din care
Maiorescu, ca și Junimea în totalitatea ei, făcuseră un element
important al criticismului pe care l-au inaugurat. Noua orientare
în cultura românească, deschisă de Junimea, a cuprins în sfera
ei și învățământul, pornindu-se fructuoasele bătălii împotriva
etimologismului, a excesului latinizant, a pedantismului
sclerozat de orice fel.
Creangă nu gândea altfel, de îndată ce Maiorescu, la Institutul
preparandal, i-a revelat adevărul. Și asta s-a petrecut tocmai la
1864-1865, adică atunci când Junimea era la începuturi.
Monstruozitatea vechii metodici de predare (ea însăși o expresie
a sclerozei pedante) o cunoștea prea bine el însuși. Mai târziu, în
Amintiri din copilărie, i-a fixat imaginea cu o înverșunare critică
nedisimulată, semn că iritarea nu se tocise deloc. „Mustăciosul
Davidică de la Fărcașa, până tipărea o mămăligă, mântuia de
spus pe de rost, răpede și fără greș, toată istoria Vechiului
Testament de Filaret Scriban, împărțită în perioade, și pronumele
conjunctive de dativ și acuzativ din gramatica lui Măcărescu.
Mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-î-l-o, ne-ve-i-le,
mi-ți-i, ni-vi-li.
Ce-a fi aceea, ducă-se pe pustiu ! Unia dondăneau ca nebunii,
pănă-i apuca amețeală; alții o duceau numai într-un muget,
cetind pănă le perea vederea; la unia le umblau buzele parcă erau
cuprinși de pedepsie; cei mai mulți umblau bezmetici și stăteau
pe gânduri, văzând cum își pierd vremea, și numai oftau din
greu, știind câte nevoi îi așteaptă acasă. Și turbare de cap și
frântură de limbă ca la acești nefericiți dascăli, nu mi s-a mai
dat a vede; cumplit meșteșug de tâmpenie, Doamne ferește
Și nu a uitat să-1 evoce din nou pe acest Davidică, băiat
zdravăn și frumos care nu a mai apucat să se hirotonisească
preot pentru că „a murit, sărmanul, înainte de vreme înecat cu
pronume conjunctive, peritu-le-ar fi numele să le peară, că au

235
mâncat juvaier de flăcău !“ Și cu o pagină mai încolo,
vărsându-și din nou năduful împotriva gramaticii de odinioară, o
compara cu aceea nouă, evidențiindu-i valorile: „...Din ceaslov
și psaltire, și acele bălmujite rău, ca vai de ele, să treci la
gramatică, și încă ce gramatică ! Nu ca aceste de acum, pozderie
de gramatici: unele raționate, altele dezvoltate și ticsite de
complimente, care, trebuie spus fără compliment, îți explică...
pănă ce nu se mai înțelege nimică; adică făcute anume pentru
copii, de se joacă cu dânsele, de ușoare ce sunt !...“ E adevărat
că aceste evocări Creangă le-a scris, probabil, prin 1888 (e vorba
de partea a patra din Amintiri), deci după ce se junimizase
complet. Dar nu e mai puțin adevărat că regăsim aici convingeri
afirmate încă în 1864-1868, adică în perioada pregătirii Metodei
noi de scriere și cetire. Era - se vede bine - un junimism avant
la date.
*

Creangă s-a bucurat la Junimea de o primire entuziastă. Și

asta chiar de la început. Voioșia și naturalețea comportării,
anecdotele sale de pe ulița mare sau de pe cea mică au găsit un
cadru ideal de manifestare. Pogor, Eminescu, Lambrior,
Negruzzi și toată caracuda au descoperit în el un companion
nesperat. A devenit, pe dată, la reuniunile săptămânale, un
oersonaj de prim rang, invitat să se producă, ascultat, elogiat și
mult îndrăgit. S-a impus atât de repede încât părea că e acolo din
totdeauna. Nu altfel a fost întâmpinată și literatura sa. Se integra,
considerau junimiștii, în spațiul unei preocupări, acolo de mare
interes: literatura populară. Până acum acest compartiment
fusese alimentat mai ales de Slavici și Miron Pompiliu. Se
adăuga o nouă forță. Chiar dacă era altfel structurată și de o
calitate artistică superioară, junimiștii credeau că poveștile lui
Creangă țin, oricum, de această zonă mai mult etnografică decât
estetică. Funcționa în acest caz o anume comoditate în apreciere

236
sau în clasificare. Exista o categorisire, bine stratificată. Și de
vreme ce aparențele pledau pentru o asemenea clasificare, de ce
s-ar fi căutat alta ? Din păcate, aceasta era și opinia factorilor de
răspundere ai Junimii. Negruzzi a văzut din capul locului în
Creangă o „figură țărănească și primitivă*', iar opera sa literară,
ascultată fiind „cu plăcere și haz*', i se revela drept creația unui
„talent primitiv și necioplit**. E o opinie formată la primul
contact cu personalitatea și opera lui Creangă, care s-a păstrat
în cei aproape cincisprezece ani de frecventare a Junimii și -
culmea ! - a fost transcrisă aidoma în 1919-1920, când începe
să-și publice în Convorbiri - Amintirile din Junimea. Ne grăbim
să menționăm că pentru Negruzzi termenii „primitiv** și
„necioplit** nu au nici caracter peiorativ și nici unul diminuant.
Voiau pur și simplu să sublinieze structura populară a autorului
și a creației sale. Eticheta, o dată fixată, nu a mai putut fi
dezlipită. Nu alta a fost până prin 1880 opinia lui Maiorescu,
care, deși considera, în 1876 când cerea să i se trimită și lui spre
lectură Moș Nichifor Coțcariul, că ale sale „scrieri în genere
sunt o adevărată îmbogățire a literaturii noastre**, nu izbutea
totuși să vadă în această nuvelă („prima nuvelă românească de
atmosferă**, spunea Călinescu) mai mult decât o istorioară
„foarte interesantă în felul ei și cu adevărat românească**,
consiliind însă redacția Convorbirilor să n-o publice sau, in
extremis, să se opereze modificări1.
Nu trebuie să se vadă în această evaluare o subapreciere a
operei lui Creangă. Maiorescu a situat-o o dată alături de poeziile
lui Eminescu și de marile creații poetice ale lui Alecsandri
(Pastelurile și Ostașii noștri), considerată fiind ca reprezentativă
pentru „epoca de renaștere literară** produsă de Junimea și, vom
arăta mai încolo, o expresie elocventă pentru intrarea literaturii

1 Cf. scrisorile către A. Naum și N. Gane, în I. E. Torouțiu, op. cit,

voi. V, p. 26 și voi. III, p. 180.

237
 românești în faza romanului poporan, adică a câștigării unui
timbru artistic național. Dar cu toate acestea, pentru el opera lui
Creangă nu trecea dincolo de granițele geniului popular. Că
opera humuleșteanului era o înaltă expresie a creației culte, de
un mare rafinament artistic, Maiorescu nu a fost conștient.
Misiunea de a evidenția aceasta a revenit criticilor de după 1900:
N. lorga, G. Ibrăileanu, G. Călinescu, VI. Streinu. Pentru perceperea
proporției adevărate a edificiului era nevoie, probabil, de
distanță.
E drept că Maiorescu nu a formulat despre opera lui Creangă
nimic esențial, neintuindu-i, poate, nici elevația artistică. Ar fi
făcut-o, cu siguranță, dacă i se ivea prilejul să se ocupe în mod
special de creația humuleșteanului (cum s-a întâmplat cu
Eminescu și Caragiale). Dar prilejul nu s-a ivit și el nu l-a
provocat pentru că, vorba lui Călinescu, criticul Junimii „nu
avea plăcerea analizei^. Pentru Maiorescu, repetăm. Creangă
rămânea exclusiv un scriitor poporal și această dimensiune a
știut să o evidențieze și s-o prețuiască cum se cuvine. E vorba,
desigur, de teoria romanului poporan. Nu uităm că, nu o dată
Călinescu a demonstrat magistral că autorul lui Moș Nichifor
Coțcariul nu e un scriitor poporan și, ca atare, opera sa nu poate
fi integrată în teoria maioresciană a romanului. Divergența de
clasificare pornea de la puncte de înțelegere diferite. Călinescu
îi reproșa conducătorului Junimii că etichetându-1 pe Creangă
drept poporan i-a diminuat valoarea, plasându-i opera într-o
zonă a condiției artistice inferioare. Dar pentru Maiorescu (chiar
dacă nu a intuit cu adevărat formula artistică a operei lui
Creangă), calificativul de poporan nu semnifica o situare mai
joasă pe scara valorii estetice. Voia pur și simplu să desemneze
unele creații în care individualitatea unui popor se exprimă în
formă artistică obiectivată („Căci orice individualitate de popor
își are valoarea ei absolută, și, îndată ce este exprimată în
puternica formă a frumosului, întâmpină un răsunet de iubire în

238
restul omenirii ca o parte integrantă a e?'). în consecință, opera
lui Creangă i s-a părut că se integrează fericit unui „întreg curent
al gustului estetic în Europa, curent pe care noi îl credem foarte
sănătos și în urma căruia romanurile țărănești și descrierile tipice
au ajuns să fie cele mai prețuite../4. Iar exemplele pe care își
sprijinea teoria nu erau nici ele deloc diminuate, integrându-1
într-o familie de spirite de prețuire recunoscută. Alături de
Heyse, George Sand, Flaubert, Turgheniev, Dickens, Fritz Reuter
îi cita pe Slavici și pe „neprețuitul Creangă44 cu ale sale Amintiri
din copilărie. E incontestabil că nici aici nu se spunea nimic
despre Moș Nichifor... și nici despre marea artă a poveștilor. Dar
în cazul de față nu aceasta îl interesa pe critic, preocupat fiind să
evidențieze acele opere și acele modalități estetice prin care
spiritualitatea românească se poate impune pe plan european. Și,
fapt într-adevăr important, atunci, în 1882 avea convingerea că
opera lui Creangă este un glas purificat care poate vorbi lumii
culte europene despre geniul spiritualității românești.
*

Cu siguranță că cel care l-a înțeles cel mai bine pe Creangă a

fost Eminescu. I-a înțeles dimensiunile adevărate ale personalității
și virtualitățile operei încă înainte de geneză, îndemnându-1 s-o
făurească. Nu e exagerat să se spună că, dacă se poate vorbi (și
se poate !) despre un strat junimist în opera lui Creangă, acesta
a fost cel mai bine intuit de Eminescu. L-a adus la Junimea,
considerând că locul său era acolo. Adevărul este însă că ceea
ce am numit stratul junimist din opera lui Creangă e apropiat și
de Weltanschauung-vA social al lui Eminescu.
Când l-a cunoscut și au cimentat marea lor prietenie,
Eminescu a fost cucerit de geografia etnică a universului stăpânit
de Creangă. Era o lume ai cărei parametri îi cunoștea și o
îndrăgea. E adevărat că el ajunsese la configurarea ei în urma

239
unor lecturi complexe și a unor meditații care au căpătat
structura unei filozofii sociale. La Creangă o descoperea în
expresia ei originară, frustă și netrecută prin alambicul
reflexivității. Era lumea civilizației rurale, arhaice, în care totul
părea că dăinuie de milenii, cumpănit și așezat, ferit de eroziune
și artificiu. E o opinie pe care o găsim exprimată în martie 1882
într-un articol din Timpul unde poetul comenta volumul de
nuvele al lui Slavici. Sublinia că revelator în opera lui Creangă,
precum și în aceea a lui Slavici, este „împrejurarea că într-un
mediu pe deplin stricat, cum e pătura suprapusă de plebe din
România, în mijlocul unei corupții care împreună în ea viciile
Orientului turcesc cu ale Occidentului, și-au păstrat sănătatea
sufletească, reflectă tinerețea etnică, curăția de moravuri, semnul
neamului românesc.4'1 Așadar, etnia, cu ale sale înfățișări
specifice, o descoperise romanticul Eminescu în opera prietenului
său Creangă. Dar este percepția poetului cea adevărată ? Sau a
proiectat asupra operei lui Creangă perspectivele propriei sale
viziuni sociale ? Potrivit ar fi să se spună că poetul a izbutit să
descifreze straturile mai adânci ale operei humuleșteanului
pentru că dispunea de forța de penetrație a Weltanschauung-ului
său social. A crezut, și nu a greșit, că îl regăsește în formă ideală
în universul proiectat de Creangă.
S-a afirmat că opera lui Creangă este o expresie a sufletului
românesc. Dar suflet românesc era, atunci, o altă expresie pentru
cel țărănesc. Altfel spus tradiția de habitudini și moravuri,
îndeletniciri, gândire și limbă care s-a păstrat neatinsă încă de
prefacerile noului tip de civilizație. Era tocmai lumea spre care
aspira Eminescu, scârbit cum a fost de spectacolul contempora­
neității. într-adevăr, Creangă a surprins în scrierile sale universul
nostru rural într-o epocă în care societatea românească trecea de
la faza ei patriarhală la aceea a organizării modeme. Și în fața

1 M. Eminescu, Opera politică (ed. I. Crețu), voi. II, p. 439

240
presiunii noilor rânduieli nu puțini trăiau regretul risipirii celoi
îndătinate și presupuse stabile. Opera lui Creangă respiră aceast;
nostalgie îndurerată după cele ce au fost odată, azi se
împuținează și tind să dispară cu totul. E regretul țăranulu
independent, răzeș, care își dorește menținută condiția, dar simte
că vechile zidiri sunt amenințate definitiv. Imaginea vechimii, z
structurilor rurale răzeșești revine adesea, ca un motiv obsesiv,
în creația lui Creangă înmuind-o în unda regretelor. E exprimai
nu atât, poate, dorul spre reîntoarcerea la vechile structuri, cât
regretul că ele se duc fără putință de oprire. „Stau câteodată
și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni erau în părțile noastre
pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș
la casa părinților mei în satul Humuleștii, din târg drept peste
apa Neamțului... Ș-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau
numai așa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechiu răzășesc,
întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și
unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, care știau a învârti și hora,
dar și suveica, de vuia satul de vatale în toate părțile, cu biserica
frumoasă și niște preoți și dascăli și poporeni ca aceia, de făceau
mare cinste satului lor../4 Imaginea răzeșimii țărănești de
altădată o aflăm - semnificativ ! - și în prima sa scriere și chiar
în primele ei rânduri. S-ar putea spune că prin ea a debutat
scriitorul și a devenit în spațiul operei, ea însăși, o expresie a
lumii care se pregătea să se risipească. Gospodăria babei din
Soacra cu trei nurori are această înfățișare: „O răzeșie destul de
mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu o livadă
frumoasă, vite și multe păseri alcătuiau gospodăria babei. Pe
lângă acestea mai avea strânse și părăluțe albe pentru zile negre;
căci lega paraua cu zece noduri și tremura după ban.44 Iar tabloul
regiunii Neamțului pictat în frescă în partea a treia a Amintirilor
nu e tot expresia regretelor după cele ce au fost și nu mai pot fi ?
Este fixată, observase Ibrăileanu, în opera lui Creangă
nostalgia după cele vechi, întocmite temeinic, în care relațiile

241
sunt apropiate, calde și comunitare. Unde traiul e cel din
otdeauna, cu îndeletniciri bine statornicite, legate - toate - de
)ământ și de cadrul natural. Recrearea acestui univers din aburul
amintirii producea dacă nu iluzia că mai ființează aievea,
aricum, o pildă comparativă pentru civilizația nouă, repede
hcropită. încropită din material fragil și înălțată în grabă, după
nodele reformatoare împrumutate de aiurea. Povestitorul a privit
:u neascunsă mefiență spre noile întocmiri, îndreptându-și ironia
spre zonele în care se agitau exponenții zelului reformator. Nu
astfel trebuiesc interpretate cele două povestiri în care moș Ion
Roată e confruntat cu zbuciumul unor evenimente acute, ele
înșile ipostaze ale disputei dintre „timpul de față cu cel trecut
Moș Ion Roată e un filo-unionist. Dar ca orice conservator ar fi
voit ca în lupta dintre cele două timpuri să se salveze cât se
)utea din cele supuse eroziunii. De aceea nu-i agrea defel pe
ransformiștii radicali. în comentariul lui Creangă - care
imintește de o cuvântare la o populară întrunire politică în care
oratorul, simțindu-se printre ai săi, își spune opinia nonșalant,
fără a ține seama de rigorile retoricii - aflăm această
caracterizare: „Boierii cei tineri, crescuți de mici în străinătate
aumai cu franțuzească și cu nemțească, erau cârtitori asupra
'recutului și cei mai guralii totodată. Vorba, portul și apucăturile
bătrânești nu le mai venea la socoteală. Și din această pricină,
inia, în aprinderea lor numeau pe cei bătrâni: rugini învechite,
ișlicari, strigoi și câte le mai venea în minte, după cum le era și
creșterea/4 Și după ce fixa cu blândețe critică și „nătângia unor
bătrâni44, autorul încheia: „în așa încrucișare de idei se aflau
boierii bătrâni cu tineretul din Divanul ad-hoc al Moldovei, cu
toate că și unii și alții erau pentru «Unire». Numai atâta că
bătrânii voiau «Unire» cu tocmală, iar tinerii «Unire» fără
socoteală, cum s-a și făcut.44 Acesta este comentariul autorului.
Dar nici opiniile eroului său nu sunt altele: „Ei, cucoane,
cucoane ! Puternic ești, megieș îmi ești, ca răzeș ce mă găsesc,

242
și știu bine că n-are să-mi fie moale când m-oiu întoarce acasă,
unde mă așteaptă nevoile. Dar să nu vă fie cu supărare, ia,
palmele aceste țărănești ale noastre, străpunse de pălămidă și
pline de bătături, cum le vedeți, vă țiu pe d-ncavoastră de-atâta
amar de vreme și vă face să huzuriți de bine. Și mai mult decât
atâta: orice venetic, în țara asta, este copleșit de dumneavoastră
și-1 priviți cu nepăsare cum ne suge sângele și tăceți și-1
îmbrățoșați. Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea
în ochi../' Iar boierul bătrân, exponentul celor ce voiau noile
rânduieli numai că introduse „cu tocmală", exclamă aprobator la
intervenția amărâtă a lui moș Ion Roată: „Decât un bonjurist c-o
mână de învățătură, mai bine un țăran cu un car de minte ?“ Știm
că cele două povestiri despre moș Ion Roată nu sunt dintre cele
mai aurite artistic. Dar și ele ne îngăduie să întrevedem opiniile
autorului. Deopotrivă, în comentariile sale ca și în cele ale
eroului. Și nu aflăm aici idei și opțiuni care ne amintesc destui
de bine de ideologia junimistă ?
Apoi umorul amar al lui moș Ion Roată face trăsătura de
unire cu personajele de ficțiune din opera lui Creangă. Nu e
umorul o caracteristică a artei lui Creangă, încât Ionică cel Prost,
Ivan Turbincă, Dănilă Prepeleac au fost pe bună dreptate
considerați ipostaze particularizate ale aceluiași personaj
simbolic ? Simbolizau istețimea țăranului care în disputa cu cei
mai puternici în avere învingea fie prin inteligență și șiretenie,
fie prin umor. Un umor amar care ar fi fost totdeauna modalitatea
specifică, am spune națională, de defulare în clipe de restriște. E
eliberare prin spirit, o supraviețuire prin inteligență a unui popor
cu o istorie veche, a cărui experiență de viață s-a concentrat,
secular, în gesturi și vorbe. Iar vorbele sunt, mai totdeauna, de
duh.
Opera lui Creangă este evident apropiată de junimism, chiar
dacă nu toți junimiștii au descifrat acest adevăr. Dar acest mare
adevăr l-a intuit Eminescu, afirmându-1 cu claritatea care îi era

243
caracteristică. Și e destul. Oricum, opera lui Creangă nu are,
paradoxal, nimic comun cu sămănătorismul, deși acesta din
urmă a elogiat până la exces timpurile revolute și a anatemizat
cu violență noile rânduieli. Dezrădăcinați! care au umplut până
la sațietate scrierile sămănătoriste nu se pot revendica din arta
și psihologia personajelor lui Creangă. Ele îl ipostaziază pe
țăranul autentic, în ambianța autentică, care știe să țină, cu
inteligență, mijlocia între contrarii care se înfruntă fatal.

5. Ca și Creangă, Ion Slavici e descoperirea lui Eminescu.

Ba poate că în cazul lui Slavici meritul e și mai mare decât în
cel al lui Creangă. Viitorul prozator moldovean avea, într-un fel,
legătura cu scrisul, chiar artistic, prin preocupările sale didactice
și de autor de manuale, pe când Slavici era la sfârșitul anului
1869, când l-a cunoscut Eminescu la Viena, înstrăinat aproape,
cum va mărturisi apoi. Poetul i-a relevat valorile culturii
românești, punându-i efectiv și condeiul în mână. Nu vom spune
că descoperirea a fost egală în valoare și importanță cu aceea
realizată prin Creangă. Dar s-a demonstrat a fi o descoperire de
seamă. Slavici nu este - se știe îndeobște - un creator de
înălțimea celor trei mari contemporani ai săi: Eminescu,
Caragiale, Creangă. Dar se situează, cu siguranță, în imediata lor
succesiune. în capitolul despre Junimea din lucrarea colectivă
Istoria literaturii române moderne T. Vianu, integrându-1 pe
Slavici în paragraful „marii creatori44, nota că inițiativa sa „are
nevoie de justificări4' pentru că lipsa de seducție verbală și
imaginativă, limba săracă evidențiază că „după fastuosul banchet
al lui Eminescu, al lui Caragiale, al lui Creangă, Slavici ne invită
la un ospăț mai sărac4'1. Socotea totuși că după această
ierarhizare obiectivă, Slavici - pentru multiplele însușiri ale
operei sale - merită să fie așezat în același mare capitol, chiar

1 Op. cit., p. 314-315.

244
 dacă spre sfârșit. Aceasta nu înseamnă, e necesar să se precizeze,
o diminuare a operei lui Slavici, ci o dreaptă prețuire a unei arte
adevărate care a izbutit să se impună posterității, disociind
capodoperele de multele (prea multele ?) scrieri de tot felul.
Ceea ce l-a cucerit pe Eminescu la Slavici a fost, cu siguranță
(ca mai târziu la Creangă), întruchiparea purității sufletului
țărănesc. Viitorul prozator era o inepuizabilă comoară de
literatură populară a cărei autenticitate nu se alterase prin
adstraturi prelucrătoare. Apoi firea așezată a lui Slavici, gândirea
sa cumpănită, de descendent al micilor comunități rurale nu
putea decât să atragă simpatia poetului care descoperea cu
bucurie un tânăr ardelean la care lumea poveștilor și cea a vieții
trăite se integrau firesc într-o armonie puțin obișnuită. Urmăreau
apoi la Viena aceleași cursuri (comune, unele, celor două
facultăți, drept și filozofie, pe care le frecventau Slavici și,
respectiv, Eminescu). Și-au descoperit, audiindu-1 pe Lorenz von
Stein, pe Ihering sau pe Zimmerman, puncte de vedere înrudite,
când nu erau chiar aceleași. Fără îndoială, Eminescu, tânăr de
pe acum cu lecturi temeinice și o gândire strălucitoare, a
călăuzit, cu delicatețe, formația intelectuală a noului său prieten.
Dar chiar această îndrumare a devenit posibilă pentru că opiniile
erau, în general, aceleași. Au avut revelația filozofiei schopen-
haueriene (și prin aceasta a gânditorilor greci și a lui Kant), au
devenit (prin Lorenz von Stein) partizanii dreptului natural și ai
evoluției organice, considerau necesară edificarea țărmurită a
civilizației naționale, izolată, prin legi protecționiste, de pericolul
penetrației acaparatoare a capitalului alogen. Urau noile alcătuiri
capitaliste și credeau posibilă conservarea structurilor rurale
arhaizante. Erau, pe scurt spus, adepții unui conservatism luminat,
care nu excludea progresia, ci o presupunea cu necesitate și
considerau ca postulat axiomatic țărănimea ca fundament al
civilizației românești. Opiniile lor erau, așadar, apropiate de ale
junimismului, cu preciziunea că Slavici, ca și Eminescu,

245
exprima năzuințele țărănimii răzeșești și nu ale boierimii. Că
năzuințele acestor două categorii sociale se întâlneau în
ostilitatea față de înnoirile capitaliste, se știe. După cum este
cunoscut că această comunitate de interese anticapitaliste nu
acționa continuu și nici nu anula marile antinomii între două
pături sociale, în fond, ostile.
Poetul, descoperindu-i darurile, l-a îndemnat să scrie. L-a
recomandat - prin Negruzzi - Junimii și în primul număr din
1871 a debutat în Convorbiri cu comedia Fata de birău. în
același an, la același îndemn, elaborează întinsele Studii asupra
maghiarilor care apar în paisprezece numere ale revistei
junimiste. Devenise membru, îndrăgit, al Junimii și cu bursa
căpătată de la societate (apoi cu o alta acordată de Maiorescu ca
ministru) și-a putut continua studiile juridice, fără a izbuti să și
obțină atestatul de absolvire, nemulțumindu-1 - ca și Eminescu -
pe conducătorul Junimii. După un scurt episod ieșean, se
stabilește la București devenind, spre sfârșitul lui ianuarie 1877
(sau, după alte izvoare, din martie 1876), redactor la Timpul. Din
noiembrie, i se alătura și Eminescu. Cei doi tineri devin. în fapt,
realizatorii ziarului conservator (la care de prin februarie 1878 a
lucrat, cum se știe, și Caragiale), deși din ianuarie 1878
conducătorii partidului numesc pe Zizin Cantacuzino redactor-șef.
Formal, la Timpul - cum au stabilit exegeții operei lui Slavici1 -
scriitorul se ocupa rumai de rubrica literară și de partea
consacrată problemelor de politică externă. Dar prozatorul era
în egală măsură preocupat de aspectele politicii interne, despre
care înțelegea să-și expună răspicat cuvântul. Nu numai în
problema transilvană, căreia Slavici știe să-i acorde spațiu
respectabil în coloanele ziarului, dar și de realitățile din tânărul

1 Despre activitatea celor doi scriitori la Timpul vezi Pompihu

Mareea, loan Slavici^ E.P.L., 1965 și D. Vatamaniuc, loan Slavici și
lumea prin care a trecut, Editura Academiei, 1968.

246
stat român. Formal, sau bibliografic vorbind, se pot semnal?
puține articole scrise de Slavici despre fenomenul politic intern
Aceasta nu înseamnă defel - cum spuneam - că Slavici nu și-?
spus cuvântul în aceste chestiuni. Nu e vorba numai de faptul c?
până nu de mult1 mai toți istoricii literari au fost preocupați si
descopere aproape exclusiv în paginile Timpului articolele lu
Eminescu și ale lui Caragiale (procedându-se - nu o dată - prin
atribuiri hazardate), cele ale lui Slavici ieșind, sistematic, din
atenție. Important în această chestiune e faptul că practic?
redacțională de atunci presupunea o muncă în colectiv, azi puțin
(sau deloc) uzitată. Articolele, indiferent cine le scria, exprimau
opinia redactorilor gazetei, cu deosebire ale celor trei tineri
scriitori junimiști. (Semnificativ e și cazul relatat de T. V
Ștefanelli că o dată, invitându-1 în oraș pe Eminescu, acesta 1-;
rugat pe Caragiale să-i termine articolul la care tocmai trudea.2^
Consensul era, fără exagerare spus, unanim, chiar dacă Eminescu
conferea verbului învolburare pasională, acolo unde Slavici ai
fi instalat cumpănire și calm. Dar dincolo de aceste deosebiri
nu numai stilistice, consensul în opinii era - repetăm - suveran
Și aceasta privește deopotrivă elementele, importante, din fondu
ideologic junimist, ca și cele care se instalează în parajunimism.
Că în convingerile lui Slavici junimismul ideologic era bine
instalat o dovedesc aceste confesiuni intime, într-o scrisoare dii
octombrie 1876, adresate prietenului ardelean Vicențiu Mangra
„Tinerii crescuți fiind în străinătate, când s-au întors în țară erai
niște străini. Ei înțelegeau prea bine ce se petrece în Franța
Italia ori Germania, nu aveau însă de unde să înțeleagă ce s
petrecea în România. Astfel ei se credeau a face bine făcând îi
România ceea ce ar fi făcut dacă ar fi rămas în țările în care ai

1 Vezi D. Vatamaniuc, Teofil Bugnariu, I. Slavici, Bibliografie, Ed

Enciclopedică. 1974.
2 T. V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, p. 157.

24:
fost crescuți. înțelegi prea bine că o mai mare nenorocire nu se
putea. Acești oameni sileau pe România a face ce nu se
potrivește cu firea ei, și astfel, ce între oameni cu minte nu este
cu putință, o sileau a risipi o mulțime de puteri pentru ținte
nebune... Țăranul român devine un om buiguit, ca și când cineva
l-ar fi apucat și l-ar fi dus în Belgia ori în Franța. O viață publică
cu totul străină nu îl privește, nu îl interesează, el n-o pricepe, el
nu ia parte la dânsa, chestiuni publice nu îl impresionează...
Poporul singur muncește și poartă sarcina acestui organism
complicat, o poartă singur, căci în această țară el e singurul
muncitor.441
Peste doi ani, aceste convingeri sunt deschis afirmate în
studiul Soli și haben. comentariu pe marginea disputelor legate
de vestiti, atunci, problemă a articolului 7 din Constituție.
AnomaLa formelor fără fond îi apărea scandaloasă și intervenția
puterilor străine într-o problemă de acut interes național i se
părea a fi o altă ipostază a tentativelor capitalului străin de a
pătrunde și a ne domina. După ce a determinat modificarea
silnică a unor structuri de seculară tradiție, acum încerca o nouă
modificare. De astă dată - i se părea lui Slavici - ar fi agravant
pernicioasă, amenințând să se adâncească prăpastia dintre
modernitatea străină a așezămintelor politice și „firea44 poporului.
„Deodată țăranul român se află în niște așezăminte străine și
pentru dânsul în mare parte neînțelese, așezăminte care adeseori
trebuiau să-i pară pocite, nedrepte ori cel puțin de prisos... Și
până în ziua de astăzi prăpastia între noi și popor e mare,
întreaga noastră viață intelectuală și morală e străină de firea lui;
cultura noastră, multă, puțină câtă este, în loc de a fi așezată pe
premisele aflate în individualitatea poporului, pleacă din niște
premise cu totul închipuite și stă oarecum atârnată în văzduh,
într-un cuvânt, punctele de atragere între noi și dânsul nu sunt

1 B.A.R., Msse rom. 50275.

248
decât foarte puține, și astfel îi facem impresia unei invaziuni ce-1
jignește în dezvoltare/41
Regăsim aici, compact asamblate, destule motive ideologice
junimiste. Și nu dintre cele de importanță minoră. De la ideea
importării silnice a unei suprastructuri politice de către o
tinerime neprevenită, la aceea a înălțării pripite a unor
organisme politice străine de tradițiile locale, până la ideea că
țărănimea, singura „clasă pozitivă44, duce pe umerii săi noile
rânduieli civilizatorii pe care nu le înțelege și nu i se potrivesc,
totul este exprimat repede și hotărât. Cine nu recunoaște aici
opinii similare celor exprimate de un Maiorescu, Carp sau Th.
Rosetti, pe care le aflăm apoi și în publicistica lui Eminescu ?
Motivul formelor fără fond a fost adesea reluat de Slavici și
tratat din variate unghiuri de vedere. A insista, prin noi citate,
ni se pare de prisos. Important ni se pare însă că prozatorul nu
împărtășea, chiar în interpretarea acestei teze cardinale pentru
ideologia junimistă, convingeri paseist regresive. „Trebuie să
ridicăm poporul la înălțimea așezămintelor noastre ori să
reducem așezămintele potrivit cu firea lui și cu stadiul de
dezvoltare în care se află, trebuie ca să-1 apropiem de noi și ca
noi înșine să ne apropiem de dânsul în întreaga noastră lucrare.442
Iar alternativa, oricât de dilematic e pusă, înclină, este evident,
spre găsirea soluțiilor pentru a „ridica poporul la înălțimea
așezămintelor noastre.44 Soluție rezonabilă, singura cu putință,
care amintește de aceea preconizată mai târziu de Gherea:
ridicarea fondului la nivelul formelor. în sfârșit, ar trebui
menționat și faptul că, în comentarea tezei formelor fără fond,
prozatorul se apropia de opinia lui Eminescu. Cum am arătat,
poetul a conferit unuia dintre termenii relației (fondului) o
specială semnificație economică. Slavici, cunoscător și el al

1 I. Slavici, Soli și haben, 1878, p. 38.

2 Ibidem.

249
tratatelor economice ale lui Lorenz von Stein sau Carrey, preciza
în 1884: „într-un timp foarte scurt, societatea română a primit
trebuințele popoarelor apusene fără ca să-și fi ridicat în aceeași
proporție și capacitatea de producție6’1.
*

Junimiștii au găsit în creația lui Slavici o expresie a literaturii

poporale dorită și cultivată de ei. Fata de birău (care mai avea și
meritul de a ironiza pedantismul cărturăresc și etimologismul
latinizant) și apoi, masiv, basmele și poveștile folclorice, le
verifica, desigur, aprecierea dintâi Când Convorbirile sau
Timpul încep să-i publice și nuvelele (în 1875 Popa Tanda,
Scormon, Ac și ață’, în 1876 și 1877 La crucea din sat, O viață
pierdută; Gura satului în 1879: Budulea Taichii în 1880 etc.)
junimiștii, deși sesizează evoluția artei scriitorului, consideră că
opinia lor inițială se verifică deplin. Mediul evocat și
modalitatea continuă să fie ale unui creator de povestiri sătești,
al acelor Dorfgeschichte mult cultivate în literatura germană,
cunoscute, desigur, junimiștilor. Iar exponenții de frunte ai
Junimii considerau că până a ajunge la etapa literaturii artistice
culte e necesară punerea temeliilor. Și ce altă temelie mai solidă
putea fi în acest domeniu decât creația populară de orice fel ?
Evoluționismul junimist, infuzat peste tot, își găsise locul
cuvenit și în planul esteticii. Nu trebuie să se înțeleagă de aici
că junimiștii ar fi minimalizat arta lui Slavici. Dimpotrivă, i-au
acordat, prin cei chemați să se rostească, prețuirea cuvenită.
Pentru junimiști, cu deosebire pentru Maiorescu, tipul acesta de
literatură cu adevărat poporană, adică țărănească - era nu numai
demn de stimă, dar chiar singura potrivită pentru momentul
respectiv din ciclul nostru evolutiv, pentru că oferă material

1 I. Slavici, Azilul Elena Doamna, 1884, p. 1.

250
ideal pentru o artă specifică și reprezentativă. Nu scria
Maiorescu în 1882 „de aceea susținem acum noi, subiectul
propriu al romanului este viața specific națională, și persoanele
principale trebuie să fie tipurile unor clase întregi, mai ales a
țăranului și a claselor de jos'* ? Iar nuvelele lui Slavici (două
dintre ele și o poveste au intrat în sumarul antologiei alcătuită
și tradusă de Mite Kremnitz), alături de cele ale lui Gane și I.
Negruzzi „înfățișează... figuri tipice din popor", fiind deci
consonante „cu un întreg curent al gustului estetic în Europa,
curent pe care noi îl credem foarte sănătos și în urma căruia
romanurile țărănești și descrierile tipice au ajuns să fie prețuite
produceri ale literaturii de noveliști". Arta lui Slavici, ca și a
celorlalți scriitori care produceau o astfel de literatură poporană,
era deci prețuită pentru că „părăsind oarba imitare a concepțiunilor
străine, s-au inspirat din viața proprie a poporului lor și ne-au
înfățișat ceea ce este, ceea ce gândește și ceea ce simte românul
în partea cea mai aleasă a firei lui etnice/' Și să nu uităm că
aceste aprecieri sunt formulate la numai un an după apariția, în
1881, a primului volum (Novele din popor) din nuvelistica lui
Slavici. Era, ni se pare semnificativ să menționăm faptul, prima
apariție publicistică importantă în volum a scriitorilor Junimii.
Iar autorul, ca și Maiorescu, avea conștiința că opera sa are, în
esență, caracter poporan. De aici și titlul volumului.
Incontestabil (citatele de mai sus o dovedesc), loan Slavici
este creatorul acelui realism țărănesc în modalitatea căruia a
crezut Maiorescu, ca o formulă ideală pentru nuvelistica vremii.
S-a spus nu o dată că fără Eminescu poate că Maiorescu nu ar fi
lansat direcția nouă. Prin analogie, am spune că fără nuvelele lui
Slavici de până în 1881, criticul Junimii nu și-ar fi putut anunța
a sa teorie a romanului poporan cu aplicare la mediul literar
românesc. Cu leșieticele nuvelete ale lui Gane, cu schițele lui
Negruzzi din Copii după natură (care erau, ce-i drept, realiste,
dar nu erau și poporane, adică țărănești) nu se putea argumenta

251
 o teorie estetică de o asemenea importanță. Existau, e adevărat,
poveștile lui Creangă (din 1875 Moș Nichifor Coțcariul și, în
1881, primele două părți din Amintiri din copilărie). Acestea
puteau, negreșit, constitui material artistic pentru desfășurări de
estetică aplicată. Din păcate însă Maiorescu nu a avut conștiința
înaltei valori a artei lui Creangă, nedeosebind-o mult de folclorul
de aleasă condiție, deși în studiul la care ne referim îl amintea pe
„neprețuitul Creangă4', citând Amintirile. Apoi, antologiile în
limba germană pe care le comenta (apărute în 1880 și 1881) nici
nu integraseră în sumar vreo poveste de Creangă și nici - mirare
-Moș Nichifor Coțcariul (nu e greu de presupus că, la alcătuirea
sumarelor, Mite Kremnitz a fost ajutată de Maiorescu. Și
omiterea lui Creangă e o abia tăinuită judecată de valoare).
Piesele de rezistență ale celor două antologii le furnizase
producția lui Slavici din care se traduceau patru nuvele cu
adevărat reprezentative (Crucea din sat și Popa Tanda, apoi
Gura satului și Budulea taichii) și povestea Doi feți cu stea în
frunte. (Gane și Negruzzi erau și ei reprezentați cu patru și
respectiv cu trei bucăți, iar Odobescu cu Mihnea vodă cel rău.)
Amplele citate apreciatoare din presa germană, pe care
Maiorescu le reproduce în studiul său, se referă mai toate la
nuvelele lui Slavici, cu elogii unanime, semnalându-le ca piese
forte ale celor două volume. E, așadar, hazardat să vedem în
creația lui Slavici temeiul demonstrațiilor maioresciene din 1882
despre valabilitatea locală a curentului poporan în literatură ? Că
ipoteza noastră nu e tocmai hazardată o dovedește, printre altele,
faptul că la două luni după apariția în Convorbiri a primei părți
din Literatura română și străinătatea. Eminescu publică în
Timpul (28 martie 1882) amintita recenzie la volumul lui Slavici
în care recunoaște, și el, existența unui curent valid, producător
de „literatură sănătoasă44 pentru că eroii „au fondul sufletesc al
poporului, gândesc și simt ca el.44 Fără desfășurarea teoretică a
lui Maiorescu, poetul indică aici premisele estetice ale literaturii

252
realiste, de formulă țărănească, practicată de Slavici: „Credem
că nici o literatură puternică și sănătoasă, capabilă să determine
spiritul unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăși la
rândul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă
a geniului național.44
Universul recreat de Slavici este, cu adevărat, cel autentic
țărănesc. Nimic nu e contrafăcut, nimic nu e alterat, nimic nu e
clintit din această galaxie ivită din vremuri imemoriale. E o
atmosferă de viață rurală, surprinsă realist, în care totul și toate
sunt statornicite trainic, de când lumea. Intrusiunile, încercările
de a schimba cele îndătinate nu sunt tolerate. E o lume de mică
comunitate, ferecată în sine, stăpânită de cutume, viețuind - prin
îndeletniciri - într-o armonie firească cu natura C,Pe asta unii o
au de la fire, grăi Gligor. Trebuie să fie în înțelegere tainică cu
pământul44, își tălmăcește gândul un personaj din La crucea din
sat). Totul e fixat de la geneză, oamenii repetă, ca un ritual,
mereu aceleași gesturi simple, în ocupații știute, moștenite din
tată în fiu, fără surprize și posibile încălcări: „Bade Mitre ! Ca în
toate serile, și astăzi s-au hrănit porcii, apoi s-au închis, s-au
muls vacile, apoi s-au adăpat, s-au adăpat și boii și caii;
plugurile sunt în car; sămânța este în saci; grăpile la îndemână.
Mâne dimineață, când răsare luceafărul boului, noi adăpăm - și
ziua ne prinde pe câmp44. Angrenați în această ordine prestabilită,
în care rolurile sunt bine distribuite iar textul mereu același,
oamenii sunt închiși în sine, rostindu-se rar. Chiar clipele de
mare încleștare afectivă se consumă în aceeași tăcere, din care
parcă și gândul s-a risipit în funcțiunile automatice: „Când
oamenii șed așa de piatră, încât numai o cruce îi desparte, atunci
ei nu vorbesc, chiar nici nu gândesc nimic. Este o limbă tainică
care nu are vorbe și nu cuprinde gândiri, o limbă pe care o
pricep și cei ce n-o știu. Asta se vorbește însăși pe sine44. Am
ales pasajele, anume, din acea excepțională idilă campestră care
este La crucea din sat. Realismul întruchipării nu este aici, ca

253
într-o bună parte din producția lui Slavici de până în 1893.
sufocat de etnografism.
Contopiți cu natura, ale cărei taine le pot descifra după un
alfabet numai de ei știut, oamenii satului au viața segmentată în
cicluri, după un model împrumutat de la cadrul natural. Nu e
vorba, desigur, de anotimpurile naturale, ci de momentele
hotărâtoare care punctează ciclul existențial: căsătorie (precedată
de ritualul logodnei), naștere, botez, moarte. Ca în tot ce fac, și
aceste etape esențiale au ritualul lor, bine orânduit din vechime,
căruia nimeni și nimic nu-i poate modifica formula. De aceea
nuvelistica lui Slavici se constituie adesea ca un tablou etnografic
al lumii satului, de o naturalețe desăvârșită, surprins în aceste
momente de răscruce cu ritualul neclintit (scena pețitului din
Gura satului e, desigur, memorabilă). Dar niciodată, cum
spuneam, etnografismul nu copleșește, nu devine preocupare
autonomă și nici nu aplatizează sentimentele, surprinse cu o mare
intuiție a mișcărilor sufletești. S-a imputat operei lui Slavici
rigoarea morală, considerându-se că „eticismul aspru de pastor44
(l-am citat pe Pompiliu Constantinescu) ar fi dăunat viziunii
creatoare a prozatorului. Incontestabil, moralitatea, adesea
excesivă, e specifică prozelor lui Slavici și pare deplasată
lectorului de astăzi. întrebarea e însă dacă eticismul tulbură
planul artei. Să repetăm mai întâi că Slavici a făurit o literatură
realistă și recrearea mediului evocat nu putea fi artistic realizată
p/in ignorarea sau falsificarea uneia dintre dimensiuni. Iar în
lumea rurală, închisă și conservativă - prin structură -
moralitatea e un comandament respectat și supravegheat cu
strictețe. Eticismul operei lui Slavici e o expresie a subiectului
reflectat și a-1 fi trădat ar fi însemnat o gravă încălcare a
veridicității. Apoi, cine citește cu atenție și fără prejudecăți
opera validă a scriitorului încearcă surpriza de a descoperi că
sub „cătușa etică44 trăiesc cele mai năvalnice impulsuri erotice,
care irump natural din adâncuri, rupând zăgazurile și opreliștile

254
convențiilor sociale. Eroii din Pădureanca sau din Gura satului,
Ana din Moara cu noroc sau Persida din Mara sunt exemple
concludente care demonstrează că Pompiliu Constantinescu n-a
avut întotdeauna dreptate când spunea că rigoarea morală „a
dăunat viziunii creatoare a lui Slavici^. Confuzia de planuri
dintre etic și estetic s-a făcut simțită mai acut după 1893, când
echilibrul între cei doi termeni ai relației s-a rupt agravant, în
favoarea unui eticism didactic și greoi. Excepție a făcut Mara
care apare din 1894 în Vatra și în 1906 în volum. Dar noi ne
limităm comentariile la nuvelistică și din spațiul acesteia, cu
deosebire, la aceea care a intrat în sumarul volumului din 1881
(excepție am făcut cu Pădureanca din 1884), socotind-o cu
adevărat reprezentativă pentru filonul junimist al creației
prozatorului.
în sfârșit, se cuvine menționat că realismul transfigurării
lumii rurale nu trădează adevărul imaginii structurilor sociale.
Aceste comunități închise nu sunt deloc înfățișate ca unidimen­
sionale social. Diferențierea socială apare ca o realitate bine
desenată, cu consecințele și implicațiile inevitabile. Știm prea
bine că nuvelele lui Slavici (cu deosebire cele care au intrat în
sumarul primului volum) au în parte caracterul unor idile
câmpenești. Și o idilă nu poate fi dramatică, conflictele care se
profilează sfârșind prin a se concilia în armonie. A căuta
modalitatea întruchipării conflictelor sociale într-o idilă este un
efort ridicul. Important e că realitatea diferențierii sociale nu
este nici ocolită, nici tăinuită. Satul apare cu stratificarea reală și
trecerea de la o categorie la alta nu e tocmai lesne de realizat.
S-a vorbit totuși de idealismul transfigurării diferențierilor
sociale în nuvelistica de început a lui Slavici, citându-se ca
exemplu, firește. La crucea din sat. Aici Ileana, fiica
bogătanului Mitrea, îl iubește pe Bujor, o slugă în gospodăria
lor. Și, după un mic incident determinat tocmai de condiția
socială a flăcăului (viitorul socru are grijă să i-o amintească:

255
„Măi ! cu Ghiță nu te potrivi: tu ești slugă, iară el nu are
stăpân4'), concilierea ia loc zbuciumului sufletesc, badea Mitrea
acceptând însoțirea tinerilor. Dar și în această nuvelă realitatea
stratificării sociale e recunoscută iar concilierea devine posibilă
pentru că într-o idilă1, ca și în basm, ceea ce prevalează, în tabla
de valori umane, este hărnicia și înzestrarea eroului cu daruri
care vin, cumva, direct de la natură. Or Bujor este unanim
recunoscut și admirat în sat ca un plugar desăvârșit („...plugar
ca Bujor al tău nu mai este în sat ! - Pe asta o au unii de la fire,
grăi Gligor. Trebuie să fie în înțelegere tainică cu pământul44).
Cu asemenea însușiri, aproape suprafirești, eroul se bucură,
repetăm, ca în basme, de sancțiuni premiale deosebite. însoțirea
tinerilor de condiție socială deosebită devine posibilă. Dar idila
(și, deci, nici idilismul) nu e peste tot prezentă. în Pădureanca,
de pildă, stratificarea socială capătă forme ireconciliabile,
conferind dramatism conflictului. Iorgovan, fiul de bogătan, nu
poate trece peste condiția sa socială pentru a se căsători cu
Simina, fată săracă, deși dragostea îl chinuie mistuitor. Iar
Simina, deși îl iubește, înțelege că între ei e o barieră puternic
fortificată. Dificultatea i-o tălmăcește tatăl ei, când o previne:
„...Nu te face, fata mea, pui de cuc în cuib de cioară - urmă el
peste puțin - că nu-ți este firea pentru aceasta. Tu ai durmit
astă-noapte aci, întinsă pe un braț de fân, și ai durmit bine, dar
ei au durmit în pături cu perini de pui și n-au să uite niciodată
c-ai durmit în șura lor... Tu nu știi să șezi la masa lor, nici să
mănânci cu lingura lor, nici nu știi să te îmbraci în portul lor,
nici să vorbești în limba lor44. Cele două categorii sociale sunt,
de fapt, două lumi depărtate polar. Și nici un liant, chiar cel
incandescent erotic, nu le poate apropia.

1 Vezi despre aceasta în excelenta monografie Slavici de Magdalena

Popescu Ed Cartea Românească, 1978.

256
 în alcătuirile rurale, ca acelea zugrăvite de Slavici, cu moravuri
și rânduieli din vremi bătrâne, cutumele sunt păzite cu strășnicie.
Mediul e zăvorât lumii din afară și intrușii nu sunt tolerați (vezi
capitolul cu ciobanul Miron din Gura satului a cărui acceptare în
cadrele comunității vine târziu și dificil, după mult zbucium și
chin), după cum depărtarea de îndeletnicirile îndătinate și
angrenarea în sistemul relațiilor bănești atrage după sine aspre
sancțiuni pedepsitoare. Ghiță din Moara cu noroc și-a părăsit
coliba și îndeletnicirile de pantofar sătesc, lăcomindu-se după
rostuiri rapide, arendând cârciuma de la răscrucea drumurilor de
pustă. Negoțul, nepotrivit firii țărănești (pentru că cizmarul
Ghiță e în fond un țăran), i-a alienat conștiința, i-a pervertit
morala, aruncându-1 într-o lume străină, cupidă și dezumanizată
care îi va aduce pierzarea prezisă, dealtfel, din capul locului de
bătrâna soacră. Același deznodământ îi va fi dat să-1 cunoască
și bătrânului Mărian (din O viața pierdută) care amăgit de mirajul
rostuirii bănești și-a părăsit locurile natale („munții în care am
petrecut copilăria și tinerețile mele, departe de care nu mai puteam
trăi mulțumit și pe care îi vedeam mereu în vis...“). Ar fi voit
mereu să se reîntoarcă în sat, apăsat de condiția dezrădăcinării,
știind bine că „astă lume de aici nu e de seama noastră^. Dar
orașul, cu tentaculele sale, l-a ținut ferecat, năzuind mereu să-și
rotunjească suma cu care să se reîntoarcă acasă. Undele
înstrăinării și-au prelungit linia, trecând în propria-i casă. A
crezut că va putea constitui în familie o oază purificată în pustiul
urban. Dar și-a dat fata în școli înalte „și te-am scos din lumea
în care ai fost născută, te-am făcut străină în casa părinților tăi,
am făcut din tine o ființă care nu-și mai găsește semenii. Cerul
ne-a pedepsit pentru dorințele noastre necumpătate.“ Alienarea
s-a infuzat deci peste tot, maculând puritatea vechilor așezăminte,
modificând destinele, alterând conștiințele, ucigând sentimentele
Târziu, după ce își va fi luat pedeapsa, bătrânul Mărian care
după moartea fiicei sale Sevasta, a dat foc casei, părăsea

257
Bucureștii, singur, în aceeași căruță cu care descinsese în
capitală, neluând cu sine decât vechea ladă „cu flori tăiate în
lemn44 adusă în tinerețe din satul spre care acum se întorcea
„liniștit, nepăsător și senin la față1' fără a privi în urmă. Destinul
pedepsitor se împlinise. Eminescu a văzut în această nuvelă
drama dezrădăcinării țăranului ardelean în „mlaștina morală a
Bucureștilor41. Tema criticii păturii superpuse și a orașului
cosmopolit - dur în raporturile sociale și lipsit de „curăția de
moravuri41 - a fost, îhtr-adevăr, excelent dezvoltată de prozatorul
ardelean. Dezvoltată, aici, cu artă și economie de mijloace.
Celelalte scrieri (de după 1893) tratând același motiv, au rămas
biete producții moarte1. Ele interesează azi cercetătorul numai
pentru contemplarea frecvenței motivului junimist (sau numai
eminescian) al păturii suprapuse în opera lui Slavici. Eșecul
trebuie căutat în strădania de a înfățișa - din interior ! - oameni
și medii nefamiliare scriitorului. Satira e tezistă afară din cale,
iar caricatura lumii bune, văzută caragialian, e calpă. Ca și
personajele sale autentice, prozatorul nu-și putea înstrăina
condiția, izbânzile obținându-le numai implantat în lumea rurală,
pe care o cunoștea și o omagia în opere care au rămas. Scriitorul
a trăit drama unui Moș Mărian, fără a fi avut tăria să recunoască
eșecul strădaniei de a întrupa artistic o lume străină din material
pe care nu-1 putea stăpâni.

6. După un criteriu strict cronologic, printre prozatorii

Junimii trebuia pomenită și comentată, înainte de toate, producția
lui Nicolae Gane. într-adevăr, până a apărea Slavici sau Creangă,
paginile Convorbirilor sunt alimentate (încă din aprilie 1867) cu
nuvelele și povestirile lui Gane. Recitite astăzi, puține rezistă.
Dar atunci Gane era efectiv considerat nuvelistul epocii, citit.

1 Vezi și capitolul despre I. Slavici de Ovidiu Papadima în Istoria

literaturii române, voi III, Editura Academiei, 1973, p. 415.

258
prețuit și tradus în alte limbi. Novelele sale au apărut în două
volume, cu un an înaintea celui publicat de Slavici, iar antologiile
germane ale Mitei Kremnitz cuprindeau, cum spuneam (la
sugestia, probabilă, a lui Maiorescu), trei dintre bucățile sale. E
adevărat că astăzi ele apar colbăite și puțin semnificative,
interesând - unele - mai mult pentru elementul fantastic și cel
oniric (Sfântul Andrei, Vânătoarea) pe care romanticul prozator a
știut să le utilizeze notabil. Dar în epocă destule dintre prozele
sale au plăcut cu adevărat încât exclamația lui Maiorescu („Eh
bien... Messieurs, voilă une nouvelle !4i) la citirea. în Junimea, a
primei compoziții a lui Gane, Fluierul lui Ștefan (în primăvara
lui 1867), trebuie să fi exprimat un entuziasm deloc complezent.
Până la apariția lui Slavici și a lui Creangă (și chiar alături de ei),
prozele lui Gane sunt cele care dezvoltă unele dintre conceptele
estetico-ideologice ale Junimii. Realismul poporan al Junimii ca și
romantismul de inspirație istorică sunt, negreșit, parțial anunțate
de Gane. Aceste, azi, modeste nuvele și povestiri reanimă pagini
de istorie, omagiază rusticitatea și cadrul natural al satului,
prețuiesc autenticitatea vieții țăranilor și comentează critic noua
civilizație, surprind compasiv dispariția boiernașilor de țară.
Unele dintre motivele nuvelelor și povestirilor lui Gane le vom
regăsi apoi în opera lui Duiliu Zamfirescu, Brătescu-Voinești,
Sadoveanu. (Chiar genul povestirii ca atare va fi reluat și
practicat de urmașii săi.)
Nuvelistica lui Duiliu Zamfirescu (mai ales aceea cuprinsă în
volumul din 1888) continuă în bună măsură temele și motivele
prozelor lui Gane. Mărturisim că tocmai de aceea ne-am referit
la opera celui ce a fost autorul pe atunci vestitei nuvele Șanta.
Dar, ne grăbim să adăugăm, o explicație ar solicita și comentarea
în spațiul acestei cărți a operei lui Duiliu Zamfirescu. La urma
urmei, autorul Vieții la țară nu este asemeni celor trei mari
creatori ai Junimii și nici lui Slavici (deși trufașul Duiliu
Zamfirescu a contemplat cu „superioară44 ironie acea „literatură

259
țărănească grozavă, care își închipuia că prin dulcegării
sentimentale, prin haiducime și doine, a dat tot fondul sufletesc
al acestei foarte interesante clase românești**), s-a integrat
Junimii de-abia în 1884, adică atunci când noua direcție era nu
numai o realitate de mult impunătoare, dar se pregătea, dacă
acceptăm ipoteza lui Lovinescu, să-și încheie, peste un an, ciclul
ei existențial. Probabil că unele dintre aceste motivații, alături
de altele, au guvernat și decizia lui Vianu de a-1 exclude pe
Duiliu Zamfirescu din capitolul despre Junimea din Istoria
literaturii române moderne. Fără a ignora realitatea acestor
motivări și fără a devansa argumentele pe care le vom dezvolta
la locul potrivit, vom spune că din punctul nostru de vedere
opera lui Duiliu Zamfirescu reclama un loc în această carte. Fie
și numai pentru faptul că, intrând în Junimea în 1884, opera sa
reprezintă un moment elocvent al fenomenului de criză (în sens
de reevaluare), înnoire și dispersare pe care îl trăiește de acum
încolo direcția culturală inaugurată la 1867.
Istoria literară făptuiește prea adesea injustiții. Sau le
conservă pe cele de care „s-a bucurat** autorul în timpul vieții.
De o asemenea injustiție a avut parte Duiliu Zamfirescu
deopotrivă în timpul vieții ca și câteva decenii bune după
moartea scriitorului. Lovinescu a încercat, într-un articol de
după război1, să-1 reabiliteze pe scriitor. Articolul e însă, prin
criteriile vehiculate, cel puțin bizar pentru opera lui Lovinescu,
de vreme ce argumentele utilizate sunt mai toate din afara
esteticului. Este și motivul pentru care Călinescu, în Istoria
literaturii, a respins argumentația lui Lovinescu, fără a-1 numi.
(De abia de curând două bune monografii2 și o ediție critică a

1 Vezi E Lovinescu, Critice, voi. V. Ed. Viața românească, 1921,

p. 19-54.
2 Mihai Gafița, Duiliu Zamfirescu, E.P.L. 1969, Al. Săndulescu,
Duiliu Zamfirescu, Editura Tineretului, 1969.

260
operei sale, încă în curs de apariție, făptuiesc reparația de mult
necesară.)
Ciudate sunt, într-adevăr, destinele în istoria literaturii !
Opera contemporanilor săi, Delavrancea, Vlahuță, Coșbuc, s-a
bucurat în epocă de prețuire. Ba chiar această prețuire, pentru
unii dintre ei, s-a păstrat. Și doar - o știe oricine - opera acestor
contemporani ai lui Duiliu Zamfirescu este egală în valoare (ba,
credem mai modestă) cu a nedreptățitului autor al Vieții la țară.
Tarele omului (arogant peste măsură, țâfnos și snob, lipsit de tact
și gaffeur) au alimentat, cu siguranță, neșansa creatorului care
nu a izbutit să se distingă în nici unul dintre genurile abordate
(poezie, nuvelistică, teatru, roman). Și poate că această tăcere
care i-a însoțit opera a întreținut în autor - prin ricoșeu - acea
iritare față de creația contemporanilor pe care o minimaliza
neînțelegător (și era vorba de Caragiale, Slavici, Goga !), în timp
ce romanele sale le asemăna cu ale lui Tolstoi. Nu uităm însă că
neșansa operei lui Duiliu Zamfirescu se datorează, în egală
măsură, și procesului ei particular de creștere și maturizare.
Când a izbutit să se configureze, peisajul literar nu mai era
dominat de Junimea. Și noii factori de decizie au refuzat să
considere cum se cuvine o operă pe care o socoteau ca
aparținând unei direcții apuse. Aceasta în ciuda faptului că prin
ideație și mesaj romanele lui Duiliu Zamfirescu veneau bine în
întâmpinarea sămănătorismului. Poate că până la urmă concilierea
s-ar fi produs și noul peisaj literar ar fi integrat cu înțelegere
opera lui Duiliu Zamfirescu. Dar a intervenit din nou omul fără
tact (ciudată - nu-i așa ? - această franchețe în exprimarea
opiniei la un diplomat de carieră !) și - în 1909 - discursul de
recepție la Academie a barat, fără putință de revenire, calea
concilierii. Sămănătorismul și poporanismul s-au declarat
inamici ireductibili ai scriitorului (deși ciclul Comăneștenilor
apărea în tiraje apreciabile), neojunimiștii se arătau destul de
rezervați în aprecieri publice, iar Maiorescu, în discursul-răspuns

261
la aceeași festivitate, a găsit un motiv plauzibil pentru a nu se
rosti despre opera noului academician într-un moment în care o
asemenea evaluare ar fi fost cu mult bine venită.
Tăcerea și ostilitatea s-au menținut pe nedrept. Chiar dacă
opera sa nu atinge cotele pe care le anunțase arogant autorul,
există în ciclul Comăneștenilor pagini care continuă să trăiască.
Nu, firește, în Anna. în îndreptări și chiar în în război (deși
autorul făcea apropieri între acest roman și Război și pace). Dar
Viața la țară și Tănase Scatiu, dincolo de medelenismul prevestit
aici și de tezismul uneori îngroșat, sunt romane autentice.
Modeme, prin structură și compoziție, încercând pentru prima
oară să fixeze tipologic o clasă socială, fără ca eroii să-și piardă
individualitatea psihologică. Dacă poetul, cu hieratismul cam
flasc al neoclasicității, s-a perimat, dacă nuvelistul e prea firav
în rezultate, dacă dramaturgul e cu totul nul, romancierul Duiliu
Zamfirescu a rezistat - prin modernitate - timpului. Și deasupra
tuturor acestor ipostaze s-a revelat, din 1937, epistolierul de artă
rafinată, a cărei tensiune intelectuală a ideilor a știut să se ridice
mereu la înalte valori expresive. Și asta în pagini de
corespondență amicală, negândite pentru a fi încredințate
tiparului. Epistolierul l-a întregit pe romancier, readucându-1 o
vreme în atenția criticii.
*
După un remarcat stagiu macedonskian, Duiliu Zamfirescu
devine redactor al României libere în 1881, adică aproximativ
atunci când ziarul lui D. A. Laurian devine organul politic al
grupării junimiste. Deținea acolo rubrica Palabras unde publica
articole de comentariu politic, foiletoane, traduceri și chiar
nuvele. Din martie 1882 până în septembrie 1884 este cel mai
activ redactor al acestei foarte bine scrise publicații (în redacție
mai lucrau: St. C. Mihăilescu, Delavrancea, Racoviță-Sphinx,
Vlahuță, Petre Oeconomu). Aici, probabil, l-a remarcat

262
 Maiorescu și în martie 1883 Jurnalul criticului consemnează
prima participare a scriitorului la o Junime. Devine curând un
intim al casei din strada Mercur, dar debutează în Convorbiri
tocmai în iunie 1884, cu o poezie (Iarnă). în 1884 are parte de
un incident „neplăcutc datorită împotrivirii sale la legea liberală
a dotației Coroanei (a publicat trei articole violente în
rindependance roumaine) pe care Maiorescu o sprijinise în
parlament. De abia în 1886 izbutește să devină salariat al
ministerului de externe și în 1888, o dată cu instalarea guvernului
junimist, își începe, la Roma, cariera diplomatică. După unele
opinii, etapa literară declarat junimistă a lui Duiliu Zamfirescu
ar începe de-abia în 1886. Observația nu e lipsită de temei. Am
adăuga că unele elemente de consonanță ideologică cu junimismul
se pot detecta mult înainte. Paradoxal, chiar în epoca frecventării
grupării macedonskiene, pentru că, dincolo de divergențe de
principiu, gruparea de la Literatorul avea și unele puncte de
vedere comune cu junimismul1. în fond și Macedonski disprețuia
„tâmpită burghezie^ și omagia - deși filopașoptist - aristocrația
socială și cea a spiritului. Duiliu Zamfirescu era, prin
temperament și structură morală, un antiburghez, partizan al
rânduielilor stabile, afișând ostentative simpatii pentru boierimea
de neam și tradiție. Cu o asemenea predispoziție ideologică, care
nu a făcut figură aparte în gruparea Literatorului, lui Duiliu
Zamfirescu nu i-a venit deloc greu să se integreze junimismului.
Lucrurile nu se opresc în pragul ideologiei socio-politice. Ele
se extind deopotrivă și asupra domeniului ideologiei literare,
altfel spus asupra esteticii. Cum se știe, Duiliu Zamfirescu poetul
a părăsit etapa parnasiană, îndreptându-se spre neoclasicism. Cam
tot pe atunci (1884-1886) proza sa sc apropie hotărât de realism.
Nu e un realism poporan, ca cel preconizat de Maiorescu în

1 Vezi și Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, E.P.L.,

1967, p. 578.

263
 1882, prozatorul negând formula realismului etnografic și a
idilismului rural. Din 1886 încolo, prozatorul își propune
deliberat să contribuie la extinderea observației realiste asupra
„stratului de deasupra44, după ce Caragiale explorase lumea
mahalalei și a orașelor de provincie, iar Slavici lumea
țărănească. Această profesiune de credință o aflăm exprimată în
prefața volumului Novele din 1888. După ce postula că „pentru
mine arta stă tocmai în alegerea adevărului44 sublinia
semnificația limbii pentru recrearea tipologiei unei categorii
sociale. Pentru stratul pe care își propune să-1 exploreze
prozatorul, chestiunea i se părea mult mai complicată decât
mediile cărora li s-au consacrat Slavici și Caragiale. Aceasta
pentru că în stratul de sus unii utilizează frecvent limba
franceză. A recrea realist acest mediu înseamnă a apela,
forțamente, la limba franceză. Dar va mai fi aceasta o literatură
națională ? Scriitorul a întrevăzut o fereastră salvatoare,
considerând, fără a greși defel, că în chiar acest mediu procesul
utilizării limbii române a cucerit teren. „Cred că trăiește,
excepțional, chiar în clasa Dadianei (personaj din nuvela
Subprefectul) și, mai jos, în clasa Locotenentului Sterie (eroul
nuvelei cu același nume), o mână de familii care, cetind
literatura românească și având o cultură generală cu mult mai
întinsă (decât a lumii lui Caragiale sau a celei țărănești, n.n.), au
ajuns să formeze o limbă uzuală curată, ba chiar elegantă. Nu e
oare acesta drumul pe care trebuie să punem nuvela și romanul
nostru ?441 E lesne de descifrat în această profesiune de credință
estetică o implicită undă polemică la adresa teoriei maioresciene
a romanului poporan. La șase ani după formularea teoriei
maioresciene despre roman, care considera că obiectul acestuia
trebuie căutat în clasele de jos și „de aceea tipul poporan este

1 Duiliu Zamfirescu, op. cit., în Opere (ediția Mihai Gafița), voi. 3,

Editura Minerva, 1972, p. 126.

264
materialul ei. și nu figura din salon44, Duiliu Zamfirescu,
junimist acum. îndrăznește să conteste punctul de vedere al
maestrului său. Pledoaria sa se îndreaptă spre mediul citadin, și
din spațiul acestuia spre lumea de sus, a boierimii mici ca și a
celei scăpătate.
Dar poate că nu e exagerat să vedem în această contestare
numai o propunere de extindere a teoriei maioresciene prin
legitimarea și a „stratului de sus44 ca obiect al prozei, fără ca
aceasta să-și piardă caracterul specific național. în fond nici
Maiorescu nu și-a absolutizat teoria, precizând că ea ,jiu vrea să
condamne romanurile modeme, care nu ar fi o reprezentare a
figurilor tipice dintr-un popor dat, și să recunoască exclusiv
numai romanurile claselor de jos44. îmbrățișând realismul ca
formulă estetică cultivată de junimism, Duiliu Zamfirescu și-a
propus, nu fără a izbuti, să demonstreze că în mediile boierimii
și ale intelectualității superioare sentimentele etnosului vibrează
tot atât de autentic ca și în mediul rural. Personajele din ciclul
Comăneștenilor (Dinu Murguleț, Mihai și Sașa Comăneșteanu,
Matei Damian, Nicolae Milescu) au misiunea de a întruchipa
estetic veracitatea acestei teoreme. în acest fel, de fapt, autorul
Vieții la țară a creat, cu mijloacele artei, ipostaza aievea a teoriei
junimiste despre singurele „clase pozitive4' (țărănimea și
boierimea), înfrățindu-le. Dinu Murguleț și Mihai Comăneșteanu
își iubesc țara deopotrivă ca Baciul Micu și îi exprimă etnia și
spiritualitatea în egală măsură. Cum se mărturisea autorul în
prefața la ediția a patra a Vieții la țară, romanul său năzuia să
se constituie în „icoana vieții noastre românești44. Prozatorul a
realizat deci performanța de a corecta teoria maioresciană din
1882, fără a se depărta de matca ideologiei și esteticii junimiste.
Era, să recunoaștem, o lărgire de unghi estetic cu adevărat
necesară, care deschidea drumul citadinizării prozei și a
modernității sale. Că realitatea estetică a operei lui Duiliu
Zamfirescu nu e la înălțimea intenției sale, este adevărat. Dar

265
 asta nu prejudiciază legitimitatea ideologică, care a iscat intenția
și a guvernat tentativa înfăptuirii.
Dealtfel, această opinie independentă a scriitorului se
conjugă cu convingerile contestatare ale lui N. Xenopol sau N.
Petrașcu, și acesta din urmă partizan al noilor puncte de vedere
(istoriste) în estetica și critica europeană modernă. Romancierul
nostru, nutrind și el planuri dizidente, va continua să rămână
junimist și colaborator al Convorbirilor (în ultimul deceniu al
secolului XIX este efectiv cel mai prestigios și mai activ
colaborator al revistei). Dar independența în atitudine pe care
și-o obținuse îi lasă libertatea colaborării (e drept, mai puțin
importantă) și la revista prietenilor săi Petrașcu și Ollănescu-
Ascanio, provocând iritarea lui Maiorescu. Antiburghezul
Zamfirescu era de acord cu inițiativa lui Petrașcu care voia -
cum a mărturisit apoi - „de a face o trăsătură de unire între
aristocrația intelectuală de la noi și între cea socială441.
Așadar, în totul, de la 1886 încolo (adică aproximativ de la
începuturile junimizării sale), Duiliu Zamfirescu dezvoltă o
dizidență din interior. Nu-i place nici orientarea Convorbirilor.
dirijată de grupul tinerilor („c’est bourgeois et plat44), iar formula
realismului prescrisă de Maiorescu în 1882 nu-1 satisface defel.
Opiniile anunțate în prefața Novelelor din 1888, cele din prefața
la prima ediție (1898) a Vieții la țară, din articolul Romanul și
limba română din 1901, Literatura românească și scriitorii din
Transilvania, 1903, prevestesc opiniile din discursul de recepție
la Academie, Poporanismul în literatură. Dizidență din interior,
îngăduită până acum, nu fără încordare, în ambele tabere, ia
forma conflictului public și iremediabil. „Implacabilul44 Maiorescu
nu mai poate tolera dizidență, tratându-1 pe noul academician,
după o sistemă aplicată și predecesorilor (Panu, Xenopol,

1 N Petrașcu, Biografia mea, în I E. Torouțiu, op. cit., voi. VI,

p. CLXXXI.

266
 Petrașcu), ca pe un dezertor și un „nerecunoscător*'. Punțile au
fost ridicate și starea de beligeranță transformată în realitate,
într-adevăr, Maiorescu nu putea accepta programul estetic al
fostului, acum, junimist1 care contesta valoarea poeziei populare
ca o creație colectiv-anonimă, ideea inspirației literaturii culte
din cea populară, îl nega pe Goga și cerea o răsturnare
fundamentală de optică în alegerea obiectului creației artistice,
mutând centrul de greutate spre lumea citadină, superior
dezvoltată intelectual. „Nu merg atât de departe - postula
oratorul - încât să afirm că sufletul țărănesc nici nu e interesant
în literatură; fiindcă pentru mine, totul e interesant în natură. Cu
toate acestea, cei mai mari critici și cei mai mari creatori de
caractere omenești nu se ocupă de suflete simple, pentru că
acelea sunt ca neantul, fără evenimente*'2. Ca mai târziu Lovinescu,

1 Această răspicată divergență de opinii i-a fost comunicată de

Maiorescu, corect, noului academician, înaintea festivității, într-o
scrisoare din 6 aprilie 1909‘ „...Toată teoria d-tale literară, afirmarea,
de la început, că poezia populară ca produs estetic nici nu există la
națiunile civilizate, părerea filozofică despre timp și spațiu, împotrivirea
în contra poeziilor lui Goga și nuvelelor lui Popovici-Bănățeanul etc.
etc. sunt diametral opuse nu numai convingerilor mele in petto, ci
scrierilor mele de vr-o 40 de ani încoace, începând cu lauda lui
Alecsandri pentru adunarea poeziilor populare (1867), continuând cu
aprobarea romanului popular de felul lui Slavici (1882), cu
recunoașterea fără rezervă a lui Popovici-Bănățeanul (1895), cu
relevarea poeziei populare ca rădăcina poeziei mai înalte - articolul
despre poetul dialectal Victor Vlad (1898) - toate aceste publicate în
Convorbiri literare, și încheind cu propunerea de premiere a poeziilor
lui Goga, publicate de Analele Academiei...^ (Cf. Em. Bucuța, Duiliu
Zamfirescu și Titn Maiorescu în scrisori, 1937, p 359.)
2 Duiliu Zamfirescu, Poporanismul în literatură, Ed. Carol Gobl,
1909 Vezi și lucrarea noastră, Poporanismul, Editura Minerva, 1972,
p. 488 și 495, ca și monografiile amintite datorate lui Mihai Gafîța și
AL Săndulescu.

267
romancierul nostru nu neagă dreptul țăranului la expresia
estetică. Pleda doar pentru aplecarea scriitorului spre sufletele
mai complexe, capabile să constituie material durabil pentru
creații de ținută elevată. Beligeranța declarată în 1909 avea să
ducă la ruptura definitivă în 1913, când primul ministru
Maiorescu, supărat pentru îndrăzneala înaltului funcționar Duiliu
Zamfirescu de a fi rostit opinii apreciate de un ofițer ca fiind
antipatriotice, a consimțit la concedierea lui, fără a-i îngădui
celui ce i-a fost prieten treizeci de ani măcar posibilitatea unei
explicații de disculpare.
*
Dar până a se ajunge la această ruptură, Duiliu Zamfirescu
dezvoltase, în maniera lui independentă, oricât de paradoxal ar
părea, teze ideologice și estetice junimiste. E, de pildă, un
adevăr unanim că scriitorul nostru a deschis drumul citadinizării
și modernității prozei românești. Dar propensiunea pentru
citadin a căpătat, și ea, forme cu totul particulare, păstrându-se,
ce-i drept, rezervat de matca junimismului ideologic originar.
Idealul de personalitate al scriitorului, obiectul contemplației
sale estetice este un om care și-a făcut studiile la oraș, uneori
chiar în străinătate, dar care, legat de pământ, înțelege să se
reîntoarcă la țară, unde să-și împlinească apostolatul. Apostolatul
,,boierului de neam“ care militează pentru civilizarea satului și a
locuitorilor săi. Se vede bine că citadinul lui Duiliu Zamfirescu
este un personaj sui generis care, după ce și-a rafinat formația
intelectuală, se reîntoarce de unde a plecat, disprețuind
moravurile mercantil-versatile ale orașului. Un citadin care
disprețuiește mediul urban e una dintre performanțele izbutite
de scriitor. Orașul este, în viziunea prozatorului, un univers
corcit, înstrăinat, neproductiv, dominat de o morală hrăpăreață
și venală, la cheremul total al unei burghezimi ridicate rapid prin
deposedarea averilor boierești. Cât de mult a detestat scriitorul

268
orașul se întrevede și din intenția inițială de a denumi cel de al
doilea volum din ciclul Comăneștenilor Viața la oraș,
personificat de cel mai ignobil dintre eroii săi, Tănase Scatiu,
împrumutând titlul de la numele odiosului erou, ideea oprobiului
apare și mai subliniată. E un punct de vedere desprins pe linie
directă din teoria păturii suprapuse. Un personaj din romanul în
război, boier de neam (Milescu), după ce face rechizitoriul clasei
stăpânitoare, dezvăluind cu mânie că de-a lungul vremurilor ..a
fost de o mișelie revoltătoare, supunându-se rând pe rând la toți
veneticii../' găsește că pe vremea fanarioților boierii patrioți au
fost puțini, „restul era copleșit de venetici". Veneticii au fost
absorbiți de clasa conducătoare, împestrițând-o și falsificând-o:
„Știu că sunt oameni astăzi care susțin că fanarioții ne-au făcut
mult bine, fiindcă ne-au adus cultură. Ne-au adus sânge vițiat:
poltronerie, fanfaronadă și fățărnicie, asta ne-au adus. Du-te
într-un salon, privește astă-seară bărbații de la bal: te vei crede
la Constantinopol sau la Athena. Ia o ramură de administrație
publică, ia alegerile; stricăciune peste tot." Parcă am citi un
pasaj dintr-un articol eminescian despre pătura superpusă și
primejdia xenocrației. Orașul a vițiat etnia. Salvarea e la sat.
Matei Damian, personajul idealizat din Viața la țară, cel care,
reîntors de la studii făcute în Franța, urmând sfatul mamei, se
instalează la Ciulniței pentru a-și gospodări moșia, a divizat
lumea în două categorii opuse: oamenii de la țară și cei de la
oraș. Evident, cei dintâi sunt preferabili. „Ca toți tinerii -
observă autorul - cari au trăit mult în mijlocul lumii de studenți
sterpi, de funcționari, de lume neproducătoare, fără aspirații.
Matei prefera un om de țară simplu celui mai șiret avocat".
Oprobriul pentru vicleniile omului de la oraș era atât de mare
încât Matei Damian îl prefera până și pe venalul Tănase Scatiu
unui parazit de oraș oarecare, pentru că fostul vechil avea cel
puțin ascendentul „de a nu fi om de oraș".

269
 Nu ar trebui să se înțeleagă de aici că arendașul ar fi. în opera
lui Zamfirescu, un personaj simpatizat. Dimpotrivă, e - cum
spuneam - simbolul odios al burgheziei achizitive. Și-a cucerit
averile despuind boierimea absenteistă dedată la cheltuieli
excesive. „Ei - se mărturisește Tănase Scatiu - așa-i boierimea
noastră: ia bani cu dobândă ca să petreacă în străinătate, și când
la plată, tufa. Noi stăm colea și ne roadem din unghii și le plătim
arenzile, iar creditorii dumnealor le vând averile la mezat/' Și
descrie, mândru, șiretlicurile folosite în procesul deposedării.
Uneori, moșieri leali și inteligenți ca Sașa Comăneșteanu știu să
se ridice peste diversionista teorie a arendășiei ca expresie a
străinismului, dezvăluind natura reală a fenomenului. „Arendașul,
fie grec, fie bulgar, fie român, e același peste tot: el nu caută
decât să se îmbogățească; dovadă Scatiu și câți ca el44.
Arendășimea, reprezentată de Scatiu (care e totuși grec), cupidă
și grosolană, lipsită de scrupule în afaceri și în politică, triumfă
peste tot. Rânduielile noi au adumbrit valoarea nobleței de
origine și de cultură, maculează puritatea și gingășia
(simbolizate de Tincuța, Mihai sau Matei), instaurând, cinic și
brutal, autoritatea banului: „Boierii, boierii, cum se apără !...,
exclamă Scatiu... Ehe ! s-au dus vremurile alea. Acuma chimiru !
Ai bani ? ești boier; degeaba. Este ?4i Această în devenire
aristocrație a banului surprinsă la începuturile procesului de
constituire e peste tot detestată, de la țăran la „boierul adevărat4.
Dar știm prea bine că timpul îi e favorabil și nimic nu mai poate
stăvili un proces fatal („Eu, neaca să-mi trăiască, urmă Scatiu,
că de lume puțin îmi pasă44). Pătrunde și tiranizează peste tot, în
raporturile cu țăranii și cu slugile, în afaceri, în familie, în
politică, impunând noile valori ale lumii capitalului. Dealtfel, în
primele două romane din ciclu sursa unică a tuturor urilor, a
tuturor mâniilor și revoltelor, a tuturor nemulțumirilor o
constituie Scatiu și planurile sale acaparatoare. El este forța
propulsoare a tensiunii dramatice în aceste construcții concepute

270
parcă manicheist: lilialul sidefat al Comăneștenilor și negrul
compact al lui Scatiu. Uciderea lui Scatiu nu poate să semnifice
eșecul noii clase. E numai un accident aleatoriu într-un proces
care, dincolo de prăbușiri izolate, se dezvoltă, desăvârșindu-se.
Viitorul nu e nici al bătrânului Murguleț (deși l-a învins, cu
ajutorul țăranilor, pe proaspătul îmburghezit), nici al Sașei sau
Matei, nici al fragilei Tincuța sau Mihai. Dar scriitorul și-a
impus concepția în ideația romanului, mutilând logica istoriei.
E o optică idilică, rănită de cel ce credea, ca mai toți junimiștii,
că poate impune istoriei propriul punct de vedere, restaurând în
drepturi și putere boierimea de altădată. Cel care a blamat (și cât
de vehement !) literatura de idilizare a mediului țărănesc a fost,
și el, victima aceluiași păcat. Numai că idealizarea lui se
îndrepta spre boierimea din vechime. Eroarea era însă deopotrivă
păgubitoare.
Boierimea a fost, într-adevăr, idolul venerat al lui Zamfirescu,
în moralitatea, patriotismul și vigoarea căreia a investit speranța
regenerării patriei. în prefața la ediția întâia a Vieții la țara,
expunându-și programul romanului, a explicat că l-a creat
„voind a pune în lumină clasa românilor, iubitori de pământ,
cum sunt Comăneștenii din Viața la țara' și „a personifica în
Milescu și Mihail Comăneșteanu rasa câtorva familii pământene,
care s-au strecurat prin negura fanariotă și a adus în război (e
vorba de războiul din 1877, n.n.) toată vigoarea boierimei de pe
vremea marilor noștri Domni...“. E evident că Zamfirescu
operează aici, ca peste tot, cu două categorii umane, clasa și
rasa, reductibile, și ele, la una singură. Ignorând, cu superbia-i
caracteristică, tot ceea ce durase filozofia socială și sociologia
modernă (deși îl citise pe Loria !), Zamfirescu nega ideea
diviziunii sociale după criteriul avuției și al proprietății asupra
mijloacelor de producție. în locul acestor categorii istoricește
determinate și recunoscute ca atare în orice tratat de specialitate,
romancierul a stabilit ca unica viabilă: clasa românilor. în

271
aceasta se contopeau de fapt și „rasa câtorva familii pământene
care s-au strecurat prin negura fanariotă*' și țăranii („țărani ca
baciul Micii**). Stabilindu-și acest absolut insolit criteriu al
diviziunii sociale, și relațiile între „clase** au căpătat o nouă
configurare. Au fost propuse alte surse de antinomii și alți
factori lianți. în ultimă (și chiar în primă) instanță „sociologia**
lui Zamfirescu era o altă exprimare a tezei junimiste despre cele
„două clase pozitive** opuse burgheziei, altfel spus „pătura
superpusă**, străină și nelegată, prin fire tainice, de glia străbună.
E o concepție tipic conservatoare pe care o regăsim în ideologia
tuturor personalităților care au reprezentat ideea conservatoare,
de la Barbu Catargi, la Petre Carp, la N. Filipescu. Al.
Marghiloman, C. Rădulescu-Motru sau, mai târziu, la Nicolae
lorga.
Dar dacă la gânditori optica aceasta conservatoare a fost
exprimată prin concepte sau printr-o publicistică (aici includem
și oratoria) adesea incendiar pasională, prozatorul nostru i-a dat
înfățișarea concreteții imaginii artistice, creând o lume aievea,
astfel alcătuită. Mai toată opera sa în proză (și, adăugăm, cea
durabilă estetică) este expresia acestui credo ideologic. Vrem să
spunem că nu o găsim întruchipată numai în fresca Comăneștenilor
(adevărat tablou al societății românești de la 1870 la 1920
închipuit din acest material ideologic), ci și în proza sa de până
la 1893, când a început elaborarea romanelor ciclu. Astfel, de
pildă, în Subprefectul (publicată în Convorbiri la 1887 și
integrată în Novele din 1888) e evocat un ministru de interne
„om cu minte și cu privedere, căruia îi intrase în cap să
îmbunătățească soarta țăranului, începând cu îmbunătățirea
administrației**. (E ușor de recunoscut aici, să menționăm în
treacăt, un principiu programatic junimist anuțat de Carp încă în
documentul „Era nouă** din 1881 și reluat cu insistență în
1887-1888, în perioada când domnia lui Brătianu fiind spre
sfârșite se forța o guvernare junimistă.) Eroul, tânăr onest, cu

272
studii în străinătate, îl prefigurează pe Matei Damian sau Mihai
Comăneșteanu. A fost convins de ministrul care a știut „să
vibreze într-însul coarda iubirei de țară, arătându-i unde mergem
dacă starea de astăzi a țăranului va continua44 și a acceptat postul
de subprefect (adică autoritatea însărcinată cu supravegherea
raporturilor dintre țărani și proprietarii de pământ sau arendași)
în plasa Vlădeni (în această zonă teritorială se va desfășura și
acțiunea primelor două romane din ciclul Comăneștenilor),
„unde avea și o sfoară de moșie44. Tânărul își ia misiunea în
serios, încearcă să schimbe climatul moravurilor dominate de
abuz și arbitrar, dar se izbește de atotputernicia autocratului
local, moșierul Maxențian (firește, un descendent fanariot !) care
va găsi un motiv (dragostea curată dintre subprefect și soția
proprietarului) pentru a-1 înfrânge.
Eroii romanului Comăneștenilor nu vor mai fi decât parțial
niște înfrânți. Ei își știu menirea istorică și urmează un destin
care, cred ei, e al lor și al țării. La reîntoarcerea lui Matei
Damian din străinătate, bătrânul moșier Dinu Murguleț i se
confensează, dându-i povețe: „Uite pământul ăsta: m-a făcut să
asud; am muncit toată viața pentru el, de cele mai multe ori fără
să mă răsplătească; m-am supărat și l-am blestemat - dar nu
m-aș duce de pe el pentru nimic în lume. Nădăjduiesc că tot așa
o să faci și tu și că n-o să mai pleci. Aci suntem născuți și eu și
maică-ta și părinții noștri și părinții părinților noștri... Tu ești
singurul băiat din familia noastră. Să rămâi aici, pe pământul
ăsta, să nu te miști și să nu-1 dai nimănui să ți-1 îngrijească, să
nu-1 arendezi, că arendașii sunt molâi...44 Aceleași sfaturi,
ridicate la gravitatea unui testament moral primește și de la
mama sa, boieroaică „crescută pe lângă tată-său în idei
statornice de iubire a pământului strămoșesc44. Pe patul morții,
ea îi cere fiului său: „Doresc să rămâi aici, pe pământul ăsta... să
nu te duci departe de mine. Ce-ai învățat să-ți fie de sprijin
sufletesc, iar viața să ți-o petreci pe locurile astea. Apucă-te de

273
moșie. îngroapă-mă lângă tată-tău... și apoi însoară-te". Matei
va urma diata („Dorea să trăiască liber, să alcătuiască averea la
loc, să ajute pe țărani a ieși din mizerie, se gândea să le facă
școală și să-i vadă înflorind4'), va abandona medicina pentru care
se pregătise și se va apuca să facă agricultură cu mijloacele ce-i
stăteau la îndemână, se va căsători cu Sașa Comăneșteanu,
delicată femeie-bărbată (întruchipare a idealului scriitorului de
armonie clasică), care își îngrijește singură moșia și nu înțelege
s-o părăsească. Și așa, ca într-o edulcorată narațiune pastorală,
se statornicește în rosturile moșiei, ajutat de baciul Micu (asta
voia să însemne de țărani), de înțelepciunea sa și de experiența
Sașei, integrându-se în armonia mediului, trăind pașnic și
mulțumit sufletește, contopindu-se cu natura, pe care, acum, o
cunoștea, într-o „pace nețărmurită, de oarbă supunere vremei ce
trece și îngălbenește pustiurile."
Țăranii (cea de a doua „clasă pozitivă") sunt în proza lui
Duiliu Zamfirescu element de decor, pitoresc, nedesprinși încă
din cadrul natural („deprins acum cu firea țăranilor - meditează
autorul despre eroul său Matei - înțelegea mai lesne natura după
oameni, decât pe oameni după natură"). Ei constituie un tot cu
moșia și autorul nu-i concepe decât ca o masă compactă
nediferențiată1. Când se detașează, nu sunt lucrători ai pământului.

1 Punctul acesta de vedere îl va apăra într-o scrisoare către

Maiorescu, probând astfel că era o opțiune de ordin estetic: „în
desfășurarea întâmplărilor, țăranii se mișcă numai ca mase colective,
fiindcă așa îi cred eu interesanți, așa sunt ei o putere și numai așa
psihologia lor poate da nota caracteristică a unui țăran. Altfel,
individual, ei nu pot forma subiectul unui roman, decât numai dacă vei
face țărani de carnaval sau ființe histerice și neromânești, cum sunt ale
lui Slavici sau cum sunt ale lui Caragiale din Năpasta, cari vorbesc și se
agită ca la țeară, dar ale căror resorturi sunt false.“ (Scrisoare din 13/25
septembrie 1895. în op. cit., p. 160.)

274
ci păstori. (Nu e, desigur, o întâmplare că singurele siluete
țărănești cu conturul abia creionat sunt ciobani: baciul Micu și
Florea din Viața la țară, sau Ion și Duță din Subprefectul.) Dar
și aceștia sunt primitivi, instinctuali, rostind cuvinte puține și
parcă mereu aceleași, incapabili să treacă din vegetativ în
spiritualitate. Viața lor e simplă ca a naturii, nu au complicații
sufletești și trebuințe mai înalte, ceea ce adună din munca lor,
când boierul e bun gospodar, le ajunge. Cu un cuvânt sunt
fericiți („Fii pe pace - îl anunță conu Dinu pe Matei când e
vorba de condiția țăranului el este adevăratul om fericit, nu
tu, nici eu. Dealtfel te vei încredința prin tine însuți4'). îi
venerează, de aceea, pe boierii buni („boierul nostru44) în care
văd singurul sprijin, și marea nădejde de mai bine. Și,
dimpotrivă, îi urăsc pe arendași. Uciderea lui Scatiu și eliberarea
lui Dinu Murguleț, din Tănase Scatiu, de sub tutela arendașului
vrea să simbolizeze comuniunea sufletească, apropierea socială
dintre „boierul cel bătrân, boierul nostru" și masa țăranilor
obijduiți de fostul arendaș, acum devenit moșier. Cele „două
clase pozitive44, singurele iubitoare de pământ, nu pot fi
concepute decât laolaltă, înlăturând din cale „viniturile44. în acest
cadru armonios, în care morbul antinomiilor nu-1 aduce decât
arendașul sau politicianul din pătura superpusă, e aproape firesc
ca nici unul din elementele raportului boier-țăran să nu cugete
la reformarea structurilor, prin împroprietărire. Astfel de idei se
fac auzite pe la sate, dar ele sunt vehiculate „de fel de fel de
vagabonzi, care vin să le umple capul (țăranilor, n.n.) cu nerozii;
dar până acuma, la mine, - precizează boierul Murguleț - nimeni
nu-i ascultă.44 E vorba, firește, de propagandiștii socialiști, despre
care, dealtfel, Zamfirescu a scris și un roman (Lume nouă și
lume veche), eșuat în caricatură. Bătrânul e atât de convins de
cumințenia judecății sale, încât în fața acestei tentative de sucire
a minților iese din blândețea înțeleaptă, declarând că „dacă aș
prinde pe unul odată, ce mai probă de bătaie i-aș da... Bătaie la

275
scară, și să poftească să reclame44. Singura împotrivire a țăranilor
e pornită contra arendașului care vrea să le răpească, prin
judecăți oneroase, pământurile pe care le au în proprietate. Și ei,
ca și boierii de neam, doresc ca lucrurile să rămână în structurile
existente. Schimbările nu pot fi decât nefaste. îmbunătățirea și
progresul nu pot veni decât de la bună gospodărie, rânduială
onestă în administrație, utilizarea rațională a mașinilor, stârpirea
arendășiei și a politicianismului. Interesele și nevoile țăranilor
le apără boierii, „iubitori ai pământului4'. Pentru că interesele
celor două clase pozitive sunt comune, iar inamicul - care
trebuie eliminat - e același.
E de mirare că sămănătorismul nu și-a recunoscut ideologia
în romanele lui Duiliu Zamfirescu. Destule puncte de vedere
care circulau în literatura agreată și cultivată de sămănătorism
se aflau în romanele din ciclul Comăneștenilor. Și doar ele
începuseră să apară din 1894 în Convorbiri (în 1898 îi apare în
volum primul roman din ciclu, în 1902 în război, în 1907
Tănase Scatiu), adică în epoca preșămănătorismului și a
sămănătorismului triumfător ! N. lorga ar fi putut să vadă în
romancier (ca în C. Rădulescu-Motru în 1904) „un tovarăș de idei
și de ideal44, pentru că unele motive ideologice erau cu adevărat
comune, opera în proză a scriitorului constituindu-se, în fond,
într-o punte practicabilă dintre junimism și sămănătorism. Dar
proteicul savant, ca și toți sămănătoriștii (și mai mulți erau de
proveniență ardeleană și legenda - falsă - a antitransilvănismului
scriitorului nostru nu putea trezi simpatii), a văzut în romancier
un inamic. Apoi gafele proverbiale - amintite - ale omului
Zamfirescu, distincția snobă și, mai ales, incidentul academic
din 1909 cu accent la nepotrivire de afinitate transformată în
vrajbă și dispreț reciproc. în fond, nici Duiliu Zamfirescu nu
agrea literatura sămănătoristă pe care o considera, cu siguranță,
ca fals țărănească. Cele două tabere, deși destul de apropiate
ideologic, au rămas izolate, lovindu-se continuu cu gloanțe care

276
nu erau oarbe. Dar în pofida acestei realități inamicale, opera
romanescă a lui Duiliu Zamfirescu face punte între cele două
curente care, oricum, se aflau în raporturi de rezervată
colaborare. Prin elementele sămănătoriste din opera sa, statutul
de dizident al lui Duiliu Zamfirescu în cadrele interioare ale
junimismului se întregește cu încă o dimensiune. Lămuritoare și
importantă.
*

O mișcare literară care apropie personalități distincte presupune

o conștiință estetică comună concretizată prin program, preferințe
tipologice și tematice, publicații, cenaclu, afinități create prin
amiciție, la care se adaugă, atunci când e cazul, liantul unor
activități practice în cadrul unei grupări politice. Mișcarea
literară a Junimii a beneficiat aproape de toate aceste modalități
coagulante, apărând în conștiința epocii ca o direcție unitară, cu
program și orientare precizate. Aceasta nu a anulat posibilitatea
manifestării factorilor de divergență, configurate prin statutul
special al operei unor personalități ca Eminescu, Caragiale.
Creangă sau Duiliu Zamfirescu. Unitatea s-a exprimat, ca în
atâtea rânduri, prin diversitate, iar convergența a legitimat și a
făcut posibilă divergența. Poate că tocmai această libertate de
exprimare, de mișcate și acțiune a fost condiția configurării
Junimii și a junimismului. Solidaritatea junimismului literar s-a
hrănit din încurajarea personalităților indiferent de formula lor
estetică, ideologică sau temperamentală. E adevărat că această
libertate în manifestare a fost atent supravegheată de factorii
tutelari pentru a nu lua forma antinomiilor fundamentale. Dar
până la punctul tolerabil s-a putut exprima cu acuitate și forță
penetrantă.
Concepând Junimea ca o mișcare literar-culturală și politică
cu profil complex, e drept să vedem în opera literară (ca și în
cea publicistică) a marilor ei creatori o modalitate (adesea cea

277
mai importantă) de impunere a junimismului în conștiința
publică. Chiar ideologia sa, nu numai cea literară, dar și cea
socio-politică sau filozofică, își datorează, nu în mică măsură,
penetrația și audiența marilor creatori de care a avut parte
Junimea. Iar influența mișcării inaugurate la 1864 a fost - cine
nu știe ? -, pentru literatura și cultura românească, imensă.
Legitimitatea esteticului, descurajarea mediocrităților (deși
destule au fost, mai mult sau mai puțin, tolerate și în Convorbiri).
cultivarea literaturii populare, impunerea realismului ca formulă
estetică necesară, omagiul limpidității clasice și al visării
romantice se datoresc, în bună măsură Junimii și junimismului.
Criteriile junimiste au devenit axa de ordonare a valorilor.
Eforturile Junimii de a limpezi de a organiza, de a îndruma și
înfrumuseța au fost salutare. Repetăm un loc comun, necesar
însă de menționat și aici. Fără marea literatură de care au avut
norocul Junimea și Convorbiri literare, junimismul nu ar fi
devenit ceea ce, din fericire, a fost.
CAPITOLUL 6

POLEMICI
 Ofensiva pornită de Junimea pentru modificarea întregii
orientări a organismului suprastructural a stârnit, cum era de
așteptat, împotrivirea unanimă a reprezentanților vechii orientări.
Curentul de idei care se afirma în capitala Moldovei este urmărit
cu atenție de cercurile intelectuale de la București, de centrele
culturale transilvănene și mai ales din Iași, unde cei grupați în
„Fracțiunea liberă și independentă44 erau scandalizați de opiniile
junimiștilor. Rând pe rând, toate luările de atitudine publică ale
fruntașilor junimiști sunt combătute violent, denunțându-se
„pericolul44. Treptat, se organizează o adevărată campanie, pe un
front relativ unitar, care aplatizează - față de acest obiectiv -
disputele intestine (grupul V. A. Urechia, grupul Hasdeu, grupul
fracționiștilor dirijat de N. lonescu etc., de obicei angajate în
polemici aprinse, colaborează în lupta împotriva junimismului).
în bătăliile angajate de Junimea se deosebesc cu claritate
două faze distincte: perioada de până la Contemporanul, când
replica vine din tabăra intelectualilor de formație liberală și a
unor oameni de știință ca Șt. Mihăilescu, și perioada marii
dispute cu direcția revistei socialiste.
Era fatal ca apariția junimismului, cu lupta sa hotărâtă
împotriva minciunii și a formelor goale, să stârnească o aprigă
împotrivire. Junimismul a devenit, în acest fel, sinonim cu
antinațional, cu cosmopolitismul germanofil, tot atâtea acuzații

281
perfect neadevărate. în egală măsură se denunța la societatea
ieșeană spiritul retrograd al vederilor social-politice, preopinenții
socotindu-se purtătorii de cuvânt ai unor opinii progresiste. în
realitate, demagogia unor cercuri Liberale avea menirea de a
ascunde esența, în fond retrogradă, a atitudinii adoptate față de
probleme-cheie, ca aceea a chestiunii rurale, care nu se prea
deosebea de a junimiștilor.

1. Ofensiva antijunimistă e pornită încă în faza dinaintea

apariției Convorbirilor literare, a literaturii vorbite (vrem să
spunem prelegerile publice), din partea profesorilor liberali
ieșeni și a lui Hasdeu, care, încă în 1863, se ridicase împotriva
conferințelor maioresciene, prin anunțul încărcat de ironie
publicat într-o revistă a sa1. Studiul maiorescian din 1867
ridicase protestul unanim al cercurilor intelectuale amintite.
Ofensiva o pornește A. Densusianu, prin cunoscutul articol din
Federațiunea, în care - printre altele - denunța pretinsul plagiat
după Fr. Th. Vischer. („Scriitorul, pretindea Densusianu, a avut
nesocotința, a cutezat chiar să copieze așa-numitele sale teorii
estetice din un scriitor german, despre care dealtminterea tace
ca mormântul, voind să păuneze la noi cu penele altuia - fabula
coțofanei.") La aceasta Maiorescu n-a răspuns niciodată.
Obiecția principală a lui Densusianu nu era însă plagiatul, cât
faptul că Junimea „aruncă anatema asupra subiectelor istorice,
sentimentelor și tendințelor naționale", atacând poeți ca Sion, și
mai ales Andrei Mureșanu2.
Densusianu avea dreptate să respingă anatema aruncată de
Junimea asupra temelor social-patriotice. Numai că aceasta nu

1 Vezi Lumina, 1863, nr. 10, p. 69-71

2 A Densusianu, Critica unei critici, Federațiunea, Pesta, I, 1 868,
nr. 82, mai-iunie 1868. Reprodus și în volumul din 1887, Cercetări
literare.

282
putea oferi temei pentru supralicitarea producțiilor antipoetice
ale unora dintre fruntașii scrisului românesc de atunci, chiar dacă
versificau motive naționale. Ardelenii vor întreține în continuare
disputa. Cam în același timp cu articolul lui Densusianu, în
publicistica ardeleană se ia atitudine și împotriva articolului
datorat tot lui Maiorescu. Limba română în jurnalele din Austria
în care se avertiza serios asupra fenomenului gravei denaturări a
limbii române în publicistica de peste Carpați. Articolul, care
și-a propus din capul locului „scopul de a arăta acea direcție
falsă a autorilor români din Austria (...care) sistematic, după
deprinderea obștească. în fiecare număr publicat de dânșii, fac
greșeli neiertate în contra limbei române4', a primit de îndată
replica ardelenilor. George Bariț îi amintea conducătorului
Junimii: „A cere de la noi astăzi ca să scriem pe placul d-lui Titu
Maiorescu ar fi tocmai ca și când ai cere astăzi de la ofițeri ca
între șuierăturile gloanțelor și între vaietele răniților să scrie
raporturi și buletine elegante și caligrafice (...). în marele număr
de proverbe românești este și unul care zice: «Satul arde, baba se
pieptănă»4'1. Articolul lui Bariț sublinia sumedenia de îndatoriri
și responsabilități de interes național pe care le cumulează
gazetarii români din Ardeal. încât preocupările stilistice nu mai
pot fi luate în seamă, amintind totodată că asemenea defecțiuni
ca cele semnalate de Maiorescu se întâlnesc și în publicistica din
Muntenia și Moldova. losif Vulcan, în același spirit, răspundea:
„D-sa ne înșiră niște greșeli bagatele, care în ziare scrise de
multe ori în pripă nu se pot înconjura. Erori de aceste putem să
cităm și noi d-lui Maiorescu din foile de peste Carpați (...). Să-1
lăsăm dară ca să mai cerce nod în papură442. Răspunsurile celor
doi ardeleni nu înlăturau obiecțiile lui Maiorescu. în sine juste.

1 G. Bariț, Critica în „Convorbiri literare", Transilvania, 1868,

p. 366.
2 losif Vulcan, Familia, nr. 2, din 2 iunie 1868.

283
Pentru că nici multitudinea îndatoririlor, nici faptul că asemenea
atentate la puritatea limbii se înregistrau și la București sau Iași
nu puteau scuza deficiența semnalată de Convorbiri literare.
Polemica angajată de ardeleni1 va primi curând întăriri
din partea cercurilor antijunimiste bucureștene. Or, în 1869,
unele publicații bucureștene. deși de orientare vădit contrară
junimismului, nu se angajează în polemică. Chiar Adunarea
Națională a lui V. A. Urechia își îngăduia amabilități la adresa
revistei ieșene și a conducătorilor ei. într-un număr din 1869 se
inserase următoarea informație: „Dl. Negruzzi, directorul
escelentei foiă Convorbiri literare, este de câteva zile în
București^. Aceasta, deși anul 1869 înregistrează apariția
cunoscutului studiu în contra direcției de astăzi în cultura
română. Faptul nu trebuie să mire. Ieșeanul V. Alexandrescu (mai
târziu Ureche sau Urechia) a fost coleg și prieten cu Maiorescu,
sprijinindu-1 decisiv și în procesul înscenat în legătură cu Școala
centrală de fete. (Urechia era atunci - din iulie 1864 - director

1 Nu ar trebui să se înțeleagă de aici că între Junimea și

intelectualitatea transilvană ostilitatea a fost totală. Un studiu din 1943
datorat lui I. Verbină [losif Pervain] (Aspecte din lupta junimistă în
Transilvania), apărut în voi. I din revista universitarilor ardeleni: Studii
literare, a demonstrat că dincolo de știutele momente tensionate au
existat importante și deloc convenționale raporturi de apropiere între
Convorbiri și intelectualii de dincolo de Carpați. Prețuire pentru
activitatea Junimii și a revistei ieșene au avut nu numai unele societăți
culturale (de lectură) ale tineretului transilvan, dar și unii fruntași ai
cercurilor scriitoricești. lacob Negruzzi a știut, cu tactul și spiritul său
de conciliere, să topească ostilitatea, răspândind revista sa în Ardeal,
aducând în paginile Convorbirilor condeie transilvane, unii dintre ei
devenind (ca Miron Pompiliu sau loan Slavici) junimiști stimați și
pretuiți în cenaclu. Dealtfel, după 1880 și cei mai înverșunați adversari
ai Junimii (ca, de pildă, I. Vulcan) renunță la opiniile lor, frecventând
seratele din saloanele lui Maiorescu.

284
în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii și, în această calitate, l-a
apărat pe prietenul său.) Nu e hazardat să credem că de ar fi
rămas în Iași, V.A. Urechia ar fi frecventat ședințele Junimii,
chiar dacă datorită convingerilor sale social-politice nu ar fi
putut deveni un junimist. Ruptura s-a produs, probabil, prin
1866-1870 datorită unor motive de ordin politic. Urechia, liberal
convins, a devenit adeptul decis al grupării rosettiste și nu putea
agrea conservatorismul, chiar dacă luminat, al junimismului.
Vrajba a devenit reciprocă1. Lucrurile nu se vor menține multă
vreme pe planul amabilităților. în 1870, la redeschiderea
ședințelor societății bucureștene Românismul, Hasdeu, în cuvântul
inaugural, declara că „România piere prin cosmopolitism", pentru
că „generalitatea cosmopolită trage după sine pieirea
individualității naționale", fiind dușmanul cel mai înverșunat al
adevăratei umanități pe care o pogoră până la o brută
uniformitate"2. Aici se cuvine amintit și discusul lui G. Bariț cu
ocazia primirii în Academie a lui A. Papiu-Ilarian. Noul
academician evocase figura lui Gh. Șincai. în discursul de
răspuns, Bariț sublinia patriotismul istoricului ardelean, luând
totodată poziție față de acele opinii cosmopolite care contestă
valoarea științifică a operei lui Șincai; - „în zilele noastre -
revenea Bariț' - a început a se forma o școală așa-numită a
cosmopoliților, care-și bat joc de ideea naționalității, pe care nici
că o pricep deloc"3. în același an, 1869, Hasdeu4, și el nemulțumit
de opiniile antibămuțiene ale lui Maiorescu, găsește prilejul de

1 Cf. Alexandru George, prefața la frumoasa ediție V. A. Urechia,

Scrieri literare, Editura Minerva, 1976, p. XVIII-XX.
2 Columna lui Traian, 30 sept. 1870.
3 Analele Societății academice române, 1869, tom. II, p. 64.
4 Să menționăm că Hasdeu avea toate motivele să-1 dușmănească pe
Maiorescu. Fuseseră colegi de profesorat la Iași - unde nu s-au agreat
defel, când Maiorescu, după ce îl sprijină pe Hasdeu de furia muribundă

285
a apăra memoria veneratului dascăl ardelean. Recenzează Albina
Pindului (revista bilunară a lui Gr. H. Grandea), numărul din
prima jumătate a lunii iunie din 1869 și, firește, trimite o săgeată
la adresa Convorbirilor'. „Albina Pindului nu-și bate joc de
venerabila memoriă a lui Bărnuț, nu neagă existența vechiei
noastre literature naționale, nu păcălește pasiunea poporului de
a invoca la tot pasul numele lui Ștefan și Mihai, nu ia peste
picior limba fraților noștri de peste Carpați; nu ! dar tocmai de
aceea, fiind cu mult mai românească decât Convorbirile, cele
prea cosmopolite, ea nu numai că merge mai bine la inimă, dar
chiar se rătăcește mai puțin, fiindcă simte ceea ce vorbește, iar
nu repetă într-un mod mecanic ecourile străinătăți?*1.
Peste un an Hasdeu condamna în termeni violenți reluarea
atacului antibămuțian de către Maiorescu, cu ocazia debutului
său parlamentar. Directorul Columnei lui Traian îl denunța pe
acel care „a pălmuit în sânul Parlamentului, cu o cinică vervă pe
însuși părintele doctrinei naționaliste44, evidențiind raporturi de
continuitate între politica guvernului conservator și ofensiva
tinerilor ieșeni de curând înregimentați în partidul lui Lascăr
Catargi. „Reacțiunea practică de la cârmă - scria Hasdeu - îmi
aduce aminte reacțiunea teoretică de la Convorbiri literare™2.

a unor profesori ieșeni, e nevoit să li se alăture, care îl acuză pe Hasdeu

de „frivolitate și lipsă de moralitate44 probate în nuvela Duduca
Mamuca, apărută în Lumina. Acuzația, după ce autorul și-a publicat
nuvela și în volum deși fusese avertizat să nu o facă, a fost luată în
seamă și Hasdeu a fost destituit - în 1863 - din postul de profesor al
Universității ieșene. Numai gestul lui Odobescu, pe atunci ministru al
Cultelor, i-a adus, la București, un post în Comisia pentru evaluarea
bunurilor mănăstirești. Hasdeu nu l-a uitat pe Maiorescu și amicii săi,
antipatiei inițiale din perioada ieșeană adăugându-i-se convingerile
politice diametral deosebite.
1 Traian, nr. 26 (7 iunie), 1869, p. 104.
2 Columna tui Traian, 30 aug. 1871.

286
Dincolo de vehemența xenofobă a articolelor sale, trebuie
subliniată clarviziunea cu care Hasdeu a descifrat fondul social
al campaniei junimiste și raporturile de concordanță între aceasta
și politica guvernului conservator. Dealtfel. întreg anul 1871,
revistele bucureștene vor duce o adevărată campanie împotriva
societății ieșene. Direcția nouă ridicase o furtună de proteste.
Gheorghe Panu relata că „ceea ce produce în lumea literară din
țară o adevărată explozie de indignare este, cum am spus și
altădată, publicarea articolelor Direcția nouă de d. Maiorescu4'1.
Negarea din articolul lui Maiorescu a aproape tuturor
valorilor scriitoricești consacrate a scandalizat deopotrivă pe cei
încriminați și pe admiratori. Cercurile intelectuale bucureștene
nu vor întârzia cu răspunsul. La nici două luni de la apariția
primei părți din articolul lui Maiorescu, Columna lui Traian
publică următoarea notiță: Convorbiri literare din Iași se laudă
printr-un articol al d-lui Maiorescu de a fi creat o nouă direcțiă
poetică, pe lângă care un Bolintineanu, un Sion, un Mureșanu și
alții sunt niște pigmei. în realitate, nici chiar această nouă
direcțiă nu este de tot nouă... Cu toate astea, noi, unii, nu credem
de cuviință a contesta școalei d-lui Maiorescu mult dorita
paternitate în sfera galimatiei, și pentru ca toată lumea să vadă
ce fel de poeziă anume este noua direcțiă a Convorbirilor
literare vom reproduce în fiecare număr al Columnei lui Traian,
sub modesta rubrică a Varietăților, câte o mustră din muza d-lor
alde Bodnărescu, Eminescu, Pogor, lacob Negruzzi, Matilda
Cugler etc.4'2 în trei numere, sub titulatura Poezia-Maiorescu, se
reproduc după Convorbiri trei poezii din Matilda Cugler, lacob
Negruzzi și Eminescu (Noaptea)3. Polemica e continuată la

1 G. Panu, Amintiri de la Junimea din Iași, București, 1908, voi. I,

p. 36.
2 Columna lui Traian, 9 iunie 1871.
3 Ibidem, 25 iunie, 28 iunie 1871.

287
aceeași scară, fiecare număr al revistei lui Hasdeu conținând,
într-un fel sau altul, câte o săgeată critică la adresa cenaclului
ieșean.
Cunoscute au rămas farsele lui Hasdeu împotriva Junimii,
făcute cu dublul scop de a demonstra slăbiciunea noii direcții și
de a evidenția germanismul junimiștilor. Traducerea (Eu și ea),
apărută în numărul din 15 iulie al Convorbirilor literare, a fost
consemnată ca prima farsă a lui Hasdeu. Gablitz, poetul din care
se traducea, era inventat, ca și numele traducătorului (M. I.
Ellias). textul fiind o compoziție ad-hoc a lui Hasdeu. Grupul
bucureștean, în frunte cu Hasdeu. recoltase un mare succes,
relatat în Columna lui Traian, Trompeta Carpaților, Familia,
Telegraful, după textul (Un rămășag) redactat de Hasdeu. în
articol, autorul farsei povestește că la o întâlnire prietenească
din locuința sa, când discuțiile erau în toi, le-a parvenit numărul
din Convorbiri în care se publica Direcția nouă. Discuțiile și
protestele au fost furtunoase. în consecință, „pentru a arăta cât
de ridicole sunt toate criticile în bine și-n rău ale d-lui Titu-Liviu
Maiorescu, eu propusei atunci un rămășag cu deplină certitudine
că nu este nici o galimatie pe fața pământului în proză sau în
versuri pe care Convorbirile literare să nu se grăbească a primi
în sânul lor, cu singura condiție esențială, ca să nu coprindă
nemic românesc. Drept probă luai condeiul și impovizai pre loc
următoarea frivolitate rimată:

EU ȘI EA
(Din Gablitz)

Ca o liră fără sunet.

Ca un fulger fără tunet,
Ca un râu tară murmur,
Ca o pasăre tăcută,
Ca o casă ce stă mută
Și pustie împrejur -

288
 Astfel sunt și eu (vai mie '),
Formă fără melodie.
Pur spectacol far’ idei
De când dânsa nu-i sub soare,
Și puterea-mi cântătoare
A pierit cu moartea ei.

M. I. Ellias

...Am câștigat rămășagul.“ Și, în încheiere, autorul farsei

sublinia că acceptarea de către revista junimistă a poezioarei era,
după el, „cea mai solidă măsură despre seriozitatea de criticism
a d-lui Titu Liviu Maiorescu și cea mai generoasă răzbunare
pentru acei scriitori români, filozofi, istorici, filologi, beletriști
pe care îi batjocoresc mereu Convorbirile literare. Ecce-văNoua
Direcțiă !‘q Succesul farsei a fost real. Maiorescu s-a simțit
obligat să răspundă (în contra unei copilării) și cu un ton sobru
demonstrează - cu dreptate - că farsa nu-1 privește personal și ea
nu poate dovedi șubrezenia criticismului și a direcției anunțate
de el, cu atât mai mult cu cât nu e redactor al Convorbirilor, iar
în timpul acceptării și publicării traducerii nu se afla la Iași. (G.
Panu confirmă că Maiorescu și Negruzzi nu au fost prezenți la
ședința în care a fost discutată traducerea din Gablitz, fiind, ca
deputați, la ședințele Camerei. Poezia a fost admisă de Miron
Pompiliu, locțiitor al lui Negruzzi, citită foarte frumos de
Eminescu și apreciată de Pogor.2) Răspunsul lui Maiorescu nu a
satisfăcut pe nimeni (nici pe membrii cenaclului), Hasdeu
continuând să beneficieze de succesul farsei sale.
Trecând peste episodul Beția de cuvinte, asupra căruia vom
reveni, amintim aici a doua farsă a lui Hasdeu. După ce în 1873

1 Hasdeu, Un rămășag, Columna lui Traian, 11 aug. 1871.

2 G Panu, op. cit., p. 363.

289
Revista contimporană publicase Muza de la Borta rece, piesă
voit satirică de M. Zamphirescu, dar fără duh și vulgară, în 1875,
în noua publicație a lui Hasdeu, Revista literară și științifică,
apare relatarea celei de a doua farse. Improvizația lui Hasdeu La
noi. cu acrostihul „La convorbiri literare", semnată P. A.
Călescu, a apărut în revista cenaclului ieșean1. Cum Negruzzi
schimbase la începutul unui vers „virgină timoroasă44 cu
„Fecioară sfiicioasă44, acrostihul apărea acum „La conforbiri
literare44, ceea ce îi dădea prilejul lui Hasdeu să invoce din nou
,Jîlogermanismul grupării ieșene44.2 Autorul celei de a doua farse
urmărea, cum mărturisise apoi, „ca așa-numita nouă direcție
să-și recunoască nulitatea în modul cel mai solemn, s-o
mărturisească în fața lumii întregi443. Relatarea aceasta a lui

1 Convorbiri literare, nr. 11, februarie 1875.

2 Revista literară și științifică, 15 febr. 1876. Nostim e că numai cu
trei numere înainte (nr. 8 noiembrie), Negruzzi îi răspundea la
Corespondență unui grafoman care se voia publicat: „D-lui D.S A.
Văzut-ați acum vre-un acrostih publicat de noi ? Faceți alte încercări44
(p. 332). Și la trei numere după această declarație avertisment, Negruzzi
se lasă prins în plasa păcălelii lui Hasdeu, fără a observa acrostihul care
ar fi trebuit să bareze drumul poeziei spre tipar. Dar nu e exclus ca
Hasdeu, citind corespondența din nr. 8, să fi compus anume poezia pe
canavaua acrostihului, atât de strident și izbitor, pentru a spori
usturimea lecției și efectul ilariant al farsei.
3 Grupul lui Hasdeu a așteptat cu nerăbdare, într-o taină desăvârșită,
apariția Convorbirilor pentru a constata dacă păcăleala s-a pnns. De
îndată ce a apărut numărul cu pricina, jubilând, prietenii lui Hasdeu s-au
grăbit să dezvăluie fapta, amuzându-se foarte. De la București, Slavici -
amărât și iritat - comunica la Iași lui Negruzzi înștiințarea, vestindu-i
reluarea ostilităților. „Iubite d-le Negruzzi, grăbesc a te încunoștiința că
Hasdeu iarăși ne-a făcut o poznă proastă. Poezia La noi, semnată
„Călescu44 e un caraghiozlâc, pe care l-a făcut el. Mă iartă, dar nu înțeleg
ușurința Junimei. Poezia asta este într-adevăr superlativul gogomăniei.

290
Hasdeu a apărut în fruntea noii sale reviste, care își propunea să
opună noii direcții o alta sănătoasă („va fi nu o direcțiă nouă, o
direcțiă sănătoasă44).
După direcția nouă, gruparea ieșeană cunoaște o perioadă de
relativă expectativă. înregistrând atacurile sistematice ale
cercurilor intelectuale bucureștene și ardelene. în duelul acesta
necruțător, anul 1873 va consemna una dintre cele mai puternice
lovituri date de Junimea. E vorba de Beția de cuvinte. „Micul
studiu de patologie literară4’, strălucită pagină antologică în
literatura polemică românească, depășește sfera strictă a
exemplelor produse, diagnosticând o maladie generală a timpului.
E acea tiranie a vorbei de care amintea Caragiale, manifestată,
cum spunea Maiorescu, prin „întrebuințarea cuvintelor pentru
plăcerea sonului lor și fără nici un respect pentru acea parte a
naturei omenești care se numește inteligență441. Folosindu-se de
numai primele două numere din Revista contimporană, Maiorescu

Ei bine ! Nu e nime în Junimea care să cunoască Deșteaptă-te române ?

în sfârșit - să ne gătim de luptă.
Al d-tale devotat
loan Slavici
(Scrisoare la „4 faur 1876“, Torouțiu, II p. 275.)
Alecsandri, amuzat și el de farsa care a distrat o lume, îi trimitea lui
Negruzzi un mesaj de simpatie (la 14.III.1876) consolându-1 și
îndemnându-1 la seninătate: „...râzând eu însumi de renghiul
bucureștean, dar totodată mirându-mă de bogata sărăcie de idei și de
talente a Capitalei. Totul se reduce la deviza ridiculus mus pe care ar
trebui să o adopteze societatea literară și științifică ce s-a scrumat o
lună întreagă ca să producă no. 1 al broșurii (e vorba de Revista literară
și științifică, n.n.). Această opintire seacă trebuie să încurajeze și mai
mult pe redactorul Convorbirilor literare, singura foaie care este
serioasă și producătoarei (Cf. Scrisori, ed. Chendi-Carcalechi, p. 83.)
1 T. Maiorescu, Critice, ed. cit., voi. I, p. 237.

291
dezvăluia gravitatea acelei maladii a frazeologiei optimiste din
cauza căreia Văcărescu fusese declarat superior lui Goethe -
prin analiză comparată I1 -, Revoluția Franceză socotită nu
numai ca influențată, dar o continuare a răscoalei lui Horia, iar
Unirea Germaniei și Italiei consecință a Unirii țărilor românești
în 18592.
Studiul lui Maiorescu are meritul remarcabil de a fi fost
primul act public de împotrivire față de minciuna tolerată și
justificată, față de beția necontrolată a cuvintelor. în studiul său,
Maiorescu fixa fenomenul incriminat prin câteva exemple bine
alese din unele articole publicate în Revista contimporană. Sion,
într-un articol despre Conachi, denumea hexametre troheele lui
Dosoftei, vorbea de Junele adolescinte44 și de „înflăcărarea
convulsiunilor44. Pantazi Ghica, în carență de logică, scria într-o
nuvelă: „boieri, femei, copii, bătrâni, oșteni, ieșiră toți în liniște,
dar având pe figuri aceeași durere, aceeași exasperațiune,
aceeași disperare44, vorbea despre „Lumea tăcută și cuprinsă de
o adâncă întristare [care] păstra un silențiu lugubru44. V. A.
Urechia, într-un studiu, făcând paradă de erudiție, pretindea că
opera istoricului latin Ammianus Marcellinus poate servi pentru
cunoașterea perioadei lui Atila, deși istoricul latin nu mai exista
de mult când începuse domnia conducătorului hunilor; despre
Voltaire spunea că e un istoric al secolului al XVII-lea. deși
filozoful francez avea șase ani la sfârșitul acestui secol; Leibnitz
și Descartes erau citați printre istorici, iar pictorul Cimabue
transformat în arhitect. într-o proză a unui George Marian se
scria, că la o serată, o doamnă a deschis un caiet de Mozart „și
ne jucă nemuritoarea uvertură a operei Freischiltz" (de Weber)
etc., etc. Efectul articolului maiorescian a fost - mărturisesc

1 Vezi Adunarea națională, 8 iunie 1869.

2 Ibidem, 24 iulie 1869.

292
contemporanii - imens, copleșind în intensitate pe cel recoltat
de Hasdeu cu cele două farse.
Revista contimporană a trebuit să ridice mănușa. Au răspuns
Petru Grădișteanu1, V. A. Urechia2, D. Laurian și Pantazi Ghica
în altă publicație (Românul). La obiecțiile în sine, răspunsurile
sunt însă pe alături, precedându-se prin digresiune și ocol.
Maiorescu avea să intervină a doua oară3 în același an cu un nou
studiu de patologie literară, notând cu duritate, concis și
definitiv de fiecare dată când constata o ignoratio elenhi: „nu e
la chestie !"4

1 Vezi P. Grădișteanu, „Convorbiri literare " și „Revista contimporană"

în Revista contimporană, nr. 4, iunie 1873.
2 Ibidem, nr. 6/1 873.
3 T. Maiorescu, Răspunsurile „Revistei contimporane ", în Critice, I,
ed. cit.
4 Alături de aceste două pamflete, bijuterii de preț în literatura
genului, mai există unul, deloc știut, datorat lui Maiorescu (deși a
apărut în Timpul nesemnat, în perioada când criticul era redactorul foii
conservatoare). Prin modalitatea execuției amintește Beția de cuvinte.
Eroii acestui pamflet - uitat - sunt liderii fracțiunii libere independente
din Iași - adversarii din totdeauna ai lui Maiorescu, care au ajuns la
putere în 1876 prin venirea la guvern a lui I. C. Brătianu, (Nicolae
lonescu a fost chiar câteva luni ministru de externe.) îl reproducem -
după Timpul - integral. Comenta un discurs la Senat al lui
Kogălniceanu împotriva „fracțiunii libere și independente44 din Iași și a
universitarilor ieșeni fruntași ai acestei grupări. „D. lonescu are mai
bine de 20 de ani de profesorat. în acest lung timp nu a ieșit din pana
d-sale nici o carte de școală, nici o singură carte de știință istorică.
Cursul d-sale universitar este o perpetuă improvisație. De abia acum 4
ani a trebuit să vină aici în București să țină un discurs popular la
Ateneu, care apoi a trebuit să-1 tipărească și acesta numai o diatribă a
politicei zilei sub numele istoric al lui Mihai Viteazu. Afară de aceasta,
nu există de la d-sa decât 18 pagine tipărite acum vro 20 de ani asupra
unei frumoase mbnastin de călugărițe. De la d. Suciu, vechi profesor

293
 Dacă pe terenul disputei la obiect, colaboratorii Revistei
contimporane nu puteau să obțină câștig de cauză, fiind categoric
înfrânți, dreptate aveau numai atunci când evidențiau unele dintre
cauzele sociale ale criticismului junimist și consecințele practice
ale acestuia. V. A. Urechia („omul cu șapte nume‘‘. cum l-anumit
G. Călinescu), surprins de Maiorescu cu atâtea erori, pretindea
că este exponentul acelora care „cotinuăm a umbla în calea în
care românimea a intrat de la 1821“, și din această perspectivă

de dreptul roman, nu avem nici un rând tipărit din știința d-sale, de la

d-nu V. Ureche nici un rând, de la domnu Gheorghiu nici un rând, de la
domnu Emilian (St.) nici un rând, de la domnu Șt. Șendrea nici un rând,
de la d. Vizanti, profesor de istorie și literatura română la Universitate,
primul și cel mai grav obiect al universității române, avem din materia
sa singura lecțiune introductivă tipărită acum vro 5 ani în o broșură de
câteva pagine, care începe cu 3 rânduri latinești, în care spune că dedică
hune rnunus unui amic al său și trebuie să știți că munus este de gen
neutru și că hic, haec, hoc face la acuzativul singular neutru hoc și nu
hune și atunci știți totodată ce însemnează prof. de istorie și literatură
română de la Universitatea din Iași. Cine află asemenea lucruri despre
d. profesor Vizanti și l-a ascultat în Camera actuală ca deputat, cine a
ascultat pe d. Gheorghiu, alt deputat profesor de economie politică, cine
a auzit despre «finele omului este binele omului» al d-lui Ștefan
Șendrea, profesor agent diplomatic, cine a văzut pe d. Emilian aranjând
balurile reuniunii femeilor române din Iași, cine a asistat o singură dată
la lecțiile d-lui Suciu și V. Urechia, profesori-membri la Curtea de apel,
acela își va fi esplicat totala lipsă de scrieri din partea D-lor: acești
domni au fost atât de sterpi în literatură nu numai din cauza neglijenței
lor, ci mai ales din cauza complectei lor incapacități scientifice.
Dar, cum am zis, aceasta se cam simțea în Iași, masca era mai de mult
topită. ...Dară fracționiștilor le rămăsese o altă mască: masca abnegațiunii
patriotice. Ei nu fuseseră până acum la guvern și critica națională,
democratică, liberă și independinte le era încă ușoară și producea încă
efect... Acum însă, cu intrarea d-lui Nicolae lonescu la guvern, le-a venit
și această zi. Fracțiunea la guvern. Minune de patriotism ! Nu la mai

294
ideologică putea și el să-și surprindă adversarul în eroare.
Urechia se întreba: „să fie oare adevărat că în acești 50 de ani
nu s-a semănat decât negară și pălămidă în țărâna națională...?
Ne-am întrebat așa nu numai o dată de la 1863 de când - mai
întâi cu multă timiditate, apoi cu din ce în ce sporindă cutezanță
- norul filozofic se arătă pe orizontul Iașilor". V. A. Urechia
denunța aici exclusivismul junimist, negarea aproape a tuturor
valorilor românești de până la Direcția nouă, mutându-se

puțin se așteptau cei naivi. Deodată perdeaua se ridică și în locul

așteptatului areopag al adevăratei științi patriotice, scena ne reprezintă
un cuib de pânditori la vânătoare, care își aruncă coiful Minervei de pe
cap după cea dintâi funcție, poziție sau diurnă ce o pot ajunge și arunca
în traista lor. D. N. lonescu ministru rămâne și profesor, d. Suciu
profesor, plus membru la Curtea de apel, d. V. Ureche profesor, plus
membru la Curtea de apel, d. Șendrea profesor la Iași, plus agent
diplomatic la Paris, d. Tzone, profesor la Iași, plus inspector general
peste 900 chilometre drum de fer, d. Gheorghiu profesor, care n-a avut
timpul să scrie un rând de știință de când e la Universitate, vine la
Camera din București, d. Vizanti, profesor care a avut timpul să scrie
hunc-munus de când e la universitate, merge la percheziția deputatului
Donici din Vaslui și apoi fuge la diurna din București. La urma
urmelor, numai bietul profesor Emili an se va alege cu abnegația
patriotică, care și astăzi în timpul ce-i rămâne liber de la nepublicarea
sciinței D-sale universitare aranjează gratuit balul reuniunei femeilor
române din Iași.
Această stare rușinoasă a fracțiunii represintate prin unii profesori ai
Universității din Iași trebuia odată să fie destăinuită; trebuie să fie
sfâșiat înaintea țării vălul ce o acoperea până acum, trebuia să se
gândească odată reprezentanții națiunei dacă e bine ca acești profesori
fracționiști, pitulați sub scutul onorabilității, să mai ție încă vro 8
generați uni ale junimei universitare înlănțuite de neștiința lor sau de
nepăsarea lor în materie de șciință (București 4/6 februarie,
Universitatea din Iași, in Senat, Timpul, II, 28 [5 febr.] 1 877).

295
 începuturile culturii noastre la 1870. Perfectă dreptate avea
Urechia când, protestând împotriva cerințelor lui Maiorescu de a
se desființa unele facultăți în favoarea școlilor primare,
restabilea interdependența celor două forme de învățământ,
reliefând una din marile erori ale criticismului junimist: „Tocmai
contrariul este adevărul, că învățătura primară nu poate a se
extinde, a înflori decât cu condiția prealabilei extinderi, înfloriri
a culturei superioare în societate44, pentru că „instrucțiunea
primară nu este solidă într-o țară decât când nu-i lipsește un bun
și numeros personal didactic. Iară un bun și numeros personal
didactic nu poate avea instrucțiunea primară în o țară decât cu
condițiunea de nu a priorității, cel puțin a sincronisticii existente
a unui învățământ secundar foarte ales, care și acesta nu poate
exista decât cu condițiunea sine qua non a priorității sau a
sincronisticii existente a unui învățământ superior și a
instituțiunilor sale... Dacă erau pe la 1820 bărbați ca d. T. M. erau
amenințați să nu fim azi nici ceea ce suntem; eram amenințați să
fim ajunși a ne lăuda doară cu mii de școli de paracliseri și fără
nici o umbră din acea cultură care singură e mai bună școală
pentru popor decât pa, vo, ga, di, zo, ni, ke...441
Opinie adevărată (chiar dacă nu era „la chestie !4‘) - ce
amintește de reproșurile lovinesciene la adresa criticismului
junimist - pe care V. A. Urechia o susținuse și în 1869, într-un
articol din Adunarea națională2. Aceasta dovedea că în lupta
împotriva minciunii, adevărul nu era întotdeauna de partea
junimiștilor. Iar V. A. Urechia, victima ridiculă din Beția de
cuvinte, ce-i drept pentru inadvertențe reale, era și atunci - are
dreptate Alexandru George - dar mai ales a devenit mai târziu
incontestabil superior multor membri ai cenaclului ieșean care

1 V. A. Urechia, Noua Direcțiune din Iași, Revista contimporană,

1873, aug., nr. 6, p 542-543, și nr. 7, sept, p. 603-604.
2 Adunarea Națională, 3 iulie 1869.

296
s-au amuzat foarte la lectura admirabilului pamflet maiorescian.
Inițiativele sale culturale și cărturărești, de om al începuturilor
peste tot (universitate, școli secundare și primare, academie,
atenee, publicistică) sunt incontestabil de mare merit cum demne
de interes rămân lucrările sale științifice: cele 14 volume din
Istoria românilor (1891-1903), utile și azi pentru documentele
conținute, sau Istoria școalelor în patru volume, (1892-1901).
Și e tot atât de păcat pe cât e de nedrept că inegalabila artă
maioresciană l-a acoperit de ridicol - chiar definitiv ? -, deși
ceea ce a rămas de pe urma sa (inclusiv unele bune pagini de
memorialistică publicate de Alexandru George în volumul
antologic din 1976 mai înainte pomenit) prezintă merite
incontestabile, reclamând o posteritate mai dreaptă și mai
înțelegătoare.
în bătălia pe care o ducea gruparea ieșeană, ostilitățile nu au
fost, firește, purtate numai de Maiorescu. L-au secondat de
aproape ceilalți membri ai cenaclului: Carp, Panu, Xenopol,
Eminescu, Negruzzi, Petre Missir, V. Burlă, V. Tassu, Gr.
Buicliu. Mai însemnate s-au dovedit a fi contribuțiile pe această
linie ale lui Carp și Panu. Carp îi purta lui Hasdeu o inimiciție
profundă și constantă, începută de timpuriu, încă din 1865, când,
sub pseudonimul P. Bătăușul, criticase într-un ziar obscur
(Cugetarea) lucrarea lui Hasdeu, Ion Vodă cel Cumplit. Carp se
arăta scandalizat aici de faptul că „Ion Vodă e în ochii dumitale
un domn național și democrat pentru că a prigonit pe boieri și
pe călugări41, subliniind absolutismul domnului moldovean. Dar
Carp, care-i reproșa lui Hasdeu lipsa simțului istoric, falsificarea
datelor epocii pentru a se omagia figura lui Ion Vodă, nu
înțelegea faptul elementar că lupta domnului împotriva boierilor
era dictată de nevoia obiectivă a centralizării statale, minată de
tendințele spre autonomie ale boierilor. Dogmatic, Carp îl acuză
pe Hasdeu de nesocotirea unor principii - după el - cu o
valabilitate universală („nu înțelegeți că controlul personal poate

297
fi bun sau rău, după omul care îl aplică - unii susțin chiar că e
totdeauna vătămător4'), fără a se ține seama de condițiile
momentului istoric, când tendința spre absolutism era un fapt
necesar1. în 1867, Carp îl atacă din nou pe Hasdeu, încercând să
desființeze Răzvan și Vidra. La a doua ediție a piesei lui Hasdeu,
în Convorbiri literare apare articolul critic al lui Carp, nedrept și
sentențios. Piesa e considerată „o elucubrație44 și „o mistificație44,
apelându-se - cum spuneam într-un capitol precedent -, pentru
a-i demonstra slăbiciunea, la Aristotel și Schopenhauer. Pe baza
acestor principii se concludea că Răzvan și Vidra „nu e alta decât
o istorioară dialogată, a cărei diferite faze sunt fără legătură și a
cărei personagiuri nu după legile interioare ale fiecărui caracter,
ci după capriciosul plac al autorului44. în final, se afirma în
termeni definitivi că lucrarea lui Hasdeu este „o dramă fără
acțiune și fără caractere", iar autorul ei e sfătuit „de a se întoarce
la redacția lui Aghiuță. Acolo îi este vocația.442 întreaga recenzie
e nedreaptă, judecățile de valoare lipsite de obiectivitate și false,
prima noastră dramă romantică fiind în realitate solid construită,
iar personajele caracterizate în acțiune. Hasdeu nu a uitat
nedreptatea. La a patra ediție a piesei, publică drept prefață
articolul lui Carp, acum învins de opinia unanimă a publicului.
La contribuția lui Carp în disputa cu literații bucureșteni trebuie,
în sfârșit, adăugat și articolul la care ne-am mai referit, prin care
îl desființa pe Sion ca fabulist, comparându-1 - ca să-i demonstreze
platitudinea - cu Lessing și La Fontaine. Așadar, cele trei
manifestări ale lui Carp pe teritoriul criticii literare sunt toate
săgeți ascuțite împotriva adversarilor bucureșteni.

1 Articolul a reapărut în Revista Dunării din 1866. După E.

Lovinescu, P. P. Carp, critic literar și literat, București, 1941, p. 44.
2 în Convorbiri literare, 15 noiembrie 1867. Apud, op. cit , 61.

298
 Important în marea dispută angajată de Junimea este - cum
spuneam - aportul lui Gheorghe Panu. Dacă pe tărâmul literaturii
și publicisticii în general, Junimea izbutise să-și învingă total
adversarii, în cel al științei istorice, Hasdeu și școala lui
continuau să domine, bucurându-se de un prestigiu deplin
meritat. Hasdeu apărea pe bună dreptate drept purtătorul de
cuvânt al unei noi scoli în istorie, opusă cu totul modalității
istoricilor latiniști. Conducătorii Junimii suportau foarte greu
această situație, care însemna, în ultimă analiză, o probă a
faptului că și adversarii aplică principiile adevărului în știință,
creând într-un domeniu important opere durabile. Pentru
atacarea lui Hasdeu era nevoie de un istoric care să poată
descoperi eventualele erori în lucrări de mare erudiție. Sarcina
aceasta și-a asumat-o Gh. Panu în condițiile și cu rezultatele
menționate în capitolul I al acestei cărți. în Studiul istoriei la
români, Panu se străduiește să stabilească asemănările și
deosebirile dintre vechea și noua școală în istorie, formulând -
evident - judecăți defavorabile pentru Hasdeu: „Școala lui
Hasdeu, influențată de vechiul spirit (al școlii istorice ardelene
n.n.), este în privința adevărurilor generale aproape identică cu
școala cea veche, ea a adus însă multe cunoștințe lăturalnice noi
și bune, acestea rezultând mai cu seamă din bunătatea metodei
ce întrebuințează^ 1. Cu tot ecoul înregistrat, studiile lui Panu nu
au izbutit - evident - să năruie prestigiul de istoric al lui Hasdeu,
după cum cel de filolog nu a fost cu nimic prejudiciat de studiile
lui Burlă. După eșecurile care au fost totuși înregistrate cu
XenopoL Panu și Lambrior, Junimea nu demobilizează și în 1893
Maiorescu continua să persevereze în ideea formării unui istoric
al societății, sfătuindu-1 pe Mehedinți să renunțe la specializarea
în geografie și să abordeze istoria, „dar o istorie în sensul școalei

1 în Antologia ideologiei junimiste, București, 1943, p 398.

299
lui Ranke, nu fantasmagorism â la Hasdeu. Xenopol, N.
Densusianu441.
*

Un alt adversar neîmpăcat al Junimii a fost ardeleanul A.

Densusianu. Prin convingeri și formație aparținând vechii orientări
culturale, criticate de junimiști, A. Densusianu avea să-și ridice
glasul chiar cu ocazia publicării studiului maiorescian din 1867
(O cercetare critică), denunțând plagiatul din Vischer și
protestând împotriva criticismului junimist. Ieșirile polemice ale
lui Densusianu sunt cu totul nefericite, profund reprobabile (G.
Călinescu le-a numit „dobitocii"), neaducând - nici chiar în
epocă - nimic consistent în disputa antijunimistă. Denunțatul
plagiat s-a demonstrat - cu timpul - fals, iar atacurile oarbe,
primitive împotriva lui Eminescu probau o totală atrofiere a
gustului și fondului aperceptiv. Un critic care îl respingea pe
Alecsandri, îl nega total și cu violență pe Eminescu, opunând,
în schimb, pe Sion și A. Mureșanu, nu poate fi luat în seamă.
Maiorescu, care nu a răspuns articolului din 1868 din
Federațiunea, l-a nimicit, pur și simplu, cu prilejul apariției, în
1885, a lucrării lui Densusianu Istoria limbei și a literaturei
române, în pamfletul în lături (din 1886), prin duritatea
sentințelor - juste - o adevărată execuție morală. Și nu e o
întâmplare că începea eseul cu vestitul avertisment din Poeți și
critici. („Fără îndoială, în mijlocul unei activități critice pentru
răspândirea lucrărilor sănătoase, ce va simți, pe ici, pe colo, și
necesitatea unei lovituri directe în contra nulităților care se
amestecă, fără chemare. în ale literaturii: un energic «în lături !»
va trebui din când în când să fie rostit în orice mișcare
intelectuală44). Termină apoi, tot atât de dur, după un edificator

1 I. E. Torouțiu, op. cit, voi. IX, p. 249.

300
examen comparat între poezia lui Alecsandri și Andrei
Mureșanu, invitându-i pe cititori să i se asocieze în acțiunea de
ecarisaj: „Ești acum convins, iubite cititor ? Ești convins și
despre valoarea poetului Mureșanu și despre valoarea criticului
Densușianu ? Dacă ești convins, atunci fă bine, subscrie acest
capitol împreună cu mine, n-ar fi decât pentru strigătul în lături.
cu care începe^.
*

Un moment notabil în bătălia antijunimistă pe care a

înregistrat-o epoca este ofensiva pornită de Macedonski prin
Literatorul2. Revista condusă de poet, Bonifaciu Florescu și M.
Th. Stoenescu se anunță din capul locului ca o publicație voind
să întemeieze o nouă direcție, vizând limpede direcția Junimii,
în chiar primul număr, căutându-se o explicație pentru
indiferența publicului față de literatură, cronica-program afirma:
„Nimic, nici din București, nici în Iași, nu li s-a oferit demn de
gustul unei persoane delicate, nimic artistic. Străbatem azi o
criză foarte serioasă în literatură... Judecăm ușurel pe scriitori...
orice scrie un om dintr-altă partidă decât a noastră, oricât de
frumoasă să fie opera sa, noi o denigrăm, fiindcă autorul ei nu e
cu noi. Nouă nu ne plac în literatură prejudecări politice/4
Treptat, în lunile următoare, explicările-program, care nu sunt
puține în Literatorul, devin și mai clar potrivnice Junimii. în nr.
10, de pildă, într-un Proces cu detractorii, conducătorul revistei
declară: „Suntem grupați pe lângă această revistă pentru a da o
nouă direcțiune în domeniul frumosului44, care e definită ca o

1 T. Maiorescu, în lături !, în Critice, ed. cit., voi. II, p. 313, 326.

2 Literatorul, 1880, nr. 1. Vezi Adrian Marino, Viața lui Alexandru
Macedonski, E.P.L., 1966, Adriana Iliescu, Literatorul, E.P.L , 1968 și
capitolul despre Literatorul din voi. aceleiași autoare. Revistele literare
la sfârșitul secolului XIX, Editura Minerva, 1972.

301
„direcțiune opozită celei din Iași, deși se atinge cu dânsa prin
unele puncte, după cum se atinge și vechea școală a lui Heliade
prin altele4'1. Peste alte trei numere, revista ținea să precizeze
din nou: „Avem școala noastră, opusă în multe «Direcțiunii
nouă». Am lovit deja în unii (în Eminescu, n.n.) din această
«Direcțiune», care n-a făcut să se nască nici o operă frumoasă,
în scurt timp vom da lovituri noi. Aceasta este o necesitate
pentru noi", exprimându-și în același loc speranța că în curând,
prin strădania Literatorului, va reveni frumoasa epocă a
Eliadilor și Bolintinenilor4'2. După expresia lui Macedonski,
revista sa trebuie „să devină un adevărat centru între vechea
școală a lui Heliade și Noua Direcțiune a d-lui Maiorescu",
dorind să umple „marele gol ce a lăsat Curierul de ambe sexe3,
pentru ca altă dată conducătorii revistei să se recomande urmași
ai vechii tradițiuni a școlii heliadice dimprejurul Curierului de
ambe sexe“.4
Firește, Junimea nu putea privi cu ochi buni o publicație cu
un asemenea program care ataca frontal Direcția nouă.
publicând articolele critice ale lui Pantazi Ghica, în care
Maiorescu și „poeții de la Borta rece" erau mereu luați în
discuție și aspru criticați5, unde începeau să publice V. A.

1 Literatorul, nr. 10, 23 martie 1880, p. 155.

2 Ibidem, nr. 13, 13 aprilie 1880, p. 193-194.
3 Ibidem, nr. 14, 11 mai 1880, p. 241.
4 Ibidem, nr. 29, 20 oct. 1880, p. 452.
5 S-a publicat, printre altele, în nr. 6 din 1880, articolul Frunze
găsite, atac nedrept și opac la adresa lui Eminescu, la care semnalează
„idei bolnave prin aceleași cuvinte pocite'4, socotit fiind ca străin de
„școala bunului-gust de la Convorbiri literare, reprezentată de...
Șerbănescu, Olănescu, Veronica Micle44. Nici după tristul episod al
epigramei și chiar după moartea lui Eminescu, Macedonski nu a încetat
să se recomande drept adversar al poetului decedat, a cărui operă

302
Urechia, P. Grădișteanu, G. Sion și alte victime ale lui
Maiorescu. Mai ales că Literatorul începe să devină o revistă
citită^ la care colaborează și tânărul Duiliu Zamfirescu, un timp
V. Alecsandri, membri ai Junimii ca Matilda Pont Veronica
Micle etc. Când, datorită greutăților materiale, revista își
întrerupe temporar apariția, colaboratorii trec la revista lui
Ștefan Velescu, continuând, de fapt, activitatea sub vechile
auspicii anunțate. Școala Literatorului nu era deci efemeră și
lipsită de importanță. în 1884, după al V-lea an de apariție,
Macedonski avea să afirme că „Literatorul a opus la Direcțiune,
Direcțiune, la talente, talente, la școală, școalăCil. într-adevăr,
Macedonski avea un program și o școală (revistă, cenaclu),
cultiva poezia socială, iar întrebarea asupra misiunii poetului era
mereu în centrul atenției. E adevărat că școala lui Macedonski
nu a creat și nici nu a avut printre membrii cenaclului marile
valori ale scrisului românesc. A rămas însă ca o mare valoare
chiar șeful cenaclului, întemeietor al unei noi școli poetice și al
unui nou curent în literatura română, în ciuda sentințelor lui
Maiorescu care trecea chiar în 1886 poezia lui Macedonski la
capitolul insanităților.2 Este de aceea explicabilă aversiunea
Junimii și a Convorbirilor literare pentru poetul Nopților (una

continua s-o conteste. Când în 1891, a apărut imunda broșură a

părintelui Grama despre Eminescu, Macedonski s-a grăbit să-i scrie:
„Din întâmplare îmi căzu în mâini prețiosul dv. studiu asupra lui
«Eminescu»... V-a fost rezervat să fiți dincolo de Carpați, singurul care
să nu se închine minciunii. Eu această glorioasă onoare o am aici...
Eminescu nu a fost ridicat decât spre a mă zdrobi pe mine... Dați-mi
dar voie să întind mâna cordială unui confrate de luptă pentru triumful
luminei. Vă felicitez cu entuziasm“. (Scrisoarea către Grama din 1891,
Cf. Tribuna. Arad, 1911. nr. 227.)
1 Literatorul. 1884, nr. 1, p. 1.
2 T. Maiorescu, Critice, voi. III, ed. cit., p. 58.

303
dintre ele - Noapte de noiembrie - a fost citită de autor într-o
ședință a filialei bucureștene a Junimii și primită cu răceală.
Maiorescu nota că Macedonski a citit „teatral și arogant44). în
1883, la un an de la participarea lui Macedonski la ședința
Junimii, în Convorbiri apare recenzia lui P. Missir la volumul
Poezii (1882) dedicat lui Maiorescu, care - cum am arătat - nega
poetului talentul pe care îl avea din plin. („Poeziile d-lui
Macedonski vorbesc singure pentru inferioritatea lor de formă
și de fond.441)
*
Afirmat, cronologic, înaintea Literatorului și a Revistei
contimporane, curentul de idei antijunimist reprezentat de
revista lui St. Michăilescu și A. Laurian, Transacțiuni literare și
științifice, a fost momentul cel mai înaintat în disputa
antijunimistă de până la apariția Contemporanului. Revista a
apărut în 1872 (în 1873 și-a încetat existența, contopindu-se cu
Revista contimporană) și-și anunța un program serios, de tribună
enciclopedică pentru sprijinirea cercetării științifice, pentru
popularizarea concepției științifice despre lume: „Acțiune prin
știință, iată vesilul nostru. Știință în generale, știință a factelor și
a principielor, știință a naturei, spiritului și umanităței, vor forma
conținutul acestei reviste enciclopedice44. Redactorii revistei
asigurau cititorii de deplina lor obiectivitate științifică, deasupra
oricăror prejudecăți și interese de oportunitate: „Vom examina,
vom scruta tot ce poate cade sub examenul observațiunei și
cugetărei, conduși de o rațiune liberă de prejudicie, indipendente
de verice autoritate eternă, fie politică, fie religioasă442. Nu
lipseau din chiar prospectul (programul) primului număr săgețile

1 Convorbiri literare, 1 martie 1883.

2 Transacțiuni literare și științifice, 1872, p. 3.

304
la adresa junimismului: „numai nihilismul are fatalele sistem de
viață cu surâsul ucigător al ironiei../41
Importanța noii reviste nu o asigură Dimitrie Laurian, care,
poate un sincer iluminist, folosea totuși prea mult limbajul
umflat al celor criticați de Junimea, neputând așadar oferi
garanția unei ofensive mai substanțiale împotriva curentului de
idei ieșean. Lucrul acesta îl va asigura tânărul om de știință
Ștefan C. Michăilescu, profesor secundar, materialist în
convingerile sale filozofice, alături de care colaborează - cu
articole din domeniul granițelor naturii - Bacaloglu, C. Davila
etc. Superioritatea criticii antijunimiste, pe care o dezvolta
publicația tinerilor bucureșteni - neatinsă de nimeni până la
apariția Contemporanului - era conferită de faptul că pentru
prima oară junimismul nu era atacat pentru direcția în literatură
(teritoriu unde Junimea era deocamdată obiectiv neatacabilă),
sau pentru orientarea sa politică, ci pentru concepția filozofică,
pentru idealismul concepției despre lume. Omul de știință care
era Michăilescu opunea idealismului junimist o concepție
materialisă, militând pentru izgonirea spiritualismului din
explicația fenomenelor naturii. De fapt, între Michăilescu și
Maiorescu ar fi putut exista raporturi de colaborare2. Maiorescu
și alți membri ai Junimii îi cultivau - ca și Michăilescu - pe
Spencer, pe Auguste Comte, pe Stuart Mill, revendicându-se ca
aparținând științei moderne. Dar Maiorescu era în filozofie un
spiritualist, pe când Michăilescu se va afirma, din contra, ca un
consecvent materialist, ridicându-se nu o dată împotriva
pozitivismului lui Aug. Comte (pe care o vreme îl confundase

1 Ibidein, nr 1, p. 1.
2 Nu peste multă vreme, din 1876 Mihăileseu și prietenii săi încep să
frecventeze salonul lui Maiorescu devenind astfel membri ai Junimii
bucureștene iar din 1881-1882 devin și membri ai grupului politic
junimist.

305
cu materialismul1), a lui Stuart Mill (pe care Maiorescu îl
urmase îndeaproape în Logica sa) și a lui Spencer. Deosebirea
între Maiorescu și Șt. Michăilescu era așadar tranșantă. Fără a
mai vorbi de faptul că omul de știință român îi va critica
necruțător pe Pierre Janet, Schopenhauer, Du Bois-Reymond,
cultivați de Maiorescu. încă în Transacțiuni literare și științifice,
Michăilescu își afirma concepția sa materialistă, opusă activ
spiritualismului: „Să fie oare în realitate filozofia căzută într-o
comă adâncă, pentru că există astăzi, cum zice d-sa (Paul Janet,
n.n.) un suflu antispiritualist ? Filozofia expiră pentru că
spiritualismul a ajuns la capătul zilelor sale“2. Peste un an,
răspunzând și opiniilor spiritualiste ale lui Hasdeu, publică
articolul deschis intitulat Spiritualism și materialism. După
Michăilescu, spiritualismul „n-a făcut decât să-și cârpească
vechea teză cu care... nu putu însă niciodată să-și acopere
goliciunea sistemei", în timp ce materialismul s-a „transformat,
consolidat și pus în stare de a se ridica la rangul unei adevărate
filozofii4'3.
Antijunimismul lui Michăilescu, decurgând din materialismul
concepției sale filozofice, nu se limitează la perioada strictă a
Transacțiunilor sau la perioada Revistei contimporane, cu care
prima publicație s-a contopit. El trebuie urmărit și mai târziu,
până la sfârșitul veacului (Michăilescu a murit la 2 iunie 1899),
pentru că ostilitățile cu junimismul s-au prelungit, înregistrându-se
chiar un moment acut în 1892-1893. Pentru perioada colaborării
la Revista contimporană, amintim acel foarte comentat articol

1 Vezi S. Ghiță, Ștefan Michăilescu, gânditor înaintat, în Din istoria

filozofiei în România. Ed Academiei, 1955, voi. I, p. 142, și capitolul
despre Șt. Michăilescu (elaborat de același cercetător), în voi Istoria
filozofiei românești, voi. I, p 408-412.
2 Transacțiuni literare și științifice, 1872, p. 29.
3 Revista contimporană, 1873, p. 265.

306
Câteva din siluetele epocii semnat Stemil, în câre antijunimismul
apărea categoric prin criticile aduse lui Stuart Mill, dar mai ales
lui Schopenhauer, filozoful adulat la Junimea. Despre Stuart
MilL Michăilescu mărturisește că îi suspectează pozitivismul,
tocmai pentru excesul de zel demonstrat: „A ține atât de mult a
fi pozitivist este a-1 sugruma prin devotament. Știința nu este
posibilă fără generalități și generalitatea este o lege în natură"1.
Spre sfârșitul studiului se oprește ironic la Schopenhauer. „Era
să punem cel din urmă punct, când umbra unui filozof german...
ne opri condeiul... Cine credeți că era ? Arthur Schopenhauer,
cel de la noua direcțiune din Iași, nici mai mult nici mai puțin:
die Welt ist meine Vorstellung. Pe cât am înțeles, spunea că
lumea este percepțiunea personificată/'2
O nouă încrucișare de spade între materialismul lui Michăilescu
și spiritualismul maiorescian va avea loc târziu, tocmai în
1891-1893, adică după ce între liderul junimist și Michăilescu
se stabiliseră amintitele relații de colaborare. în 1891, Maiorescu
publică în Convorbiri literare traducerea discursului fiziologului
german Emil Du Rois-Reymond Despre limitele cunoașterii
naturii3, act de mărturisire a agnosticismului în științele naturii,
unde se proclama faptul că omul de știință pendulează între
ignoramus și ignorabimus. Traducând și publicând discursul lui
Du Bois-Reymond, Maiorescu - împărtășind convingerile
fiziologului berlinez - declara: „Credem dar în datoria noastră
a-1 introduce în literatura noastră". Michăilescu, care scrisese și
în Transacțiuni câteva articole împotriva idealismului în
psihologie, după apariția în Convorbiri a discursului fiziologului
german, publică - în replică - volumul său Introducere în

1 Stemil, Câteva din siluetele epocii, în Revista contimporană, 1874,

p.73.
2 Ibidem, 1877, p. 75.
3 Convorbiri literare, nr. 8, 1861.

307
psihofizicăx. Aici, omul de știință român afirmă raportul de
determinare dintre lumea fizică și cea psihică, subliniind că
activitatea psihicului nu se desfășoară independent de activitatea
materială a creierului, fără însă a confunda psihicul cu baza sa
materială (procesele fizice ale organismului). „Și aici se vede
cum în mod pipăit netemeinicia și chiar imposibilitatea teoriei
d-lui Du Bois Reymond și a întregii școli grupate în jurul
misticismului sceptic, închis cu celebrele cuvinte: Ignoramus -
Ignorabimus^2. Convorbirile literare nu lasă atacul lui
Michăilescu fără ripostă. în 1893, revista publică - în chip de
răspuns - articolul lui C. Rădulescu-Motru (care își face cu acest
articol debutul publicistic) Cauzalitatea mecanică și fenomenele
psihice, de fapt o simplă recenzie - foarte critică - a lucrării lui
Michăilescu: „Un exemplu de un așa avânt juvenil ni se pare a fi
cartea d-lui. Șt. C. Michăilescu Introducere în psihofizică, un
răspuns contradictoriu teoriilor susținute de Emile Du
Bois-Reymond" Și mai departe: „învinovățirea noastră privește
punerea problemei însăși; noi învinovățim pe d-nu Michăilescu
a nu fi răspuns, a nu fi răspuns deloc lui Du Bois-Reymond, ci
alături, a-și fi pus singur cestiunea după plac“. Urmează o lungă
expunere a teoriei lui Du Bois-Reymond, autorul socotind că în
acest fel poate combate mai bine punctul de vedere materialist al
lui Michăilescu („Cititorii își vor putea face singuri răspunsul la
cartea d-lui Michăilescu din compararea amândorora‘i3).

2. Chiar în timp ce își încrucișa spada cu adversari ca cei din

grupul lui Hasdeu, sau cu cei din preajma lui Macedonski,
junimismul vede ridicându-se un adversar nou. Va fi cel mai

1 Ștefan C Michăilescu, Introducere în psihofizică, București, 1892.

2 Op. cit., p. 317
3 C Rădulescu-Motru, Cauzalitatea mecanică și fenomenele psihice,
Convorbiri literare, 1893, p 42-43.

308
tenace și de temut punând junimismul într-o dificultate serioasă.
Este vorba, bineînțeles, de direcția Contemporanului, inaugurată
de tânăra mișcare socialistă românească. Și, element inedit,
junimismul nu numai că va primi atacul în domeniul în care se
considera invulnerabil - estetica și critica literară -, dar are
surpriza de a se vedea pus în postura, până acum inimaginabilă,
de orientare vetustă. Era, într-adevăr, o ipostază inedită pentru
junimism care se prea obișnuise - timp de peste două decenii -
să-și tot țintuiască adversarii sub acuza de scleroză și anacronism.
Strălucirea modernității și a spiritului inovator ale junimismului
de altădată pălise atât de mult încât acum trebuia să demonstreze,
în bătălii dificile, că nu e vetust și nici ieșit din uz. Dar nu
izbutea să convingă. Oricum, de la ofensiva de odinioară („izbirea
unui întreg curent periculos4') junimismul trecuse acum la
apărare. Iar contraatacurile nu ajuneau să atingă cotele de
eficiență prevăzute. O modificare - de importanță decisivă - se
petrecuse. Și ea era hotărât potrivnică junimismului.
*

Noua orientare se va dovedi a fi adversară junimismului pe

toate planurile sau, mai bine, în cele esențiale. Nu numai în cel
al esteticii și criticii literare, dar și în cel politic. E drept că și
adversarii mai vechi (Hasdeu, de pildă, sau V. A. Urechia)
cumulau aceste adversități. Dar acum, noua orientare beneficia,
și sub raport politic, de aura opiniei total novatoare. Idealurile
socialiste, înțelegeau bine și liderii junimiști, atingeau radicalitatea,
depășind, prin ceea ce postulau, ordinea existentă pe care
liberalii (chiar aripa rosettistă) o acceptau pentru a o asana.
Cronologic, deci, înainte de a fi trebuit să înfrunte direcția
culturală și estetică a Contemporanului, junimismul s-a ridicat
împotriva socialismului. Cu formația lor ideologică și
apartenența politică, era de așteptat ca fruntașii junimiști să se

309
 declare din capul locului drept antisocialiști fervenți. Se
formaseră în ambianța ideologico-politică conservatoare,
potrivnică spiritului revoluționar, erau antiliberali și antiradicali
și, în consecință, vedeau în mișcarea socialistă un inamic
primejdios. Maiorescu - semnificativ - și-a început activitatea
lui îndrăgită de conferențiar cu o diatribă antisocialistă {Despre
socialism și comunism) rostită la 29 septembrie 1859 la
București la Colegiul Sf. Sava. Cu toate acestea, cunoștințele
junimiștilor despre ideologia socialistă, despre marxism erau, de
fapt, cu totul sumar obținute, de regulă din lectura lucrărilor de
a doua mână, elaborate de prelucrători și vulgarizatori. Și în
1873, Maiorescu, meditând asupra problemelor ridicate de ceea
ce se numea comunism, se întreba: „Unde e legea comuniștilor ?
Și ce s-ar întâmpla, când averea ar fi împărțită astfel, fără drept
de moștenire și fără proprietate privată, și oamenii ar fi lăsați
numai în voia instinctului fără frâu 71*1 Nu se poate spune că
această observație trece cu mult peste linia obișnuită a
acuzațiilor de toată mâna aduse socialismului. Ba chiar ar trebui
notat că de aici reiese limpede că pentru Maiorescu și ai lui
ideologia socialistă era asimilată curentelor de opinie egalitare,
fără a putea face cuvenitele distincții și disocieri.
Mai târziu, constatând vigoarea politică a partidelor socialiste
în țările Europei, junimismul își modulează punctul de vedere. Va
admite existența acestor partide acolo ca o realitate determinată
de cauze socio-economice locale, dar se respinge rațiunea unei
mișcări socialiste în România. Aici socialismul ar fi fost ca
întreaga suprastructură modernă, o intolerabilă plantă de import,
care trebuia combătută cu înverșunare. în junimism mișcarea
socialistă românească avea un dușman neîmpăcat care își
documenta ostilitatea cu „înalte“ argumente ideologice. în 1883
junimistul Petre Missir a publicat în Convorbiri studiul

1 T. Maiorescu, însemnări zilnice, voi I, p. 208.

310
Socialiștii noștri și Karl Marx (Gherea avea să-i răspundă,
usturător, în 1884, cu studiul, în broșură, Karl Marx și
economiștii noștri, demonstrând ignoranța perfectă a lui Missir
nu numai în ale socialismului, dar și în domeniul economiei
politice pe care profesorul ieșean o preda totuși studenților la
Universitate). în acest studiu Missir menționa și el opinia
potrivit căreia la noi socialismul ar fi de domeniul modei („în
anii din urmă a străbătut și la noi propaganda ideilor socialiste4').
Contestă rațiunea existenței socialismului în România pentru că
la noi nu se poate semnala „contrastul dintre muncă și capital"
într-un grad „atât de mare încât clasa muncitoare să fie nevoită
a-și răpi existența ei din mâinile închise a capitalului centralizator
și organizat".1 Peste un deceniu același punct de vedere îl găsim
exprimat de Maiorescu (nu ar trebui desigur să se înțeleagă de
aici că liderul Junimii relua opiniile lui Missir; de fapt
profesorul ieșean de economie politică relua un punct de vedere
de uz comun printre membrii societății. Iar în procesul configurării
acestei concepții, liderii au îndeplinit rolurile hotărâtoare). îl
găsim în textul unei conferințe publice rostite în 1892 la Ploiești.
Se intitula Condițiunile progresului omenirei și, printre altele,
se afirma: „în Europa occidentală socialismul are menirea lui:
ca produs al unei societăți culte, înaintate, unor societăți ce se
găsesc în starea de bărbăție, socialismul e de înțeles acolo, dar
n-are ce căuta la noi, cari ne găsim încă în stare de copilărie. La
noi, în sfârșit, socialismul ar fi o plantă exotică". Firește, Gherea
a replicat și acestui punct de vedere2, reluând teze din studiul
său Ce vor socialiștii români (1886), demonstrând că mișcarea
socialistă are rațiunea de a exista în țara noastră „pentru că sunt
condițiunile interne și externe cari îi pregătesc terenul". Iar

1 P. Missir art. cit., în rev cit.. 1 decembrie 1883, p. 338.

2 Răspunsul lui Gherea (ca și rezumatul conferinței lui Maiorescu) a
apărut în publicația ploieșteană Democrația socială.

311
argumentația, amintind-o pe aceea din acel prim program al
socialismului românesc redactat de Gherea în 1885-1886, era
ireproșabilă, chiar dacă în altă parte exagera rolul factorilor
externi: „Când clasele dominante europenizează țara noastră,
când ele lucrează pentru introducerea industriei, când introduc
mașini în țară, când formează bănci de credit, când proletarizează
țărănimea noastră etc, ele lucrează pentu a pregăti terenul
socialismului; iar socialiștii convinși introduc numai factorul
conștiinței, luminează și explică ceea ce se petrece în viață și
organizează acele forțe pe care însăși viața contemporană le
formează, înșiși potrivnicii socialismului le pregătesc"1.
Cum se știe, adversitatea junimismului față de mișcarea
socialistă și idealurile care o animau nu s-a consumat numai în
planul polemicii de idei. Junimiștii au fost oameni politici și în
această calitate erau scandalizați de relativ rapida dezvoltare a
mișcării socialiste, de ecoul și prestigiul ei în lumea intelectuală,
cu deosebire în tineretul studios și învățătorime. La guvern sau
în opoziție preocuparea pentru adoptarea unor măsuri care să
stăvilească „lățirea socialismului" se dovedește a fi o constantă,
în martie 1881, Maiorescu, deputat, interpela guvernul despre
agitațiile socialiste din Iași dirijate de ideologia „pe care o cred
foarte primejdioasă, pentru că este otrăvitoare pentru spiritul
public și mai ales pentru tinerime" (de fapt era vorba de
proiectul sărbătoririi unui deceniu de la proclamarea Comunei
din Paris. Sărbătorirea nu a mai avut loc pentru că autoritățile
i-au arestat pe organizatori, unii dintre ei - printre care și
doctorul Russel - fiind expulzați, iar Const. Miile, inițiatorul
sărbătoririi, a fost exclus din universitate2). Maiorescu cerea

1 Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, ed cit., p 382.

2 Vezi Tiberiu Avramescu: Const. Miile, Tinerețea unui socialist,
Editura Politică, 1973, p 90-116, și lucrarea noastră. Curentul cultural
de la Contemporanul, Editura Minerva, 1977, p. 31-35

312
măsuri drastice: „Aș vot prin urmare, să obțin de la guvern o
declarare mai lămurită și mai precisă decât s-a dat până acum,
dacă a luat măsurile necesare prin care să se stăpânească acea
credință din spiritul public și din contră să se știe bine că orice
încercare revoluționară va fi pedepsită4'1. Pe marginea acelorași
incidente din Iași care demonstrau, într-adevăr, realitatea tinerei
mișcări socialiste din capitala Moldovei s-a grăbit să se
rostească și liderul grupării politice junimiste. Petre Carp. în
ședința Camerei se arată îngrijorat foarte pentru că „suntem
bântuiți de o boală socială pe care trebuie s-o lecuim", reclamând
unitatea forțelor, întrucât e necesar „să arătăm că în momentele
grave țara întreagă, conservator și liberal, și-au făcut datoria"2.
în 1888, venind la guvern, junimiștii sunt în măsură să adopte
măsuri pentru stăvilirea activității mișcării socialiste. în obiectiv
era tot activitatea propagandistică a tinerilor intelectuali
socialiști din Iași care, după absolvirea universității, erau
profesori și învățători prin județele Moldovei sau în școlile
ieșene, își continuau activismul militant oriunde se aflau și
fuseseră denunțați că au pătruns - cu propaganda - la sate. Cum
tocmai atunci izbucniseră în județele din preajma Bucureștilor
răscoalele țărănești, guvernanții ca și opoziția s-au alarmat
adoptând decizii ferme. Interpelat în Senat în legătură cu
propaganda desfășurată prin unele sate din județul Bacău de unii
profesori socialiști, T. Maiorescu, în calitatea sa de ministru al
cultelor și instrucțiunii, declară: „Agitațiuni socialiste cari din
domeniul unei concepțiuni, unei argumentări teoretice, unui
ideal de stat, pentru care este liber oricine să și-1 formeze, ar
trece la o manifestare practică care violează legile și regulele de
stat stabilite, nu se pot tolera... în ceea ce mă privește nu voi

1 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, voi. I, 1895, p. 500-501.

2 P. P. Carp, Discursuri, I, p. 239

313
tolera cât voi sta pe această bancă nici o agitare socialistă4'. în
culpă, printre alții, era profesorul suplinitor D. A. Teodoru (cel
care va deveni între 1907-1910 nu mai puțin decât secretar
general al Ministerului Instrucțiunii în vremea ministeriatului lui
Spini Haret), care și-a desfășurat activitatea agitatorică printre
țărani. Aceasta i se părea ministrului junimist un adevărat
scandal. „Pe d. Teodoru, care este numai suplinitor, îl voi
depărta imediat de la locul ce ocupă" pentru că „d. Teodoru a
luat petițiuni scrise de socialiști pentru țărani, tipărite în
formular, pentru a cere pământ, și a adunat în sărbători țăranii
dinprejur la sine și le-a spus cum să agite pentru obținerea de
pământ. Și un fapt care pentru mine este deosebit de grav, se mai
zice că acest profesor întrebuințează școlarii săi din gimnaziu
pentru lățirea acestei propagande4'1.
Documentele dovedesc că ministrul instrucțiunii în funcțiune
nu și-a limitat rigoarea antisocialistă la aceste declarații oficiale.
A dispus efectuarea unor investigații discrete pentru depistarea
culpabililor, indicând și deciziile pe care le socotea utile. La
15/27 decembrie îi scria prietenului său ieșean I. M. Melik
însărcinat cu funcțiuni oficiale în ale învățământului la Iași: „Știi
că suntem amândoi îngrijorați de lățirea mișcării socialiste și că
trebuie să o înfrânăm printre învățători44. Și mai încolo: „a)
Chiriță trebuie schimbat; știu acum că ia bani pentru propuneri
de numiri; afară de aceasta nu a raportat nimic, nu a luat nici o
măsură contra numeroșilor socialiști-învățători din Iași. Pe cine
îl propui revizor de lași-Vaslui, om energic, aprig contra
socialiștilor, și cu minte ? La nevoie îi pot spori salariul. Trebuie să
știe orice învățător în mod neîndoios că este dat afară dacă face
socialism... c) Ce măsuri propui (vorbește cu toți amicii) în contra
socialismului din Școala Normală Superioară ? Să împuținez

1 T. Maiorescu, Discurs rostit la 14 ianuarie 1889, în Discursuri

parlamentare, voi IV, 1904, p. 172, 174, 175, 183-184.

314
locurile acolo ? o desființez ? Să numesc alți repetitori ?... f) Cum
e Meissner și de ce ies învățătorii lui normaliști socialiști ? Să-1
schimbi, sau vorbește tu cu el întâi și vezi ce impresie îți face
cu socialismul ? [...] i) Cum stă Romanul în pivința socialismului
și ce măsuri trebuiesc luate ? Vorbește tu cu revizorul de acolo în
această privință, chemându-1 la Iași. E teamă de o răscoală la
primăvară și trebuie prevenite, cât putem noi, din partea
învățătorilor. Cum vezi, e vorba de o chestie foarte serioasă, la
care trebuie să lucrăm în diferite puncte și în mod sistematic.
Chibzuiește-te și cu amicii siguri și propune-mi toate ce le
credeți nimerite4'1 (s.n.). O bună parte din aceste propuneri au
devenit decizii drastice.
Obiectivitatea ne îndeamnă să consemnăm și un fapt - deloc
minor - care evidențiază urbanitatea comportamentului ministrului
în funcțiune chiar în acest episod de o încrâncenată campanie
antisocialistă. Cum prigoana era în toi iar Gherea publicase
numai cu doi ani înainte vestitul său articol antimaiorescian
(Cătră dl. Maiorescu) care - se știe - l-a supărat mult pe
conducătorul Junimii, la instalarea guvernului Th. Rosetti în
București s-a răspândit zvonul că Maiorescu va dispune
expulzarea lui Gherea din țară (Gherea nu era încă naturalizat).
Anton Bacalbașa, alarmat, ca toți fruntașii socialiști, de lovitura
fatală care ar fi fost administrată mișcării, s-a grăbit să vină la
Ploiești, comunicându-i vestea lui Gherea. într-o consfătuire
rapidă s-a hotărât ca Gherea să-i ceară urgent o audiență lui
Maiorescu pentru a-i sonda intențiile. Audiența i-a fost acordată
neîntârziat. La întrebarea lui Gherea, ministrul i-ar fi replicat că
deși conservatori, junimiștii sunt mai liberali decât chiar liberalii
și nu vor expulza oameni pentru scrierile lor, chiar dacă ating
persoana particulară a unui ministru. (I-a reproșat numai

1 învoi. Junimea și junimiștii (ed. de I. Arhip și D. Vacanu), Editura

Junimea, 1973, p. 30-34.

315
expresia de „avocat în literatură4', utilizată de Gherea în articolul
polemic; drept care în voi. I din Studii critice autorul a făcut
rectificarea cuvenită)1. Nu numai că expulzarea nu a avut loc,
dar în mai 1890 (deci în timpul guvernului Th. Rosetti), printr-o
procedură de urgență și cu dispensă de stagiu - inițiator a fost
G. Panu - Gherea a obținut împământenirea2 (raportor a fost M.
Kogălniceanu), cu acordul știut al guvernului și al lui Maiorescu
în mod special. Duiliu Zamfirescu îi amintea protectorului său
în noiembrie 1898. „îmi aduc aminte numai că Dvs. ați sprijinit
pe Gherea, în Cameră, la indigenat, - ceea ce mi s-a părut foarte
frumos443.
Dar această eleganță în civilitate. am spune cavalerească, de
a nu elimina (prin expulzare) un adversar care era, indubitabil,
cel mai periculos pentru junimism, nu înseamnă deloc că
intransigența sa antisocialistă s-ar fi domolit în vreun fel.
Documentele care au rămas de la liderii junimiști (aici includem
și Jurnalul lui Maiorescu), luările lor de atitudine oficială
demonstrează grija atentă cu care urmăreau evoluția mișcării
socialiste, activitatea conducătorilor ei. Simptomatică ni se pare
opinia lui Maiorescu care considera - în prefața la voi. V din
Discursuri parlamentare că pericolul mișcării socialiste
trebuie mai ales căutat în activitatea sa în problema țărănească
(„primejdios prin fermentul de agitări țărănești44). Cauzele
răscoalelor țărănești din 1907 au fost, de asemenea, reduse la
acțiunile propagandistice ale militanților socialiști în rândurile

1 Cf. I. Negreanu (fost administrator la Adevărul), Amintiri,

Adevărul literar și artistic, an IX, nr. 494, (25 mai) 1930. Informație
oferită cu amicală bunăvoință de Tiberiu Avramescu, căruia îi
mulțumim și pe această cale.
2 Vezi C. Dobrogeanu-Gherea, Corespondență (ediție de Ion
Ardeleanu și Nicolae Sorin), Editura Mmerva, 1972, p. 341.
3 E. Bucuța, op. cit., p. 211

316
țărănimii. „Autorul acestor rânduri - scrie Maiorescu în prefața
amintită - a atras de la început, printr-o interpelare în Senat,
luarea aminte a oamenilor politici asupra gravității acestui
compromis (alianța dintre liberali și socialiști la alegerile
comunale din Iași în noiembie 1893, n.n.) în care vede și astăzi
una dintre cauzele răscoalelor țărănești izbucnite în primăvara
anului 1907 ale căror premergătoare au fost mișcările ațâțate în
câteva districte din Muntenia prin cluburile socialiste de la sate
imediat după alegerile de la noiembrie 1898."1

3. Adversarul acesta politic - tânăra mișcare socialistă - se

va demonstra, așadar, a fi și oponentul principal al junimismului
în domeniul ideologiei și criticii literare, adică într-un plan în
care până acum Junimea fusese cu adevărat invulnerabilă. Cum
se știe, apariția Contemporanului a fost primită favorabil de
Convorbiri. O recenzie din septembrie 1881, datorată, probabil,
lui Miron Pompiliu (deci la nici trei luni după apariția, în iulie,
a Contemporanului) primea foarte bine noua publicație:
„Contimporanul din Iași sub redacțiunea d-lor Nădejde,
Speranță și Const. Miile ar avea aerul unui ziar socialist. Totuși
nu este așa. Se ocupă de răspândirea noțiunilor științifice... Pe
lângă aceasta conține și literatură și anumite novele, poezii și
anecdote populare... Partea cea mai de seamă a revistei este însă
fără îndoială critica cărților didactice făcută în cunoștință de
cauză../'2 Și în 1884, Convorbirile, prin Miron Pompiliu, recenza
lucrarea directorului Contemporanului (Gramatica română),
spunând: „cartea d-lui Nădejde este de o valoare și de-un folos
însemnat"3. Această primire favorabilă e cu totul explicabilă.
Revista și-a impus de la început să se prezinte în lume ca o

1 T. Maiorescu, Istoria contimporană a României, p 391.

2 Convorbiri literare, an XV, nr. 6 (septembrie), 1881, p. 236-238.
3 Ibidem, an. XVIII, nr. 1 (martie), 1884, p. 38.

317
publicație științifico-literară în care propagarea ideologiei
socialiste să fie, deocamdată, evitată. „Se spera - explica peste
decenii Sofia Nădejde - că, cultivându-se mai întâi spiritele,
acestea vor deveni mai receptive și pentru ideile sociale mai
înaintate44. Motivația indicată de Sofia Nădejde nu e lipsită, cel
puțin parțial, de temei. Intr-adevăr, noutățile științifice comentate
aici au cucerit tineretul studios, captându-i adeziunea spre
idealurile socialiste. Dar lucrurile erau atunci mult mai
complicate. Tinerii intelectuali care au pregătit revista din strada
Sărăriei considerau (așa a povățuit și Gherea) că e mai cuminte
pentru destinul publicației (la fel s-a pocedat și cu România
viitoare din 1880) să nu „afișeze44 convingerile socialiste.
Ascunzâdu-și o vreme adevărata identitate, putea obține toleranța
oficialității și, deci, garanții pentru supraviețuire. Cu un asemenea
profil, firește că relațiile cu Convorbirile puteau fi onorabile. Mai
ales că, prin fizionomia întregii publicații, și unele dintre direcțiile
ei de atac se realizaseră ca practicabile puncte de contact.
Contemporanul populariza teoriile evoluționiste moderne, îi cita
la loc de cinste pe Darwin, Spencer, Haeckel, Buchner, Virchow,
comenta avizat manualele didactice demonstrând - unde era cazul
- erorile și împrumuturile nemărturisite, ducea o bătălie
necruțătoare împotriva plagiatului și a tuturor „monstruozităților
științifice44. Or aceste „obiective obsesive44 ale Contemporanului
erau și ale revistei junimiste. Bunele raporturi se vor deteriora
însă, fatal, mai târziu, când popularizarea științei va fi însoțită cu
propagarea și comentarea doctrinei socialiste (sociologie,
economie politică, filozofie), iar publicația socialistă nu pregetă
să dezvăluie că are curajul de a propune o nouă direcție și în
ideologia literară, înfruntându-1 deschis chiar pe Maiorescu2.

1 Sofia Nădejde, Amintiri, Adevărul, nr. 15 737 din 5 mai 1935.

2 Despre etapele revistei Contemporanul și semnificațiile mișcării
culturale pe care a inaugurat-o, vezi lucrarea noastră Curentul cultural

318
 Prima ridicare de spadă e îndreptată, așadar, împotriva lui
Maiorescu, iar Gherea e cel care își asuma responsabilitatea
înfruntării. E drept că, în 1882, Sofia Nădejde îndrăznise, cea
dintâi, în Contemporanul, să polemizeze cu liderul Junimii (în
articolul Răspuns d-lui Maiorescu în chestia creierului la femei).
Dar acesta era un articol pe o temă specială, curajos în apărarea
egalității femeii. Precedentul din 1882 are deci o semnificație cu
totul limitată. Adevărata înfruntare, pe un front central și care
se anunța larg, este articolul polemic al lui Gherea din 1886. Să
menționăm deocamdată că anul 1886 înregistrează, pe acest
plan, și alte atacuri antimaioresciene. Imediat după articolul lui
Gherea în Voința națională din 19 octombrie (unde era prim
redactor fostul junimist N. Xenopol) apare articolul Contrazicerile
d-lui Maiorescu în care se relevau pe lângă unele antinomii în
declarațiile politice ale liderului junimist și aceea de ordin
estetic la care se referise și Gherea (a fost, de fapt, împrumutată
din articolul acestuia). Cum Maiorescu a răspuns (în România
liberă) articolului din ziarul liberal și acesta revine cu Răspuns
d-lui Maiorescu (a mai urmat încă un schimb de replici între cele
două gazete), iar N. Xenopol adună toate aceste articole
polemice în broșura Contrazicerile d-lui T. Maiorescu, publicul
interesat putea încerca sentimentul că asista la o campanie
antijunimistă. Ceea ce nu era tocmai departe de adevăr. Dar și
în acestă campanie, Gherea are privilegiul întâietății.
Obiectul special al contradicției semnalate de Gherea în
opiniile estetice maioresciene (așa cum apărea în eseurile

de la „Contemporanul", Editura Minerva, 1977. De asemenea: Savin

Bratu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Contemporanul și vremea lui, ESPLA,
1959; I. Vitner, Literatura în publicațiile socialiste și muncitorești
(1880-1900), EPL, 1966; G. C. Nicolescu, Școala literară de la
„Contemporanul", Editura Tineretului, 1967; Adriana Iliescu, Revistele
literare la sfârșitul secolului al XiX-lea, Editura Minerva, 1972.

319
Comediile d-lui Caragiale și Poeți și critici) e prea știut pentru a-1
mai expune în detalii. în dispută era conceptul de impersonalitate a
creatorului în momentul contemplării și recreerii artistice ca o
condiție esențială a artei (afirmat în articolul despre Caragiale) și
ideea că în actul transfigurării, al exprimării trăirilor, artistul e
personal (precizat în articolul despre Alecsandri). S-a spus că
așa-numita contradicție semnalată de Gherea ar fi fost închipuită
pentru că ignora dubla semnificație a termenului „impersonalitate^.
Artistul este, într-adevăr, impersonal, până la uitare de sine în
actul contemplării obiectului și e forțamente personal în
momentul recreerii acestuia. Să admitem că argumentarea lui
Gherea se sprijinea, fragil, pe această ignorare a dublei semnificații
a conceptului pe care îl considera utilizat inconsecvent de
adversarul său. Dar se reduce intervenția lui Gherea din iulie
1886 la dezvăluirea acestei inconsecvențe în utilizarea aparatului
conceptual ? Și se anulează ea - de îndată ce stabilim că
antinomia în chestiune nu e tocmai justificată ? Lectura atentă a
textului, eliberat de prejudecăți hagiografice sau detractoare,
demonstrează că, de fapt, semnificația acestui eseu al lui Gherea
trebuie căutată dincolo de obiectul strict al controversei.
E adevărat că oralitatea stilistică a lui Gherea e aici prea
necontrolată și, lăsată fără frâu, dă o nepotrivită notă de
domesticitate unei dezbateri de idei, că exprimarea e nu o dată
nefericită1 și terminologia nepotrivită, că unele enunțuri și

1 Dealtfel, nu trebuie să ne sfiim s-o recunoaștem Gherea, stabilit în

România în 1875, unde, practicând meserii care au trecut de la cea de
pavator la aceea de restaurator la Ploiești, a învățat trudnic limba
română Primele sale articole - debutul semnat e din 1883 - au fost
stilizate de prieteni Cunoscătorii, ca de pildă Const. Graur, au precizat
că multe dintre pasajele strident „populare44 (ca acela cu „Madama
Estetica44) nu i se datoresc autorului, ci lui I Nădejde, care avea opiniile
sale despre stil și le-a aplicat, fără menajamente, în studiile lui Gherea.

320
demonstrații parțiale sunt erodate de exagerare sau de vicii de
apreciere. Dar tot atât de adevărat e faptul că aici Gherea aduce
pentru prima oară la noi în discuție câteva probleme de estetică și
ideologie literară cu adevărat modeme care vor deveni teme pivot
în înfruntarea dintre cele două școli. Am spus că, de fapt, dincolo
de conceptul impersonalității - cu sfera sa specială de semnificații
- Gherea ridica în articolul său problema raporturilor estetic-etic,
estetic-istoric. Era o chestiune cu adevărat importantă, admisă de
estetica modernă. Și tocmai această chestiune se constituia în
obiectul adevărat al disputei. în intervenția polemică a lui Gherea
importantă este dezvăluirea faptului că esteticul, dincolo de
autonomia sa relativă, e expresia unei epoci date („mijlocul
social“), că artistul a fost modelat într-un climat spiritual anume și
că aceste sigle specifice își vor imprima, fatal, pecetea pe structura
genuină și irepetabilă a operei. Cine ar putea nega justețea acestui
punct de vedere rezonabil și modem ?: „Un artist, un scriitor are
convingerile sale, principiile sale, e influențat de mijlocul (citește
mediul, n.n.) în care trăiește, răsuflă în atmosfera morală a
mijlocului social în care se află și de aceea lucrările sale,
subiectele ce vor alege, felul cum le va lucra, vor purta pecetea
mijlocului social ce înconjoară pe artist. Căci, pentru orice om cu
mintea sănătoasă, vom zice și noi, este vădit că un om credincios,
un artist religios va putea face o satiră genială împotriva ateilor,
dar nu va putea face o satiră adevărat artistică împotriva religiei
pe care o crede sfântă și bună. Pentru o asemenea lucrare i-a lipsit
inspirația, ba nici chiar n-ar putea băga în seamă părțile de râs pe
care un ateu le-ar putea vedea foarte ușor...‘cl. Această demonstrație,

O dovedesc lămuritor și scrisorile sale din excelentul volum de

Corespondență publicat la Editura Minerva de Ion Ardeleanu și Nicolae
Sorin, precum și articolul lui Const. Graur despre Gherea din Portrete
socialiste, 1936.
1 C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, ESPLA, 1907, voi. I, p. 31.

321
cuminte și dreaptă, cuprinde în sine, într-o exprimare nu tocmai
în întregime pedestă, toată semnificația intervenției lui Gherea.
Artistul, ca om al cetății (și al unei cetăți anume, dintr-un timp
istoric determinat), va încerca emoții intense, cu totul particulare
(personale) față de marile probleme ale timpului său, ale
concetățenilor săi. De aceea „patriotismul, ca și oricare altă
manifestare a vieței individuale și sociale, poate să fie subiectul
unei lucrări artistice, numai tratarea acestui subiect trebuie să fie
în adevăr artistică44. Eticul și istoricul (politicul) sunt deci
componente ale sferei esteticului.
E drept că Gherea, ca adept al școlii istoriste în estetică și
potrivnic vechilor puncte de vedere înglobate în ceea ce numea
„estetica metafizică44, a trecut prea repede peste conceptul
„impersonalității44 în artă, altfel spus a raportului dintre general
și particular, a tipizării în procesul creației artistice. Nu vom
relua aici ceea ce am notat într-un alt capitol despre structura și
semnificația acestui concept și a acestor raporturi. E necesar
numai să se spună că nu în aceste erori de interpretare trebuie
căutată esența primei intervenții polemice antimaioresciene
venită din partea lui Gherea. (Dealtfel, mai târziu, în 1895 avea
să-și precizeze remarcabil opinia despre impersonalitatea în artă
aducând corective, modulări și clarificări necesare.1) Dar și

1 E vorba de eseul despre Leconte de Lisle în care nota: „Ceea ce

Leconte a proclamat e teoria comună întregei literaturi realiste:
impersonalitatea în artă. Prin impersonalitate nu se înțelege că artistul
să nu puie nimic din el în opera lui, căci aceasta ar fi imposibil... Dar în
opera de artă unde artistul creează cu inima lui, unde sunt sentimente
iar nu idei, poate fi oare vorba de o operă artistică obiectivă, care să nu
fie exprimarea personalității autorului ? Prin impersonalitate se înțelege
puterea de a ieși din sine însuși, darul de a înțelege, de a simpatiza în
alte suflete, de a da o formă exactă, reală naturii și civilizațiilor pe care
poetul le descrie și aceasta în opoziție cu literatura romantică care nu-i
decât expresia prea mult mărită a unui eu pe care poetul plimbat prin

322
acum - la trei ani după Contraziceri și la doi ani după răspunsul
lui Gherea din Literatură și știință - se păstrau încă serioase,
esențiale deosebiri între opiniile celor doi adversari. Și acestea
proveneau, bineînțeles, din caracterul opozit al concepțiilor
estetice împărtășite de cei doi polemiști. Ponderea ei se află, o
vom repeta din nou, în relevarea legitimității raporturilor dintre
estetic și factorii consubstanțiali (etic, istoric), a locului acestor
factori în structurile esteticului. Și acest punct de vedere era,
incontestabil, novator în estetica și ideologia literară românească
a timpului, chiar dacă, acum, în 1886, Gherea rezolva prea
mecanic relația etic-estetic („una din condițiile de căpetenie
pentru producerea lucrărilor artistice moralizatoare este înălțarea
morală și ideală a artistului însuși. Pentru o operă artistică
moralizatoare se cer deci două condiții: înălțarea morală și
ideală a artistului și puterea creatoare, geniul").
E curios că Maiorescu, după o tăcere de șase ani, răspunzând
cu Asupra personalității și impersonalității poetului (integrat, în
același an 1892, în eseul Contraziceri, care a fost inclus, astfel,
în voi. III din noua ediție, în trei volume, din Critice), își
concentrează atenția asupra unor formale chestiuni de logică și
psihologie. Singura chestiune căreia concede să-i acorde un
spațiu ceva mai mare este impersonalitatea în artă și, prin
derivație, conceptul de tipic. Dar ocolește cu totul aspectele
esențiale din articolul lui Gherea care îi era adresat („Cătră dl.
Maiorescu"), nemulțumindu-și prietenii literari și elevii. (Gherea
a avut dreptate să constate în replica sa că „întregul răspuns se
referă la două expresii și o contrazicere4' și că, de aceea,
„articolul meu în mare parte ar rămâne neatins.") în 1893. în
primul volum (număr) din publicația întemeiată de Gherea,

toate latitudinile și în care a rezumat o întreagă natură“ (art. cit apărut

în Lumea nouă, din 1895, nr. 68, 82. Apud Asupra criticei, ediția M.
lorgulescu, 1973, p. 161-162).

323
Literatură și știință, acesta îi răspunde lui Maiorescu cu studiul
Asupra esteticii metafizice și științifice. Ca și răspunsul lui
Maiorescu. replica lui Gherea e și ea neconvingătoare, procedând,
întocmai ca adversarul său, prin digresiune și ocol. Gherea
adoptă maniera propusă (sau impusă) de preopinent, se afundă
în înfățișarea teoriei noțiunilor, în definirea emoției (după Henry
Maudsley), în problemele cuantificării predicatului (după
Hamilton și Mill), voind să-i demonstreze lui Maiorescu (care
decisese atât de superior ,,las-o mai domol unde nu te pricepi")
că stăpânește deplin cunoștințele de logică și psihologie și că pe
acest teren pot discuta pe poziții de competență egală. Greutatea
replicii lui Gherea trebuie însă căutată în final, unde reașază
polemica pe pozițiile esențialmente opozite ale celor două
orientări estetice (..Apoi tocmai aici e miezul chestiei, miezul
polemicei44) pe care criticul le precizează din nou, limpede și
lămuritor:,,D. Maiorescu a adus din Germania estetica platoniană,
nemțită de metafizicienii nemți. Această estetică, luată mai ales
de la Schopenhauer, d-sa a adus-o și a acreditat-o în țara noastră,
ceea ce dealtminterelea e foarte natural. D. Maiorescu n-a putut
aduce altă teorie estetică, pentru că pe acea vreme, estetica
științifică mai nu exista. încât privește acreditarea acestei teorii
și dominarea ei până în timpul din urmă, aceasta e iarăși natural,
având în vedere pe de o parte lipsa unui serios control literar și
estetic în țara noastră, pe de altă parte talentul d-lui Maiorescu.
Dar oricât de mult talent ar fi avut d-sa, oricât de distins logician
ar fi, cu o astfel de teorie e natural să nu poți face alte
aplicațiuni, decât acelea pe cari le-a făcut în cele două articole
tipărite în Convorbiri literare. E de netăgăduit că d. Maiorescu
a făcu un mare serviciu literaturei române, dar aceasta se
datorește propriului d-sale talent, gustului literar, după cum am
arătat în alt articol, dar nu teoriei, care e greșită. în contra
acestei teorii metafizice și a aplicațiunilor sale m-arn ridicat eu
când am scris articolul meu Personalitatea și morala în artă. Eu

324
am pornit din punctul de vedere al esteticii științifice moderne,
o știință care, deși în formațiune, cu totul pe la începutul ei, e
însă îndestulătoare pentru a arăta până la evidență cât de naivă și
antiștiințifică e această teorie platoniană, fie în forma ei
primitivă la Platon, fie și în forma ei ulterioară la metafizicii
nemți, francezi etc. Deci, încă o dată, aici e chestia: în lupta
acestor două teorii și nu aiurea/'1 Așadar, cu un gest decis și
sigur pe sine, Gherea readucea dezbaterea polemică la stadiul
din 1886, avertizându-1 pe Maiorescu că, deocamdată, prin ceea
ce a replicat în 1892, „nu e în chestie" deloc, invitându-1 pe
profesor să reia, calm și la obiect, discuția în jurul problemelor
esențiale. (La o tonalitate calmă și, evident, mai deferentă, lui
Maiorescu i se servea replica pe care o expediase el, atât de dur,
în 1873, colaboratorilor Revistei contimporane.) Junimismul nu
va ocoli înfruntarea. Dar va fi angajată nu de profesor, ci de
tinerii săi elevi, sub controlul dirijat al maestrului.
*

Dar până a se porni, din 1893 încolo, ostilitățile între cele

două orientări, direcția Contemporanului, prin Gherea, se
afirmase spectaculos și cu temeinicie. Din 1885, când a debutat
în critica literară, Gherea a publicat intens (avea atunci la
dispoziție tribuna Contemporanului) studii de directivă critică
sau estetică și de analiză critică propriu-zisă. Amintim dintre
cele dintâi: Decepționismul în literatura română, Direcția
„Contemporanului'' (devenită în volum Tendenționismul și
tezismul în artă) (1887), Ceva despre clasicism și romantism
(1888), Asupra criticii metafizice și celei științifice, Cauza
pesimismului în literatură și viață (1891). Iar dintre studiile
analitice - unele, prin intenție, veritabile micromonografii,

1 Art. cit., în ed. cit., p. 211.

325
amintim cele consacrate lui Eminescu (1887), Caragiale (1885,
1890, 1891), Vlahuță, Duiliu Zamfirescu (1890) (studiul despre
Coșbuc va apărea în 1897) și câteva eseuri despre mari scriitori
ruși aproape neștiuți la noi: Turgheniev, Tolstoi. în sfârșit, i-au
apărut două volume de studii (1890, 1891), dense și cu sumare
bogate, pe marginea cărora s-a discutat mult în mai toate
publicațiile vremii, stârnind interes și opțiuni. Cu excepția
studiilor în care polemiza cu cei însărcinați de Maiorescu să-1
atace și a celui - excepțional ca semnificație - Dl. Panu asupra
criticei și literaturei, a câtorva eseuri (cel despre Leconte de
Lisle, cel intitulat Critici volintiri), practic activitatea de critic a
lui Gherea se încheiase la data când, din 1893, polemica dintre
cele două orientări a luat proporții. (Dealtfel, de prin 1896 încolo
bibliografia operei lui Gherea nu mai are de semnalat lucrări de
critică sau estetică.)
Așadar, în 1892, când Maiorescu s-a decis, în sfârșit, să-i
răspundă lui Gherea, acesta era una dintre marile personalități
critice ale epocii, cu o autoritate recunoscută, stimat și iubit
(chiar în cercurile scriitoricești). Izbutise, în cinci-șase ani, să
producă în mentalitatea estetică și critică a timpului o profundă
mutație, propunând și impunând o orientare structural înnoitoare.
Și dacă, din păcate, ea a fost lipsită de pleiada de scriitori care să
dea strălucire literară noului curent1, acesta a impus o altă
concepție estetică, o altă ideologie literară și a inaugurat, fără
putință de revenire, o altă înțelegere despre actul critic.
Curentele literar-culturale ivite după 1900 (sămănătorismul și
poporanismul) se vor revendica (tacit sau mărturisit) din
ideologia literară așa cum a fost structurată de Gherea, iar

1 Se repeta, invers, nenorocul generației pașoptiste; aceștia nu au

avut parte de un critic, curentul de la Contemporanul se bucura de o
personalitate critică dar era lipsit de scriitori de valoare. (Despre aceasta
vezi mai pe larg în lucrarea noastră mai înainte amintită, p. 397-433.)

326
modalitatea critică propusă de criticul socialist se va impune
definitiv, practicată fiind și de cei care i-au fost adversari.
Gherea știa bine că propune vieții literare românești nu
numai o nouă concepție despre actul critic dar că pur și simplu
inaugurează disciplina criticii literare moderne așa cum se
constituise și era practicată în Europa apuseană sau în Rusia de
pleiada marilor critici (Bielinski, Dobroliubov, Pisarev). Poate
că termenul utilizat pentru definirea modalității critice practicată
de Maiorescu („judecătorească44) nu e tocmai nimerit găsit. Dar,
neîndoielnic, termenul propus pentru critica pe care înțelegea el
să o exercite („analitică44 sau „explicatoare44) a fost fericit pentru
că definea în ceea ce avea, într-adevăr, ca notă distinctivă. încă
în Asupra criticei (titlul inițial, în Contemporanul din 1887, a
fost Critica Criticei} Gherea a întreprins un examen lucid al
criticii timpului (de aici și titlul Critica criticei), relevându-i
anacronismul, demonstrând necesitatea depășirii acestui stadiu
pentru a o transforma într-un factor util operațiilor de evaluare și
de selectare a valorilor. îi cita (luându-i și în sprijin) pe marii
critici și esteticieni europeni (Sainte-Beuve, Taine, Brandes,
Faguet, Brunetiere, Bielinski, apoi pe Hennequin, Fechner,
Guyau), precizând că în ultimele decenii „critica în Europa a luat
o mare dezvoltare, dar o critică întemeiată pe alte baze, o critică
plină de putere, care privește o operă literară ca un product și îl
analizează ca atare44. Ceea ce releva aici Gherea, cu un amplu
aparat demonstrativ era, de fapt, temelia psiho-sociologică a
creației și a creatorului: „Așadar, temelia criticei, când e vorba
de a statornici legătura între artist și operă, va fi o analiză
psihică a artistului44. Implicit, se va cuprinde în zona de cercetare
pentru că „această stare psihică e pricinuită, atârnă de psihicul
cercului în care se învârtește artistul, de al poporului din care
face parte; deci, după ce am aflat legătura dintre opera artistică
și între artist, trebuie să aflăm și legătura între opera artistică și
poporul din care face parte. ...Mai departe... trebuie deci de aflat

327
legătura între opera artistică și mediul natural și social în care
trăiește artistul441. Sau în același an 1887, în studiul Direcția
Contemporanului (devenit în volum Tendenționismul și tezismul
în artă) care preciza statutul orientativ al noii metodologii în
critică, reluând idei din studiul anterior, sublinia din nou: „Omul
în general, deci și artisul, e un product al împrejurărilor cosmice
(mijlocul natural) pe de o parte, iar pe de alta al împrejurărilor
sociale (mijlocul social). Toate manifestările spiritului omenesc
în general, deci și cele artistice sunt condiționate prin organizația
fizică, nervoasă, sufletească a artistului. însuși artistul e format
de către mijlocul natural și social ce-1 înconjoară. Toate
producțiunile artistice (vorbim de artă, nu de mâzgălituri ori de
falsificarea artei) se reduc, la urma urmei, la înrâurirea
mijlocului natural și a celui social4'2. Poate că insistența e prea
apăsată și exprimarea nu tocmai atrăgătoare, dar ceea ce spunea
Gherea aici, în 1887, era faptul că actul critic modem nu se mai
poate reduce la simpla și nuda evaluare prin rostirea repede, fără
drept de apel, a verdictului. Critica modernă e complexă și
analitică (Gherea îi spunea „explicatoare44) și pentru a se realiza
apelează la biografie (deci la istorism), psihologie, sociologie,
estetică, filozofie într-o direcție coerentă și o metodologie
pluriformă. Gherea numea această critică - științifică, tocmai
pentru că își întemeiază judecățile de evaluare pe elemente
provenite din discipline cu statut științific recunoscut, și
considera, cu dreptate, că „în țara noastră sunt unul din cei dintâi
care au zdruncinat toate teoriile metafizice în estetică și
aplicarea lor în critica literară443.
Cum în dezvoltările sale criticul de la Contemporanul vorbea
de științe speciale, se referea la mediul (mijlocul) natural și

1 C. Dobrogeanu-Gherea, art. cit., în ed cit., p. 65-66.

2 Ibidetn, p. 76-77
3 Ibidem, p. 192.

328
social a cărei expresie complexă e artistul (și, implicit, opera
de artă), cum își intitula metodologia pe care o inaugura și o
aplica „critica științifică^, s-a creat pe dată o prejudecată.
Gherea, acreditau adversarii, preconizează considerarea, în
actele de evaluare, a unor chestiuni din afara specificității
creației, ignorând cu totul sau acordând atenție periferică tocmai
esteticului. (La aceasta a contribuit, poate, și vestitul chestionar
din 1887 cu cele patru întrebări la care ar trebui să răspundă
criticul în actele de evaluare: „de unde vine creațiunea artistică,
ce influență va avea ea, cât de sigură și vastă va fi acea influență
și, în sfârșit, prin ce mijloace această creațiune artistică lucrează
asupra noastră1.) Prejudecata, o dată acreditată, s-a consolidat
cu vremea devenind tenace și menținându-se straniu până astăzi.
Ne aflăm, fără îndoială, înaintea uneia dintre cele mai absurde
prejudecăți înregistrate de istoria literară (sau de cea a ideologiei
literare), cu un stagiu de peste un secol și care de-abia astăzi,
prin unele lucrări de obiectivă restaurare a adevărului2, tinde să
se risipească (deși destule opinii obtuze și răuvoitoare continuă
- senin - să vehiculeze comoda și stupida prejudecată). în
realitate, Gherea nu a ignorat defel specificitatea estetică a
operei de artă. Ba chiar, se poate spune că Gherea a pornit de la
această realitate, deosebind-o și recunoscându-i autonomia
relativă în ansamblul valorilor spirituale, altfel zicând ale
conștiinței sociale. El a considerat opera o structură constituită
estetic unitar (sau în terminologia sa product), altfel spus o

1 Ibidem, p. 68.
2 Le menționăm: George Ivașcu, Dobrogeanu Gherea, Editura
Albatros, 1972, Mircea lorgulescu, postfață la ediția Asupra criticei,
Editura Minerva, 1973, Damian Hurezeanu, C. Dobrogeanu-Gherea,
Editura Politică, 1973, capitolul consacrat lui Gherea din amintita
lucrare a lui Florin Mihăilescu, Conceptul de critică literară în
România.

329
creație durabilă care trebuie analizată în multitudinea implicațiilor
reprezentate. Analiza, actele complexe de evaluare sunt operații
a posteriori și se exercită numai asupra operelor estetic
desăvârșite. Nu a precizat Gherea tot în anul 1887 „vorbim de
artă, nu de mâzgălituri sau de falșificarea artei ?“ Iar, mai târziu,
în 1896, reluându-și ideea din 1887, a stăruit din nou: „Critica
modernă nu poate să se ocupe decât de adevăratele personalități
artistice: încercările literare, chiar de talent, rămân în sarcina
recenzenților". Sau în același text: „O critică în sensul modem al
cuvântului poate să fie făcută numai scriitorilor cari în opera lor
și-au manifestat întreaga personalitate artistică^.1 Gherea e aici
atât de limpede și categoric încât aceste clarificări despre
statutul criticii literare puteau fi semnate de, să spunem, un
descendent maiorescian ca Mihail Dragomirescu, care și el
împărțea operele (și scriitorii) în talentate, virtuoase și capodopere,
socotind că adevărata exegeză se poate exercita numai asupra
celoj din urmă.
Așadar, repetăm, critica literară pornește de la un anumit prag
încolo, exercitându-se exclusiv asupra unei realități coerente
estetic, deplin constituită. Misiunea criticii literare, în ipostaza ei
modernă, nu se poate însă limita la pronunțarea deciziei de
valoare. Datoria ei este să releve, genetic, procesul ivirii operei,
coerența interioară a structurii sale, ideația conținută și,
inevitabil, modalitatea receptării în conștiința contemplatorului,
într-un anume sens, actul critic modern își demonstrează
utilitatea tocmai pentru că dezvăluie cititorului valorile complexe
ale operei, înfățișând-o în ceea ce are specific, relevându-i zonele
mai dificil de perceput. „Critica modernă - sublinia Gherea în
1896 - are în adevăr o mare influență asupra dezvoltării și
îndreptării gustului estetic al publicului, și aceasta din două

1 C. Dobrogeanu-Gherea, Dl. Panu asupra criticei și literaturei, în

ed cit., voi II, p 371

330
pricini: întâi pentru că și ea e o operă de artă și al doilea pentru
că e și o operă de știință"'1.
în ciuda prejudecăților obstinate care au fost așezate greoi
peste opera lui Gherea. criticul și-a stabilit acest punct de vedere
nu târziu, prin i 895-1897, când își încheia practic cariera de
analist, ci din capul locului. Și a spus-o nu într-un text oarecare,
ci în studiul despre Eminescu din 1887: „Când vrei să faci
analiza estetică, adâncă și conștiincioasă, a unei creații poetice,
când vrei să înțelegi și să faci și pe alții să înțeleagă legătura ce
este între creația poetului și mijlocul ce-1 înconjoară; când vrei
să arăți înrâurirea ce plăsmuirea poetică va avea, la rândul ei,
asupra mijlocului social în care s-a produs; când, într-un cuvânt,
întrebuințând o analogie, vrei să privești plăsmuirea poetului ca
o creație dumnezeiască ori naturală, ca un organism și vrei să
analizezi acest organism în legătură cu puterile creatoare, să
descoperi legătura de cauze între organism și mijlocul
împrejmuitor... atunci lucrarea (critică) e grea, foarte grea,
serioasă și nici vorbă nu mai poate fi despre fraza «Critica e
ușoară»"'. După această expunere de principii, nota: „Voim să
scriem un fragment critic despre Eminescu, să expunem câteva
din vederile noastre asupra însemnătății și înțelesul social al
operei poetice a lui Eminescu, precum și în privința valorei lor
estetice"". Și după ce menționează că, în funcție de cele două
obiective, își va împărți studiul în două secțiuni, subliniază că
în comentariu ele se vor contopi nu o dată „pentru că este peste
putință să vorbim de una, fără a atinge și pe cealaltă""2. Am putea
adăuga că Gherea nu numai că nu a eludat esteticul în actele
apreciate are, dar a avut despre statutul criticii o înțelegere cu
adevărat modernă, superioară, din acest punct de vedere, celei

1 Ibidem, Dl. Panu asupra criticei și literaturei, în ed. cit., voi I,

p. 369.
2 Idem, Eminescu, în ed. cit , voi. II, p. 5-6.

331
maioresciene. Criticul de la Contemporanul, pe care detractorii
îl prezintă ca preocupat de probleme exterioare actelor
apreciatoare, a conceput totuși exercițiul critic ca având un statut
autonom, de artă în sensul propriu al termenului. într-un articol
din publicația socialistă Lumea nouă științifică și literară (iulie
1895), cel care și azi unii se încăpățânează să ni-1 recomande sub
caracterizarea diminuantă „critic normativ", scria: „A critica
însemnează, în primul rând, a analiza o operă de artă și aceasta
implică dintr-o parte o punere logică, de analiză, din altă parte
cunoștinți varii și serioase. Dar afară de aceasta critica ea însăși
e o artă superioară (s.n.), pe care poate s-o exercite numai o
personalitate artistică cu anumite calități artistice speciale. Dacă
arta e natură văzută prin prisma artistului, critica e arta văzută
prin prisma criticului (sublinierea lui Gherea) și din acest punct
de vedere critica s-ar putea numi, în câtva, o artă, în a doua
potență. Și iată de ce criticii mari sunt atât de mari... Dacă vă
veți pătrunde de acest adevăr că critica e o știință și o artă
superioară totodată, atunci dintre voi vor începe a scrie numai
în adevăr acei cari au menirea să devie scriitori".1
Având o asemenea, cu adevărat modernă, înțelegere despre
actul critic, se poate pretinde că Gherea a nesocotit esteticul din
structura operei de artă, că a redus-o numai la ideația ei ? Orice
lectură atentă, făcută cu bună credință - deopotrivă a studiilor
de estetică ca și a celor de analiză consacrate marilor creatori ai
epocii - evidențiază contrariul. Nu a fost, cum s-a pretins, un
„conținutisl" și nu a făcut din dimensiunea „tendință^ criteriu de
evaluare estetică. în 1893, în studiul Idealurile sociale și arta
(replică la studiul lui Al. Philippide) stăruia polemic asupra unui
„mare dar simplu adevăr... că forma și fondul nu pot să fie
despărțite unul de altul decât în abstracție, că frumosul unei

1 Ibidem, Critici volintiri, în rev. cit., apud Asupra criticei (ediția

Mircea lorgulescu), p. 194.

332
opere de artă consistă tocmai în armonia formei și fondului, că
forma și fondul deopotrivă ajută și constituie chiar însemnătatea
și frumosul unei opere441. Punctul de vedere e judicios și negreșit
echilibrat. Dar numai faptul că a insistat și asupra dimensiunii
ideatice a artei, evidențiindu-i locul și rolul în structura coerentă,
organică a operei a fost suficient pentru formularea acuzației că
ignoră, ba chiar neagă esteticul. Și cum Gherea nu s-a sfiit să
sublinieze și elementul „tendință44 al unei opere, pe dată
adversarii au decis că prin aceasta se neagă autonomia artei,
subjugându-se frumosul unor condiționări extraestetice. Dar
Gherea a spus-o nu o dată (ca în interviul acordat lui C. D.
Anghel) că după opinia sa „tendința în artă e cam ceea ce
estetica germană numea ideea de artă“ (subl. n.). El nu a
afirmat că o operă trebuie să aibă o tendință, ci că arta are. prin
obiectul ei, o tendință, izvorâtă organic din ideația ei. A
dezavuat deci deopotrivă estetismul ca și tendenționismul
grosier al artei utilitare, asimilată - se știe - cu tezismul.
Disputa „artă pentru artă sau artă cu tendință44 nu a inițiat-o și
nu a condus-o el. A fost contribuția discipolilor (de Evenimentul
literar și Adevărul literar) care s-au războit cu adversarii de la
Vieața lui Vlahuță sau cu tinerii junimiști din jurul Convorbirilor
literare. Oricum, Gherea nu a apreciat niciodată o operă artistică
în funcție de tendința ei și nu a considerat veodată că o idee
înaintată (moral sau social) se poate, prin chiar aceasta,
materializa într-o operă cu adevărat artistică fără travaliul
creator al geniului („mărimea operei artistice atârnă de mărimea
talentului artistului44). Cu toate acestea, devenise un loc comun
în anii nouăzeci și după aceea că Gherea apreciază arta numai
dacă exprimă idealuri morale și sociale înaintate, ba chiar că el
elogiază numai scrierile socialiste, talentul, frumosul estetic

1 C. Dobrogeanu-Gherea, Opere (ed. cit.), voi. I, p. 232.

333
fiind practic negate. Dar prejudecățile și răstălmăcirile
proliferează, când există factori interesați întru aceasta. „Și
astfel, constată criticul cu amărăciune resemnată, în 1897,
legenda s-a creat, trăiește și probabil că va trăi. Și degeaba, în
toate articolele, timp de câțiva ani, am dat iarăși și iarăși
lămuririle necesare; degeaba e chiar faptul brutal că din patru
studii mai mari pe care le-am scris, e unul asupra lui Eminescu,
care era conservator, altul despre Caragiale, care e... să-i zicem
conservator; în sfârșit, Coșbuc și Vlahuță nu se ocupă de
politică, și în orice caz, socialiști nu-s. Așa ! Parcă cei ce creează
legenda au nevoie de argumente !‘q

4. Legenda depreciatoare pe care o descrie Gherea este -

paradoxal - o probă convingătoare a prestigiului și a ecoului
exercitat în conștiința publică de direcția Contemporanului. De
la 1886 până la 1892 (când Maiorescu s-a hotărât, în sfârșit, să-i
„acorde1' lui Gherea un răspuns) criticile lui Gherea, citite de
literați ca și de publicul larg, cuceresc - cum spuneam - o
audiență extraordinară. Apropiații lui Maiorescu sunt neliniștiți
și insistă pe lângă maestru să intervină, organizând rezistența și
ofensiva. Dar Maiorescu, ocupat de politică (o vreme cu intrigile
de culise pentru cucerirea guvernării, apoi de responsabilitățile
guvernamentale, în sfârșit de acțiunile pentru recucerirea unei
poziții în cabinetul conservator), preferă să tacă considerând că
noul adversar nu e un pericol real. Aprecierile sale erau însă prea
olimpiene și - opinau junimiștii - ignoră calculele stării de fapt.
Duiliu Zamfirescu, prin ceea ce reprezenta în literatură și o
amiciție deferentă, a îndrăznit să i-o spună deschis - de prin 1891
- șefului recunoscut al Junimii. După apariția și a voi. II din

1 Ibidem, Legende, Lumea nouă din 4 noiembrie 1897, în Studii

critice, ed cit., voi. II, p 367

334
Studiile critice ale lui Gherea, pe care diplomatul le-a citit atent
observa că din teoria lui Gherea asupra raportului necesar
scriitor-epocă reiese, implicit și explicit, „cealaltă concluzie că
școala dvs. critică, cu explicarea omului prin el însuși, e falsă“
La 31 august 1891, îi scria tot de la Roma că. citindu-1 pe
marxistul italian Loria, își extrăsese note și observații: „Era o
monografie destul de curioasă contra teoriilor socialisto-liberale
ale lui Gherea pe care voiam să v-o trimit ca o urzeală pentru un
viitor răspuns ce-mi închipuiesc că pregătiți criticilor sale. Dacă
mă înșel, mettons que je n’ai rien diC' Era o sondare de
atitudine căreia i se asocia un abia voalat îndemn de a-i replica
lui Gherea. Cum profesorul continua să păstreze tăcerea sa
superioară, în decembrie Duiliu Zamfirescu revine cu îndemnul,
de astă dată mai franc exprimat: „Cum ați întreprins Criticele
într-o vreme grea, de ce nu întreprindeți alte nouă ? fiindcă dacă
pe atunci era Bărnuț, Maxim și ceaiul d-rei X, astăzi sunt lucruri
mult mai serioase. Trebuie să știți că criticele lui Gherea, sau
mai bine concluziunile criticilor sale, nu mă lasă să dorm. Eu
socotesc că problema, astăzi, e mult mai grea, fiindcă avem a
face cu oameni inteligcnți și culti cari pun frumosul în slujba
economiei politice, lucru discutabil, dar după mine fals‘H.
Aceeași stare de alarmă efectivă pentru ecoul orientării gheriste
a încercat-o și Mihail Dragomirescu în 1893 la lectura voi. II
din Literatură și știință care conținea și răspunsul criticului
socialist la Contraziceri ?: „Poate că par maniac - îi scria de la
Paris profesorului său - dar Gherea acela mă urmărește pe tot
locul. în tot timpu drumului, cât am citit Literatură și știință,
mi-a scos sufletul de indignare... Dar această indignare a ajuns la
culme când am simțit că ignorantul ori falsificatorul ce o dirige

1 E. Bucuța, op. cit., p. 90, 93, 98.

335
are partizanii cei mai înfocați printre cei mai inteligenți studenți
ce i-am întâlnit aici../'1.
Atunci când profesorul a răspuns. în sfârșit, replica nu a
satisfăcut pe nimeni. Intimii Convorbirilor cereau continuarea
discuției. Mai ales că, peste un an, Gherea a înțeles să răspundă,
adăugând replicii propriu-zise și alte studii. Dar Maiorescu
hotărâse altfel. își considera, probabil, misiunea încheiată,
socotind că - acum - nu mai este rolul său să se angajeze în
polemici. Selectase, atent, tineretul constituit în noua generație
de tineri junimiști care tocmai era pregătită să preia conducerea
Convorbirilor Aceștia - socotea profesorul - trebuiau să-și
asume și responsabilitatea polemicii cu orientarea gheristă. Ar
fi fost o probă edificatoare a capacității lor de acțiune într-un
moment într-adevăr dificultuos. Tinerii nu s-au eschivat de la
îndatorirea care le-a fost acordată. Dimpotrivă, au înțeles să se
distingă cu zel și - în deloc puține cazuri - obediență. Știau că
profesorul lor ar fi dorit năruirea prestigiului pe care izbutise să
și-1 cucerească orientarea gheristă. Și cum erau proaspeți
absolvenți care doreau să se rostuiască, iar catedrele universitare
depindeau de protecția profesorului, n-au pregetat nimic pentru
a se distinge. Au făcut-o chiar atunci când preocupările lor erau
cu totul depărtate de zonele esteticii și criticii literare. Voința
profesorului lor era dispoziție. Și o ascultau. în 1937 P. P.
Negulescu, unul dintre combatanții activi în această bătălie,
evocând evenimentele, nota că ideea articolului său de debut a
fost sugerată de Maiorescu la o ședință de cenaclu în strada
Mercur când s-a comentat ecoul celui de al doilea volum al
studiilor critice ale lui Gherea. în toiul discuțiilor, Negulescu a
formulat opinia după care valoarea unei lucrări literare e

1 Scrisoare către Titu Maiorescu, B.AR., Mss. rom. S yTTȚz (scri­

soare datată 18/30 mai 1893).

336
determinată de aspectul ei formal, care depinde hotărâtor de
trăsăturile stilistice. Conducătorul Junimii, întrezărind aici
posibilitatea unei intervenții polemice antigheriste, i-a propus
să-și dezvolte ideile într-un studiu. Negulescu ar fi refuzat,
pretextând alte preocupări. Dar „Maiorescu a insistat totuși; de
vreme ce avusesem eu ideea de a examina mecanismul psihologic
al efectelor stilului, era natural să-mi iau eu sarcina de a o face...
A trebuit să mă execut." Lucrarea, - precizează Negulescu -
„îmi fusese cerută, aproape impusă, de un om care, ca profesor
al meu, avea un asemenea drept441 (.s.n.).
în același an 1892 nu e exagerat să spunem că Negulescu a
primit o nouă însărcinare. Răspunsul lui Gherea din Literatură
și știință impunea o nouă replică maioresciană. Dar, spre
nemulțumirea membrilor cenaclului, „la unele din seratele din
iama aceea (1892-1893) Maiorescu a declarat că nu înțelege să
ducă discuția mai departe. Mie însă mi se păruse că unele din
punctele în discuție mai aveau încă nevoie de unele precizări.
Și, fiindcă avusesem această părere, Maiorescu mi-a cerut iarăși
să trec la realizare. Am fost astfel silit (s.n.) din nou să încep o
lucrare la care nu mă gândisem și a cărei inițiativă n-o aveam.
Pot adăuga că ea mi-a impus unele sacrificii.442 (E studiul
Impersonalitatea și morala în artă apărut în Convorbiri din
iunie 1893.)
E adevărat că acești tineri nu scriau împotriva propriilor
convingeri. Erau cu adevărat partizani ai opiniilor estetice
maioresciene. Vedeau în cuvântul reprezentat de Gherea un
pericol și îi considerau punctele de vedere drept false. Dar, cu
siguranță, dacă nu ar fi fost obligațiile morale față de profesorul
lor, nu ar fi intervenit în polemică, exprimându-și dezaprobarea

1 P. P. Negulescu, Ceva despre Junimea, Convorbiri literare, 1937,

p. 55.
2 Ibidem, p. 55.

337
față de studiile lui Gherea poate exclusiv m ședințele de cenaclu.
Dar în acele condiții, hotărârea lui Maiorescu de a le oferi un
câmp de afirmare publicistică în toiul unei polemici ce preocupa
mult viața literară nu putea fi refuzată. Și profesorul a dirijat
efectiv campania, cu o artă de strateg care știe să-și concentreze
forțele în dispozitiv, distribuindu-le misiuni și indicând
momentul tactic de intrare a combatanților în acțiune. După ce
le-a sugerat tema articolelor (firește că unele au venit și din
proprie inițiativă, dar și acești autori știau cât e de interesat
Maiorescu în publicarea unor asemenea articole), le fixa
termenul de realizare, le citea manuscrisele și dacă erau găsite
insuficiente erau înapoiate pentru o grabnică fortificare. (Prin
acest canon a trecut, de pildă, un articol al lui Dragomirescu
despre volumul II din Studii critice de Gherea.) Când erau prea
revărsate, Maiorescu decidea amputarea sau eliminarea durităților
prea îngroșate de limbaj, înțelegând să păstreze polemica la o
anume atitudine de urbanitate1.
Primele intervenții în această confruntare s-au produs, de fapt,
cronologic, înaintea maiorescianului Asupra personalității și
impersonalității poetului din 1892. E vorba de recenzia lui G.
Bogdan (încă nedevenit Duică) la primul volum din Studiile
critice ale lui Gherea apărut în Convorbiri din 1890 (nr. 5), de

1 Aceste aprecieri nu sunt obținute pe cale deductivă. Reies

convingător din corespondența păstrată la Biblioteca Academiei (Fondul
Maiorescu și al lui Dragomirescu). Toată această corespondență
(inclusiv aceea purtată de tinerii convorbiriști între ei) a fost publicată
de noi la Editura Minerva în 1978 sub titlul T Maiorescu și prima
generație de postmaiorescieni. Corespondență, purtată, în acei ani, între
profesor și tinerii junimiști sau între acești tineri care se pregăteau să
preia conducerea Convorbirilor literare. Cf. I. Al. Rădulescu-Pogoneanu,
sau voi. IX, XI (Fond S. Mehedinți) din ediția de documente I. E.
Torouțiu.

338
amplul studiu al lui N. Petrașcu despre M. Eminescu, apărut în
Convorbiri din 1891-1892 și studiul lui Al. Philippide, Idealuri,
apărut în două numere din revista junimistă (nr. 11-12 din 1892
și nr. 4 din 1893). (De fapt, cum se vede, prima parte din studiul
lui Philippide apare în același număr în care e inserată și replica
lui Maiorescu.) Mare greutate. în idei și semnificație, nu au aceste
intervenții polemice la adresa criticului care reprezenta curentul
ce se impunea triumfător. Recenzia lui Bogdan-Duică, corpolentă
până la dimensiunea a 23 de pagini de revistă, trecea superior
peste volumul pe care totuși anunța că îl comentează pentru a se
ocupa, după o modalitate comparatistă ce îi va deveni apoi
predilectă, de sursele teoretice ce ar fi alimentat teoretic și
metodologic concepția lui Gherea. Se referea, citându-le din
operă, la Taine. Brandes, recunoscând deci implicit că actul
critic așa cum îl practica Gherea e sincron cu orientarea modernă
din critica europeană. Dar cum trebuia să aleagă între critica lui
Maiorescu și cea a criticului de la Contemporanul, opta - desigur
- pentru maestrul Convorbirilor, considerând că ..Gherea face
studii sociale, care pot să fie interesante, iar Maiorescu se
pronunță asupra operelor de artă și le judecă în virtutea
principiilor estetice44. ba chiar că „ceea ce unora le place să ia
drept critică nouă nici nu e critică, ci un fel de anatomie
literară*'. în sfârșit, după ce recunoștea strepezit unele „modeste*4
calități studiilor lui Gherea (obiectivitate, interes pentru
chestiunile abordate), prevenea, cumva îngrijorat, că acestea „nu
pot să aibă nici un fel de înrâurire asupra mișcării noastre
literare**1. Peste patru numere, revista junimistă începe
publicarea dizertației lui Nicolae Petrașcu despre Eminescu (e
programată în cinci numere din 1890-1891). Deși, cum avea să
recunoască mai târziu autorul, „nu era, la drept vorbind, un

1 G. I. Bogdan, Studii critice de I. Gherea (dare de seamă critică),

Convorbiri literare, an. XXIV, 1890, nr. 5 (august), p. 403, 413.

339
studiu, ci o evocare admirativă a marelui poef \ Dar în spațiul
acestei evocări admirative Petrașcu a găsit necesar să polemizeze
cu opiniile lui Gherea privind cauzele pesimismului eminescian.
Originile acestuia nu sunt de natură socială, cum crede Gherea, ci
„dintr-o schimbare în forțele fundamentale ale sufletului
contimporan, adică în raportul dintre inteligență, voință și
credință^. Mare lucru nu spunea Petrașcu și nici nu putea contesta
argumentele lui Gherea (le considera doar „neîndestulătoare^,
propunând lărgirea lor), mai ales că încă de pe atunci se profilau
deosebirile de opinie între concepția sa și a lui Maiorescu despre
statutul criticii literare. Aceste deosebiri vor deveni publice în
1893, în studiul lui Petrașcu D. T Maiorescu, așezat în fruntea
volumului său Figuri literare contimporane. Și ele erau
fundamentale, probând opțiunea lui Petrașcu spre critica modernă
și dezavuarea celei maioresciene1. Dar până a se produce

1 Iată opinia sa exprimată destul de timid dar elocventă pentru noile

sale opțiuni: „între acestea critica se reînnoi a în Europa. Pe de o parte
un nou element, ideea, începea a fi considerată în artă în locul întâi și
forma a cădea pe un plan secundar, iar pe de alta, critica, din literară
propriu-zis, cum era, deveni istorică, științifică. A se preocupa numai de
rimă, de ritm și de figura poetică, după niște tipuri abstracte retorice,
și a nota defectele lucrărilor literare, părea un câmp prea mărginit.
Aceasta cu atât mai mult, cu cât rima, ritmul și figura nu mai erau, după
vederile nouă, toată poezia, ci numai instrumentele, ornamentele cu care
ea se îmbracă; poezia era mai mult gândirea de dedesubtul acestor
ornamente... Față cu această exigență modernă criticul cercetează legile
gândirei, căci după ele se va mlădia arta poetului, pătrunde până la
ideea abstractă, se coboară în sufletul artistului, se pune în condiția lui,
compune lucrarea lui în mod conștient, scrutează și se duce pe firul ei
până la momentul inspirației, până la ultima picătură izvorâtă, și dă
astfel cititorului o întreagă lumină în înțelegerea întregei valori a
lucrării artistului. După aceea, critica începu a cerceta și partea altor
înrâuriri streine, în afară de talentul scriitorului: ceea ce aduce poporul

340
„dezertarea11 lui Petrașcu, în 1892 intervine și Alexandru
Philippide cu un studiu de estetică (Idealuri). Prima parte (finalul
a apărut în nr. 4 din 1893) e programată în același număr al
revistei care înscrie în sumar și răspunsul lui Maiorescu către
Gherea. (Era un număr festiv prin care Convorbirile sărbătoreau
jubileul de un sfert de veac.) Viitorul lingvist nu era nici atunci
estetician, dar în bune raporturi cu Maioreseu, îl stima pentru
meritele de odinioară și cele prezente în problemele filologiei,
era în așteptarea unei catedre universitare, și atașat unor principii
junimiste s-a crezut dator să intervină într-o dispută ale cărei
semnificații nu le prea înțelegea. Studiul lui Philippide, stufos,
confuz și cam dincolo de obiect se limitează la comentarea
polemică a ultimelor două-trei pagini din celebrul articol al lui
Gherea din 1886 care semnala raportul dintre arta și idealurile

din care acel scriitor face parte, ce aduce epoca și împrejurările sociale
în lucrarea lui... Astăzi, prin urmare, nu mai e de ajuns să spui numai că
versurile făcute de un poet sunt bune și deci că el e poet ori că forma în
care scrie altul nu e bună și deci el nu e scriitor; trebuie mult mai multe
considerații și aprețieri, mult mai multe cercetări și concluzii... Metoda
istorică și științifică nu înlătură metoda veche literară, ci numai o
complectează...
Aceasta e în prezent direcțiunea criticei în Europa. D. Maiorescu,
fie că principiile sale nu-i mai permiteau să se modifice, fîe că alte
rațiuni îl opreau nu voi să se puie în curent cu această direcțiune. D-sa
continuă a se preocupa, ca și în primele sale lucrări, de forma poeziei și
de a semnala defectele și calitățile operelor literare. Iată imputările ce
unii fac criticei d-lui Maiorescu. Cei ce le fac însă nu trebuie să uite că
numai prin critica d-sale am putut păși mai departe. Odată terenul
curățit de atâtea prejudiții literare, de atâtea erori, de atâtea confuzii -
rezultatul activităței critice a d-lui Maiorescu - a fost lesne să ne
gândim la ceea ce ne rămâne de făcut potrivit curentului ideilor nouă.“
(Cf. studiul cit., în Icoane de lumină - ediția D. Petrescu, Editura
Minerva. 1972, p. 136-137, 138, 140.)

341
 (sociale, morale, politice) ale creatorului. E drept că în aceste
pagini finale Gherea comisese eroarea de a considera că
„înrâurirea Convorbirilor literare a fost neînsemnată, școală
literară n-au înființat, mai toți oamenii talentați din acest cerc
literar au părăsit literatura pentru meserii mai mănoase". Și
aceasta pentru că Junimea și junimiștii n-ar fi fost animați de
„idealuri sociale înalte". Sigur că Gherea greșea, contrazicând
ceea ce menționase mai înainte când evidențiase imensul rol
îndeplinit de Maiorescu și Junimea în deceniile șapte-opt. Aceste
erori de apreciere ale lui Gherea (determinate de scopuri
polemice. Dar - ne amintim - conducătorul Junimii nu procedase
la fel în 1867-1875 cu fostele orientări ?) puteau fi discutate,
restabilindu-se adevărul. Dar filologul, temperament vulcanic,
se dovedește a fi și el excesiv. Neagă total relația artă -
Weltanschauung-vA creatorului, coboară polemica la injurii,
vociferând împotriva socialismului, denunțându-1 inutil pe
Gherea (acesta o recunoștea public) ca socialist. Violența
pasională în limbaj întunecă dezbaterea neaducând direcției
junimiste contribuția polemică clarificatoare de care avea
nevoie.
Cumpănit, metodic și la vreme, Gherea răspunde celor trei
intervenții, cu o urbanitate în polemică de elevată civilitate1.

1 Dealtfel, Gherea își făcuse un principiu de a-și considera cu

seriozitate adversarii și a răspunde celor ce îi comentau opera: „Meseria
de scriitor - scria în 1893 ca orice meserie are și ea obligațiile sale,
și una din aceste obligații mai de căpetenie e să-ți aperi vederile expuse
dacă urmezi a crede că sunt adevărate, iar dacă te-ai convins că sunt
false, atunci să-ți recunoști sincer și cinstit greșala\ (Ed. cit., voi. I,
p. 191.) Și în 1891: „Una din cele mai întrebuințate forme ale scrierei e
desigur forma polemicei... Forma polemicei e una din cele mai nemerite
forme literare și științifice pentru limpezirea unor principii, unor vederi
și pentru propagarea în masa publicului a unor adevăruri literare și
științifice... Prefer forma polemică pentru că, în condițiunile actuale în

342
stăruind lămuritor (cu un spor de argumente) asupra valabilității
punctului său de vedere. Nu e necesar să detaliem aici
clarificările produse de critic în aceste studii numai aparent
polemice pentru că ne-am referit la ele mai sus. Se impune însă
observația că ele au prilejuit, prin ecoul recoltat, la consolidarea
autorității noii orientări critice și estetice inaugurate de Gherea.
Dar în 1893 intră în luptă, cum spuneam, cele mai proaspete
forțe junimiste (M. Dragomirescu, C. Rădulescu-Motru, P.
Missir, P. P. Negulescu, Evolceanu, Mehedinți, Gr. Tăușan). Cele
mai notabile contribuții sunt cele ale lui Dragomirescu,
Negulescu, Mehedinți (Evolceanu se credea atunci critic literar
și aportul său în bătălie se reducea la demolarea literaturii celor
ce îi știa socialiști. De estetică teoretică nu se ocupa). Cel dintâi
se produce Mihail Dragomirescu. Studiul său are ca obiect
comentarea operei lui Maiorescu reeditată în 1892 la Socec. E
drept că studiul e intitulat Criticile domnului Titu Maiorescu
{studiu de critică generală). Dar până a intra în subiect, avea
nevoie de o Introducere, subintitulată, între paranteze. Contra
curentelor critice de astăzi. Această introducere, întinsă pe
spațiul a două numere din Convorbiri (nr. 1 și 3 din 1893),
ocupa nu mai puțin de 44 de pagini și era atât de prolixă și
violentă în limbaj încât Maiorescu a fost nevoit să intervină,
temperând-o și amputând-o. (De abia în 1896 - nr. 1 - va reveni
Dragomirescu cu studiul său, consacrat operei critice a
maestrului său. Dar și acum era numai partea generală, fără a

care scriem și suntem citiți, e una din cele mai nemerite pentru
expunerea și răspândirea adevărurilor literare și științifice44. Și apoi,
declarând că socoate drept binevenite observațiile scrierilor sale,
declara: „La astfel de observații voi răspunde totdeauna cu mare
plăcere, recunoscând că am greșit, dacă am greșit - dovedind că greșesc
criticii mei, dacă voi rămânea convins și după observațiile făcute că eu
am dreptate”4. (Ibidem, p. 162-163.)

343
intra propriu-zis în subiect. Profesorul a fost profund nemulțumit
de sistemul lui Dragomirescu care tot înconjura subiectul cu
arguții excesive, uitând parcă de obiect.) Cum spuneam,
introducerea studiului său era special consacrată combaterii
gherismului ca orientare estetică. Dragomirescu socotea că
Gherea nu propunea de fapt o nouă orientare în viața literară, ci
una politică. „Dl. Gherea a falsificat știința numai ca să-și ajungă
scopuri politice*', neurmărind, în fond, decât să cucerească
simpatia opiniei publice cu ajutorul dezbaterilor estetico-critice.
După acest ocol politic antisocialist, Dragomirescu se ocupă de
concepția lui Gherea despre relația creator-mediu socio-natural,
străduindu-se s-o demonteze cu argumente care realizau recordul
de a ignora total ceea ce adusese nou estetica modernă1.

1 într-o scrisoare explicativă adresată la 17 februarie 1894 lui

Maiorescu tânărul junimist mărturisea limpede că înțelege să respingă
total noua orientare, modernă în estetică, pe care o reprezenta la noi
Gherea. „Mi-ar fî fost lesne să fac lista scrintelilor ce se găsesc în
«eminentul critic al proletarilor intelectuali» din țara noastră... Dar când
am văzut că unele dintre aceste scrinteli, uneori foarte grosolane, nu
sunt proprii lui, ci se găsesc sub o formă sau alta și în aceia ce trec de
corifeii cugetării estetite în Europa... eu care mai aveam și dorința de a
avea în stăpânire purul adevăr, - lucrul nu mi s-a părut glumă deloc. Mă
găseam deodată în fața unui întreg curent de mediocrizare culturală nu
numai la noi, unde ea și-a atins culmea, dar și în țările numite culte și
mi-aș fi simțit totdeauna conștiința neîmpăcată dacă m-aș fi mărginit la
microscopicul Gherea și nu m-aș fi gândit și la izvoarele tulburi, de
unde s-a adăpat... Gherea anume e luat acum ca tipul unei întregi
perioade culturale la noi, perioadă pe care am numit-o de
«mediocrizare», și vă puteți închipui că nu sunt numai socialiștii care
o formează. Ei constituiesc masa, curentul - care, orice s-ar zice, în
timpurile din urmă s-a lărgit mult, dar nu sunt izolați... E mult și poate
periculos ce-mi propun să fac. Dar trebuie. Trebuie/4 (B.A.R., mss. rom.,
Fond T. Maiorescu, S .)
XIII

344
 într-un loc postulează că „mediul natural și social de după
naștere joacă un rol pasiv, rolul activ îl joacă individualitatea
omului'*. Observația nu e lipsită de dreptate (la urma urmei nici
Gherea nu susținuse altceva), recunoscând, în fond, că
individualitatea creatoare a artistului e modelată de mediul în
care s-a ivit. Dar peste numai trei pagini, parcă speriat de
concesia pe care și-a îngăduit-o, revine asupra opiniei pentru a
diminua rolul mediului. „Cauza de căpetenie a unei opere
artistice nu poate fi căutată decât sau imediat, în individualitatea
artistului; sau, imediat, în seria nesfârșită a influențelor pe care
le-a exercitat mediul natural și social în decursul generațiilor
anterioare" (s.n.). Ideea modernă, pe care marxistul Gherea o
apără și o reprezenta la noi, că artistul e o expresie spirituală a
epocii în care trăiește iar opera un reflex artistic al acesteia este,
așadar, dezavuată de tânărul Dragomirescu. în acest proces
complex de influențe modelatoare se recunoștea ca posibilă
intervenția latențelor „generațiilor anterioare4'. Ceea ce practic
însemna negarea concepției despre relația creator-mediu ambiant
(social, spiritual, natural), pe care - am văzut - o admitea în
același an 1893 până și junimistul N Petrașcu. între ceea ce
demonstrase Gherea și ceea ce spunea Dragomirescu, divergența
era atât de categorică încât o replică devenea inutilă. Și apoi, ce
se putea spune în plus ? într-adevăr, după demonstrațiile lui
Gherea din studiile de până acum (inclusiv replicile adresate lui
Bogdan-Duică, Petrașcu, Philippide. I. N. Roman), era inutilă
orice reluare a argumentației. Totul aproape - în ceea ce avea
esențial sub raportul esteticii generale - fusese spus. Antinomia
dintre cele două orientări estetice se menținea la punctul de
pornire, concilierea încercată de un Petrașcu - dar respinsă de
un Maiorescu - demonstrându-se a fi imposibilă de realizat. Iar
estetica maioresciană, prin această încăpățânată menținere pe
poziții, își demonstra - din păcate - anacronismul.

345
 Fixat dogmatic pe redutele unei estetici acum vetuste,
refuzând să admită - fie și sub beneficiu de inventar -noile
puncte de vedere, Dragomirescu. o dată pornit, își continuă
acțiunea ofensivă. Dușmanul era cu o denominație generică
„critica științifică" sau mai bine „istorismul", considerat de
junele estetician (avea atunci 25 de ani) „un întreg curent de
mediocrizare intelectuală". Iar la noi personalitatea care
reprezenta acest curent - cu incontestabile contribuții originale -
era Dobrogeanu-Gherea. Și acesta era pe deasupra, în planul
vieții politice, fruntaș al mișcării socialiste. Deci ofensiva trebuia
continuată pe această porțiune a frontului. în noiembrie 1894
Convorbirile încep să publice noul studiu Critica științifică și
Eminescu (va apărea, cu intermitențe, până în august 1895.
Separat, studiul apare și în broșură). Să spunem mai întâi că
tonul e, și de astă dată, de o violență nepermisă (o va recunoaște,
dealtfel, în 1905, în prefața ediției a doua, când va supune cartea
unei utile operații de „curățire"). Apoi procedeul era cel puțin
neloial, de vreme ce autorul îi așeza în cadrele aceleiași orientări
estetice în operația de receptare a operei eminesciene pe Gherea,
părintele Grama, Aron Densusianu și N. Petrașcu. Se urmărea
discreditarea lui Gherea și parțial a lui Petrașcu, prin această
așezare abuzivă alături de detractorii operei eminesciene (Grama
și Densusianu). Or, se știa și atunci, Gherea sau Petrașcu au
prețuit infinit opera lui Eminescu, studiile lor fiind printre
primele exegeze analitice sau evocatoare cu rezultate parțiale și
azi valabile. în sfârșit, nici sub raportul concepției estetice sau al
metodologiei nu se pot stabili raporturi de apropiere (necum de
asemănare) între cei patru autori, Dragomirescu procedând și din
acest punct de vedere prin egalizări arbitrare. Dar nu loialitatea
și buna credință au guvernat, în 1894, activitatea critică a lui
Dragomirescu. El își subintitula studiul „în contra metodei
istorice în literatură" și credea că are libertatea de a utiliza orice
mijloace în această luptă.

346
 Concepția - scria contrariat Dragomirescu - „care se găsește
la temelia tuturor procedărilor așa-numitei critice științifice, ce
caută să explice operele literare prin întâmplătoare împrejurări
externe, este radical falsă. Căci nu operele de artă constituie
partea superficială, întâmplătoare din om, ci tocmai ele relevă
partea lui reală, adâncă și esențială4’. Tânărul junimist, se vede
bine, se războiește cu inamici de el născociți pentru că,
într-adevăr, care dintre adepții istorismului inversau relația
dintre personalitatea creatorului și opera sa în acești termeni
încât opera să devină o expresie accidentală a personalității
artistice ? Consecvent crezurilor sale estetice imanente, respinge
ca inadecvate punctele de vedere afirmate de Taine, Sainte-Beuve,
Brandes, Ribot, după care „prin cercetările asupra personalității
omenești ajungem să explicăm și deci să pricepem științificește
personalitatea artistică cristalizată în operele de artă441. O negare,
așadar, de plano a curentelor dominante în estetica epocii, a
criticilor europeni de prestigiu2.

1 M. Dragomirescu, Critica științifică și Eminescu, 1895 (ed. I),

Socec, p. 10, 19.
2 Cerbicia lui Dragomirescu a nemulțumit până și pe unii dintre
tinerii săi colegi junimiști. D. Evolceanu îi scria de la București, în
1894, lui S. Mehedinți: „Hagen (personaj din Cântecul Nibelungilor,
apelativul amical al lui Dragomirescu, n.n.) a scris un întins articol
asupra lui Eminescu, adecă mai mult asupra sistemului estetic al
autorului decât asupra poetului. Maiorescu și mai toți sunt foarte
mulțumiți... Ce susține Hagen și Maiorescu e cam bedenklich în orice
caz, ba că Taine e un prost, ba că Saint-Beuve e o gură de vacă. în
definitiv, nu e tocmai așa de ușor să dai cu piciorul la toată critica
secolului nostru și să te întorci așa, nitam, nisam, la Laharpe... Ei bine,
vin la convingerea că Hagen se pune în poară cu tot, absolut tot ce s-a
scris până acum, căci e deosebire între criticele ce le face Brunetiere lui
Taine, căruia îi taie numai din exagerații și părerile lui Hagen, care
deneagă absolut tot ?“ (Torouțiu, voi. IX, p. 100-101.) Și nu e drept să

347
 De fapt ceea ce voia să spună aici Dragomirescu (dar o făcea
arțăgos și prea discursiv) era că trebuia operată o disociere în
personalitatea creatorului prin distingerea personalității umane
de cea artistică. „în cercetarea ce urmează... voi căuta să desfac
propoziția de căpetenie a criticei «științifice» că personalitatea
omenească explică personalitatea artistică în atâtea propoziții
câte feluri de explicări am arătat că se pot da operei de artă și
apoi le vom examina temeiul lor științific rând pe rând spre a
vedea cât adevăr conțin și întrucât pot corespunde țintei finale
pentru care se studiază o operă de artă/' Și referindu-se la
subiectul anunțat în titlu, înverșunându-se împotriva opiniilor lui
Gherea despre pesimismul eminescian, Dragomirescu declara:
„personalitatea omenească a lui Eminescu era optimistă și numai
personalitatea lui artistică în ceea ce avea mai profund, mai ales
în legătură cu reflecțiunea, era, când era, pesimistă. Astfel că
nici constituția particulară a personalității sale omenești nu
explică pesimismul său: el este inerent personalității lui artistice
și se datorește propriei sale dezvoltări, independent de stările
sufletești ale personalității lui omenești^1. Recunoaștem în
aceste dezvoltări teoretice forma primară a uneia dintre ideile
principale ale concepției estetice a celui ce va deveni autorul
celebrei Științe a literaturii. E vorba, deci, de disocierea între
personalitatea artistică și cea umană a creatorului. Intuiția lui
Dragomirescu e - cum am mai spus - cu adevărat remarcabilă.
Ea va rodi în sistemul său estetic și se va dovedi utilă pentru
demonstrarea acelor excese ale istorismului care confundau

vedem aici un grav dezacord între opiniile intransigente ale lui

Maiorescu și cele mult mai moderate ale unor tineri junimiști ?
Dragomirescu pare a fi - și așa a rămas - singurul adept integral până
la dogmatizare al esteticii și criticii maioresciene.
1 Ibidem, ed. a IlI-a, p. 34, 84-85.

348
exegeza critică cu biografismul sau analiza psihologică cu
detalieri științifice.
Dar a oferit opera lui Gherea, deopotrivă studiile sale
teoretice ca și cele analitice, temei pentru a fi asimilată acestor
înțelegeri extremiste ? Sigur că e adevărată și inteligentă
distincția operată de Dragomirescu în personalitatea creatorului
de artă. Dar, fixat - de pe atunci tenace - pe pozițiile esteticii
imanente (acum, în 1894, platoniciană prin intermediul
schopenhauerismului), Dragomirescu nega total legitimitatea
oricăror opinii istoriste. Așa se făcea că în toate dezvoltările sale
teoretice ocolea să răspundă la esențiala întrebare necesară.
Personalitatea artistică (nu cea umană) a creatorului nu păstra în
structurile ei genuine nimic din atmosfera spirituală în care s-a
ivit, din trăsăturile etno-psihologice ale poporului din care
descindea ? Iar convingerile sale estetice, filosofice sau socio-
politice nu aveau nici un raport cu ambianța în care a trăit și a
creat ? Apoi aceste convingeri, ca să ducem întrebarea mai
departe, nu se reflectau oare, în modalități variabile, în formele
expresive ale operei ? Voind să năruiască orientarea scientist-
istorică în estetica și critica timpului, Dragomirescu se războia
cu ipostazele ei extremiste ignorând trufaș valabilitatea
punctelor de vedere rezonabile ale acestei orientări. Iar Gherea -
obiectivul, de fapt, al războiului declanșat de Dragomirescu -
s-a demonstrat a fi un partizan inteligent (vrem să spunem că a
știut să ocolească pozițiile extremiste) al acestei orientări căreia
i-a adus, nu numai la noi, apreciabile contribuții originale. Am
spune că nu Gherea era cel „zdrobit^ din acest tir prea violent
declanșat în 1894-1895 de dogmaticul Mihail Dragomirescu
pentru că rigiditatea sa excesivă îi diminua agravant capacitatea
de convingere și argumentare. (Ceea ce, o dovedește scrisoarea
lui Evolceanu, au intuit și colegii săi de generație, mai moderați
și mai prevăzători chiar când se aflau - cu misiuni ofensive - în
prima linie.)

349
 Dar înaintea intervențiilor lui Dragomirescu (incontestabil,
dintre tineri, cel mai fidel esteticii maioresciene. așa cum o
închipuise la 1867 și 1886. ca și. de altfel, cel mai dotat - din
generația sa - pentru speculația filozofică) se vor produce cele
amintite - ale lui P. P. Negulescu. Cum spuneam, primul său
articol apărut, în împrejurările relatate de autor, încă în 1892 (în
trei numere din Convorbiri} și se intitula Psihologia stilului.
Ponderat în ton, riguros (poate prea riguros) și clar în expunere,
tânărul autor se achită onorabil de misiunea ce i-a fost
încredințată. Izvorul de bază e articolul lui Spencer Filozofia
stilului (capitol din lucrarea filozofului englez, încercări de
știință și estetică). Dar la cinste cuvenită se află și esteticieni ca
Hennequin. Souriau, Fechner, Ribot. L. Dumont și. chiar, Guyau.
Serviciul adus de Negulescu esteticii așa cum o concepea până
acum Junimea oficială era apreciabil. Dacă Dragomirescu se
menținea pe redutele platonicismului și schopenhauerismului (ba
chiar mai rigid decât antecesorii săi), Negulescu practica o
necesară deschidere spre estetica modernă. Obscuritatea care
învăluie unele probleme de estetică - aprecia Negulescu -.
subiectivismul unor soluții s-ar datora necunoașterii substanței
fundamentale a artei, sentimentele. Acestea sunt încă puțin
cunoscute în alcătuirea lor internă și în expresia lor exterioară
materializată în opera de artă prin intermediul particularităților
stilistice. Se propune, în consecință, o schiță a teoriei stilului
care „nu se poate, socotim, întemeia cu siguranță decât numai
pe o amănunțită analiză și pe o cât mai adâncă cunoaștere a
modului de* a fi intim al stărilor noastre psihice^. Particularitățile
stilistice ale unei opere, precizează autorul, sunt determinate
nemijlocit de psihologia artistului. în consecință, „ne-am
îndreptat în special atenția asupra fenomenelor afective pentru
că ele sunt încă cel mai puțin cunoscute în starea actuală a
psihologiei, pentru că ele sunt elemente fundamentale în artă sau
literatură și pentru că ele ne dau totdeauna măsura eficacității

350
sau efectul procedării stilistice4^1. E lesne de înțeles că ținta
polemică la adresa lui Gherea era aici implicită (dealtfel, în
evocarea din 1937. la care ne-am referit, a și mărturisit-o); și
aceasta nu numai pentru că Gherea nu mai apărea ca singurul
purtător de cuvânt al preocupărilor moderne în estetică, ci și
pentru că, stabilind ca unică dimensiune a operei determinanta
psihologică, elimina pe cea socio-spirituală (încorporată în
viziunea asupra vieții) de care vorbea Gherea. De fapt, Gherea,
într-o înțelegere sintetizatoare, evidenția determinantele psiho­
sociale care, laolaltă cu altele, se constituiau în acea particulară
viziune despre lume a artistului, reflectată, la rândul ei, în
structurile operei. Dar tânărul maiorescian izola unul dintre
aceste elemente, care, în fragmentarea sa, nu putea explica
suficient nici măcar particularitățile stilistice ale unei opere. Se
ignora astfel deliberat relația obiectivă dintre valorile expresive
ale operei (întruchipate în modalitatea stilistică) și ideația ei.
Cu cel de al doilea studiu (Impersonalitatea și morala în
artă) din 1893, dialogul ofensiv cu Gherea trece de la stadiul
implicit la cel explicit. Chiar titlul semnalează că articolul se
voia (dealtfel, în evocarea citată a declarat-o deschis) o completare,
considerată necesară, la articolul replică al lui Maiorescu adresat
lui Gherea. După câteva pagini introductive în care intemperanța
tonului îl apropie de violențele de limbaj din studiile lui
Dragomirescu2, autorul își propune să demonstreze evident că
acele contradicții semnalate de Gherea în cele două articole

1 P. P. Negulescu, Psihologia stilului, 1896, p. 5-6.

2 Intr-o scrisoare către profesorul său îl anunța de aceasta: „Am scris
azi o introducere de vreo șapte pagini, care e foarte tare -, dar, vă
asigur, nu e nemeritată, nici neîntemeiată. E vorba într-însa de tendința
polemicei dintre dvs. și Gherea, de partea care a fost începută, adică de
partea lui Gherea“. (Cf. B.A.R., Mss. rom., Fond Maiorescu S .)
XVI

351
maioresciene sunt neîntemeiate. „Cum se vede, cuvântul
«personal» nu are nicidecum în al doilea articol al d-lui
Maiorescu înțeles opus cuvântului «impersonal» din primul său
articol, ci un înțeles cu totul deosebit. Impersonal, întrucât
trebuia să se uite pe el însuși, și personal, întrucât trebuie să se
reproducă pe el însuși, iată cele două condiții puse artistului din
cele două articole ale d-lui Maiorescu. Așadar, încă o dată, unde
e contrazicerea ?‘q Bineînțeles că sprijinea categoric concepția
maioresciană despre impersonalitatea emoției estetice, cu
depășirea egoismului ca izvor al moralității în artă. Nou în
demonstrațiile sale era însă faptul că argumentele acestea, de
certă proveniență schopenhaueriană, erau apărate cu citate din
Guyau și Fr. Paulhan. Să adăugăm că tânărul junimist recunoștea
seriozitatea polemicii la care participa, subliniind că e, de fapt,
o înfruntare principială între două școli estetice ! „Scopul ei (al
polemicii, n.n.)... era și e... nu atât în stabilirea unui adevăr
științific, cât mai ales dărâmarea unei influențe literare și
înființarea alteia nouă", pentru că „o dată cu Maiorescu, se pune
în chestie și se tinde a se discredita și direcția literară pe care
d-sa o reprezintă4'2. Ceea ce era perfect adevărat.
După o pauză de peste un an, Negulescu (aflat la specializare
în străinătate) revine în linia întâi a frontului anunțându-1 pe
profesor, în martie 1894, că are pregătită prima parte dintr-un
studiu polemic antigherist. E Socialismul și arta care, datorită
unor divergențe de opinii cu colectivul redacțional al Convorbirilor,
începe să apară tocmai din numărul 7 (septembrie), conținuându-se
în nr. 8 pentru a se încheia în primele două numere din anul
următor. Aici direcția antigheristă e pe primul plan. Tânărul
estetician crede că e de mare efect să prezinte opiniile lu Gherea

1 Art. cit., în voi. Polemice, 1895, p. 33, 34, 35.

2 Ibidem.

352
și ale partizanilor săi drept un ecou epigpnic al operei lui
Proudhon, Du principe de l ’art et de sa destination sociale.
(Ceea ce, se știe, era fals.)
Dealtfel - să o spunem aici -, e evidentă în toată această
publicistică polemică a tinerilor junimiști strădania de a înfățișa
opera lui Gherea drept un ecou epigonic al unor teoreticieni sau
critici din Europa apuseană. Procedeul, explicabil într-o
polemică, e totuși pueril. Gherea nu a negat niciodată că e un
adept al marxismului iar în estetică și critică literară dezvolta
concepte sau puncte de vedere ale unor personalități prestigioase
ale esteticii și criticii contemporane. Dar aceasta nu diminua
deloc originalitatea conținută în cele mai semnificative dintre
scrierile lui Gherea, cel puțin tot atât de importantă ca aceea
aflată, odinioară, în studiile lui Titu Maiorescu. Am spune chiar
că originalitatea operei lui Gherea se vădește tocmai în aplicarea
doctrinei socialiste la fenomenul românesc, izbutind să dea
concretețe (în programe și luări de atitudine teoretice) necesității
adaptării unor teze generale la fizionomia, deosebită, a realității
social-economice din țara noastră. Cât privește planul esteticii
și criticii literare, Gherea este efectiv un pionier. Studiile sale
estetice și critice au apărut, cronologic, înaintea celor semnate
de Mehring sau Lafargue. Iar modalitatea analitică în critica
literară este, am mai spus-o, un act de inovare necesară care a
rodit, devenind unanimă în exercițiul critic.
Revenind la inițiativa lui P. P. Negulescu, să spunem din nou
că redacția Convorbirilor a fost, cum spuneam, nemulțumită1 de
prea ampla introducere care se limita la o rezumare cam pedestră
a cărții lui Proudhon. Negulescu recunoaște că Gherea a subliniat

1 O știm din scrisoarea lui I. A. Rădulescu către M. Dragomirescu:

„Articolul lui Negulescu - scrie viitorul Pogoneanu - în cea mai mare
parte nu mi-a plăcut: «e deplasată» polemica lui cu Proudhon, care e
repudiat de socialiști, străin și mort. Negulescu se ceartă cu dânsul și-1

353
primordialitatea factorului talent în procesul creației artistice, că
a postulat unitatea dintre aspectele expresive (formă) și cele
ideatice (fondul), dar supralicitând unele formulări nefericite,
cariate de rigiditate, din studiile lui Gherea Artiștii cetățeni și
Idealurile sociale și arta întreprinde lungi incursiuni în istoria
artei pentru a ajunge la concluzia că relația estetic-istoric nu se
validează. „E dar incontestabil... că oriunde întâlnim o artă
superioară, formula socialistă rămâne neconfirmată: orice artă
superioară, orice adevărată artă e artă literară, o artă nesubjugată
nici unui interes, nici unei tendințe, nici unei acțiuni sociale,
politice sau religioase internaționale^1.
Nici nu se terminaseră de publicat studiile lui Dragomirescu
și Negulescu când intervine și Simion Mehedinți cu studiul său
Concepția materialistă a istoriei după dl. C. Dobrogeanu-
Gherea. Era gata de la începutul lui 1895, dar a fost publicat
de-abia în numărul 6 al acelui an. Maiorescu, care dirija atent
campania, avea grijă de distribuirea forțelor, stabilind ordinea
intrării în bătălie2. Cum se vede, articolul lui Mehedinți se ocupă

ridiculizează ca și când ar fi o personalitate marcantă și de actualitate.

Ce-mi pasă mie de prostiile lui Proudhon. Mai întâi, toată prima parte -
vreo 30 de pagini - n-au a face cu ce spune Gherea, și apoi trebuie să
arate întâi ce spune Gherea și apoi cum se potrivesc cu ce ar fi spunând
Proudhon. Gherea să fie punctul de plecare, nu Proudhon“ (B.A.R.,
, rom., r-FondJ XM.
AMss. Dragomirescu CS 64(4) x)
Jf n
1 Art. cit., în voi. Polemice, p. 77.
2 într-o scrisoare către Mehedinți, profesorul îi comunică: „Articolul
nu s-a publicat până acum din cauză de simplă conveniență redacțională.
Erau deja începute în Convorbiri articolele lui Negulescu tot contra lui
Gherea - aceste s-au terminat. Mai erau însă ale lui Dragomirescu,
acestea se vor termina în aprilie. Pe la mai vine rândul articolului d-tale.
A fost una dintre cele mai animate ședințe ce am petrecut-o cu discutarea
articolului d-tale.“ (I. E. Torouțiu, op. cit., voi. IX, p. 252.)

354
de lucrarea lui Gherea (la origine o conferință rostită la „Cercul
de studii sociale44 al partidului socialist) Concepția materialistă
a istoriei apărută în broșură. Destul de diletant în materie (deși
Evolceanu îi recomandase în decembrie 1894. în numele
redacției, să-i citească pe Marx, Engels și Loria1), Mehedinți
dovedește că nu stăpânește nici problemele speciale ale
materialismului istoric și nici cele mai generale ale filozofiei
istoriei și sociologiei. Dar socotește că aceste insuficiențe de
cunoaștere le poate suplini prin ironii și vorbe de duh, afișând
mereu o superioritate care, confruntată cu banalitățile expuse cu
morgă, trezește azi ilaritate. Referindu-se, de pildă, la concepția
marxistă despre mecanismul procesului de apariție a claselor
sociale ca o consecință a diferențierii sociale datorată.creșterii
mijloacelor materiale (Gherea spunea „când bogățiile ajung mai
îmbelșugate se creează clasele sociale cu interese potrivnice").
Mehedinți scria: „Cât timp autorul n-a precizat ce înțelege
printr-o anumită bogăție (nu se vorbește misterios în știință) și,
mai departe, n-a arătat sub ce formă de cauzalitate o aglomerație
de oameni în fața unei grămezi de hrană (banane, orez...) se
desparte în clase, rămâne, la d-sa complet nelămurit tocmai
punctul esențial al problemei, adică dacă averea a produs clasele
este alta cauza care a produs și a făcut posibilă existența lor și
mai înainte de adunarea unei averi considerabile4*2. După
Mehedinți apariția claselor sociale se datorește diversității
fiziologice a indivizilor, și, o dată acestea apărute, organizarea
extensivă și intensivă a muncii a produs bogăția. Așadar, teoria
claselor sociale e respinsă cu cea a selecției naturale, după cum
concepția materialist istorică despre rolul determinant al
factorului economic în planul vieții sociale e amendată prin cea

1 Ibidem, p. 104.
2 S. Mehedinți, art. cit., în rev. cit., an. XXIX, nr. 6, 1895, p. 545.

355
a factorilor multipli. Sociologia e readusă, în „contribuțiile44 lui
Mehedinți, la fazele ei primare. Și după ce exclamă, cu
deznădejde simulată, „O minuni ! minuni ale științei socialiste44,
conclude polemic: „Nu vede autorul că tocmai esența
progresului omenesc stă neatâmată de stările așa-numite
economice, de felul și cantitatea bunurilor materiale produse și
împărțite ?441 Dar deși pueril în înțelegere, în demonstrații și
argumente, articolul a plăcut lui Maiorescu și colegilor de
generație convorbiriști2. Ceea ce pentru autor era prea de ajuns.
Dacă mai adiționăm la intervențiile lui Dragomirescu,
Negulescu, Mehedinți, cronicile literare ale lui D. Evolceanu din
aceeași perioadă consacrate, cu deosebire, operei scriitorilor
apropiați de mișcarea socialistă3, articolele stufoase ale
ilizibilului C. Th. Leonardescu (Socialismul și romantismul.
Convorbiri literare, nr. 11/1895), Gr. Tăușan (Garopolo contra
socialismului, nr. 12/1895) și pamfletul lui Spencer în contra

1 S. Mehedinți, art. cit.. în rev. cit., an. XXIX, nr. 6, 1895, p. 549,
557.
2 P. P. Negulescu, îi scrie lui Mehedinți: „Am recitit articolul tău în
Convorbiri. E minunat. Ce a dracului execuție ! O să le facă mult rău“.
(Torouțiu, voi. IX, p. 295).
3 Recenzând, în nr. 3/1895, un volum de versuri de Arthur Stavri,
scria: „D. Stavri e un aprins adept al artei tendențioase, e, precum am
zis deja în cronica trecută, adevăratul poet de comandă, așa cum aceasta
plutește în imaginația unui foarte cunoscut grup de tineri, atunci când
visează ei la lumea nouă“. De execuții similare beneficiază volumele
Sofiei Nădejde, I. A. Bacalbașa ș.a. Misiunea lui Evolceanu era infinit
mai ușoară decât a colegilor săi pentru că se exercita pe un material
literar precar, fără virtuți estetice de oarecare însemnătate. Dar aceste
producții slăbănoage nu validau opinia lui Evolceanu despre insuficiența
esteticii lui Gherea cum scrierile unor Șerbănescu, Matilda Cugler,
I. lanov, Scheletti, Cerchez nu știrbiseră la vremea lor nimic din valoarea
postulatelor estetice ale lui T. Maiorescu.

356
socialismului, publicat în traducerea lui Maiorescu (cu - se
menționa - „învoirea autorului44) în Convorbiri literare din
octombrie 1893, căpătăm imaginea de ansamblu a acestei
campanii dezlănțuite de revista Junimii în 1892-1895 împotriva
direcției conduse de Dobrogeanu-Gherea.
*

La primele studii polemice (din 1890-1892, semnate de

Bogdan-Duică, N. Petrașcu, T. Maiorescu, Al. Philippide),
Gherea a înțeles să răspundă. A răspunde și celorlalte i se părea
inutil. Nu aduceau în discuție elemente noi de argumentare, fiind
datorate, cum avea să-i numească în iulie 1895, unor „critici
volintiri44 care abordează probleme grave „cu aceeași competință
îndoioasă44. Totul sau aproape totul fusese spus. A mai revenit
în 1895 și 1896 cu două studii (amintitele Leconte de Lisle și
poezia contemporană și D. Panu asupra criticei și literaturei)
care erau nu numai indirect răspunsuri date noului contingent de
polemiști de la Convorbiri, dar și clarificări, prin afinare, a unor
mai vechi considerații despre estetică sau critică literară enunțate
în studiile sale de până în 1893. Și aceste preciziuni (în
problema relației artă-știință, impersonalitatea în artă,
tendenționism și tezism, autonomia și eteronomia artei, statutul
criticii literare) demonstrau lămuritor (evident, pentru cei de
bună credință) modernitatea operei lui Gherea, a punctelor sale
de vedere.
Dar dacă Gherea a înțeles să tacă, nemaionorându-și tinerii
adversari cu răspunsuri, au intervenit, războinici, tinerii
socialiști. în 1893-1896, tineri publiciști și critici ca G.
Ibrăileanu, lonescu Raicu-Rion, A. Bacalbașa, C. Stere, Sofia
Nădejde, Steuerman, V. Lascăr, C. D. Anghel, E. Fagure, A.
Teodoru, Tr. Demetrescu, H. Sanielevici și alții declanșează în
publicațiile pe care le conduceau sau la care colaborează
(Adevărul, Adevărul literar, Evenimentul literar, Munca, Munca

357
literară și științifică, Lumea nouă, Lumea nouă științifică și
literară etc.) o adevărată ofensivă antijunimistă. Temele
dezvoltate, de regulă, în aceste articole se opresc la aceleași
„motive estetice și ideologice obsesive44, aducând, dacă nu spor
de substanță, incontestabil o popularitate (nu e exagerat spus)
imensă orientării promovate de Dobrogeanu-Gherea1. Vâlvătaia
a fost, prin 1894, atât de mare încât Gherea a intervenit, în toiul
polemicii dintre publiciștii socialiști și Vieața lui Vlahuță, cu
apeluri de domolire. Acest duel publicistic a devenit o
dominantă efectivă a vieții literare din ultimul deceniu al
veacului trecut determinând clarificări și opțiuni care au fost
însemnate. Scriitori importanți ai vremii (ca Vlahuță sau
Delavrancea) colaborează la revista socialistă Literatură și
știință, iar tinerii scriitori care acum se ridică (Galaction,
Arghezi, Cocea, lorga, fără a mai vorbi de cei ce se vor constitui
în 1906 în „grupul de la Viața românească") se formează în
atmosfera de opțiune filo-gheristă. Junimismul, ca orientare
estetică și critică, e în declin cu tot aportul polemic al tinerilor
junimiști. în ultimul deceniu al veacului trecut, scria Galaction
într-un articol publicat în Dimineața din 4 mai 1930, „floarea
inteligenței tinerești se întorcea către soarele idealurilor sociale.
Prin criticile lui literare, Dobrogeanu-Gherea robise atențiunea și
entuziasmul tineretului/4 Iar N. lorga, evocând aceeași perioadă,
spunea că în anii debutului său „opusesem critica de construcție

1 Vezi despre această polemică: Valeriu Râpeanu, Vlahuță și epoca

sa, Editura Tineretului. 1966; I Vitner, Literatura în publicațiile
socialiste și muncitorești (1800-1900), E.P.L., 1966; G. C. Nicolescu,
Școala literară a „Contemporanului", Editura Tineretului, 1966;
Adriana Iliescu, Revistele literare la sfârșitul secolului al XlX-lea,
Editura Minerva, 1972 și lucrările noastre, Poporanismul, Editura
Minerva, 1972, Curentul cultural de la „Contemporanul", Editura
Minerva, 1977.

358
 a lui Gherea celei de catedră și de tribunal a magului care,
desigur, avea mari merite, încă nu destul de deslușite, dar nu și
sensul dezvoltărilor istorice și neapărata lor perspectivă4*1.
Semnificative sunt și opiniile junimistului independent C.
Rădulescu-Motru, exprimate în articolul din 1902 Idealurile
sociale și arta cap. IV).
Polemica dintre cele două orientări, care a durat aproape un
deceniu și jumătate (considerând anul 1886 momentul de
început), a marcat o epocă. Din încrucișarea de opinie,
junimismul a ieșit slăbit și diminuat în importanță, la aceasta
contribuind, în egală măsură, modificarea peisajului literar
românesc. Ciclul junimismului se încheiase acum definitiv.

1 N. lorga, O viață de om, voi. I, p. 194.

 CAPITOLUL 7

LUMINILE POSTERITĂȚII
JUNIMISM
Și
MAIORESCIANISM
 La sfârșitul acestei lucrări câteva pagini finale par să fie
necesare. Nu, ne grăbim să precizăm, de concluzii. Pentru că ele
nu ni se par nici utile și nici potrivite modalității noastre de
cercetare. A relua aici, în câteva pagini concluzive, ceea ce
ne-am străduit să detaliem analitic pe întreg traiectul cărții ar
anula practic efortul demersului nostru critic în care nuanțarea
judecăților apreciatoare a constituit un obiect constant de
preocupări. Și cum se poate, într-adevăr, concilia concluzia
finală, fatalmente concentrată, cu nuanțarea care presupune
obligatoriu răgazul demonstrativ ? Dar poate că e necesară o
imagine de ansamblu despre Junimea și, mai ales, junimism care
adunând ceea ce s-a spus pe parcurs, în fiecare capitol, să se
constituie într-o apreciere unificatoare ? Nici această modalitate,
care ne-a fost totuși sugerată, nu ni se pare practicabilă din
aceleași motive menționate mai înainte. Pentru că - de ce n-am
spune-o ? - o judecată unificatoare despre junimism nu ar putea
fi decât un truism banal de felul celor care postulează cu morgă
(pentru a câta oară ?) că a reprezentat o orientare de mare
importanță pentru toate structurile organismului românesc din a
doua jumătate a secolului trecut, bucurându-se de o posteritate
considerabilă. Nici util și nici semnificativ nu ni se pare a
formula o asemenea apreciere, cât să se documenteze, analitic și
în detalii, cum s-a exercitat această funcțiune istorică a Junimii.

363
Or, aceasta ne-am străduit să facem în spațiul analitic al acestei
cărți. E de prisos să revenim la sfârșit cu o rezumare.
O discuție despre posteritatea fenomenului junimist nu poate
ocoli disocierea necesară. Aceea dintre junimism și maiores­
cianism. Incontestabil, junimismul așa cum a rămas cunoscut
este irevocabil legat osmotic de etapa de aur a Junimii, de epoca
ei ieșeană. E o epocă într-adevăr glorioasă, care ar putea fi, la
rândul ei, divizată: 1865-1874) (întemeierea societății și,
respectiv, stabilirea lui Maiorescu în București) și continuarea
exercițiului ei funcțional până în 1885, când Negruzzi și
Convorbirile literare îl urmează în capitala țării pe conducătorul
spiritual al Junimii. în această perioadă de două decenii, cu
deosebire în primii zece ani, se constituie ceea ce avea să fie nu
numai Junimea, dar înainte de toate junimismul. Junimismul în
dubla sa ipostază. Ca orientare complex configurată în care varii
dimensiuni (ideologice, estetice, literare, sociologice, politice)
i-au creat un statut de excepțională personalitate ce propunea o
soluție sau o cale lucid cenzurativă evoluției structurilor
românești definitiv intrate în circuitul modem al civilizației. O
cale care, examinată atent, nu e lipsită de contradicții interioare.
Pentru că, neîndoielnic, frenatorul evoluționism organic, desprins
din ideologia restaurației mult îmblânzită, conservatorismul
politic ostil liberalismului, care el a contribuit totuși hotărâtor la
crearea României modeme, se armonizează dificil cu ideologia
literară care a făurit albia necesară constituirii epocii de aur a
literelor românești.
Sigur că elementul liant al celor două planuri, care a conciliat
cât se putea contrariile totuși izbitoare, a fost principiul sacru,
lucid al adevărului (altfel spus al autenticității esențiale) în toate
compartimentele organismelor suprastructurale. Un principiu
care postula drastic un ideal. Un ideal ce preconiza că orice
element creat în zonele suprastructurii (de la școala primară până
la academie, de la abecedar la manualul universitar și, în

364
general, cartea științifică, de la primăria comunală sătească până
la parlament, de la instituția de spectacol la artă în toate
manifestările ei și de aici în toate disciplinele științei) trebuie să
corespundă unei necesități reale, să aibă temelie și condițiile
unei creșteri firești din propria substanță. Altfel, pericolul
„iluziilor fără adevăr, a pretențiilor fără fundament44 e inevitabil.
Și el compromite însăși ființa acestor organisme care, friabile
cum au apărut, nu-și sunt suficiente. Rigorile acestui principiu
tindeau - vede oricine - spre un regim interior dominat de
fascinația absolutului. Un absolut care refuza orice acomodare
cu relativitatea contingență. întrebarea e dacă o asemenea
rigoare ideală s-a putut respecta cu fermitatea reclamată de
junimism, undeva anume, pe această planetă. Și răspunsul nu e
tocmai greu de formulat, după cum e evident că tot acest corp
de criterii ideologice urmăreau funcțiuni cenzurative. Dar numai
cu asemenea scopuri nu se putea realiza un plan constructiv în
sferele suprastructurii.
Dacă proiectele junimiste ar fi căpătat aplicare, cândva, pe la
începuturi, sau chiar mai încolo, când își domolise intransigența
de pe la 1865-1870, nu greu de întrevăzut că nu s-ar fi putut
înălța nimic. E de aceea drept să se recunoască faptul prea
evident că rolul constructiv, în toate domeniile structurilor
românești de atunci (economico-sociale, politice, culturale), l-au
îndeplinit factorii de răspundere ai liberalismului care au înțeles
faptul elementar că o instituție creată, chiar dacă nu are la
început fondul necesar, va progresa cu vremea, consolidându-se.
Aceasta nu înseamnă că junimismul a acționat ca un factor de
negațiune și împotrivire constantă. Se poate, dimpotrivă, spune
că junimismul a îndeplinit chiar un rol constructiv. Constructiv
pentru că, fără misiunea cenzurativ-frenatorie a junimismului,
care a infuzat luciditate creațiilor liberale, progresul în
domeniile interesate nu ar fi fost posibil. O potolire a
entuziasmelor prea neînfrânate specifice febrei de creștere - un

365
spor de sobrietate, pondere, rigoare și chiar cenzură selectivă
erau imperios necesare.
în acest fel, junimismul a fost complementul necesar al
liberalismului, îndeplinind împreună un incontestabil rol
constructiv. Acesta, în perioada de început. Pentru că apoi, destul
de repede, junimismul se acomodează cu realul, își domolește
mult intransigența originară și contribuie, prin responsabilitățile
oficiale pe care le îndeplineau personalitățile sale exponențiale,
la consolidarea unor organisme spre care odinioară priviseră cu
mefiență și ironie. Au devenit chiar factori de autoritate, de
ordine constructivă peste tot. Nu numai în universitate sau
academie (pe care au ținut chiar să o populeze și ei cu membri
cam neaveniți al căror merit se reducea la apartenența junimistă:
I. Negruzzi, N. Gane, I. Caragiani, N. Quintescu, A. Naum etc.)
dar și apărătorii constituției, pe care în 1868 Maiorescu o ironiza
teribil, ca o expresie concentrată a „pretenției fără fundament^,
iar Theodor Rosetti, mai extremist, o voia, tot pe atunci, pur și
simplu abrogată. Putem trage de aici concluzia că acomodarea
cu realul a dus la alterarea sacrului principiu al luptei pentru
adevăr ? Ar fi o interpretare eronată. Am spune că, dimpotrivă,
acum, instalat în interiorul acestor organisme altădată dezavuate,
strădania junimismului de a le infuza rigoare, seriozitate și
unitate între fond și formă se realizează exemplar.
Astfel se înfăptuiește marea misiune a junimismului pe plan
național. De creare a cadrului critic normativ pentru progresul
literelor și de factor ponderator în calea entuziastelor inițiative în
celelalte zone suprastructurale. Dar și într-un plan și în altul cu
vădite funcțiuni constructive.
Fără îndoială însă că junimismul, așa cum a rămas în
memoria posterității, nu se reduce la aceasta. E vorba de o altă
ipostază, care poate că o depășește în importanță pe aceea de
stare de spirit. O dimensiune, e necesar s-o spunem, ivită din
țesuturile celei dintâi sau - și mai bine - care a contribuit

366
hotărâtor la configurarea ei. Una fără cealaltă e de neimaginat,
îmbinându-se într-o osmoză greu de disociat. Pentru că -
negreșit - junimismul ca stare de spirit a prezidat toate acele
luări de atitudine criticist ponderatoare prin care orientarea
ideologico-cultural-politică a ilustrei societăți ieșene a vegheat
cenzurativ nașterea României modeme. O stare de spirit
plămădită într-o atmosferă de confrerie juvenilă, în care
libertatea de opinie, fronda și contestarea, tratamentul egalitar,
repudierea ierarhiei de funcțiuni sau avere, reevaluarea valorilor
pentru a impune altele au fost principii și atitudini unanim
respectate. în această superioară confrerie, bazată pe afinitate,
posibilă totuși într-o colectivitate atât de eterogenă cum a fost
Junimea, s-a născut spiritul junimist. O stare de spirit care poate
fi asimilată - cum s-a observat - cu o mentalitate distinctivă.
O mentalitate ce s-a impus nu numai în epocă ci și, departe,
dincolo de ea în care putem lesne detecta - fără exagerare spus
- elemente ale etnopsihologiei românești. Ironia și zeflemeaua,
dezumflarea poncifelor și a fanatismelor prin glumă și vorbe de
duh1. O anume dezavuare a profundității greoaie, criticismul
niciodată domolit, sentimentul lucid al relativului (sau altfel
spus scepticismul), simțul proporției, prețuirea talentului,
apetența pentru filozofare și filozofie, limpiditatea în idei și,
deasupra tuturor acestor imponderabile, inteligența casantă. De
fapt, nu am greși prea tare dacă am considera multe dintre aceste
trăsături psihice, intelectuale și temperamentale componente ale
uneia unificatoare: inteligența. Pentru că ironia, zeflemeaua,
scepticismul, sarcasmul, simțul proporției, prețuirea talentului.

1 Ralea spunea o dată, referindu-se la Caragiale care a întruchipat

atât de bine spiritul junimist, că „ironia, persiflarea și hazul
caracterizează pe omul inteligent. Cine n-are spirit sau măcar sarcasm și
claritate limpede e, cu siguranță, un prost“ (Crima lui Caragiale, din
voi. Valori, în Scrieri, voi. II, Editura Minerva, 1977, p. 619.)

367
o doză variabilă de criticism sunt incontestabile valori care
definesc inteligența. Iar inteligența sau valorile care o
caracterizează au fost - au recunoscut-o și adversarii - trăsături
definitorii pentru spiritul junimist. Dacă la aceasta adăugăm
cultul pentru valoare, disprețuirea imposturii, blamarea
fanatismelor de orice fel, prețuirea adevărului (a autenticității
esențiale) căpătăm imaginea complexă a spiritului junimist. Un
spirit care a creat, prin tot ceea ce l-a caracterizat, o normă de
viață (o Weltanschauung) și lucide criterii de valorificare. Și
aceasta nu a dispărut nici la 1874, nici la 1885 și nici mai târziu,
când Junimea și-a încetat existența. A devenit, dimpotrivă, un
stil care s-a perpetuat, o structură, o anume disciplină de viață1.
Pentru că o mentalitate, o normă de viață promovate de o
societate atât de ilustră și difuzată prin opera atâtor personalități
prestigioase nu se pot risipi în neant. Ele dăinuie peste veac, mai
ales dacă izbutesc să se identifice cu unele elemente caracteristice
ale spiritualității naționale. Aici trebuie căutată, suntem
încredințați, rezistența posterității extraordinare a junimismului,
ca stare de spirit. Ori de câte ori suntem confruntați cu aroganța
nonvalorilor, cu fanatismul și prostia intolerantă, cu confundarea
planurilor și a criteriilor, cu demagogia patriotardă, cu xenofobia,
cu minciuna tremolată, cu obnubilarea lucidității care - toate -
pun în pericol suveranitatea inteligenței și a bunului gust e
invocată tradiția spiritului junimist. Adică a normelor sale de
viață și a criteriilor sale de valorificare. E un catalizator care nu
a dat și nu va da niciodată greș. Coliziunea dintre ridicol -
indiferent de modalitatea ipostazierii - și bunul simț e

1 Vezi despre aceasta și frumosul eseu al lui Al. Paleologu, A fi

junimist, în Convorbiri literare, 1977, nr. 3. De asemenea, mai vechiul
eseu al lui Tudor Vianu, Structura junimistă, în Opere, voi. 3, Editura
Minerva, 1973.

368
întotdeauna, finalmente, mereu și mereu, un triumf al spiritului
junimist care e nepieritor ca spiritualitatea însăși.
*
Așadar, amândouă aceste forme de manifestare ale
junimismului (ca orientare cultural-literară și ideologico-politică
și ca stare de spirit) sunt creații ale Junimii din perioada ieșeană.
La constituirea sa au contribuit toți factorii ei funcționali:
fondatori, conducători, dizidenți tolerați, sau izgoniți, masa
numai aparent tăcută a caracudei. E nepotrivit să se creadă că
totul i se datorește lui Maiorescu când, de fapt, roluri de prim
ordin și uneori chiar mult mai importante au exercitat întru
aceasta Pogor, Carp, Xenopol, Panu, Eminescu, Creangă, lacob
Negruzzi și chiar întregul grup al lipovenilor și al „celor 9“ în
frunte cu Gane. Dar deasupra oricărei controverse e faptul că
această comunitate egalitară, fără nivelări în opțiuni și decizii,
este o caracteristică a Junimii ieșene. Ceea ce a urmat de la
1876-1877 (când Maiorescu începe organizarea în salonul său
din București a unor reuniuni literare), după 1885 când seratele
Junimii sunt găzduite alternativ la Negruzzi și Maiorescu sau, și
mai abitir, când, după 1889-1890 încep întrunirile din salonul
casei de pe strada Mercur cu studenții care vor prelua din
1893-1895 conducerea Convorbirilor este altceva. Nimic din
ceea ce se petrecea aici nu mai amintea (decât prin denominație
și uneori prin participanți) de Junimea de altădată.
Nici nu mai putea fi ceea ce a fost odată. Și aceasta pentru
că dispăruse climatul de odinioară. Adică voioșia camaraderească,
lipsa de protocol, egalitatea de poziție și tratament, ironia,
nonconformismul și ireverența, hazul și sfidarea ceremonialului
cu morgă. Acum totul era, dimpotrivă, cu fast, protocol și
maniere alese, amfitrionul căpătând și o pronunțată funcțiune
conducătoare. Camaraderia egalitară de altădată nu mai era
tolerată iar dacă cineva îndrăznea (ca într-un rând Caragiale)

369
să-și spună opinia deschis și mușcător, sfidând conveniențele era
categorisit ca lipsit de maniere potrivite într-un salon
simandicos. De la sans faqon și colegialitate se ajunsese la cod.
cu denivelări rigide a căror apropiere era definitiv interzisă.
Junimiștii din vremurile de aur ascultau răbdător și fără
libertatea rostirii replicii necesare bucăți stupide. Exclamațiile
de altădată (ca „Motto-i bun“, „faur, „Să se deie la gialăul lui Io
Spako !“) sau râsul necenzurat, care însemnau o decizie fără
drept de apel, erau acum de neimaginat. Tactul, calculul
oportunității politice, bon ton-\A, într-un cuvânt conveniența erau
aici reguli de comportament. Și unde guvernează conveniența nu
încape loc pentru frondă și tratament egalitar, pentru contestare
ireverențioasă și scepticism relativizant. Cu aceasta spiritul
junimist își semnează sfârșitul și își inaugurează nepieritoarea
sa posteritate. Din etapa junimismului intrăm brusc în aceea a
maiorescianismului.
Ne-am putea întreba, nu fără folos, dacă noul climat impus -
nu mai încape vorbă - de Maiorescu i se potrivea mai bine
temperamentului sau era o cuminte adaptare la o nouă realitate.
Credem că adevărul e de partea primei jumătăți a acestei
întrebări. Cu firea sa autoritară de mentor, cu înclinația spre
politică și cultivarea relațiilor cu „lumea bună“, Maiorescu era
predispus spre conveniență în raporturile umane1. Dar aceste
înclinații temperamenale nu le putea sanctifica în Junimea
ieșeană, o grupare de tineri de aceeași vârstă și același statut
social care nu ar fi acceptat niciodată alt tip de relații decât cele
prescrise de egalitatea colegială și vioiciunea nonconformistă a
comunității. Tactul marii sale inteligențe i-a prescris deci
adaptarea. Și ea a fost atât de perfect armonioasă încât a

1 Vezi și substanțialele eseuri ale lui Alexandru George, Duhul

Junimii, în Convorbiri literare, 1 977, nr. 3 și Contribuții junimiste, în
România literară din 13 noiembrie 1975.

370
contribuit apreciabil, adesea hotărâtor, la configurarea acelei
stări de fapt care a devenit spiritul junimist. Dar acum, în noul
peisaj și în noua ambianță a seratelor patronate de Maiorescu,
nimic nu-1 mai împiedica să-și dezvolte adevăratele înclinații.
Ne grăbim să adăugăm că ele se potriveau mai bine încorsetatelor
reuniuni simandicoase din strada Mercur, unde cineva trebuia să
vegheze ca totul să se desfășoare cum se cuvine.
Putem așadar conclude că de pe la 1880 junimismul mai
continuă o vreme să funcționeze ca orientare ideologico-politică
și cultural-literară și să-și înceapă posteritatea ca stare de spirit,
în locul junimismului se instalează definitiv maiorescianismul.
Principala sa preocupare a fost, de aici încolo, să păstreze ceva
din ființa dispărutului organism. Nu ca stare de spirit pentru că
aceasta nu avea nevoie de fortificări și eforturi de continuitate.
Ea se realiza oricum și de la sine. Ci din junimismul ca orientare
și direcție, Maiorescu asumându-și, motivat, calitatea de succesor
legitim. Cum se putea apăra această succesiune ? Evident, prin
instituțiile care o reprezentau. Adică prin continuarea - chiar pro
forma - a reuniunilor din moștenirea vechii Junimi și a revistei
încă de prestigiu. De aici, credem, interesul absorbant al lui
Maiorescu pentru reuniunile literare bucureștene și, de pe la
1890, pentru găsirea unei noi echipe care să preia conducerea
Convorbirilor. Activismul său de pe la 1885 încolo e stăpânit de
o aproape unică dorință: cucerirea (prin acaparare) a instituției
junimiste. Dominanta personalității sale, latentă până acum, stă
sub semnul emblematic al posesiunii integrale, urmărită cu o
rece, calculată energie persuasivă. Și ea se va continua până
târziu în 1914, când, după ce cucerise tot ce dorise, se decide să
se retragă aureolat.
Izbânda - nu e inutilă întrebarea - a fost de partea legatarului ?
Ar fi nedrept să nu recunoaștem că destul de multă vreme
izbânda i-a fost deplin asigurată. în epocă numai inițiații puteau
deosebi între caracterul vechilor reuniuni ale Junimii și cele

371
bucureștene. Apoi faptul acesta - care numai azi ne interesează
- nici nu avea pe atunci prea mare semnificație. Important era
că Junimea (așa pestriță cum se prezenta) continua să ființeze,
că reuniunile din strada Mercur erau tot mai frecventate, că aici
se citea tot ceea ce se producea mai de seamă în viața literară a
epocii, că deopotrivă consacrații ca și debutanții veneau în
salonul lui Maiorescu pentru a asculta verdictul. Și ce argumente
mai relevabile decât acestea se puteau invoca în favoarea unei
stări de realitate. Maiorescu avea deci toate motivele să fie
satisfăcut că izbândise în acțiunea de a nu fi lăsat să se
risipească o tradiție și să dispară o instituție. Mai ales că, acum,
în faza bucureșteană prevala nu atât interesul literar cât cel
politic. Sau, altfel zicând, prestigiul literar se convertea,
deliberat, în capital politic de mare utilitate în dialectica luptei
pentru putere pe care o ducea criticul. Or, o instituție cu tradiție
respectată și temută cum era Junimea nu trebuia pierdută, ci
dimpotrivă, prin fortificare atent folosită în bătăliile politice ale
grupului politic junimist. Ceea ce s-a și întâmplat.
Cât privește Convorbirile, situația nu se prezenta altfel ? Câtă
vreme a vegheat-o, la Iași și apoi la București, lacob Negruzzi
situația apărea - roză și dulce - neschimbată. Nu intră în discuție
calitatea unor sumare. Era cea mai veche și mai de prestigiu
publicație literar-culturală care lansa și consacra vocații,
desființa nulități ce escaladau gloriola, organiza cabale pentru
nimicirea unor nedoriți. Ce să mai spunem de campaniile
polemice împotriva adversarilor ! Dificultatea avea să se producă
la trei-patru ani după mutarea revistei la București când Negruzzi,
istovit și plictisit de corvoada redacțională, cerea tot mai iritat
un înlocuitor sau, pur și simplu, abandonarea Convorbirilor.
De-abia acum, prin 1889-1891 întrevede Maiorescu posibilitatea
cuceririi depline a revistei printr-o soluție care să-i recunoască
tutela deplină de continuitate. La o continuitate deci - precizăm
- a maiorescianismului, nu a junimismului. Pentru că acum

372
revista nu mai era - ca și reuniunile literare - a Junimii, ci a lui
Maiorescu. Negruzzi o părăsise cu un suspin de ușurare și
Maiorescu o luase, acaparator, în stăpânire, dictând, ca un
proprietar ce se considera, soluțiile care i se păreau lui mai utile.
Aparent dilema era dramatică. Trebuia să opteze între abandon
(inacceptabil pentru interesele unui om politic de suprafața și
ambiția lui Maiorescu) și transferul unui post de comandă. Dar și
cea din urmă alternativă, dacă nu era atent pregătită și apoi sever
supravegheată, putea să se sfârșească prin a deveni o expropriere,
deci tot un abandon. Dar, oricum, această a doua alternativă era
mai atrăgătoare. Lăsa deschisă speranța acaparării puterii. O
speranță care a devenit realitate, de vreme ce totul depindea de
strategia unui om politic atât de bogat înzestrat ca acela ce se
numea Titu Maiorescu. Din 1893 până în 1907 (și chiar un
an-doi după aceea) noua echipă conducătoare nu a ieșit din
cuvântul profesorului. Revista, formal dirijată de alții, era de
fapt condusă de Maiorescu. Puterea fusese deci păstrată - ca un
sfânt monopol - în întregime. Deopotrivă la reuniunile din
strada Mercur și în conducerea revistei.
Acest record neegalat de longevitate a puterii fusese, ce-i
drept, asigurat. Era o mare izbândă a bătrânului Maiorescu,
ambițiosul om politic care în 1912 avea să-și adjudece și șefia
guvernului conservator concentrat și a partidului său. Dar,
fatalitate ! Acum, sau chiar mai demult, când totul era în mâna
lui autotputemică începuse să se pună dramatic problema
posterității moștenirii maiorescianismului. Opera sa era de mult
încheiată, nimic special nemaiputându-i-se adăugi. Și ea era
solidă, armonios construită (dincolo de inevitabilele contradicții),
exemplară în claritate și distincție intelectuală. Nimeni atunci și
nici astăzi nu cutează să pună la îndoială valoarea acestei opere
de excepție în domeniile în care s-a afirmat cu adevărat.
Interogațiile privesc nu posteritatea operei lui Maiorescu, ci a
maiorescianismului. Altfel spus e firesc să ne întrebăm: ce

373
rămâne valabil nu din opera lui Maiorescu. ci din spiritul
maiorescianismului câtă vreme - am văzut - o deosebire destul
de bine marcată disociază junimismul de maiorescianism.
Incontestabil, la plămădirea junimismului ca orientare în
viața publică și ca stare de spirit Maiorescu a contribuit în
proporții apreciabile. Sferele sunt deci, pe destule segmente,
încrucișate încât ceea ce rămâne valabil din junimism (în ambele
sale ipostaze) poate fi parțial revendicat în posteritate și de
maiorescianism. în structurile ipostazei sale de orientare în
spiritul public aportul lui Maiorescu a fost - cum se știe - atât de
copleșitor încât aici e efectiv imposibil de disociat între
junimism și maiorescianism. Se întâmplă însă că tocmai această
dimensiune a junimismului nu este aceea care a rezistat Nu
imaginea ei ni s-a transmis, ci aceea ivită din oglinda aburită a
spiritului junimist. Ne reîntoarcem deci de unde am pornit,
meditând din nou asupra disocierii dintre junimism și
maiorescianism ca stare de spirit. Nu vrem desigur să evaluăm
imponderabilul. Repetăm că și în această ipostază a junimismului
destule caracteristici poartă însemnele specifice ale maiorescia­
nismului. Cum este iarăși adevărat că altele nu îi sunt proprii,
fiind greu de asociat cu personalitatea marelui critic. Asemenea
trăsături definitorii pentru Maiorescu și maiorescianism cum sunt
apetența pentru social, exclusivismul intolerant, asediul egolatru,
snobismul manifest al extravertitului, idealul escaladării vieții
publice care a luat forma unei mari, devorante, ambiții politice,
voința tutelară, trufia instalată a ministeriabilului, neabandonată
nici în interstițiile dintre guvernări, îngenunchierea aderenților
până la totala supușenie nu sunt - știe oricine - elemente care
au conformat spiritul junimist. Cu o terminologie aici adecvată
am spune că conștiința regentă care a fost Maiorescu beneficiază
acum, în sfârșit, de spațiu aproape nelimitat de acțiune. Și se
exercită peste tot, subordonând. Nesupușii erau repede înlăturați
(cum se proceda în 1896-1898 cu tinerii maiorescieni Pompiliu

374
Eliade, I. Al. Brătescu-Voinești sau Rădulescu Motru). Iar rivali
vor fi înfrânți, cum se va întâmpla cu P. Carp în 1912. în faze
ieșeană a Junimii aceste trăsături ale maiorescianismului de mai
târziu nu au avut câmp de manifestare (sau l-au avut foarte
îngust), ele cedând locul altor imponderabile (amintite de no
mai înainte) care au creat ceea ce Al. George a numit, cu un
termen fericit, „duhul Junimii^ sau spiritul junimismului.
De fapt, mai exact ar fi să spunem că conștiința regentă a lui
Maiorescu a acționat și în vechea Junime. Dar altminteri. Nu c<
o energie individuală afirmată ca atare. Ci prin intermediul mici,
dar puternicei comunități care a fost Junimea, devenind și
factorul ei exponențial. Se exercita însă nu în interior (unde erau
de neconceput raporturi de subordonare) ci în afară, făcând
ordine în viața literar-culturală a vremii, impunând treptat, la
scară națională, un punct de vedere propriu, îmbrățișat de mica
colectivitate pe care o reprezenta. Că acest punct de vedere era
judicios și istoricește necesar e prea adevărat și e inutil să-1
documentăm încă o dată. Aici am notat doar, fugitiv, dialectica,
etapele manifestării marii personalități care a fost T. Maiorescu
și locul său în istoria Junimii. (O biografie a lui Maiorescu car
să acorde locul cuvenit complexului adlerian al puterii devenis
de mult necesară. Am realizat-o, mărturisim cu satisfacție, .
1985-1986.)
S-ar putea să ni se impute pedantismul în disociere
junimismului de maiorescianism. Cât ne privește ne reproșăn
dimpotrivă că nu ne-am dus intenția până la sfârșit. Nu o facem
pentru că altele sunt chestiunile care ne interesează aici. Și
anume destinul în posteritate al legatului spiritual al legendarei
societăți ieșene, dialectica acestui destin. Al posterității sale
imediate și a celei în perspectivă. A fost, așadar, fructuoasă
zbaterea lui Maiorescu de a păstra în ființă, dominându-le, cele
două instituții care, în ochii contemporanilor, reprezentau
Junimea și junimismul ? Un răspuns scurt (poate incomplet) ar

375
 fi: a fost fructuoasă pentru scopul imediat al lui Maiorescu. Dar
nu pentru posteritatea spiritului junimist și nici - vai - pentru
cel al maiorescianismului. (Repetăm - încă o dată - discuția
noastră se referă de astă dată exclusiv la accepția junimismului
[maiorescianismului] ca orientare în spiritul public.)
Ce a supraviețuit, așadar, în posteritate din această ipostază a
junimismului sau a maiorescianismului ? A vorbi despre
dăinuirea Junimii, ca cenaclu, e o inutilă puerilitate. Nici chiar
întrunirile tinerilor selectați de Maiorescu prin 1889-1892 și
care, câțiva ani buni, se desfășoară săptămânal nu au comun
mare lucru cu adevărata atmosferă a Junimii. După o scurtă
perioadă de zvâcnet ofensiv, prilejuită de polemica cu Gherea
(ceea ce a creat unora - contemporanilor dar și istoricilor Junimii
- iluzia că Junimea continuă să existe), totul reintră în umbră.
Tânăra echipă ce a preluat în 1893 conducerea Convorbirilor se
zbate o vreme, îndeplinește roluri principale în polemica cu
Gherea după care se „liniștește^ resemnată. începe perioada -
jenantă ? - a adaptării la noul peisaj literar-cultural, sămănăto­
rismul și apoi poporanismul. Maiorescu însuși înțelege să se
concilieze (oare cu iluzia că îl va subordona ?), o vreme îngăduind
o înțelegere cu conducerea Sămănătorului și apoi, încredințând
- la sfârșitul anului 1906 - conducerea Convorbirilor lui S.
Mehedinți, știut sămănătorist în planul ideologiei literare. Că
fosta revistă a fostei Junimi continua să existe nu e deloc o probă
a supraviețuirii ei. Anacronică și mereu în contratimp, revista nu
are nimic comun cu spiritul junimist sau chiar cu cel autentic
maiorescian. Dăinuie vegetativ, neputându-se legitima nici chiar
ca umbra micșorată a revistei care a rămas legendară.
De fapt, fenomenul acomodării de care aminteam, început
prin 1904-1905, semnifică un act al înfrângerii acceptate.
Instituțiile reprezentative ale junimismului (maiorescianismului)
nu puteau viețui pentru că rostul funcțiunii lor aparținea
trecutului. Preocupările esențiale ale vremii (problema agrară și

376
cea națională legată mai ales de complicata chestiune
transilvană) și-au găsit forțamente ecoul în ideologia literară,
conferindu-i o altă fizionomie. E aceea a sămănătorismului
triumfător, redimensionat rezonabil și democratic, după 1906, de
poporanism. Concepte specifice esteticii istoriste (de tip
taineian) precum arta o expresie a social-istoricului (a mediului),
arta angajată, specificul național, tendenționismul devin
predominante, sancționând înfrângerea esteticii junimiste și
victoria târzie a direcției de la Contemporanul, continuată - în
zonele ideologiei literare - de sămănătorism și poporanism.
Normativele esteticii maioresciene continuă să fie apărate - pe
proprie socoteală - de Mihail Dragomirescu. Dar în propria
publicație și nu în aceea a fostei Junimi, de unde a fost
îndepărtat. Unele dintre teoremele esteticii maioresciene vor fi
reluate, mai târziu, în deceniile interbelice de marea pleiadă a
criticilor acestei perioade (Lovinescu, Ș. Cioculescu, Călinescu,
Vladimir Streinu, Perpessicius, Vianu, PompUiu Constantinescu,
M. Sebastian). însă nu în forma lor strict originală, ci binișor
acomodate cu elemente din sorgintea esteticii istoriste realizând
- potrivit amintitei aprecieri târzii a lui Vladimir Streinu - o
sinteză a celor două direcții. în fond ceea ce apără personalitățile
acestei mari pleiade de critici este suveranitatea criteriului
estetic în actele apreciative ale literaturii. Dar nu același lucru
apără și personalitățile venite din legatul poporanist (Ibrăileanu,
apoi Ralea și tot grupul de la Viața românească) ? încât sinteza
de care vorbea Streinu se înfăptuiește efectiv. Nu au fost
Cioculescu și Călinescu cronicari Adevărul, Adevărul literar
și artistic, știute ca publicații din constelația Vieții românești 1
Revenind la întrebările noastre obsesive, se poate deci admite
că, în forma aceasta integratoare, unele dintre teoremele ideologiei
literare maioresciene sunt acum reanimate. Și cum se identifică
cu ideile forță ale criticii literare, cu cele care îi justifică statutul
de conștiință a literaturii s-a spus sau s-a crezut că aceasta e o

377
dovadă a posterității junimismului (maiorescianismului). De fapt,
orice critic adevărat, indiferent de orientare, își sprijină
activitatea pe normele criteriului estetic, ceea ce nu înseamnă -
numai prin aceasta - că e un descendent al maiorescianismului
integral. Pentru că, de pildă, Gherea și principalii săi continuatori
au fost tot atât de fermi în a apăra criteriul esteticului. Cum însă
Maiorescu și instituțiile Junimii au meritul istoric de a fi apărat
și legiferat pentru prima oară aceste principii e drept să se
recunoască aici posteritatea valabilă a legatului constituit în
1867-1868. Cu adaosul necesar că acest legat a fost îngemănat
cu principii categoriale și, mai ales, cu modalități practice ale
criticii moderne, analitice, inaugurate la noi de Gherea. Cele
două personalități inaugurale patronează așadar peste veac, în
proporții variabile, statutul viabil al criticii literare.
Există însă un domeniu în care strădania lui Maiorescu de la
sfârșitul veacului a izbândit deplin. în învățământ și în viața
culturală în general. Aici tinerii pe care i-a promovat (Const.
Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, M. Dragomirescu, S. Mehedinți,
I. Al. Rădulescu-Pogoneanu) s-au impus repede ca personalități
proeminente, dominând academia, lumea universitară și chiar
cea liceală, până târziu în anii celui de-al doilea război mondial.
Prestigiul maiorescianismului continuă să fie aici nu numai
omagiat dar a devenit o necesară pildă vie de ținută (până și în
oratoria de aulă) și apostolat. Unele dintre sacrele principii ak
credo-ului junimist (raționalismul în filozofie, evoluționismul,
civismul toleranței democratice) vor deveni de prin 1936 încolo
de o tulburătoare actualitate în condițiile ascendenței periculoase
a orientărilor de extremă dreapta. Și ele vor fi folosite de unii
dintre aleșii din 1890 ai lui Maiorescu. P. P. Negulescu sau C.
Rădulescu-Motru vor înfrunta noile orientări (cu deosebire
gândirismul și naeionescismul), dezavuând iraționalismul
misticoid și intoleranța fascistă. Apărau astfel nu numai valorile
spirituale ale moștenirii fostului lor profesor dar și dreptul

378
elementar la cugetare filozofică pe liniamentele științei și
rațiunii. (Elocvent cu totul e în acest sens studiul lui C.
Rădulescu-Motru Ofensiva filozofiei științifice apărut în Revista
Fundațiilor Regale din iulie 1943.)
Perenității, pururea viabilă, a spiritului junimist (așa cum s-a
constituit în epoca de aur a Junimii) i se adaugă deci aceste
constante din legatul rezistent al maiorescianismului. împreună
continuă să trăiască în armonie, propunându-ne un stil, o normă,
o disciplină de comportament mereu pilduitoare.
 INDICE DE NUME
Adam, I . I 113
Adler, A 11:102
Acton (lordul): I: 153
Adorno, F : I: 149
Alduleanu, L: I: 91
Alecsandri, Vasile: I: 31, 46, 47,
49, 50, 51, 52, 54, 55, 63, 66,
69, 74, 90, 91, 92, 101; II: 20,
31,32,36, 37,71,72, 106, 115,
117, 123, 124, 153, 154, 155,
156, 157, 174, 181, 196, 237,
267, 291,300, 301,303,320
Alexandrescu, Grigore: I: 74,
183, II: 31, 32, 284
Ammianus, Marcellinus- II: 292
Anastasescu (Floro): I: 95
Andrunopolos: II: 193
Anghel, C. D.: II: 33, 77, 357
Anghel, Dimitrie. I: 88, 115
Antemireanu, A : I: 113, 114
Antipa, Gr.. I: 118, 119, 120
Antonescu, Emanoil: I: 122, 129
Antonescu-Lupul: I: 92
Antonescu, Teohari- I: 98, 100,
107, 109, 111, 119, 120, 123
Ardeleanu, I.: II: 316, 321
Aristotel: II: 298
Arghezi, Tudor: I 37; II: 139,
146,358
Arhip, L: I: 265, II 315
Ancescu, C. D.: I. 74, II 117
Anon, C. C.: I: 92, 226, 374, 122,
129; II: 199
Anon, Virgil: I: 383; II: 199
Arnim, Achim von. II. 54
Asachi, G/ I: 190, 191
Aslan, G.: I: 14
Aslan, Th.: I. 14, 267
Atila: II: 292
Aurelian, P. S.: I: 295, 294, 334,
336, 337, 339
Avramescu, Tiberiu- II: 312, 316
Babeș, V.: I: 119, 121
Bacalbașa, A.: I: 329; II: 315,
356
Bacalbașa, C.: I: 112, 291, 327,
339,340,346, 349
381
Bacalbașa, I C.: II' 135
Bacaloglu, E. II: 305
Bacovia, G ' II. 139
Baican, E I. 91, 92
Balassan, Th I 265
Bals, Al . I' 92,94
Balzac: II 53, 67, 199
Banffy (contele): I: 334
Bariț, G : I 91, 190, 191; 11:283,
285
Barozzi, Const 1131
Basilescu, N. I 1:108,109,110,
119, 141, II 84, 85, 86
Bassarabescu, I A ' I: 113, 119,
120
Basset: I: 375
Bastiat, F I 239
Baudelaire: I 52, II 52
Bădărău, Al : I: 359, 361, 372,
381, 384
Bădescu, Scipione I. I: 30, 92
Bălan, Ion Dodu. II' 71
Băicoianu, C.: I 243
Bălcescu, Nicolae: I: 183; II: 195,
203
Bărbulescu, Ilie: I: 120
Bărnuțiu, Simion: I: 32, 77, 99;
II. 7, 163,286,335
Becescu-Sylvan, G.: I: 120
Becescu, Florian I.: I' 113
Beethoven: II: 53
Beldiman, AL: I: 39, 91, 293
Belinski, V. Gr.: II: 327
Bengescu-Dabija, G.: I: 30, 36,
38, 39, 55,69
Bergson, H.: II: 222
382
Bianu, I. I' 92, 359
Bibescu, N.. I. 330
Bismarck, Otto: I' 217, 293, 324,
II. 53
Blaga, Lucian: II 139
Blaremberg, N. I. 64, 255, 285,
315
Bodnărescu, Samson I 30, 35,
36, 38, 39, 41, 48, 52, 55, 82,
88, II: 132, 155, 287
Boerescu, C : I* 349
Boerescu, Vasile' I’ 67, 265, 266,
267, 269, 270, 272, 274, 284,
297
Bogdan, loan: I: 59,68, 114, 118,
119, 120, 121, 123, 124, 126,
129, 130,355
Bogdan-Duică, G ' I 120, 121,
123, 126; II- 73, 117, 134, 338,
339,345,357
Boileau-Despreaux, Nicolas: I 53,
II: 10, 105
Bolintineanu, Dimitne- I 74;
II: 31,32, 113, 154, 157,287
Bolliac, Cezar: II: 153
Bonald, Louis de I: 142
Borănescu, Olimpia: I: 95
Bossy, Vasile: I: 298, 299, 309
Brandes, G.: II: 96, 327, 339, 347
Bratu, Savin. II: 232, 319
Brăiloiu, Maria: I. 95
Brăiloiu, N C.: II: 194, 224
Brăiloiu, Sandu (Al.)' I: 95
Brătescu-Voinești, I. AL: I: 104,
108, 109, 111, 112, 113, 372;
 II. 37, 51, 67, 126, 127, 157,
259, 375
Brătianu, Ion I 96, 103, 182,
184, 217, 235, 253, 260, 266,
268, 269, 270, 271, 272, 274,
276, 277, 278, 279, 281, 282,
283, 284, 285, 287, 290, 291,
292, 293, 294, 295, 296, 297,
300, 301, 302, 304, 305, 306,
309, 310, 311, 314, 315, 316,
320, 325, 326, 328, 374, 376,
380, 383, 385, 389, 391, 396;
II: 187,212,217,272,293
Brătianu, Ionel: I: 233, 348, 360,
364, 370, 373, 375, 376, 383, 386
Brătianu, Dimitrie- I* 285, 293,
325, 327, II: 214
Brătianu, Vintilă. I 375
Brâncuș, Elisabeta: II* 232
Brândză, Dim.: I: 274
Brentano, C.. II: 54
Brândușei, Lică: v lonescu, Gion
Brociner (col.). I: 391
Brunetiere, F.: II: 128, 327, 347
Buchner, G.: I: 5, 159, II: 318
Buckle, H. Th.: I: 49, 56, 59, 60,
78, 155, 156, 157, 165. 167;
II: 61
Bucuța, Em.: I: 103, 107, 113,
121; II: 72, 267,316, 335
Bugnariu, Teofil: II: 247
Buicliu, Grigore I: 30, 39, 95; II:
297
Bungețianu, D.: I: 119
Burada, Th.: I. 53,68
Burke, E.: I: 153
Burghele, N/ I: 16, 28, 30, 39,
91,93,274
Burlă, Vasile I 23, 30, 36, 39,
61, 62, 81, 192, 241; II. 132,
157,297, 299
Byron: I. 52
Calmuscki. I. 95
Canano, Al.: I: 343
Candrea, I.: I: 62
Cantacuzino, Ion: II: 193
Cantacuzino, I. A. (Zizin): I: 89,
94, 151; II: 187, 193, 194, 246
Cantacuzino, G. Gr (Nababul)
I: 236, 246, 257, 265, 268, 269,
270, 275, 277, 279, 317, 327,
334, 338, 345, 346, 347, 348,
349, 350, 353, 354, 355, 357,
359, 360, 361, 362, 363, 364,
379; II: 193, 194, 199
Cantacuzino, M. G : I: 374, 381,
II: 199
Capșa, Scarlat: I: 30, 48, 54
Carada, Eugen: I. 284, 296, 297,
360, II: 193, 194,212
Caragiale, I. L.: I: 3, 30, 36, 46,
55, 62, 69, 87, 89, 90, 93, 94,
95, 101, 107, 115, 116, 118,
371; II: 9, 20, 24, 31, 39, 40,
48, 50, 64, 67, 124, 126, 133,
137, 157, 181, 200, 201, 202,
203, 204, 205, 206, 207, 208,
209, 216, 221, 222, 223, 224,
225, 226, 227, 228, 229, 238,
244, 246, 247, 261, 264, 274,
383
 277, 291, 320, 326, 334, 339,
367
Caragiani, I.: I: 23, 30, 36, 37, 39,'
41, 96; II: 366
Carcalechi, E.: I: 51
Carcalechi, Z/ II: 291
Carlyle, Thomas: II: 53
Carol, I I: 80, 252, 254, 256,
262, 270, 272, 273, 278, 293,
295, 309, 310, 325, 332, 333,
340, 353, 354, 355, 371, 388,
391, II. 212,214,267
Carp, Al. A.: I: 91
Carp, Grigore: I. 353
Carp, P. P.' I: 2, 5, 6, 9, 16, 20,
21, 22, 29, 30, 31, 32, 35, 39,
40, 42, 49, 57, 62, 63, 64, 78,
79, 80, 85, 86, 88, 93, 95, 103,
118, 129, 133, 138, 143, 166,
168, 169, 179, 181, 182, 190,
192, 194, 195, 198, 200, 201,
206, 212, 213, 215, 216, 217,
220, 222, 223, 227, 230, 231,
232, 235, 236, 237, 239, 243,
245, 246, 247, 252, 253, 254,
255, 258, 259, 260, 261, 262,
265, 266, 267, 268, 270, 271,
273, 274, 275, 277, 278, 279,
280, 281, 282, 283, 284, 289,
290, 291, 292, 293, 294, 295,
296, 297, 298, 299, 300, 301,
302, 304, 305, 306, 307, 308,
309, 310, 311, 312, 313, 316,
317, 318, 320, 321, 322, 323,
324, 325, 326, 327, 328, 329,
332, 334, 335, 336, 338, 339,
384
340, 342, 343, 344, 345, 346
347, 348, 349, 350, 351, 352
353, 354, 355, 356, 357, 358
359, 360, 361, 362, 363, 364
365, 366, 367, 368, 369, 370
372, 373, 374, 375, 376, 377
378, 379, 380, 381, 382, 383
384, 385, 386, 387, 388, 389
390, 391, 392, 393, 394, 395
II: 48, 105, 106, 113, 115, 123
157, 183, 185, 186, 187, 189
192, 194, 212, 213, 227, 249
272,297, 298,313,369,375
Carrey, H : I: 240, 241; II: 182
250
Casu, Nicolae: I: 27, 30
Castano,Victor- I: 30
Catargi, Al.: I: 348
Catargi, Barbu: I 229; II: 185
Catargi, Lascăr. I: 34, 87, 243
244, 253, 255, 256, 257, 260
266, 268, 269, 270, 272, 273
274, 277, 278, 279, 280, 282
285, 291, 294, 298, 310, 313
314, 315, 316, 317, 318, 319
320, 32h, 322, 324, 325, 326
327, 333, 334, 335, 336, 337
338, 339, 340, 341, 342, 343
344, 345, 347, 350, 357, 362
379; II: 179, 187, 194, 205
207,208,212,234, 272,286
Cazimir, N.: I: 30
Cazimir, Șt.: II: 26, 229
Călinescu, G.: I: 84, 133, 172
173, 187; II: 12, 70, 125, 126
133, 145, 146, 162, 163, 179
 181, 197, 198, 232, 237, 238,
260, 294, 300, 377
Cămărășescu, Toma: I: 299
Cellini, Benvenuto: II: 85
Cerchez, L P.: I: 91, 94
Cerchez, M.: I: 30, 95
Cerchez, Th.: I: 13, 14, 15, 27,
28, 30, 35, 39
Cerna, Panait: I: 120; II: 78, 137
Chamberlain, H. St.: I: 162
Chendi, Ilarie: I: 51, 132; II 138,
291
Chenier, A.: I: 52
Chevallier, M/ I: 239
Chibici-Râvneanu, A.: I: 91,94
Chirițescu, Mihai: II: 78
Chițu, G.: I: 297, 295
Cihac, A.: I: 61
Cimabue: I: 292
Cioculescu, Șerban: I: 133; II: 10,
125, 145,207, 208,377
Cipariu, Timotei: I. 48, 61,67
Ciupercescu, Telemac: I: 30
Ciurdariu, M.: I: 188
Ciurea, Lascăr I: 30
Câmpineanu: I: 295; II: 203
Cocea, N. D : II: 358
Codreanu, Ana: II: 137
Comte, Aug.: I: 109; II: 305
Conachi, C.: II: 292
Constantinescu, Miron: I: 333
Constantinescu, Pompihu: I: 133;
II: 10, 67, 111, 125, 133, 145,
254,255,377
Conta, Vasile: I: 5, 30, 36, 59, 60,
86, 159,274; II: 92
Coppee, Fr.: I: 152
Copernic: II: 88, 89
Cornea, M.: I: 30, 43, 48, 52, 88,
264; II: 132
Cornea, Paul: I: 183
Corneille: II: 30, 32
Costaforu, G. C.: I: 255, 256,
258, 263, 264; II: 230
Costin, N : v. Petrașcu Nicolae
Costinescu, Emil. I: 337, 360, 367
Coșbuc, G.. I: 95, 101, 110, 115;
II: 78, 130, 133, 157, 261,326,
334
Cotruș, Ov.: II: 10, 15
Creangă, G. D.: I: 232
Creangă, Ion: I: 30, 41, 46, 54,
87, 90, 96, 101, 104; II: 58, 65,
67, 71, 124, 129, 157, 200, 229,
230, 231, 232, 233, 234, 235,
236, 237, 238, 239, 240, 241,
242, 243, 252, 258, 259, 277,
359
Cremer, I.: I: 13, 34
Crețeanu, G.: I: 74, 91
Crețu, L: I: 226, 242; II: 159,
177, 186, 240
Croce, B.: II: 25,45, 101
Cugler-Poni, Matilda: I: 48, 51,
52, 82; II: 154,287,356
Culianu, N.: I: 30,39,298
Cuza, A.C.: I: 69,96, 97, 121
Cuza, Al. L: I: 29, 76, 235, 252;
II: 190,207,211,212
Dabija: I: 295
Dan, Dim.: I: 110, 111
385
D’Annunzio, Gabriele: II: 53
Dante. II: 29
Darwin: II: 87, 318
Davila, AL: I: 92, 95
Davila, C.: II: 305
Delamarina, Victor Vlad: I: 117;
II: 48, 67, 126, 127
Delavrancea, B. Ștefanescu: I: 92,
101, 115, 122, 337, 355, 374,
388; II: 129, 134, 261,262, 358
Demetrescu, Tr.: II: 357
Demetrescu, Anghel: I: 88
Densusianu, Ov.: I: 62, 371;
II: 126, 137
Densușianu, Aron: II: 117, 126,
282, 283,300, 301,346,
Densușianu, N.: II: 300
De Sanctis, G.: II: 128 ,
Descartes, Rene: II: 12, 292
Diamandi, L: I: 299; II: 308
Diamandy, G.: I: 360
Dickens, Ch.: II: 53,65,239
Dimitrescu, A.: I: 91
Dimitrescu-Iași, C.: I: 103
Disescu, C.: I: 381
Djuvara, AL: I: 166
Dobrescu, M.: I: 375
Dobroliubov, N. A.: II: 327
Dogan, Matei: I. 286
Donici, AL: I: 74; II: 295
Dosoftei: II: 292
Dospinescu: I: 39
Dostoievski, F.: II: 199
Dou, Gerard: II: 53
Doz, Jacques: I: 145
386
Dragomirescu, M.: I: 100, 104,
107, 108, 109, 110, 111, 112,
113, 114, 116, 118, 119, 120,
122, 123, 124, 126, 127, 128,
129, 130, 131, 132, 371; II: 73,
78, 79, 80, 81, 88, 91, 92, 93,
94,95,96, 97,98, 99, 100, 101,
103, 104, 135, 136, 137, 138,
145, 166, 330, 335, 338, 343,
344, 345, 346, 347, 348, 349,
350, 351, 353, 354, 356, 376,
378, 379
Dragoslav, L: I: 132; II: 137
Draper, John: I: 56, 156
Drăgan, G.: I: 176 z
Drăgescu, I. C.: I: 82; II: 154
Du Bois-Reymond Emile: II. 306,
307, 308
Dumitrescu-Bușulenga, Zoe: II:
232,319
Dumont, L.: II: 80, 350
Diihring, E.: I: 240, 241, 242; II
161, 182
Dymsza, Li via: I: 391
Eliade, Pompiliu: I: 106, 121; II:
375
Emilian, Șt.: I: 68; II: 294, 295
Eminescu, Mihai: I: 2, 4, 5, 7, 24,
30, 31, 38, 41, 46, 52, 53, 54,
60, 62, 69, 81, 85, 86, 87, 88,
89, 90, 91, 93, 101, 109, 115,
116, 142, 159, 161, 163, 169,
170, 172, 173, 174, 183, 190,
207, 225, 226, 238, 239, 240,
241, 242, 271, 274, 277, 284;
 II. 9, 10,25,28,38,47, 50,53,
58, 71, 76, 78, 94, 95, 96, 97,
100, 117, 122, 124, 126, 128,
133, 134, 146, 153, 154, 155,
157, 158, 159, 160, 161, 163,
164, 165, 169, 171, 172, 173,
174, 175, 176, 177, 178, 179,
180, 181, 182, 183, 184, 185,
186, 187, 188, 189, 191, 192,
194, 195, 196, 197, 198, 199,
200, 201, 202, 203, 209, 223,
226, 232, 233, 236, 237, 238,
239, 240, 243, 244, 245, 246,
247, 249, 251, 252, 258, 277,
287, 289, 297, 300, 302, 303,
326, 331, 334, 339, 346, 347,
348, 369
Engels, Fr : II: 355
Eraclide, Const.: I: 39
Evolceanu, D : I: 107, 110, 111,
112, 114, 116, 119, 120, 123,
133; II: 129, 135, 343, 347,
349, 355,356
Exarcu, Const.: I: 91, 321
Faguet, Emile: II: 327
Fagure, E.: I: 357
Farra, Al.: I: 28, 30
Fauconnet, A.: I: 151
Fătu, An. (dr.): I: 303
Fechner, G. T.: II: 13, 80, 83,
102, 103,327,350
Ferdinand de Hohenzollern: I: 391,
392, 394, 396
Feuerbach, L.: I: 59, 158; II: 13,
53
Fichte: I: 144, 149, 150, 161;
II: 162, 164
Fidias: II: 98
Filimon, Domnica: I* 78; II: 15
Filipescu, N.. I 95, 122, 125,
129, 236, 311, 317, 322, 327,
332, 335, 338, 342, 343, 345,
347, 348, 349, 355, 357, 363,
369, 373, 374, 378, 381, 382,
388,396; II 135,208,272
Flaubert, G/ II: 53, 67,239
Fleva, N.: I: 284, 308, 311, 330,
336,337,347, II: 193, 194
Florea, Rodica. I: 47
Florescu, Bonifaciu- I. 301
Florescu, Al G.: I 122, 129;
II: 78
Florescu, I. Em (generalul): I: 257,
268, 269, 270, 277, 278, 279,
314, 317, 320, 321, 322, 324,
325
Florian, Mircea: II: 15
Floru, I. S : I: 107, 108, 110, 111,
119, 123
Franz Josef: I: 379
Freud, Sigmund: II: 102
Frollo: I: 91
Gafița, M.: II: 260, 264, 267
Galaction, Gala: I: 116; II: 358
Galilei: II: 88, 89
Gambetta: I: 309; II: 210
Gane, Const.: I: 179, 201, 235,
236, 246, 290, 305, 343, 363
Gane, lorgu: I: 14
387
Gane, Nicolae: I: 5, 6, 30, 39, 41,
48, 53, 67, 74, 82, 85, 86, 87,
90,91,95,96, 97, 98,254,258,
274, 279, 296, 309, 97, 267,
277, 298
Garibaldi: II- 210,214,215
Gaster, M.: I: 89
Gautier, Th I. 52
Găvănescu, 1/ I: 92
Gârleanu, Emil. II: 137
George, Alexandru: I: 214; II: 12,
125, 143, 142,285,296,297,370
George, Sand: II: 53, 65, 67, 68,
239
Georgescu, Paul: II: 28, 33, 38
Gheorghian, V.: I: 48
Gheorghe din Moldova. I: 112;
II: 135
Gheorghiu, Xenofon: I: 69, 294,
295
Gherassi, N.: I: 315
Gherea, Const. Dobrogeana- I: 27,
84, 109, 185, 186, 187, 188,
306, 323, 324, 329, 330, 365,
366; II- 9, 27, 41, 74, 80, 82,
92, 93, 94, 118, 119, 130, 133,
134, 141, 145, 146, 166, 233,
249, 311, 312, 315, 316, 318,
319, 320, 321, 322, 323, 324,
325, 326, 326, 327, 328, 329,
330, 331, 332, 333, 334, 335,
336, 337, 338, 339, 340, 341,
342, 343, 344, 345, 346, 349,
351, 352, 353, 354, 355, 356,
357, 358, 359, 376, 378
388
Ghermani, Menelas G.: F 276,
294, 311, 312, 320, 322, 323,
325, 335, 336, 346, 347, 351;
II: 194
Ghica, Dim : I: 330
Ghica, L: I: 54, 92, 190, 255,
270; II- 198
Ghica, Pantazi: II: 198,203,292,
293, 302
Ghica, Scarlat- I 92
Ghimpeanu, Costache- I: 82
Ghiță, Simion. I: 158, II: 15, 22,
306
Giani,D.: I: 346; II. 193, 194
Giurescu, C. I: 104, 120
Giurescu, C. C.: II. 212
Gobl, Carol (tipograf)’ I: 110, 124
Goethe- I 52, 56, 153, II: 27, 30,
32, 52, 54, 65, 292
Goga, Octavian: I: 131; II* 34,
35, 38, 71, 72, 78, 126, 127,
261,267
Gogol: I: 75
Gogoneață, N.. F 56, 60, 210
Golescu, Al/ I: 254
Golescu, C. A.. I: 63
Gorun, Ion: I. 132
Grama, A.: II: 303,346
Grandea, Gr. H.: I: 75; II: 286
Graur, Const.: II: 321, 320
Gregoriade-Bonachi, AP I: 18,
20,27,69, 71
Gregorian, C.: II: 137
Grădișteanu, P.: I: 82, 337; II. 154,
293, 303
Grimm, lacob: I: 72
Groos, Karl: I: 102
Grosse, Ernst: II: 13
Guyau, J. M.: II: 13, 80, 83, 327,
350, 352
Haeckel.E.: I: 158; II 318
Hamilton: II: 324
Haret, Sp.: I; 130; II: 314
Harțe, Bret: II: 65, 68
Hasdeu, B. P: I 22, 36, 44, 49,
57, 58, 61, 66, 67, 88, 91, 94,
101, 102, 103, 108, 125, 126;
II: 113, 117, 153, 281, 282,
285, 286, 287, 288, 289, 290,
291, 297, 298, 299, 300, 306,
308, 309,313
Haydn, Joseph. II. 53
Hegel: I: 142, 144, 146, 147, 150,
154, 158, 165, 187, II 7, 11,
14, 15, 16, 17,22, 54, 102, 104,
162, 163,164
Heine, H.: I: 52
Hennequin, A. N.: II: 80, 87, 327,
350
Herbart, J. Fr.: I: 158; II: 11, 13,
15, 16, 17, 18, 22,43,54, 102
Herder I: 153, 161; II. 54,55
Hermes, Popescu: I: 91
Hetrat, Bonifaciu: I: 127
Heyse, Paul: I' 72; II: 53, 65, 68,
239
Hiott, C * I: 129
Hârjeu, N.: I: 381
Hoffding, Harald: I: 151
Hohenzollern (fam ): I. 252
Holban: JI: 203
Homer: I 53
Horațiu: I. 90
Horia: II: 292
Horkheimer, Max: I: 149
Hugo, Gustave: I: 145
Hugo, Victor I: 52
Humpel, Emilia: I: 89, 294; II: 52
Hurezeanu, D.* II: 329
lancu, Avram. II. 170
lanoși, Janina I: 145
lanoși, Ion: II: 103
lanov, L: I: 14,30,38,43,48, 51,
52, 54, 96, 298, 299; II: 356
Ibrăileanu, G : I: 2, 7, 44, 84,
132, 141, 173, 190, 207, 208,
219, 220, 372, 387, 396; II: 37,
133, 138, 146, 147, 165, 175,
191, 198, 201, 207, 221, 222,
229,238, 241,357, 377
Ibsen: I: 66
lepureanu, M. Kostaki: I: 254,
257, 258, 263, 266, 269, 272,
274, 275, 277, 280; II: 187, 212
lezsensky, Sandor: I: 340
Ihering: II: 245
Iliescu, Adriana: I: 116; II: 301,
319,358
Ingres: II: 88, 89
lonescu de la Brad, Ion: I. 191
lonescu, Gion: I: 120
lonescu, N.: I: 126, 263, 264;
II: 281,293,294,295
lonescu, Radu: II: 7, 163
lonescu, Raicu (Rion): II: 357
389
lonescu, Take- I: 92, 317, 321,
322, 325, 332, 333, 336, 338,
342, 345, 347, 348, 349, 352,
353, 354, 355, 357, 359, 361,
362, 363, 364, 370, 371, 372,
373, 374, 375, 376, 378, 379,
380, 381, 383, 384, 386, 388,
396; II: 199,208, 209
Ion Vodă cel Cumplit: I: 297
lordache, Anastase: I: 383
Iordan, lorgu: II: 232
lorga, Nicolae: I: 2, 7, 59, 77, 82,
114, 120, 123, 124, 125, 126,
134, 220; II: 129, 131, 136,
238, 272, 276, 358, 359
lorgulescu, Mircea: II: 323, 329
losif, Șt. O.:I 113,115,120, 126
losifescu, Silvian: II. 202, 207
Istrati, C.: I: 347
Ivasiuc, Al.: II: 199
Ivașcu, G.: II: 329
Janet, Pierre Paul: II: 306
Jean, Paul: II: 52
Jipescu: I: 91
Kalinderu, I.: I: 351, 352, 356
Kanner, Benedict: I 140
Kant, I.: I. 139, 144, 148, 150,
154, 158, II: 11, 12, 14, 15, 17,
22,23, 104, 161, 162, 163, 164,
245
Kogălniceanu, M : I: 2, 148, 175,
176, 177, 183, 184, 190, 191,
390
245, 270, 285, 291, 293, 318,
325,382, II: 111,293, 316
Kostaki, Lupu: I: 390, 392, 393
Kotzebue, W. von: I: 69; II: 63
Kremnitz, Mite: I: 87, 89, 90;
II: 251,252,259
Krețulescu, N.: I: 274,283
Kropotkin, P: I: 156
Krug, W. T. II: 7
Krupenschi, C.: I: 122, 129, 298
Labiche, E.: II: 53
Lafargue: II: 353
La Fontaine: I: 52, 121; II: 113,
298
Laharpe, I. F.: II: 347
Lahovary, Al.: I: 257, 268, 269,
277, 278, 279, 280, 292, 293,
294, 306, 314, 317, 320, 324,
325, 332, 339; II: 187, 194, 208
Lahovary, G. Em.: I: 342
Lahovary, G. L: I: 68, 92, 94
Lahovary, lacob: I: 325, 347, 355,
370
Lahovary, Ion. I: 374, 378, 382
Lamarck, Jean Baptiste: I: 58
Lamartine: I: 52
Lambrior, AL: I: 23, 30, 39, 41,
53, 62, 81; II: 58, 132, 157,
236, 299
Lange, Fr. Albert: II: 102
Lascăr, V: I: 337, 360, II: 357
Laurian, A. Tr.: II: 304
Laurian, D. A.: I: 67, 88, 91, 298,
299, 309; II: 262, 293, 305
Lazarus: I: 56; II: 58
Lazu, N.: I: 110
Lecca, H. C.: I: 115, 120; II: 135
Leibnitz: II: 292
Leonardescu, C.: I: 68; II: 132, 356
Leonardo da Vinci: II: 53
Lepadat, Const.: I: 30
Le Play, Fr.: I: 232
Lessing: II: 18,27, 105, 113, 140,
298
Lettre: I: 53
Lipps: I: 102
Lisandros: v. Sevescu, Panait
List, Friederich: I: 239, 240, 241,
242; II: 182
Lisle, Leconte de: II: 322, 326, 357
Liteanu, Vârnav: I: 63
Litzica, C.: I: 112, 118, 119, 122,
123
Locusteanu, N. D : I 120
Lope de Vega- I: 56
Loria, Achile- II- 271, 335, 355
Lovinescu, E.: I 62, 70, 75, 107,
133, 134, 168, 172, 176, 185,
187, 190, 192, 205, 208, 210,
211,216; II: 29,31,37,38, 47,
67, 68, 70, 76, 106, 113, 124,
125, 133, 139, 140, 141, 142,
143, 144, 145, 146, 147, 228,
260, 267, 377
Lucrețiu: II: 29
Lungu, Traian: I 329, 332
Lupașcu: I: 289
Mackensen, Eberhard von
(generalul): I: 391, 392, 393,
394
Macedonski, AL: I: 63, 91, 92,
101; II: 117, 137, 233, 263,
301,302, 303,304, 308
Maiorescu, Ana: I: 91,355
Maiorescu, Emilia: I: 181
Maiorescu, Ion: I: 29, 191
Maiorescu, Livia: II: 173
Maiorescu, Titu: I: 2 și passim.
Maistre, Joseph de: I: 142
Mandrea, Nicolae: I: 23, 30, 39,
68, 88, 89, 94, 252
Mangra, Vincențiu: II: 247
Manolescu, Nicolae: II: 20, 123,
125
Mânu, Gh. (generalul): I: 257,
268, 269, 277, 278, 279, 280,
294, 314, 316, 317, 318, 319,
320, 325, 327, 335, 345, 347,
348, 349, 351, 352, 353, 354,
355,357, 362,363
Mareea, Pompiliu: I: 47; II: 246
Marghiloman, AL: I: 92, 122,
299, 309, 311, 317, 320, 322,
323, 325, 335, 336, 338, 341,
345, 346, 347, 348, 357, 360,
361, 363, 364, 369, 370, 372,
373, 374, 375, 377, 378, 380,
381, 382, 383, 387, 388, 389,
390, 391, 393,-395, 396; II: 199,
272
Marian S. FI.: I: 53,91
Marian, George: II: 292
Marino, Adrian: II: 122, 263,301
Martin, Aurel: I: 159, II: 175
Marx, Karl: I: 154; II: 311, 355
Massim, loan C.: II: 117
391
Matei Basarab: II: 178
Matei, Dumitru. I: 101
Maudsley, H.: II: 324
Mavrogheni, Petre: I: 263, 266,
269, 276, 282, 283, 284, II 194
Max,Dr.: II: 15
Maxim, Ion: II: 12,335
Măcărescu, Gh. N.: II: 235
Mănucă, Dan: II: 132
Mândru, A.: II: 137
Mârzescu, G.: I: 16, 291
Mehring, Franz: II: 353
Mehedinți, Simion: I: 99, 104,
109, 111, 118, 119, 120, 122,
124, 127, 129, 130, 131, 132,
133,297, 321,355,369; II: 73,
75,76, 77, 78, 79, 136, 14, 299,
338, 343, 347, 354, 355, 356,
376, 378
Meissner, Const.: I: 265; II: 315
Melchisedek (episcopul): I: 53
Merimee, Prosper: I: 53
Melik, Ion: I: 28, 298, 299;
II: 314
Michelangelo: II: 53, 98
Michelet, J.: I: 17, 139
Micle, Ștefan: I: 16
Micle, Veronica: II: 129, 302,
303
Miclescu, Em.: I: 129
Miclescu, I.: I: 92, 129; II: 78,
199
Miclescu, Victor: I* 129
Mihai Viteazul: I: 194,225,286
Mihai.,Radu: I: 311
392
Mihăilescu, Florin: II 36, 101,
142,329
Mihăilescu, Șt. C: I: 67, 88, 91,
289; II: 262,281,305
Mill, John Stuart: I: 156, 157,
158, II: 53,305,306, 307, 324
Miile, Const.: II: 129, 134, 312,
317
Minulescu, Ion: I: 312
Misail: II: 203
Missir, P.: I: 63,68, 92, 119, 122,
129; II: 297,304,310,311,343
Moldovanu, Corneliu: I: 137
Moliere: I: 56; II: 32
Moltke, Helmuth von: II: 53
Montesquieu: I: 173; II: 177
Morțun, V. G.: I: 360
Mozart: II: 53, 292
Mrazek, L.: I: 119
Muntean, George: II: 146
Munteanu, George: I: 153, 159,
232,233
Mureșanu, A.: I: 74; II: 36, 282,
287, 300, 301
Murnu, G.: I: 120, 121
Musset, Alfred de: I: 52
Mușoiu, Panait: I: 129
Muller, I.: I: 110
Muller, Max: I: 72, 73; II: 53
Nanu, D.: II: 137
Napoleon al III-lea: I: 252
Naum, A.: I: 30, 37, 38, 39, 41,
94, 96, 97, 118, 119, 120, 298;
II: 70, 126, 132, 133,237,366
Nădejde, I.: I: 329; II: 317, 320
Nădejde, Sofia: I: 112, II. 135,
317,318,319,357,356
Negoițescu, 1/ II: 142
Negreanu, I.: II: 316
Negri, N.: I: 14
Negruzzi, C.: I: 48, 190, 191,
298; II: 157
Negruzzi, Gh.: I: 30
Negruzzi, lacob: I: 6, 13, 14, 15,
16, 17, 18, 21, 22, 23, 24, 26,
27, 28, 29, 30, 31, 34, 35, 36,
37, 38, 39, 40, 42, 43, 44, 46,
47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54,
55, 64, 65, 66, 67, 68, 71, 72,
74, 75, 76, 77, 82, 83, 85, 86,
87,91,92, 93,94,95, 101, 107,
108, 109, 110, 127, 156, 157,
203, 209, 210, 238, 239, 252,
258, 259, 274, 282, 297, 298,
299, 308, 309, 358, 368; II 58,
64,91, 129/133, 160, 187,214,
221, 231, 232, 236, 237, 246,
251, 252, 284, 287, 289, 290,
291, 297, 364, 366, 369, 372,
373
Negruzzi, Leon: I: 9, 23, 30, 39,
48, 51, 53, 102, 252, 254, 296,
298
Negulescu, P. P.: I: 33, 98, 99,
104, 105, 107, 108, 109, 110,
111, 116, 118, 119, 355, II: 73,
79, 80, 81, 82, 83, 84, 85, 86,
87, 88, 89, 90, 91, 92, 96, 102,
130, 336, 337, 343, 350, 351,
352, 353,354,356, 378
Nei, Șt.: I- 30
Nenițescu, D :,I: 39, 91, 374
Nica, Th.: I: 68, 88, 91, 94, 299,
309
Nicoleanu, N.: I: 74
Nicolescu, G, C.: II: 319,358
Nietzsche, Fr.: II: 102
Nottara, Const.: II: 135
Novalis, Fr. Leopold von
Herderberg: I: 143
Odobescu, Al.: I: 68, 82, 89, 101,
241; II: 157,252
Oeconomu, Ciru: I: 69, 82; II:
135, 154
Oeconomu, P.: II: 262
Olănescu, Const.: I: 302, 348,
382
Olănescu, Guță: I: 129
Ollănescu, Ascanio, D. C.. I: 69,
89,90, 115; II: 126,266
Onciul, D.. I: 59, 68, 107, 114,
118, 119, 120, 123; II: 117
Onițiu, Virgil: I: 69, 117; II: 135
Orăscu, Șt.: I: 269
Orășanu, Șt.: I: 112, 118, 119,
121
Ornea, Z.: I: 25, 56, 116, 176,
210; II: 79, 141
Ovidiu: I: 53
Paicu, Pavel: I: 30, 39
Paleologu, AL: I: 368
Pallade, G.: I: 337
Pangratti, Ermil: I: 118, 119, 123,
129, 130, 131,355
393
Panu, G.. I 5,23,24,25, 30,31,
36, 37, 39, 41, 57, 58, 81, 83,
85,86, 156, 157, 158, 168, 192,
239,265,315,343, 345; II: 13,
92, 157, 198, 207, 208, 209,
232, 287, 289, 297, 299, 316,
326, 366, 369
Papadima, Ov.: ir 258
Papadopol-Calimach 1.15,68
Papiu, Ilarian,: IL 285
Pascadi, I.: II: 103
Pascal, Anstide- I. 64
Pascu, Șt.. I: 191
Paul, 1/ I. 119
Paul, Jean: II- 52
Paulhan, Fr.: II: 352
Păltineanu, B.: I: 384
Pătîrlăgeanu, Mihail: I: 82; II 154,
203
Pătrășcanu, Lucrețiu: I: 226, 227
Pătrășcoiu, I.. I. 142
Păucescu, Gr.: I: 89, 278, 280,
281,285,293,322; II: 208
Pecus: I 92
Penelea, G.: I: 333
Perpessicius: II: 145, 377
Pervain, I.: I: 50, 191; II: 284
Petică, Șt: I: 115
Petrașcu, N.: II: 115, 116, 325; II:
13,86, 87, 89,92, 119, 127, 128,
129, 134, 135, 241, 266, 267,
328, 329, 339, 340, 345, 346, 357
Petrescu, Camil: IL 138
Petrescu, Dumitru: I: 341
Petrescu, Ghenadie: I: 338
Petrino, Dionisie. I: 82; II: 154
394
Petrovici, I.: I: 139, 148, 165;
II: 17
Petru, N.: I: 53
Pherekide, M.: I: 361, II: 193
Philippide, Al.: I: 63, 98, 100,
118, 119; II: 73, 74, 332, 339,
341,345,357
Piru, Al.: I 208
Pisani, T.: I: 123
Pișculescu, Gr.: v. Galaction, Gala
Platon: II: 9, 11,49, 16.4,325
Poe, Edgar Allan: II: 52, 54
Pogor, Vasile: I: 5, 9, 13, 14, 15,
16, 17, 18, 20, 21, 22, 23, 24,
27, 28, 29, 30, 31, 34, 35, 36,
38, 39, 40, 41, 42, 43, 48, 49,
51, 52, 60, 63, 64, 65, 66, 74,
78, 80, 84, 85, 87, 95, 96, 143,
157, 167, 238, 253, 255, 256,
259, 260, 267, 294, 298, 299,
300, 309, 310; II: 230, 231,
236, 269, 287, 289
Pompiliu, Miron: I: 30, 39, 47,
48, 53, 63, 67, 98, 106, 121,
133; II: 10, 67, 111, 125, 132,
133, 145, 236, 246, 254, 255,
284,289,317,374, 377
Poni, Matilda: II: 154
Poni, Petru: I: 323, 338, 360
Pop, Augustin,Z. N.: I: 13
Pop-Florantin, loan: I: 30, 38, 53;
II: 132
Pop, Ghiță: I: 112, 120
Pop, Licu: II: 15
Pop-Marțian, Dionisie: I: 242;
II: 157
Popescu, Candiano. I 91; II' 212
Popescu, Magdalena' II: 256
Popescu, Titu. II: 101
Popfiu, Iustin* I 91
Popovici-Bănățeanul, I.: I: 117
Popovici, G I: 68
Porumbaru, Emil: I: 338
Prasin, Spiru' II: 135
Predescu, Stavri: I 108, 122
Protopopescu, Pake: I: 315
Proudhon, P. J . II: 80, 353, 354
Pruncu, N.: I: 48, 51, 52
Pușcanu, Sextil. I* 62, 126
Quesnay, Fran^ois: I: 173
Quinet, Edgar: I: 56
Quintescu, N/ I. 30, 39, 49;
II 132,133,366
Rabelais II: 33
Racine I: 56
Racottă, M.: I: 388
Racoviță, Dim. I: 92, 253, 320
Racoviță, G.: I: 30, 259, 298
Radovici, AL: I: 361
Rafael II: 53
Ralea, M.: II: 146, 147, 367, 377
Ranetti, G. (Cyrano): I: 122
Ranke, Leopold: II: 300
Rașcu, I M.: II. 161
Rațiu, I I 334
Răceanu, V.: II. 234
Rădulescu-Dulgheru, Georgeta:
I: 181
Rădulescu-Heliade, I.: I: 2, 190,
191
Rădulescu-Motru, C.: L.104, 109,
110, 111, 122, 123, 165, 356,
372; II: 73, 74, 79, 203, 272,
276, 308, 343, 359, 375, 378,
379
Rădulescu-Pogoneanu, I. A.: I. 108,
109, 110, 111, 119, 122, 123,
133; II: 338, 353, 378
Râpeanu, Valeriu: I: 358
Rebreanu, Liviu: I: 132; II. 138
Regman, Cornel: I: 8
Rembrandt: II: 53, 98
Reni, Guido: II: 53
Reuter, Fntz: II: 53, 65, 68, 239
Ribot, Th.: II: 80, 83, 96, 347,
350
Rilke, R. M.: II: 46
Robeanu, T.: I: 69
Robin, Fr.: I: 95, 104, 108, 109,
110, 111, 119, 122, 127
Roesler, R.. I: 58
Roiu, G.: I: 23, 30, 39,266
Roman, Al: I: 91
Roman, I. N : I: 69; II: 126, 345
Roman, Ronetti: I* 63, 89, 90,
124; II 136
Rosetti, Ana: I: 91
Rosetti, C. A.: I: 74, 96, 168, 283,
286, 289, 292, 296, 324, 367;
II: 184, 193, 194, 196,211,212
Rosetti, Dimitrie: I 30, 39, 94,
290,294,299,310
Rosetti, Max: I: 91; II: 91
Rosetti, Radu: I: 120, 369, 368
395
Rosetti, Th.: I. 15, 16, 17, 18,22,
29, 30, 31, 36, 39, 60, 78, 91,
93, 94, 95, 140, 143, 171, 172,
180, 190, 192, 194, 197, 198,
202, 203, 205, 213, 214, 217,
229, 230, 232, 238, 240, 244,
253, 259, 266, 271, 276, 277,
278, 280, 281, 285, 286, 289,
290, 292, 297, 299, 301, 309,
312, 313, 315, 316, 317, 318,
319, 320, 321, 322, 323, 324,
325, 347, 361, 363, 369, 389,
391, 392; II: 60, 61, 157, 176,
183, 193, 194, 210, 212, 249,
315, 316, 366
Rossi (contele Pellegrino): I. 240
Rotaru, Ion: IL 174
Rotaru, Rodica I. 208
Rousseau, J. J.. I: 160
Rubens: II: 53
Russel, Dr.: II: 312
Rusu, Andrei: I: 172, 187
Rusu, Aurelia: I: 159
Rusu, Liviu: II: 12, 14, 15, 17,
19, 22,163
Sadoveanu, Mihail: I: 126, 131;
II: 50, 67, 71, 126, 127, 157,
259
Sainte-Beuve, Ch. Aug.: II: 96,
128, 327, 347
Sanielevici, H.: I: 126; II: 51,
126, 127, 138,357
Sarto, Andrea del’: II: 53
Savigny, Fr.: I: 145, 146, 148,
175
396
Say, Louis Auguste- I: 240
Săndulescu, AL: I: 118; II: 118
Săulescu, M : I: 119, 129
Săveanu, N/ I: 104, 108
Săvescu. I: 95
Scedrin, Saltîcov: II: 75
Scheletti, N. I: 15, 30, 39, 43, 51,
74; II- 356
Schelling, Fr. W. J. von: I: 144,
149, 150, 153, 154; II: 162, 164
Schiller: I: 52, 56, 158, 161; II: 11,
15,22,27, 52, 53, 54, 66
Schlegel, Fr.: I: 143, 152
Schleiermacher: I: 143
Schopenhauer, A.: I: 59, 139,
142, 148, 149, 150, 151, 152,
157, 158, 162, 165; II: 9, 11,
13, 15, 17, 20, 21, 22, 23, 24,
25, 39, 40, 41, 46, 53, 54, 70,
101, 102, 104, 113, 159, 161,
162, 163, 164, 165, 169, 172,
298, 306, 307, 324
Schubert, Franz: II. 53
Scott, Walter: I. 53
Scriban, Filaret: I: 235
Scribe, E/ II: 30
Scrob, C.: I: 92
Sebastian, M.: II: 377
Serurie, Gr.: I: 192
Sevescu, G.: I: 95
Sevescu, Panait,. I: 14
Shakespeare: I: 52, 56; II. 32, 53,
98
Simion, Eugen- II: 142
Simionescu, Corneliu. I: 14
Sion, G.: II: 113, 282, 287, 297,
298, 300, 303
Slavici, loan: I 4, 30, 31, 36, 39,
46, 53, 54, 60, 81, 86, 87, 88,
89, 90, 91, 101, 107, 115, 116,
242; II. 58, 64, 65, 67, 68, 72,
89, 109, 132, 157, 161, 174,
187, 200, 236, 239, 240, 244,
245, 246, 247, 248, 249, 250,
251, 252, 253, 254, 255, 256,
257, 258, 259, 261, 264, 267,
274,284,290,291
Smeu, Grigore II: 101
Socec, I. (editor): I: 114, 124, 151
Sorbul, M. I: 132, II: 138
Sorin, N.: II 316,321
Souriau, E.: II* 80, 350
Spencer, Herbert: I: 59, 78, 154,
155, 158, 165; II: 305, 306,
318, 350, 356
Spengler, Oswald: I: 162
Speranția, Th/ II* 126
Spinoza: II: 12, 49, 89
Stavri, A/ I: 95, 108, 112, 122;
II: 135, 356
Stael, Mme de: I. 21
Stătescu, Eugen. I: 182, 302, 331
Stein, Lorenz von: I 245, 250
Stein, Ludwig von. I: 161
Steinthal- I: 56, 72; II 58
StendhaT II: 53
Stere, C.. I: 2, 361, 394, 397
Steuerman, R/ II: 357
Stoenescu, Th. M.. I: 112; II: 301
Stoicescu, C.: I: 361
Stolojan, A.: I: 285
Strajanu, M.: I: 68, 112, II 133
Strat, Ion: I: 240, 242, 245, 246,
256, 266; II 157
Streinu, Vladimir: I: 133, 257,
258; II: 54, 101, 108, 122, 123,
125, 126, 127, 145, 146, 147,
231,238, 377
Stroia, Gh/ II: 79
Stroici: I: 310
Strousberg: II: 212
Sturdza, Dimitrie: I. 23, 201,217,
272, 289, 290, 291, 293, 294,
295, 298, 299, 323, 326, 327,
328, 331, 332, 333, 334, 335,
336, 337, 338, 339, 340, 341,
343, 345, 346, 349, 352, 356,
358, 361, 362, 365, 374, 380,
384; II: 39, 194
Sturdza, Grigore. I: 259, 260,
261,262,263,275,279
Suciu, Lucreția: I: 113, 117
Suciu, P.: I: 16; II- 230, 293, 294,
295
Suttner: II: 17
Șeineanu, L< I: 120, 121
Șendrea, Șt.: II 294, 295
Șerban, Geo: I: 187
Șerbănescu, Theodor I: 30, 38,
39, 48, 51, 82, 90; II: 58, 154,
302,356
Șincai, Gh.: II* 285
Ștefan cel Mare: II: 286
Ștefanelli, T. V.: II: 247
Știrbei, AL: I 278,281,294,311,
315
397
Șuțu, Const.: I 254, 294
Șuțu, George- I: 254
Taine, Hyppolite: II: 13, 62, 87,
88,95,96, 128, 327, 339, 347
Tassu, V I: 30, 39,41; II: 297
Tazerout, M.‘ I 163
Tănase, Al ' I 163
Tăușan, Gr II. 343, 356
Tăutu, I : I: 74
Teii, Christian I 264, 265, 266,
270, 273, 276, 278, 297, 357
Teocrit: I 53
Teodorescu, G Dem.. I: 53, 115
Teodorescu-Kinleanu, Gh : I: 129
Teodorii, D. A • II. 314,357
Tertulian, N/ I 148, II: 142, 163,
170
Teulescu, P.: I 278
Theodorian-Carada, M.: I: 297,
299
Theodorian, Caton: I: 297
Tieck, Ludwig I 143; II. 54
Tiktin, H.: I: 62
Titulescu, N. I 373
Tocilescu, Gr.. I. 58, 125
Tocqueville, Alexis- I: 233
Todoran, Eugen: II: 10, 12, 16, 36
Tolstoi, L.N.: I: 104; II: 199,
261,326
Tomuș, Mircea. II: 229
Torouțiu; I. E I: 14, 19, 21, 27,
28, 38, 49, 50, 65, 66, 71, 85,
86, 88, 89, 90, 92, 94, 96, 98,
107, 111, 118, 119, 139, 210,
267, 277, 282, 294, 303, 358;
398
II: 110, 129, 237, 266, 291,
300,338, 347,354,356
Tonnies, F/ I: 162
Traian (împăratul)- I: 196
Triandafil, Gr.: I: 278, 281, 322
Treitscke, Heinrich von (prof.):
II 53
Trendelenburg, AL: I 139
Trivale, I.. II: 138
Turgheniev. II: 65, 239, 326
Tutoveanu, G • I. 113
Tzigara-Samurcaș, Al 1:122,392
Tzone (prof.): II 295
Uhland: I: 53
Ungureanu, Gh.: I: 98, 253
Urechia, V. A.: I: 16, 67, 68, 92,
94, 285; II: 281,284, 285, 292,
293,294,295,296, 303, 309
Vacariu, D. I: 265; II 315
Valaori, L: I: 120
Van Dyck, Anton: II: 53
Vasile Lupu- I 178
Vasiliu, I.: v. Gherea, Const.
Dobrogeanu
Vatamaniuc, D.: II 24, 71
Văcărescu (L): I: 74; II: 292
Vârgolici, Șt.: I 23, 30, 38, 39,
48,66, 88, 96, 100,304; II: 157,
172,132
Vârgolici, Theodor. I: 116
Velâsquez, Diego- II: 53
Velescu, Șt.: II. 303
Ventura, Gr.: I: 92
Verbină, L: v. Pervian, I.
Vernescu, Gh : I 281, 286, 292,
296, 314, 315, 316, 317, 318,
319, 320,321,322,323, 324.
Verussi, P.: I: 23, 30, 86, 88;
II: 133
Vianu, T.: I: 8, 146, 147, 164,
187, 210, 220; II 18, 20, 25,
35, 38, 47, 102, 103, 104, 107,
108, 111, 116, 125, 139, 145,
163,244,260, 368, 377
Villon, Fr.: II: 33
Virchow, R.: II: 318
Vischer, Fr. Th : II: 17, 282, 300
Vitner, L: I: 116; II. 319, 358
Vizanti, Andrei- II: 294, 295
Vîlsan, Gh.: II 137
Vîrnav-Liteanu II 132
Vlad Țepeș: II. 196
Vladimirescu, T.: I. 184
Vlahuță, Al.: I. 69, 92, 101, 107,
115, 116; II: 133, 261, 262,
326, 333,334,358
Vlădescu, M.. I 130, 131, 362
Voinov, D.: I: 118, 119, 120, 123,
129,289,295
Volenti, N.: I: 69, 95, 96, 97, 98,
99, 118, 119, 120, 121
Volkelt: II: 102
Voltaire: I: 160; II. 292
Vrancea, Ileana: II: 142
Vulcan, losif: I: 82, 92; II. 154,
283, 284
Wagner, Richard: II: 17, 53
Warszawschi: I: 186
Weber, A.: I: 162; II: 53,292
Werder, Karl: I: 139; II. 17
Whitman, Walt: II: 29
Wildbrant: II: 53
Wildenbruch: II: 53
Wilhehn al Il-lea: I: 355, 380, 392
Xeni, C • I: 374
Xenopol, A. D.: I: 5, 23, 24, 30,
31, 36, 39, 41, 49, 50, 53, 56,
57, 58, 59, 60, 75, 78, 81, 85,
86,96, 125, 157, 158, 192,203,
204, 205, 208, 209, 210, 240,
241, 242, 243, 245, 275, 372;
II: 58, 59, 60, 61, 132, 157,
231,232,297,299, 300, 369
Xenopol, N.: I: 5, 7, 94, 373, 382,
II: 13, 128,266,319
Zaharia, N.: I: 39
Zamfirescu, Duiliu: I: 4, 46, 69,
91,92, 101, 103, 104, 107, 108,
109, 112, 114, 115, 118, 120,
121, 325, II 67, 71, 78, 113,
157, 259, 260, 261, 262, 263,
264, 265, 266, 267, 268, 270,
271, 272, 274, 275, 276, 277,
303,316, 326,334,335
Zamphirescu, M.: II: 290
Zarifopol, P.. II: 207, 216, 217, 221
Zeletin, Ștefan: I: 153, 207
Zerlendi (bancher): I: 315
Zimmerman, R.: II: 245
Zola, Emile: II: 53, 67
Zub, Al.: I: 59, 148
Zumbini: II: 128
 SUMAR

CAPITOLUL 4 - ÎNTRE ESTETICA „LEGISLATIVĂ 4 ȘI

CRITICA „JUDECĂTOREASCĂ"
1. Maiorescu - creatorul esteticii filozofice în țara noastră.
Caracterul elementar, pragmatic al esteticii maioresciene. Apelul
la opera esteticienilor epocii sale de formație (Herbart,
Schopenhauer) într-o perioadă când orientarea istorist-pozitivistă
nu se afirmase încă. Etapa utilizării, în scopuri legislative, a
tezelor estetice herbartiene. (O cercetare critică...} Etapa
schopenhaueriană (1882-1892). Circulația unor motive estetice
de la o perioadă la alta................................................................... 7

2. Autonomia artei sau necesitatea disocierii valorilor spirituale.

Specificitatea esteticului (autonomia artei) și autonomismul
estetic. Maiorescu și misiunea de asanare a poeziei de la 1867,
ajunsă „infirmerie a literaturii". Distincția dintre adevăr, idee și
frumos sau hegelianismul trădat. Cugetarea (ideea) și discursul
poetic. Considerarea politicului drept cauză a decăderii liricii.
Absolutizarea metafizică a desprinderii frumosului poetic din
contingentul istoric. Atitudinea lui Maiorescu față de relația
estetic-politic dm 1906 exprimă cel mai adecvat adevărata sa
concepție în această chestiune. Etic și estetic (în Comediile d-lui
Caragiale}. Schopenhauensmul și teoria înălțării impersonale,
între producțiile minore în care „tendența de morală practică" nu
se poate transfigura estetic și dimensiunea etică în arta autentică.
Catarsis-ul aristotelic și înălțarea impersonală.......................... 25

401
 3. Structura duală (clasicism și romantism) a atitudinii estetice
junimiste. Tipicul - concept clasicist. înălțarea singularității la
tipic sau generalizarea estetică. Suplețea clasicismului junimist.
Clasicism și realism. Romantismul și formația spirituală
romantică a lui Maiorescu („Autobiografia intelectuală4' din
1901). Poetica romantică din 1867 și prefigurarea concepției
maioresciene despre folclor. Conceptul despre specificul național
și legatul pașoptist. Absurditatea acuzațiilor de cosmopolitism și
antipatriotism. încercări de definire a conceptului de etnos.
Tentativa lui A. D. Xenopol. Contribuția lui Th. Rosetti. Efortul
împlinit al lui T. Maiorescu. Teoria romanului poporan.
Explicații și motivații. Romanul țărănesc și cel de analiză.
Romanul ca expresie a spiritualității naționale. Teoria romanescă
maioresciană și realismul. Pompiliu Constantinescu și E. Lovinescu
despre teoria junimistă a romanului poporan. Evoluția romanului
modem, analitic și teoria romanului poporan. Teoria romanescă
maioresciană nu prefigurează sămănătorismul. Consecvența
afirmării concepției despre etnos în literatură............................. 47

4. Devenirea esteticii. Posteritatea legitimă și cea deformată între

înnoire și dogmatizare. C. Rădulescu-Motru între autonomia
esteticului și tendenționism. S. Mehedinți sau deformarea
sămănătoristă a maiorescianismului. Confuzia între estetic și
cultural sau etnicismul grosier. P. P. Negulescu și efortul de adaptare
a maiorescianismului la noile orientări estetice. P. P. Negulescu
între maiorescianism și istorism. Opiniile sale despre relația
estetică-morală, mediu social-istoric. Mihail Dragomirescu sau
dogmatizarea esteticii maioresciene. Antiistorismul și formația
lui Dragomirescu în atmosfera polemicii cu direcția lui Gherea.
Critica științifică și Eminescu, embrionul sistemului estetic al lui
Dragomirescu. Știința literaturii sau autonomismul dogmatizat și
deformarea esteticii lui Maiorescu. Tudor Vianu, adevăratul
continuator al maiorescianismului în estetică........................... 73

5. Maiorescu, întemeietorul criticii literare românești. Critica

junimistă, o reacție sociologică de ordin cultural față de cultura

402
 românească a epocii. Literatura, o componentă a culturii.
Paradoxul autonomiei esteticului subordonat finalității culturale,
între autonomia valorilor și sincretism. Maiorescu și predecesorii
săi. Consecințele inexistenței unui critic al generației pașoptiste.
Rațiunea, în epoca junimistă, a unei critici cu statut cultural.
Modelele clasice în actele de evaluare estetică. Critica junimistă
așezată sub rigorile estetico-filozofice. Judecata de valoare și
conceptul despre natura esteticului. T. Maiorescu - un îndrumător
al literaturii fără a i se subordona permanent..........................104

6. T. Maiorescu și formula criticii de el practicată. Critica

generală și „izbirea unui întreg curent periculos44. Maiorescu
despre condiția criticii după 1886. încetarea criticii esențialmente
negatoare. Critica în ipostaza comentariului favorabil. Lovinescu
și Călinescu despre criticul literar T. Maiorescu. Recenziile
rapoarte-academice din 1895-1906. Maiorescu și critica modernă
de tip analitic. Gherea - întemeietorul criticii moderne în
România....................................................................................... 116

7. Continuatorii criticii maioresciene. Primii critici ai noii

generații de junimiști (Gh. Bogdan, N. Petrașcu, D. Evolceanu)
sau inadecvarea la tradiția maioresciană. Mihail Dragomirescu
și avatarele unui critic „estetic44. „Școala nouă44 a Convorbirilor
critice și directivele estetice ale lui Dragomirescu. Lovinescu -
între maiorescianism și gherism. Rațiunea strategică a opiniei lui
Lovinescu din 1943 după care întreaga critică estetică
românească e o prelungire a maiorescianismului. Vladimir
Streinu despre sinteza dintre maiorescianism și gherism realizată
de critica interbelică................................................................... 134

CAPITOLUL 5 - JUNIMISMUL ÎN VIAȚA LITERARĂ

1. Prestigiul Junimii în conștiința epocii - o consecință a
activității sale în planul literaturii. Direcția nouă, etapa
afirmativă a Junimii, care a marcat o piatră de hotar în evoluția
literaturii române moderne. Noile valori și noile modalități

403
 estetice propuse în Direcția nouă și deprecierea vechiului climat.
Capitolul despre poezie și utilitatea strategiilor în ierarhia citării.
Locul lui Alecsandri și Eminescu. Capitolul despre proza
științifică și estetică. Noua direcție și adoptarea legatului
pașoptist......................................................................................151

2. Junimismul în opera marilor creatori ai Junimii. Eminescu și

formația sa filozofică, comună cu a fruntașilor Junimii. Etica
schopenhaueriană în opera literară a lui Eminescu și raporturile
de confluență cu junimismul. între pesimismul resemnat și
revolta dezamăgitului. Disociația de schopenhauerism. Elemente
de ideologie literară comună cu a junimismului. Convingeri
ideologice comune. Divergențe și delimitări. Motivele complexe
ale coincidenței și divergenței. Ipoteza lui Ibrăileanu despre
Eminescu exponent al țăranilor, răzeșilor și breslașilor ale căror
năzuințe se întâlneau - în ostilitatea față de capitalismul urban
cu ale moșierimii. Eminescu despre teoria statului natural și a
evoluției lente, organice. Teza formelor fără fond. Categoriile
muncă și productivitate, fundamente (deosebitoare de junimism)
introduse de Eminescu în teza formelor fără fond. Contradicții și
oscilații. Deosebiri față de ideologia junimistă. Condiția de
oameni politici, pliați pe real și conjunctural, a fruntașilor
Junimii. Eminescu - disprețuitor al activității politice, transformând
convingerile în principii de filozofie practică. Disensiuni și
inadecvări. Eminescu și problema țărănească. Apropieri și
deosebiri față de junimism. Opinii parajunimiste: teoria păturilor
suprapuse, xenocrația. Critica liberalismului. Scrisoarea III și
publicistica politică. Critica liberalismului - o denunțare a unor
vicii de sistem............................................................................ 158

3. Caragiale și Junimea. Avatarurile motivelor junimiste în opera

lui Caragiale. Motivațiile procesului de consonanță ideologică.
Critica liberalismului degradat. Tirania vorbei umflate și
fenomenul beției de cuvinte în opera dramaturgului. Periplul
opțiunilor sale politice. Caragiale și grupările de orientare
radical mic-burgheză. Satirizarea liberalismului extremist:

404
rosettismul. Motivele republicanismului de paradă a „republicii
ploieștene44 și actul de la 11 februarie 1866. O scrisoare pierdută
și programul rosettist de revizuire a constituției. Tabloul
disputelor din partidul liberal în anii 1883-1884: moderații și
„nifiliștii44, „stâlpii puterii44 și „mofluzii44. Dandanache imparțialul,
cumulard al privilegiilor ambelor tabere. Momentele și motivele
junimiste. Contradicția dintre aparență și esență (dintre formă și
fond), lege caracteristică dinamicii unui univers tranzitoriu.
Denunțarea dimensiunii patriotarde și a xenofobiei. {Românii
verzi și varietatea întruchipării fenomenului). Miticismul ca
fenomen de intoleranță la monomania fanatică. Caragiale și
stratul junimist al operei sale. Semnificația parajunimistă a
operei sale................................................................................... 200

4. Creangă și Caragiale. Apropieri estetice și ideologice. Creangă

la Junimea. Anii disputați: 1871 sau 1875 ? Eminescu, marele
descoperitor al talentului humuleșteanului, Maiorescu și Creangă,
cunoștințe vechi. Creangă la Institutul preparandal. Activitatea
sa didactică și autor de manuale. Partizan al revoluției operate
de Maiorescu în metodica predării alfabetului. Critica vechilor
metode și a vechii gramatici în opera lui Creangă. Autor
„poporal44 sau comoditatea în apreciere. Locul operei lui Creangă
în teoria maioresciană a romanului poporan. Lumea rurală,
arhaică, răzeșească în opera lui Creangă. Regretul după vechea
civilizație erodată fatal de întocmirile modeme. Critica
reformatorilor radicali și a bonjurismului. Umorul și înțelepciunea
țărănească.....................................................................................229

5. loan Slavici, descoperire a lui Eminescu. Afinități și formația

intelectuală comună. Slavici la Junimea și în Convorbiri literare.
Redactor la Timpul. Tripleta redacțională: Slavici, Eminescu,
Caragiale. Opinii ideologico-politice comune. Teme junimist-
conservatoare în publicistica lui Slavici. Opera lui Slavici și
literatura poporană. Realismul țărănesc al lui Slavici și formula
ideală, după Maiorescu, pentru literatura vremii. Nuvelistica lui
Slavici și temeiul teoriei maioresciene a romanului poporan.

405
 Universul arhaic al micilor comunități închise. Etnografismul.
Eticismul riguros al vieții sătești. între etic și estetic. Cromatica
socială. Idila câmpenească și idilismul. Dezrădăcinare și
alienare....................................................................................... 244

6. Realismul poporan în nuvelistica lui Gane. Nuvelistica lui

Duiliu Zamfirescu și preluarea motivelor obsesive tratate de N.
Gane. Injustiția istoriei literare și opera lui Duiliu Zamfirescu.
Opera sa - moment elocvent al fenomenului de criză parcurs de
Junimea după 1890. Valorile reale ale operei sale romanistice.
Duiliu Zamfirescu la Junimea. Interferențe și divergențe
ideologice. Opoziția față de teoria maioresciană a realismului
poporan. Formula particulară a realismului său, extindere a
teoriei maioresciene. Autorul Vieții la țară - un dizident în
cadrele interioare ale junimismului. Incidentul academic din
1909 și transformarea dizidenței în stare de beligeranță. Ruptura
definitivă din 1913. Opera lui Duiliu Zamfirescu și tentativa
citadinizării romanului românesc. Particularitatea tipologiei
citadinului în ciclul Comăneștenilor: un intelectual reîntors la
țară. Motivul păturii superpuse. Tipul arendașului și critica
burgheziei. Elogiul boierimii de neam. Armonia dintre cele
„două clase pozitive44: țărănimea și moșierimea - o idee tipic
conservatoare. Condiția țăranului în opera sa, o masă
nediferențiată. Proza lui Duiliu Zamfirescu - o punte practicabilă
între junimism și sămănătorism................................................ 258

CAPITOLUL 6 - POLEMICI

1. Primele reacții antijunimiste. Dezaprobarea ardelenilor: A.

Densușianu, George Bariț, I. Vulcan. Contraatacul cercurilor
literare bucureștene (grupul Hasdeu - V. A. Urechia). Farsele lui
Hasdeu. Duelul publicistic dintre Convorbiri literare și Revista
contimporană. împotrivirea lui Al. Macedonski. Strădania,
neizbutită, de a opune și impune direcția sa în locul celei

406
 junimiste. Transacțiuni literare și științifice și criticismul
antijunimist......................................................... 282
2. Apariția mișcării socialiste. Configurarea noii orientări în
spiritul public și în planul vieții literare. Antisocialismul
constant al grupării junimiste? Declararea socialismului ca
fenomen politic inadecvat în România. Măsuri antisocialiste
adoptate de guvernările junimiste. T. Maiorescu și indignarea lui
Gherea.......................................................................................... 308
3. Apariția Contemporanului și constituirea - din 1886 - a noii
ideologii literare. Studiul lui Gherea Cătrâ d. Maiorescu,
preludiul unei polemici de durată. „Contrazicerile44 maioresciene
descoperite de Gherea și relațiile dintre sfera esteticului și a
factorilor consubstanțiali (etic, istoric). Răspunsul lui Maiorescu
din 1892 {Asupra personalității și impersonalității poetului) și
replica lui Gherea din 1893 {Asupra esteticii metafizice și
științifice). Afirmarea spectaculoasă a direcției Contemporanului
și impunerea lui Gherea ca una dintre personalitățile critice ale
epocii. Mutația în mentalitatea estetică și critică a timpului.
Gherea despre statutul criticii literare și întemeierea criticii
modeme, analitice.......................................................................317
4. Neliniștea junimiștilor față de succesul repurtat de opera lui
Gherea. Organizarea contraofensivei. încredințarea misiunilor
ofensive noii generații de tineri maiorescieni. Prima etapă a
contraofensivei junimiste: studiile lui Gh. Bogdan (Duică),
N. Petrașcu, Al. Philippide. Etapa a doua a contraofensivei
desfășurate de noua generație maioresciană. Studiile lui M.
Dragomirescu, P. P. Negulescu, S. Mehedinți. Reacția înțeleaptă a
lui Gherea. Semnificația polemicii dintre cele două orientări și
sfârșitul ciclului junimist........................................................... 334

CAPITOLUL 7 - LUMINILE POSTERITĂȚII. JUNIMISM ȘI

MAIORESCIANISM ...................................................363
 z. ornea

Vă recomandăm ultimele apariții ale

colecției centenare Biblioteca pentru toți:

Nr 1472. Stendhal, Vanina Vanini. Cronici

italiene. 264 pag.. 10000 lei;
Nr 1473. Heinrich von Kleist, Kătchen din
Heilbronn. drame, 296 pag.. 12000 lei.
Nr. 1474 Robert Louis Stevenson, Insula comorii.
roman de aventuri. 260 pag., 12000 lei;
Nr. 1475 Nicolae Dabija, Fotograful de fulgere.
poezii. 304 pag . 12000 lei:
Nr. 1476 Theodor Fontane. Captivi ai clipei
romane (Familia Poggenpuhl; Matilde
Mohring'). 234 pag.. 10000 lei;
Nr 1477. Liviu Rebreanu Adam și Eva roman,
304 pag 15000 16!
ISBN 973-21-0562-3 Nr. 1478-1479 Henryk Sienkiewicz, Quo vadis,
roman. 2 voi 304+304 pag., 29000 lei
CC
> Nr 1480 .ians Christian Andersen Fetița cu
1482 k. chibrituri Povești de Crăciun, 224
pag 15000 lei
c
g în Biblioteca pentru toți apar cele mai
” valoroase lucrări din literatura română și
CC universală clasică și contemporană
Puteți comanda prin poștă cărțile Bibliotecii
4^ pentru toți pnntr-o simplă carte poștală adresată
Voi l-ll. lei 20000 Editurii Minerva. Piața Presei Libere nr. 1
q 71 341, București. Sector 1