movileÍtii

istorie Íi spiritualitate rom{neascÅ

*
”
„ Casa noastrÅ MovileascÅ

Carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului PIMEN,

Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

SFÂNTA MĂNĂSTIRE SUCEVIŢA

2006
 Alese mulţumiri aducem:
Ministerului Culturii şi Cultelor,
Consiliului Judeţean Suceava,
Consiliului Local Suceviţa,
pentru sprijinul financiar acordat, ce a făcut posibilă apariţia acestei cărţi.

Coperta I Mitropolitul Gheorghe Movilă şi tatăl său,

monahul Ioanichie, în fresca din naosul bisericii
(Mănăstirea Suceviţa)

Coperta IV Acoperământul de mormânt al lui Ieremia Movilă

(Mănăstirea Suceviţa)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MOVILEŞTII. ISTORIE ŞI SPIRITUALITATE ROMÂNEASCĂ. –

Suceava : Muşatinii, 2006
3 vol.
ISBN (10) 973-7627-43-1 ; ISBN (13) 978-973-7627-43-8
Vol. 1 : „CASA NOASTRĂ MOVILEASCĂ“. - 2006. - Bibliogr. -
ISBN (10) 973-7627-44-X ; ISBN (13) 978-973-7627-44-5

94(498.3)

© Sfânta Mănăstire Suceviţa, 2006

Editura Muşatinii
ISBN (10) 973-7627-44-X ; ISBN (13) 978-973-7627-44-5
ŞTEFAN S. GOROVEI

MOVILEŞTII

„Ştefan vodă cel Bun, când s-au bătut cu Hroit [...], au fost cădzut
calul cu Ştefan vodă în războiu. Iară un Purice aprodul i-au dat calul lui.
Şi nu puté în grabă încăleca Ştefan vodă, fiind om micu. Şi au dzis
Purice aprodul: «Doamne, eu mă voi face o moviliţă, şi vino de te sui pe
mine şi încalecă». Şi s-au suit pe dânsul Ştefan vodă şi au încălecat pre
cal. Şi atunce au zis Ştefan vodă: «Sărace Purece, de-oi scăpa eu şi tu,
atunce ţi-i schimba numeli din Purice, Movilă». Şi au dat Dumnedzeu şi
au scăpat amândoi [...]. Şi dintru acel Pureci aprodul s-au tras neamul
Movileştilor, de au agiunsu de au fost şi domni dintru acel neam”.

Legenda e cunoscută. Ioan Neculce a cules-o de la contemporanii săi, în

prima jumătate a veacului al XVIII-lea, şi a consemnat-o, în scris, în celebrele sale
O samă de cuvinte care-i preced letopiseţul. Numai că afirmaţia e doar parţial
adevărată: în bătălia de la Şcheia, în martie 1486, Ştefan a fost salvat de un boier
Purice – după cum ne informează Cronica moldo-germană –, dar acesta făcea parte –
după cum reiese din documente – din familia boierilor Tolocico, din ţinutul
Dorohoiului; în 1491, era spătar, iar în 1493–1495, pârcălab de Hotin. În nici un
caz, însă, el nu poate fi strămoşul Movileştilor, decât poate prin femei [1]. Căci,
contemporan cu el, şi coleg în sfatul domnesc, găsim pe Cozma Moghilă, paharnic
în 1490–1507 şi rămas apoi în sfat, fără dregătorie, până la 1513. Pomelnicul
Mănăstirii Suceviţa – splendida ctitorie a urmaşilor săi de la sfârşitul secolului
al XVI-lea – ne încredinţează şi el că strămoşul familiei s-a numit Cozma. Neamul
Movileştilor face parte, aşadar, din acea boierime ridicată la dregătorii de Ştefan
cel Mare, din rândurile vechii boierimi de ţară, după marile bătălii care i-au
împuţinat considerabil numărul sfetnicilor credincioşi. În tot cazul, Movileştii de
mai târziu se puteau lăuda cu sate stăpânite „de la întemeierea ţării” şi cu strămoşi
care au participat, poate, în lupta de la Războieni, „când au fost venit turcii la Valea
Albă, asupra lui Ştefan voievod” (1476). Acesta este un certificat de nobleţe mai
autentică şi mai preţioasă decât sofisticata pretenţie a descendenţei din... Mucius
Scaevola, celebrul ostaş roman care, neizbutind să-l ucidă pe regele etrusc
Porsenna, s-a autopedepsit, arzându-şi mâna dreaptă. Această legendă a apărut mult
mai târziu, în secolul al XVII-lea, când fiicelor lui Ieremia Movilă, căsătorite cu
mari nobili ai Coroanei polone, li s-a căutat – şi găsit... – cu tot dinadinsul o obârşie
cât mai strălucită. Ea poate fi socotită doar ca o recunoaştere indirectă şi figurată a
10 ŞTEFAN S. GOROVEI

originii latine a poporului român.

Ascensiunea, puterea şi bogăţia familiei s-au datorat, însă, şi înrudirilor cu
marii boieri ai vremii; astfel, Cozma Movilă – Moghilă era numele folosit doar în
cancelaria domnească – s-a căsătorit cu Marena Hudici, dintr-un neam aparţinând
boierimii descălecătoare, din vremea întemeierii ţării. Fiul lor, Dragotă Movilă, a
rămas necunoscut documentelor noastre. Prima pagină din zbuciumata cronică a
Movileştilor au scris-o abia fiii acestuia, şi mai ales unul dintre ei, marele logofăt
Ion Movilă din Hudeşti [2].

Două pribegii şi urmarea lor. Începutul carierei sale e destul de nebulos;

se pare că a îndeplinit, întâi, unele slujbe în Transilvania; în Moldova, apare dintr-o
dată, spre sfârşitul domniei lui Petru Rareş, ca pârcălab de Hotin şi mare vistier
(1545–1546) [3]. Pribegit apoi în Polonia, a susţinut acolo candidatura, la tronul
Moldovei, a lui Petru stolnicul, devenit domn în septembrie 1552 sub numele de
Alexandru (Lăpuşneanu). În timpul domniei acestuia, Ion Movilă a fost mare
logofăt până în 1563, când s-a călugărit. Nu se ştie dacă a făcut acest pas de voie
sau de nevoie. Mai târziu, fiii săi vor aminti pierderea unui hrisov „când au pierit”
tatăl lor. E, deci, foarte probabil că logofătul Movilă a fost călugărit cu sila şi
apoi asasinat.
A fost căsătorit de două ori – cu Greaca şi Maria –, având mai mulţi copii;
din prima căsătorie, a avut pe Toader, Iuraşco – fără un rol politic deosebit – şi pe
Greaca [4]; a doua lui soţie era, după toate probabilităţile, o fiică mai puţin
cunoscută a lui Petru Rareş. Cu ea a avut pe Ieremia, Simion, Gheorghe şi
Ana-Şcheauca, aceasta din urmă căsătorită cu hatmanul Melentie Balica, boier
muntean din puternica familie a Buzeştilor, statornicit în Moldova din vremea lui
Petru Şchiopul. Viaţa Mariei Movilă a fost un lung şir de suferinţi şi dolii: şi-a
îngropat tatăl, fraţii, surorile; şi-a văzut soţul asasinat şi copiii murind rând pe rând;
a trăit câteva pribegii şi războaie, până la drama de la Cornul lui Sas (1612),
supravieţuind, deci, şi morţii unora dintre nepoţii săi; soarta a scutit-o să fie
martora cumplitei stingeri a casei Movileştilor: a murit în 1615. Chipul ei frumos,
cu lungă năframă albă ieşind de sub coroana voievodală de pe cap, ne întâmpină în
marele tablou votiv de la Suceviţa, unde e posibil să fi fost şi înmormântată.
Fratele logofătului Movilă, pârcălabul Văscan, ca şi urmaşii săi, n-au lăsat
urme în cronica ţării, care, însă, e plină de amintirea fraţilor Ieremia, Simion şi
Gheorghe, băieţii logofătului Ion Movilă. Astfel, pe vremea când primii doi încă nu
ocupau mari dregătorii în sfatul domnesc, iar ultimul nu era decât „vlădică” la
Rădăuţi, ei s-au manifestat ca opozanţi ai lui Iancu vodă Sasul (1579–1582).
Desfrânat, lacom şi, pe deasupra, şi protestant, acest voievod nu a fost agreat nici
de boieri, nici de păturile de jos. Pe bătrânul logofăt Ioan Golăi – om, pare-se, de
aleasă cultură, primul ctitor al mănăstirii din Iaşi care-i poartă numele (Golia) – „l-au
muncit [schingiuit] fără de vină Iancul voievod şi la sfârşit i-au tăiat capul şi i-au
 MOVILEŞTII 11

luat toate averile”, după cum ne informează o însemnare contemporană. „Acéstea

toate neputându suferi boierii – scrie Grigore Ureche în cronica sa –, mai vârtos
Movileştii, vlădica Gheorghie, Erimiia vornicul, carile mai apoi au fostu şi domnu,
şi frati-său Simion păharnicul, Balica hatmanul, s-au sfătuit pre taină ca să
pribegească. Carii întăi ş-au făcut prileju cu voia lui, ca să margă să sfinţească
Mănăstirea Suceviţii, şi apoi cu toţii au trecut la ţara leşască, alţii la turci, alţii la
munténi, alţii printr-alte părţi”.
S-au întors din această primă pribegie în toamna anului 1582, după
moartea lui Iancu Sasul, împreună cu noul voievod, Petru Şchiopul. Acesta, deşi
strănepot al lui Vlad Ţepeş, era un domn îngăduitor şi bun, „matcă fără ac” pentru
boieri. În vremea lui, Ieremia Movilă a ajuns mare vornic, întâi al Ţării de Sus,
apoi al Ţării de Jos, iar Simion – pârcălab de Orhei. După nouă ani, a urmat o
altă pribegie.
În 1591, refuzând să accepte – după cererea Sublimei Porţi – o nouă
sporire a haraciului, Petru vodă Şchiopul a preferat să plece în exil, stabilindu-se în
Tirol, la Bolzano1. „Ci Pătru vodă nici într-un chip nu vru să să apuce de acea dare
şi să ia blestemul ţării asupra sa – va povesti, mai târziu, acelaşi Grigore Ureche. Ci
îşi tocmi lucrul înainte şi la scaun lăsă boieri să păzească scaunul, pănă le va veni
alt domnu de la împărăţie. Iară el [...] s-au rădicat cu fruntea boierilor [...] între
carii au fostu Stroiciu logofătul cel mare, Ieremiia Movila vornicul şi frati-său
Simion păharnicul carii mai apoi amândoi au căzut la domnie, şi fratile lor Toader
spătariul şi Andrei hatmanul şi alţii mulţi, carii nu să îndura de dânsul. Şi au trecut
pin ţara leşască în ţara nemţască şi acolo s-au aşezat [...]. De acolo, boierii s-au
întorsu în ţara leşască cu toţii, şi s-au aşăzat acolo [...]”. Din această a doua
pribegie, care a durat patru ani şi în care a plecat ca mare vornic al Ţării de Jos,
Ieremia Movilă s-a întors voievod al Moldovei.
În decembrie 1591, Movileştii erau deja statorniciţi în Polonia, primind
adăpost la o moşie a ducilor de Sluck, numită Ustie, pe Nistru, aproape de hotarul
de atunci al Moldovei. De acolo, Ieremia a trimis unuia dintre protectorii săi –
ducelui Simion de Sluck – o scrisoare din care se pot desprinde unele lucruri
interesante. „Deşi în Ţara Moldovei îmi aveam căsuţa – scria viitorul domn – am
părăsit aşa de mari drepturi şi aşa de îndestulătoare bogăţii ce aveam, până la cea
mai mică, şi venind aici, mă hrănesc şi m-am hrănit [prin bunăvoinţa ducelui – n.
n.]. De această milostivă îndurare, nu numai că n-am ştiut să-ţi mulţumesc prin
scrisoare, dar nici acum nu ştiu. Şi, de-aş fi chiar un Cicero eloquentissimus, tot
mi-ar lipsi cuvintele [ca să spun] cât de mari şi multe sunt binefacerile Înălţimii
Tale princiare”.
Aşadar, boierul pe care polonii îl socoteau „primul între moldovenii” acelei

1
Pe atunci, în Sfântul Imperiu, azi, în Italia, regiunea Alto Adige.
12 ŞTEFAN S. GOROVEI

vremi avea şi o cultură umanistă şi, poate, bogate lecturi din autorii antici.
Menţionarea lui „Cicero cel foarte bun cuvântător” e un amănunt, fireşte, dar unul
suficient pentru a ne da o imagine destul de exactă a omului. Era, de altfel, o
întreagă generaţie de boieri culţi, cărturari chiar, în frunte cu logofătul Luca Stroici –
„singurul care a semnat actele cu litere latine (Stroicz)”, considerat de B. P. Hasdeu
drept „părintele filologiei latino-române” –, vornicul Nestor Ureche (tatăl
cronicarului), viitorul mitropolit şi artist al miniaturilor Anastasie Crimca şi alţii,
care, după 1595, vor da curţii lui Ieremia vodă strălucitoarea podoabă a culturii
şi artei.
Şederea la Ustie a fost folositoare Movileştilor, mai cu seamă pentru
consolidarea unor legături cu marii nobili ai regatului polon, legături statornicite cu
ani în urmă, în timpul primei pribegii, şi apoi în domnia lui Petru Şchiopul, când
Ieremia a îndeplinit unele misiuni diplomatice la curtea din Cracovia. Acestor
relaţii li s-a datorat, desigur, în bună parte, netezirea drumului său spre tronul
Moldovei. În 1593, regatul polon i-a acordat indigenatul [5], cea mai mare cinste
ce se putea acorda unui străin pribeag: dieta a primit, „ca nobili şi cetăţeni ai
Coroanei, pe Luca Stroici şi Ieremia Movilă, de naţie moldavă, oameni nobili în
ţara lor şi ocupând funcţiuni importante în acel stat”. Mijlociseră pentru aceasta
însuşi marele cancelar, hatmanul Jan Zamoyski şi episcopul de Cracovia, Filip
Padniewski, care, conform regulilor nobilimii polone, l-au primit în „herburile”2 lor –
Jelita şi, respectiv, Nowina –, ale căror însemne vor figura în blazoanele
Movileştilor din ambele ramuri.
Proaspătul indigen polon nu-l uita, însă, pe fostul său voievod, Petru
Şchiopul, care, la Bolzano, îşi trăia ultimele luni de viaţă. Spre sfârşitul anului
1593, Ieremia Movilă a pornit spre Tirol; l-a găsit bolnav pe bătrânul voievod, care,
peste câteva luni, va închide ochii (1 iulie 1594), asistat de mitropolitul Gheorghe
Movilă, după ce-şi scrisese testamentul, prin care Ieremia Movilă şi Luca Stroici
erau însărcinaţi cu tutela fiului său minor, Ştefan; cei doi boieri erau, de asemenea,
rugaţi să-l ajute să urce şi el treptele scaunului domnesc. Încercările boierilor în
această direcţie s-au izbit, însă, de refuzul lui Rudolf II – pe care l-au şi vizitat,
pare-se, chiar în cursul acelui an, poate în drumul de întoarcere de la
înmormântarea lui Petru Şchiopul –, aşa că ei s-au văzut nevoiţi să-l lase pe Ştefan
acolo, în Tirol, unde a fost înscris la o şcoala iezuită. Atunci, poate, va fi încolţit în
mintea lui Ieremia Movilă gândul de a încerca să ia el tronul Moldovei. Era
căsătorit, de vreo zece ani, cu frumoasa Elisabeta de Lozna, fiica unui boier
moldovean de origine greacă, Gheorghios Kataratos – pârcălab de Hotin sub
domnia ginerelui său – şi avea cu ea, atunci, trei fiice (Irina, Maria, Ecaterina) şi un
fiu, Constantin; se putea gândi, deci, şi la întemeierea unei dinastii noi, în
2
Grup de familii, considerate de aceeaşi origine, având un herb (blazon) comun, şi care
luptau în războaie sub acelaşi drapel.
 MOVILEŞTII 13

momentul când urmaşii în linie masculină ai celei vechi, aşa-zişii Muşatini, se

înstrăinaseră complet de ţară, trăind mai mult în Imperiul Otoman, în aşteptarea
milei care să le arunce o coroană.

„Sânge din sânge”. O conjunctură dintre cele mai favorabile i-a facilitat
ascensiunea spre tron. Pe plan extern, trei mari puteri îşi disputau influenţa asupra
ţinuturilor româneşti: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic (Sfântul Imperiu
Romano-German) şi regatul polon. De obicei, aceste trei forţe aveau interese
contradictorii, propunând – şi impunând – candidaţi proprii, ceea ce provoca, nu de
puţine ori, sângeroase conflicte, desfăşurate, fireşte, pe pământul românesc. În
momentul acela, însă, la 1595, epopeea lui Mihai Viteazul, care tocmai începuse
glorioasele sale campanii antiotomane, dusese la o schimbare a raportului de forţe.
Principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, încheiase cu împăratul Rudolf II un
tratat îndreptat împotriva turcilor; Aron Tiranul, voievodul Moldovei, a fost atras în
această alianţă, prin două tratate – unul cu imperialii, altul cu Sigismund Báthory,
pe care l-a recunoscut ca suzeran (august 1594). La acest front antiotoman a
aderat, în toamna anului 1594, şi Mihai Viteazul.
Acest joc diplomatic a provocat furia polonilor, care nu puteau admite
înlocuirea bisecularei lor suzeranităţi asupra Moldovei prin cea a lui Báthory, care
înţelegea să-şi exercite în chip manifest atribuţiunile lui de suzeran, cu o
impetuozitate de pe urma căreia a avut şi de suferit: în aprilie 1595, a intrat în
Moldova, l-a arestat pe Aron vodă şi l-a înlocuit cu Ştefan Răzvan, fiu de ţigancă,
ajuns hatman al lui Aron şi care împărtăşea gândurile şi intenţiile lui Mihai. Un
asemenea amestec în treburile interne ale Moldovei şi mai ales urcarea, pe tronul
lui Ştefan cel Mare, a unui om de o atât de joasă origine (ţiganii erau ultima
categorie a societăţii medievale: robii), şi care era un uzurpator, a provocat şi o
reacţie internă, cu atât mai mult cu cât şi el a acceptat suzeranitatea lui Báthory, şi
încă în condiţii mai grele decât Aron. Dar înscăunarea lui Răzvan era să aibă
urmări dintre cele mai grave: iritat, sultanul a hotărât transformarea Moldovei în
paşalâc, a numit paşă pe sangeac-beiul Ahmed al Tighinei şi l-a trimis să ocupe, cu
ajutorul hanului tătăresc, scaunul din Iaşi, pentru ca acesta să nu rămână la
dispoziţia imperialilor şi a lui Báthory. Rezultat al unei neînţelegeri realiste a
jocului de forţe şi interese care se ciocneau în ţinuturile noastre, pericolul
transformării Moldovei în paşalâc turcesc a putut fi evitat datorită acţiunii energice
a hatmanul Zamoyski, care a înţeles că trebuia acţionat rapid, pentru ca omul său să
ajungă la Iaşi înaintea sangeac-beiului. El l-a convins pe regele Sigismund al
Poloniei de necesitatea expediţiei, şi tot lui i se va fi datorat propunerea
candidaturii lui Ieremia Movilă, ca fiind om sigur din punctul de vedere al
regatului. Nobil şi indigen polon, el era, în acelaşi timp, binecunoscut şi boierilor
moldoveni, care-l socoteau „om întreg la toate, nerăpitor, nemândru, nevărsătoriu
de sânge, blându, dumnădzărescu” (Miron Costin). Iar cât despre turci, ei puteau fi
14 ŞTEFAN S. GOROVEI

convinşi destul de uşor – cum s-a şi întâmplat, de altfel – că Ieremia Movilă era om
de încredere, de vreme ce fusese propus de aliaţii lor, polonii. În adevăr, la
insistenţele lui Zamoyski, s-a încheiat o convenţie turco-polonă la Ţuţora, lângă
Iaşi, Movilă fiind recunoscut şi de Poartă.
Dar, la vremea aceea, era încă destul de puternică tradiţia osului domnesc,
şi toţi cei agreaţi de Poartă în vederea numirii în fruntea Ţărilor Române erau
urmaşi ai vechilor dinastii; în cadrul unor operaţiuni speciale, aceşti candidaţi
făceau dovada – cu martori şi cu documente – a ascendenţei lor, probă în baza
căreia erau acceptaţi ca pretendenţi oficiali. Propunerea lui Ieremia Movilă ca
voievod al Moldovei trebuia sprijinită şi ea pe argumente, cu atât mai sigure şi mai
autentice, cu cât nu era vorba de cine ştie ce pribeag necunoscut boierilor din sfatul
domnesc, ci de unul de-ai lor, a cărui familie şi ale cărui înrudiri le erau
binecunoscute. În studiul său, recent publicat, Noi date privind înscăunarea
Movileştilor, I. C. Miclescu-Prăjescu a adunat mărturiile care probau descendenţa
lui Ieremia din Muşatini. Astfel, cancelarul Zamoyski îi asigura pe boieri că Movilă
nu era „un oarecare vlăstar închipuit al voievozilor Moldovei”, ci unul autentic,
„sânge din sânge”, adică, aşa cum precizează un raport diplomatic francez, „din
sângele vechilor voievozi”. Legătura cu sângele Muşatinilor o făcea, desigur,
mama lui Ieremia.
Francezul are o vorbă: qui va à la chasse, perd sa place (cine pleacă la
vânătoare, îşi pierde locul). Aşa s-a întâmplat şi cu Răzvan şi Ieremia Movilă: pe
când primul plecase să vâneze o nemeritată glorie, cel de-al doilea a pornit spre
Moldova, alături de Zamoyski, în fruntea oştilor polone. Ni s-a păstrat, din această
expediţie, jurnalul ei, scris de un tânăr oştean polon. Din acest document, rezultă că
polonii au intrat în Moldova la 19 august; opt zile mai târziu, ajungând pe moşiile
familiei Moţoc, Zamoyski l-a proclamat pe Ieremia Movilă domn al Moldovei şi
apoi oştile s-au îndreptat spre Iaşi. Alaiul domnesc s-a alcătuit, la 28 august, în
chipul următor: „De dimineaţă tare, au plecat [...] 100 de călăreţi cu domnia sa
domnul hatman, la Iaşi [...]. După aceea, au condus pe Ieremia Movilă la Iaşi
domniile lor domnii: domnul de Halici [castelanul Stanislaw Gólski], staroştii de
Cameniţa, de Bracław, prinţul Mihail Wiśniowiecki [viitorul său ginere – n. n.] şi
alţi mulţi domni rotmiştri 3 […]. Înainte mergeau câteva sute de pedeştri. După ei,
câteva sute de călăreţi din roatele căzăceşti alese, şi câteva sute de husari, la fel
aleşi, îmbrăcaţi splendid [...]. Şi aşa, domnitorul, în frunte, a fost condus la biserică,
care se află în imediata apropiere a curţii domneşti. Curtea era arsă [...], numai
pereţii mai stăteau în picioare [...]. Apoi, din biserică, unde s-au săvârşit
ceremoniile [încoronării], domnul a fost condus la curtea vistiernicului. Acolo au
luat prânzul [...]”.

3
Comandanţi ai unor unităţi de mercenari, numite roate.
 MOVILEŞTII 15

Când Răzvan s-a întors din Ţara Românească, şi-a găsit scaunul ocupat. De
altfel, Zamoyski îl avertizase şi îl sfătuise să renunţe şi la război, şi la tron. Răzvan
a încercat să-şi recâştige scaunul, venind cu oaste ungurească de la Sigismund
Báthory. „Luându véste Ieremia vodă de pogorâtul ungurilor – povesteşte Miron
Costin – precum au putut, au strânsu oastea ţărâi şi s-au gătit a stare cu războiu
împrotiva lui Răzvan. Într-o dumenecă era, cându au apropiiat oştile ungureşti de
Suceavă. Şi-au tocmit oştile Ieremia vodă asupra târgului, la sat la Aréni. Iară
oastea leşască ce avé cu sine o au tocmit mai la câmpu, despre Şchéia, pe suptu un
mal, ce ieste alăturea cu drumul Băiei. Singur Ieremia vodă fiindu în besérecă la
sfânta leturghie, i-au dat ştire cum oştile lui Răzvan amu să văd şi să apropiie de
oştile ţărâi. Ce n-au vrut să iasă din besérecă păn nu s-au săvârşit sfânta slujbă”.
După „lovirea” oştilor, Răzvan a fost adus prins în faţa voievodului, care, „după
câtăva mustrare, i-au tăiat îndată capul şi l-au pus într-un paru împrotiva cetăţii
[...]. Fost-au acesta războiu în anul 7104 [1595] dechevrie 5 dzile. Aşea s-au plătit
şi lui Răzvan răul ce făcusă şi el lui Aron vodă”.
Tronul îi era asigurat. Dar Ieremia vodă avea ambiţia întemeietorului de
dinastie. Recunoscându-le suzeranitatea şi declarându-se „membru credincios şi
inseparabil” al regatului lor, Ieremia a putut cere protectorilor săi poloni un
document prin care domnia Moldovei îi era acordată pe viaţă, urmând să fie
moştenită, din tată în fiu, de descendenţii săi (25 martie 1597). Un privilegiu
identic a primit şi din partea Porţii [6] – care-l recunoscuse încă din august 1595,
când Zamoyski îşi aşezase tabăra la Ţuţora, lângă Iaşi –, astfel încât Miron Costin
putea scrie cu dreptate despre „uricele ce avea de la împărăţie [...] de domnie
vécinică, lui, şi feciorilor lui şi nepoţilor lui”.
Dinastia era şi ea întemeiată; dar cât de vécinică avea să fie domnia ei ?!

„Cu toţii s-au ridicat...”. Nu era Ieremia vodă un războinic de seama lui
Mihai Viteazul şi nici un diplomat de talia străbunului său, Ştefan cel Mare, dar
avea, după cât se pare, o suficientă iscusinţă ca să poată „naviga” printre greutăţile
domniei. În primul rând, urmând politica de familie pe care o promovaseră şi
predecesorii săi, Ieremia Movilă şi-a adus rudele – mai apropiate sau mai
îndepărtate – în sfatul domnesc. Astfel, Simion Movilă a devenit hatman, Luca
Stroici – mare logofăt, Nestor Ureche – mare vornic al Ţării de Jos, Gligorcea
Crăciun – mare vornic al Ţării de Sus, Gheorghe Lozenschi (Kataratos), socrul său –
pârcălab de Hotin, Dumitrache Chiriţă Paleologul (cumnatul doamnei Elisabeta şi
al său) – pârcălab de Neamţ, Dumitru Barnovschi (cumnat sau văr), tatăl viitorului
domn Miron Barnovschi – mare paharnic, şi aşa mai departe. Împărţind frânele
conducerii cu aceşti boieri credincioşi politicii al cărei exponent era el însuşi,
Ieremia Movilă s-a putut preocupa mai mult de soarta familiei sale – cumpărând, în
1599, domeniul Ustie pentru fiul său, Constantin –, de ctitoria de la Suceviţa şi, în
general, de viaţa religioasă şi artistică a Moldovei. Boierul moldovean ajuns pe
16 ŞTEFAN S. GOROVEI

tron, pătruns de ascendenţa sa strălucită, ţinea mult la „datina ţării”, voia

respectarea ei, şi încerca o reînviere a vremilor de strălucire voievodală. A spus-o,
de altfel, în mod expres, în 1598, când, răspunzând unor reproşuri ale regelui polon
şi referindu-se la obligaţiile faţă de Poartă, scria: „Am fi dorit ca odată [Moldova]
să poată fi liberată de asemenea obiceiuri [...]”. Deşi de câteva decenii capitala se
mutase la Iaşi, Ieremia vodă a restaurat cetatea Sucevei, folosind-o ca reşedinţă
preferată. Suceviţei i-a dăruit sclipitoarea podoabă a picturilor murale, interioare şi
exterioare, ca pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, iar în tabloul votiv de
acolo a poruncit reprezentarea sa şi a familiei sale (nu însă şi familia lui Simion),
toţi purtând frumoasele coroane care apar în picturile epocii ştefaniene. Curtea lui
n-a fost numai un viespar de nesfârşite intrigi şi trădări – cum a fost considerată –,
ci şi un loc de adevărată emulaţie spirituală. Legăturile cu lumea polonă i-au dat
strălucire, introducând în Moldova un spirit nou: ecourile Renaşterii în forma lor
barocă, iezuită, s-au făcut în sfârşit simţite şi la noi, deschizând o nouă cale de
integrare în civilizaţia europeană; graţie acestor legături, boierii moldoveni au
început să-şi trimită fiii la studii în şcolile înalte ale Poloniei, unde au „descoperit”
cu uimire descendenţa poporului român din legiunile lui Traian. Astfel încât marii
cronicari Grigore Ureche şi Miron Costin sunt şi ei produsul imediat al acestei
epoci. Şi de n-ar fi rămas decât cronicile acestora şi picturile Suceviţei, şi încă ar fi
fost suficient pentru a acorda atenţie Movileştilor, a căror scurtă domnie şi-a pus o
puternică amprentă asupra spiritualităţii moldoveneşti din tot cursul veacului
al XVII-lea, marcând o epocă pe care o putem numi a lor: epoca Movileştilor, care
prefigurează pe cea a lui Vasile Lupu, a constituit unul dintre ultimele momente de
strălucire a vechii Moldove voievodale.
În alte împrejurări, Ieremia Movilă ar fi fost, de bună seamă, un însemnat
voievod al culturii, dar vremile frământate pe care le-a trăit cereau altfel de oameni,
de tipul lui Mihai şi Radu Şerban, oameni de acţiune, plini de energie şi curaj. Prea
legat de curtea din Cracovia şi prea îndatorat magnaţilor poloni, el a dus politica ce
i s-a impus, acceptând să lupte, alături de cardinalul Andrei Báthory, principele
Transilvaniei, şi de Zamoyski, pentru înlăturarea lui Mihai Viteazul. N-a mai ajuns
să pună el în practică această promisiune, întrucât evenimentele s-au derulat cu o
neaşteptată repeziciune.
Din Transilvania, pe care o câştigase prin bătălia de la Şelimbăr (28
octombrie 1599), Mihai a pornit spre Moldova în primăvara anului 1600, trecându-şi
oştile prin pasul Oituz, străvechea poartă şi cale de acces dintre cele două provincii.
Oraşele şi cetăţile şi-au deschis porţile pentru marele biruitor, din faţa căruia
Ieremia vodă s-a retras în cel mai nordic punct fortificat al ţării sale, la Hotin.
Acolo s-a dat, la 28 mai, bătălia decisivă în urma căreia Mihai a devenit stăpânul
Moldovei. Patru zile mai târziu, a intrat în Iaşi.
De la Hotin, Movileştii şi curtea lor s-au retras în Podolia, pe pământ
polonez, în aşteptarea căderii rivalului lor. La 2 august, erau cu toţii la Cameniţa,
 MOVILEŞTII 17

apoi, peste vreo trei săptămâni, Ieremia vodă a plecat la Ustie, pregătindu-şi
întoarcerea. N-a fost o aşteptare lungă. În septembrie, Zamoyski şi-a îndreptat din
nou oştile spre Moldova, astfel încât, pe când Mihai era înfrânt la Mirăslău, Ieremia
era deja în Moldova, recâştigându-şi tronul. Nici până atunci relaţiile lui Ieremia
vodă cu polonii nu fuseseră întotdeauna foarte liniştite şi senine; proteguitorii săi
erau, uneori, total lipsiţi de deferenţă; aşa, în timpul asediului de la Hotin, socrul
voievodului, care era şi pârcălabul cetăţii, a fost lovit de un comandant polon şi
ameninţat cu tăierea bărbii. Acum, însă, la 22 septembrie 1600 – ne informează un
jurnal de campanie –, hatmanul-cancelar i-a pretins lui Movilă să-i depună un
jurământ care „cuprindea şi unirea Moldovei cu statul Poloniei şi chiar şi o altă
orânduire decât aceea care fusese până atunci legea domnilor”. Spre cinstea lui,
Ieremia Movilă „a refuzat făţiş să presteze jurământul”, ceea ce l-a înfuriat atât de
tare pe Zamoyski, încât „a început să se gândească la numirea unui alt domn”.
Dar necazurile sale erau abia la început. Zamoyski şi-a continuat drumul
până în Ţara Românească, unde, la Bucov, l-a înfrânt pe Mihai Viteazul (20
octombrie), înlocuindu-l cu Simion Movilă. La început, noul voievod a fost bine
primit de o parte a boierilor munteni, care au trecut de partea sa, în frunte cu boierii
Buzeşti, probabil în virtutea faptului că Simion fusese cumnatul rudei lor, hatmanul
Balica (mort din 1586). Din păcate, însă, voievodul nu a ştiut să-şi atragă simpatia
noilor săi supuşi; a ordonat executarea unor boieri munteni, a confiscat moşiile
altora şi a numit, în unele funcţii importante, boieri moldoveni. Dar poate că ceea
ce i-a înstrăinat în mod hotărâtor orice simpatie a fost îndepărtarea fraţilor Buzeşti,
principalii săi sprijinitori. Atunci – spune un document al vremii – „cu toţii s-au
ridicat, toată ţara, şi cu toţi boierii mici şi mari, împotriva lui Simion voievod, şi l-au
izgonit din ţară”, la 4 iulie 1601, în locul lui instituindu-se o locotenenţă
domnească. Retras la graniţa dintre cele două ţări, Simion a încercat de câteva ori
să recâştige tronul muntean, dar a fost din nou înfrânt, de Şerban paharnicul, care,
în septembrie, a şi fost proclamat domn (Radu Şerban), însă fără să se poată
menţine. Norocul i-a mai surâs câtva timp lui Simion vodă, care a reuşit să mai
domnească o dată – din noiembrie 1601 până în iulie 1602 –, după care a revenit în
Moldova, rămânând, însă, cu pretenţii asupra tronului muntean [7].
Şi încă ar fi fost bine dacă lucrurile s-ar fi oprit aici. Dar mercenarii poloni
care luptaseră pentru Simion cereau plata lefurilor, cererile lor adăugându-se
datoriilor pe care Ieremia însuşi le avea faţă de alte trupe, tot de mercenari poloni.
Unii prădau Moldova – şi, pentru a-i potoli, Ieremia vodă a trebuit să protesteze pe
lângă rege şi să le împartă banii destinaţi acestuia –, în timp ce creditorii lui Simion
ameninţau cu prădarea domeniului Ustie; şi acestora, tot Ieremia a trebuit să le
plătească lefile restante.
Pe de altă parte, doamna Elisabeta, nevoind – zicea ea – să-şi lase singur
fiul, „unul născut până atunci”, care trebuia să-l reprezinte pe Ieremia în faţa dietei,
rămăsese cu familia la Cameniţa, unde, în primăvara lui 1601, a izbucnit o
18 ŞTEFAN S. GOROVEI

epidemie de ciumă. O soră a doamnei a murit atunci, odată cu mai multe persoane
din suita ei. Cu asemenea necazuri şi-a trecut Ieremia Movilă ultimii ani de viaţă şi
de domnie. Necazuri împletite cu clipe de veselie şi mulţumire pe planul vieţii de
familie: în 1601 i s-a născut al doilea fiu, Alexandru, iar în 1602 – al treilea,
Bogdan. În 1603, la Suceava, s-a celebrat căsătoria fiicei sale mai mari, Irina, cu
prinţul Mihail Wiśniowiecki [8], bunicul viitorului rege polon cu acelaşi nume.
Trei ani mai târziu, s-a căsătorit şi a doua fiică, Maria, tot cu un mare nobil polon,
Ştefan Potocki.
Şi, după toate acestea, pe neaşteptate, a venit şi începutul sfârşitului: la 30
iunie 1606, Ieremia Movilă a închis ochii, doborât, probabil, de apoplexie. Avea
cel mult 55 de ani. Pentru un an şi trei luni, a avut ca urmaş pe fratele său, Simion,
care, însă, a murit şi el, la 14 septembrie 1607 – doborât, pare-se, de otrăvurile
cumnatei sale, Elisabeta –, fiind înmormântat alături de Ieremia, la Suceviţa.
Amândoi au rămas, atunci, în vâltoarea luptelor care au urmat, cu mormintele fără
lespezi; acestea s-au aşezat abia câţiva ani mai târziu.

„Sfârşitul tuturor lucrurilor”. Moartea lui Simion Movilă a deschis

perioada luptelor pentru tron, purtate între familia sa şi cea a fratelui său. Simion
fusese căsătorit cu Marghita Hâra, din neam de vechi boieri moldoveni şi, din câţi
copii avusese cu ea, la 1607 mai trăiau cinci băieţi: Mihail, Gavril, Petru, Moise şi
Ioan; primul avea vreo 13–14 ani, iar ultimul – vreo şapte–opt ani. Din ramura lui
Ieremia, trăiau cei trei băieţi, precum şi Irina Wiśniowiecki, Maria Potocki şi încă
două fiice – Ecaterina (căsătorită în 1616 cu prinţul Samuel Korecki) şi Ana
(căsătorită de patru ori, cu mari nobili poloni: Maximilian Przerembski, Jan
Czarnkowski, Wladyslaw Myszkowski şi Stanislaw Potocki).
Doamna Elisabeta şi doamna Marghita, dornice să-şi vadă, fiecare,
odraslele lor pe tron, au provocat mai multe lupte şi schimbări de domni. A început
Mihail, a urmat Constantin, din nou Mihail [9] şi din nou Constantin ! Jocul acesta,
ca şi mutaţiile politice pe plan extern, au dus la o răsturnare a alianţelor, în sensul
unei limpeziri: până atunci, Movileştii fuseseră turcofili prin polonofilia lor; acum,
când Ştefan Tomşa (fiul decapitatului de la 1564) venea cu ajutor turcesc, ei au
rămas alături de poloni, dar au întors armele împotriva turcilor. Din decembrie
1607, Constantin Movilă s-a aşezat statornic în scaun, rămânând domn – fără
însemnătate deosebită în istoria ţării – până la 1611, când a fost înlocuit de Tomşa.
Încercarea lui Constantin Movilă de a-şi recâştiga scaunul domnesc s-a soldat cu
bătălia de la Cornul lui Sas (11–13 iulie 1612), primul act al tragediei Movileştilor.
Cu tot sprijinul masiv acordat de marea nobilime polonă, Constantin a fost înfrânt
şi a pierit înecat în apele Nistrului. După luptă, principalii sprijinitori ai
Movileştilor – mari boieri ai sfatului şi rude ale domnului – au fost decapitaţi din
ordinul lui Tomşa.
Trei ani mai târziu, în 1615, al doilea fiu al lui Ieremia vodă, Alexandru, a
 MOVILEŞTII 19

fost şi el adus şi impus cu oşti tocmite de cumnaţii săi poloni, pentru o vremelnică
domnie, până în august 1616, când s-a petrecut tragedia de la Drăcşani: oastea
moldo-polonă fiind zdrobită de cea a paşei de Silistra, doamna Elisabeta şi fiii ei au
căzut prizonieri; s-a consumat atunci un moment dramatic, evocat cu multă emoţie
de N. Iorga în piesa Doamna lui Ieremia; ieşind din cortul paşei şi trecând prin faţa
boierilor săi, şi ei prizonieri, fosta doamnă a Moldovei le-a strigat îngrozită:
„Boieri, m-au ruşinat păgânul !”. Şi-a tăiat părul, trimiţându-l Mănăstirii Suceviţa,
apoi a luat drumul Stambulului, împreună cu fiii ei. Urmele lor s-au pierdut acolo.
„Domnia vécinică” a casei lui Ieremia Movilă durase ceva mai mult de 15 ani...
Peripeţiile prin care au trecut Movileştii în acei ani şi în cei care au urmat
ne sunt cunoscute datorită memoriilor unui cavaler loren, Charles de Joppecourt,
aflat în solda principilor poloni. După el, le-a repovestit, cu talent şi emoţie, C.
Gane, în cunoscutele sale Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Cele patru fiice ale
lui Ieremia au lăsat urmaşi în nobilimea polonă, sângele lor transmiţându-se, apoi,
multor capete încoronate ale Europei.
Mai puţin cunoscută este soarta familiei lui Simion Movilă. Alungat din
Moldova în decembrie 1607, Mihail (Mihăilaş) s-a refugiat în Ţara Românească, la
Radu Şerban, cu a cărui fiică – Anca, viitoarea soţie a lui Nicolae-Pătraşcu – era
logodit. A murit acolo, chiar în acea lună, fiind îngropat la Mănăstirea Dealu.
Mama sa, doamna Marghita, şi ceilalţi patru fraţi au plecat în Polonia, aşezându-se
pe una din moşiile hatmanului Zolkiewski, cu care se pare că se înrudeau,
rămânând acolo vreo zece ani. În vara anului 1618, Gavril Movilă a primit domnia
Ţării Româneşti, pe care a ţinut-o până în 1620, când, fiind înlocuit, a pornit din
nou în pribegie; de data aceasta, doamna Marghita şi fiii ei s-au stabilit în
Transilvania, la Satu Mare.
Sfârşitul Movileştilor lui Simion a fost liniştit: doamna Marghita a murit în
1622, iar fiul său Ion a adus-o în Moldova, ca s-o îngroape „cu cinste, în biserica
zidită de strămoşi”. Gavril s-a căsătorit cu nobila Elisabeta Zolyomi de Albes şi a
murit şi el fără urmaşi, în 1635; acelaşi Ion, devenit pretendentul oficial la tronul
Moldovei, l-a adus şi pe el la Suceviţa. Petru, călugărit în Polonia, a ajuns
arhimandrit al Lavrei Pecerska din Kiev, şi apoi mitropolit al Kievului (1633), unde
a întemeiat o academie (universitate) ortodoxă şi mai multe tipografii; a întreţinut
bune relaţii cu Vasile Lupu, căruia i-a furnizat şi materiale pentru tipografii şi
profesori pentru şcoala de la Trei Ierarhi; a fost un mare patron al culturii şi al
credinţei ortodoxe. A murit în decembrie 1646 şi a fost îngropat la Kiev. Moise a
domnit de două ori (1630–1631, 1633–1634) în Moldova, apoi s-a retras la o moşie
din Polonia, unde a murit, la 1663, fără urmaşi. Ion a trăit mai departe în
Transilvania, intitulându-se „principe ereditar al Moldovei”; a murit acolo, la 1644,
lăsând o singură fiică, Ileana, căsătorită, pe la 1655, cu Miron Costin. După această
căsătorie, au început o serie de procese pentru recuperarea moşiilor care
aparţinuseră Movileştilor. Procese asemănătoare s-au purtat, până târziu, şi în
20 ŞTEFAN S. GOROVEI

Polonia, pentru tezaurele duse acolo şi depozitate în diverse castele [10]. Domeniul
Ustie – unde doamna Elisabeta s-a adăpostit în toate clipele de primejdie şi unde, în
1615, a murit şi bătrâna mamă a voievozilor, aproape centenară – a fost cumpărat
de la ginerii lui Ieremia Movilă de un nepot al său, Miron Barnovschi; ajuns şi el
domn al Moldovei (1626–1629), şi-a adăugat numelui său şi pe acela de Movilă.
Boierii l-au cerut din nou domn, în 1633, iar el, zicând „dulce este domnia la Ţara
Moldovei !”, a plecat pentru investire la Istanbul, unde, însă, a fost decapitat, la 2
iulie 1633. Executor testamentar l-a numit pe hatmanul Costin, şi el înrudit – prin
soţia sa – cu neamul Movileştilor. Astfel, Miron Costin, fiul hatmanului – purtător
al numelui şi al soartei lui Barnovschi – era, de fapt, şi prin mamă, şi prin soţie,
urmaşul legitim al Movileştilor. Tragica sa moarte, în decembrie 1691, a însemnat
şi sfârşitul unei epoci – aceea a influenţei polone –, al cărei ultim şi cel mai
strălucit reprezentant a fost.

Stema lui Ieremia Movilă de pe acoperământul său de mormânt

(Mănăstirea Suceviţa)
 ABREVIERI

AIIAC = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj

AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, Iaşi
AIINC = Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj
AIIX = Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, Iaşi
AR = Arhiva Românească
ARBSH = Académie Roumaine. Bulletin de la Section Historique
ArhGen = Arhiva Genealogică
ARMSI = Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice
BCIR = Buletinul Comisiunii Istorice a României
BCMI = Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice
BOR = Biserica Ortodoxă Română
CC = Codrul Cosminului
CI = Cercetări Istorice
CvL = Covorbiri Literare
DIR = Documente privind istoria României
DRH = Documenta Romaniae Historica
GB = Glasul Bisericii
HUS = Harvard Ukrainian Studies
IN = Ioan Neculce
MA = Mitropolia Ardealului
MB = Mitropolia Banatului
MI = Magazin Istoric
MMS = Mitropolia Moldovei şi Sucevei
MO = Mitropolia Olteniei
RA = Revista Arhivelor
RER = Revue des Études Roumaines
RESEE = Revue des Études Sud-Est Européennes
RHSEE = Revue Historique du Sud-Est Européen
RdI = Revista de Istorie
RI = Revista Istorică
RIAF = Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie
RIR = Revista Istorică Română
RM = Revista Muzeelor
RMI = Revista Monumentelor Istorice
RRH = Revue Roumaine d’Histoire
SAI = Studii şi Articole de Istorie
312 ABREVIERI

SCIA = Studii şi Cercetări de Istoria Artei

SCN = Studii şi Cercetări de Numismatică
SCŞI = Studii şi Cercetări Ştiinţifice, Iaşi
SEER = The Slavonic and East European Review
SMIM = Studii şi Materiale de Istorie Medie
 NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ

Textele din prezentul volum au fost preluat din următoarele publicaţii:

Ştefan S. Gorovei, Movileştii, publicat în MI, VII, 1973, 6, p. 64–72; s-a

renunţat la „microfişierul bibliografic”. Întrucât textul iniţial a fost supus – după
canoanele vremii şi ale locului – unor prelucrări redacţionale (suprimări şi
modificări) care l-au alterat, s-a folosit manuscrisul păstrat în arhiva autorului.
[1] „Legenda” descendenţei Movileştilor din aprodul Purice a fost culeasă
de Neculce de la urmaşii acestuia, care au rămas în rândurile micii boierimi
moldovene până în veacul al XVIII-lea: Ştefan S. Gorovei, „Din Purice – Movilă”
şi „Barnovschi-Moghilă”. Două explicaţii (nu numai) genealogice, în ArhGen, III
(VIII), 1996, 3–4, p. 330–332; v. şi idem, Gesta Dei per Stephanum voievodam, în
Ştefan cel Mare şi Sfânt. Atlet al credinţei creştine, carte tipărită cu binecuvântarea
Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire
Putna, 2004, p. 406–407 şi notele 72–76. Pentru identificarea personajului: Matei
Cazacu, A existat aprodul Purice ?, în MI, IV, 1970, 4, p. 69; idem, Pierre Mohyla
(Petru Movilă) et la Roumanie: essai historique et bibliographique, în HUS, VIII,
1984, 1/2, p. 193–195.
[2] Ion Movilă apare în documente externe cu numele „Ion Movilovici din
Hudinţi” (= Hudeşti), dar şi „Movilă Hudici”; pentru aceste forme ale numelui său,
Ştefan S. Gorovei, Note de antroponimie medievală, în ArhGen, IV (IX), 1997, 1–
2, p. 51–58.
[3] Pentru cariera lui Ion Movilă, Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui
Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002, p. 225–228.
[4] Cu excepţia lui Toader, atribuirea celorlalţi doi copii pare incertă –
Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 219–220.
[5] Despre indigenatul polon şi însemnătatea sa, v. Constantin Rezachevici,
Privilegii de indigenat polon acordate locuitorilor din Ţările Române, în RdI, 28,
1975, 7, p. 1095–1098; idem, Indigenatul polon – o formă însemnată de integrare
a nobilimii româneşti în cea europeană în Evul Mediu, în ArhGen, III (VIII),
1996, 3–4, p. 205–216.
[6] Cu privire la recunoaşterea domniei ereditare, Ştefan S. Gorovei, O
lămurire: domnia ereditară a familiei Movilă, în RdI, 28, 1975, p. 1091–1094;
idem, Addenda et corrigenda. La domnia ereditară a Movileştilor, în AIIAI, XV,
1978, p. 529–530. Tratatul polono-otoman, datând din 4 august 1598, la Mustafa
A. Mehmed, Documente turceşti privind istoria României, I, Bucureşti, 1976,
p. 142–143.
314 NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ

[7] Pentru domniile muntene ale lui Simion Movilă, v. N. C. Bejenaru,

Domnia lui Simion Movilă în Muntenia, în „Revista Critică”, III, 1929, 2–3, p.
173–187; Th. Holban, Contribuţii la istoria domniei munteneşti a lui Simion
Movilă, în RI, XXIII, 1937, 4–6, p. 147–154; Ilie Corfus, Documente polone
privitoare la domnia lui Simion Movilă în Ţara Românească, în CC, X–XII, 1939,
p. 161–216; Dimitrie Ciurea, Domnia munteană a lui Simion vodă Movilă, în CI,
XIII–XVI, 1940, 1–2, p. 113–132; Constantin Rezachevici, Poziţia boierimii din
Ţara Românească faţă de Mihai Viteazul şi Simion Movilă (noiembrie 1600 –
august 1601), în „Studii”, 26, 1973, 1, p. 49–63; idem, L’attitude des boyards
valaques envers Michel le Brave et Simion Movilă en 1600–1601: nouvelles
données concernant les boyards Rudeanu, în RRH, XXXII, 1993, 3–4, p. 247–260.
O cercetare amănunţită, în vederea unei reconstituiri globale şi în contextul general
al vremii, este încă aşteptată.
[8] Constantin Rezachevici, Principii Dimitrie Wiśniowiecki şi Mihail
Korybut Wiśniowiecki şi înrudirile lor cu Bogdăneştii şi Movileştii. Lămurirea
unor confuzii istorice, în ArhGen, III (VIII), 1996, 3–4, p. 313–320; comunicare
prezentată de autor la cel de-al VI-lea Simpozion de Studii Genealogice (Iaşi, 10–13
mai 1995), în secţiunea finală, intitulată Movileştii şi vremea lor. La împlinirea a
patru veacuri de la urcarea lui Ieremia Movilă pe tronul Moldovei.
[9] Pentru domnia lui Mihăilaş Movilă, singura cercetare rămâne aceea a
lui Vasile Lungu, Mihăilaş vodă Movilă şi Moldova în anul 1607, în CI, VIII–IX,
1932–1933, 1, p. 89–103.
[10] Aceste procese, pentru sate (în Moldova) şi pentru odoare (în
Polonia), au făcut obiectul unor studii speciale: Ştefan S. Gorovei, „Nepoţii
Balicăi”, „săminţenia Movileştilor”, în ArhGen, I (VI), 1994, 3–4, p. 123–132;
Paul Păltănea, Hatmanul Isac Balica şi moşiile sale (sub tipar în ArhGen, VII
(XII), 2000); Sever Zotta, Ştiri noi despre Movileşti şi Ilie Corfus, Odoarele
Movileştilor rămase în Polonia, ambele incluse în prezentul volum.

J. N. Mănescu, Stemele Movileştilor, publicat în ArhGen, III (VIII), 1996,

3–4, p. 321–326. Textul – constituind comunicarea prezentată de autor la cel de-al
VI-lea Simpozion de Studii Genealogice (Iaşi, 10–13 mai 1995), în secţiunea finală,
intitulată Movileştii şi vremea lor. La împlinirea a patru veacuri de la urcarea lui
Ieremia Movilă pe tronul Moldovei – a fost însoţit de următoarea notă (p. 326): „Cu
prilejul prezentării acestei comunicări (13 mai 1995), autorul a luat cunoştinţă de
faptul că unele din problemele discutate aici mai făcuseră obiectul unei cercetări,
ale cărei rezultate (pe atunci în curs de publicare) fuseseră înfăţişate într-una din
şedinţele Filialei Iaşi a Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie (15
noiembrie 1994) – cf. Ştefan S. Gorovei, Steme moldoveneşti augmentate în
Polonia, în ArhGen, II (VII), 1995, 1–2, p. 305–313. Redacţia şi autorul au
convenit să păstreze textul de faţă în forma în care a fost citit, marcând, astfel, o